Modele epice în

ROMANUL
INTERBELIC
Romanul Românesc
 Fiind o specie a genului epic, foarte complexă, cu tradiţii
străvechi in literatura popoarelor, romanul se caracterizează, în
general, prin amploarea desfăşurării acţiunii, în centrul căreia se
află, de obicei, mai multe personaje, prin reflectarea cadrului
social si geografic, prin posibilitatea de a investiga procesele de
transformare psihologică a omului sub influenţa condiţiilor
concrete de viaţă, ca şi prin libertatea aproape neângrădită a
autorului de a situa acţiunea pe coordonatele timpului.
 Romanul românesc atinge treapta maturizării
depline in perioada interbelică, după şase
decenii de încercări mai mult sau mai puţin izbutite.

 Literatura română arde etapele şi, în numai două

decenii, romanul traversează vârste diferite, trecând de
la «realismul epic», orientat exclusiv spre lumea
exterioară, la «realismul subiectiv», interesat să
descopere realitatea infinit mai complexă a spiritului.
 O privire critică mai recentă asupra fenomenului surprinde astfel varietatea modelelor epice abordate. Vom clasifica, astfel,
şi operele alese pentru studiul de caz:

 Cele doua tendinţe,

tradiţionalismul şi
modernismul, se reflectă
in paradigma romanului,
sub denumiri diverse, dar romanul realist obiectiv: „Ion”, Liviu
reductibile la acelaşi Rebreanu.
model complementar: . romanul realist mitic: „Baltagul”,

roman tradiţional vs. Mihail Sadoveanu.

roman modern, roman
obiectiv vs. roman
subiectiv, roman de
creaţie vs. roman de
analiză .
. romanul realist psihologic:
„Ultima noapte de dragoste, întaia
noapte de război”, Camil Petrescu.
. romanul experientei: „Maitreyi”,
Mircea Eliade.
. romanul realist de tip balzacian:
„Enigma Otiliei”, George Calinescu.
Modernismul
 În sensul larg, modernismul reprezintă o
tendinţă de înnoire în arta şi literatura
secolului al XX-lea.
 În acest sens, modernismul include curentele
artistice novatoare, precum simbolismul,
constructivismul, expresionismul, dadaismul
sau suprarealismul.
 Modernismul se îndreaptă spre
viitor.
Tradiţionalismul
 Tradiţionalismul se caracterizează printr-
un conservatorism ce îl îndreaptă spre
clasicitate, prin preţuirea moştenirii
culturale a unui popor, a folclorului şi a
culturilor vechi.
 În spaţiul literar românesc,
tradiţionalismul este reprezentat, la
începutul secolului XX, în continuarea
ideilor „Daciei Literare”, de sămănătorism
şi poporanism, urmate de gândirism.
Realismul
 Realismul este un curent literar ce a luat
naştere in Franţa, în secolul al XIX-lea şi se
caracterizează prin cultivarea unei arte a
observaţiei şi analizei. Scriitorii realişti s-au
străduit ca, în operele lor, să înfaţişeze veridic
viciile și virtuţile personajelor, să cerceteze şi
să zugrăvească evenimentele principale ale
societăţii, să facă o istorie a moravurilor.
 Realismul s-a manifestat în literatura română încă
din secolul trecut, adeseori în forme care au cuprins
şi elemente aparţinând altor curente literare,
îndeosebi romantismului, cum ar fi scrierile lui
Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, Nicolae
Filimon etc.
 În realism înfloresc romanul, comedia de moravuri,
nuvela, portretul satiric si pamfletul, preocuparea
pentru conţinutul comunicării dominând pe cea
pentru formă.
 Romanul realist obiectiv

„ION”
LIVIU REBREANU
 Cu „Ion”, Liviu Rebreanu schimbă cursul istoriei
romanului românesc, scoţându-l din criza îndelungii
sale aşezări. Formula de roman pe care o adoptă
este modernă, ea rezultând, în primul rând, din
schimbarea perspectivei de investigaţie romanescă.
Diferită e metoda, căci romanul şi, în cazul lui Liviu
Rebreanu, rămâne în actualitatea vieţii. Rebreanu
însă o interpretează obiectiv, ca problemă, fără
intenţii moralizatoare sau sentimentalism.
 Romanul „Ion”, este o dramă a conditiei
umane degradate, umilite, care se răzvrăteşte.
