Professional Documents
Culture Documents
Macrosociologia şi microsociologia
Sociologul francez Georges Gurvitch a propus o clasificare care ne ajută să facem puţin
ordine în această descriere. Acesta identifică trei planuri orizontale de observaţie, sau, mai
exact, ceea ce el numeşte « trei genuri de tipuri sociale » (care nu trebuie confundate cu
“palierele” verticale ale “sociologiei sale în profunzime”): planul macrosociologic al
societăţilor globale, care cuprinde ansamblurile sociale destul de complete pentru a satidface
toate nevoile membrilor lor ca, de exemplu, o ţară sau civilizaţia orientală, aceste ansambluri
fiind considerate totalităţi sau unităţi; planul grupărilor parţiale care intră în compoziţia
societăţilor globale, precum familia, grupurile de rude, asociaţiile voluntare, clasele sociale,
etc.; planul microsociologic al diferitelor moduri de legături sociale (pe care Gurvitch le mai
numeşte şi “forme de sociabilitate”), adică diversele tipuri de raporturi sociale care se
stabilesc între membrii unei colectivităţi şi variatele maniere în care aceşti membri sunt legaţi
de totul social şi de către totul social. 1
La sociologii de limbă franceză vom găsi deseori distincţia între microsociologie şi
macrosociologie, împrumutată de la Gurvitch; cu toate acestea, ea nu apare decât rareori în
sociologia americană sau engleză. Totuşi, mulţi sociologi francezi utilizează această
1
Georges Gurvitch, Vocaţia actuală a sociologiei, Paris, Presses Universitaires de France, editţia a 3a, 1963, vol.
I, p. 11-14.
terminologie cu un sens destul de diferit de cel dat de Gurvitch. Astfel, de multe ori, aceştia
înţeleg prin microsociologie studiul unor unităţi de observaţie restrânse, fie că este vorba de
grupuri care nu cuprind decât un număr mic de persoane, cum ar fi o gaşcă, o « bandă », fie că
este vorba despre acţiuni sau reacţii care nu pot fi înţelese şi analizate direct prin intermediul
persoanelor, pe plan individual sau interindividual ; este cazul, de exemplu, al metodelor de
educaţie folosite de o societate sau a atitudinilor şi aspiraţiilor unui sector dat din cadrul
populaţiei.
Oricare ar fi sensul atribuit acestor termeni, este important să nu le considerăm mai
multe decât nişte simple puncte de reper menite să ne ghideze percepţia şi analiza. În realitate,
aceste trei planuri se intersectează şi se unesc : societăţile globale şi grupările particulare se
formează pornind de la diferitele forme de legături sociale. Lucru subliniat chiar de Gurvitch :
« Nu am putea studia cât de cât precis un oarecare grup concret fără să-l integrăm, pe de o
parte, într-o societate globală, şi fără a descrie constelaţia unică a microuniversului de legături
sociale care îl caracterizează. Prin urmare, putem formula următoarea observaţia
metodologică : este imposibil să facem microsociologie să ţinem cont de tipologia diferenţială
a grupurilor şi de tipologia societăţilor globale, la fel cu este imposibil să facem
macrosociologie neglijând microsociologia. Aceste trei aspecte « orizontale » ale sociologiei
se fundamentează şi se susţin reciproc, pentru că sunt indisolubil legate în realitatea
înconjurătoare”2.
O dublă abordare
INTERACŢIUNEA SOCIALĂ
Ceea ce am afirmat până acum ne permite deja să definim obiectul de studi al
sociologiei: acţiunea socială, adică acţiunea umană în diferitele medii sociale. Totuşi, această
formulă, care poate părea simplă şi clară la prima vedere, ascunde, în realitate, multe
probleme. Vom fi nevoiţi să descoperim realitatea socială în spatele cuvintelor care o ascund.
În acest scop, adoptând demersul identificat mai sus, vom încerca să distingem şi să
analizăm realitatea acţiunii sociale, mai întâi sub forma celei mai mici unităţi concrete de
observaţie pe care o putem găsi, pentru a continua, mai apoi, cu studiul ansamblurilor sociale
mai vaste.
Dacă vom întreba sociologii care este cea mai mică unitate concretă de observaţie în
disciplina lor, aceştia nu vor putea răspunde că este individul sau unitatea-membru a unei
colectivităţi. Lucrul acesta nu va fi niciodată spus categoric: punctul de plecare al sociologiei
nu este persoana individuală. Dacă aceasta reprezintă totul în psihologie, ea nu este şi linia de
start a sociologiei.
Cea mai mică unitate concretă de observaţie a sociologului este relaţia dintre două
persoane, raportul care există între ele sau, mai exact, interacţiunea care rezultă din relaţia lor.
Pentru a înţelege sensul acestor termeni, vom pleca de la două cazuri concrete de
interacţiune: “primele impresii” în cunoaşterea celorlalţi şi relaţia dintre două persoane care se
cunosc de mult timp.
Primele impresii
Fie dată întâlnirea dintre două persoane care fac cunoştinţă. Ce se petrece? Un
experiment foarte simplu, realizat de psihologul social american Solomon Asch, clarifică
situaţia. 3Asch îi propune unui grup de studenţi, pe care îl vom numi grupul A, să scrie cu
propriile cuvinte portretul unei persoane, despre care primesc drept indicii o serie de zece
calităţi, citite rar, la o distanţă de zece secunde una de alta:
Inteligent
Stare de spirit constantă
Muncitor
Timid
Agresiv
3
Solomon Asch, Psihologie socială, New York, Prentice-Hall, 1952.
Încăpăţânat
Apoi, Asch îi propune acelaşi lucru unui alt grup de studenţi, numit grupul B, dar inversând
ordinea prezentării calităţilor, astfel încât « încăpăţânat » este prima, iar « inteligent » ultima
calitate.
Analiza portretelor descrise de cele două grupuri arată că studenţii din grupul A au, în
general, o atitudine mai pozitivă faţă de persoana respectivă decât cei din grupul B. Asch
interpretează acest rezultat pornind de la psihologia formei sau « gestaltismul » : subiecţii din
grupul A au înregistrat mai întâi calităţile pozitive (inteligent, stare de spirit constantă,
muncitor) ; o imagine s-a structurat, o imagine favorabilă persoanei descrise. ; calităţile mai
puţin pozitve au fost percepute mai apoi în funcţie de structura deja construită şi adaptate în
raport cu ea. De exemplu, agresivitatea şi încăpăţânarea pot să devină calităţi pozitive la o
persoană inteligentă care ţine la ideile ei şi le apără. În mod contrat, subiecţii din grupul B,
care au auzit mai întâi enumerarea calităţilor negative (încăpăţânat, agresiv), au construit o
primă imagine defavorabilă care a structurat percepţia ulterioară a calităţilor pozitive. Astfel,
persoanei descrise i s-a acordat « o oarecare inteligenţă, în ciuda faptului că este încăpăţânată
şi agresivă ».
Percepţia structurată
Interacţiunea structurată
Totuşi, experimentul lui Solomon Asch mai arată un lucru. Sociologul şi-a dus
experimentul ceva mai departe. A repetat aceeaşi procedură cu două grupuri de studenţi,
spunându-le, de această dată, că portretul pe care urmau să-l facă era al unui asistent, care
trebuia să le ţină cursurile practice în viitorul apropiat. Prin urmare, acelaşi asistent a
coordonat cursurile practice ale grupului A şi B. Observarea grupurilor în timpul cursurilor a
arătat că grupul A, care-şi formase o imagine pozitivă asupra asistentului, era mult mai
cooperant decât grupul B. Putem, deci, spune că structura cunoaşterii celuilalt se prelungeşte
într-o structură de acţiune cu celălalt. Cu alte cuvinte, acţiunea cu celălalt nu este
întâmplătoare, la fel ca şi cunoaşterea celuilalt; aceasta se supune, la rândul său, unor
moduri de organizare sau de structurare, caută şi ea o «formă mai bună».
Prima întâlnire dintre două persoane este, poate, fenomenul social concret elementar.
În cadrul ei, asistăm la geneza unei relaţii interpersonale încă embrionară, la primele momente
de cunoaştere a celuilalt, la primii timpi ai structurării percepţiei şi acţiunii. În acealşi timp, ne
situăm pe linia de demarcaţie dintre psihic şi social: pe de o parte, tocmai cu totalitatea
personalităţii sale o persoană o cunoaşte pe cealaltă, adică cu raţionamentele, cu emoţiile, cu
impulsurile sale, cu memoria şi inteligenţa sa; pe de altă parte, am putea arăta cum experienţa
socială, mediul de origine şi civilizaţia furnizează elementele din care se vor compune primele
impresii şi imaginea celuilalt. Chiar dacă este elementar, primul fenomen social pe care l-am
întâlnit este deja extrem de complex, prin mecanismele psihice la care apelează şi prin
componentele sociale pe care le presupune.
Aşteptările reciproce
Să ne ocupăm acum de cel de-al doilea caz, cel al relaţiei dintre două persoane care se
cunosc de mult timp. Cu alte cuvinte, este de ajuns să oprim la un moment dat procesul de
adaptare care are loc între ele. În urma cunoaşterii profunde pe care o au una despre cealaltă,
percepţia lor mutuală s-a rafinat pe măsură ce acestea au dezvoltat aşteptări reciproce: A se
aşteaptă ca B să acţioneze într-un anumit fel într-o anumită circumstanţă, la fel şi B.
