Professional Documents
Culture Documents
3
naŃionale şi etatice, profitorie unora, dar nu poporului
nostru.
Integrarea României în UE poate fi şansa afirmării
noastre creative în concertul culturii şi civilizaŃiei europene,
dar depinde şi de consecvenŃa Europei cu propria-i istorie
în urcuşul promis spre împlinirile aşteptate. ConstrucŃia
instituŃională a integrării urmează un sens care nu este dat,
ci se reconfigurează din mers. El va fi rezultatul
confruntării de proiecte, politici şi ideologii diferite, când
nu opuse. Or nu toate dintre acestea sunt emanaŃia de gând
şi voinŃă autentică a popoarelor.
Unul dintre sensurile inautentice propulsate în
retortele internaŃionaliştilor se regăseşte în strategia
Europei federaliste, construită după model nord-american,
dar străină cu totul particularităŃilor continentului nostru.
Odată aplicată, ea ar îndepărta Uniunea de şansa afirmării
depline şi de punerea în valoare a diversităŃii culturale,
izvor de forŃă reală a personalităŃii sale. Diversitatea este
aceea care uneşte cu adevărat popoarele continentului,
creând o complementaritate armonică a surselor
civilizaŃiei europene.
În ordinea sa, Dreptul comunitar, disciplină de
studiu academic şi, deopotrivă, preocupare ştiinŃifică, nu
poate ignora premisele de la care pleacă. Şi aici operează -
hamletian - întrebarea: construim o ordine politică şi
instituŃional-juridică tentată să se suprapună aceleia a
statelor naŃionale, membre ale ComunităŃii, sau
încredinŃăm instituŃiilor comunitare o autoritate delegată,
chemată să gestioneze sinergic efortul naŃiunilor, astfel
încât acestea să-şi menŃină diferenŃa specifică, singura sursă
de creativitate autentică?
Din păcate, în literatura românească a problemei,
dar nu numai aici, subzistă multe simplificări, în genere o
4
atitudine necritică sub aspect ştiinŃific, constând cel mai
adesea în preluarea mecanică a unor slogane, false concepte
şi reprezentări asupra fenomenului integrării, naturii şi
finalităŃilor sale.
Lucrarea noastră încearcă să exprime un punct de
vedere critic, lucid despre ce este şi mai ales despre ce
trebuie să fie integrarea europeană. Efortul de înŃelegere a
lucrurilor nu este însă unul de senină contemplare şi de
confortabilă delimitare teoretică. El presupune angajare, un
anume militantism, o implicare atitudinală fără de care
abordarea lucrurilor e constrânsă să ascundă o laşitate
comodă, cu iz veleitar, întâlnit în atâtea cărŃi “preŃioase”. Să
nu ne ascundem însă în spatele informaŃiilor neutrale, a
căror livrare cantitativă sporeşte artificial greutatea (fizică)
a cărŃilor noastre! Să căutăm suportul ideatic, ideile
călăuzitoare şi convingerile care animă! Or, judecăŃile
descriptive nu obligă la nimic, nu slujesc ŞtiinŃa - socială - a
dreptului, implicit a Dreptului comunitar.
5
6
Capitolul I
1. ComponenŃă şi constituire
8
membrilor cu drept de vot, în scopul asigurării procedurii
de vot. În exerciŃiul procedurii, un membru al Consiliului
poate vota prin procură doar pentru un alt membru al
consiliului. Delegarea de vot nu poate opera, în consecinŃă,
decât între membrii Consiliului4.
În raport cu subiectele abordate, Consiliul se
întruneşte fie într-o configuraŃie pentru probleme generale
şi relaŃii externe (cu miniştrii de externe ai statelor membre),
fie în opt configuraŃii profilate pentru aspecte economico-
financiare, justiŃie şi afaceri interne, folosirea forŃei de
muncă, politică socială şi sănătate, transport,
telecomunicaŃii şi energie, educaŃie, tineret şi cultură etc.5.
Dar Consiliul poate întruni şi şefii de stat şi guvern în
probleme privind uniunea economică şi monetară.
Când se întruneşte pentru probleme generale şi
relaŃii externe, Consiliul acoperă două domenii prioritare
de activitate, cu agende separate pentru fiecare dintre ele.
Mai întâi, el asigură coordonarea acŃiunilor pregătitoare ale
întrunirilor Consiliului European, precum şi coordonarea
generală a politicilor, a dosarelor transmise de Consiliul
European în materia uniunii economice şi monetare. În al
doilea rând, Consiliul UE are în vedere PESC-ul (politica
europeană de securitate şi apărare), comerŃul exterior,
cooperarea pentru dezvoltare şi ajutorul umanitar 6 .
Miniştrii de resort, membri în Consiliul UE, îşi desfăşoară
activitatea în bună măsură în Ńara fiecăruia. Neactivând
permanent, Consiliul, în scopul asigurării continuităŃii
efortului de integrare, mizează pe sprijinul Comitetului
ReprezentanŃilor PermanenŃi (COREPER), organ auxiliar
4 Ibidem, p. 112.
5 Ibidem.
6 Ibidem, p. 113.
9
permanent. El urmăreşte pregătirea sesiunilor Consiliului
UE şi asigurarea activităŃii între sesiunile sale. De asemenea,
pentru a nu se reduce rolul Consiliului la o întâlnire
periodică interguvernamentală, COREPER imprimă
permanenŃa de facto a Consiliului7. Fiind acelaşi la nivelul
ComunităŃilor, acest organ cuprinde funcŃionari sau
tehnicieni ai statelor membre. Deşi sunt numiŃi şi
remuneraŃi de ele, membrii COREPER alcătuiesc totuşi un
organ comunitar, cu funcŃii specifice, normate de dreptul
comunitar. Fiecare stat dispune de un Reprezentant
permanent şi de unul adjunct în faŃa ComunităŃilor.
Consiliul cooperează cu Comisia în COREPER; normarea
acestei relaŃii s-a făcut încă în Tratatul de Fuziune.
Preşedintele COREPER elaborează ordinea de zi a
sesiunilor Consiliului. Dacă o propunere a organului
auxiliar al Consliului UE nu e votată sau nu ajunge să fie
votată în Consiliu, este remisă COREPER pentru
reanalizare. Prin rolul încredinŃat, COREPER a devenit
garantul continuităŃii şi al permanenŃei Consiliului8.
Consiliul UE dispune, potrivit TUE, de un
secretariat general, condus de un secretar general, ca înalt
reprezentant pentru politica externă şi de securitate
comună. El este asistat de un secretar general adjunct,
responsabil cu administrarea secretariatului general. Cei
doi sunt numiŃi de Consiliu, chemat să decidă cu majoritate
calificată.
Pe lângă Consiliul UE funcŃionează şi grupurile de
experŃi, desemnaŃi unii de Comisie, alŃii - de statele
membre. Ei au rolul de a fundamenta tehnic actele
10
normative. În acelaşi scop tehnico-legislativ funcŃionează şi
Comitetul pentru agricultură. Pentru coordonarea politicii
monetare, TUE a înfiinŃat Comitetul monetar. TM a creat
Comitetul politic, angajat în definirea politicilor pilonului
doi - PESC-ul; la cerere sau din oficiu el înaintează avize
Consiliului. Există însă şi alte organe auxiliare pe lângă
Consiliu, cum ar fi Comitetul permanent pentru forŃa de
muncă, Comitetul pentru cercetare ştiinŃifică şi tehnică,
Comitetul pentru educaŃie etc.