De fapt, e o răzvrătire a firii contra societăţii
abuzive. Violenţa teribilă a patimii lui Ion, are
puterea elementelor dezlănţuite ale naturii
[naturii primitive]. Ţăranul din opera lui Liviu
Rebreanu nu este o sinteză de virtuţi, cum îl
înfăţişau sămănătoriştii. Patimile lui sunt
elementare, oarbe, distructive. Nicăieri nu se
simte simpatia autorului pentru clasa
ţărănească.
 Limba şi procedeele de stil nu aduc frazei lui Rebreanu
strălucire; ele pun în lumină, însă, o trăsătură de caracter,
un amănunt esenţial, o situaţie psihologică.
 Personajele lui Liviu Rebreanu trăiesc o viaţă interioară de
o mare intensitate. Vorbele, frazele rostite de ele sunt doar
expresia parţială a frământărilor lor lăuntrice. Cititorul are
însă intuiţia clară că în astfel de replici ideea, amplificată
prin repetiţie, nu exprimă decât fragmentar gândirea
eroului.
 Etica prozei se desprinde din contradicţiile sociale
zugrăvite. În acest firesc, al vieţii, se constituie o întreagă
lume, o multitudine de personaje, puternic individualizate.
 Romanul lui Liviu Rebreanu se distinge şi prin arhitectura
lui complexă, nu mai puţin modernă.
Geneză şi critică
 Prin menţiunile făcute de autor în „Mărturisiri”
(1932), „Ion” „îşi trage originea dintr-o scenă pe
care am văzut-o acum vreo trei decenii”. Lumea
ilustrată în roman, lasă impresia că se desprinde
direct din realitate cu minime prelucrări de nume, de
toponime, portrete, întâmplări.
 Mihail Dragomirescu vede în „Ion”, „cel mai frumos
roman românesc şi una dintre cele mai tipice opere
de acest fel din literatura universală”, iar Tudor
Vianu îi atribuie, pe lângă viziunea preponderent
realistă, şi „un roman naţionalist” care aduce în
literatură câmpul luptelor naţionale din Ardeal.
Tipologie
 „Ion” are valenţe multiple,
fiind un roman obiectiv şi
realist, în sensul
prezentării „fără strălucire
artistică, fără stil”, a vieţii
satului ardelenesc în toate
dimensiunile ei, „icoana
complexă, vie, fără
exuberanţă, bogate în
amănunte de observaţie a
vieţii Ardealului”, coboară
analiza psihologica în zona
adâncă a patimilor umane,
în acelaşi timp, într-o mai
mică măsură, şi naturalist,
prin unele scene de o
duritate ce frizează
Obiectivitate
 Proza realist-obiectivă se
realizează prin naraţiunea la
persoana a III-a,
nonfocalizată. Sunt folosite,
trei tipuri de focalizări:
focalizarea externă, de
regulă în descrieri
(descrierea drumului către
Pripas, a satului),
înregistrând detaliile şi
evenimentele asemenea
unei camere de luat vederi;
focalizarea internă, prin care
lasă impresia că pătrunde în
gândurile personajului,
preluând în viziunea lui
anumite aspecte şi
întâmplări; ambele tipuri de
Naratorul omniscient si omniprezent
 Textul conţine semne prevestitoare
ale sfârşitului fiecărui personaj, care
este o victimă a fatalităţii: nu poate
ieşi din destinul lui („roman al
destinului”). Înlănţuite temporal şi
cauzal, faptele sunt credibile,
verosimile. Efectul asupra cititorului
este de iluzie a vieţii (veridicitate) şi
de obiectivitate.
Temă şi caracter monografic
 Tema operei o constituie
lupta ţăranului pentru pământ
într-o societate împărţită în
săraci şi bogaţi şi stăpânită
de mentalitatea sacului cu
bani sau a întinderilor de
pământ. Ideea dominantă
este că setea mistuitoare de
pământ duce, inevitabil, la
dezintegrarea morală a
individului.
 Tema centrală, problematica
pământului, este dublată de
cea a iubirii. Criticul Nicolae
Manolescu afirma că „în
centrul romanului se află
 Caracterul monografic al
romanului orientează
investigaţia narativă spre
diverse aspecte ale lumii
rurale: obiceiuri legate de
marile momente din viaţa
omului (naşterea, nunta,
înmormântarea), relaţii
sociale generate de
diferenţele economice
(stratificarea socială) sau
culturale (universul ţăranilor,
universul intelectualităţii
rurale), relaţii de familie.