Realitatea este, însă, mult mai complexă. Putem încerca să o înţelegem, parţial, sub
forma unor propoziţii, adoptând, însă, doar punctul de vedere al unei singure persoane, cel al
ego-ului în raport cu alter:
ego ştie că alter se aşteaptă ca ego să acţioneze într-un anumit fel
ego ştie că alter ştie că ego se aşteaptă ca alter să acţioneze într-un anumit fel
ego ştie că alter ştie că ego ştie că alter se aşteaptă ca ego să acţioneze într-un anumit
fel
ego crede că alter se aşteaptă ca ego să acţioneze într-un anumit fel
ego crede că alter crede că ego se aşteaptă ca alter să acţioneze într-un anumit fel
ego crede că alter crede că ego crede că alter se aşteaptă ca ego să acţioneze într-un
anumit fel
ego vrea ca alter să se aştepte ca ego să acţioneze într-un anumit fel
ego vrea ca alter să vrea ca ego să se aştepte ca alter să acţioneze într-un anumit fel
ego crede că alter vrea ca ego să se aşptepte ca alter să acţioneze într-un anumit fel
ego ştie că alter vrea ca ego să aştepte ca alter să acţioneze într-un anumit fel
ego ar vrea ca alter să se aştepte ca ego să acţioneze într-un anumit fel
ego ar vrea ca alter să creadă că ego se aşteaptă ca alter să acţioneze într-un anumit fel
ego ar vrea ca alter să ştie că ego se aşteaptă ca alter să acţioneze într-un anumit fel
Chiar dacă lectura acestor propoziţii este deja ameţitoare, trebuie să recunoaştem că
acestea nu acoperă decât cîteva din numeroasele posibile aşteptări pe care le-am putea
enumera. Fără a lua în calcul faptul că ar trebui apoi să le îmulţim cu doi pentru a ţine cont şi
de punctul de vedere al lui alter în raport cu ego.
Ceea ce trebuie să observăm, în primul rând, dincolo de complexitatea relaţiilor
interpersonale pe care o descriu propoziţiile, este structura din care ne prezintă câteva
elemente. A spune că două persoane care se cunosc de multă vreme, care trăiesc împreună, au
ajuns să “de ghicească” a devenit un loc comun; ele presimt şi pot deseori să prezică reacţiile
celeilalte. O mare parte din această cunoaştere a celuilalt poate, de altfel, să nu fie decât
intuitivă şi să nu fie exprimată niciodată în cuvinte. Legată de această cunoaştere a celuilalt, o
întreagă reţea de obiceiuri comune, de aşteptări reciproce s-a materializat, s-aorganizat, s-a
structurat şi s-a cristalizat. Asta nu înseamnă, însă, că nimic nu se schimbă; chiar şi în relaţiile
interpersonale bazate pe o coabitare îndelungată, cele două persoane se adaptează fără
încetare, la schimbările, de multe ori imperceptibile, în raporturile reciproce, la situaţii noi, la
un context instabil, etc. Structura raporturilor interpersonale nu este, prin urmare, niciodată
definitivă, oprită, închisă. Adaptarea unei persoane la cealaltă este întotdeauna şi în acelaşi
timp o re-adaptare.
Tocmai pentru că necesită această adaptare constantă, atât în stabilitatea sa, cât şi în
caracterul său schimbător, relaţia interpersonală este o sursă de interinfluenţă sau, ca să
folosim termenul cel mai frecvent în sociologie, de interacţiune. Jean Piaget exprimă această
idee de influenţă reciprocă în felul următor: “Raportul dintre subiect şi obiectul material
modifică subiectul şi obiectul în acelaşi timp, prin asimilarea celui de-al doilea cu primul şi
prin acomodarea celui dintâi cu al doilea... Dar, dacă interacţiunea dintre subiect şi obiect îi
modifică pe amândoi, se înţelege a fortiori că fiecare interacţiune dintre subiecţi individuali îi
va modifica pe aceştia în raportul unuia cu celălalt. Fiecare raport social constituie, prin
urmare, o totalitate în ea-însăşi, care produce caractere noi şi transformă structura mentală a
individului. De la interacţiunea dintre doi indivizi şi până la totalitatea constituită de
ansamblul raporturilor dintre indivizii unei societăţi, există o contiuitate şi, în definitiv,
totalitatea astfel concepută apare ca fiind compusă nu dintr-o sumă de indivizi, ci dintr-un
sistem de interacţiuni care-i modifică pe aceştia chiar în structura lor4”.
Din tot ceea ce am spus până acum şi din citatul din Jean Piaget rezultă că la un nivel
microsociologic elementar, acţiunea socială apare mai întâi, sub aspectul unei influenţe
reciproce între două persoane, sub aspectul interacţiunii. Această interacţiune nu este
întâmplătoare, ci se structurează şi se organizează în ceea ce Piaget numeşte un “sistem de
interacţiuni”; vom reveni ceva mai jos asupra sensului acestei expresii şi vom vedea cât este
de corectă.
Acum, se înţelege mai bine de ce spuneam mai sus că punctul de plecare al sociologiei
nu este persoana individuală. În ochii sociologului, ceea ce numim “societate” nu este, cum
afirmă Piaget, “o sumă de indivizi” care ar fi legaţi unui de altul prin nu ştiu ce contract sau
înţelegere; pentru sociolog, tocmai multitudinea interacţiunilor dintre subiecţii umani
compune ţesutul fundamental şi elementar al societăţii, conferindu-i existenţa şi viaţa.
4
Jean Piaget, Studii sociologice, Geneva, Librairie Droz, 1965, p. 30-31.
Psihicul şi socialul
În opinia lui Max Weber, „acţiunea (umană) este socială în măsura în care, din cauza
semnificaţiei subiective pe care individul sau indivizii i-o ataşează, ţine cont de
comportamentul celorlalţi şi este afectată de acesta în cursul său 5”.
Această scurtă definiţie permite stabilirea a trei criterii pentru a determina caracterul
social al acţiunii. Pentru început, persoanele trebuie să ţină cont de comportamentul celorlalţi
şi, în aceeaşi măsură, de prezenţa sau de existenţa celorlalţi. Doi copii care se joacă unul lângă
celălalt, fiecare cu o activitate complet indepenedentă, nu au atins încă un stadiu de
sociabilitate îndeajuns de avansat pentru a împărţi acealşi joc. Mai pult, putem spune că
prezenţa şi activitatea celuilalt îi încurajează pe amândoi să rămână pe loc şi să-şi continue
jocul în mod solitar: este vorba aici despre o interacţiune extrem de elementară. Poate, de
asemenea, să se întâmple ca unul să se îndepărteze, fără să fie observat de celălalt: acţiunea
socială va fi nulă în acest caz. Persoana distrată care trece pe lângă dumneavoastră fără să vă
vadă pentru că este cu totul absorbită de gândurile sale are, poate, un dialog interior cu un
interlocutor invizibil, însă acţiunea sa nu este socială în mediul imediat care îl înconjoară. Va
trebui să-l opriţi, să-l bateţi pe umăr, să-l „aduceţi cu picioarele pe pământ”, după cum spune
expresia populată, pentru a-l face conştient de prezenţa dumneavoastră şi pentru ca el să ţină
cont de ea. Numeroase caricaturi prezintă soţul care ia micul dejun în faţa soţiei, ascuns după
un ziar; el nu ia masa cu ea, chiar dacă, fizic, sunt foarte aproape. Ecranul reprezentat de ziar
simbolizează bine absenţa sau chiar refuzul comunicării cu celălalt.
În toate aceste exemple, caracterul social al acţiunii este fie foarte limitat, fie
inexistent, pentru că unul din cei doi subiecţi sau amândoi acţionează fără a ţine cont de
prezenţa sau de acţiunea celuilalt.
Cel de-al doilea criteriu formulat de Weber este cel al semnificaţiei. Trebuie să
înţelegem acest termen în sensul său cel mai literal, mai precis, trebuie să înţelegem că
acţiunea subiectului trebuie să aibă valoare de semn sau de simbol pentru ceilalţi şi că acţiunea
5
Max Weber, Teoria organizării sociale şi economice, New York, Oxford University Press, 1947.
celorlalţi trebuie, la fel, să aibă valoare de semn sau simbol pentru subiect. Cu alte cuvinte, a
ţine cont de ceilalţi nu este suficient pentru ca o acţiune să fie socială; mai este necesar ca
subiectul să indice prin acţiunea sa că a înţeles aşteptările celorlalţi şi că acţiunea sa este
realizată ca să le satisfacă sau să arate că nu are intenţia de a le satisface. Atunci când două
persoane se abordează pe stradă, iar una întinde mâna, ea indică în mod clar prin acest semn
(cel puţin în civilizaţia occidentală) că se aşteaptă ca cealaltă persoană să întindă şi cea mâna,
conform salutului obişuit. Dacă cel de-al doilea interlocutor nu prinde mâna care i-a fost
întinsă, primul va înţelege rapid, cu celelalte semne pe care i le furnizează cealaltă persoană,
dacă este vorba despre o clipă de neatenţie sau de un refuz voluntar. Ataşarea unei
semnificaţii propriei conduite şi conduitei celorlalţi înseamnă să-i atribui un sens simbolic
care poate fi transmis şi înţeles graţie unui cod de indicii sau de semne; înseamnă, mai precis,
să inserezi o conduită într-un sistem de comunicare. Vom reveni asupra rolului comunicării în
viaţa socială. Pentru moment, este suficient să notăm că la animale, şi cu atât mai mult la
oameni, activitatea colectivă necesită transmiterea de mesaje unor subiecţi care sunt în măsură
să le capteze, să le interpreteze şi să le înţeleagă. Ceea ce face ca societatea umană să fie
superioară celei a animalelor şi îi conferă puterea şi bogăţia este faptul că sistemul de
comunicare folosit este infinit mai dezvoltat, mai rafinat decât cel din lumea animală şi că
poate îmbrăca forme multiple. Dacă, până acum, psihologii s-au interesat mai mult decât
sociologii de activitatea socială a animalelor, acest lucru se datorează faptului că aceasta se
spune în mod mult mai direct instinctelor şi imperativelor biologice. La om, posibilităţile de
comunicare au permis crearea şi acumularea unui imens rezervor de cunoştinţe, de tradiţii, de
obiceiuri care i-au dat vieţii sociale o dimensiune nouă, pe care nici o altă specie de animale
nu a putut să o cunoască.
