You are on page 1of 50

Acţiunea socială

Obiectul de studiu al sociologiei

Înainte de toate, trebuie să situăm demersul pe care îl vom întreprinde în raport cu


întregul domeniu de studiu pe care îl acoperă sociologia.
Dacă putem afirma că sociologul studiază omul în mediul său social, sau în general, că
studiază “societatea”, trebuie să recunoaştem că aceasta apare în faţa observatorului sub forme
variate. O civilizaţie, aşa cum este civilizaţia occidentală sau civilizaţia americană, este cu
siguranţă un mediu social şi este de la sine înţeles că fiecare persoană îşi aduce contribuţia la
ea. O ţară, chiar dacă face parte dintr-o civilizaţie, prezintă şi trăsături caracteristice, care o
diferenţiază de celelalte ţări, astfel încât, deseori, deosebim cu uşurinţă un italian de un
francez şi de un American. Occidentalii deosebesc cu greu un chinez, de un japonez, un
coreean sau de un vietnamez, care sunt toţi « asiatici » în ochii lor; totuşi, în acest fenomen nu
se vede decât ignoranţa lor în ceea ce priveşte trăsăturile caracteristice fiecărei ţări orientale,
caracteristici care sunt vizibile chiar şi în trăsăturile fizice ale indivizilor. În interiorul unei
ţări, al claselor sociale, al unui oraş sau al unui sat, al unei fabrici, există tot atâtea medii
sociale care pot fi studiate ca atare, şi care au şi fost studiate din acest punct de vedere;
numeroasele monografii ale oraşelor americane au scos la iveală similitudinile şi diferenţele
dintre oraşul din Noua Anglie, cel din câmpiile din Vest şi cel din Sud. Să mergem mai
departe: ştim bine că fiecare familie are tradiţiile sale, propriile modalităţi de a acţiona,
propriul ritm de viaţă, propriul climat. Orice învăţător va spune că o clasă de elevi nu seamănă
cu cealaltă şi că nu putem să abordăm în acelaşi fel grupuri diferite de copii; o ramură
importantă a psihologiei sociale este dedicată studiului a ceea ce noi numim “dinamica
grupurilor”, adică modul în care un grup, îndeajuns de restrâns încât membrii săi să fie în
contact direct unul cu altul (fenomen numit în engleză “face-to-face relationship” – relaţia faţă
în faţă), se organizează, se structurează, se articulează şi evoluează, cu late cuvinte, devine un
adevărat microunivers social. În sfârşit, dacă două persoane se întâlneasc pe stradă, se
abordează, pălăvrăgesc două minute, între ele are loc un schimb de semne, de gesturi şi de
cuvinte care constituie un fenomen social atât prin conţinutul acestui schimb, cât şi prin forma
în care acesta se produce; putem afirma că această întâlnire între două persoane creează un
“mediu social”, pentru că dacă intervine un al treilea interlocutor, tonul şi climatul
conversaţiei pot să se transforme în mod radical, trecând, astfel, de la serios la comic în dora
câteva secunde.
Între întâlnirea întâmplătoare şi scurtă dintre două persoane şi o civilizaţie milenară,
diferenţa este imensă. Sunt două ordini ale realităţii complet diferite, şi, cel puţin aparent,
străine una de alta. Totuşi, ambele sunt realităţi sociale pentru că au în comun faptul că
reprezintă un mediu, un cadru, un mijloc care rezultă dintr-o activitate umană colectivă şi
care, la rândul lor, condiţionează activităţile umane individuale. Dacă sociologul încearcă să
înţeleagă şi să explice omul în mediul său social, el ar trebui să includă în viziunea sa gama
întreagă a diferitelor medii sociale pe care le creează şi în care evoluează omul.
Obiectul de studiu al sociologiei este, deci, extrem de vast, pentru că acoperă în acelaşi
timp ansambluri întinse, grupuri de mărimi variate şi alte mici unităţi de observaţie.
Amploarea acestui domeniu de cercetare explică, pe de o parte, marea diversitate a studiilor
empirice şi teoretice din sociologie, şi, pe de altă parte, dificultăţile întâmpinate în elaborarea
unei teorii coerente, unice şi unanim acceptate de către sociologi.

Macrosociologia şi microsociologia

Sociologul francez Georges Gurvitch a propus o clasificare care ne ajută să facem puţin
ordine în această descriere. Acesta identifică trei planuri orizontale de observaţie, sau, mai
exact, ceea ce el numeşte « trei genuri de tipuri sociale » (care nu trebuie confundate cu
“palierele” verticale ale “sociologiei sale în profunzime”): planul macrosociologic al
societăţilor globale, care cuprinde ansamblurile sociale destul de complete pentru a satidface
toate nevoile membrilor lor ca, de exemplu, o ţară sau civilizaţia orientală, aceste ansambluri
fiind considerate totalităţi sau unităţi; planul grupărilor parţiale care intră în compoziţia
societăţilor globale, precum familia, grupurile de rude, asociaţiile voluntare, clasele sociale,
etc.; planul microsociologic al diferitelor moduri de legături sociale (pe care Gurvitch le mai
numeşte şi “forme de sociabilitate”), adică diversele tipuri de raporturi sociale care se
stabilesc între membrii unei colectivităţi şi variatele maniere în care aceşti membri sunt legaţi
de totul social şi de către totul social. 1
La sociologii de limbă franceză vom găsi deseori distincţia între microsociologie şi
macrosociologie, împrumutată de la Gurvitch; cu toate acestea, ea nu apare decât rareori în
sociologia americană sau engleză. Totuşi, mulţi sociologi francezi utilizează această

1
Georges Gurvitch, Vocaţia actuală a sociologiei, Paris, Presses Universitaires de France, editţia a 3a, 1963, vol.
I, p. 11-14.
terminologie cu un sens destul de diferit de cel dat de Gurvitch. Astfel, de multe ori, aceştia
înţeleg prin microsociologie studiul unor unităţi de observaţie restrânse, fie că este vorba de
grupuri care nu cuprind decât un număr mic de persoane, cum ar fi o gaşcă, o « bandă », fie că
este vorba despre acţiuni sau reacţii care nu pot fi înţelese şi analizate direct prin intermediul
persoanelor, pe plan individual sau interindividual ; este cazul, de exemplu, al metodelor de
educaţie folosite de o societate sau a atitudinilor şi aspiraţiilor unui sector dat din cadrul
populaţiei.
Oricare ar fi sensul atribuit acestor termeni, este important să nu le considerăm mai
multe decât nişte simple puncte de reper menite să ne ghideze percepţia şi analiza. În realitate,
aceste trei planuri se intersectează şi se unesc : societăţile globale şi grupările particulare se
formează pornind de la diferitele forme de legături sociale. Lucru subliniat chiar de Gurvitch :
« Nu am putea studia cât de cât precis un oarecare grup concret fără să-l integrăm, pe de o
parte, într-o societate globală, şi fără a descrie constelaţia unică a microuniversului de legături
sociale care îl caracterizează. Prin urmare, putem formula următoarea observaţia
metodologică : este imposibil să facem microsociologie să ţinem cont de tipologia diferenţială
a grupurilor şi de tipologia societăţilor globale, la fel cu este imposibil să facem
macrosociologie neglijând microsociologia. Aceste trei aspecte « orizontale » ale sociologiei
se fundamentează şi se susţin reciproc, pentru că sunt indisolubil legate în realitatea
înconjurătoare”2.

O dublă abordare

Rezultă că analiza sociologică ar putea să pornească la fel de bine atât de la


macrosociologie, cât şi de la microsociologie. Fiecare din aceste două abordări pare a fi
valabilă. Totuşi, poate am putea pretinde că, cel puţin teoretic, ar fi mai bine să studiem
sociologia plecând de la macrosociologie. De fapt, una din regulile fundamentale ale analizei
sociologice – pe care o vom menţiona de mai multe ori – ne impune să încercăm să înţelegem
şi să explicăm orice fenomen studiat raportându-l la contextul său cel mai global. În faţa
actelor sociale supuse interpretării, sociologul nu-şi îndreaptă investigaţia spre structura
personalităţii individuale, ci, mai degrabă, spre organizarea şi structurile sociale.
Microsociologia nu este un cadru de cercetare care poate să-şi fie suficient lui însuşi; de fapt,
este un nivel de observaţie al cărei analiză conduce sociologul spre fenomenele de ansamblu,
aşa cum îl duce pe psiholog spre studiul personalităţilor individuale. Prin urmare, doar după o
2
G. Gurvitch, op.cit., vol. I., p. 119.
analiză a societăţii în totalitatea sa şi a principalelor sale segmente, am putea ajunge la studiul
faptelor microsociologice.
Totuşi, altceva se întâmplă din punct de vedere pedagogic sau din cel al clarităţii
discursului. Pe de o parte, analiza macrosociologică foloseşte sau propune un arsenal de
concepte care un pot fi definite decât în termeni microsociologici. Este un lucru evident în
perspectiva unei sociologii a acţiuii sociale, cea pe care am adoptat-o şi noi. Nu putem
dezvolta analiza societăţii globale, sau a unei societăţi globale în particular, fără a ne referi
fără încetare la noţiuni dobândite prin inventarierea determinărilor şi libertăţilor pe care ni le-a
furnizat ancheta microsociologică. Pentru că, dacă este adevărat că fenomenul
microsociologic trebuie să ne ducă la complexul macrosociologic în care se inserează, trebuie
să recunoaştem, de asemenea, că studiul sociologiei globale îndreaptă constant sociologul spre
fapte microsociologice a căror totalitate este compusă de societatea globală. Acest du-te vino
între cele mai mici unităţi de observaţie şi ansambluri vaste este demersul normal şi necesar al
sociologului ; este o caracteristică a disciplinei sociologice şi, în acelaşi timp, poate, una din
cele mai mari dificultăţi ale sale. Nu există, pentru sociolog, o soluţie de continuitate între
planul microsociologic şi cel macrosociologic, ci, mai degrabă, o intersectare şi o
complementaritate ale celor două paliere ale realităţii sociale şi ale celor două nivele de
analiză.
Pe de altă parte, analiza microsociologică se ţine mai aproape, cel puţin la început, de
realităţile concrete, care sunt experienţe cotidiane, pentru că sunt trăite, resimţite. observate în
fiecare zi – sau pot să fie – de către fiecare persoană, în mediul său. Datul existenţial poate ,
deci, servi drept punct de sprijin în primii paşi ai meditaţiei sociologice, astfel încât ruptura de
percepţia curentă să nu fie prea brutală sau traumatizantă. Progresia spre o gândire mai
abstractă urmează atunci o cale normală, pentru că avansează de la ceea ce este bine cunoscut
la ceea ce este necunoscut, aşa cum se procedează în toate cercetările intelectuale sau
ştiinţifice.
Credem că demersul care pleacă de la microsociologie spre macrosociologie prezintă
destule avantaje pedagogice pentru a-l adopta aici. Astfel, vom urma, într-o anumită măsură,
un parcurs asecendent, pornind de la cele mai mici unităţi de observare imediată care
prezintă interes pentru sociolog pentru a aborda, mai apoi, progresiv, ansamblurile mai vaste
şi mai complexe ale orgaizării sociale.

INTERACŢIUNEA SOCIALĂ
Ceea ce am afirmat până acum ne permite deja să definim obiectul de studi al
sociologiei: acţiunea socială, adică acţiunea umană în diferitele medii sociale. Totuşi, această
formulă, care poate părea simplă şi clară la prima vedere, ascunde, în realitate, multe
probleme. Vom fi nevoiţi să descoperim realitatea socială în spatele cuvintelor care o ascund.
În acest scop, adoptând demersul identificat mai sus, vom încerca să distingem şi să
analizăm realitatea acţiunii sociale, mai întâi sub forma celei mai mici unităţi concrete de
observaţie pe care o putem găsi, pentru a continua, mai apoi, cu studiul ansamblurilor sociale
mai vaste.
Dacă vom întreba sociologii care este cea mai mică unitate concretă de observaţie în
disciplina lor, aceştia nu vor putea răspunde că este individul sau unitatea-membru a unei
colectivităţi. Lucrul acesta nu va fi niciodată spus categoric: punctul de plecare al sociologiei
nu este persoana individuală. Dacă aceasta reprezintă totul în psihologie, ea nu este şi linia de
start a sociologiei.
Cea mai mică unitate concretă de observaţie a sociologului este relaţia dintre două
persoane, raportul care există între ele sau, mai exact, interacţiunea care rezultă din relaţia lor.
Pentru a înţelege sensul acestor termeni, vom pleca de la două cazuri concrete de
interacţiune: “primele impresii” în cunoaşterea celorlalţi şi relaţia dintre două persoane care se
cunosc de mult timp.

Primele impresii

Fie dată întâlnirea dintre două persoane care fac cunoştinţă. Ce se petrece? Un
experiment foarte simplu, realizat de psihologul social american Solomon Asch, clarifică
situaţia. 3Asch îi propune unui grup de studenţi, pe care îl vom numi grupul A, să scrie cu
propriile cuvinte portretul unei persoane, despre care primesc drept indicii o serie de zece
calităţi, citite rar, la o distanţă de zece secunde una de alta:
Inteligent
Stare de spirit constantă
Muncitor
Timid
Agresiv
3
Solomon Asch, Psihologie socială, New York, Prentice-Hall, 1952.
Încăpăţânat
Apoi, Asch îi propune acelaşi lucru unui alt grup de studenţi, numit grupul B, dar inversând
ordinea prezentării calităţilor, astfel încât « încăpăţânat » este prima, iar « inteligent » ultima
calitate.
Analiza portretelor descrise de cele două grupuri arată că studenţii din grupul A au, în
general, o atitudine mai pozitivă faţă de persoana respectivă decât cei din grupul B. Asch
interpretează acest rezultat pornind de la psihologia formei sau « gestaltismul » : subiecţii din
grupul A au înregistrat mai întâi calităţile pozitive (inteligent, stare de spirit constantă,
muncitor) ; o imagine s-a structurat, o imagine favorabilă persoanei descrise. ; calităţile mai
puţin pozitve au fost percepute mai apoi în funcţie de structura deja construită şi adaptate în
raport cu ea. De exemplu, agresivitatea şi încăpăţânarea pot să devină calităţi pozitive la o
persoană inteligentă care ţine la ideile ei şi le apără. În mod contrat, subiecţii din grupul B,
care au auzit mai întâi enumerarea calităţilor negative (încăpăţânat, agresiv), au construit o
primă imagine defavorabilă care a structurat percepţia ulterioară a calităţilor pozitive. Astfel,
persoanei descrise i s-a acordat « o oarecare inteligenţă, în ciuda faptului că este încăpăţânată
şi agresivă ».

Percepţia structurată

Această experienţă ne permite să înţelegem, ca în laborator, organizarea « primelor


impresii » în raportul cu ceilalţi. La fiecare persoană, reprezentarea celuilalt nu se creează
printr-o simplă acumulare de observaţii sau de impresii, adunate la întâmplare, ci este, mai
degrabă, produsul unei structurări. Percepţia celuilalt – ca orice percepţie – nu se creează în
mod anarhic, este o ordonare de elemente diverse, în vederea compunerii unui « portret »,
adică pentru a le da o « formă ». Psihologii au studiat în profunzime diferiţii factori
fiziologici, afectivi şi mentali care pot să influenţeze organizarea formei. Nu vom continua
aici această cercetare.
Să subliniem doar că structura perceptuală originală, construită plecând de la primele
impresii nu este, în mod evident, definitivă şi imuabilă ; nu este decât un prim mod de
adaptare la celălalt. Dacă, după ce au făcut cunoştinţă, două persoane sunt puse în situaţia de
a se revedea frecvent sau de a trăi împreună, procesul de adaptare va continua, imaginea
celuilalt se va restructura pe măsură ce noi observaţii vor confirma, corecta sau infirma
impresiile anterioare. De altfel, nu este posibil să dăm un termen acestei adaptăr şi, prin
urmare, nici structurării imaginii celuilalt ; aceasta continuă atât timp cât cele două persoane
se cunosc, ţinând cont de schimbările de situaţie sau de circumstanţele care iau naştere, de
maturizarea fiecăreia, de variatele experienţe trăite împreună sau separat. Chiar după moartea
uneia din cele două persoane, imaginea celeilalte continuă să se modifice în mintea celei care
a supravieţuit, fie din cauza unor informaţii noi pe care le obţine, fie, mai ales, din cauza
memoriei care lucrează inconştient ; anumite trăsături ale persoanei dispărute se reliefează,
altele se atenuează, în general, în sensul a ceea ce psihologii numesc « cea mai bună formă »,
adică a înfrumuseţării portretului.

Interacţiunea structurată

Totuşi, experimentul lui Solomon Asch mai arată un lucru. Sociologul şi-a dus
experimentul ceva mai departe. A repetat aceeaşi procedură cu două grupuri de studenţi,
spunându-le, de această dată, că portretul pe care urmau să-l facă era al unui asistent, care
trebuia să le ţină cursurile practice în viitorul apropiat. Prin urmare, acelaşi asistent a
coordonat cursurile practice ale grupului A şi B. Observarea grupurilor în timpul cursurilor a
arătat că grupul A, care-şi formase o imagine pozitivă asupra asistentului, era mult mai
cooperant decât grupul B. Putem, deci, spune că structura cunoaşterii celuilalt se prelungeşte
într-o structură de acţiune cu celălalt. Cu alte cuvinte, acţiunea cu celălalt nu este
întâmplătoare, la fel ca şi cunoaşterea celuilalt; aceasta se supune, la rândul său, unor
moduri de organizare sau de structurare, caută şi ea o «formă mai bună».
Prima întâlnire dintre două persoane este, poate, fenomenul social concret elementar.
În cadrul ei, asistăm la geneza unei relaţii interpersonale încă embrionară, la primele momente
de cunoaştere a celuilalt, la primii timpi ai structurării percepţiei şi acţiunii. În acealşi timp, ne
situăm pe linia de demarcaţie dintre psihic şi social: pe de o parte, tocmai cu totalitatea
personalităţii sale o persoană o cunoaşte pe cealaltă, adică cu raţionamentele, cu emoţiile, cu
impulsurile sale, cu memoria şi inteligenţa sa; pe de altă parte, am putea arăta cum experienţa
socială, mediul de origine şi civilizaţia furnizează elementele din care se vor compune primele
impresii şi imaginea celuilalt. Chiar dacă este elementar, primul fenomen social pe care l-am
întâlnit este deja extrem de complex, prin mecanismele psihice la care apelează şi prin
componentele sociale pe care le presupune.