14În legătură cu acest aspect, autorul citat în nota anterioară afirmă (la p.
96) că PESC nu revine „deocamdată” metodei pe care, şi el, ca atâŃia alŃi
autori, o numeşte „supranaŃională”, când ea nu este de fapt decât
comunitară, ceea ce e altceva. Dar de ce „deocamdată”? Ar rezulta că
procesul comunitar ar trebui să înghită, fatal, toate componentele
Uniunii şi să se suprapună parazitar însuşi procesului mai larg al
integrării. Am desprins, însă, în alt context, că Uniunea Europeană nu se
reduce la comunitarizare. Scopul comunitarizării şi al metodei pe care ea
o propune este Uniunea însăşi, nu aceasta are ca scop comunitarizarea,
care rămâne mijlocul, instrumentul construcŃiei europene, nu edificiul
UE! Adevăratul edificiu al UE sunt naŃiunile şi statele europene, unite
acum - acelea care au reuşit să o facă - în idealuri şi acŃiuni comune, a
căror împlinire o realizează, instrumental şi funcŃional, instituŃiile
comunitare, dar nu numai ele.ViaŃa Uniunii palpită în profunzimile ei
naŃional-etatice, stă, adică, în fondul instituŃiilor ComunităŃii, fără de
care ele rămân formă goală, agitaŃie sterilă ori creaŃie aventuristă ce
deturnează sensuri şi valori clădite anevoie în meandrele istoriei
europene.
14
Consiliul are în vedere şi asigurarea cooperării
între instanŃele de judecată şi forŃele de poliŃie naŃionale în
materie penală, reclamată de implicaŃiile transfrontaliere
ale criminalităŃii. Pe de altă parte, cooperarea
interguvernamentală în cadrul Consiliului urmăreşte
accesul egal la justiŃia civilă a cetăŃenilor din UE în orice
stat membru.
16
capitalului, piaŃa internă (cu unele excepŃii) etc. La rândul
său, TUE avea în vedere politica vizelor, educaŃia, sănătatea
publică, cooperarea în domeniul dezvoltării, sancŃiuni
economice etc. Iar TA trimitea, între altele, la autorizarea
cooperării consolidate, cooperarea vamală, refugiaŃi, lupta
antifraudă, regiunile ultraperiferice22. Finalitatea votului cu
majoritate calificată este de a aşeza capacitatea decizională
pe criterii economico-demografice şi de a extinde aria
aplicării sale. Astfel, Tratatul de la Nisa stipulează că
pentru încheierea unui acord trebuie ca cel puŃin 14 dintre
cele 27 state să-l accepte şi să reprezinte, totodată, 62% din
totalul populaŃiei UE 23 . Este vorba aici de o majoritate
triplu calificată, cum s-a admis24, numită şi demografică,
deoarece adaugă această condiŃie procentuală la cele două
condiŃii ale majorităŃii dublu calificate. În cazul adoptării
unei decizii care reclamă majoritate calificată, un membru
al Consiliului poate solicita verificarea reprezentării
procentuale statutare.
Credem că problema esenŃială a votului în
Consiliu, exprimată formal în condiŃia ei tehnică, este de
fapt aceea a felului în care se asigură prin modalitatea
votului realizarea funcŃiei instituŃionale specifice
Consiliului, de instituŃie interguvernamentală, în sistemul
comunitar. Răspunsul la această problemă, dincolo de
dimensiunea tehnică a abordării ei, nu poate să nu fie în
ultimă analiză unul de factură ideologică. Cei mai mulŃi
teoreticieni şi analişti, exponenŃi ai opŃiunii supraetatiste,
îndeosebi federaliste în construcŃia europeană, prezintă
17
votul bazat pe principiul unanimităŃii25 ca o modalitate tot
mai depăşită de obiectivare a voinŃei reprezentanŃilor
statelor membre, ca voinŃă a statelor în Consiliu. Mai mult,
unii îşi exprimă aproape frustrarea că se menŃine acest tip
de vot, când nu predicŃionează cu satisfacŃie nereŃinută
asupra restrângerii sale accentuate în perspectivă sau chiar
a renunŃării cu totul la folosirea lui. Or, Ńine de viziunea
cardinală şi de spiritul tratatelor institutive şi al celor ce le-
au urmat de a respecta voinŃa statelor, prin votul
reprezentanŃilor lor ministeriali în Consiliu, în luarea
deciziilor majore privind viaŃa comunitară şi evoluŃia ei. În
acest sens, unanimitatea se exprimă ea însăşi ca un
principiu constitutiv al ComunităŃilor şi o garanŃie a
păstrării sensului unitar al construcŃiei europene, în care
sistemul instituŃional - nefiind un scop în sine, un sistem de
autoritate originară şi, prin aceasta, supraetatică - este
chemat să slujească instrumental, aşa cum am afirmat şi în
altă ordine, cooperarea în sistem integrativ a statelor
Uniunii.
Din această perspectivă, ni se pare că, atât teoretic,
cât şi practic-politic, contrapunerea principiului unani-
mităŃii aceluia al majorităŃii calificate, cu formele sale, în
exprimarea votului în Consiliu, nu este de natură a explica
30 Aşa cum afirmă, între alŃii, Iordan Gheorghe Bărbulescu, în lucr. cit., p.
159.
24
să fie în afara ideii de influenŃă naŃională, ceea ce ar fi,
logic, absurd şi inacceptabil politic. E nevoie oare să mai
afirmăm încă o dată motivaŃia creării instituŃiilor şi
desfăşurării acŃiunilor comunitare? Or, admiŃând că acestea
s-ar situa „în afara influenŃelor naŃionale” din principiu,
înseamnă a contesta însuşi principiul naŃional, al voinŃelor
naŃionale corelate şi armonizate prin tratate, care
legitimează instituŃiile comunitare. Aici, a fi în afara
influenŃelor naŃionale ca voinŃă naŃională întemeietoare,
înseamnă a fi deasupra statelor, într-o supranaŃionalitate ce
deturnează ilicit o autoritate de natură eminamente
delegată într-una pretins autarhică. Iată „curatul”
internaŃionalism care bântuie în subteranele construcŃiei
europene şi din când în când iese „nevinovat” la suprafaŃă!
Or, cu internaŃiolismul, oricare ar fi varianta lui, nu se poate
construi nimic. Acolo unde s-a ivit, el nu a adus decât
aventurism şi distrugeri: de destine colective şi de ritm
istoric. Şi pentru că prezenŃa lui imersivă şi corodantă nu
este conştientizată pe măsura răului indus, ne impune un
patetism al demitizării şi refuzului său, ton altfel
inconfortabil într-un demers ştiinŃific.
Autoritatea încredinŃată instituŃiilor de către
statele membre, deşi este una delegată, conferă însă
acestora, inclusiv Consiliului UE, care este şi instituŃie
comunitară, atribuŃii cu adevărat complexe, în măsură să le
permită asumarea răspunderii în construcŃia comunitară şi
în mersul integrării. Fapt ce permite ComunităŃilor şi
Uniunii Europene să fie mult mai mult decât o organizaŃie
internaŃională clasică.