Fără îndoială, trebuie să o recunoaştem – vom reveni şi asupra acestui aspect –
comunicarea umană nu este întotdeauna eficientă. Sensul atribuit semnelor (cuvinte scrise sau
vorbite, gesturi, mimică) de către cei care le interpretează nu este neapărat acelaşi cu cel dat
de emiţătorul mesajului. Confuzia este cazul extrem rezultat în urma unei erori grosolane
legate de semnificaţia cuvintelor sau a gesturilor. Fără a merge atât de departe, interpretarea
imperfectă a sensului semnelor este un lucru curent în viaţa socială; putem spune chair că o
egalitatea perfectă „în mod obiectiv” între semnificaţia pe care diverse persoane o atribuie
aceleiaşi acţiuni, în care sunt cu toate angajate, este destul de rară. În realitate, acţiunea socială
nu cere, în general, o asemenea egalitate; este de ajuns ca distanţa dintre semnificaţia atribuită
de fiecare dintre subiecţi, semnificaţia „subiectivă” de care vorbeşte Weber, să nu fie atât de
mare încât să împiedice orice acţiune colectivă sau comună.
În fine, cel de-al treilea criteriu invocat în definiţia lui Weber arată că comportamentul
persoanelor angajate într-o acţiune socială trebuie să fie influenţată de percepţia pe care
acestea o au asupra semnificaţiei acţiunii celorlaţi şi a propriei lor acţiuni. Cu alte cuvinte, este
necesar ca subiecţii să demonstreze, prin comportamentul lor, că au înţeles aşteptările
celorlalţi şi că acceptă sau nu să le satisfacă. Acest criteriu este, într-o oarecare măsură,
complementul exterior al criteriilor precedente, acestea fiind interne subiecţilor în cauză. De
fapt, tocmai prin conduita observabilă din exterior pot fi judecate cele două situaţii
precedente.
În concluzie, Max Weber situează caracteristicile esenţiale ale unei acţiuni propriu-zis
sociale în subiecţi, în percepţiile lor şi în felul în care aceştia înţeleg comportamentul
celorlalţi. Comportamentul exterior, care poate fi observat în mod obiectiv, serveşte drept
indiciu în aprecierea acestei percepţii şi a acestei înţelegeri: în acest sens, precis, trebuie
înţeles caracterul „subiectiv” pe care îl atribuim definiţiei lui Max Weber.
Definiţia dată de Durkheim acţiunii sociale este foarte diferită de cea a lui Max Weber.
În viziunea lui Durkheim acţiunea socială este reprezentată de „modurile de a acţiona, de a
gândi şi de a simţi, exterioare individului, care sunt dotate cu putere de coerciţie, în virtutea
căreia se impun în faţa lui 6”. Din această definiţie rezultă clar că Durkheim nu caută
caracteristicile acţiunii sociale în stările subiective ale persoanelor, aşa cum făcea Weber, ci,
mai degrabă, în realităţile exterioare persoanelor, care le constrâng. Durkheim foloseşte două
criterii „obiective” pentru a determina caracterul social al acţiunii umane: exterioritatea
„modurilor de a acţiona, de a gândi şi de a simţi” în raport cu persoanele şi constrângerea la
care acestea sunt supuse.
Pentru a înţelege sensul pe care Durkheim îl atribuie acestor două criterii trebuie să ne
întoarcem în trecut la teoria sa despre cele „două conştiinţe”. Conştiinţa colectivă este
compusă din ansamblul modurilor de a acţiona, de a gândi şi de a simţi care alcătuiesc
moştenirea comună a unei societăţi date. Acestea sunt stabilite de-a lungul istoriei, sunt
transmise din generaţie în generaţie, sunt admise şi practicate de majoritatea sau de media
persoanelor din această societate. Sunt exterioare persoanelor pentru că le-au precedat pe
acestea, pentru că le vor depăşi şi le vor supravieţui. Conştiinţa colectivă este, ca să reluăm
analogia lui Durkheim, „tipul psihic” al unei societăţi date; chiar ea îi dă societăţii
6
Regulile metodei sociologice, Paris, Felix Alcan, ediţia a 3a, 1904, p. 8.
caracteristicile sale distinctive şi particulare; ea îl diferenţiază pe francez de belgian şi pe
canadian de american.
Conştiinţa individuală, dimpotrivă, cuprinde tot ceea ce am putea numi universul
privat al fiecărei persoane: trăsăturile sale de caracter sau de temperament, moştenirea
genetică, experienţele persoanale care o transformă într-o fiinţă unică şi irepetabilă. De
asemenea, în viziunea lui Durkheim, conştiinţa individuală reprezintă şi autonomia personală
relativă de care dispune fiecare în folosirea şi în adaptarea la care poate supune modurile
colective de a acţiona, de a gândi şi de a simţi.
În fiecare persoană, conştiinţa individuală poate fi mai mult sau mai puţin dezvoltată,
mai mult sau mai puţin puternică. Totuşi, ceea ce îl interesa cel mai mut pe Durkheim, după
cum vom vedea, este faptul că de la o societate la alta, conştiinţa colectivă nu se impune
indivizilor cu aceeaşi forţă, nu are aceeaşi greutate. Societăţie variază în funcţie de gradul de
constrângere pe care conştiinţa colectivă îl care asupra persoanelor, în funcţie de gradul de
autonomie lăsat conştiinţelor individuale. Cu toate acestea, oricare ar fi nivelul de
constrângere, conştiinţa colectivă se caracterizează prin faptul că este întotdeauna şi în mod
necesar, constrângătoare, coercitivă: pentru a fi inclus într-o societate, oricare ar fi ea, trebui
să te pliezi modurilor colective de a acţiona, de a gândi, de a simiţi caracteristice acelei
societăţi, trebuie să le accepţi şi să le foloseşti.
Fără îndoială, această contrângere a conştiinţei colective nu este resimţită, în general,
de către membrii unei societăţi; aceştia au abordat şi asimilat conştiinţa colectivă, în principal,
prin educaţia pe care au primit-o; şi-au însuşit-o, iar ea a devenit propria lor conştiinţă morală.
Prin urmare, caracterul exterior şi constrângător al conştiinţei colective nu este resimţit de
membrii unei societăţi, pentru că această conştiinţă colectivă, rămânând exterioară
persoanelor, se manifestă, în acealşi timp, în fiecare individ, iar contrângerea pe care o
exercită este înlocuită de obişnuinţă şi prin conştiinţa morală dezvoltată în fiecare persoană.
Astfel, Durkheim restabileşte continuitatea, pe care părea să o distrugă la început, între individ
şi societate, între psihic şi social.
Definiţia lui Durkheim contribuie la lărgirea noţiunii de acţiune socială, în două
direcţii importante. În primul rând, este clar că această definiţie nu esre în mod exclusiv
„interacţionistă” aşa cum este cea a lui Weber. Ea înglobează în acţiunea socială activităţi
individuale, chiar intime, gânduri, sentimente, în măsura în care aceste activităţi., gânduri şi
sentimente corespund manierelor colective de a acţiona, de a gândi şi de a simţi. Interacţiunea
dintre persoane, prezente sau nu fizic, ne apare acum ca o mică parte a acţiunii sociale;
acţiunea individuală poate fin influenţată de mediul social, fără să existe interacţiune efectivă,
rămânând totuşi o acţiune socială.
În al doilea rând, definiţia lui Durkheim situează şi mai mult acţiunea socială în
mediul său. În fapt, ea se referă la o realitate care este în acelaşi timp exterioară şi interioară
persoanelor, care le depăşeşte şi pe care acestea o asimilează: este ceea ce Durkheim numeşte
conştiinţă colectivă. Următoarele capitole vor evidenţia mai bine importanţa acestei viziuni.
Tradiţia „înţelegătoare”
Aceste două definiţii nu trebuie să fie considerate nici opuse, nici contradictorii.
Diferenţa de opinie între aceşti doi autori este cauzată, în principal, de contextul şi de tradiţia
intelectuală care i-au influenţat pe amândoi. Istoric, jurist, economist şi sociolog, Max Weber
a fost nevoit să lupte împotriva unui curent foarte puternic din Germania, care stabilea o
opoziţie radicală între ştiinţele naturii şi cele ale omului. Ordinea naturală, spuneau aceştia,
este supusă determinismului, universului necesităţii: în condiţii constante, un fenomen se va
reproduce la infinit; în plus, este întotdeauna posibil să stabilim o legătură cauzală care să lege
un eveniment fizic sau chimic de condiţiile sau de evenimentele anterioare. Această constanţă
şi această continuitate le permit ştiinţelor naturii să elaboreze legi şi teorii explicative.
Dimpotrivă, activitatea umană este marcată de spontaneitate, de creativitate, de libertate;
scăpând de rigiditatea determinismului, nu poate fi închisă într-o lege explicativă. Istoria este
singura ştiinţă veritabilă a omului, cu condiţia ca succesiunea evenimentelor să fie citită în
singularitatea lor.