Incipit și final
 „Simetria” incipitului cu  Primitivi şi intelectuali, cu o
finalul face o adevărată
carieră în receptarea
critică. Însă, cu toate că
„Ion” începe şi se termină
cu descrierea drumului
care intră, respectiv iese
din sat, drumul nu mai
este acelaşi, după cum
nici oamenii din Pripas nu
rămân neschimbaţi în
urma experienţelor trăite.
psihologie rudimentară,
ţăranii lui Rebreanu îşi
exprimă, totuşi, o serie de
dorinţe subiective, care nu
se pot manifesta din
moment ce aceştia devin
victimele unui destin
implacabil. Nu întâmplător,
Nicolae Manolescu afirmă
că eroul din „Ion” „nu e
liber, e manipulat”.
Construcţia discursului narativ
 Construcţia romanului este menită să ilustreze
stabilitatea universului din Pripas. De la titlul clasic -
omonim protagonistului - până la structura simetrică -
„Glasul pământului” şi „Glasul iubirii” - continuând cu
împărţirea în capitole cu nume rezumative,
particularităţile compoziţionale ale romanului Ion
reliefează coerenţa şi unitatea spaţiului rural. Până şi
cele două planuri narative ale romanului care, aparent,
înfăţişează mentalităţi diferite - intelectualii şi ţăranii -
exprimă, în fond, aceeaşi viziune tradiţională asupra
lumii.
Construcţia discursului narativ
 O altă influenţă a prozei tradiţionale e de regăsit în
statutul tipologic al personajelor. Ion reprezintă ţăranul
sărac, obsedat de pământ, Ana, fată bogată, dar
neatrăgătoare, Florica, ţărancă frumoasă fără zestre,
Vasile Baciu, ţăranul îmbogăţit, Belciug, preotul de ţară
pragmatic, Titu, intelectualul ambiţios. Astfel, în romanul
lui Rebreanu se poate constata chiar o imagine
universală a organizării satului românesc.
 Descrierea finală închide simetric romanul şi face mai
accesibilă semnificaţia simbolică a drumului prin
metafora şoselei - viaţa: „Drumul trece prin Jidoviţa, pe
podul de lemn, acoperit, de peste Someş, şi pe urmă se
pierde în şoseaua cea mare şi fără început…”.
Moduri de expunere
 Descrierea iniţială are, pe lângă rolul obişnuit
de fixare a coordonatelor spaţiale şi
temporare, funcţie simbolică şi de anticipare.
Naraţiunea obiectivă îşi realizează funcţia de
reprezentare a realităţii prin absenţa mărcilor
subiectivităţii, prin - aşa cum îl descria Tudor
Vianu - „stilul cenuşiu”. Dialogul susţine
veridicitatea şi concentrarea epică.
Planuri narative
 Prin tehnica planurilor paralele este
prezentată viaţa ţărănimii şi a
intelectualităţii rurale. Trecerea de la un
plan narativ la altul se realizează prin
alternanţă, iar succesiunea secvenţelor
narative este redată prin înlănţuire. Viaţa
personajelor se desfăşoară după legile
interne ale lumii lor şi evoluează paralel.
Construcţia subiectului
 În expoziţiune, sunt prezentate principalele personaje, timpul şi
spaţiul (hora din Pripas), ceea ce conferă veridicitate romanului
realist. Cercul horei, centru al lumii satului, este o descătuşare
dionisiacă de energii. Aşezarea privitorilor reflectă relaţiile sociale.
 Hotărârea lui Ion de a o lua pe Ana cea bogată la joc, deşi o place
pe Florica cea săracă, marchează începutul conflictului. Venirea
lui Vasile Baciu, tatăl Anei, de la cârciumă la horă, şi confruntarea
verbală cu Ion, constituie intriga romanului.
 Conflictul central din roman este lupta pentru pământ în satul
tradiţional/drama ţăranului sărac. Mândru şi orgolios, este pus în
situaţia de a alege între iubirea pentru Florica şi averea Anei.
 Conflictul exterior, social, între Ion şi Vasile Baciu, este dublat de
conflictul interior, între „glasul pământului” şi „glasul iubirii”.
