PATRIMONIUL TURISTIC AL ROMÂNIEI

(Note de curs)
1. Patrimoniu turistic, potenţial turistic, resursă turistică, ofertă
turistică, fond turistic.

1.1.Concepte, componente, clasificări

Conform Cap. II - Art.3, și următoarele, din Legea turismului - Patrimoniul turistic

constituie factorul fundamental ce se află la baza ofertei turistice şi este format din bunuri
proprietate publică şi bunuri proprietate privată, valorificată şi protejată în condiţiile legii.
El reprezintă ansamblul resurselor turistice și structurilor realizate în scopul valorificării
lor prin activități de turism. Evidenţa, atestarea şi monitorizarea patrimoniului turistic se
realizează de către Departamentul Dezvoltării Turismului și se efectuează prin înscrierea
acestora în Registrul turismului. Criteriile de atestare a patrimoniului turistic se elaborează de
către Departamentul Dezvoltării Turismului. Atestarea obiectivelor patrimoniului turistic se
realizează prin certificatul de patrimoniu turistic, care dă drept proprietarului sau
administratorului legal să organizeze exploatarea turistică a obiectivului respectiv şi îl obligă
să protejeze patrimoniul înscris. De asemenea, direcţiile de valorificare şi dezvoltare a
patrimoniului turistic, inclusiv a proprietăţii publice din turism, sânt determinate de către
Departamentul Dezvoltării Turismului în conformitate cu programele de dezvoltare a
turismului.
Patrimoniul turistic al unei țări, al unui teritoriu este definit, după alte opinii, ca
totalitatea elementelor de atractivitate turistică, care acționează fie în ansamblu, fie
independent, pentru dezvoltarea activităților turistice. Patrimoniului turistic rămâne la
stadiul de p o t e n ț i a l t u r i s t i c sau r e s u r s ă t u r i s t i c ă naturală şi/sau antropică
dacă nu este pus în valoare în urma unor amenajări turistice.
Conceptul de patrimoniu turistic are şi o accepţiune juridică. Pentru a asigura
conservarea unor importante monumente naturale sau antropice a fost aprobată Convenţia
pentru protejarea patrimoniului natural şi cultural al omenirii (1972) sub egida UNESCO,
prin care statele participante desemnează „moştenirile cu valoare extraordinară şi universală”,
obligându-se să asigure protecţia lor sub toate aspectele.
Din punct de vedere structural patrimoniul turistic al unui spațiu geografic este
compus din:
• potenţial turistic (natural şi antropic) - elementele naturale sau antropice
constituie resurse turistice și reprezintă materia primă pentru activităţile turistice;
• infrastructură (generală şi turistică);
• structuri turistice (baza tehnico-materială a turismului).
După alți specialiști, patrimoniul turistic al unui teritoriu cuprinde:
• resursele turistice atractive (naturale şi antropice) și
• infrastructura turistică – în acest caz, infrastructura turistică este asimilată cu baza
tehnico-materială, fiind inclusă ofertei turistice și însumează totalitatea bunurilor și
mijloacelor destinate consumului turistic, prin care resursele atractive sunt valorificate
în turism. Funcția de bază a acesteia este satisfacerea cererii prin dotări și servicii
specifice, pentru realizarea funcţiilor şi obiectivelor economico-sociale ale turismului.
Structura de primire turistică - orice construcție și amenajare destinată, prin
proiectare și execuție, cazării turiștilor, servirii mesei pentru turiști, agrementului,