Împotriva acestei tradiţii, Weber a fost nevoit să lupte atât pentru recunoaşterea
caracterului ştiinţific a istoriei şi pentru a elibera sociologia de sub stăpânirea istoriei.
Recunoscând distincţia dintre ştiinţele naturii şi cele ale omului, a încercat să pună la punct o
metodă ştiinţifică valabilă, care să poată fi aplicată în cazul amândurora. Pe lângă tentativele
de a demonstra posibilitatea elaborării unei explicaţii cauzale a succesiunii momentelor
istorice, Weber a mai încercat să sublinieze că, spre deosebire de ştiinţele naturii, ştiinţele
omului prezintă avantajul de a putea înţelege „din interior” fenomenele sau evenimentele
studiate. Istoricul, sociologul, psihologul şi economistul pot să interpreteze fenomenele,
punându-se, mental, în locul subiecţilor lor, asociindu-se la sentimentele lor sau adoptând
reprezentările lor asupra lucrurilor. Fizicianul nu se întreabă ce simte o piatră când cade;
istoricul trebuie să pătrundă în sentimentele generalului învins şi să-l însoţească în căderea lui.
Această concepţie, care s-a inspirat din scrierile filozofului şi psihologului Karl
Jaspers, a făcut din Weber sociologului lui Verstehen, adică al înţelegerii realităţii sociale şi
istorice din interior, pătrunzând chiar în nucleul acţiunii umane. Nu trebuie să credem, însă, că
Weber a neglijat sau a negat explicaţia cauzală. El a considerat că, în ştiinţele umane,
înţelegerea trebuie să fie fundamentală. Pentru a ne convinge de acest lucru, este suficient să
citim definiţia sa a sociologiei: „O ştiinţă care caută o înţelegere interpretativă a acţiunii
sociale, pentru a ajunge, prin intermediul ei, la o explicaţie cauzală a sensului şi a efectelor
sale.
Tradiţia „pozitivă”
Înainte de a trece la analiza fundamentelor sociale ale acţiunii umane, un ultim punct
ne mai reţine atenţia. Este vorba despre cercetările teoretice şi empirice moderne care au
contribuit la analiza acţiunii sociale.
Definiţiile lui Weber şi ale lui Durkheim, care ne-au folosit pentru a preciza
principalele caracteristici ale acţiunii sociale, s-au dovedit a fi fructuoase şi educative.
Validitatea lor nu a fost diminuată de cercetările recente; acestea au servit la confirmarea
intuiţiilor primilor sociologi. Totuşi, aceste cercetări au dus mai departe şi au aprofundat
cunoştinţele noastre despre acţiunea socială. Pentru moment, vom prezenta doar trei direcţii
noi propuse de aceste cercetări.
Aspectele prezentate din teoria lui Lewin introduc, concomitent, şi o altă direcţie
trasată de cercetările moderne, care s-au ocupat de mediul acţiunii sociale. Definiţia lui Max
Weber părea să sustragă interacţiunea dintre două sau mai multe persoane din tot restul
mediului său. Psiho-sociologia lui Kurt Lewin reaşază interacţiunea dintre persoane în mediul
său total, social, fără doar şi poate, dar şi biologic şi fizic. Stările somatice ale persoanei,
obiectele, care le înconjoară sau pe care le manipulează, fac parte din situaţia globală a
acţiunii sociale şi pot, uneori, să o influenţeze în mod notabil. Drept probă, lucrările teoretice
ale lui Mead şi Lewin au deschis drumul unor cercetări de laborator asupra a ceea ce a fost
numit mai apoi „dinamica grupurilor”, dar şi unor cercetări empirice asupra relaţiilor
interpersonale; toate aceste lucrări au ajutat, printre altele, la precizarea influenţei acestor
diverse elemente ale mediului înconjurător.
Un singur exemplu va fi de ajuns. Mai multe cercetări s-au ocupat de condiţiile în care
se leagă şi se întreţin prieteniile între persoanele care sunt obligate să lucreze împreună în
cadrul unor echipe (de muncă, într-o fabrică, sau de zbor, în aviaţie) sau să locuiască
împreună ( în căminele de studenţi, de exemplu). Unul din aceste studii, cel a lui Priest şi
Sawyer, s-a ocupat de relaţiile interpersonale care s-au stabilit între 320 de persoane care
locuiau într-un cămin de studenţi; autorii au urmărit evoluţia acestor relaţii pe o perioadă de
patru ani. Din observaţiile lor şi din analiza statistică minuţioasă la care acestea au fost supuse
a rezultat că studenţii au tendinţa să întreţină raporturi de prietenie cu colegii care au camera
în apropierea lor şi că această proximitate fizică este şi un factor favorabil rezistenţei în timp
a relaţiilor de prietenie. Înscriindu-se în acelaşi curent, Festinger, Schachter şi Back az
descoperit că, într-un cămin de studenţi căsătoriţi, amplasarea camerei avea influenţe asupra
„popularităţii” de care se bucurau rezidenţii, cei mai populari având, în general, o cameră
situată la punctul de convergenţă a circulaţiei studenţilor (o scară comună, de exemplu) sau o
cameră cu acces mai rapid şi mai uşor pentru ceilalţi.
Din aceste cercetări rezultă că acţiunea socială este influenţată de diverse condiţii
fizice: influenţa unora din aceste condiţii a putut fi verificată empiric pe plan microsociologic,
în ţări diferite şi în contextul unor relaţii interpersonale diferite. Modele teoretice ale acţiunii
sociale
Nu trebuie, în nici un caz, să credem că studiile prezentate nu sunt decât empirice. În
realitate, ele sunt rezultatul unor anumite teorii pe care le confirmă sau le modifică: cea de-a
treia contribuţie adusă de lucrările recente este tentativa de elaborare a unor modele teoretice
ale acţiunii sociale, pe care ar putea fi edificată mai apoi o teorie sociologică generală. Ar fi
prematur să intrăm aici în detaliile acestor modele; ne lipsesc, încă, multe elemente pentru a o
face. Să menţionăm doar că pe această direcţie se înscrie „teoria generală a acţiunii” a lui
Talcott Parsons şi „teoria schimbului”, a lui George Homans. Mai târziu, vom avea mai multe
ocazii de a prezenta pe larg aceste teorii. În acest moment, trebuie să mai spunem doar că
descrierea interacţiunii şi acţiunii sociale pe care am prezentat-o în acest capitol s-a inspirat
din aceste teorii, fără ca noi să fi menţionat acest lucru la momentul respectiv.
Cultura şi societatea se găsesc în fiecare persoană, iar fiecare persoană este integrată în
organizarea socială: am insistat, în mai multe rânduri, asupra acestei reciprocităţi a
perspectivelor psihicului şi socialului, fundamentală în analiza fenomenului social total. Ne
rămâne să explicăm mai bine de ce şi cum se leagă şi se întrepătrund individualul şi socio-
culturalul, prin angrenarea căror mecanisme şi sub influenţa căror agenţi şi a căror medii
personalitatea individuală interiorizează cultura unei societăţi date şi în ce măsură aceaste
mecanisme şi aceşti agenţi sunt eficienţi pentru a favoriza conformitatea sau standardizarea
comportamentelor unei colectivităţi. Acest capitol va consacrat acestor probleme.
Mai întâi, sub influenţa lui Pitirim Sorokin, şi, în special sub cea a lui Talcott, am
învăţat să diferenţiem trei sisteme de acţiune interconectate şi complementare: sistemul social,
înţeles aşa cum l-am definit mai înainite, ca structurare a elementelor acţiunii sociale într-un
ansamblu de părţi independente care formează o unitate funcţională; cultura, care, după cum
am definit mai înainte, poate fi considerată un sistem; şi, în fine, personalitatea – care nu
trebuie confundată cu personalitatea individuală – care este formată prin organizarea
diferitelor componente psihice ale fiinţei umane: trăsături temperamentale sau
comportamentale, impulsuri, nevoi, aptitudini, atitudini, interese, urmele expereinţelor
enterioare, etc., a căror aranjare alcătuieşte un tot structurat.
Am putea adăuga un al patrulea sistem, care este şi el conectat cu celelalte trei:
sistemul organic, adică organizarea bio-chimică şi fiziologică a corpului uman. Totuşi, dacă
am adunat deja suficient de multe cunoştinţe despre raporturile dintre organic şi psihic, am
studiat destul de puţin până acum relaţiile între structura organică a omului, pe de o parte şi,
pe de altă parte, cultura şi sistemul social. Acest aspect biologic al acţiunii sociale este încă
puţin delimitat, astfel încât putem să-l neglijăm aici, în scop practic.
Cele trei sisteme, social, cultural şi psihic, au în comun faputl că sunt prezente şi
angajate în orice acţiune socială a omului; de alftel, toate trei sun esenţiale pentru aceasta.
Acţiunea socială este compusă, de fapt, dintr-o reţea de interacţiuni şi de roluri fondate pe
aşteptări reciproce; ori, aceste aşteptări există şi au o anumită semnificaţie pentru fiecare actor
graţie expresiilor simbolice care le însoţesc şi le reprezintă. De altfel, fiecare persoană se
angajează în acţiunea socială printr-un sector mai mult sau mai puţin important al
personalităţii sale şi, în plus, acţionează şi reacţionează în funcţie de ceea ce este, adică în
conformitate cu dispoziţiile şi tendinţele particulare care fac din ea o personalitate singulară şi
unică.