25
Capitolul II
Comisia Europeană
1. Natura Comisiei
34 Ibidem.
28
etatic-naŃionale, cu care este înzestrată de statele înseşi. De
aceea, ne întrebăm şi aici: de ce a fi comunitar ar însemna
neapărat a fi supranaŃional? Confundarea lor este o eroare
teoretică, când nu o strategie federalistă ce deturnează
esenŃa Ideii europene. Aceasta din urmă nu face din întreg
ceva deasupra şi opus părŃilor prin supraordonare ierarhică;
întregul (aici ComunităŃile) este imanent părŃilor
institutive (aici statele membre), rezultă din ele şi le
serveşte.
Se susŃine, de asemenea, aproape la unison, că
fiecare instituŃie comunitară ar personaliza, potrivit
principiului reprezentării intereselor, un anume interes.
Care anume ar fi acesta, am arătat în altă ordine, când am
precizat, că nu acreditarea şi reprezentarea intereselor
diferite este menirea autentică a instituŃiilor comunitare,
cât conjuncŃia funcŃiilor diferite personificate de instituŃii în
scopul armonizării voinŃelor etatic-naŃionale, în beneficiul
reciproc al statelor şi naŃiunilor lor. Or, punctul de vedere
de largă circulaŃie, de care suntem obligaŃi să ne detaşăm
critic prin logica lucrurilor, se regăseşte într-un enunŃ care îl
acoperă tipic în următoarea formulare: „Comisia este o
instituŃie foarte importantă a sistemului instituŃional
comunitar, din moment ce reprezintă interesul comunitar
comparat cu interesul naŃional al fiecărui stat membru. Ea
este răspunzătoare de modul în care interesul comunitar
prevalează atunci când un stat membru sau Consiliul UE
ia(u) o decizie referitoare la realizarea obiectivelor
comunitare” 35 . Dacă cercetăm nu atât textul citat, cât
punctul de vedere ce-l dezvăluie şi care se regăseşte,
spuneam, în multe alte lucrări, observăm mai întâi că
37 Aşa cum susŃin, între alŃii, Octavian Manolache, în lucr. cit., pp. 119-
32
inclusiv acelea ale naŃiunii sau ale altei forme etnice de
apartenenŃă. Subiectivismul şi părtinirea se ascund acolo
unde de obicei nu se autodeclară; or implicarea militantă
rupe duplicitatea şi oferă criteriile prompte şi generoase de
evaluare a intenŃiilor şi faptelor care, astfel, se cern direct şi
vorbesc direct. Desigur, aceasta nu este în sine o soluŃie, ci
un mod de a vedea lucrurile şi de a renunŃa la falsa
problemă a obiectivităŃii declarate.
În mod justificat însă, membrii comisiei nu au
dreptul să desfăşoare, pe timpul mandatului, nicio altă
activitate profesională, lucrativă sau nu. Ei sunt obligaŃi, şi
după încetarea acestei calităŃi, să nu primească funcŃii şi
avantaje care le-ar pune în discuŃie, prin specularea poziŃiei
avute, corectitudinea şi loialitatea deontologică. În caz
contrar, Consiliul poate sesiza Curtea. Aceasta se pronunŃă,
în funcŃie de prima ori a doua situaŃie, pentru demisia din
oficiu şi, respectiv, pentru decăderea din dreptul la pensie
sau anularea altor beneficii.
Durata mandatului este de cinci ani, putând fi
reînnoit. Consiliul, reunit cu participarea şefilor de stat sau
de guvern, votează cu majoritate calificată persoana
desemnată ca preşedinte al Comisiei, urmând ca
Parlamentul să aprobe. Tot cu majoritate calificată este
adoptată lista viitorilor membri ai Comisiei, dar prin
acordul candidatului la preşedinŃia instituŃiei executive şi
în baza propunerilor făcute de fiecare dintre statele
membre40. Preşedintele şi membrii desemnaŃi sunt propuşi,
colectiv, aprobării Parlamentului. Acesta poate bloca lista
ca întreg, dar nu şi desemnarea unui membru al Comisiei,
fapt care evidenŃiază greutatea propunerilor făcute de
statele membre pentru lista de comisari. Odată acceptată
40 Ibidem, p. 120.
33
lista de către Parlament, Consiliul numeşte efectiv pe
preşedintele şi membrii Comisiei prin majoritate calificată.
Alinierea duratei mandatului Comisiei la durata
legislaturii Parlamentului European, făcută prin TM, a
întărit legătura politică directă cu Parlamentul ales
democratic; statutul Comisiei a fost revalorizat prin
sporirea legitimităŃii ei democratice 41 , odată ce la
legitimitatea rezultată din voinŃa statelor se adaugă şi aceea
a voinŃei popoarelor reprezentate de PE.
Protoculul privind extinderea UE, anexat TUE şi
TCE, prevedea că atunci când Uniunea va număra 27 state
membre, numărul comisarilor va deveni inferior numărului
statelor membre, ei fiind aleşi printr-un sistem de rotaŃie
fondat pe principiul egalităŃii, cu reglementări fixate de
Consiliu prin votul cu unanimitate. Totuşi, s-a admis că,
atunci când un stat aderă la Uniune, din acel moment un
cetăŃean al său să devină membru al Comisiei.
Membrii Comisiei sunt selecŃionaŃi din rândul
înalŃilor funcŃionari, al altor tehnicini, dintre reputaŃi
cercetători şi experŃi, precum şi, tot mai mult, dintre
oamenii politici. Dar creşterea, pe această cale, a
profesionalismului Comisiei nu conduce, cum totuşi se
susŃine 42 , la întărirea autorităŃii ei faŃă de Parlament şi
Consiliu. În acest plan de raporturi, autoritatea este de
ordin politic, nu tehnic-profesional, nu se reduce la
competenŃă, altfel atât de preŃioasă. Cu atât mai puŃin
creşterea profesionalismului membrilor Comisiei ar putea
slăbi autonomia lor („independenŃa”) faŃă de guvernul Ńării
native. Între cei doi factori nu este vreo legătură cauzală;
poate că lucrul s-a întâmpla când, dmpotrivă, un stat
3. AtribuŃiile Comisiei
47 Ibidem, p. 146.
48 Ibidem.
39
sens, al aplicării condiŃionate în gestiunea execuŃională a
sistemului comunitar şi al UE, autoritatea, de înfăptuire
pragmatică, a Comisiei are a spori în beneficiul tuturor
factorilor sistemului. E o autoritate care sporeşte prin rolul
implicat, e indusă, nu revendicată şi confiscată a priori din
premise de sorginte federalistă. Autoritatea de statut se
redefineşte continuu prin autoritatea de rol; altfel se
abstrage condiŃiei sale reale, căreia îi poate contrapune una
juridic-formală, cu tentaŃii insular autarhice.
Comisia Europeană are şi o funcŃie49 de executare
şi respectare a ansamblului legislaŃiei comunitare. Până la
Actul Unic European, ea lua măsuri de executare a
normelor numai ca urmare a împuternicirii primite de la
Consiliu, deŃinător atât al puterii legislative cât şi executive.