Aşteptările reciproce
Să ne ocupăm acum de cel de-al doilea caz, cel al relaţiei dintre două persoane care se
cunosc de mult timp. Cu alte cuvinte, este de ajuns să oprim la un moment dat procesul de
adaptare care are loc între ele. În urma cunoaşterii profunde pe care o au una despre cealaltă,
percepţia lor mutuală s-a rafinat pe măsură ce acestea au dezvoltat aşteptări reciproce: A se
aşteaptă ca B să acţioneze într-un anumit fel într-o anumită circumstanţă, la fel şi B.
Realitatea este, însă, mult mai complexă. Putem încerca să o înţelegem, parţial, sub
forma unor propoziţii, adoptând, însă, doar punctul de vedere al unei singure persoane, cel al
ego-ului în raport cu alter:
ego ştie că alter se aşteaptă ca ego să acţioneze într-un anumit fel
ego ştie că alter ştie că ego se aşteaptă ca alter să acţioneze într-un anumit fel
ego ştie că alter ştie că ego ştie că alter se aşteaptă ca ego să acţioneze într-un anumit
fel
ego crede că alter se aşteaptă ca ego să acţioneze într-un anumit fel
ego crede că alter crede că ego se aşteaptă ca alter să acţioneze într-un anumit fel
ego crede că alter crede că ego crede că alter se aşteaptă ca ego să acţioneze într-un
anumit fel
ego vrea ca alter să se aştepte ca ego să acţioneze într-un anumit fel
ego vrea ca alter să vrea ca ego să se aştepte ca alter să acţioneze într-un anumit fel
ego crede că alter vrea ca ego să se aşptepte ca alter să acţioneze într-un anumit fel
ego ştie că alter vrea ca ego să aştepte ca alter să acţioneze într-un anumit fel
ego ar vrea ca alter să se aştepte ca ego să acţioneze într-un anumit fel
ego ar vrea ca alter să creadă că ego se aşteaptă ca alter să acţioneze într-un anumit fel
ego ar vrea ca alter să ştie că ego se aşteaptă ca alter să acţioneze într-un anumit fel
Chiar dacă lectura acestor propoziţii este deja ameţitoare, trebuie să recunoaştem că
acestea nu acoperă decât cîteva din numeroasele posibile aşteptări pe care le-am putea
enumera. Fără a lua în calcul faptul că ar trebui apoi să le îmulţim cu doi pentru a ţine cont şi
de punctul de vedere al lui alter în raport cu ego.
Ceea ce trebuie să observăm, în primul rând, dincolo de complexitatea relaţiilor
interpersonale pe care o descriu propoziţiile, este structura din care ne prezintă câteva
elemente. A spune că două persoane care se cunosc de multă vreme, care trăiesc împreună, au
ajuns să “de ghicească” a devenit un loc comun; ele presimt şi pot deseori să prezică reacţiile
celeilalte. O mare parte din această cunoaştere a celuilalt poate, de altfel, să nu fie decât
intuitivă şi să nu fie exprimată niciodată în cuvinte. Legată de această cunoaştere a celuilalt, o
întreagă reţea de obiceiuri comune, de aşteptări reciproce s-a materializat, s-aorganizat, s-a
structurat şi s-a cristalizat. Asta nu înseamnă, însă, că nimic nu se schimbă; chiar şi în relaţiile
interpersonale bazate pe o coabitare îndelungată, cele două persoane se adaptează fără
încetare, la schimbările, de multe ori imperceptibile, în raporturile reciproce, la situaţii noi, la
un context instabil, etc. Structura raporturilor interpersonale nu este, prin urmare, niciodată
definitivă, oprită, închisă. Adaptarea unei persoane la cealaltă este întotdeauna şi în acelaşi
timp o re-adaptare.
Tocmai pentru că necesită această adaptare constantă, atât în stabilitatea sa, cât şi în
caracterul său schimbător, relaţia interpersonală este o sursă de interinfluenţă sau, ca să
folosim termenul cel mai frecvent în sociologie, de interacţiune. Jean Piaget exprimă această
idee de influenţă reciprocă în felul următor: “Raportul dintre subiect şi obiectul material
modifică subiectul şi obiectul în acelaşi timp, prin asimilarea celui de-al doilea cu primul şi
prin acomodarea celui dintâi cu al doilea... Dar, dacă interacţiunea dintre subiect şi obiect îi
modifică pe amândoi, se înţelege a fortiori că fiecare interacţiune dintre subiecţi individuali îi
va modifica pe aceştia în raportul unuia cu celălalt. Fiecare raport social constituie, prin
urmare, o totalitate în ea-însăşi, care produce caractere noi şi transformă structura mentală a
individului. De la interacţiunea dintre doi indivizi şi până la totalitatea constituită de
ansamblul raporturilor dintre indivizii unei societăţi, există o contiuitate şi, în definitiv,
totalitatea astfel concepută apare ca fiind compusă nu dintr-o sumă de indivizi, ci dintr-un
sistem de interacţiuni care-i modifică pe aceştia chiar în structura lor4”.

Societatea: multitudine de interacţiuni

Din tot ceea ce am spus până acum şi din citatul din Jean Piaget rezultă că la un nivel
microsociologic elementar, acţiunea socială apare mai întâi, sub aspectul unei influenţe
reciproce între două persoane, sub aspectul interacţiunii. Această interacţiune nu este
întâmplătoare, ci se structurează şi se organizează în ceea ce Piaget numeşte un “sistem de
interacţiuni”; vom reveni ceva mai jos asupra sensului acestei expresii şi vom vedea cât este
de corectă.
Acum, se înţelege mai bine de ce spuneam mai sus că punctul de plecare al sociologiei
nu este persoana individuală. În ochii sociologului, ceea ce numim “societate” nu este, cum
afirmă Piaget, “o sumă de indivizi” care ar fi legaţi unui de altul prin nu ştiu ce contract sau
înţelegere; pentru sociolog, tocmai multitudinea interacţiunilor dintre subiecţii umani
compune ţesutul fundamental şi elementar al societăţii, conferindu-i existenţa şi viaţa.
4
Jean Piaget, Studii sociologice, Geneva, Librairie Droz, 1965, p. 30-31.
Psihicul şi socialul

Totuşi, o întrebare se impune imediat: nu este adevărat că psihologia modernă studiază


personalitatea şi acţiunea ei în contextul relaţiilor interpersonale şi al mediului social sau, mai
clar, al diferitelor medii sociale din care face parte persoana? De ce raporturile de interacţiune
ar fi mai mult sociale decât psihice? Unde se situează linia de demarcaţie dintre sociologic şi
psihologic?
Această obiecţie este, bineînţeles, importantă. Ea ridică problema a ceea ce, în
ansamblul acţiunilor umane, constituie obiectul de studiu specific sociologiei, a ceea ce ar
putea fi numit, în limbajul scolastic, “obiectul său formal”.
Fără îndoială, ar trebui să precizăm mai întâi că acţiunea socială este, întotdeauna, atât
psihică, cât şi socială. După cum am arătat deja mai sus, ea apelează la elemente psihice şi la
componente sociale. Acţiunea socială umană este, din acest punct de vedere, o realitate totală,
globală, care angajează şi influenţează personalitatea individuală şi care formează, în acelaşi
timp, ţesutul mediului social. La nivelul microsociologic cel mai elementar de la care am
pornit, legătura strânsă dintre psihic şi social apare şi mai clar.
Dar, dacă psihicul şi socialul se amestecă atât de bine în realitatea concretă a acţiunii
sociale, este cu atât mai necesar să distingem sociologicul de psihologic sau, mai exact, să
specificăm unghiul din care sociologia analizează acţiunea socială.
Putem schiţa o primă distincţie afirmând că psihologul îşi concentrează atenţia supra
personalităţii globale şi că mediul este, pentru el, una din „variabilele” care influenţează
structurarea şi dinamica personalităţii; sociologul studiază mediul social sau ansamblul
raporturilor sociale dintre persoane (şi grupuri), ţinând cont de trăsăturile psihice ale
personalităţilor care pot să influenţeze mediul social. Acest răspuns simplu nu este lipsit de
adevăr, însă nu rezolvă problema pe care am ridicat-o. Soluţia sa nu poate fi dată decât într-un
efort mai susţinut decât al nostru, care să distingă mai bine realitatea de care este interesat
sociologul în acţiunea socială.

DOUĂ DEFINIŢII ALE ACŢIUNII SOCIALE


Două definiţii sociologice ale acţiunii sociale ne vor servi drept puncte de reper:
prima, cea a lui Max Weber, defineşte acţiunea socială în mod subiectiv, adică în funcţie de
criterii interioare ale subiecţilor activi; cealaltă, a lui Émile Durkheim, poate fi numită
obiectivă, în comparaţie cu prima, pentru că ea determină caracterul social al acţiunii plecând
de la constrângeri din exterior asupra acţiunilor subiecţilor. Să analizăm aceste două definiţii.

Definiţia subiectivă a lui Max Weber

În opinia lui Max Weber, „acţiunea (umană) este socială în măsura în care, din cauza
semnificaţiei subiective pe care individul sau indivizii i-o ataşează, ţine cont de
comportamentul celorlalţi şi este afectată de acesta în cursul său 5”.
Această scurtă definiţie permite stabilirea a trei criterii pentru a determina caracterul
social al acţiunii. Pentru început, persoanele trebuie să ţină cont de comportamentul celorlalţi
şi, în aceeaşi măsură, de prezenţa sau de existenţa celorlalţi. Doi copii care se joacă unul lângă
celălalt, fiecare cu o activitate complet indepenedentă, nu au atins încă un stadiu de
sociabilitate îndeajuns de avansat pentru a împărţi acealşi joc. Mai pult, putem spune că
prezenţa şi activitatea celuilalt îi încurajează pe amândoi să rămână pe loc şi să-şi continue
jocul în mod solitar: este vorba aici despre o interacţiune extrem de elementară. Poate, de
asemenea, să se întâmple ca unul să se îndepărteze, fără să fie observat de celălalt: acţiunea
socială va fi nulă în acest caz. Persoana distrată care trece pe lângă dumneavoastră fără să vă
vadă pentru că este cu totul absorbită de gândurile sale are, poate, un dialog interior cu un
interlocutor invizibil, însă acţiunea sa nu este socială în mediul imediat care îl înconjoară. Va
trebui să-l opriţi, să-l bateţi pe umăr, să-l „aduceţi cu picioarele pe pământ”, după cum spune
expresia populată, pentru a-l face conştient de prezenţa dumneavoastră şi pentru ca el să ţină
cont de ea. Numeroase caricaturi prezintă soţul care ia micul dejun în faţa soţiei, ascuns după
un ziar; el nu ia masa cu ea, chiar dacă, fizic, sunt foarte aproape. Ecranul reprezentat de ziar
simbolizează bine absenţa sau chiar refuzul comunicării cu celălalt.
În toate aceste exemple, caracterul social al acţiunii este fie foarte limitat, fie
inexistent, pentru că unul din cei doi subiecţi sau amândoi acţionează fără a ţine cont de
prezenţa sau de acţiunea celuilalt.
Cel de-al doilea criteriu formulat de Weber este cel al semnificaţiei. Trebuie să
înţelegem acest termen în sensul său cel mai literal, mai precis, trebuie să înţelegem că
acţiunea subiectului trebuie să aibă valoare de semn sau de simbol pentru ceilalţi şi că acţiunea
5
Max Weber, Teoria organizării sociale şi economice, New York, Oxford University Press, 1947.
celorlalţi trebuie, la fel, să aibă valoare de semn sau simbol pentru subiect. Cu alte cuvinte, a
ţine cont de ceilalţi nu este suficient pentru ca o acţiune să fie socială; mai este necesar ca
subiectul să indice prin acţiunea sa că a înţeles aşteptările celorlalţi şi că acţiunea sa este
realizată ca să le satisfacă sau să arate că nu are intenţia de a le satisface. Atunci când două
persoane se abordează pe stradă, iar una întinde mâna, ea indică în mod clar prin acest semn
(cel puţin în civilizaţia occidentală) că se aşteaptă ca cealaltă persoană să întindă şi cea mâna,
conform salutului obişuit. Dacă cel de-al doilea interlocutor nu prinde mâna care i-a fost
întinsă, primul va înţelege rapid, cu celelalte semne pe care i le furnizează cealaltă persoană,
dacă este vorba despre o clipă de neatenţie sau de un refuz voluntar. Ataşarea unei
semnificaţii propriei conduite şi conduitei celorlalţi înseamnă să-i atribui un sens simbolic
care poate fi transmis şi înţeles graţie unui cod de indicii sau de semne; înseamnă, mai precis,
să inserezi o conduită într-un sistem de comunicare. Vom reveni asupra rolului comunicării în
viaţa socială. Pentru moment, este suficient să notăm că la animale, şi cu atât mai mult la
oameni, activitatea colectivă necesită transmiterea de mesaje unor subiecţi care sunt în măsură
să le capteze, să le interpreteze şi să le înţeleagă. Ceea ce face ca societatea umană să fie
superioară celei a animalelor şi îi conferă puterea şi bogăţia este faptul că sistemul de
comunicare folosit este infinit mai dezvoltat, mai rafinat decât cel din lumea animală şi că
poate îmbrăca forme multiple. Dacă, până acum, psihologii s-au interesat mai mult decât
sociologii de activitatea socială a animalelor, acest lucru se datorează faptului că aceasta se
spune în mod mult mai direct instinctelor şi imperativelor biologice. La om, posibilităţile de
comunicare au permis crearea şi acumularea unui imens rezervor de cunoştinţe, de tradiţii, de
obiceiuri care i-au dat vieţii sociale o dimensiune nouă, pe care nici o altă specie de animale
nu a putut să o cunoască.
Fără îndoială, trebuie să o recunoaştem – vom reveni şi asupra acestui aspect –
comunicarea umană nu este întotdeauna eficientă. Sensul atribuit semnelor (cuvinte scrise sau
vorbite, gesturi, mimică) de către cei care le interpretează nu este neapărat acelaşi cu cel dat
de emiţătorul mesajului. Confuzia este cazul extrem rezultat în urma unei erori grosolane
legate de semnificaţia cuvintelor sau a gesturilor. Fără a merge atât de departe, interpretarea
imperfectă a sensului semnelor este un lucru curent în viaţa socială; putem spune chair că o
egalitatea perfectă „în mod obiectiv” între semnificaţia pe care diverse persoane o atribuie
aceleiaşi acţiuni, în care sunt cu toate angajate, este destul de rară. În realitate, acţiunea socială
nu cere, în general, o asemenea egalitate; este de ajuns ca distanţa dintre semnificaţia atribuită
de fiecare dintre subiecţi, semnificaţia „subiectivă” de care vorbeşte Weber, să nu fie atât de
mare încât să împiedice orice acţiune colectivă sau comună.
În fine, cel de-al treilea criteriu invocat în definiţia lui Weber arată că comportamentul
persoanelor angajate într-o acţiune socială trebuie să fie influenţată de percepţia pe care
acestea o au asupra semnificaţiei acţiunii celorlaţi şi a propriei lor acţiuni. Cu alte cuvinte, este
necesar ca subiecţii să demonstreze, prin comportamentul lor, că au înţeles aşteptările
celorlalţi şi că acceptă sau nu să le satisfacă. Acest criteriu este, într-o oarecare măsură,
complementul exterior al criteriilor precedente, acestea fiind interne subiecţilor în cauză. De
fapt, tocmai prin conduita observabilă din exterior pot fi judecate cele două situaţii
precedente.
În concluzie, Max Weber situează caracteristicile esenţiale ale unei acţiuni propriu-zis
sociale în subiecţi, în percepţiile lor şi în felul în care aceştia înţeleg comportamentul
celorlalţi. Comportamentul exterior, care poate fi observat în mod obiectiv, serveşte drept
indiciu în aprecierea acestei percepţii şi a acestei înţelegeri: în acest sens, precis, trebuie
înţeles caracterul „subiectiv” pe care îl atribuim definiţiei lui Max Weber.