Putem spune, deci, despre aceste sisteme că, dacă este posibil să le distingem în mod
analitic, în realitate, nici unul nu este autonom, închis sau complet în el-însuşi. Frontierele lor
se ating – sau, mai bine spus, nu există frontiere între ele, pentru că fiecare sistem are nevoie
de celelalte două pentru a se constitui şi pentru a funcţiona. Prin conjugarea acestor trei
sisteme ia naştere fiecare acţiune socială concretă. Sistemul social nu poate exista, ca sistem
normativ de interacţiuni şi de roluri, decât pentru că sistemul cultural îi furnizează valorile
împărţite de toţi care modelează comportamentul şi îi conferă o semnificaţie comunicabilă;
cultura nu există decât pentru că se creează şi se recreează perpetuu în şi prin interacţiunea şi
acţiunea socială, fiind, în acelaşi timp, condiţie şi consecinţă a acestora; în fine, personalitatea
este, pentru celelalte două sisteme, elementul de viaţă, motorul esenţial puneii în mişcare,
altfel spus, ansamblul motivaţiilor care face fiecare actor să acţioneze şi să reacţioneze într-o
situaţie socială.
În realitate, nu este vorba despre o simplă conjugare a celor trei sisteme, ci de o
veritabilă interpenetrare. Fiecare sistem nu este numai în raport cu celelalte două, ci este, atât
în acţiunea concretă, cât şi teoretic, inclus în celelalte două şi modelat în funcţie de elementele
pe care acestea i le furnizează.
În capitolele precedente am văzut deja că sistemul social şi cultural sunt
complementare, dar că este important să menţinem o diferenţiere analitică între ele. Relaţia
dintre personalitate şi celelalte două sisteme va fi clarificată acum prin analiza a ceea ce este
numit, în sociologie şi psihologie socială, procesul de socializare. În realitate, tocmai graţie
cunoştinţelor acumulate despre socializare este posibil să construim o punte de legătură între
persoană şi societate, atât pentru a le lega una de alta, cât şi pentru a le diferenţia şi a înţelege
mai bine complementaritatea lor.
PROCESUL DE SOCIALIZARE
Dobândirea culturii
Cel de-al treilea aspect al socializării din definiţia noastră este, de fapt, consecinţa sa
principală, din punct de vedere sociologic: adaptarea persoanei la mediul său social. Persoana
socializată aparţine „locului”, este inclusă „în familie”, în grup, în întreprindere, în religie, în
naţiune, în sensul că face parte din acestea, că şi-a găsit locul în sânul lor. Iar asta se întâmplă
pentru că are suficient de multe lucruri în comun cu ceilalţi membri ai acestor colectivităţi
pentru a putea comunica cu ei, pentru a putea împărţi anumite sentimente, aspiraţii, gusturi,
nevoi, activităţi, pe scurt, pentru a le semăna, nu atât fizic, cum se întâmplă uneori, ci, mai
ales, mental şi psihic. Să fii inclus într-o colectivitate înseamnă să împarţi cu ceilalţi membri
destul de multe idei şi de trăsături comune pentru a te recunoaşte în acel Noi pe care îl
formează („noi, cei de la universitate”, „noi, canadienii”, „noi, femeile”), înseamnă să te
identifici destul de mult cu acest Noi pentru a-ţi extrage din el, cel puţin în parte, propria
identitate psihică şi socială.
Această adaptare implică personalitatea în profunzimea ei, pentru că se produce
concomitent pe trei nivele, biologic sau psihomotor, afectiv şi mental. La nivelul biologic şi
psihomotor, persoana care a fost socializată într-o cultură şi într-o societate dezvoltă nevoi
fiziologice, gusturi, atitudini corporale care duc la o condiţionare a organismului său
neurofiziologic şi a aparatului său senzo-motor. Italianul, evreul şi francezul pot fi recunoscuţi
prin anumite gesturi, printr-o mimică aparte, printr-un anume demers, care îi caracterizează;
mexicanul înghite cu plăcere anumite feluri de mâncare ce le par altora atât de condimentate
încât le ard, la propriu, gura şi gâtul; englezul are nevoie să-şi înceapă ziua cu un mic dejun
copios, udat cu ceai, în timp ce francezul se va mulţumi cu o cană de cafea şi un colţ de pâine.
Corpul şi gesturile sale trebuie să se supună unei socializări destinată să îl adapteze la un
mediu social dat.
La nivel afectiv, nu numai exprimarea sentimentelor este canalizată de modalităţile, de
restricţiile şi sancţiunile unei culturi, ci anumite sentimente pot fi astfel eliminate, comprimate
sau chiar negate de o cultură şi o societate. Studiile etnologice au arătat că anumite societăţi
favorizează mai mult decât altele dezvoltarea şi expresia agresivităţii sau ale tandreţii şi
dragostei. Să luăm un exemplu apropiat de noi. În societatea modernă, toate lucrurile sunt
canalizate pentru a face din căsătorie „o chestiune legată de dragoste”, iar căsătoria din interes
sau raţională sunt depreciate, în favoarea iubirii romantice. Totuşi, în multe societăţi şi de-a
lungul unor perioade lungi ale istoriei, căsătoriile tinerilor erau aranjate de părinţi şi erau, în
primul rând, o chestiune economică, tratată ca atare. Acest tip de căsătorie era cu mult mai
stabil decât cel rezultat din iubirea romantică. În realitate, valorizarea iubirii romantice este un
fenomen cultural relativ recent în istoria umanităţii. Legat de aceasta, Henri Bergson scria:
„Din cele mai vechi timpuri, femeia a trebuit să-i inspire bărbatului o înclinaţie distinctă a
dorinţei, care rămânea aproape de ea, ca şi sudată, implicându-se atât în sentimente, cât şi în
senzaţii. Iubirea romantică are o dată de naştere: a apărut în Evul Mediu, în ziua ăn care
dragostea naurală a fost absorbită de un sentiment într-o oarecare măsură supranatural, de o
emoţie religioasă cum este cea creată de creştinism şi răspândită în lume. Când îi reproşăm
misticismului că se exprimă la fel ca pasiunea amoroasă, uităm că dragostea a început prima
să plagieze misticismul, care i-a împrumutat fervoarea, elanurile şi extazul; folosind limbajul
unei pasiuni pe care o prefigurase, mistica nu a făcut decât să-şi recupereze bunurile”.
Iubirea între tineri este, astăzi, un sentiment nu numai autorizat, ci şi valorizat, sugerat
şi chiar amplificat, pentru că se presupune că o căsătorie fondată pe acest sentiment este mai
sigură decât una raţională; se crede, de asemenea, că o căsătorie care nu mai este animată de
dragoste ar trebui să se dizolve, iar femeia şi bărbatul ar trebui să-şi caute „o nouă dragoste”.
În comparaţie cu alte civilizaţii şi cu alte epoci, societatea modernă favorizează, deci, în
rândul membrilor săi, naşterea, dezvoltarea şi expresia sentimentului amoros. În societăţile
noastre, putem, fără îndoială, să dăm mai multe definiţii dragostei, de la erotismul pur la o
concepţie mai spirituală; nu putem nega iubirea, nici să-i oprim dezvoltarea la persoanele
socializate în acest tip ce societate.
În sfârşit, socializarea furnizează, la nivelul gândirii, categorii mentale, reprezentări,
imagini, cunoştinţe, prejudecăţi, stereotipuri, pe scurt, „feluri de a gândi” fără de care
inteligenţa, memoria şi imaginaţia nu ar putea să se dezvolte, să crească şi să producă.
Facultăţile intelectuale se dezvoltă prin încorporarea elementelor culturii, putând crea, astfel,
noi elemente culturale.
Rezultatul normal, din punct de vedere sociologic, al socializării este, deci, acela de a
produce o conformitate suficientă a „modurilor de a acţiona, de a gândi şi de a simţi” la
fiecare din membrii unei comunităţi pentru ca, pe de o parte, fiecare persoană să se adapteze şi
să se integreze în această comunitate şi ca, pe de altă parte, aceasta să să poate menţine şi
dura. Ar trebui să deducem, astfel, că rezultatul socializării trebuie să fie, neapărat,
conformitatea, sau chiar conformismul, comportamentelor şi atitudinilor şi că orice alt rezultat
ar indica un eşec al socializării? Bineînţeles că nu. Întâlnim aici o problemă asupra căreia vom
reveni la sfârşitul acestui capitol. Asta pentru că, înainte de a putea răspunde la această
problemă, ne rămâne să studiem mai în amănunt procesul socializării, adică să îi descriem
mecanismele principale şi să analizăm rolul agenţilor şi mediilor de socializare.
MECANISMELE SOCIALIZĂRII
În mod natural, ne vom îndrepta atenţia spre psihologi pentru a explica mecanismele
care guvernează socializarea persoanei. Nu este nevoie să reconstituim aici tot procesul
dezvoltării şi structurării personalităţii; este suficient ca sociologia să extragă din diferitele
lucrări ale psihologilor noţiunile care sunt legate în special de ceea ce am putea numi
„personalitatea socială” sau, mai exact, dezvoltarea aptitudinii pentru acţiunea socială şi
dobândirea cerinţelor acesteia: norme, valori, simboluri, etc. Este o distincţie care nu este pe
placul tuturor psihologilor; aceştia ne-ar spune, nu fără a avea dreptate, că personalitatea este
globală şi nu se pretează unei astfel de disecţii. Totuşi, sutem obligaţi să menţinem această
diferenţiere analitică, cel puţin în scopul analizei noastre.