Comisia a rămas executiv comunitar,în afara cazurilor în
care Consiliul îşi rezervă expres acest drept. ActivităŃile
executive ale Comisiei sunt şi diferite, şi numeroase; însăşi
calitatea de organ executiv operează, în cazul Comisiei, în
sens larg 50 . Dar Consiliul supraveghează demersurile
executorii ale Comisiei prin comitete de reprezentanŃi ai
guvernelor statelor membre. Ceea ce evidenŃiază şi în acest
cadru puternica împlinire voliŃională a statelor în
funcŃionarea instituŃiei comunitare în cauză şi în definirea
(conform supra) a tipului de autoritate de care dispune
Comisia, inaptă să genereze, în condiŃiile convenite, o
putere supranaŃională, de natură federală sau de orice altă
natură teoretic admisă. ReprezentanŃii guvernelor
alcătuiesc Comitetele consultative, Comitetele de gestiune
40
şi Comitetele de reglementare. Comisia solicită şi
examinează avizul Comitetului consultativ cât priveşte
deciziile asupra pieŃei interne. Dacă se produce un eventual
dezacord, în scopul evitării blocajelor rămâne valabilă
opŃiunea Comisiei, asupra căreia are a se pronunŃa şi
Consiliul. Comitetele de gestiune pot interveni în
administrarea organizaŃiilor pieŃei comune în cadrul
Politicii agricole comune. Aici, un aviz negativ din partea
Comitetului atrage sesizarea Consiliului care, cu majoritate
calificată, poate hotărî soluŃii de execuŃie diferite în raport
cu cele ale Comisiei 51 . Comitetele de reglementare sunt
preocupate îndeosebi de reglementările în domeniul
produselor alimentare. Dacă avizul unuia sau altuia dintre
ele este negativ, trebuie sesizat Consiliul. Acesta, fie că
adoptă propunerea Comisiei (cu vot majoritar calificat), fie
că o modifică (prin vot bazat pe unanimitate). Dacă nu se
obŃine în Consiliu majoritatea statuată pentru una dintre
cele două situaŃii, atunci, în scopul prevenirii vidului
normativ, se aplică propunerea Comisiei. Sunt însă cazuri
în care Consiliul poate bloca o măsură propusă de Comisiei
doar prin votul cu majoritate simplă.
Comisiei îi revine şi funcŃia de asigurare a
repectării tratatelor de către statele membre şi agenŃii
economici, fie persoane fizice sau juridice. Ea
supraveghează totodată şi respectarea de către celelalte
instituŃii comunitare a dreptului comunitar originar şi a
celui derivat. În acest scop, ea poate, la limită, să declanşeze
şi o acŃiune în justiŃie împotriva acelui stat care nu ar aplica
tratatale. Comisia are o putere autonomă extinsă în ce
priveşte regulile de concurenŃă şi a ajutoarelor acordate de
stat. FuncŃia de control a Comisiei, menŃinută în TM şi în
51 Ibidem, p. 149.
41
TA, o îndreptăŃeşte la măsuri eficiente de informare şi
prevenire, dispunând de o largă capacitate de recomandare
şi avizare.
Comisia Europeană dispune şi de funcŃia de
decizie. Ea elaborează regulamente, emite directive şi
adoptă decizii atât prin efectul direct al Tratatelor, cât şi
prin delegare de competenŃă din partea Consiliului.
Comisia beneficiază şi în acest cadru de o largă autonomie,
îndeosebi în cadrul politicii concurenŃiale şi al controlului
modului de realizare a politicilor comune (precum în
transporturi, agricultură). De asemenea, ea are atribuŃii în
ce priveşte administrarea fondurilor Uniunii, a colectării
fondurilor proprii şi gestionării politicii protecŃioniste.
Sistemul resurselor proprii a înlocuit contribuŃiile statelor
membre şi are ca resurse taxe vamale, impozite agricole şi o
cotă-parte din produsul naŃional brut al statelor membre52.
În fine, Comisia are şi funcŃia de reprezentare a
ComunităŃii în unele negocieri externe. Încă Tratatul de la
Roma investea Comisia cu atribuŃii speciale în tratativele cu
terŃe state ori cu organizaŃii internaŃionale, purtate în
numele ComunităŃii. TM a circumscris limitele generale ale
competenŃei de reprezentare. Statele membre sunt
interesate direct de o calificată reprezentare, capabilă astfel
să le promoveze mai bine interesele în comparaŃie cu
negocierile purtate izolat.
urm.
42
natură comunitară, dar şi cu rol pentru pilonii doi şi trei, ar
promova în gradul cel mai înalt spiritul comunitar53. Dar,
afară de faptul că interesul comunitar nu este, am văzut,
scop în sine, fiind şi trebuind să fie forma comunitar-
instituŃionalizată a interesului general al statelor şi
popoarelor Uniunii; mai exact, aşa cum am încercat să
acredităm, a idealurilor şi tablei de valori europene, spiritul
comunitar se justifică, şi el, numai ca spirit obiectivat al
tuturor factorilor angajaŃi în construcŃia civilizaŃiei Europei
unite.
Parlamentul European
44
alimenteze, prin aceasta, pretinsa supranaŃionalitate a
Parlamentului54.
ComunităŃile au dispus fiecare, de la crearea lor,
de câte o Adunare. ConvenŃia referitoare la unele instituŃii
comune ale ComunităŃilor Europene, din martie 1957,
Roma, stabilea, în locul celor trei Adunări, una comună,
numită, prin RezoluŃia din martie 1958, Adunare
Parlamentară Europeană. În 1962 ea se încununa cu titlul de
Parlament European, reluat în AUE, care îl consacră oficial.
Deşi TCE mai foloseşte şi denumirea de Adunare, TUE
generalizează formula de Parlament European.
Până în 1979, PE era desemnat de parlamentele
statelor membre. Din iunie 1979, acest rol a fost încredinŃat
votului universal. Faptul producea o noutate cu totul
deosebită: o adunare parlamentară cu caracter
internaŃional (aspect el însuşi novator) era aleasă prin vot
universal55. Până la această dată, delegaŃii Adunării erau
desemnaŃi după procedurile specifice fiecărui stat membru.
Astfel, în raport cu modul de desemnare, Germania, Belgia
şi łările de Jos fixau delegaŃii proporŃional cu mărimea
grupurilor parlamentare, în timp ce FranŃa, Italia şi
Luxemburgul aplicau regula majorităŃii absolute, cu
consecinŃe asupra reprezentativităŃii. În preajma alegerilor
45
directe, Parlamentul devenise deja o adunare a tuturor
familiilor politice europene. Alegerea directă nu avea să
modifice prea mult structura sa politică, dacă trecem peste
excepŃia laburiştilor şi liberalilor, „beneficiari” ai sistemului
electoral britanic favorabil conservatorilor56.
Chemarea la urne, pentru alegerea PE, a
popoarelor Europei comunitare stârnea rezerve ori temeri
din partea unor orientări diferite. Federaliştii vedeau în
implicarea electoratului naşterea unei instanŃe de voinŃă
populară autorizată, susceptibilă să blocheze manevrele
federaliste pe linia creşterii puterilor şi autorităŃii Comisiei
în cadrul ComunităŃilor. La rândul lor, apărătorii valorilor
etatice naŃionale se temeau, înaintea alegerilor din 1979, că
Parlamentul ales şi-ar putea asuma un rol constituant,
arogându-şi competenŃe supraetatice, opuse statului-
naŃiune şi care să conducă spre un fel de State Unite ale
Europei. Deşi asemenea intenŃii nu au lipsit, totuşi
problema constituantei europene era o falsă problemă 57
măcar pentru că Adunarea era chemată să servească
ComunităŃile, a căror scopuri erau declarat economice, nu
politice, proprii prin definiŃie unei Constituante. Apoi,
Constituanta instituie, prin definiŃie, o putere originară,
ceea ce nu se regăsea în alegerile pentru PE, unde nu se
contesta legitimitatea autorităŃilor, a „puterilor” naŃionale.