Definiţia obiectivă a lui Émile Durkheim

Definiţia dată de Durkheim acţiunii sociale este foarte diferită de cea a lui Max Weber.
În viziunea lui Durkheim acţiunea socială este reprezentată de „modurile de a acţiona, de a
gândi şi de a simţi, exterioare individului, care sunt dotate cu putere de coerciţie, în virtutea
căreia se impun în faţa lui 6”. Din această definiţie rezultă clar că Durkheim nu caută
caracteristicile acţiunii sociale în stările subiective ale persoanelor, aşa cum făcea Weber, ci,
mai degrabă, în realităţile exterioare persoanelor, care le constrâng. Durkheim foloseşte două
criterii „obiective” pentru a determina caracterul social al acţiunii umane: exterioritatea
„modurilor de a acţiona, de a gândi şi de a simţi” în raport cu persoanele şi constrângerea la
care acestea sunt supuse.
Pentru a înţelege sensul pe care Durkheim îl atribuie acestor două criterii trebuie să ne
întoarcem în trecut la teoria sa despre cele „două conştiinţe”. Conştiinţa colectivă este
compusă din ansamblul modurilor de a acţiona, de a gândi şi de a simţi care alcătuiesc
moştenirea comună a unei societăţi date. Acestea sunt stabilite de-a lungul istoriei, sunt
transmise din generaţie în generaţie, sunt admise şi practicate de majoritatea sau de media
persoanelor din această societate. Sunt exterioare persoanelor pentru că le-au precedat pe
acestea, pentru că le vor depăşi şi le vor supravieţui. Conştiinţa colectivă este, ca să reluăm
analogia lui Durkheim, „tipul psihic” al unei societăţi date; chiar ea îi dă societăţii
6
Regulile metodei sociologice, Paris, Felix Alcan, ediţia a 3a, 1904, p. 8.
caracteristicile sale distinctive şi particulare; ea îl diferenţiază pe francez de belgian şi pe
canadian de american.
Conştiinţa individuală, dimpotrivă, cuprinde tot ceea ce am putea numi universul
privat al fiecărei persoane: trăsăturile sale de caracter sau de temperament, moştenirea
genetică, experienţele persoanale care o transformă într-o fiinţă unică şi irepetabilă. De
asemenea, în viziunea lui Durkheim, conştiinţa individuală reprezintă şi autonomia personală
relativă de care dispune fiecare în folosirea şi în adaptarea la care poate supune modurile
colective de a acţiona, de a gândi şi de a simţi.
În fiecare persoană, conştiinţa individuală poate fi mai mult sau mai puţin dezvoltată,
mai mult sau mai puţin puternică. Totuşi, ceea ce îl interesa cel mai mut pe Durkheim, după
cum vom vedea, este faptul că de la o societate la alta, conştiinţa colectivă nu se impune
indivizilor cu aceeaşi forţă, nu are aceeaşi greutate. Societăţie variază în funcţie de gradul de
constrângere pe care conştiinţa colectivă îl care asupra persoanelor, în funcţie de gradul de
autonomie lăsat conştiinţelor individuale. Cu toate acestea, oricare ar fi nivelul de
constrângere, conştiinţa colectivă se caracterizează prin faptul că este întotdeauna şi în mod
necesar, constrângătoare, coercitivă: pentru a fi inclus într-o societate, oricare ar fi ea, trebui
să te pliezi modurilor colective de a acţiona, de a gândi, de a simiţi caracteristice acelei
societăţi, trebuie să le accepţi şi să le foloseşti.
Fără îndoială, această contrângere a conştiinţei colective nu este resimţită, în general,
de către membrii unei societăţi; aceştia au abordat şi asimilat conştiinţa colectivă, în principal,
prin educaţia pe care au primit-o; şi-au însuşit-o, iar ea a devenit propria lor conştiinţă morală.
Prin urmare, caracterul exterior şi constrângător al conştiinţei colective nu este resimţit de
membrii unei societăţi, pentru că această conştiinţă colectivă, rămânând exterioară
persoanelor, se manifestă, în acealşi timp, în fiecare individ, iar contrângerea pe care o
exercită este înlocuită de obişnuinţă şi prin conştiinţa morală dezvoltată în fiecare persoană.
Astfel, Durkheim restabileşte continuitatea, pe care părea să o distrugă la început, între individ
şi societate, între psihic şi social.
Definiţia lui Durkheim contribuie la lărgirea noţiunii de acţiune socială, în două
direcţii importante. În primul rând, este clar că această definiţie nu esre în mod exclusiv
„interacţionistă” aşa cum este cea a lui Weber. Ea înglobează în acţiunea socială activităţi
individuale, chiar intime, gânduri, sentimente, în măsura în care aceste activităţi., gânduri şi
sentimente corespund manierelor colective de a acţiona, de a gândi şi de a simţi. Interacţiunea
dintre persoane, prezente sau nu fizic, ne apare acum ca o mică parte a acţiunii sociale;
acţiunea individuală poate fin influenţată de mediul social, fără să existe interacţiune efectivă,
rămânând totuşi o acţiune socială.
În al doilea rând, definiţia lui Durkheim situează şi mai mult acţiunea socială în
mediul său. În fapt, ea se referă la o realitate care este în acelaşi timp exterioară şi interioară
persoanelor, care le depăşeşte şi pe care acestea o asimilează: este ceea ce Durkheim numeşte
conştiinţă colectivă. Următoarele capitole vor evidenţia mai bine importanţa acestei viziuni.

DOUĂ TRADIŢII COMPLEMENTARE

Tradiţia „înţelegătoare”
Aceste două definiţii nu trebuie să fie considerate nici opuse, nici contradictorii.
Diferenţa de opinie între aceşti doi autori este cauzată, în principal, de contextul şi de tradiţia
intelectuală care i-au influenţat pe amândoi. Istoric, jurist, economist şi sociolog, Max Weber
a fost nevoit să lupte împotriva unui curent foarte puternic din Germania, care stabilea o
opoziţie radicală între ştiinţele naturii şi cele ale omului. Ordinea naturală, spuneau aceştia,
este supusă determinismului, universului necesităţii: în condiţii constante, un fenomen se va
reproduce la infinit; în plus, este întotdeauna posibil să stabilim o legătură cauzală care să lege
un eveniment fizic sau chimic de condiţiile sau de evenimentele anterioare. Această constanţă
şi această continuitate le permit ştiinţelor naturii să elaboreze legi şi teorii explicative.
Dimpotrivă, activitatea umană este marcată de spontaneitate, de creativitate, de libertate;
scăpând de rigiditatea determinismului, nu poate fi închisă într-o lege explicativă. Istoria este
singura ştiinţă veritabilă a omului, cu condiţia ca succesiunea evenimentelor să fie citită în
singularitatea lor.
Împotriva acestei tradiţii, Weber a fost nevoit să lupte atât pentru recunoaşterea
caracterului ştiinţific a istoriei şi pentru a elibera sociologia de sub stăpânirea istoriei.
Recunoscând distincţia dintre ştiinţele naturii şi cele ale omului, a încercat să pună la punct o
metodă ştiinţifică valabilă, care să poată fi aplicată în cazul amândurora. Pe lângă tentativele
de a demonstra posibilitatea elaborării unei explicaţii cauzale a succesiunii momentelor
istorice, Weber a mai încercat să sublinieze că, spre deosebire de ştiinţele naturii, ştiinţele
omului prezintă avantajul de a putea înţelege „din interior” fenomenele sau evenimentele
studiate. Istoricul, sociologul, psihologul şi economistul pot să interpreteze fenomenele,
punându-se, mental, în locul subiecţilor lor, asociindu-se la sentimentele lor sau adoptând
reprezentările lor asupra lucrurilor. Fizicianul nu se întreabă ce simte o piatră când cade;
istoricul trebuie să pătrundă în sentimentele generalului învins şi să-l însoţească în căderea lui.
Această concepţie, care s-a inspirat din scrierile filozofului şi psihologului Karl
Jaspers, a făcut din Weber sociologului lui Verstehen, adică al înţelegerii realităţii sociale şi
istorice din interior, pătrunzând chiar în nucleul acţiunii umane. Nu trebuie să credem, însă, că
Weber a neglijat sau a negat explicaţia cauzală. El a considerat că, în ştiinţele umane,
înţelegerea trebuie să fie fundamentală. Pentru a ne convinge de acest lucru, este suficient să
citim definiţia sa a sociologiei: „O ştiinţă care caută o înţelegere interpretativă a acţiunii
sociale, pentru a ajunge, prin intermediul ei, la o explicaţie cauzală a sensului şi a efectelor
sale.

Tradiţia „pozitivă”

Émile Durkheim se situează în curentul pozitivist francez, fiind influenţat, în special,


de către Auguste Comte. Acesta visase să obţină un tot al cunoştinţelor umane, în baza unei
metode ştiinţifice. Departe de a recunoaşte dualismul ştiinţelor naturii şi al ştiinţelor omului,
propunea, dimpotrivă, ca acestea din urmă să se sprijine pe metoda care a avut rezultate atât
de bune în cazul primelor. Dacă Auguste Comte este recunoscut astăzi drept tatăl sociologiei,
este pentru că a vrut să elimine orice abordarea non-ştiinţifică din analiza acţiunilor sociale şi
politice, susţinând o analiză obiectivă, riguroasă, metodică, adică ştiinţifică, a societăţii şi a
evoluţiei sale.
Inspirat de Auguste Compte, Durkeim şi-a propus, în Regulile metodei sociologice, să
stabilească un fel de cod al rigorii ştiinţifice în sociologie. Astfel se explică prima regulă pe
care o impune: „Fenomenele sociale sunt lucruri şi trebuie tratate ca lucruri... Este lucru tot
ceea ce este dat, tot ceea ce se oferă sau, mai degrabă, se impune spre observaţie. Tratarea
fenomenelor sociale drept lucruri înseamnă a le trata în calitate de data care constituie punctul
de plecare al ştiinţei”. „Lucrul social” al lui Durkheim a fost îndelung criticat, fără a fi înţeles
întotdeauna în sensul pe care acesta i l-a dat. Prin această regulă, Durkheim a vrut, înainte de
toate, să asigure obiectivitatea şi empirismul necesare oricărei cunoaşteri ştiinţifice.
Considerarea fenomenelor sociale drept lucruri, cu alte cuvinte, drept obiecte de observaţie, l-
a făcut pe Durkheim să caute în aceste fenomene şi să analizeze trăsăturile care se ofereau
privirii unui observator exterior. În acord cu acest procedeu, el a definit acţiunea socială prin
intermediul contrângerilor pe care le impun indivizilor modurile de a acţiona exterioare.
În plus, Durkheim voia să diferenţieze sociologia nu de istorie, ci de psihologie. În
contextul pozitivist, aceasta din urmă putea să pretindă drept de exclusivitate asupra
explicaţiei ştiinţifice a comportamentului uman, în acelaşi timp social şi individual. Astfel, el
a ţinut în mod deosebit să arate că nu trebuie să confundăm fenomenele psihice cu cele
sociale, şi, cu atât mai mult, să le reducem pe cele din urmă la primele. De aici rezultă şi
distincţia sa între conştiinţa individuală, realitate psihică, şi conştiinţa colectivă, realitate
socială. Distincţie care l-a făcut să opună şi să distanţeze, mai mult decât este acceptat astăzi,
psihicul şi socialul, psihologicul şi sociologicul.
Dar, dincolo de diferenţele foarte nete care le separă, abordarea lui Durkheim şi ce a
lui Weber asupra acţiunii sociale, ieşitedin sânul acestor tradiţii, nici nu se opun, nici nu se
contrazic; se completează. Astăzi, se recunoaşte, în general, că sociologia este în acelaşi timp
înţelegere şi explicaţie, subiectivă (în sensul explicat mai sus) şi obiectivă. Sociologul care
observă un fenomen din exterior , fie că este vorba despre un grup, despre o grevă sau despre
o activitatea industrială, ajunge deseori, prin logica însăşi a procesului de cercetare în care
este angajat, să împrumute perspectiva diverşilor subiecţi sau a grupurilor în cauză, să se pună
în locul lor, pentru a degaja o explicaţie fie mai completă, fie mai apropiată de realitate.
Definiţia acţiunii sociale, ca unitate de bază sau ca unitate elementară a societăţii, ne-a
făcut să ajungem la această dublă perspectivă, caracteristică pentru sociologie şi pentru alte
ştiinţe ale omului. Realitatea socială nu este nici exclusiv internă subiecţilor care o trăiesc,
nici excluisiv externă în raport cu ei; este trăită în perspectivă, în situaţie, de către
persoanele în cauză, care sunt constrânse şi limitate din exterior. Iată o concluzie ale cărei
consecinţe teoretice şi metodologice sunt foarte importante: vom avea şi alte ocazii de a o
întâlni.

Condiţionările orientării acţiunii

Oare această concluzie nu ne îndepărtează şi mai mult de problema pe care am ridicat-


o mai sus, cea a diferenţei dintre psihologie şi sociologie? De fapt, este, deja, un răspuns al
problemei. Ea sugerează, mai întâi, că distincţia lui Durkheim între conştiinţa colectivă şi cea
individuală este mult prea artificială şi arbitrară şi că, prin urmare, psihologia şi sociologia au
mai multe în comun decât voia să recunoască el. De altfel, dacă este adevărat că socialul este
trăit psihic de către persoane, este la fel de adevărat că activitatea psihică este, în mare
măsură, alcătuită din adaptarea (sau acomodarea, după cum spune Piaget) la un dat social care
rămâne exterior persoanei, chiar şi atunci când aceasta l-a asimilat. Aceste dat social poate fi
compus din alte persoane, din grupuri, din moduri colective de a acţiona, de a gîndi, de a
simţi, etc. În funcţie de acest dat social se organizează şi se structurează ceea ce numim
orientarea acţiunii.
Orientarea acţiunii este influenţată, în mod evident, de condiţionările psihice.
Psihologia şi, mai ales, psihanalitica, ne-au învăţat că acţiunea umană se supune unor
impulsuri, care sunt, în mare parte, inconştiente; într-o oarecare măsură, poate fi teleghidată
de experienţe anterioare, uneori, foarte îndepărtate, care nu mai sunt amintitte în mod
conştient; ea răspunde unei realităţi care nu este percepută decât în mod parţial sau chiar
deformat, conform unor legi arhicunoscute în prezent. Pe scurt, în fiecare moment, o persoană
acţionează cu întreaga sa personalitate, cu temperamentul său, cu moştenirea sa genetică, cu
aparatul său neuro-fiziologic şi, cu toate experienţele pe care le-a trăit de la naşterea sa şi cu
urmele pe care acestea le-au lăsat.
Dar mai există şi o condiţionare socială a orietării acţiunii. Interacţiunile pe care le-am
descris mai sus, modalităţile colective de a acţiona, de a gândi şi de simţi de care vorbeşte
Durkheim, sunt câteva exemple. Ori, sociologul este interesat tocmai de aceste condiţionări
sociale, pe care încearcă să le identifice, să le delimiteze şi să le analizeze. Astfel, ajunge să-şi
îndrepte cercetarea spre profunzimile acţiunii sociale şi nu spre profunzimile personalităţii.
Unghiul din care sociologul abordează acţiunea socială nu este cel al fundamentelor sale
biologice sau psihice, ci cel al fundamentelor sale sociale propriu-zise.
Astfel se conturează, n-am spune, diferenţa dintre psihologie şi sociologie, ci mai
degrabă continuitatea celor două discipline în studiul unei realităţi globale, care necesită
aportul unor perspective diferite, întotdeauna complementare. Misiunile psihologului şi
sociologului sunt situate pe aceeaşi linie şi se completează.
Următoarele capitole, care se vor ocupa de fundamentele propriu-zis sociale ale
acţiunii, vor arăta mai bine contribuţia specifică a sociologiei.

CONTRIBUŢII TEORETICE ŞI EMPIRICE RECENTE

Înainte de a trece la analiza fundamentelor sociale ale acţiunii umane, un ultim punct
ne mai reţine atenţia. Este vorba despre cercetările teoretice şi empirice moderne care au
contribuit la analiza acţiunii sociale.
Definiţiile lui Weber şi ale lui Durkheim, care ne-au folosit pentru a preciza
principalele caracteristici ale acţiunii sociale, s-au dovedit a fi fructuoase şi educative.
Validitatea lor nu a fost diminuată de cercetările recente; acestea au servit la confirmarea
intuiţiilor primilor sociologi. Totuşi, aceste cercetări au dus mai departe şi au aprofundat
cunoştinţele noastre despre acţiunea socială. Pentru moment, vom prezenta doar trei direcţii
noi propuse de aceste cercetări.

Fundamentele psihice ale acţiunii sociale


Fundamentele psihice ale acţiunii sociale au fost explorate în profunzime, la fel cum
continuitatea psihicului şi socialului a fost demonstrată ştiinţific şi explicată într-o manieră pe
care o putem considera definitivă la ora actuală. Vom vedea mai tîrziu contribuţiile
psihologilor şi sociologilor în această privinţă. Deocamdată, nu vom reţine decât anumite
lucrări.
În primul rînd, cele ale lui George Mead, care au avut o influenţă extraordinară în
Statele Unite. Mead a arătat, în principal, cum se dezvoltă şi construieşte personalitatea
individuală în contact cu ceilalţi, prin intermediul celorlalţi, prin asimilarea celorlalţi;
personalitatea psihică este, prin însăşi originea sa, un fenomen social sau, cel puţin, un produs
social. Totuşi, nu este o simplă reflexie a mediului ambiant, pentru că este întotdeauna
adaptare individuală la mediul şi reconstrucţie a acestuia.
Kurt Lewin a dezvoltat o explicaţie a comportamentului prin teoria a ceea ce el
numeşte „câmp social”. Sociologul rezumă dinamica acţiunii în următoarea ecuaţie: B = f
(PE), în care B este comportamentul („behavior”), P reprezintă personalitatea, iar E, mediul.
Comportamentul este deci funcţie a personalităţii şi a mediului său în acelaşi timp. Dar, în
opinia lui Lewin, P şi E nu variază în mod independent. După cum afirmă Roger Girod:
„Structura mediului, aşa cum este percepută, depinde de dorinţele şi de nevoile persoanei,
altfel spus, de atitudinile sale, în timp ce conţinutul mediului îi dă persoaneoi o anumită stare
de spirit. Acest raport dinamic de reciprocitate creează situaţia de care este funcţie
comportamentul”. Astfel, persoana nu este în afara situaţiei, ci face parte din ea, iar în
interiorul situaţiei nu există o frontieră imuabilă, net delimitată între conştiinţele individuale şi
mediul lor. Etanşeitatea frontierelor între sine şi exterior este diferită în funcţie de regiune, de
cultura ambiantă şi de atmosfera momentului. În acest fe, prin tranziţii aproape imperceptibile,
trecem de la individual la colectiv şi de la conştient la obiectiv. Persoana, obiectele,
instituţiile, societăţile evenimentele sunt tot atâtea elemente ale situaţiei. Aceste elemente sunt
în raporturi dinamice unul faţă de altul, iar ansamblul acestor raporturi creează structura
câmpului psiho-sociologic.
Vedem bine cât de departe sunt Mead şi Lewin de opoziţia stabilită de Durkheim între
conştiinţa individuală şi conştiinţa colectivă. Activitatea psihică se hrăneşte cu mediul social
şi, în acelaşi timp, se prelungeşte în acesta; mediul social este, în acelaşi timp, atât mediul
persoanei, cât şi parte, alături de ea, din situaţia în care se găseşte.