Învăţarea
George H. Mead
Jean Piaget
În acest punct, Mead şi Piaget se pun de acord. Lucrările acestuia din urmă s-au ocupat
în principal de dezvoltarea gândirii şi inteligenţei la copil, însă Piaget a văzut întotdeauna
această dezvoltare ca un proces în mod simultan psihic şi social. Copilăria este caracterizată,
în opinia lui, atât din punct de vedere al cunoaşterii, cât şi al moralităţii, de ceea ce el numeşte
„egocentrism”. Iată cum îl defineşte şi îl explică: „Aşa cum spritul începe prin a se confunda
cu universul, înainte de a disocia ceea ce revine legilor obiective, la fel şi individul începe prin
a înţelege şi a simţi totul prin el însuşi, înainte de distinge ceea ce ţine de lucruri sau de
celelalte persoane de ceea ce rezultă din perspectiva sa intelectuală şi afectivă particulară. Din
acest moment, individul va fi conştient de propria gândire, conştiinţa de sine implicând o
confruntare continuă a sinelui cu ceilalţi. Din punct de vedere logic, egocentrismul duce la un
fel de alogism, pentru că, fie afectivitatea prevalează în faţa obiectivităţii, fie raporturile
rezultate din activitatea proprie îl duc spre relaţii independente de sine. Din punct de vedere
moral, egocentrismul duce, pe de altă parte, la un fel de anomie, astfel încât tandreţea şi
dezinteresul pot fi însoţite de un egoism naiv, fără ca individul să se simtă în mod spontan mai
bine într-un caz sau altul. Aşa cum ideile care îi trec prin minte se prezintă de la început sub
forma unor credinţe, şi nu a unor ipoteze care ar trebui verificate, la fel sentimentele care apar
în conştiinţa copilului îi apar de la început ca fiind dotate cu o anumită valoare, şi nu ca
sentimente care ar trebui supuse unei evaluări ulterioare. Doar prin contactul cu judecăţile şi
evaluările altora această anomie intelectuală şi afectivă va pierde progresiv terenul, sub
presiunea regulilor logice şi morale colective”.
Acest contact cu ceilalţi ia, însă, două forme succesive, foarte diferite una de alta, în
opinia lui Piaget. Până în jurul vârstei de 7 ani, domină raportul cu adulţii, şi în special cu
părinţii. În urma respectului pe care i-l inspiră adulţii şi a locului pe care părinţii îl ocupă în
viaţa sa, copilul întreţine cu ei o relaţie marcată de coerciţie sau de constrângere: copilul
gândeşte ca adultul, acţionează după cum doreşte sau îi impune adultul. Gândirea şi conştiinţa
morală sunt încă exterioare copilului, care le primeşte aşa cum îi acceptă şi pe adulţi,
necondiţionat. Faza egocentrismului pur din copilăria timpurie este urmată de o fază în care
copilul oscilează între egocentrismul primitiv şi acceptarea pasivă a gândirii şi a judecăţilor
celorlalţi, fază în timpul căreia „bunul plac al sinelui este înlocuit e bunul plac al unei
autorităţi suverane”.
De la vârsta de 7 ani, apare o a doua formă a relaţiei sociale, fondată pe cooperare.
Aceasta nu este posibilă cu adulţii, ci cu egalii, copiii de aceiaşi vârstă. Cooperarea lasă loc
discuţiei, criticii; fondată pe diversitatea şi complementaritatea funcţiilor din jocul colectiv,
aceasta permite şi înţelegerea diversităţii şi complementarităţii punctelor de vedere.
Cooperarea are, prin urmare, „un rol în acelaşi timp eliberator şi constructiv... (ea) singură
duce la autonomia” gândirii şi conştiinţei morale. Discuţia dă naştere reflexiei, verificării,
criticii; schiţează inteligenţa şi judecate. Prin cooperare şi discuţie, ideile şi categoriile
acceptate până la acel punct sunt analizate progresiv, are loc o decantare prin care cele cere
rămân capătă un caracter mai personal; din punct de vedere moral, regulile şi principiile
cărora i se supunea pasiv copilul devin, trecând prin reflexia şi critica cerute de cooperare,
convingeri, adică judecăţi morale personale. Astfel, cunoştinţele, normele, valorile mediului,
după ce au fost impuse din exterior, sunt interiorizate în mod progresiv, pentru a deveni
raţiunea şi conştiinţa fiecărei persoane. Înţelegem, astfel, că Piaget a acordat un loc deosebit
învăţării limbii şi funcţiei simbolice, fundamente ale comunicării, şi că acesta credea că, la
adultul socializat, limbajul, chiar şi cel mai intim şi secret, este social ca şi gândirea, pentru că
se adresează unui celuilalt real, imaginar sau ipotetic”.
Sigmund Freud
Dacă Piaget şi-a propus să descrie fazele dezvoltării inteligenţei, considerând, într-o
oarecare măsură, că legăturile sociale şi sentimentele care le însoţesc cu dobândite, lui Freud
îi datorăm faptul că a sondat şi clarificat fundamentele afective ale comportamentului uman şi
ale raporturilor sociale. Astfel psihanaliza a contribuit în mare parte la explicarea procesului
de socializare. Aici nu vom indica decât patru puncte importante ale acestei contribuţii.
În primul rând, Freud a clarificat raporturile copilului cu părinţii săi, arătându-le
fundamentele de natură sexuală, pe care le numeşte libidinale. Diferitele contacte fizice ale
copilului cu mama sau cea care ţine loc de mamă îi dau copilului prima plăcere erotică,
dezvoltă în el sentimentul amoros şi pregătesc apariţia dorinţei sexuale. Teama de a pierde
obiectul acestei plăceri creează la copil nevoia de siguranţă afectivă cu care îşi investeşte
părinţii. Căutarea afecţiunii şi dragostei va cuprinde toate fazele creşterii timpurii a copilului,
atât prin plăcerea şi siguranţa pe care le oferă această dragoste, cât şi prin privările şi
frustrările care o însoţesc şi antagonismul sau ostilitatea care pot rezulta de aici. Dinamica
primei învăţări a fiinţei umane se înscrie, prin urmare, într-un conext de relaţii afective
intense, care stabilesc şi aria de acoperire şi semnificaţia metodelor folosite de părinţi sau de
substituţii lor. În faza oedipală, relaţia pe care copilul o întreţine cu părintele de celălalt sex
are caracteristicile sexuale cele mai pronunţate: ataşamentul faţă de părintele de sex opus şi
identificarea cu părintele de acelaşi sex. Ori, această identificare cu părintele de acelaşi sex
reprezintă faza cea mai avansată şi cea mai puternică a interiorizării celuilalt; ea consistă în
jucarea rolului celuilalt într-un fel îndeajuns de complex pentru a-i dori dispariţia, distrugerea
şi pentru a-l înlocui. Această capacitate de identificare a copilului este importantă pentru a
înţelege şi pentru a clarifica dispoziţia copilului de a lua rolul şi atitudinile celuilalt.
În analiza asupra raporturilor dintre copil şi părinţii săi pe care a elaborat-o, mai ales la
nivelul fazei oedipale, Freud a scos la iveală un alt fenomen extrem de important:
ambivalenţa sentimentelor, altfel spus, capacitatea fiinţei umane de a trece în acelaşi timp prin
sentimente contradictorii de iubire şi de ură faţă de aceeaşi persoană. Frustrările la care
părinţii trebuie să-i supună pe copii sunt resimţite cu atât mai violent cu cât provin de la
persoanele iubite; acestea dau naştere cu uşurinţă unor sentimente contradictorii de iubire şi de
ură. Mai ales în faza oedipală, identificarea cu părintele de acelaşi sex în lupta pentru
dragostea părintelul de sex opus dă naştere dorinţei de a ucide sau de a vedea moartea
părintelui adversar: „uciderea tatălui”, cel puţin simbolică, face parte din dezvoltarea normală
a băiatului, la fel ca şi în cazul fetei, în ceea ce o priveşte pe mamă. Pe plan social, această
ambivalenţă a sentimentelor joacă un rol important în raporturile dintre generaţii, mai ales
dintre tineri şi adulţi; vom vedea mai jos că autorii i-au acordat un loc deosebit în explicarea
raporturilor dintre colonizatori şi colonizaţi.
Un al treilea fenomen analizat pe larg de Freud este cel al transferului, adică a
capacităţii de a proiecta pe alte persoane, alte roluri sau alte obiecte sentimente fixate în mod
primitiv pe un obiect, o persoană, un rol. Acest transfer se manifestă cu cea mai mare
intensitate şi în relaţia dintre psihanalist şi pacientul său: mai întâi, psihanalistul dirijează
asupra sa, în mod temporar, sentimentele de iubie şi de ură pe care pacientul le simte faţă de o
altă persoană, pentru a putea sparge sau limpezi vechea identificare, devenită patologică.
Această aptitudine de transfer joacă un rol important în viaţa adultă şi este folosită, mai ales,
cu ocazia unor anumite etape ale adaptării sau socializării: căsătoria, pierderea unei fiinţe
dragi, schimbarea locului de muncă, emigrare, îmbătrânire, etc. De altfel, studiile care s-au
ocupat de fenomenul social al „ţapului ispăşitor” (în anuite cazuri de antisemitism, de
exemplu), au scos la iveală faptul că sentimentele de ostilitate, care nu pot fi exprimate direct
împotriva persoanelor sau grupurilor care au provocat aceste sentimente, sunt deturnate, prin
transfer, asupra unui grup mai vulnerabil (un grup minoritar, de exemplu) care are, în acel
moment, funcţia de ţap ispăşitor, căruia îi pot fi imputate „toate păcatele lui Israel”.