Construcţia subiectului
 Dorind să obţină repede mult pământ, Ion îi face curte
Anei, o seduce şi îl forţează pe Vasile Baciu să accepte
căsătoria.
 nici sinuciderea Anei nu-i trezeşte lui Ion regrete sau
conştiinţa vinovăţiei. Nici în Ana, nici în Petrişor, fiul lor, nu
vede decât garanţia proprietăţii asupra pământurilor.
 Moartea copilului nu îl opreşte pe Ion din drumurile după
Florica, măritată între timp cu George. Deznodământul
este, astfel, previzibil, iar George nu este decât un
instrument al destinului. El este arestat, Florica rămâne
singură, iar averea lui Ion revine bisericii.
Personaje
Ion
 Prin personajul Ion, Rebreanu pune pentru prima dată în literatura
română „problema ţărănească” dintr-o altă perspectivă, renunţând
la perspectiva idilizată asupra satului şi asupra ţăranului.
 În construirea lui Ion, autorul porneşte de la obsesia statornică a
ţăranului român, pământul.
 Ion este subjugat de „glasul pământului”. Deşi doreşte să posede
pământ, în realitate el este cel posedat de acesta.
 Dorinţa de a avea este justificată perfect. Pentru Ion pământul
înseamnă stabilitate, status social, expresia calităţii sale de
gospodar.
 El o seduce pe Ana pentru a intra în posesia pământurilor lui
Vasile Baciu.
 Prin dorinţa de a o cuceri pe Florica, Ion calcă din nou legile
morale, dar mai ales înfruntă din nou destinul. Sfârşitul său violent
nu este deloc surprinzător; agonia lui este descrisă detaliat.
Ana
 Autorul o surprinde pe Ana în trei ipostaze succesive care îi
conturează treptat profilul moral şi configuraţia sufletului ei
chinuit: cea de tânără femeie, îndrăgostită profund de Ion,
îndurând cu umilinţă vorbele grele şi loviturile. Ea este harnică,
supusă, ruşinoasă.
 Din punct de vedere fizic, pentru Ion ea este o fată „slăbuţă” şi
„urâţică”, mai ales în comparaţie cu Florica. Firavă şi fără
personalitate, aşa cum pare la început, Ana devine o victimă
uşoară a flăcăului interesat numai de zestrea ei.
 Moartea eroinei devine, prin urmările sale o cumplită pedeapsă
aplicată celui care i-a distrus viaţa. Destinul Anei este tipic lumii
rurale, unde „femeia reprezintă două braţe de lucru, o zestre şi
o producătoare de copii”.
Mijloace de caracterizare
 Naratorul obiectiv îşi lasă personajele să-şi
dezvăluie trăsăturile în momente de
încordare, consemnându-le gesturile,
limbajul, prezentând relaţiile dintre ele
(caracterizare indirectă). Fiind omniscient,
naratorul realizează portretul sau biografia
personajelor (caracterizare directă).
Stil şi registre stilistice
 Naraţiunea la persoana a III-a şi obiectivitatea
naratorului se realizează într-un stil neutru,
impersonal. Stilul direct alternează cu cel
indirect. George Călinescu constată
autenticitatea limbajului regional: „observarea
limbajului ardelenesc e făcută cu foarte multă
exactitate”. Tudor Vianu observa utilizarea
registrelor lexicale diverse în limbajul
personajelor, în funcţie de condiţia lor socială:
„variaţiile de vocabular în trecerea de la mediul
rural la acela orăşenesc sau la cel intelectual”.
Concluzie
 Orizontul personajelor este mărginit; în existenţa lor
monotonă, orice întâmplare din sat este comentată
cu aprindere. Belciug şi familia Herdelea îşi dispută
întâietatea în sat. Pentru a-şi umilii foştii prieteni,
Belciug nu pregetă să le cumpere mobila când e
vândută la licitaţie.
 „Ion” de Liviu Rebreanu este un roman prin excelenţă
realist, al voinţelor înfrânte. Prin toate caracteristicile
sale, romanul Ion este o veritabilă frescă socială a
vieţii româneşti de la începutul secolului XX, o operă
literară de certă singularitate în literatura română.
 Romanul realist mitic

“Baltagul”, Mihail
Sadoveanu
 Marile teme care se
regăsesc în operele lui
Sadoveanu : viaţa
ţăranilor asupriţi, viaţa din
trecutul îndepărtat al
poporului, viaţa
apăsătoare şi monotonă a
micilor târguri de
provincie. Volumele de
debut reliefau, de
asemenea, împletirea
unui romantism
protestatar - teme
haiduceşti - cu un viguros
realism, izvorât din
observaţia scrutătoare a
dramelor din viaţa satului
şi a târguşoarelor.