Mediul acţiunii sociale

Aspectele prezentate din teoria lui Lewin introduc, concomitent, şi o altă direcţie
trasată de cercetările moderne, care s-au ocupat de mediul acţiunii sociale. Definiţia lui Max
Weber părea să sustragă interacţiunea dintre două sau mai multe persoane din tot restul
mediului său. Psiho-sociologia lui Kurt Lewin reaşază interacţiunea dintre persoane în mediul
său total, social, fără doar şi poate, dar şi biologic şi fizic. Stările somatice ale persoanei,
obiectele, care le înconjoară sau pe care le manipulează, fac parte din situaţia globală a
acţiunii sociale şi pot, uneori, să o influenţeze în mod notabil. Drept probă, lucrările teoretice
ale lui Mead şi Lewin au deschis drumul unor cercetări de laborator asupra a ceea ce a fost
numit mai apoi „dinamica grupurilor”, dar şi unor cercetări empirice asupra relaţiilor
interpersonale; toate aceste lucrări au ajutat, printre altele, la precizarea influenţei acestor
diverse elemente ale mediului înconjurător.
Un singur exemplu va fi de ajuns. Mai multe cercetări s-au ocupat de condiţiile în care
se leagă şi se întreţin prieteniile între persoanele care sunt obligate să lucreze împreună în
cadrul unor echipe (de muncă, într-o fabrică, sau de zbor, în aviaţie) sau să locuiască
împreună ( în căminele de studenţi, de exemplu). Unul din aceste studii, cel a lui Priest şi
Sawyer, s-a ocupat de relaţiile interpersonale care s-au stabilit între 320 de persoane care
locuiau într-un cămin de studenţi; autorii au urmărit evoluţia acestor relaţii pe o perioadă de
patru ani. Din observaţiile lor şi din analiza statistică minuţioasă la care acestea au fost supuse
a rezultat că studenţii au tendinţa să întreţină raporturi de prietenie cu colegii care au camera
în apropierea lor şi că această proximitate fizică este şi un factor favorabil rezistenţei în timp
a relaţiilor de prietenie. Înscriindu-se în acelaşi curent, Festinger, Schachter şi Back az
descoperit că, într-un cămin de studenţi căsătoriţi, amplasarea camerei avea influenţe asupra
„popularităţii” de care se bucurau rezidenţii, cei mai populari având, în general, o cameră
situată la punctul de convergenţă a circulaţiei studenţilor (o scară comună, de exemplu) sau o
cameră cu acces mai rapid şi mai uşor pentru ceilalţi.
Din aceste cercetări rezultă că acţiunea socială este influenţată de diverse condiţii
fizice: influenţa unora din aceste condiţii a putut fi verificată empiric pe plan microsociologic,
în ţări diferite şi în contextul unor relaţii interpersonale diferite. Modele teoretice ale acţiunii
sociale
Nu trebuie, în nici un caz, să credem că studiile prezentate nu sunt decât empirice. În
realitate, ele sunt rezultatul unor anumite teorii pe care le confirmă sau le modifică: cea de-a
treia contribuţie adusă de lucrările recente este tentativa de elaborare a unor modele teoretice
ale acţiunii sociale, pe care ar putea fi edificată mai apoi o teorie sociologică generală. Ar fi
prematur să intrăm aici în detaliile acestor modele; ne lipsesc, încă, multe elemente pentru a o
face. Să menţionăm doar că pe această direcţie se înscrie „teoria generală a acţiunii” a lui
Talcott Parsons şi „teoria schimbului”, a lui George Homans. Mai târziu, vom avea mai multe
ocazii de a prezenta pe larg aceste teorii. În acest moment, trebuie să mai spunem doar că
descrierea interacţiunii şi acţiunii sociale pe care am prezentat-o în acest capitol s-a inspirat
din aceste teorii, fără ca noi să fi menţionat acest lucru la momentul respectiv.

Societate, conformitate şi devianţă

Cultura şi societatea se găsesc în fiecare persoană, iar fiecare persoană este integrată în
organizarea socială: am insistat, în mai multe rânduri, asupra acestei reciprocităţi a
perspectivelor psihicului şi socialului, fundamentală în analiza fenomenului social total. Ne
rămâne să explicăm mai bine de ce şi cum se leagă şi se întrepătrund individualul şi socio-
culturalul, prin angrenarea căror mecanisme şi sub influenţa căror agenţi şi a căror medii
personalitatea individuală interiorizează cultura unei societăţi date şi în ce măsură aceaste
mecanisme şi aceşti agenţi sunt eficienţi pentru a favoriza conformitatea sau standardizarea
comportamentelor unei colectivităţi. Acest capitol va consacrat acestor probleme.

TREI SISTEME: SOCIETATE, CULTURĂ, PERSONALITATE

Mai întâi, sub influenţa lui Pitirim Sorokin, şi, în special sub cea a lui Talcott, am
învăţat să diferenţiem trei sisteme de acţiune interconectate şi complementare: sistemul social,
înţeles aşa cum l-am definit mai înainite, ca structurare a elementelor acţiunii sociale într-un
ansamblu de părţi independente care formează o unitate funcţională; cultura, care, după cum
am definit mai înainte, poate fi considerată un sistem; şi, în fine, personalitatea – care nu
trebuie confundată cu personalitatea individuală – care este formată prin organizarea
diferitelor componente psihice ale fiinţei umane: trăsături temperamentale sau
comportamentale, impulsuri, nevoi, aptitudini, atitudini, interese, urmele expereinţelor
enterioare, etc., a căror aranjare alcătuieşte un tot structurat.
Am putea adăuga un al patrulea sistem, care este şi el conectat cu celelalte trei:
sistemul organic, adică organizarea bio-chimică şi fiziologică a corpului uman. Totuşi, dacă
am adunat deja suficient de multe cunoştinţe despre raporturile dintre organic şi psihic, am
studiat destul de puţin până acum relaţiile între structura organică a omului, pe de o parte şi,
pe de altă parte, cultura şi sistemul social. Acest aspect biologic al acţiunii sociale este încă
puţin delimitat, astfel încât putem să-l neglijăm aici, în scop practic.

Interpretarea celor trei sisteme

Cele trei sisteme, social, cultural şi psihic, au în comun faputl că sunt prezente şi
angajate în orice acţiune socială a omului; de alftel, toate trei sun esenţiale pentru aceasta.
Acţiunea socială este compusă, de fapt, dintr-o reţea de interacţiuni şi de roluri fondate pe
aşteptări reciproce; ori, aceste aşteptări există şi au o anumită semnificaţie pentru fiecare actor
graţie expresiilor simbolice care le însoţesc şi le reprezintă. De altfel, fiecare persoană se
angajează în acţiunea socială printr-un sector mai mult sau mai puţin important al
personalităţii sale şi, în plus, acţionează şi reacţionează în funcţie de ceea ce este, adică în
conformitate cu dispoziţiile şi tendinţele particulare care fac din ea o personalitate singulară şi
unică.
Putem spune, deci, despre aceste sisteme că, dacă este posibil să le distingem în mod
analitic, în realitate, nici unul nu este autonom, închis sau complet în el-însuşi. Frontierele lor
se ating – sau, mai bine spus, nu există frontiere între ele, pentru că fiecare sistem are nevoie
de celelalte două pentru a se constitui şi pentru a funcţiona. Prin conjugarea acestor trei
sisteme ia naştere fiecare acţiune socială concretă. Sistemul social nu poate exista, ca sistem
normativ de interacţiuni şi de roluri, decât pentru că sistemul cultural îi furnizează valorile
împărţite de toţi care modelează comportamentul şi îi conferă o semnificaţie comunicabilă;
cultura nu există decât pentru că se creează şi se recreează perpetuu în şi prin interacţiunea şi
acţiunea socială, fiind, în acelaşi timp, condiţie şi consecinţă a acestora; în fine, personalitatea
este, pentru celelalte două sisteme, elementul de viaţă, motorul esenţial puneii în mişcare,
altfel spus, ansamblul motivaţiilor care face fiecare actor să acţioneze şi să reacţioneze într-o
situaţie socială.
În realitate, nu este vorba despre o simplă conjugare a celor trei sisteme, ci de o
veritabilă interpenetrare. Fiecare sistem nu este numai în raport cu celelalte două, ci este, atât
în acţiunea concretă, cât şi teoretic, inclus în celelalte două şi modelat în funcţie de elementele
pe care acestea i le furnizează.
În capitolele precedente am văzut deja că sistemul social şi cultural sunt
complementare, dar că este important să menţinem o diferenţiere analitică între ele. Relaţia
dintre personalitate şi celelalte două sisteme va fi clarificată acum prin analiza a ceea ce este
numit, în sociologie şi psihologie socială, procesul de socializare. În realitate, tocmai graţie
cunoştinţelor acumulate despre socializare este posibil să construim o punte de legătură între
persoană şi societate, atât pentru a le lega una de alta, cât şi pentru a le diferenţia şi a înţelege
mai bine complementaritatea lor.

PROCESUL DE SOCIALIZARE

Definim socializarea ca procesul prin care persoana umană învaţă şi interiorizează


de-a lungul întregii sale vieţi, elementele socio-culturale ale mediului său, le integrează în
structura personalităţii sale sub influenţa experienţelor şi agenţilor sociali semnificativi,
adaptându-se astfel mediului social în care trebuie să trăiască.
Această definiţie include mai multe elemente pe care le vom clarifica în acest capitol.
Ea sugerează, în special, trei aspecte fundamentale ale socializării, pe care trebuie să le
reliefăm imediat, pentru că ne vor servi drept puncte de reper mai târziu.

Dobândirea culturii

În primul rând, socializarea este procesul de dobândire a cunoştinţelor, a modelelor, a


valorilor, a simbolurilor, pe scurt, a „modurilor de a acţiona, de a gândi şi de a simţi” proprii
grupurilor, aocietăţii, civilizaţiei în care o persoană trăieşte. Acest proces începe chiar de la
naştere, continuă de-a lungul întregii vieţi şi se opreşte odată cu moartea. Fără îndoială,
copilăria timpurie este perioada cea mai intensă de socializare; este perioada în care fiinţa
umană nu numai că are cele mai multe lucruri de învăţat (curăţenie, gusturi culinare, codul
bunelor maniere, limbaj, roluri, etc.), ci şi cea în care este cea mai „plastică” şi mai pregătită
să înveţe, pentru că o face cu o uşurinţă şi o rapiditate pe care nu le va mai regăsi de-a lungul
vieţii. Societatea modernă tinde să prelungească tot mai mult, până în adolescenţă chiar,
acaestă perioadă de socializare intensă, în comparaţie cu societăţile non-industralizate, în care
adolescentul devine „adult” mult mai repede; este una din consecinţele accesului din ce în ce
ami generalizat pe care toată populaţia îl are la învăţământul secundar.
După trecerea acestei perioade de socializare intensă, reprezentată de copilărie şi
adolescenţă, adultul continuă socializarea pe tot parcursul vieţii. Va cunoaşte câteva etape de
socializare intensivă. Să ne gîndim, de exemplu, la tot ceea ce necesită adaptarea la primul loc
de muncă în societatea industrială modernă: dobândirea unor cunoştinţe noi; înţelegerea unui
sistem oficial şi neoficial sau ascuns de roluri, interacţiuni, comunicări, sancţiuni; adaptarea la
noi metode şi la un nou ritm de muncă, la noi condiţii de viaţă, iar, uneori, la un nou standard
de viaţă, etc. Orice promovare, orice schimbare a locului de muncă deschide o nouă perioadă
de socializare. Căsătoria, naşterea primului copil, căsătoria primului copil sunt tot atâtea etape
care impun noi adaptări. Transplantarea imigrantului în ţara de adopţie este, probabil, cea mai
dificilă probă de resocializare care poate fi trăită la vârsta adultă; de altfel, nu este trecută cu
succes nici de toţi, nici la orice vîrstă, nici în orice condiţii, ceea ce duce la aculturalizarea
imigrantului, adică la socializarea sa într-o nouă societate şi într-o nouă cultură, nu se
completează decât de-a lungul a două sau trei generaţii. În societatea noastră, în care bătrânii
au pierdut statutul şi funcţiile de care se bucurau odinioară, se insită pe arta de „a şti cum să
îmbătrâneşti”, pentru a evita suferinţa proprie şi a celorlalţi; este vorba, cu alte cuvinte, de
socializarea cu un nou rol, cel impus de societate persoanelor în vârstă. De asemenea, trebuie
să învăţăm să murim cum trebuie: fiecare societate are canoanele sale, de inspiraţie religioasă
mai ales, care definesc „o moarte frumoasă”, după cum se spune în popor. În sfârşit, între
aceste etape, fiecare zi aduce cu ea noi exigenţe de adaptare la situaţii noi, impunând
dobândirea unor noi elemente ale vastului cod social care ne guvernează vieţile.

Integrarea culturii în personalitate

În al doilea rând, definiţia noastră precizează că, în urma socializării, anumite


elemente ale societăţii şi culturii devin parte integrantă a structurii personalităţii psihice,
astfel încât devin materiale, o parte a conţinutului acestei structuri. Nu este posibil să
măsurăm ce procent din cultură şi din sistemul social este astfel integrat în personalitate; acest
procent este variabil de la o persoană la alta. Ce putem spune, este că sistemul social şi
cultura, odată integrate în personalitate, devin, după cum am subliniat, obligaţia morală,
regula de conştiinţă şi modul care pare „natural” sau „normal” de a acţiona, de a gândi sau de
a simţi.
Graţie acestei integrări a elementelor socio-culturale în personalitate, greutatea
controlului social, a imperativelor şi exigenţelor mediului social nu este, în definitiv, decât
puţin resimţită, cel puţin conştient, de către fiecare actor social. Acesta nu simte că se supune
în fiecare moment presiunii unei autorităţi exterioare, că este obiectul unei constrângeri din
partea instituţiilor sau a altor actori. Sursa conformităţii sale se află chiar în propria sa
conştiinţă, de multe ori, fără îndoială, pentru a asigura confortul de a nu fi nici original, nici
depăşit, dar şi pentru a merita respectul atât propriu, cât şi cel al unor martori invizibili, care
pot fi Dumnezeu sau mama decedată de mult timp.