În sfârşit, o ultimă contribuţie a psihanalizei la înţelegerea procesului de socializare
rezultă din analiza freudiană a Supraeului. În structura personalităţii, Supraeul se formează
prin interiorizarea figurilor importante din punct de vedere afectiv, a regulilor de viaţă pe
carea acestea le reprezintă pentru subiect, a sancţiunilor pe care aceste figuri le-au impus sau
cu care au fost asociate. Este ceea ce psihanaliştii au numit ansamblul „cenzurilor” aplicate
impulsurilor şi satisfacerii lor imediate sau directe. După cum a subliniat Parsons, Freud, prin
analiza sa a Supraeului, se apropie de noţiunea constrângerii a lui Durkheim, pentru că aceasta
reprezintă, precum Supraeul, principiul şi sursa socială a obligaţiei morale. Supraeul
reprezintă controlul social interiorizat şi asimilat, astfel încât acesta intră în dialectica ce se
stabileşte între impulsurile instinctuale, obiectele care le satisfac sau le frustrează şi
constrângerile pe care subiectul crede că trebuie să şi le impună.
Această incursiune în psihologie ne permite să înţelegem puţin mai bine jocul celor
două mecanisme principale ale procesului de socializare şi interacţiunea dintre aceste două
mecanisme. Învăţarea, mult mai dezvoltată şi complexă la copii decât la orice alt animal, este
întărită de diferitele forme de interiorizare a celuilalt, mentale şi afective, de care omul este
capabil mulţumită, în primul rând, bogăţiei sale afective şi a aptitudinii sale de a manipula în
mod simbolic realităţile.
AGENŢII SOCIALIZĂRII
Familia şi şcoala
Vedem, în acest tabel, că un anumit număr de grupuri sau de instituţii au drept scop
explicit şi recunoscut socializarea membrilor lor sau a unei părţi a membrilor lor. Totuşi,
aceste grupuri şi instituţii sun structurate diferit în ceea ce priveşte vârstele. Astfel, familia şi
şcoala se deosebesc în mod clar una de alta. La şcoală, copilul trăieşte în mijlocul altor copii
de vârsta sa, cu care împarte viaţa şi munca, iar contactele dintre copiii de aceeaşi vârstă sunt
privite ca un element al „formării”; în acelaşi timp, copilul se supune autorităţii adulţilor
responsabili de educaţie şi de disciplină. În familie, regăsim diferenţa dintre adulţi şi copii, dar
aceştia din urmă nu au toţi aceeaşi vârstă, iar faptul aceste devine un element important în
socializare: psihologia modernă a arătat pe larg influenţa pe care rangul dat de vârstă în
familie o poate avea asupra personalităţii.
Aceeaşi deosebire este valabilă şi în cazul legăturilor de rudenie, atunci când aceasta
primeşte funcţia explicită de educare – ceea ce nu se mai întâmplă în societatea industrială. În
familia extinsă, de exemplu, copiii din mai multe familii (fraţi sau surori căsătorite, trăind
împreună, de la caz la caz) sunt crescuţi împreună, în general, sub autoritatea mai multor
persoane (pe lângă mamă şi tată, bunici şi/sau fratele mai mare şi/sau soţia sa); pot apărea, în
această situaţie, asemănător cu ceea ce se întâmplă la şcoală, „straturi” de copii de aceeaşi
vârstă.
Grupele de vârstă
La fel ca acest tip de grupe de vârstă (care sunt, prin natura lor, grupe de vârstă
omogene), multe alte grupuri sau instituţii au o anumită funcţie socializatoare secundară,
axată, în general, pe activităţile pe care le desfăşoară. Astfel, întreprinderile industriale sau
comerciale trebuie să pună la punct modalităţi mai mult sau mai puţin organizate de integrare
a noilor angajaţi: perioade de probă, training-uri sau chair perioade de „învăţare” mai mult sau
mai puţin lungi. Sindicalismul a înfiinţat structuri de „educaţie socială” sau de „formare
sindicală”; cooperativele au „grupuri de studiu”; mişcările sociale organizează sesiuni se
studiu, tabere de muncă, „cursuri intensive”, etc. În general, această funcţie socializatoare
apare în cazul unor persoane de vîrste diferite. Însă în anumite cazuri, se ţine cont şi de vârstă;
partidele politice sau mişcările sociale au creat „secţiuni pentru tineri” (tinerii liberali,
conservatori, republicani, sindicalişti) chiar în cadrul partidului, astfel încât unele grupe de
vârstă sunt net delimitate.
Din această clasificare putem trage două concluzii principale. În primul rând, grupurile
şi instituţiile care au socializarea drept scop explicit întreţin, în general, o atitudine globală şi
difuză: aceastea au tendinţa să socializeze persoana totală, să exercite asupra ei o influenţă
care să-i afecteze întreaga viaţă sau, cel puţin, toate aspectele vieţii sale. Este cazul familiei, al
şcolii, al bisericilor şi al sectelor şi al multor mişcări educaţionale. Dimpotrivă, grupurile şi
instituţiile care nu au socializarea drept scop explicit au, în general o funcţie socializatoare
mai restrânsă, care nu afectează decât un segment al personalităţii. Acest lucru este valabil în
cazul întreprinderilor, al mişcărilor sindicale şi sociale, al partidelor sociale; este mai puţin
cazul grupelor de vârstă omogene care au, de multe ori, ambiţii globale.
În al doilea rând, această clasificare ne permite să aratăm că socializarea nu înseamnă
neapărat transmiterea culturii de la cei mai în vârstă la cel mai tineri; acest transfer se
realizează de asemenea între persoanele de aceeaşi vârstă. Ce ne poate înşela este faputl că în
grupurile şi instituţiile care au socializarea drept scop explicit, adulţii sunt, în general, cei care
au autoritate asupra celor mai tineri şi sunt responsabili de educarea şi de formarea lor; am
găsit cu greu exemple de grupe de vârstă omogene care nu au drept scop explicit socializarea
membrilor lor. Dimpotrivă, în multe grupe de vârstă omogene care nu au socializarea drept
scop explicit, o socializare intensă şi eficace are loc între persoanele de aceeaşi vârstă, mai
ales în cazul tinerilor (în „găşti”, de exemplu, în mişcările de tineret, în ligile studenţeşti,etc.).
MEDIILE DE SOCIALIZARE
Mai întâi, familia poate să aparţină de mediul rural sau ruban. În general, familia din
mediul rural oferă mai puţine posibilităţi de dezvoltare mentală copilului decât familia din
mediul urban; astfel, S. Szuman a arătat cum un copil polonez de la ţară identifică cu mai
puţină precizie o serie de obiecte care îi sunt arătate în imagini decât copilul de la oraş şi, mai
ales, că îi este mult mai greu să numească cu exactitate obiectele identificate. Nu este
surprinzător să constatăm că toate studiile de psihologie comparată au arătat că la vârste egale,
coeficientul de inteligenţă al copiilor de la ţară este, în medie, inferior celui al copiilor de oraş.
Asta nu înseamnă că primii se nasc mai puţin inteligenţi, ci, dimpotrivă, că mediul lor de viaţă
este mai puţin favorabil dezvoltării aptitudinilor lor intelectuale.
Ducând comparaţia ceva mai departe, G. Lanneau şi P. Marlieu au arătat că în Franţa,
metodele didactice şi pedagogia diferă foarte multe de la familiile rurale la cele urbane:
educaţia copiilor de la ţară este mai uniformă de la o familie la alta decât este la oraş;
dezvoltarea sociabilităţii este întârziată la copilul din mediul rural din cauza unei întârzieri în
învăţarea limbii, a restricţiilor impuse asupra jocurilor colective, lipsei contactelor culturale şi,
în plus, din cauza perioadelor de singurătate; educaţia copilului de la ţară este marcată în mod
mai drastic de alternanţa perioadelor de relaxare şi a celor constrângătoare, din cauza
accentului pus pe munca-datorie. Copilul din mediul urban reuşeşte mai repede şi într-un mod
mai complet să-şi câştige autonomia, însă este la intersecţia unei multitudini de influenţe mai
puţin omogene, mai puţin coerente decât în cazul copilului de la ţară.
Clasă socială
Există diferenţe mari şi între metodele de educare pe care le folosesc părinţii în funcţie
de clasa socială de care aparţin. În SUA, unde numeroase studii s-au ocupat de acest aspect,
au fost observate diferenţe de clasă atât între familiile comunităţii de culoare, cât şi între
familiile comunităţii albilor. Există, mai ales, diferenţe între aspiraţiile şi aşteptările părinţilor
în ceea ce-i priveşte pe copiii lor, în funcţie de clasele sociale. De exemplu, sociologii şi
psihologii sociali americani au studiat recent ceea ce ei au numit „achievement motivation”,
adică motivaţia care duce la fixarea unor obiective din ce în ce mai înalte, la impunerea unor
standarde de competenţă, la dorinţa realizării lucrurilor întreprinse şi la dorinţa reuşitei în
viaţă, în general. Ori, câteva din aceste studii au arătat, în afara oricărei umbre de îndoială, că
părinţii din diferite clase sociale americane nu încurajează la fel de tare şi nici în acelaşi mod
această motivaţie de dobândire a excelenţei sau a succesului, copiile din clasele medii fiind
invitaţi să dezvolte acest tip de motivaţie mai mult decât cei din clasele muncitoreşti. Se ştie,
de asemenea, că nivelul de aspiraţii al tinerilor în ceea ce priveşte pregătirea lor şi viitoarea lor
meserie este condiţionat, în mare parte, de statutul social al familiei lor, de principalele valori
promovate de fiecare clasă socială şi de atitudinile care rezultă din acest proces, astfel încât
statutul socio-economic al părinţilor este considerat din ce în ce mai mult de către cercetători
şi de către educatori drept cel mai bun indicator al reuşitei şcolare a copiilor.