Romanul lui Mihail Sadoveanu
 Romanul lui Mihail
Sadoveanu este un vast
spectacol al existenţei
noastre: în el întâlnim toate
aspectele şi manifestările
vieţii unui popor.
 Romanul „Baltagul”,
desfăşurându-se la
suprafaţă şi în aparenţă pe
treptele cunoscute ale
istoriei sale concrete,
reprezintă, de fapt, istoria
împlinirii trudnice a acestui
gol existenţial creat prin
dispariţia ciobanului.
 Călinescu afirma că
„Sadoveanu a descris
infernul rural al epocii
Geneză și critică
 Baltagul”, apărut în anul 1930, constituie,
în creaţia lui Mihail Sadoveanu, un punct
de echilibru, vizând deopotrivă compoziţia,
tematica şi limba folosită. George
Călinescu consideră romanul „una din cele
mai bune scrieri ale lui Sadoveanu” şi îl
caracterizează drept „romanul nemişcării
milenare cu intrigă mitologică”, acest tip de
proză presupunând abordarea artistică a
unui mit autohton şi chiar universal.
 „Baltagul” este romanul unui suflet de munteancă,
Vitoria Lipan, pentru care îndatoririle mortuare pentru
soţul ei, răpus de lotrii ciobani, sunt comandamente
exprese, ce nu-i dau răgaz până când nu-şi află soţul
răpus şi nu-i dă creştinească înmormântare
 Paul Georgescu surprinde poate cel mai bine
caracterul sferic, de capodoperă, al lumii romanului,
în care destinul uman se integrează, ca în balada
„Mioriţa”, în ciclurile cosmice ale existenţei, evocând
„o civilizaţie astrală, în care faptele umane sunt
reglate ca mersul stelelor, al soarelui şi al lunii”.
 În ambele opere literare, perfecţiunea şi
eternitatea cosmosului îndeamnă fiinţa umană
către eternizare, prin aspiraţie către înalt, prin
integrare în ritmurile infinite ale lumii de sus.
 „Sadoveanu spune ceva mai mult de o pagină
ceea ce lui Rebreanu îi ia un întreg capitol”, afirmă
Nicolae Manolescu, observaţia cuprinzând
caracteristica principală de compoziţie a romanului
realist sadovenian: esenţializarea realităţii.
Tipologie
 „Baltagul” are o arhitectură complexă conferită de
polimorfismul structurii şi de ţesătura de teme şi motive şi
reconstituie, monografic, viaţa muntenească în tiparele
tradiţiei în Moldova începutului de veac XX.
 De-a lungul vremii au apărut diferite interpretări ale
romanului, unele chiar contradictorii: antropologic şi poliţist
(George Călinescu), mitic-baladesc şi de realism
etnografic (Perpessicius), reconstituirea „Mioriţei” (Eugen
Lovinescu), demitizant (Ion Negoiţescu), realist-obiectiv
(Nicolae Manolescu), iniţiatic, de dragoste şi o anti-
„Mioriţă” (Alexandru Paleologu). Relaţia romanului cu
balada populară „Mioriţa” este sugerată chiar de scriitor
prin motto-ul: „Stăpâne, stăpâne,/Mai chiamă ş-un câne…
Stratul mitic
 Stratul mitic al romanului este bine susţinut prin
inserarea unor cuvinte străvechi, definitorii pentru
spiritualitatea românească. Dintre acestea, visul
premonitoriu, prin care Vitoria capătă convingerea că
Nechifor Lipan este mort, apare construit prin simboluri
mitice. Semne ale morţii, apusul, trecerea apei nefaste
au rădăcini adânci în istoria indo-europeană, ţin de un
spaţiu al începutului, iar Sadoveanu trăieşte o adevărată
fascinaţie a tiparelor originare.
 La impresia de scriere legendară contribuie şi limbajul,
venit parcă din altă lume; scriitorul nu introduce
podoabe arhaice, cuvinte luate întocmai din fondul
vechi, ci, aşa după cum observă Nicolae Manolescu,
Sadoveanu arhaizează, inovează limbajul într-un spirit
viu, prin reconstituirea unui mod de comunicare mitic,
după structuri uitate. naraţiune şi moduri de expunere.