Pe de altă parte, alegerile din iunie 1979 nu reuşiseră să fie
alegeri europene autentice, prezentându-se în realitate ca
secvenŃe însumate ale alegerilor naŃionale pentru
desemnarea delegaŃiilor naŃionale ce urmau să alcătuiască
PE. Cum s-a observat 58 , ele nu au dispus de un sistem
56 Ibidem, p. 12.
57 Ibidem, p. 48.
58 Ibidem, p. 49.
46
electoral comun, după cum nu au autorizat candidaturile
cetăŃenilor unui stat membru în celelalte ori accederea la
vot şi la eligibilitate pentru lucrătorii migranŃi. Cu toate
acestea, alegerile din 1979 au marcat definitiva reconciliere
europeană, concretizată spectaculos în desemnarea, prin
vot universal, a Parlamentului comun pentru popoarele
ComunităŃilor.
Istoria evoluŃiei Parlamentului European este
istoria afirmării rolului său în cadrul instituŃional
comunitar. De la un simplu organ consultativ, PE şi-a
marcat treptat statutul în raporturile interinstituŃionale prin
revizuirile succesive ale tratatelor institutive. Creşterea
însemnătăŃii sale ca for de reprezentare populară a redus
deficitul de democraŃie al sistemului comunitar. Între altele,
a sporit competenŃa bugetară a Parlamentului care,
împreună cu Consiliul, exercită autoritatea bugetară. În
1975 a fost convenită o procedură de conciliere între cele
două instituŃii în scopul adoptării legislaŃiei bugetare.
PE a beneficiat apoi, în urma Tratatului de la
Maastricht, de crearea procedurii de codecizie; dacă
organul legiuitor tradiŃional al ComunităŃilor era Consiliul,
acum PE dobândea funcŃia de colegislator. Totodată, s-a
extins procedura de cooperare şi aria de manifestare a
avizului conform. În acelaşi timp, sporea funcŃia de control
asupra Comisiei şi Băncii Centrale Europene. Tratatul de la
Amsterdam a simplificat procedura codeciziei şi a extins-o
la noi domenii, conferind astfel Parlamentului European un
statut major în sistemul instituŃional comunitar59.
Cât priveşte consemnarea şi interpretarea
fenomenului în cauză, literatura problemei înregistrează şi
60 Ibidem.
48
felul celei acum discutate, făcută şi ea, poate, din intenŃii
analitic-gnoseologice, nu neapărat ideologice, dar care
induce concluzii inacceptabile.
Pe de altă parte, dacă Parlamentul European a
dobândit o legitimitate directă prin evoluŃia naturii
reprezentativităŃii sale de la desemnare la alegerea directă
a parlamentarilor, legitimitatea sa nu este în nici un caz una
de ordinul puterii revendicată supranaŃional şi transetatic,
eventual federalist. VoinŃa politică a cetăŃenilor UE nu
poate fi ruptă de voinŃa politică a cetăŃenilor, aceiaşi, ai
patriilor UE, care patrii stau sub autoritatea publică,
deopotrivă politică şi juridică, a fiecărui stat membru. Este
evident că legitimitatea directă a PE nu-l autonomizează
absolut, ca putere primară autoinstituită în acest caz
supranaŃional, eventual federal. Cu toate acestea, membrii
PE nu pot fi mandataŃi de guvernele statelor cu îndeplinirea
anumitor instrucŃiuni; ei reprezintă popoarele lor şi, pe
măsura formării grupurilor de partide politice la nivelul UE,
tind să reprezinte opŃiuni politice concentrice la nivelul
popoarelor ComunităŃii.
49
Până la aplicarea Tratatului de la Nisa, numărul
total al parlamentarilor a fost fixat la 626. Tratatul de la
Amsterdam hotărâse ca numărul lor maxim să nu fie mai
mare de şapte sute, din raŃiuni de eficienŃă. Viitoarele
extinderi nu aveau să sporească numărul
europarlamentarilor, ci să ducă la redistribuirea lor în
limitele fixate. TN a fixat totuşi ultima cifră la 732, în raport
cu presiunile extinderii UE. Tabelul pentru o Uniune de 27
state membre se prezintă astfel: Germania - 99; Marea
Britanie, FranŃa şi Italia - fiecare câte 72; Spania şi Polonia -
câte 50; România - 30; Olanda - 25; Grecia, Belgia şi
Portugalia - câte 22; Cehia şi Ungaria - câte 20, Suedia - 18;
Bulgaria şi Austria - câte 17; Slovenia, Danemarca şi
Finlanda - câte 13; Irlanda şi Lituania - câte 12; Letonia - 8;
Slovenia -7; Estonia, Cipru şi Luxemburg - câte 6; Malta - 5.
Consiliul a recomandat în 2002 statelor membre ca
alegerea parlamentarilor să se facă conform principiului
reprezentării proporŃionale, cu sistemul de liste sau votul
unic transferabil.
Calitatea de parlamentar european este
incompatibilă cu aceea de membru al oricărei alte instituŃii
comunitare ori de funcŃionar în instituŃii şi în organele lor.
Odată cu alegerile pentru PE din 2004, a intervenit şi
incompatibilitatea calităŃii de europarlamentar cu aceea de
parlamentar naŃional (cu derogări temporare pentru Marea
Britanie şi Irlanda).
Membrul PE nu e legat de un mandat imperativ; el
acŃionează independent, în interesul binelui public. Se
poate însă încadra în grupurile parlamentare ale PE; ele
concentrează opŃiuni politice la nivel comunitar. Neavând
caracter imperativ, mandatul parlamentarului nu poate fi
50
revocat. Irevocabilitatea este garanŃia independenŃei 61 .
Totodată, mandatul, fiind personal şi netransmisibil, nu
poate fi cedat, înlocuit sau substituit, nici exercitat prin
corespondenŃă.
În baza imunităŃilor care incumbă calităŃii lor de
parlamentari, aceştia se bucură de libera circulaŃie, de
imunitatea personală pe timpul mandatului, şi de imunitate
de jurisdicŃie penală; membrii PE nu pot fi cercetaŃi, reŃinuŃi
ori urmăriŃi pentru opiniile şi votul exprimat în exerciŃiul
reprezentări parlamentare. Dar imunitatea nu este operantă
în situaŃii de flagrant delict, după cum nu poate bloca
ridicarea ei de către PE, conform procedurii adoptate.
Referitor la situaŃia financiară personală, deputaŃii
PE rămân supuşi obligaŃiilor statului membru de care
aparŃin. Diversitatea culturilor parlamentare de la Ńară la
Ńară a făcut dificilă elaborarea, altfel necesară, al unui statut
al parlamentarului european 62 . Cu toate acestea,
Parlamentul a adoptat un astfel de statut în septembrie 2005.
El inseră, pe lângă exigenŃele amintite ale calităŃii de
parlamentar european (natura mandatului, incompa-
tibilităŃi, imunităŃi şi facilităŃi) şi o altă prevedere de mare
importanŃă: acordul asupra demisiei din mandat înainte de
expirarea sa ori la sfârşitul unei legislaturi este nul şi
neavenit63.
PE se organizează în conformitate cu
Regulamentul interior.Autoorganizarea sa a fost consfinŃită
încă prin Tratatul de la Roma instituind CEE. Regulamentul
se adoptă cu majoritatea membrilor constituienŃi. În timp, el
90.