Sociologul francez Maurice Halbwachs rezuma foarte bine influenţa socializatoare a
clasei sociale atunci când încheia un strălucit eseu despre psihologia claselor ţărăneşti,
burgheze, muncitoreşti şi medii, observând: „Astfel, pe măsură ce avansam, am văzut din ce
în ce mai bine că, fără îndoială, nimeni nu se naşte ţăran, mare proprietar, fermier, meşteşugar,
în sensul că ar purta în organismul său, încă de la naştere, anunţate şi performate, toate
trăsăturile caracteristice ale persoanelor care au această meserie. Nimeni nu se naşte nici
burghez, nici antreprenor, avocat, magistrat, ni muncitor în industria grea. Natura angajatului,
a funcţionarului de rând, a comerciantului nu este un fruct care a crescut dintr-o dată pe
ramurile organismului uman. Totuşi, aceste categorii sociale există. De cele mai multe ori,
sunt tranşate: bine delimitate, atunci când trecem de la clasele ţărăneşti la cele urbane, de la
muncitori la alte meserii; vag delimitate, dacă, dimpotrivă, comparăm înalţii funcţionari cu
antreprenorii, funcţionarii mai săraci cu muncitorii. Fiecare dintre ele determină, în orice caz,
comportamentul membrilor pe care îi include, le impune motive de a acţiona bine definite, le
imprimă marca sa, o marcă proprie, bine delimitată în cazul fiecărui grup, cu om asemenea
forţă încât oamenii care fac parte din clase sociale separate, chiar dacă trăiesc în acelaşi mediu
şi în acelaşi timp, dau impresia că sunt specii diferite. Astfel, motivaţiile oamenilor şi
tendinţele lor ni se par a fi, în cea mai mare parte din cazuri, legate în totalitate de condiţia pe
care o au în societate.
Pe lângă mediile tocmai enumerate, am putea să adăugăm că familia trăieşte într-o
regiune dată, din interiorul unei ţări, că poate face parte dintr-o biserică sau sectă, că este
legată de un cerc de prieteni, sau că aparţine de o asociaţie sau de o mişcare. Prin urmare,
putem spune că, dacă familia este un agent de socializare, ea extrage din exterior imaginile,
valorile şi modelele pe care părinţii le transmit copiilor lor, în care copiii se iniţiază între ei şi
în care îşi iniţiază, uneori, şi părinţii.
Medii de referinţă
Nu este de ajuns, însă, să ţinem cont doar de mediile de apartenenţă. Trebuie să luăm
în calcul şi mediile de referinţă. Acestea sunt mediile din care un agent de socializare, fără a
fin inclus în ele, împrumută modele şi valori şi se inspiră în acţiunea sa socializantă. Astfel,
am văzut cum Himmelweit, Oppenheim şi Vince au subliniat că televiziunea engleză se
referă, în principal, la normele şi valorile clasei de mijloc. În SUA, mai mulţi autori au
remarcat că şcoala se inspiră şi ea din normele şi valorile clasei de mijloc; de aici, rezultă un
conflict, în rândul copiilor din clasa muncitoare, mai ales în rândul celor din mediile
defavorizate sau dezorganizate, între adeziunea lor la valorile clasei lor de apartenenţă şi
acceptarea valorilor clasei de mijloc, adoptate de şcoală drept mediu de referinţă.
Sociologia, şi, în special cea americană, foloseşte mai ales noţiunea de grup de
referinţă. Robert K. Merton a făcut prima analiză a acestei noţiuni, care a cunoscut, mai apoi,
o utilizare extrem de frecventă. În termeni de socializare, putem vorbi, însă, atât de grup de
referinţă, cât şi de mediul de referinţă.
Mediile de referinţă sunt la fel de importante în procesul de socializare ca şi mediile de
apartenenţă. În practică, vom observa de multe ori că, din diverse motive, agenţii de
socializare îşi îndeplinesc funcţia respectând nu atât normele grupului sau mediului lor de
apartenenţă, cât cele ale altor medii, cu care pot dori să se identifice. Este cazul, de exemplu,
al părinţilor care se ambiţionează să-şi ridice copiii la un statut social mai ridicat decât al lor şi
care îi educă în conformitate cu normele unei clase sociale superioare, care serveşte drept
mediu de referinţă. Am putea să mai menţionăm cazul familiilor de imigranţi care, în educaţia
copiilor, se inspiră din modelele şi din valorile ţării de adopţie, ei continuând să se refere la
modelele şi valorile ţării de origine.
Adaptarea inovatoare
Adaptarea patologică
În final, trebuie să menţionăm că, de foarte multe ori, chiar elementele procesului de
socializare creează comportamente pe care societatea le numeşte „patologice”: crime,
prostituţie, delincvenţă, sinucidere, etc. Cu singuranţă, după cum am precizat, aceste
comportamente pot fi rezultatul unei socializări „normale”, ţinând cont de locul în care a avut
loc educarea, mediu în care comportamentele respinse de societatea globală sunt tolerate sau
sunt considerate de la sine înţelese. Totuşi, în multe cazuri, comportamentele patologice pot
rezulta din aceleaşi frustrări, angoase şi sentimente de nesiguranţă care dau naştere, în alţii,
unei dorinţe de reformă socială sau de inovaţie. În spatele comportamentelor antisociale se
ascunde aceeaşi refuzare a societăţii, aşa cum esta ea dată, ca în cazul reformatorului, al
profetului sau al sfântului. Este greu să apreciem greutatea şi jocul factorilor care determină
sau favorizează o anumită orientare şi nu alta: întâlnim, aici, o zonă încă misterioasă, pe care
ştiinţele omului trebuie să o mai exploreze şi care exprimă foarte bine zicala populară care
spune despre un anumit copil că va deveni „hoţ sau sfânt”.
Putem deci să tragem o a patra şi ultimă concluzie: marja care separă adaptarea
socială inovatoare sau dinamică de ceea ce am putea considera o „adaptare greşită,
patologică” nu este, deseori, foarte mare, pentru că aceleaşi mecanisme psiho-sociale pot
sta la baza fiecăreia.
CONCLUZII
Studiul socializării ne-a permis să ducem mai departe analiza caracterului social al
acţiunii umane sau a ceea ce Durkheim a numit constrângere socială. Aceasta, după cum am
văzut, este mai puţin exterioară, cât interioară conştiinţei; este obligaţia socială interiorizată,
devenită obligaţie morală; este percepţia sinelui de către un celălalt încorporat în percepţia de
sine; este prezenţa, în cadrul sinelui, a unor figuri, personaje şi, alături de ele, a unor modele,
idealuri şi sancţiuni care se transmit de-a lungul secolelor şi generaţiilor.
Însă, în acelaşi timp, socializarea ne-a făcut să descoperim alte aspecte ale activităţii
umane, care îl rafinează pe primul. Am observat că socializarea nu are neapărat drept rezultat
conformitatea sau conformismul. Pe de o parte, societăţile, grupurile, colectivităţile diferă prin
rigoarea cu care prescriu şi impun conformitatea cu valorile şi modelele şi prin libertatea sau
autonomia personală pe care le tolerează, le permit sau chiar le încurajează şi le impun,
uneori. Conformismul cel mai strict nu este în mod necesar o cerinţă a „societăţii”; el nu apare
decât în cadrul unor anumite societăţi date, al unor colectivităţi sau grupuri. Putem spune
acelaşi lucru despre conformitatea în devianţă: anumite grupuri deviante impun o
conformitate mai strictă la propriile norme decât altele.
Pe de altă parte, orice proces de socializare are drept obiectiv adaptarea persoanei la
mediu. Însă adaptarea socială nu înseamnă neapărat conformitate: adaptarea la un mediul
poate fi reprezentată şi de dorinţa de a aduce inovaţii în acest mediu sau de a-l modifica.
Procesul de socializare poate, la fel de bine, să dea naştere unor agenţi dinamici şi novatori,
unor persoane anti-sociale, dar şi unor subiecţi conformişti şi pasivi.
În sfârşit, ar trebui să adăugăm – încheind această primă parte consacrată acţiunii
sociale – că nu trebuie să estimăm greşit importanţa şi acoperirea psiho-socială a
conformităţii. Chiar în cadrul conformităţii, omul este în căutarea unor valori, urmăreşte
anumite aspiraţii personale, se supune propriei conştiinţe. Conformitatea poate fi, uneori, o
soluţie facilă; cu toate acestea, este, destul de des, supunere în faţa unei datorii, impunerea
unui efort în faţa rezistenţei interioare sau exterioare, mişcare a voinţei şi depăşire de sine.
Faptul că societatea omniprezentă, chiar şi în singurătate, aduce suportul, sprijinul, încurajarea
sau ambiţia necesare, nu lipseşte actele individuale de virtutea pe care pot deseori să o ceară
pentru a fi altfel decât ar fi dacă persoana s-ar supune doar impulsurilor sale primitive şi
nevoilor sale instinctuale. Obligaţia poate apărea, în acelaşi timp, drept aspiraţie, una
confundându-se cu cealaltă, sprijindindu-se reciproc una pe alta.
Pe scurt, acţiunea socială normativă se conturează mai bine, acum, drept produsul
unor tensiuni multiple între conformitate, libertate, inovaţie, între impulsuri şi idealuri, între
exigenţele personalităţii individuale şi cele ale mediului social, între obligaţia socială şi
aspiraţia personală.