Naraţiune şi moduri de expunere
 Naraţiunea se face la persoana a III-a, iar naratorul
omniprezent şi omniscient reconstituie în mod obiectiv,
prin intermediul tehnicii detaliului şi observaţiei, lumea
satului de munteni şi acţiunile Vitoriei.
 Secvenţele narative sunt legate prin înlănţuire şi
alternanţă. Naraţiunea este preponderentă, dar
pasajele descriptive fixează diferite aspecte ale
cadrului sau elemente de portret fizic, individual şi
colectiv.
 Naraţiunea este nuanţată de secvenţele dialogate sau de
replici alte Vitoriei, cum este laitmotivul rostit de femeie în
căutarea soţului, la fiecare popas: „Nu s-a oprit cumva…astă-
toamnă un om cu un cal negru ţintat în frunte? Mie să-mi
spuneţi cine aţi văzut un om de la noi, călare, pe-un cal negru
ţintat în frunte şi-n cap cu căciulă brumărie.”
 Perspectiva narativă din care sunt dezvăluite trăirile interioare
ale eroilor este cea omniscientă (focalizare zero). Vocea care
relatează este a unui „narator supraindividual” şi demiurg.
Titlu
 Pune întregul univers al cărţii sub simbolul dualităţii; baltagul
(topor „cu ascuţiş curb”, cu două tăişuri) e, în acelaşi timp, şi
unealtă, şi armă, figurând simbolic viaţa şi moartea. Motivul
labirintului se concretizează la nivelul acţiunii (căutarea şi
diferitele popasuri), dar este semnificativ şi la nivelul titlului.
De remarcat că în roman acelaşi baltag (al lui Lipan)
îndeplineşte cele două funcţii.
Temă și caracter monografic

 Opera începe cu legenda populară care relatează despre

faptul că „Dumnezeu, după ce a alcătuit lumea, a pus
rânduială şi semn fiecărui neam Romanul „Baltagul” prezintă
monografia satului moldovenesc de la munte, lumea arhaică
a păstorilor, având în prim-plan căutarea şi pedepsirea celor
care l-au ucis pe Nechifor Lipan. Roman al perioadei de
maturitate, marile teme sadoveniene se regăsesc aici: viaţa
pastorală, natura, miturile, iubirea, arta povestirii,
înţelepciunea.
Construcţia discursului narativ
 Romanul este structurat pe două coordonate fundamentale:
aspectul realist (reconstituirea monografică a lumii pastorale
şi căutarea adevărului) şi aspectul mitic (sensul ritual al
gesturilor personajului principal). Orizontul mitic cuprinde
modul de înţelegere a lumii de către personaje, tradiţiile
pastorale, dar şi comunicarea om-natură şi mitul marii treceri.
 Romanul este structurat în 16 capitole cu acţiune desfăşurată
cronologic, urmărind momentele subiectului. Parcurgerea
drumului are dublă semnificaţie. Astfel, Vitoria reconstituie
evenimentele ce au condus la moartea lui Nechifor Lipan,
ceea ce se transpune într-o dublă aventură: a cunoaşterii
lumii şi a cunoaşterii de sine. Pentru Gheorghiţă, căutarea
are rol educativ, de iniţiere a tânărului (bildungsroman).
Construcția subiectului
 Prima parte (capitolele I - al VI-lea) - frământările Vitoriei în
aşteptarea soţului şi pregătirile de drum - includ expoziţiunea
şi intriga. În expoziţiune se prezintă satul Măgura Tarcăului şi
schiţa portretului fizic al Vitoriei.
 Intriga cuprinde frământările ei, dar şi acţiunile întreprinse
înainte de plecarea în căutarea soţului.
 Partea a doua (capitolele al VII-lea - al XIII-lea) conţine
desfăşurarea acţiunii şi relevă drumul parcurs de Vitoria şi
fiul ei, Gheorghiţă, în căutarea lui Nechifor Lipan. Ei
reconstituie traseul lui Nechifor, făcând o serie de popasuri,
astfel încât reușesc să descopere exact locul în care a fost
omorât Nechifor.
Construcția subiectului
 Partea a treia (capitolele al XIV-lea - al XVI-lea) prezintă
sfârşitul drumului: ancheta poliţiei, înmormântarea,
parastasul lui Nechifor Lipan şi pedepsirea ucigaşului.