62 Jean-Louis Burban, lucr. cit., p. 110.
63 Octavian Manolache, lucr. cit., p. 102.
51
a cunoscut modificări în acord cu evoluŃia instituŃiei
parlamentare europene.
Parlamentul are ca organe de conducere Biroul
Permanent, ConferinŃa preşedinŃilor, ConferinŃa preşe-
dinŃilor comisiilor şi ConferinŃa şefilor tuturor delegaŃiilor
interparlamentare.
Compus din preşedinte, 14 vicereşedinŃi şi 5
chestori, Biroul răspunde de anteproiectul bugetului
Parlamentului, precum şi de problemele privind
desfăşurarea lucrărilor, de ordin administrativ, de
organizare şi personal. Aici există o similitudine cu
atribuŃiile birourilor permanente ale parlamentelor
naŃionale64. Preşedintele şi vicepreşedinŃii sunt aleşi pentru
doi ani şi jumătate. Chestorii au rol consultativ.
Preşedintele este reprezentantul PE atât în situaŃii oficiale,
cât şi în relaŃiile internaŃionale, conduce şedinŃele Biroului
şi ConferinŃa preşedinŃilor. Preşedintele, pe timpul
exerciŃiului funcŃiei sale, nu participă la dezbateri; în
situaŃia când intervine totuşi, îi ia locul un vicepreşedinte.
Hotărârile comune ale Parlamentului cu Consiliul, adoptate
în cadrul procedurii de codecizie, sunt semnate de
Preşedintele PE şi de acela al Consiliului UE. Preşedintele şi
preşedinŃii grupurilor politice alcătuiesc ConferinŃa
preşedinŃilor, angajată în organizarea activităŃii PE, în
planificarea legislativă şi în relaŃiile interinstituŃionale
comunitare sau cu organisme din afara ComunităŃii. La
rândul ei, ConferinŃa preşedinŃilor comisiilor reuneşte
preşedinŃii comisiilor permanente şi ai acelora temporare.
Cele 20 de comisii permanente dau continuitate vieŃii
parlamentare între sesiuni. Comisiile temporare şi de
93.
52
anchetă se instituie, potrivit TUE, la cererea unei pătrimi
dintre membrii PE. Lucrările comisiilor nu sunt de regulă
publice, însă nevoia transparenŃei lor le pot face publice
prin hotărârea membrilor acestora.
Grupurile politice desemnează delegaŃiile
interparlamentare. Un astfel de grup poate lua naştere dacă
numără membri aleşi din cel puŃin jumătate dintre statele
membre. Un deputat nu poate face parte în acelaşi timp din
diferite grupuri politice. În urma alegerilor parlamentare
din 2004 pentru PE s-au configurat şapte grupuri politice,
plus nealiniaŃii: Partidul Popular European (democrat-
creştin) şi DemocraŃii Europeni (PPE-DE); grupul Socialist
la Parlamentul European (PSE); AlianŃa DemocraŃilor şi
Liberalilor pentru Europa (ALDE); grupul Verzilor/AlianŃa
Liberă Europeană (Verts/ALE); grupul Confederativ al
Statelor Unite Europene/ Stânga Verde Nordică
(GUE/NGL); grupul IndependenŃei şi DemocraŃiei
(IND/DEM); grupul Uniunii pentru Europa NaŃiunilor
(UEN)65.
Grupurile politice sunt multinaŃionale. Ele reunesc
aleşi din peste o sută de partide politice. După cum s-a
constatat, la nivelul PE are loc un fel de resorbŃie a
disputelor naŃionale în favoarea regrupării ideologice 66 .
Totuşi, grupurile politice nu sunt monolitice în exprimarea
votului; cu prilejul dezbaterii unor probleme vitale (buget,
preŃuri agricole etc.), reapar uneori clivaje naŃionale sau
voturi ”naŃionale”; parlamentari din aceeaşi Ńară, deşi fac
parte din grupuri diferite în PE, votează împreună
împotriva altora din altă Ńară, coagulaŃi şi ei după
apartenenŃa naŃională. Faptul acesta este apreciat drept o
54
3.1. AtribuŃiile normative ale PE
pp. 108-110.
72 Sunt obligatorii cheltuielile statuate în tratate sau în actele normative
76 Ibidem, p. 107.
77 Dumitru Mazilu, Integrare europeană..., în loc. cit., p. 109.
78 Iordan Gheorghe Bărbulescu, lucr. cit., p. 141.
61
Comisiei nu echivalează cu demisia unui guvern naŃional;
ea este de fapt un „executiv derivat”, „tehnic”79. Iar noua
Comisie nu este numită de PE, ci de guvernele statelor
membre.
Controlul politic al PE se exercită şi asupra
Consiliului, chemat şi el să prezinte raport de activitate.
În legătură cu funcŃia de control a Parlamentului,
orientată îndeosebi asupra Comisiei, s-a exprimat punctul
de vedere că relaŃia de confruntare a priori Parlament -
Comisie ar fi anormală, chiar hilară, întrucât ambele ar
reprezenta aceleaşi interese ale comunităŃii, opozantul lor
trebuind să fie Consiliul, purtător al intereselor naŃionale80.
Iată şi aici concluzii discutabile sau chiar false probleme, la
care se ajunge tot datorită amintitei contrapuneri a
intereselor comunitare celor naŃionale. Dacă s-ar accepta că
cele dintâi sunt forma comunitar vehiculată şi recunoscută
a înseşi intereselor naŃionale, atunci nu s-ar mai contesta
opoziŃia dintre PE şi Comisie, reală, dar raŃională în esenŃa
sa, pentru funcŃionarea instituŃiilor comunitare. Această
opoziŃie rezidă în distribuirea competenŃelor lor, astfel încât
să se asigure un echilibru al condiŃionărilor şi limitărilor
reciproce, menite să evite polarizarea „puterilor” spre una
dintre ele. Orice echilibru este un echilibru de forŃe, deci
al tensiunilor dintre ele. El se susŃine prin aceste tensiuni şi
totodată le domină întrucât se originează în voinŃa statelor
membre, în măsură să aşeze „puterile” delegate instituŃiilor.
Aici, ar fi „hilar”, dimpotrivă, să acceptăm clivajul dintre
Consiliu, ca reprezentant al statelor, pe de o parte, şi
Comisie şi Parlament, pe de altă parte. Falsa problemă este
Ibidem.
79
pp., 111-112.
64
apărării83. Iar intrarea a noi popoare în Uniune aduce cu
sine, noi preocupări pentru PE privind circulaŃia
persoanelor şi piaŃa forŃei de muncă, protecŃia mediului,
securitatea muncii şi aceea socială, lărgirea problematicii
protecŃiei drepturilor omului, antiterorismul şi multe altele.
Creşterea puterilor PE şi alegerea sa directă la un moment
dat au fost posibile nu atât printr-o dinamică imanentă şi
spontană, marcând exclusiv din sine afirmarea statutului
PE, cât mai ales prin conjugarea voinŃei popoarelor reunite
în Comunitate; ea a impus şi statelor, bazate pe democraŃia
parlamentară să rezoneze cu trendul voinŃei colective.