Adaptarea la mediul social

Cel de-al treilea aspect al socializării din definiţia noastră este, de fapt, consecinţa sa
principală, din punct de vedere sociologic: adaptarea persoanei la mediul său social. Persoana
socializată aparţine „locului”, este inclusă „în familie”, în grup, în întreprindere, în religie, în
naţiune, în sensul că face parte din acestea, că şi-a găsit locul în sânul lor. Iar asta se întâmplă
pentru că are suficient de multe lucruri în comun cu ceilalţi membri ai acestor colectivităţi
pentru a putea comunica cu ei, pentru a putea împărţi anumite sentimente, aspiraţii, gusturi,
nevoi, activităţi, pe scurt, pentru a le semăna, nu atât fizic, cum se întâmplă uneori, ci, mai
ales, mental şi psihic. Să fii inclus într-o colectivitate înseamnă să împarţi cu ceilalţi membri
destul de multe idei şi de trăsături comune pentru a te recunoaşte în acel Noi pe care îl
formează („noi, cei de la universitate”, „noi, canadienii”, „noi, femeile”), înseamnă să te
identifici destul de mult cu acest Noi pentru a-ţi extrage din el, cel puţin în parte, propria
identitate psihică şi socială.
Această adaptare implică personalitatea în profunzimea ei, pentru că se produce
concomitent pe trei nivele, biologic sau psihomotor, afectiv şi mental. La nivelul biologic şi
psihomotor, persoana care a fost socializată într-o cultură şi într-o societate dezvoltă nevoi
fiziologice, gusturi, atitudini corporale care duc la o condiţionare a organismului său
neurofiziologic şi a aparatului său senzo-motor. Italianul, evreul şi francezul pot fi recunoscuţi
prin anumite gesturi, printr-o mimică aparte, printr-un anume demers, care îi caracterizează;
mexicanul înghite cu plăcere anumite feluri de mâncare ce le par altora atât de condimentate
încât le ard, la propriu, gura şi gâtul; englezul are nevoie să-şi înceapă ziua cu un mic dejun
copios, udat cu ceai, în timp ce francezul se va mulţumi cu o cană de cafea şi un colţ de pâine.
Corpul şi gesturile sale trebuie să se supună unei socializări destinată să îl adapteze la un
mediu social dat.
La nivel afectiv, nu numai exprimarea sentimentelor este canalizată de modalităţile, de
restricţiile şi sancţiunile unei culturi, ci anumite sentimente pot fi astfel eliminate, comprimate
sau chiar negate de o cultură şi o societate. Studiile etnologice au arătat că anumite societăţi
favorizează mai mult decât altele dezvoltarea şi expresia agresivităţii sau ale tandreţii şi
dragostei. Să luăm un exemplu apropiat de noi. În societatea modernă, toate lucrurile sunt
canalizate pentru a face din căsătorie „o chestiune legată de dragoste”, iar căsătoria din interes
sau raţională sunt depreciate, în favoarea iubirii romantice. Totuşi, în multe societăţi şi de-a
lungul unor perioade lungi ale istoriei, căsătoriile tinerilor erau aranjate de părinţi şi erau, în
primul rând, o chestiune economică, tratată ca atare. Acest tip de căsătorie era cu mult mai
stabil decât cel rezultat din iubirea romantică. În realitate, valorizarea iubirii romantice este un
fenomen cultural relativ recent în istoria umanităţii. Legat de aceasta, Henri Bergson scria:
„Din cele mai vechi timpuri, femeia a trebuit să-i inspire bărbatului o înclinaţie distinctă a
dorinţei, care rămânea aproape de ea, ca şi sudată, implicându-se atât în sentimente, cât şi în
senzaţii. Iubirea romantică are o dată de naştere: a apărut în Evul Mediu, în ziua ăn care
dragostea naurală a fost absorbită de un sentiment într-o oarecare măsură supranatural, de o
emoţie religioasă cum este cea creată de creştinism şi răspândită în lume. Când îi reproşăm
misticismului că se exprimă la fel ca pasiunea amoroasă, uităm că dragostea a început prima
să plagieze misticismul, care i-a împrumutat fervoarea, elanurile şi extazul; folosind limbajul
unei pasiuni pe care o prefigurase, mistica nu a făcut decât să-şi recupereze bunurile”.
Iubirea între tineri este, astăzi, un sentiment nu numai autorizat, ci şi valorizat, sugerat
şi chiar amplificat, pentru că se presupune că o căsătorie fondată pe acest sentiment este mai
sigură decât una raţională; se crede, de asemenea, că o căsătorie care nu mai este animată de
dragoste ar trebui să se dizolve, iar femeia şi bărbatul ar trebui să-şi caute „o nouă dragoste”.
În comparaţie cu alte civilizaţii şi cu alte epoci, societatea modernă favorizează, deci, în
rândul membrilor săi, naşterea, dezvoltarea şi expresia sentimentului amoros. În societăţile
noastre, putem, fără îndoială, să dăm mai multe definiţii dragostei, de la erotismul pur la o
concepţie mai spirituală; nu putem nega iubirea, nici să-i oprim dezvoltarea la persoanele
socializate în acest tip ce societate.
În sfârşit, socializarea furnizează, la nivelul gândirii, categorii mentale, reprezentări,
imagini, cunoştinţe, prejudecăţi, stereotipuri, pe scurt, „feluri de a gândi” fără de care
inteligenţa, memoria şi imaginaţia nu ar putea să se dezvolte, să crească şi să producă.
Facultăţile intelectuale se dezvoltă prin încorporarea elementelor culturii, putând crea, astfel,
noi elemente culturale.
Rezultatul normal, din punct de vedere sociologic, al socializării este, deci, acela de a
produce o conformitate suficientă a „modurilor de a acţiona, de a gândi şi de a simţi” la
fiecare din membrii unei comunităţi pentru ca, pe de o parte, fiecare persoană să se adapteze şi
să se integreze în această comunitate şi ca, pe de altă parte, aceasta să să poate menţine şi
dura. Ar trebui să deducem, astfel, că rezultatul socializării trebuie să fie, neapărat,
conformitatea, sau chiar conformismul, comportamentelor şi atitudinilor şi că orice alt rezultat
ar indica un eşec al socializării? Bineînţeles că nu. Întâlnim aici o problemă asupra căreia vom
reveni la sfârşitul acestui capitol. Asta pentru că, înainte de a putea răspunde la această
problemă, ne rămâne să studiem mai în amănunt procesul socializării, adică să îi descriem
mecanismele principale şi să analizăm rolul agenţilor şi mediilor de socializare.

MECANISMELE SOCIALIZĂRII

În mod natural, ne vom îndrepta atenţia spre psihologi pentru a explica mecanismele
care guvernează socializarea persoanei. Nu este nevoie să reconstituim aici tot procesul
dezvoltării şi structurării personalităţii; este suficient ca sociologia să extragă din diferitele
lucrări ale psihologilor noţiunile care sunt legate în special de ceea ce am putea numi
„personalitatea socială” sau, mai exact, dezvoltarea aptitudinii pentru acţiunea socială şi
dobândirea cerinţelor acesteia: norme, valori, simboluri, etc. Este o distincţie care nu este pe
placul tuturor psihologilor; aceştia ne-ar spune, nu fără a avea dreptate, că personalitatea este
globală şi nu se pretează unei astfel de disecţii. Totuşi, sutem obligaţi să menţinem această
diferenţiere analitică, cel puţin în scopul analizei noastre.

Problema motivaţiei sociale

Problema pe care trebuie să o rezolvăm apare în termeni de motivaţie şi ar putea fi


formulată astfel: cum ajunge o fiinţă umană – copilul, în special, dar şi adultul – să-şi
orienteze acţiunea în funcţie de motivele, aspiraţiile, scopurile care îi sunt propuse de cultură
şi care sunt dominante într-o colectivitate dată, astfel încât, văzut din exterior,
comportamentul său pare să fie constrâns de o anumită presiune şi creează imaginea
conformităţii sau a standardizării? Pe scurt, putem să ne întrebăm: cum dezvoltă o fiinţă
umană motivaţia necesară pentru o acţiune orientată normativ? Dacă o persoană, acţionând în
conformitate cu normele şi valorile unei colectivităţi sau ale unei culturi, îşi urmează astfel
propria conştiinţă morală şi răspunde unei nevoi pe care o consideră „normală” sau „naturală”,
ea face acest lucru pentru că este motivată pozitiv să acţioneze în acest fel. ori, ştim că o
asemenea motivaţie nici nu se înscrie în natura biologică a omului şi nici nu face parte din
„esenţa naturii umane”, pentru că obiecte diferite, modalităţi de a acţiona variate pot să o
satisfacă. Căţeluşul care mănâncă lapte pentru prima dată pare să se supună unui impuls
intern, unui instinct, pentru că va putea face acest lucru chiar înainte de a deschide ochii şi de
a-şi vedea mama: este guvernat de ordinea naturii. Însă occidentalul care preferă să mănânce
cu un cuţit şi o furculită şi care ştie să facă diferenţa dintre „bunele” şi „proastele” maniere de
a le manipula, nu a moştenit această preferinţă, nici această judecată odată cu nevoia biologică
de a mânca şi de a bea: este guvernat de ordinea culturii. Cum se impune această ordine a
culturii în faţa omului?
La modul general, este problema ridicată de Hobbes în Leviatanul. Hobbes a arătat că
trebuie să explicăm de ce există societatea există şi durează fără a fi „un război al tuturor
împotriva tuturor”. Altfel spus, trebuie să ne întrebăm de ce oamenii nu apelează toţi la fraudă
şi la violenţă pentru a-şi îndeplini scopurile. Cum se face că pot menţine o societate relativ
stabilă fără să se distrugă ţi fără să se omoare între ei? Cum se face că omul este, în general,
motivat din interior să respecte normele sociale, să subscrie valorilor mediului său, să se
identifice un nişte Noi?
Răspunsul, sau cel puţin o parte din el, este dat, evident, de mecanismele psihice ale
socializării umane. Fără a merge prea departe în detaliu şi simplificând puţin lucrurile, putem
spune că există două mecanisme principale ale socializării: învăţarea şi interiorizarea
celuilalt. Reamintind că aceastea sunt intim legate unul de celălalt, vom analiza, în cele ce
urmează, aceste mecanisme.

Învăţarea

Învăţarea este reprezentată de dobândirea reflexelor, a obişnuinţelor, a atitudinilor,


etc., care se înscriu în organismul şi psihicul unei persoane şi îi ghidează comportamentul.
Câinele pe care psihologul rus Pavlov l-a dresat să saliveze după ce auzea sunetul unui
clopoţel sau primea un şoc electric, trecea printr-o perioadă de învăţare. Prin urmare, Pavlov îi
crea câinelui ceea ce el numea un „reflex condiţionat”. Câinele salivează printr-un „reflex
natural” sau spontan atunci când vede sau miroase mâncarea; prin dresaj, Pavlov contruia, în
organismul neuro-fiziologic al animalului, un reflex ne-natural: salivarea la auzirea unui sunet
sau la o descărcare electrică care îi aducea aminte sau anunţa mâncarea. Copilul pe care
părinţii îl învaţă să fie ordonat, să aibă bune maniere şi să se comporte corespunzător trece
printr-un proces de învăţare, prin repetarea aceloraşi gesturi destinate dă dezvolte în el
anumite reflexe condiţionate şi, mai ales, obişnuinţe. Copilul care învaţă un nou joc priveşte
ce fac ceilalţi şi îi imită; încearcă şi el şi îşi corectează greşelile: e o formă de învăţare. La fel,
persoana care memorează un text repetându-l de mai multe ori şi corectându-şi greşelile îi
impune memoriei sale o învăţare cu scopul de a înscrie o serie de sunte succesive în sistemul
său neuro-cerebral. În sfârşit, copilul este pedepsit pentru neatenţia sa sau recompensat pentru
generozitatea de care dă dovadă în anumite circumstanţe, cu scopul întreţinerii unor
obişnuinţe de atenţie şi de bunătate.
Prin exemplele citate, vedem că repetarea, imitarea, aplicarea unor pedepse sau a
unor recompense, încercările şi greşelile sunt cele patru procedee principale prin intermediul
cărora are loc învăţarea. Fie în creşterea animalelor sau a copiilor, fie în învăţământ, educaţie
sau socializare, în general, agentul socializator şi/sau socializatul apelează fără încetare la
unul sau altul din aceste procedee de învăţare.

Ereditatea sau mediul social

Totuşi, cercetările întreprinse de psihologi asupra învăţării au dat naştere unei


dezbateri, valabilă şi astăzi, despre rolul eredităţii şi mediului exterior în procesul de
învăţare. Influenţa mediului a fost susţinută mai ales de psihologia behavioristă care,
inspirându-se din lucrările lui Pavlov, considera învăţarea ca fiind, în principal, răspunsul
organismului la stimuli exteriori. În această perspectivă, educaţia şi socializarea erau
reprezentate, în primul rând, de învăţarea răspunsurilor potrivite la anumite situaţii, la
evenimentele şi obiectele exterioare, care au rol de stimuli, învăţare care ar avea loc în special
prin repetiţie şi prin jocul sancţiunilor. Psihologiei behavioriste i s-a reproşat deseori că
prezintă o definiţie prea „moleculară”, prea atomizată a comportamentului uman şi a
educaţiei; aceasta a mai fost acuzată că neglijează finalitatea pe care o urmăreşte subiectul
uman în comportamentul său şi că încearcă să-l trateze pe acesta ca un automat sau o maşină.
Tocmai pentru a răspunde acestor critici, psihologii (nu neapărat behaviorişti) au elaborat noi
scheme teoretice. Cum ar fi, de exemplu, teoria „hărţii cognitive” („cognitive map”)
dezvoltată de Tolman pentru a descrie reprezentarea pe care subiectul şi-o contruieşte mental
despre mediul său şi despre obiectele din mediul care îl afectează şi acţionează asupra lui ca
stimuli. La rîndul său, Kurt Lewin a arătat că această hartă cognitivă se structurează conform
unor „câmpuri de forţă”, adică în jurul unor anumite obiecte-stimuli din mediul fizic şi social
care au o valoare mai mare decât altele în satisfacerea subiectului.
Spre deosebire de psihologia mediului, teoriile instinctului au pus accent pe ereditate
în explicarea comportamentului uman. Unii psihologi, din care cel mai cunoscut este
McDougall, vedeau în acţiunea umană un produs la instinctelor înscrise în organismul
biologic. Aceste instincte ar explica nevoile animalelor şi oamenilor, dar şi sentimentele şi
comportamentele cărora le-ar da naştere. Astfel, McDougall îi ataşa fiecărui instict o „emoţie”
care declanşa acţiunea umană: instinctului de a fugi îi corespundea emoţia fricii; instinctului
curiozităţii, emoţia surprizei, instinctului de luptă, emoţia furiei.
Dar instinctul şi nevoile au un caracter difuz, în cazul omului: mâncăruri foarte variate
pot satisface nevoia de a mânca. Învăţarea ar consta în canalizarea dezvoltării progresive a
instinctelor şi nevoilor la om, propunându-le obiecte specifice, apte să le satisfacă: un anumit
fel de mâncare în loc de altul, un anumit mod de a mânca în loc de altul, etc. Învăţarea devine
atunci o reconstrucţie a nevoilor primare, a instinctelor şi a emoţiilor lor, urmând modele de
satisfacere recunoscute pe plan social şi acceptabile. În timp ce pentru behaviorişti, învăţarea
debuta cu o „tabula rasa”, plecând de la un organism uşor de modelat, amprentat de mediul
înconjurător cu răspunsurile şi reacţiile potrivite, prin diverse feluri de condiţionare, teoria
instinctelor definea învăţarea plecând de la un dat instinctual ereditar, a cărui dezvoltare
trebuia ghidată mai apoi.
Opoziţia între aceste două poziţii extreme s-a diminuat astăzi, chiar dacă este încă
valabilă. Psihologii s-au pus de acord în special asupra a două puncte majore. În primul rând,
au recunoscut faptul că o teorie a învăţării nu poate ignora nici datele ereditare, nici influenţa
mediului, ci, dimpotrivă, ar trebui să ţină cont de cele două elemente şi de interacţiunea lor
constantă. Probabil, este imposibil să precizăm partea care revine fiecăruia din cele două
elemente, ceea ce ne permite să punem accentul pe unul sau pe altul; totuşi, nu este posibil să
neglijăm nici unul din cele două elemente.
Apoi, oricare ar fi poziţia adoptată asupra rolului eredităţii şi mediului, ar trebui să
recunoaştem că nu putem da o explicaţie valabilă învăţării fără să luăm în considerare
semnificaţia pe care o au pentru subiect diferitele persoane care îl înconjoară şi care sunt
agenţii activi ai învăţării, raportul pe care subiectul îl întreţine cu aceşti agenţi, precum şi
comportamentul lui în ceea ce îi priveşte. Din acest moment, nu mai contează doar
recompensa şi pedeapsa, ci şi persoana care le acordă sau faptul că acestea afectează într-un
anumit fel raportul cu acea persoană şi creează un anumit sentiment în ceea ce o priveşte.
Interiorizarea celuilalt
Aici se pune în mişcare cel de-al doilea mecanism al socializării, interiorizarea
celuilalt, care îl completează pe primul. Încă din 1902, sociologul american Charles H. Coolez
a elaborat ideea că „Sinele”, sentimentul de a fi o entitatea, o persoană care poate spune „eu”,
„pe mine”, „al meu”, este în mare parte social, atât în originea, cât şi în conţinutul său.
Oglindindu-se în privirea pe care ceilalţi i-o aruncă, o persoană îşi contruieşte Sinele, prin
imaginea despre ea însăşi pe care crede că o dă celorlalţi şi prin intermediul judecăţilor despre
ea însăşi pe care care le atribuie celorlalţi. Este ceea ce Cooley numeşte „the looking-glass
self”, adică Sinele reflectat în oglinda privilor celuilalt. Conştiinţa existenţială, conştiinţa de a
exista, de a fi Sine este, prin urmare, atât produsul intuiţiei percepţiei asupra sinelui pe care o
au ceilalţi, pe care Cooley o numşte simpatie, cât şi al comunicării cu ceilalţi. Însă, în viziunea
lui Cooley, nu doar Sinele este social, ci şi conştiinţa morală: sentimentul binelui şi al
obligaţiei rezultă din sinteza influenţelor la care a fost supusă o persoană, graţie sensibilităţii
sale „simpatice” la judecăţile celorlalţi.

George H. Mead

Într-un studiu în acelaşi timp filozofic, psihologic şi sociologic, George H. Mead a


reluat în profunzime analiza Sinelui social. Pornind de la observarea funcţiilor limbajului, a
jocului şi a partidei, care se distinge de simplul joc, el a arătat, în primul rând, cum copilul se
dezvoltă mental şi se socializează „jucând” rolurile celorlalţi (ale părinţilor, colegilor de joacă,
eroilor) şi interiorizându-le atitudinile. Astfel, acesta învaţă regulile jocului în acelaşi timp în
care învaţă să se gândească pe sine ca un membru al grupului, diferit de ceilalţi prin rolul pe
care îl joacă el însuşi. Ce se întâmplă în joc şi în partidă nu este pentru Mead decât ilustrarea
fenomenelor din viaţa curentă: Sinele copilului de dezvoltă prin identificarea cu alte persoane
în rolurile pe care acestea le au şi, în special, prin interiorizarea unui „celuilalt generalizat”
(generalized other), adică a ansamblului organizat, structurat al celorlalte roluri de care
depinde; copilul îşi mai construieşte Sinele prin diferenţierea pe care propriul rol îi permite să
o facă între persoana sa şi o alta. În plus, prin interiorizarea celorlalte roluri, copilul de
familiarizează cu regulile care le guvernează, cu atitudinile pe care le determină, cu principiile
care le inspiră: acesta este fundamentul interiorizării progresive a elementelor socio-culturale
ale mediului. Înţelegem, astfel, că lucrările lui Mead care au avut o mare influenţă în SUA, au
stat la baza importanţei pe care sociologii şi psihologii sociali americani o acordă rolului
social în procesul de socializare.
În plus, prin funcţiile pe care le atribuie gândirii şi inteligenţei în învăţare şi în acţiune,
Mead a contribuit la delimitarea psihologiei americane de limitele fiziologice în care fusese
închisă de către behaviorismul strict. De fapt, gândirea are, în opinia lui Mead, uj caracter
eminamente social: gândirea este socială chiar la originea ei, pentru că se dezvoltă în mod
necesar prin comunicarea cu ceilalţi; este socială şi în conţinutul ei, prin simbolurile colective
pe care le foloseşte pentru a se construi şi pentru a se comunica.