 Punctul culminant este momentul în care Vitoria reconstituie
cu fidelitate scena crimei, surprinzându-i chiar şi pe ucigaşii
Ilie Cuţui şi Calistrat Bogza. Primul îşi recunoaşte vina, însă
al doilea devine agresiv. Este lovit de Gheorghiţă cu baltagul
lui Nechifor Lipan şi sfâşiat de câinele Lupu, făcându-se
astfel dreptate. Deznodământul îl surprinde pe Bogza, care îi
cere iertare „femeii mortului” şi îşi recunoaşte fapta.
Personaje
Vitoria Lipan
 Portretul Vitoriei Lipan la început este static, obrazul ei
„parcă era un portret neclintit”, construit din linii care sunt
direcţionate din exterior spre interior: „Ochii ei căprui în care
parcă se răsfrângea lumina castanie a părului, erau duşi
departe”.
 Personajul trece printr-un proces de interiorizare, încearcă
să devină fiinţă lăuntrică: „Acei ochi aprigi şi încă tineri
căutau zări necunoscute”.
 Meditaţia reclamă izolarea: „În singurătatea ei, femeia cerca
să pătrundă până la el. Nu putea să-i vadă chipul”.
 Se pune, deci, accentul pe adâncimea vieţii afective: „Se
desfăcuse încet-încet de lucruri şi îi intrase oarecum în sine”,
dar această interiorizare este cerută şi de un anumit ritual.
Vitoria Lipan
 Vitoria poate fi considerată o eroină tragică, ea fiind un
caracter cristalizat care are dominante ca statornicia şi
consecvenţa.
 Perpessicius o asemăna cu Antigona ce înfruntă pe Creon:
este aprigă, voluntară şi iluminată. Ea face un act justiţiar şi
aplică, cu mare tenacitate, un mandat etic. Pentru George
Călinescu, ea este un „Hamlet feminin”.
 . Are o serie de virtuţi: frumuseţe, demnitate, înalt caracter,
statornicie morală, inteligenţă, perseverenţă şi îndârjire.
 În acţiunea sa, Vitoria Lipan dovedeşte un spirit justiţiar,
inteligenţă, luciditate, forţă de stăpânire şi devotament în
împlinirea tradiţiei. Caracterizarea pe care i-o face naratorul
este sugestivă.
Nechifor Lipan
 Singurul personaj absent este tocmai cel căutat, Nechifor
Lipan; despre el se ştie că era petrecăreţ, că nu avea frică
de hoţi şi de noapte, că „s-a arătat totdeauna.
 Portretul lui Nechifor Lipan se conturează, mai ales din
memoria afectivă a Vitoriei: „Aşa îi fusese drag în tinereţă
Lipan, aşa-i era drag ş-acum, când aveau copii mari cât
dânşii.”
 La Bicaz, la han la Dorna, ea află că Nechifor Lipan era
„obraz cunoscut”, „om vrednic şi fudul”, „care nu se uita la
parale, numai să aibă toate după gustul lui”; recunoscut
după căciula brumărie, oamenii spun că este „vrednic
român” şi „meşter la vorbă”.
Gheorghiţă
 Gheorghiţă se află la vârsta ieşirii din
copilărie, a iniţierii, a formării bărbăteşti.
 Drumul maturizării îl parcurge treptat, el
fiind ascultător, sfios şi supus mamei, care-i
ghiceşte până şi gândurile.
Mijloace de caracterizare
 Personajul complex este realizat prin tehnica basoreliefului şi
individualizat prin caracterizare directă şi indirectă (prin fapte,
vorbe, atitudini, gesturi, relaţii cu alte personaje, nume).
Nechifor Lipan este caracterizat în absenţă, prin retrospectivă
şi remorare şi simbolizează destinul muritor al oamenilor.
Numele său „cel adevărat şi tainic”, de botez, este tot
Gheorghiţă, dar primise numele Nechifor în al patrulea an al
vieţii.
Concluzie
 „Baltagul” este una din cărţile maturităţii lui
Sadoveanu şi una din cele mai
reprezentative opere ale artei sale. Aici se
vădeşte cunoaşterea profundă a sufletului
ţărănesc care nu e „elementar”, ci complex
şi cu ascunzişuri, aproape de nepătruns şi
cu energii pasionale nemărginite.