1
transportului special destinat turiștilor, tratamentului balnear pentru turiști, împreună cu
serviciile aferente. Structurile de primire turistice includ:
 structuri de primire turistice cu funcțiuni de cazare turistică: hoteluri, hoteluri-
apartament, moteluri, vile turistice, cabane, bungalouri, sate de vacanță, campinguri, camere
de închiriat în locuințe familiale, nave fluviale și maritime, pensiuni turistice și pensiuni
agroturistice și alte unități cu funcțiuni de cazare turistică;
 structuri de primire turistice cu funcțiuni de alimentație publică: unități de alimentație
din incinta structurilor de primire cu funcțiuni de cazare, unități de alimentație publică situate
în stațiuni turistice, precum și cele administrate de societăți comerciale de turism, restaurante,
baruri, unități de fast fond, cofetării, patiserii etc., care sunt atestate conform legii;
 structuri de primire turistice cu funcțiuni de agrement: cluburi, cazinouri, săli
polivalente, instalații și dotări specifice agrementului turistic;
 structuri de primire turistice cu funcțiuni de transport: transport rutier (autocare);
transport feroviar (trenulețe, trenuri de cremalieră etc.); transport fluvial și maritim
(ambarcațiuni cu scop turistic); transport pe cablu (telecabine, teleschi etc.); structuri de
primire turistice cu funcțiuni de tratament balnear (unități de prestări de servicii pentru
tratament balnear, componente integrate sau arondate compleurilor de turism balnear).
Componenta de bază a patrimoniului turistic este, deci, reprezentată de p o t e n
ţ i a l u l t u r i s t i c = r e s u r s a t u r i s t i c ă (pot fi considerate sinonime deoarece
potențial - poate fi definit ca ceva care există ca posibilitate, care exprimă o posibilitate de
manifestare, iar resursă – o sursă, o rezervă de elemente susceptibile de a fi valorificate la un
moment dat).
P o t e n ț i a l u l t u r i s t i c a fost definit de către Organizaţia Mondială a Turismului
şi alte organisme de profil din cadrul Comunităţii Europene ca fiind (la nivelul unei ţări sau zone
geografice), ansamblul componentelor naturale, culturale şi socio-economice care oferă
posibilităţi de valorificare în plan turistic şi dau o anumită funcţionalitate teritoriului, având
un rol esenţial în dezvoltarea activităţilor de turism. Componentele mediului natural sau cele
ale mediului antropizat, prin valoarea lor calitativă sau cantitativă, estetică sau cognitivă, pot
deveni ,,atracţii turistice", constituindu-se în adevărate ,,resurse" turistice pentru industria
turistică şi pot beneficia de amenajări specifice.
Conceptul de r e s u r s ă t u r i s t i c ă este mult mai complex şi mai complet,
incluzând (pe lângă atracţiile turistice pretabile pentru vizitare) şi elemente naturale sau
antropice care pot fi valorificate direct în activităţile turistice ca ,,materie primă", generând
diferite forme de turism (izvoarele minerale şi nămolul favorizează turismul balnear; vântul,
zăpada, oglinzile de apă generează turism sportiv; diferitele tipuri de bioclimat şi aerul ozonat
- turismul climateric; agricultura montană - agroturismul; satele - turismul rural etc.).
Resursele turistice sunt componente ale mediului natural și antropic, care prin
calitățile și specificul lor sunt recunoscute, înscrise și valorificate în turism. Resursele turistice
pot fi:
 naturale: elemente geologice, geomorfologice, de climă, de floră și de faună, peisaje,
zăcăminte de substanțe minerale, componente ale hidrosferei, etc.;
 antropice: monumente arheologice, situri arheologice, monumente, ansambluri
memoriale, monumente tehnice și de artă, muzee, elemente de folclor și artă populară
etc.
Prin conţinut, specific şi valoare o resursă turistică poate deveni, în timp şi spaţiu,
,,punct de atracţie" pentru potențiali turiști. Orice resursă turistică, naturală sau antropică,
prezintă pentru turist şi pentru activitatea turistică în ansamblu o anumită valoare:
peisagistică, estetică, recreativă, cognitivă sau instructiv-educativă.
A t r a c ţ ia t u r i s t i c ă, considerată de unii sinonimă cu resursă turistică, exprimă
cu precădere latura afectivă, cognitiv-estetică a diferitelor elemente din structura potenţialului