Jean Piaget

În acest punct, Mead şi Piaget se pun de acord. Lucrările acestuia din urmă s-au ocupat
în principal de dezvoltarea gândirii şi inteligenţei la copil, însă Piaget a văzut întotdeauna
această dezvoltare ca un proces în mod simultan psihic şi social. Copilăria este caracterizată,
în opinia lui, atât din punct de vedere al cunoaşterii, cât şi al moralităţii, de ceea ce el numeşte
„egocentrism”. Iată cum îl defineşte şi îl explică: „Aşa cum spritul începe prin a se confunda
cu universul, înainte de a disocia ceea ce revine legilor obiective, la fel şi individul începe prin
a înţelege şi a simţi totul prin el însuşi, înainte de distinge ceea ce ţine de lucruri sau de
celelalte persoane de ceea ce rezultă din perspectiva sa intelectuală şi afectivă particulară. Din
acest moment, individul va fi conştient de propria gândire, conştiinţa de sine implicând o
confruntare continuă a sinelui cu ceilalţi. Din punct de vedere logic, egocentrismul duce la un
fel de alogism, pentru că, fie afectivitatea prevalează în faţa obiectivităţii, fie raporturile
rezultate din activitatea proprie îl duc spre relaţii independente de sine. Din punct de vedere
moral, egocentrismul duce, pe de altă parte, la un fel de anomie, astfel încât tandreţea şi
dezinteresul pot fi însoţite de un egoism naiv, fără ca individul să se simtă în mod spontan mai
bine într-un caz sau altul. Aşa cum ideile care îi trec prin minte se prezintă de la început sub
forma unor credinţe, şi nu a unor ipoteze care ar trebui verificate, la fel sentimentele care apar
în conştiinţa copilului îi apar de la început ca fiind dotate cu o anumită valoare, şi nu ca
sentimente care ar trebui supuse unei evaluări ulterioare. Doar prin contactul cu judecăţile şi
evaluările altora această anomie intelectuală şi afectivă va pierde progresiv terenul, sub
presiunea regulilor logice şi morale colective”.
Acest contact cu ceilalţi ia, însă, două forme succesive, foarte diferite una de alta, în
opinia lui Piaget. Până în jurul vârstei de 7 ani, domină raportul cu adulţii, şi în special cu
părinţii. În urma respectului pe care i-l inspiră adulţii şi a locului pe care părinţii îl ocupă în
viaţa sa, copilul întreţine cu ei o relaţie marcată de coerciţie sau de constrângere: copilul
gândeşte ca adultul, acţionează după cum doreşte sau îi impune adultul. Gândirea şi conştiinţa
morală sunt încă exterioare copilului, care le primeşte aşa cum îi acceptă şi pe adulţi,
necondiţionat. Faza egocentrismului pur din copilăria timpurie este urmată de o fază în care
copilul oscilează între egocentrismul primitiv şi acceptarea pasivă a gândirii şi a judecăţilor
celorlalţi, fază în timpul căreia „bunul plac al sinelui este înlocuit e bunul plac al unei
autorităţi suverane”.
De la vârsta de 7 ani, apare o a doua formă a relaţiei sociale, fondată pe cooperare.
Aceasta nu este posibilă cu adulţii, ci cu egalii, copiii de aceiaşi vârstă. Cooperarea lasă loc
discuţiei, criticii; fondată pe diversitatea şi complementaritatea funcţiilor din jocul colectiv,
aceasta permite şi înţelegerea diversităţii şi complementarităţii punctelor de vedere.
Cooperarea are, prin urmare, „un rol în acelaşi timp eliberator şi constructiv... (ea) singură
duce la autonomia” gândirii şi conştiinţei morale. Discuţia dă naştere reflexiei, verificării,
criticii; schiţează inteligenţa şi judecate. Prin cooperare şi discuţie, ideile şi categoriile
acceptate până la acel punct sunt analizate progresiv, are loc o decantare prin care cele cere
rămân capătă un caracter mai personal; din punct de vedere moral, regulile şi principiile
cărora i se supunea pasiv copilul devin, trecând prin reflexia şi critica cerute de cooperare,
convingeri, adică judecăţi morale personale. Astfel, cunoştinţele, normele, valorile mediului,
după ce au fost impuse din exterior, sunt interiorizate în mod progresiv, pentru a deveni
raţiunea şi conştiinţa fiecărei persoane. Înţelegem, astfel, că Piaget a acordat un loc deosebit
învăţării limbii şi funcţiei simbolice, fundamente ale comunicării, şi că acesta credea că, la
adultul socializat, limbajul, chiar şi cel mai intim şi secret, este social ca şi gândirea, pentru că
se adresează unui celuilalt real, imaginar sau ipotetic”.

Sigmund Freud

Dacă Piaget şi-a propus să descrie fazele dezvoltării inteligenţei, considerând, într-o
oarecare măsură, că legăturile sociale şi sentimentele care le însoţesc cu dobândite, lui Freud
îi datorăm faptul că a sondat şi clarificat fundamentele afective ale comportamentului uman şi
ale raporturilor sociale. Astfel psihanaliza a contribuit în mare parte la explicarea procesului
de socializare. Aici nu vom indica decât patru puncte importante ale acestei contribuţii.
În primul rând, Freud a clarificat raporturile copilului cu părinţii săi, arătându-le
fundamentele de natură sexuală, pe care le numeşte libidinale. Diferitele contacte fizice ale
copilului cu mama sau cea care ţine loc de mamă îi dau copilului prima plăcere erotică,
dezvoltă în el sentimentul amoros şi pregătesc apariţia dorinţei sexuale. Teama de a pierde
obiectul acestei plăceri creează la copil nevoia de siguranţă afectivă cu care îşi investeşte
părinţii. Căutarea afecţiunii şi dragostei va cuprinde toate fazele creşterii timpurii a copilului,
atât prin plăcerea şi siguranţa pe care le oferă această dragoste, cât şi prin privările şi
frustrările care o însoţesc şi antagonismul sau ostilitatea care pot rezulta de aici. Dinamica
primei învăţări a fiinţei umane se înscrie, prin urmare, într-un conext de relaţii afective
intense, care stabilesc şi aria de acoperire şi semnificaţia metodelor folosite de părinţi sau de
substituţii lor. În faza oedipală, relaţia pe care copilul o întreţine cu părintele de celălalt sex
are caracteristicile sexuale cele mai pronunţate: ataşamentul faţă de părintele de sex opus şi
identificarea cu părintele de acelaşi sex. Ori, această identificare cu părintele de acelaşi sex
reprezintă faza cea mai avansată şi cea mai puternică a interiorizării celuilalt; ea consistă în
jucarea rolului celuilalt într-un fel îndeajuns de complex pentru a-i dori dispariţia, distrugerea
şi pentru a-l înlocui. Această capacitate de identificare a copilului este importantă pentru a
înţelege şi pentru a clarifica dispoziţia copilului de a lua rolul şi atitudinile celuilalt.
În analiza asupra raporturilor dintre copil şi părinţii săi pe care a elaborat-o, mai ales la
nivelul fazei oedipale, Freud a scos la iveală un alt fenomen extrem de important:
ambivalenţa sentimentelor, altfel spus, capacitatea fiinţei umane de a trece în acelaşi timp prin
sentimente contradictorii de iubire şi de ură faţă de aceeaşi persoană. Frustrările la care
părinţii trebuie să-i supună pe copii sunt resimţite cu atât mai violent cu cât provin de la
persoanele iubite; acestea dau naştere cu uşurinţă unor sentimente contradictorii de iubire şi de
ură. Mai ales în faza oedipală, identificarea cu părintele de acelaşi sex în lupta pentru
dragostea părintelul de sex opus dă naştere dorinţei de a ucide sau de a vedea moartea
părintelui adversar: „uciderea tatălui”, cel puţin simbolică, face parte din dezvoltarea normală
a băiatului, la fel ca şi în cazul fetei, în ceea ce o priveşte pe mamă. Pe plan social, această
ambivalenţă a sentimentelor joacă un rol important în raporturile dintre generaţii, mai ales
dintre tineri şi adulţi; vom vedea mai jos că autorii i-au acordat un loc deosebit în explicarea
raporturilor dintre colonizatori şi colonizaţi.
Un al treilea fenomen analizat pe larg de Freud este cel al transferului, adică a
capacităţii de a proiecta pe alte persoane, alte roluri sau alte obiecte sentimente fixate în mod
primitiv pe un obiect, o persoană, un rol. Acest transfer se manifestă cu cea mai mare
intensitate şi în relaţia dintre psihanalist şi pacientul său: mai întâi, psihanalistul dirijează
asupra sa, în mod temporar, sentimentele de iubie şi de ură pe care pacientul le simte faţă de o
altă persoană, pentru a putea sparge sau limpezi vechea identificare, devenită patologică.
Această aptitudine de transfer joacă un rol important în viaţa adultă şi este folosită, mai ales,
cu ocazia unor anumite etape ale adaptării sau socializării: căsătoria, pierderea unei fiinţe
dragi, schimbarea locului de muncă, emigrare, îmbătrânire, etc. De altfel, studiile care s-au
ocupat de fenomenul social al „ţapului ispăşitor” (în anuite cazuri de antisemitism, de
exemplu), au scos la iveală faptul că sentimentele de ostilitate, care nu pot fi exprimate direct
împotriva persoanelor sau grupurilor care au provocat aceste sentimente, sunt deturnate, prin
transfer, asupra unui grup mai vulnerabil (un grup minoritar, de exemplu) care are, în acel
moment, funcţia de ţap ispăşitor, căruia îi pot fi imputate „toate păcatele lui Israel”.
În sfârşit, o ultimă contribuţie a psihanalizei la înţelegerea procesului de socializare
rezultă din analiza freudiană a Supraeului. În structura personalităţii, Supraeul se formează
prin interiorizarea figurilor importante din punct de vedere afectiv, a regulilor de viaţă pe
carea acestea le reprezintă pentru subiect, a sancţiunilor pe care aceste figuri le-au impus sau
cu care au fost asociate. Este ceea ce psihanaliştii au numit ansamblul „cenzurilor” aplicate
impulsurilor şi satisfacerii lor imediate sau directe. După cum a subliniat Parsons, Freud, prin
analiza sa a Supraeului, se apropie de noţiunea constrângerii a lui Durkheim, pentru că aceasta
reprezintă, precum Supraeul, principiul şi sursa socială a obligaţiei morale. Supraeul
reprezintă controlul social interiorizat şi asimilat, astfel încât acesta intră în dialectica ce se
stabileşte între impulsurile instinctuale, obiectele care le satisfac sau le frustrează şi
constrângerile pe care subiectul crede că trebuie să şi le impună.
Această incursiune în psihologie ne permite să înţelegem puţin mai bine jocul celor
două mecanisme principale ale procesului de socializare şi interacţiunea dintre aceste două
mecanisme. Învăţarea, mult mai dezvoltată şi complexă la copii decât la orice alt animal, este
întărită de diferitele forme de interiorizare a celuilalt, mentale şi afective, de care omul este
capabil mulţumită, în primul rând, bogăţiei sale afective şi a aptitudinii sale de a manipula în
mod simbolic realităţile.

AGENŢII SOCIALIZĂRII

Dată fiind importanţa, recunoscută, a persoanelor şi grupurilor în mecanismele pe care


tocmai le-am descris, această descriere ar trebui completată acum cu o prezentare generală a
principalilor agenţi afectivi din procesul de socializare. În mod clar, este imposibil să-i
enumerăm pe toţi: ne vom mulţumi să-i menţionăm pe cei cărora psihologii şi sociologii le-au
dedicat cele mai multe studii.

Trei criterii de clasificare


În loc să facem o simplă enumerare, conform unei pseudo-ordini a importanţei, vom
încerca să clasificăm aceşti agenţi în funcţie de trei criterii. În primul rând, putem să
diferenţiem, pe de o parte, socializarea care are loc în interiorul unor grupuri identificabile, a
unor unităţim instituţionalizate, cum ar fi familia sau şcoala, şi de cealaltă parte, socializarea
care se realizează în mod difuz pentru că este leagată de ansamblul unei colectivităţi şi se
adresează unei mase, cum este cazul, de exemplu, al socializării prin radio şi televiziune.
Putem, apoi, să clasăm agenţii socializării în funcţie de scopul lor; unii pot avea drept
scop explicit şi recunoscut formarea, educarea, implementarea unor principii, răspândirea
cunoştinţe, alţii, dimpotrivă, nu au exercită această funcţie decât în mod instrumental, în
vederea unor alte acţiuni sau obiective pe care le urmăresc în mod explicit.
În sfârşit, grupurile şi instituţiile cu o funcţie socializatoare pot să fie clasificate în
funcţie de grupele de vârstă: unele formează grupe de vârstă eterogene (membrii lor au vârste
diferite) sau grupe de vârstă omogene. S.N. Eisenstadt a folosit această ultimă distincţie cu
succes în studiul pe care l-a dedicat generaţiilor sau grupelor de vârstă. Ar trebui, totuşi, să
completăm distincţia lui Eisenstadt, remarcând că unele grupuri sau instituţii pot fi
caracterizate în acelaşi timp de omogenitatea şi eterogeneitatea vârstelor.
Folosind doar ultimele două criterii, putem prezenta în felul următor principalii agenţi
ai socializării:

Grupuri având drept scop Grupuri care nu au


explicit socializarea socializarea drept scop
explicit
Vârste eterogene Familia Întreprindere
Biserica sau o sectă Organizaţii sindicale
Vârste omogene „Satele pe vârste” Grup de prieteni
Cercul vârstnicilor Mişcare a tineretului
Grup de vârstă
Ambele Şcoală Partid
Mişcare educaţională Mişcare socială
Rudenie

Familia şi şcoala

Vedem, în acest tabel, că un anumit număr de grupuri sau de instituţii au drept scop
explicit şi recunoscut socializarea membrilor lor sau a unei părţi a membrilor lor. Totuşi,
aceste grupuri şi instituţii sun structurate diferit în ceea ce priveşte vârstele. Astfel, familia şi
şcoala se deosebesc în mod clar una de alta. La şcoală, copilul trăieşte în mijlocul altor copii
de vârsta sa, cu care împarte viaţa şi munca, iar contactele dintre copiii de aceeaşi vârstă sunt
privite ca un element al „formării”; în acelaşi timp, copilul se supune autorităţii adulţilor
responsabili de educaţie şi de disciplină. În familie, regăsim diferenţa dintre adulţi şi copii, dar
aceştia din urmă nu au toţi aceeaşi vârstă, iar faptul aceste devine un element important în
socializare: psihologia modernă a arătat pe larg influenţa pe care rangul dat de vârstă în
familie o poate avea asupra personalităţii.
Aceeaşi deosebire este valabilă şi în cazul legăturilor de rudenie, atunci când aceasta
primeşte funcţia explicită de educare – ceea ce nu se mai întâmplă în societatea industrială. În
familia extinsă, de exemplu, copiii din mai multe familii (fraţi sau surori căsătorite, trăind
împreună, de la caz la caz) sunt crescuţi împreună, în general, sub autoritatea mai multor
persoane (pe lângă mamă şi tată, bunici şi/sau fratele mai mare şi/sau soţia sa); pot apărea, în
această situaţie, asemănător cu ceea ce se întâmplă la şcoală, „straturi” de copii de aceeaşi
vârstă.

Grupele de vârstă

În antropologie şi sociologie, grupele de vârstă primesc, deseori, o importanţă


deosebită; vom vedea că acestea constituie un element de bază în organizarea societăţilor
tradiţionale, non-urbane, în timp ce, în societatea modernă, se vorbeşte mult despre „cultura
tinerilor” şi de mişcări ale tineretului. Vedem, în tabelul de mai sus, că grupele de vârstă şi
mişcările tineretului pot fi de trei tipuri diferite. În primul rînd, sunt cele care au scopul
explicit de socializare, care nu reunesc decât persoanele de aceeaşi vârstă: în realitate, găsim
puţine exemple de acest fel. Am putea menţiona „satele pe vârstă” Nyakyusaka din Africa,
alcătuite doar din adolescenţi, care au fost studiate de G. şi M. Wilson şi care sunt considerate
un fenomen excepţional în literatura antropologică. Cercurile de vârstnici, care se înmulţesc în
unele ţări moderne, ar putea fi un alte exemplu, pentru că au drept scop destul de clar
predicarea „artei de a îmbătrâni”.
Cel de-al doilea tip este format de grupurile şi de mişcările care au socializarea drept
scop explicit şi în care adulţii au responsabilitatea de a forma pe tineri. Acest tip este mult mai
des întâlnit. Îl găsim chiar şi în multe societăţi non urbane: L. Warner l-a studiat în cadrul
tribului Muengin din Africa, în care adolescenţii se retrag într-o tabără, sub autoritatea
adulţilor şi a băieţilor mai mari. Toate mişcările tineretului cu caracter educativ, precum
cercetaşii, taberele, pionierii, în ţările socialiste, etc., sunt fie administrate, fie conduse, fie
animate de adulţi sau de tineri mai mari.
În sfârşit, cel de-al treilea tip este compus din grupe de vîrstă sau de asociaţii care,
pentru a-şi îndeplini funcţia sau pentru a desfăşura anumite activităţi, trebuie să-şi socializeze
membrii; socializarea se prezintă ca un mijloc folosit pentru îndeplinirea anumitor funcţii;
este, prin urmare, instrumentală. Grupurile de prieteni, „găştile” studiate de Thrasher şi de
Whyte, au în vedere anumite activităţi, urmăresc anumite obiective; proceduri mai mult sau
mai puţin „oficiale” sau explicite de socializare sunt prevăzute pentru iniţierea sau acceptarea
noilor membri, însă socializarea nu este un scop, sau un scop evident al grupului respectiv. La
fel se întâmplă şi în cazul mişcărilor tineretului care se orientează spre o acţiune studenţească,
socială sau politică şi care îşi „educă” membrii sau mediul în funcţie de obiectivele mişcării;
este cazul, de exemplu, ligilor studenţeşti. Cea mai mare aprte a grupelor de vârstă din
societăţile tradiţionale îndeplinesc, în primul rînd, funcţii sociale sau politice prin intermediul
cărora exercită o funcţie socializatoare indirectă sau neexplicită.