Aceasta din urmă, deşi nu o dată confuză şi ezitantă pe
ritmuri particulare şi domenii segmenŃiale şi neocolind
contracurente la sensul dominant, a fost o constantă de
fond şi, până la urmă, factorul de coagulare a diversităŃii
energiilor creative. EvoluŃia Parlamentului este rezultatul şi
măsura evoluŃiei ComunităŃii Europene şi a UE, ele însele
aflate în faza în care construcŃia europeană - realizată
economic, cristalizată juridic şi configurată politic - tinde să
ia forma rotunjită a un câmp de valori răsărite într-o
socialitate comună statelor şi naŃiunilor, actori ai integrării.
PE poate fi privit şi ca o sinteză vie a experienŃei
parlamentare acumulate la nivelul statelor membre şi
exprimate acolo în forme tipice. PE combină tehnici
parlamentare anglo-saxone cu acelea continental-europene,
precum şi temperamente parlamentare germano-britanice
cu cele latine, fapt care permite, la nivel comunitar,
corijarea lor reciprocă84.
Ne însuşim opinia după care ascendenŃa politică a
PE în sistemul instituŃional comunitar şi al UE nu
85 Ibidem.
86 Ibidem.
87 Ibidem.
66
umanităŃii stă, peste timp, şi legitimitatea UnităŃii europene
exprimată de ComunităŃi şi UE. Unitatea naŃională a unui
popor ajuns în această fază a evoluŃiei sale reprezintă o
valoare şi un imperativ actual şi pentru că asigură
posibilitatea UnităŃii Europene. Şi dacă popoarele statelor-
naŃiuni „vor fi tot atât de sătule de frontiere, de obstacole la
schimbările de tot felul etc”88, asta ar însemna că vor fi „la
fel de sătule” şi de calitatea lor de naŃiuni ca mod de a fi în
istorie? Nu putem crede că mergând „împreună cu
federaliştii europeni”89 vom găsi calea Europei de mâine,
după cum nu putem fi convinşi, dacă urmăm exigenŃele
elementare ale filosofiei culturii, şi nu numai, că o conştiinŃă
europeană („conştiinŃa comună în faŃa pericolelor comune”)
se poate naşte renunŃând la amintirile [...] care sunt [...]
liantul oricărei naŃiuni”90 (citeşte: memoria, sentimentul şi
spiritul existenŃei naŃionale). În felul lui, federalismul este
un nihilism. O Europă unită este unită prin ceva: prin ceva
câştigat istoriceşte, consolidat şi valorizat. Altfel nu ar avea
obiect, ar fi o Europă topită, dizolvată federalist. Este atât
de evident că ea îşi susŃine unitatea în ce o uneşte, nu în
ceea ce o dizolvă. Numai diferenŃele ei întemeietoare îi
asigură unitatea pentru viitor.
88 Ibidem.
89 Ibidem.
90 Ibidem, pp. 116-117.
67
Capitolul IV
JurisdicŃia comunitară
1. Precizări preliminare
95 Ibidem, p. 134.
71
În ce priveşte funcŃionarea CurŃii, deşi ea lucrează
de regulă în şedinŃe plenare, totuşi, datorită numărului
mare de cauze, au fost create Camerele, cuprinzând de la
trei la cinci judecători. În cadrul CurŃii, deliberarea este
valabilă cu condiŃia numărului impar de judecători. Pentru
a elimina paritatea, decătorul cu vechimea cea mai mică se
retrage de la deliberări. Deliberarea, şi la Curte, şi la
Camere, are loc sub forma Camerei de Consiliu; ea reclamă
prezenŃa exclusivă a judecătorilor participanŃi şi la faza
procedurii orale. Nu participă nici avocatul general care a
pus concluziile în cauză, nici grefierul. În şedinŃa plenară
sunt obligatoriu prezenŃi cel puŃin şapte judecători, iar în
Camere - 3. Votul preşedintelui nu are forŃă dominantă.
Sistemul jurisdicŃional comunitar nu copie instituŃia
„judecătoruui naŃional”96. Dacă în cursul deliberării nu se
obŃine consensul, deciziile se iau prin vot majoritar, primul
invitat să ia decizia fiind judecătorul cel mai tânăr (se
presupune că decizia sa ar influenŃa cel mai puŃin deciziile
celorlalŃi). Deliberarea are caracter strict secret. Procedeul
„opiniei separate” nu se admite; deciziile CurŃii sunt
colective, angajând-o in corpore. Atunci când obiectul
deliberării priveşte aspecte administrative şi de funcŃionare
a CurŃii, au dreptul să participe, cu vot deliberativ, şi
avocaŃii generali; în această situaŃie, asistă şi grefierul.
VacanŃele judiciare, stabilite de Curte, îi întrerup activitatea,
dar nu-i blochează termenele procedurale 97 . Potrivit
Regulamentului de procedură, preşedintele CurŃii este în
măsură să convoace şedinŃe, în situaŃii deosebite, şi pe
timpul vacanŃei judiciare. Limba franceză este limba de
120.
97 Ibidem, p. 120
72
desfăşurare a lucrărilor CurŃii, fără a se interzice însă
folosirea celorlalte limbi vorbite în ComunităŃi. În mod
formal, într-o cauză dată, se alege limba nativă pârâtului.
99 Ibidem, p. 131.
100 Stelian Scăunaş, lucr. cit., p. 116.
74
cazul inacŃiunii instituŃiilor comunitare); recurs în
indemnizaŃie (pentru repararea prejudiciilor cauzate de
instituŃiile comunitare); recursul în materie de
responsabilitate contractuală (pentru litigii la contractele
de drept public sau privat încheiate de ComunităŃi);
recursul în materie de funcŃie publică (pentru litigii între
ComunităŃi şi funcŃionarii ori agenŃii lor)101.
CPI are regulament procedural propriu. Datorită
numărului în creştere al cauzelor, s-a prevăzut crearea, în
baza Tratatului de la Nisa, a Camerelor jurisdicŃionale. Ele
reprezintă tribunale specializate pe materii distincte.
Deciziile lor sunt susceptibile de recurs la CPI.
Urmare a TN, Consiliul UE are a trasfera către CPI
competenŃa de judecarea recursurilor statelor membre
împotriva instituŃiilor comunitare.
4. O posibilă concluzie
76
Capitolul V
Curtea de Conturi
80
Repere bibliografice
Anghel, Ion M., Personalitatea juridică şi
competenŃele ComunităŃilor Europene/Uniunii Europene,
Lumina Lex, Bucureşti, 2006.
Bărbulescu, Iordan Gheorghe, Uniunea Europeană:
de la economic la politic, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2005.
Bibere, Octav, Uniunea Europeană: între real şi
virtual, Ed. All EducaŃional, Bucureşti, 1999.
Blumann, Claude, Dubois, Louis, Droit
institutionnel de l’Union européenne, 2e éd., Litec, Paris,
2005.
Burban, Jean-Louis, Parlamentul European, Ed.
Meridiane, Bucureşti, 1999.
Chevontian, Richard, Droit communautaire, 2e éd.,
Dalloz, Paris, 2004.
Constantinescu, Mihai Nicolae, Şerban, Amzulescu,
Marius, Parlamente europene, România de Mâine,
Bucureşti, 2003.
Dobre, Ana Maria, Coman, Ramona, România şi
integrarea europeană, Institutul European, Iaşi, 2005.
Duculescu, Victor, Duculescu, Georgeta, JustiŃia
europeană. Mecanisme, deziderate şi perspective, Lumina
Lex, Bucureşti, 2002.