2
turistic, care produc impresii de o intensitate deosebit de puternică influenţând, în mod direct,
anumite segmente ale cererii turistice. Potenţialii turişti vor fi atraşi de imaginea, măreţia,
originalitatea, unicitatea, frumuseţea unor componente ale potenţialului turistic (cascade, chei,
versanţi abrupţi, elemente floristice şi faunistice, picturi deosebite, edificii impozante, tipuri
diverse de monumente, etc.) care conferă în plan personal emoţie, satisfacţie, cunoaştere.
În paralel cu termenii potenţial turistic, resursă turistică - la nivel mondial şi naţional -
circulă şi termenul de f o n d t u r i s t i c - totalitatea resurselor naturale, social-culturale şi
istorice de valorificare turistică, ce alcătuiesc baza ofertei potenţiale a unui teritoriu (C.
Zwizewski şi colaboratorii, 1978), de care se leagă prezenţa sau absenţa activităţilor turistice.
O. Snak (1976) îl numeşte o f e r t a t u r i s t i c ă p r i m a r ă, ca premisă esenţială
în amenajarea turistică a unei zone şi în dezvoltarea anumitor forme de turism, care împreună
cu structurile turistice existente (structura de primire şi infrastructura specifică) alcătuiesc o f
e r t a t u r i s t i c ă r e a l ă sau p a t r i m o n i u l t u r i s t i c, la acesta adăugându-se, nu
în ultimul rând, şi factorii generali ai existenţei umane: ospitalitatea, obiceiurile, varietatea şi
calitatea serviciilor prestate pentru buna desfăşurare a activităţilor turistice. Oferta turistică
reală (patrimoniul turistic), alături de cererea turistică (necesarul de consum turistic) se
constituie în componentă a pieţei turistice, între cele două componente existând relaţii de
interdependenţă.
Oferta turistică reală prezintă o serie de caracteristici specifice printre care se impun:
• rigiditatea - are o anumită poziţie geografică, o localizare bine definită, fără a
putea fi transferată în alte areale sau zone turistice, sau fără a putea fi deplasată
spre consumator;
• eterogenitatea - dată de varietatea şi marea diversitate genetică a
componentelor din structura ofertei;
• diferenţierea conţinutului ofertei pe categorii diferite de turişti în funcţie de
vârstă, preferinţe, posibilităţi financiare etc.
Conceptul de patrimoniu turistic are şi o accepţiune juridică. Pentru a asigura
conservarea unor importante monumente naturale sau antropice a fost aprobată Convenţia
pentru protejarea patrimoniului natural şi cultural al omenirii (1972) sub egida UNESCO,
prin care statele participante desemnează „moştenirile cu valoare extraordinară şi universală”,
obligându-se să asigure protecţia lor sub toate aspectele.
Mulţi autori includ în potenţialul turistic şi infrastructura turistică, structurile de
primire şi serviciile complementare, punând semnul egalităţii între potenţialul turistic şi
patrimoniul turistic. Astfel, potenţialul turistic (P) rezultă - în opinia lui P. Cocean (1996),
din asocierea spaţială a fondului turistic cu baza tehnico-materială aferentă şi, sintetic, el se
poate exprima prin formula:
P = F + Bm
(unde P - potenţial turistic, F - fond turistic, Bm - baza tehnico-materială).
Ion Şandru (1970), prin formula propusă pentru estimarea potenţialului turistic,
consideră că acesta cuprinde doar baza tehnico-materială a turismului: baza de cazare, de
alimentaţie publică, de tratament şi agrement, infrastructura etc.
P = Ii x Id x Ia
unde Ii - indice de ierarhizare al ariei de puncte de atracţie; I d - indice de dotare; Ia - indice de
accesibilitate.
Aurelia Susan (1980) consideră potenţialul turistic premisa afirmării fenomenului
turistic, care include atât premisele de localizare - adică fondul turistic cu funcţie de atracţie, de
polarizare a cererii, cât şi premisele de realizare - care permit transformarea fondului turistic într-
un factor activ al turismului, respectiv exploatarea fondului turistic.
Edward Bergman (1996) consideră că potenţialul turistic al unei zone, regiuni depinde
cele trei „A”:
3
 • Attractions (atracţii) - componentele potenţialului natural şi antropic cu valoare
atractivă;
• Accessibility (accesibilitate)- gradul de accesibilitate al zonei sau regiunii de destinaţie
turistică faţă de arealele generatoare de fluxuri turistice;
• Accommodation (baza de cazare, alimentaţie publică, agrement sub aspectul calităţii
şi numărului).