Întreprinderi, sindicate, mişcări sociale

La fel ca acest tip de grupe de vârstă (care sunt, prin natura lor, grupe de vârstă
omogene), multe alte grupuri sau instituţii au o anumită funcţie socializatoare secundară,
axată, în general, pe activităţile pe care le desfăşoară. Astfel, întreprinderile industriale sau
comerciale trebuie să pună la punct modalităţi mai mult sau mai puţin organizate de integrare
a noilor angajaţi: perioade de probă, training-uri sau chair perioade de „învăţare” mai mult sau
mai puţin lungi. Sindicalismul a înfiinţat structuri de „educaţie socială” sau de „formare
sindicală”; cooperativele au „grupuri de studiu”; mişcările sociale organizează sesiuni se
studiu, tabere de muncă, „cursuri intensive”, etc. În general, această funcţie socializatoare
apare în cazul unor persoane de vîrste diferite. Însă în anumite cazuri, se ţine cont şi de vârstă;
partidele politice sau mişcările sociale au creat „secţiuni pentru tineri” (tinerii liberali,
conservatori, republicani, sindicalişti) chiar în cadrul partidului, astfel încât unele grupe de
vârstă sunt net delimitate.
Din această clasificare putem trage două concluzii principale. În primul rând, grupurile
şi instituţiile care au socializarea drept scop explicit întreţin, în general, o atitudine globală şi
difuză: aceastea au tendinţa să socializeze persoana totală, să exercite asupra ei o influenţă
care să-i afecteze întreaga viaţă sau, cel puţin, toate aspectele vieţii sale. Este cazul familiei, al
şcolii, al bisericilor şi al sectelor şi al multor mişcări educaţionale. Dimpotrivă, grupurile şi
instituţiile care nu au socializarea drept scop explicit au, în general o funcţie socializatoare
mai restrânsă, care nu afectează decât un segment al personalităţii. Acest lucru este valabil în
cazul întreprinderilor, al mişcărilor sindicale şi sociale, al partidelor sociale; este mai puţin
cazul grupelor de vârstă omogene care au, de multe ori, ambiţii globale.
În al doilea rând, această clasificare ne permite să aratăm că socializarea nu înseamnă
neapărat transmiterea culturii de la cei mai în vârstă la cel mai tineri; acest transfer se
realizează de asemenea între persoanele de aceeaşi vârstă. Ce ne poate înşela este faputl că în
grupurile şi instituţiile care au socializarea drept scop explicit, adulţii sunt, în general, cei care
au autoritate asupra celor mai tineri şi sunt responsabili de educarea şi de formarea lor; am
găsit cu greu exemple de grupe de vârstă omogene care nu au drept scop explicit socializarea
membrilor lor. Dimpotrivă, în multe grupe de vârstă omogene care nu au socializarea drept
scop explicit, o socializare intensă şi eficace are loc între persoanele de aceeaşi vârstă, mai
ales în cazul tinerilor (în „găşti”, de exemplu, în mişcările de tineret, în ligile studenţeşti,etc.).

Tehnicile de comunicare în masă

Trebuie, în sfârşit, să includem într-o categorie separată agenţii de socializare care se


adresează într-un mod generalizat ansamblului unei colectivităţi sau unei „mase”. Acest
fenomen se manifestă cu o amploare mai mare şi mult mai puternic în societatea modernă,
graţie tehnicilor de comunicare în masă, care au devenit un important agent al socializării
adulţilor, dar şi al tinerilor. De la apariţia tiparului, comunicarea cu o întreagă comunitate, cu
o masă a devenit din ce în ce mai uşoară, graţie diverselor materiale tipărite care pot circula;
ceva mai recent, apariţia şi dezvoltarea radioului, a filmului şi a televiziunii au dat un impuls
uriaş comunicării în masă. Expresia însăşi de comunicare în masă este un neologism creat
pentru a desemna această formă deosebită şi nouă de comunicare, simultană sau nu, cu un
număr de persoane foarte mare.
O parte a funcţiei socializatoare exercitate prin intermediul tehnicilor de comunicare în
masă este, fără îndoială, investigată în mod deschis: ete cazul, de exemplu, al emisiunilor
educative şi informaţionale de la televiziune şi radio, al diverselor materiale tipărite şi al
filmelor cu caracter didactic, etc. Totuşi, de cele mai multe ori, aceste tehnici noi sunt
socializatoare în mod indirect, mai ales atunci când se adresează spectatorului sau cititorului
pentru a-l distra, pentru a-l relaxa, pentru a-l face „să uite de toate”.
Ne-ar lua prea mult timp să analizăm toate aceste lucruri în detaliu. Este suficient să
cităm câteva studii recente efectuate, în mai multe ţări, asupra influenţei pe care o are
televiziunea în rândul tinerilor. Astfel, Himmelweit, Oppenheim şi Vince ajung la concluzia
că tinerii învaţă şi reţin mai multe lucruri de la emisiunile care nu au scopul de a informa şi de
a instrui decât de la emisiunile didactice. Televiziunea influenţează mai ales prin valorile şi
modelele idealizate pe care le prezintă cu un impact emoţional puternic: Himmelweit,
Oppenheim şi Vince au descoperit că televiziunea idealiza valorile şi modelele clasei medii
(tipuri de slujbă, condiţii de viaţă, locuinţe, trăsături de comportament) şi că tinerii
telespectatori erau mult mai sensibili la aceste modele şi valori decât cei care nu se uitau la
televizor. La rîndul său, J. Komorowska notează: „Televiziunea a adus un argument
suplimentar în „lupta de clasă” a femeilor, a mamei şi a fiicei, pentru a ajunge la un nou stil de
viaţă, pentru a realiza un model ideal”, cu rezultatul că a „întărit procesul de egalizare a
funcţiei sociale a băieţilor şi fetelor în sânul familiei”. Marie-José Chombart de Lauwe a
remarcat, de asemenea, analizând publicaţiile franceze destinate fetelor, că băieţii şi fetele
sunt vedete „deseori sunt prezentaţi pe poziţii de egalitate sau, personajul băiat este mai slab,
fiind mai tânăr. Fetiţa fragilă, victimă a unor evenimente sau personaje negative, descrisă atât
de des în secolul anterior, este foarte greu de găsit. Modelul dulce, pasiv, supus şi ascultător
este din ce în ce mai rar. Calitatea „feminină” tradiţională, pe care o regăsim în personajele
fetiţe, este devotamentul, însă acesta este destul de frecvent întâlnit şi la băieţi. Ambele tipuri
de personaje trec prin aceleaşi aventuri, prind vinovaţi şi apără victime”. La modul general, tot
acest autor subliniază discordanţa sau conflictele între cele două modele de „copil ideal” ăe
care le oferă cinematografia, revistele pentru copii, şoala, reclama, romanele, şi
discontinuitatea dintre rolurile propuse copiiilor la diferite stadii ale evoluţiei lor (de exemplu,
fetiţa care se identifică cu eroii de sex masculin va trebui să înveţe, când va intra în
adolescenţă, să joace roluri mai „feminine”).
Aceste exemple nu ne folosesc decât pentru a ilustra modul în care tehnicile de
comunicare în masă sugerează, propun şi exprimă modele, valori, idealuri care pot să se
impună cu atât mai multă forţă şi persuasiune cu cât se prezintă într-un context dramatic sau
emotiv care contribuie la inhibiţia judecăţii critice.

MEDIILE DE SOCIALIZARE

Totuşi, nu este suficient să identificăm principalii agenţi ai socializării; pentru a le


înţelege pe deplin influenţa, trebuie să îi situăm în mediile de care aparţin şi să cunoaştem
mediile din care se inspiră în transmiterea modelelor, valorilor şi simbolurilor. Vom distinge
astfel medii de apartenenţă şi medii de referinţă.
Mediile de apartenenţă sunt diferitele medii în care agenţii socializării şi socializaţii
sunt integraţi din punct de vedere ecologic, economic şi sociologic; sunt mediile din care fac
parte, de care aparţin propriu-zis. Familia este cel mai bun exemplu de mediu de apartenenţă
în care are loc o socializare intensă: socializare a copiilor de către părinţi, dar şi a părinţilor
de către copii, în special în perioadele cu schimbări sociale rapide sau în cazul emigranţilor.
Totuşi, la rândul său, familia face parte din diferite medii de apartenenţă prin strămoşi, prin
rude, prin înrudire, dar şi prin copii. Pentru a înţelege socializarea care are loc în cadrul
familiei, trebuie să cunoaştem mediul de apartenenţă al acesteia.

Mediu rural şi mediul urban

Mai întâi, familia poate să aparţină de mediul rural sau ruban. În general, familia din
mediul rural oferă mai puţine posibilităţi de dezvoltare mentală copilului decât familia din
mediul urban; astfel, S. Szuman a arătat cum un copil polonez de la ţară identifică cu mai
puţină precizie o serie de obiecte care îi sunt arătate în imagini decât copilul de la oraş şi, mai
ales, că îi este mult mai greu să numească cu exactitate obiectele identificate. Nu este
surprinzător să constatăm că toate studiile de psihologie comparată au arătat că la vârste egale,
coeficientul de inteligenţă al copiilor de la ţară este, în medie, inferior celui al copiilor de oraş.
Asta nu înseamnă că primii se nasc mai puţin inteligenţi, ci, dimpotrivă, că mediul lor de viaţă
este mai puţin favorabil dezvoltării aptitudinilor lor intelectuale.
Ducând comparaţia ceva mai departe, G. Lanneau şi P. Marlieu au arătat că în Franţa,
metodele didactice şi pedagogia diferă foarte multe de la familiile rurale la cele urbane:
educaţia copiilor de la ţară este mai uniformă de la o familie la alta decât este la oraş;
dezvoltarea sociabilităţii este întârziată la copilul din mediul rural din cauza unei întârzieri în
învăţarea limbii, a restricţiilor impuse asupra jocurilor colective, lipsei contactelor culturale şi,
în plus, din cauza perioadelor de singurătate; educaţia copilului de la ţară este marcată în mod
mai drastic de alternanţa perioadelor de relaxare şi a celor constrângătoare, din cauza
accentului pus pe munca-datorie. Copilul din mediul urban reuşeşte mai repede şi într-un mod
mai complet să-şi câştige autonomia, însă este la intersecţia unei multitudini de influenţe mai
puţin omogene, mai puţin coerente decât în cazul copilului de la ţară.

Grup rasial, etnic, cultural


Într-o societate complexă, familia aparţine de un grup rasial, etnic, cultural sau de un
grup minoritar care poate fi mai puţin favorizat sau defavorizat. Influenţa acestui factor asupra
psihologiei copilului şi a felului în care copilul şi adolescentul învaţă să se adapteze normelor,
contrângerilor şi limitelor care guvernează conduita membrilor grupului lor au fost evidenţiate
în mod deosebit de o serie de studii americane privind educaţia tinerilor de culoare.
În mod explicit sau implicit, privind felul în care acţionează părinţii săi, prietenii săi şi
albii, conştientizând progresiv limitele care îi sunt impuse, copilul de culoare înavţă că în
ochii albilor toţi negrii sunt copii („childish”), că are instincte primitive pe care nu ştie să şi le
controleze, că este departe de a avea inteligenţa albilor şi că, prin urmare, nu poate decât să se
dedice muncilor cel mai prost plătite şi să trăiască în sărăcie; află de la anturajul său că o
distanţă imensă, de netrecut, îl separă ce alb, că albul are puterea şi dreptul ce a-l insulta şi
chiar de a-l lovi sau de a-l arunca în închisoare şi că va trebui întodeauna să evite orice ocazie
de a-l nemulţumi sau de a-i provoca mânia. De la familia sa şi din mediul său, copilul de
culoare înţelege că se situează într-un mediu inferior din orice punct de vedere şi învaţă
comportamentele, atitudinile care se potrivesc persoanelor cu acest statut.

Clasă socială

Există diferenţe mari şi între metodele de educare pe care le folosesc părinţii în funcţie
de clasa socială de care aparţin. În SUA, unde numeroase studii s-au ocupat de acest aspect,
au fost observate diferenţe de clasă atât între familiile comunităţii de culoare, cât şi între
familiile comunităţii albilor. Există, mai ales, diferenţe între aspiraţiile şi aşteptările părinţilor
în ceea ce-i priveşte pe copiii lor, în funcţie de clasele sociale. De exemplu, sociologii şi
psihologii sociali americani au studiat recent ceea ce ei au numit „achievement motivation”,
adică motivaţia care duce la fixarea unor obiective din ce în ce mai înalte, la impunerea unor
standarde de competenţă, la dorinţa realizării lucrurilor întreprinse şi la dorinţa reuşitei în
viaţă, în general. Ori, câteva din aceste studii au arătat, în afara oricărei umbre de îndoială, că
părinţii din diferite clase sociale americane nu încurajează la fel de tare şi nici în acelaşi mod
această motivaţie de dobândire a excelenţei sau a succesului, copiile din clasele medii fiind
invitaţi să dezvolte acest tip de motivaţie mai mult decât cei din clasele muncitoreşti. Se ştie,
de asemenea, că nivelul de aspiraţii al tinerilor în ceea ce priveşte pregătirea lor şi viitoarea lor
meserie este condiţionat, în mare parte, de statutul social al familiei lor, de principalele valori
promovate de fiecare clasă socială şi de atitudinile care rezultă din acest proces, astfel încât
statutul socio-economic al părinţilor este considerat din ce în ce mai mult de către cercetători
şi de către educatori drept cel mai bun indicator al reuşitei şcolare a copiilor.
Sociologul francez Maurice Halbwachs rezuma foarte bine influenţa socializatoare a
clasei sociale atunci când încheia un strălucit eseu despre psihologia claselor ţărăneşti,
burgheze, muncitoreşti şi medii, observând: „Astfel, pe măsură ce avansam, am văzut din ce
în ce mai bine că, fără îndoială, nimeni nu se naşte ţăran, mare proprietar, fermier, meşteşugar,
în sensul că ar purta în organismul său, încă de la naştere, anunţate şi performate, toate
trăsăturile caracteristice ale persoanelor care au această meserie. Nimeni nu se naşte nici
burghez, nici antreprenor, avocat, magistrat, ni muncitor în industria grea. Natura angajatului,
a funcţionarului de rând, a comerciantului nu este un fruct care a crescut dintr-o dată pe
ramurile organismului uman. Totuşi, aceste categorii sociale există. De cele mai multe ori,
sunt tranşate: bine delimitate, atunci când trecem de la clasele ţărăneşti la cele urbane, de la
muncitori la alte meserii; vag delimitate, dacă, dimpotrivă, comparăm înalţii funcţionari cu
antreprenorii, funcţionarii mai săraci cu muncitorii. Fiecare dintre ele determină, în orice caz,
comportamentul membrilor pe care îi include, le impune motive de a acţiona bine definite, le
imprimă marca sa, o marcă proprie, bine delimitată în cazul fiecărui grup, cu om asemenea
forţă încât oamenii care fac parte din clase sociale separate, chiar dacă trăiesc în acelaşi mediu
şi în acelaşi timp, dau impresia că sunt specii diferite. Astfel, motivaţiile oamenilor şi
tendinţele lor ni se par a fi, în cea mai mare parte din cazuri, legate în totalitate de condiţia pe
care o au în societate.
Pe lângă mediile tocmai enumerate, am putea să adăugăm că familia trăieşte într-o
regiune dată, din interiorul unei ţări, că poate face parte dintr-o biserică sau sectă, că este
legată de un cerc de prieteni, sau că aparţine de o asociaţie sau de o mişcare. Prin urmare,
putem spune că, dacă familia este un agent de socializare, ea extrage din exterior imaginile,
valorile şi modelele pe care părinţii le transmit copiilor lor, în care copiii se iniţiază între ei şi
în care îşi iniţiază, uneori, şi părinţii.

Medii de referinţă

Nu este de ajuns, însă, să ţinem cont doar de mediile de apartenenţă. Trebuie să luăm
în calcul şi mediile de referinţă. Acestea sunt mediile din care un agent de socializare, fără a
fin inclus în ele, împrumută modele şi valori şi se inspiră în acţiunea sa socializantă. Astfel,
am văzut cum Himmelweit, Oppenheim şi Vince au subliniat că televiziunea engleză se
referă, în principal, la normele şi valorile clasei de mijloc. În SUA, mai mulţi autori au
remarcat că şcoala se inspiră şi ea din normele şi valorile clasei de mijloc; de aici, rezultă un
conflict, în rândul copiilor din clasa muncitoare, mai ales în rândul celor din mediile
defavorizate sau dezorganizate, între adeziunea lor la valorile clasei lor de apartenenţă şi
acceptarea valorilor clasei de mijloc, adoptate de şcoală drept mediu de referinţă.
Sociologia, şi, în special cea americană, foloseşte mai ales noţiunea de grup de
referinţă. Robert K. Merton a făcut prima analiză a acestei noţiuni, care a cunoscut, mai apoi,
o utilizare extrem de frecventă. În termeni de socializare, putem vorbi, însă, atât de grup de
referinţă, cât şi de mediul de referinţă.
Mediile de referinţă sunt la fel de importante în procesul de socializare ca şi mediile de
apartenenţă. În practică, vom observa de multe ori că, din diverse motive, agenţii de
socializare îşi îndeplinesc funcţia respectând nu atât normele grupului sau mediului lor de
apartenenţă, cât cele ale altor medii, cu care pot dori să se identifice. Este cazul, de exemplu,
al părinţilor care se ambiţionează să-şi ridice copiii la un statut social mai ridicat decât al lor şi
care îi educă în conformitate cu normele unei clase sociale superioare, care serveşte drept
mediu de referinţă. Am putea să mai menţionăm cazul familiilor de imigranţi care, în educaţia
copiilor, se inspiră din modelele şi din valorile ţării de adopţie, ei continuând să se refere la
modelele şi valorile ţării de origine.