Dutheil de la Rochère, Jacqueline, Droit matériel
de l’Union européenne, 2e éd. Hachette, Paris, 2004.
Ecobescu, Nicolae, NiŃelea, Mariana, Manualul
Consiliului Europei, Biroul de informare al CE la Bucureşti,
2006.
Fábián, Gyula, Curtea de JustiŃie Europeană -
instanŃă de judecată supranaŃională, Ed. Rosetti, Bucureşti,
2002.
81
Fábián, Gyula, Drept instituŃional comunitar,
Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2004.
Favret, Jean-Marc, L’essentiel de l’Union
Européenne et du Droit communautaire, 6e éd., Gualino
éditeur, LGDJ - Montchrestien, Paris, 2005.
Fuerea, Augustin, InstituŃiile Uniunii Europene,
Universul Juridic, Bucureşti, 2002.
Fuerea Augustin, Manualul Uniunii Europene, ed.
a II-a, Universul Juridic, Bucureşti, 2004.
Gautron, Jean-Claude, Droit européen, 11e éd,
Dalloz, Paris, 2004.
Gârz, Florian, Renaşterea Europei, Casa Editorială
Odeon, Bucureşti, 1999.
Gheorghiu, LuminiŃa, EvoluŃia sistemelor juridice
contemporane: privire specială asupra tipologiei
dreptului comunitar, Universul juridic, Bucureşti, 2004.
Girault, René (coordonator), Identitate şi
conştiinŃă europeană în secolul al XX-lea, trad. Dan Burcea,
Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2004.
Hoffmann, Stanley, Sisiful european. Studii
despre Europa (1964-1994), trad. Elena Neculcea, Curtea
Veche, Bucureşti, 2003.
Husar, Al., Ideea europeană sau Noi şi Europa
(istorie, cultură, civilizaŃie), Institutul European Iaşi,
Hyperion Chişinău, 1993.
Isaac, Guy, Blanquet, Marc, Droit général de
l’Union européenne, 9e éd. Sirey, Dalloz, Paris, 2006.
Jacqué, Jean Paul, Droit institutionnel de l’Union
Européenne, 3e éd., Dalloz, Paris, 2004.
Jinga, Ion, Uniunea Europeană. RealităŃi şi
perspective, Lumina Lex, Bucureşti, 1999.
Leicu, Corina, Drept comunitar, Lumina Lex,
Bucureşti, 1998.
82
Lefter, Cornelia, Fundamente ale dreptului
comunitar instituŃional, Editura Economică, Bucureşti,
2003.
Magnette, Paul, Europa politică: cetăŃenie,
constituŃie, democraŃie, trad. Ramona Coman şi Ana Maria
Dobre, Institutul European, Iaşi, 2003.
Manin, Philippe, L’Union Européenne.
Institutions - Ordre juridique - Contentieux, Ed. A.
Pedone, Paris, 2005.
Manolache, Octavian, Puncte de vedere privind
limitările (restrângerile) de suveranitate în procesul de
integrare europeană, în vol. colectiv „Dreptul românesc şi
ConstituŃia Europeană”, Institutul de Cercetări Juridice,
Academia Română, Ed. Tempus, Bucureşti, 2005.
Manolache, Octavian, Tratat de drept comunitar,
ed. a II-a, C.H. Beck, Bucureşti, 2006.
Marcu, Viorel, Diaconu, Nicoleta, Drept comunitar
general. Tratat, Lumina Lex, Bucureşti, 2002.
Marcu, Viorel, Purdă, Nicolae, Diaconu, Nicoleta,
Drăghiciu, Cătălina, Instrumente juridice fundamentale
ale Uniunii Europene, Lumina Lex, Bucureşti, 2003.
Mazilu, Dumitru, Integrare europeană. Drept
comunitar şi InstituŃii europene, ed. a III-a, Lumina Lex,
Bucureşti, 2005.
Mazilu, Dumitru, SemnificaŃia Tratatului de
aderare a României la Uniunea Europeană, în vol. colectiv
„Integrarea europeană şi dreptul românesc”, Institutul de
Cercetări Juridice, Academia Română, Ed. Tempus,
Bucureşti, 2006.
Militaru, Ion, MeditaŃii despre Occident, Ed.
Academiei Române, Bucureşti, 2005.
83
Moroianu Zlătescu, Irina, Demetrescu, C. Radu,
Prolegomene la un drept instituŃional comunitar, Editura
Economică, Bucureşti, 2003.
Munteanu, Roxana, Drept european. EvoluŃie -
InstituŃii - Ordine juridică, Oscar Print, Bucureşti, 1996.
Munteanu, Roxana, ConstituŃia europeană în
perioada de reflecŃie după eşecul ratificării, în vol. colectiv
„Integrarea europeană şi dreptul românesc”, Institutul de
Cercetări Juridice, Academia Română, Ed. Tempus,
Bucureşti, 2006.
Neumann, Victor, TentaŃia lui homo-europaeus.
Geneza spiritului modern în Europa centrală şi de sud-est,
Editura ŞtiinŃifică, Bucureşti, 1991.
Popescu, Corneliu-Liviu, Autonomia locală şi
integrarea europeană, All, Beck, Bucureşti, 1999.
Popescu, Dumitra, Raportul dintre dreptul
internaŃional şi dreptul comunitar, în vol. colectiv
„Dreptul românesc şi ConstituŃia Europeană”, Institutul de
Cercetări Juridice, Academia Română, Ed. Tempus,
Bucureşti, 2005.
Popescu, Sofia, Statul de drept şi integrarea
europeană, din perspectiva dreptului comunitar, în vol.
colectiv „Dreptul românesc şi ConstituŃia Europeană”,
Institutul de Cercetări Juridice, Academia Română, Ed.
Tempus, Bucureşti, 2005.
Rifkin, Jeremy, Visul european: despre cum, pe
tăcute, Europa va pune în umbră „visul european”, Ed.
Polirom, Iaşi, 2006.
Sauron, Jean-Luc, Cours d’Institutions
européennes. Le puzzle européen, Gualino éditeur, LGDJ -
Montchrestien, Paris, 2004.
Scăunaş, Stelian, Uniunea Europeană: construcŃie,
instituŃii, drept, All Beck, Bucureşti, 2005.
84
Ştefan, Tudorel, Introducere în dreptul comunitar,
Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006.
Theodorescu, Răzvan, Cultură şi civilizaŃie
europeană, ed. a II-a, România de Mâine, Bucureşti, 2005.
Todd, Emmanuel, Inventarea Europei, Ed.
Amarcord, Timişoara, 2002.
łinca, Ovidiu, Drept comunitar material, Lumina
Lex, Bucureşti, 2003.
Voican, Mădălina, Burdescu, Ruxandra, MocuŃa,
Gheorghe, CurŃi internaŃionale de justiŃie, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2000.
Voicu, Marian, Drept comunitar. Teorie şi
jurisprudenŃă, Ex Ponto, ConstanŃa, 2000.
Voiculescu, Nicolae, Drept şi instituŃii sociale
internaŃionale, Ed. Pan-Publishing House, Bucureşti, 1997.
Vrabie, Genoveva, Etudes de droit constitutionnel,
Institutul European, Iaşi, 2003.
Colectiv: Un Concept românesc privind viitorul
Uniunii Europene, Polirom, Iaşi, 2001.
85
86
Cuprins
Cuvânt înainte ............................................................................ 3
87
4. O posibilă concluzie............................................................. 75
88