1.2.Clasificarea potenţialului turistic

Diversitatea resurselor turistice, gradul lor de valorificare în actul turistic, intensitatea
cu care sunt atrase în circuitul turistic etc. fac ca potenţialul turistic să fie clasificat după o
serie de criterii (M. Grigore, 1974):
- Criteriul funcţionalităţii divizează potenţialul turistic în: potenţial turistic funcţional
sau activ, intrat în circuitul turistic al unui teritoriu şi potenţial turistic latent sau disponibil -
reuneşte acele componente naturale sau antropice ale unei regiuni (zone) care, din anumite
motive, nu au devenit elemente de polarizare turistică;
- Criteriul capacităţii (volumului) diferenţiază potenţialul turistic total (absolut) -
care vizează, pe de o parte, intrarea în circuitul turistic a tuturor componentelor dintr-un
teritoriu, iar pe de altă parte exploatarea la parametri maximali posibili a componentelor,
precum şi un potenţial turistic relativ - constituie doar o parte a potenţialului turistic dintr-un
teritoriu dat, care poate funcţiona şi independent ca element de atractivitate turistică (ex.
Babele şi Sfinxul - în cadrul complexului turistic Bucegi; Muzeul de Istorie a României - în
cadrul potenţialului turistic al Bucureştiului);
- Criteriul limitei de consum evidenţiază un potenţial turistic inepuizabil - format din
acele resurse turistice ale căror capacitate de exploatare turistică nu poate fi epuizată
(teoretic): condiţiile climatice, relieful, apele etc.), alături de un potenţial turistic epuizabil -
care include componentele epuizabile în decursul timpului (elemente faunistice, floristice,
monumente istorice, obiective arheologice etc.).
- Criteriul genetic evidenţiază două mari categorii de potenţial turistic: unul natural
(relief, clima, ape, vegetaţie, faună) şi altul antropic - care, la rândul său, reuneşte resursele
turistice antropice materiale (obiectivele istorice, religioase, culturale, sportive, etnografice
etc.) şi activităţile şi manifestările antropice cu funcţie turistică. În mod curent, în turism se
operează cu tipurile genetice de potențial turistic (potenţialul turistic natural şi potenţialul
turistic antropic), fiecare tip avându-şi propriile criterii de identificare, propria structură şi
forme specifice de exprimare şi valorificare în teritoriu.
Potenţialul turistic natural- reprezintă totalitatea resurselor turistice pe care le oferă
cadrul natural prin componentele sale fizico-geografice (relief, climă, hidrografie, faună,
floră), inclusiv caracteristici modificate sau amenajări ale acestora.
Potenţialul antropic - reprezintă totalitatea resurselor turistice rezultate ale creaţiei
umane din punct de vedere cultural-istoric şi tehnico-economic , reuneşte resursele turistice
antropice materiale (obiectivele istorice, religioase, culturale, sportive, etnografice etc.) şi
activităţile şi manifestările antropice cu funcţie turistică.

2. Potenţialul turistic natural

Potenţialul turistic natural este alcătuit din totalitatea resurselor turistice puse la
dispoziţie de cadrul natural al unui spaţiu: unităţi, tipuri şi forme de relief; tipuri şi subtipuri
climatice; ape de suprafaţă şi subterane; etaje de vegetaţie sau asociaţii vegetale - incluzând
şi modificările produse de intervenţiile antropice - care prin valoarea lor educativă,
cognitivă, estetică, curativă şi atractivitatea lor justifică deplasări de populaţie pentru