Dubla funcţie socializatoare a mediilor

Putem spune că mediile de apartenenţă şi mediile de referinţă au o funcţie dublă în


socializare. Mai întâi, ele furnizează normele, valorile şi simbolurile din care se inspiră agenţii
socializatori, pentru că procesul de socializare se produce în vederea unei adaptări la acestei
medii şi, într-o oarecare măsură, în vederea unei acţiuni asupra lor. Apoi, prin şi prin
intermediul diverselor medii la care se raportează, o persoană îşi construieşte identitatea,
adică definiţia pe care poate să şi-o dea ei însăşi şi celorlalţi cu privire la ce este ea ca
persoană indiviuală şi socială. Ceea ce putem numi „personalitate socială” este, în definitiv,
tocmai această identitate, care-i asigură persoanei un loc în societate şi o anumită coerenţă a
fiinţei şi a modului de a acţiona. Identitatea este la fel de necesară din punct de vedere psihic
şi social: ea contribuie la stabilitatea psihică şi este o condiţie esenţială a maturizării
personalităţii; este o cerinţă a funcţionării sociale armonioase a unei persoane în mediul său şi
o condiţie a coeziunii grupurilor.
Cel puţin în parte, fiecare persoană se defineşte şi acţionează prin intermediul
diferitelor sale identităţi sociale: naţională, etnică, religioasă, profesională, de clasă, regională,
etc. Pe de altă parte, un grup, o colectivitate, o asociaţie, se bucură de coeziune în măsura în
care le oferă membrilor lor sentimentul de apartenenţă şi de identificare cu o entitate care
există în mod real, distinctă de altele şi îndeajuns de bine delimitată, în măsura în care aceste
colectivităţi, asociaţii, grupuri reprezintă chiar ele un fel de identitate colectivă.
CONFORMITATE, VARIAŢIE ŞI DEVIANŢĂ

Noţiunea de adaptare socială

Cele două mecanisme principale ale socializării: învăţarea şi interiorizarea celuilalt,


influenţa diverşilor agenţi ai socializării, presiunea mediilor de apartenenţă şi atracţia
exercitată de mediile de referinţă au drept rezultat producerea unei adaptări a persoanei la
mediul său social în totalitatea sa. Adaptarea unei persoane la mediul social înseamnă, dup
cum am precizat, că această persoană a interiorizat îndeajuns de mult modelele, valorile şi
simbolurile mediului său, că le-a integrat destul de bine în structura personalităţii sale pentru a
putea să comunice şi să se lege de membrii comunităţilor în care se mişcă, astfel încât se poate
spune despre ea că aparţine de aceste colectivităţi. Din acest moment, ca să aibă loc adaptarea
la mediul social, este necesar ca toate persoanele care formează acest mediu să aibă un
numitor comun, adică norme, modele, valori şi simboluri care să fie împărţite de toţi,
permiţându-le să ia parte la aceleaşi identităţi colective. Noţiunea psihologică de adaptare se
aseamănă, prin urmare, cu noţiunea sociologică de conformitate, adică de standardizare şi de
uniformizare a comportamentelor.
Dar aceasta nu este, oare, o concepţie statică şi chiar periculos de conservatoare asupra
socializării şi societăţii? Sociologia nu ajunge, astfel, să nege orice formă de spontaneitate,
orice activitate inovatoare şi, prin asta, orice formă de schimbare socială? Aceste întrebări au
fost puse recent de sociologi şi psihologi, mai ales de către Dennis Wrong, care a denunţat
ceea ce el a numit o „concepţie supra-socializată asupra omului” în societatea contemporană şi
de către Paul-Henry Chombart de Lauwe care a comparat studiile franceze şi americane
asupra dezvoltării personalităţii.

Adaptare, conformitate şi non-conformitate

Răspunsul la această problemă ar putea fi dat în următorii termeni: adaptarea la


mediul social care rezultă din socializare poate îmbrăca atât diferite modalităţi şi diferite
grade de conformitate, cât şi diverse forme de non-conformitate. Atfel spus, am putea afirma
că adaptarea socială nu înseamnă neapărat conformitate socială.
În capitolele precedente am insistat asupra faptului că societatea şi cultura oferă
întotdeauna posibilitatea de a alege un anumit număr de opţiuni între valorile dominante şi
valorile secundare, între modelele preferenţiale şi modelele acceptate şi tolerate; adeziunea la
norme şi valori implică, deci, o anumită marjă de decizie din partea actorilor. Prin urmare,
găsim în orice societate conduite variate şi conduite deviante care sunt tolerate în grade
diferite. Adaptarea la un mediu dat presupunea utilizarea marjei de libertate şi de autonomie
pe care o acrodă acest mediu.
Trebuie, totuşi, să adăugăm că această marjă de libertate nu este aceeaşi de la o
colectivitate al alta. Este evident că o colectivitate nu poate exista dacă nu prezintă un anumit
numitor comun al membrilor săi, grupurile şi societăţile nu cer toate în acealşi fel aceeaşi
adeziune a membrilor lor, o conformitate identică. Anunite societăţi şi colectivităţi cer o
conformitate mai strictă şi mai completă decât altele; variaţia şi deviaţia sunt mai greu
tolerate. Această condiţie a conformităţii poate fi în întregime explicită, ca în cazul anumitor
partide, mişcări, asociaţii sau în regimurile totalitare, în care indivizii trebuie să adere şi să se
supună cu totul unor obiective colective. Cerinţa de conformitate poate să facă parte, totuşi,
din ordinea normală a lucrurilor, ca în cazul societăţii tradiţionale: una din diferenţele între un
sat şi un mare oraş este faptul că satul impune o conformitate mai strictă prin însăşi structura
sa socială şi demografică; persoanele originale nu poate să treacă nevăzut şi riscă mai mult
decât la oraş să primească anumite sancţiuni. În acest tip de comunitate restrictivă, toate
mecanismele socializării tind să favorizeze adaptarea socială sub forma unei puternice
conformităţi.
Alte colectivităţi, dimpotrivă, alocă cerinţei de conformitate un grad mai mic sau mai
mare de autonomie în comportamentele individuale sau colective. De exemplu, mediul urban,
cerând, totuşi, o anumită conformitate, permite o mai mare libertate decât mediul rural în
alegerea îmbrăcămintei, ritmului de viaţă, a abişnuinţelor, atitudinilor şi opiniilor, etc. În
anumite cazuri, autonomia individuală este nu numai autorizată, ci şi căutată şi aproape
impusă sau, în orice caz, sugerată şi dorită. Observăm, în acest caz, că modelul care
guvernează educaţia tinerilor în familie şi în şcoală conţine chiar el, ca normă, ajungerea la o
anumită autonomie personală a adolescentului, dezvoltarea spiritului său de iniţiativă, şi chiar
la un anumit spirit critic. Socializarea tinerilor este în căutarea unui fel de echilibru între
conformitate şi autonomia personală.
În lecţiile despre „educaţia morală”, Durkheim le propunea dascălilor să contribuie la
pregătirea tinerilor pentru edificarea unei morale laice noi: „O societate ca a noastră, spunea
el, nu poate să se rezume la simpla posedare a rezultatelor morale pe care le putem considear
primite. Trebuie să cucerească şi altele: trebuie, prin urmare, ca dascălul să pregătească elevii
care îi sunt încredinţaţi pentru aceste cuceriri necesare, să se abţină, deci, de la a le transmite
evanghelia morală a strămoşilor ca un fel de carte închisă de mult timp, şi să trezească în ei,
dimpotrivă, dorinţa de a adăuga câteva rânduri la aceasta, să se gândească cum să le ofere
mijloacele de care au nevoie pentru a duce la bun sfârşit această ambiţie”. Durkheim nu făcea
altceva decât să exprime aşteptările unei părţi a populaţiei societăţilor complexe, cu o evoluţie
rapidă în ceea ce priveşte sistemul educaţional, care a drept funcţie socializarea adultului de
mânie într-o societate care nu există încă astăzi , dar despre care se ştie că va fi sau că ar
trebui să fie diferită de cea a prezentului.
Din aceste afirmaţii putem trage o primă conluzie: socializarea presupune, în orice
colectivitate, o parte mai mare sau mai mică de adaptare la autonomia personală.

Conformitate în variaţie şi devianţă

În acest punct, trebuie să remarcăm un lucru important: variaţia şi devianţa nu trebuie


confundate cu non-conformitatea. Iar asta din două motive. În primul rând, adoptarea acestor
valori şi comportamente variate şi deviante nu înseamnă, pentru toţi cei care le practică, o
ruptură la fel de mare de valorile dominante sau de modelele preferenţiale. Ştim, de exemplu,
că majoritatea copiilor care cresc în cartierele dezorganizate ale oraşelor intră în contact direct
cu lumea delincvenţei; pentru ei, întrarea în acest univers şi adoptarea normelor sale poate fi o
consecinţă normală a socializării la care i-a supus mediul lor. Altceva se întâmplă în cazul
copilului care a crescut într-un climat moral riguros şi strict, de care ar trebui să se separe
pentru a ajunge delincvent; delincvenţa este, în cazul său, o devianţă mult mai pronunţată
decât în cazul precedent şi presupune o îndepăratrea mai radicală de normele la care a fost
socializat mai întâi.
În al doilea rând, variaţia şi devianţa sunt rareori individuale; în general este vorba
despre un mediu de variaţie şi de devianţă în care se regăseşte un nou conformism. Un
comportament considerat variat sau deviat din punctul de vedere al unei colectivităţieste, în
acelaşi timp, conformist din punctul de vedere al alteia. Conduita considerată anti-socială sau
asocială este, în general, la fel de profund socială la originea ei ca oricare alta: se manifestă
însă, într-un mod diferit sau, mai exact, este diferită în raport cu alte norme, alte grupuri sau
alte medii. Pentru a trăi în sânul grupurilor sau colectivităţilor non-conformiste (cum sunt cele
de hippies americane, este necesară aderarea la modurile de a acţiona şi de a gândi, la
modelele şi la valorile care guvernează aceste medii; putem găsi mult conformism în anti-
conformism. La fel, mişcările reformatoare sau revoluţionare presupun, în mod necesar,
anumite mecanisme de socializare a membrilor lor, vechi şi noi, destinate să întreţină unitatea
necesară de gândire şi de acţiune.
Din aceste consideraţiuni, putem trage o a doua concluzie: în mediile de non-
conformism şi de anti-conformism, putem regăsi aceeaşi gradaţie a conformităţii stricte, a
toleranţei sau a recunoaşterii libertăţii şi inovaţiei ca în orice alt mediu.

Adaptarea inovatoare

Când trecem pe planul psihologic, trebuie să recunoaştem că mecanismele de


socializare descrise mai sus lasă locul unor modalităţi variate de adaptare socială. Fenomenele
ambivalenţei şi ale transferului au, probabil, o importanţă destul de mare în mişcările de
reformă socială. Deseori, acestea pornesc şi îşi găsesc liderii în mediile cele mai favorizate:
„populismul” de dezvoltă, de multe ori, tocmai în clasele privilegiate. Ambivalenţa faţă
propriul mediu şi de principiile sale, care poate avea drept origine ambivalenţa faţă de proprii
părinţi, într-o aşa zisă „revoltă împotriva tatălui”, nu lipseşte din populismul celor bogaţi, care
a stat la baza multor transformări sociale. În plus, ataşamentul faţă de un lider revoluţionar cu
un caracter „carismatic”, altfel spus, a cărui putere se bazează pe atribute personale
excepţionale sau considerate astfel, poate, fără îndoială, să fie rezultatul unui fenomen de
transfer al identificării cu figura parantală.
În această ordine de idei, Everett Hagen a încercat să explice dezvoltarea personalităţii
reformatorului şi inovatorului pornind de la dificultăţile pe care le poate întâlni adolescentul
atunci când se identifică cu figura tatălui când acesta este prea autoritar sau prea slab sau când
a acceptat un statut social foarte jos şi depreciat. Fiul va resimţi astfel sentimente de angoasă,
nesiguranţă, ostilitate, conflicte psihice care se pot rezolva prin transfer şi identificarea cu o
cauză, cu o naţiune, cu o clasă, sau cu un lider.
În asemenea cazuri, adaptarea la mediu ia forma unei dorinţe de a schimba acest
mediu, de a-i aduce elemente noi şi de a-l modifica într-un mod dinamic. Fără îndoială, este
dificil să explicăm în mod exhaustiv apariţia unor „personalităţi puternice”, care îşi marchează
mediul. Totuşi, putem afirma că un asemenea fenomen nu apare – sau, cel puţin, nu ar trebui
să apară – în ochii sociologului, drept un „accident” în cadrul unui proces de socializare care
nu ar trebui să producă decât conformişti. Teoria socializării ne furnizează îndeajuns de multe
elemente pentru a-l considera un fenomen natural şi chiar previzibil, atunci când condiţiile
sociale îi permit să existe.
Din aceste observaţii putem trage şi o a treia concluzie: socializarea poate avea ca
rezultat natural o adaptare socială care se exprimă la fel de bine prin dorinţa de a schimba
mediul sau de a-l înnoi şi prin cea de a i se conforma.

Adaptarea patologică

În final, trebuie să menţionăm că, de foarte multe ori, chiar elementele procesului de
socializare creează comportamente pe care societatea le numeşte „patologice”: crime,
prostituţie, delincvenţă, sinucidere, etc. Cu singuranţă, după cum am precizat, aceste
comportamente pot fi rezultatul unei socializări „normale”, ţinând cont de locul în care a avut
loc educarea, mediu în care comportamentele respinse de societatea globală sunt tolerate sau
sunt considerate de la sine înţelese. Totuşi, în multe cazuri, comportamentele patologice pot
rezulta din aceleaşi frustrări, angoase şi sentimente de nesiguranţă care dau naştere, în alţii,
unei dorinţe de reformă socială sau de inovaţie. În spatele comportamentelor antisociale se
ascunde aceeaşi refuzare a societăţii, aşa cum esta ea dată, ca în cazul reformatorului, al
profetului sau al sfântului. Este greu să apreciem greutatea şi jocul factorilor care determină
sau favorizează o anumită orientare şi nu alta: întâlnim, aici, o zonă încă misterioasă, pe care
ştiinţele omului trebuie să o mai exploreze şi care exprimă foarte bine zicala populară care
spune despre un anumit copil că va deveni „hoţ sau sfânt”.
Putem deci să tragem o a patra şi ultimă concluzie: marja care separă adaptarea
socială inovatoare sau dinamică de ceea ce am putea considera o „adaptare greşită,
patologică” nu este, deseori, foarte mare, pentru că aceleaşi mecanisme psiho-sociale pot
sta la baza fiecăreia.

CONCLUZII

Studiul socializării ne-a permis să ducem mai departe analiza caracterului social al
acţiunii umane sau a ceea ce Durkheim a numit constrângere socială. Aceasta, după cum am
văzut, este mai puţin exterioară, cât interioară conştiinţei; este obligaţia socială interiorizată,
devenită obligaţie morală; este percepţia sinelui de către un celălalt încorporat în percepţia de
sine; este prezenţa, în cadrul sinelui, a unor figuri, personaje şi, alături de ele, a unor modele,
idealuri şi sancţiuni care se transmit de-a lungul secolelor şi generaţiilor.
Însă, în acelaşi timp, socializarea ne-a făcut să descoperim alte aspecte ale activităţii
umane, care îl rafinează pe primul. Am observat că socializarea nu are neapărat drept rezultat
conformitatea sau conformismul. Pe de o parte, societăţile, grupurile, colectivităţile diferă prin
rigoarea cu care prescriu şi impun conformitatea cu valorile şi modelele şi prin libertatea sau
autonomia personală pe care le tolerează, le permit sau chiar le încurajează şi le impun,
uneori. Conformismul cel mai strict nu este în mod necesar o cerinţă a „societăţii”; el nu apare
decât în cadrul unor anumite societăţi date, al unor colectivităţi sau grupuri. Putem spune
acelaşi lucru despre conformitatea în devianţă: anumite grupuri deviante impun o
conformitate mai strictă la propriile norme decât altele.
Pe de altă parte, orice proces de socializare are drept obiectiv adaptarea persoanei la
mediu. Însă adaptarea socială nu înseamnă neapărat conformitate: adaptarea la un mediul
poate fi reprezentată şi de dorinţa de a aduce inovaţii în acest mediu sau de a-l modifica.
Procesul de socializare poate, la fel de bine, să dea naştere unor agenţi dinamici şi novatori,
unor persoane anti-sociale, dar şi unor subiecţi conformişti şi pasivi.
În sfârşit, ar trebui să adăugăm – încheind această primă parte consacrată acţiunii
sociale – că nu trebuie să estimăm greşit importanţa şi acoperirea psiho-socială a
conformităţii. Chiar în cadrul conformităţii, omul este în căutarea unor valori, urmăreşte
anumite aspiraţii personale, se supune propriei conştiinţe. Conformitatea poate fi, uneori, o
soluţie facilă; cu toate acestea, este, destul de des, supunere în faţa unei datorii, impunerea
unui efort în faţa rezistenţei interioare sau exterioare, mişcare a voinţei şi depăşire de sine.
Faptul că societatea omniprezentă, chiar şi în singurătate, aduce suportul, sprijinul, încurajarea
sau ambiţia necesare, nu lipseşte actele individuale de virtutea pe care pot deseori să o ceară
pentru a fi altfel decât ar fi dacă persoana s-ar supune doar impulsurilor sale primitive şi
nevoilor sale instinctuale. Obligaţia poate apărea, în acelaşi timp, drept aspiraţie, una
confundându-se cu cealaltă, sprijindindu-se reciproc una pe alta.
Pe scurt, acţiunea socială normativă se conturează mai bine, acum, drept produsul
unor tensiuni multiple între conformitate, libertate, inovaţie, între impulsuri şi idealuri, între
exigenţele personalităţii individuale şi cele ale mediului social, între obligaţia socială şi
aspiraţia personală.

You might also like