4
vizitare şi conduc la amenajări de ordin turistic. În foarte multe situaţii, componentele
cadrului natural au un rol predominant în determinarea valorii potenţialului turistic al unui
teritoriu şi a dezvoltării industriei turistice.
Atractivitatea cadrului natural este dată de trăsăturile care individualizează
componentele acestuia şi poate fi definită, în principal, prin:
 valoarea peisagistică a unităţilor de relief existente în teritoriu;
 varietatea deosebită a tipurilor genetice şi a formelor de relief;
 calităţile terapeutice, relaxante ale unor factori climatici, care se identifică prin tipurile
de bioclimat;
 calitatea, repartiţia şi densitatea elementelor componente ale hidrosferei;
 biodiversitatea floristică şi faunistică - care poate oferi elemente de cunoaştere
ştiinţifică şi ecologică, dar poate avea şi valoare estetică, cinegetică, piscicolă etc.
Potenţialul turistic natural se include în sfera atractivității și activităților recreative
fie prin elemente concrete (relief, ape, vegetație, faună), fie prin diferite însușiri ale unor
componente (cele climatice, în special, sau cele ale hidrosferei). El se caracterizează printr-o
mare diversitate genetică, dimensională, fizionomică, calitativă a componentelor.
În general, potenţialul turistic natural formează, prin componentele sale, suportul
material și mediul ambiental al tuturor activităților turistice, iar prin însușirile educative,
cognitive, estetice, curative şi atractivitatea componentelor se constituie în motivații ce
declanșează fluxuri turistice.

2.1. Potenţialul turistic al reliefului

Relieful reprezintă elementul major în structura potenţialului turistic al oricărui
teritoriu, el fiind suportul material al desfăşurării activităţilor turistice. Se caracterizează
printr-o mare varietate genetică, dimensională şi fizionomică, elementele sale fiind implicate
în nuanţarea trăsăturilor altor elemente ale cadrului natural, de ordin climatic, hidrografic,
biotic.
De altfel, relieful poate fi considerat o adevărată „vitrină a naturii", unde acţiunea
factorilor interni şi externi influenţează, în timp şi spaţiu, valoarea peisagistică a tuturor
unităţilor de relief, de la unităţile montane - carpatice şi până la Delta Dunării. Fizionomia
actuală a reliefului, aspectele particulare ale marilor unităţi de relief sunt date, în mare parte,
de evoluţia, dar mai ales de structura geologică a acestora, de tipurile de roci dominante şi
structura acestora.
Criteriile de identificare ale potenţialului turistic al reliefului se referă la:
- dispunerea treptelor de relief;
- gradul de complexitate a unităţilor de relief şi tipurile de relief (glaciar, vulcanic,
carstic, eolian);
- prezenţa formelor de relief deosebite - puncte de belvedere, abrupturi, stâncării,
defilee, chei, pasuri, peşteri, avene s.a.;
- gradul de accesibilitate pentru aceste obiective turistice;
- aspectul general al microformelor de relief - creste, vârfuri ascuţite, plate, rotunjite
ş.a;
- modul de concentrare sau dispersie al formelor de relief;
- gradul de fragmentare și energia formelor de relief;
- analiza treptelor hipsometrice (munţi înalţi > 2000 m, mijlocii 1500-1000 m, scunzi
1000-700);
- dispunerea şi valoarea pantelor etc.

5
 2.1.1. Principalele tipuri de relief cu funcţie turistică deosebită
Varietatea petrografică şi complexitatea structurală a Carpaţilor, succesiunea
sistemelor de modelare de diferite tipuri au influenţat, în mod evident, formarea diferitelor
tipuri şi forme de relief, jucând un rol deosebit în conturarea aspectului actual al reliefului
ţării noastre. Asocierea lor sub cele mai variate forme definesc masive, culmi, complexe
montane care, prin configuraţia lor, prin funcţionalitate, modul de integrare în relieful de
ansamblu al României alcătuiesc componente de bază ale peisajului.
Relieful glaciar
La antipodul platformelor de nivelare se situează relieful glaciar, dezvoltat în zonele
montane înalte, la peste 2000 m în Carpaţii Meridionali şi 1850 – 1900 m în nordul Carpaţilor
Orientali (unde gheţarii cuaternari s-au manifestat din plin ca factor modelator), introducând
variaţii în peisajul geografic al munţilor înalţi prin prezenţa crestelor, custurilor, circurilor
glaciare şi văilor glaciare.
Adesea circurile sunt asociate cu întinsele suprafeţe de nivelare ale complexului
structural Borăscu - în Munţii Ţarcu, Godeanu, Iezer. Apar frecvent sisteme de creste
impozante, vârfuri piramidale despărţite de şei adânci. Predomină circurile simple,
suspendate deasupra văilor glaciare, care adăpostesc aproape tot atâtea lacuri glaciare. Nu
lipsesc însă nici circurile complexe - conjugate sau lobate - prezente la peste 2300 m în
Munţii Retezat, Parâng, Făgăraş, unde modelarea glaciară a fost mai puternică şi mai
avansată.
Relieful glaciar al României, cu microrelieful său caracteristic, a rezultat în urma
sistemului de modelare glaciar şi periglaciar din timpul cuaternarului, care a acţionat asupra
culmilor montane înalte, transformându-le într-un labirint de creste, custuri, vârfuri puternic
degradate, văi şi circuri glaciare etc.
Peisajul glaciar carpatic are un caracter evident insular, instalat doar pe masivele cele
mai înalte ale Carpaţilor Meridionali şi ale grupei nordice (Munţii Rodnei, Maramureş).
Elementele cele mai spectaculoase sunt reprezentate de crestele alpine prelungi, rezultate în
urma intersectării circurilor glaciare instalate pe ambii versanţi ai culmilor muntoase, fapt ce
explică aspectul lor de spinări înguste, abrupte, exemplele cele mai tipice fiind:
- creasta principală a Munţilor Rodnei, compusă dintr-un aliniament de custuri
orientate vest – est, pe circa 30 km, punctată de vărfurile cele mai înalte, de peste 2000 m (Vf.
Pietrosu Mare – 2304 m; Vf. Rebra – 2221 m; Vf. Puzdrele – 2188 m şi Ineu – 2279 m) ale
masivului. Sub vârfurile amintite, pe versanţii nordici, se aciuiesc cele mai mari circuri
glaciare complexe din Munţii Rodnei, separate prin creste secundare (custuri) mai scurte, cu
numeroase lacuri glaciare (Buhăescu, Negoescu, Lala Mare şi Mică, Izvoru Cailor, Galaţi
etc.)
- În Munţii Făgăraş se impune creasta nordică principală, de peste 60 km lungime,
frecvent peste 2500 m altitudine (în vârfurile Moldoveanu – 2544 m, Negoiu – 2535 m,
Viştea Mare – 2526 m, Călţun – 2522 m şi Vânătoarea lui Buteanu – 2507 m), din care
procesele de gelifracţie au detaşat „ace” şi hornuri impozante: Acele Cleopatrei, Turnurile
Podragului şi Arpăşelului, Strunga Dracului etc., ce se constituie în importante elemente de
polarizare, de atracţie turistică. Munţii Iezer se impun, în primul rând, prin câteva sectoare de
custură: Colţii lui Andrei şi Colţii Cremenei. Intensitatea mult mare a glaciaţieieste subliniat
de frecvenţa mult mai mare a circurilor glaciare complexe, cu circuri mai mici suspendate ( de
cuib) în versanţi; cu peste 30 de lacuri glaciare (I.Pişota, 1971), cu adâncimi între circa 1 m şi
15,5 m, dintre care: L. Mioarelor se află la altitudinea cea mai mare (2282 m), L. Podragul
este cel mai adânc (15,5 m). Alături de acestea se remarcă şi lacurile Capra, Buda, Călţun
situate pe versantul sudic al Făgăraşului, sau Bâlea, Urlea, Avrig etc. de pe versantul nordic.
- Munţii din grupa Parâng au fost afectaţi de glaciaţiune la altitudini de peste 2100-
2200m, agresiunea modelării glaciare fiind cea mai evidentă în Masivul Parâng, în sectoarele

6
de obârşie ale Jieţului, Lotrului şi Latoriţei, unde se află şi cele mai reprezentative circuri
complexe. Custura principală, orientată şi aici pe direcţia vest–est, are doar 10 km – între Vf.
Parângul Mare (2519 m) şi Vf. Mohoru (2337 m), din ea desprinzându-se o serie de custuri
secundare orientate radiar, ce despart principalele bazine hidrografice, aproape fiecare cu
circuri complexe, compuse din circuri glaciare suspendate („de cuib”) mai mici, ce adăpostesc
cochete lacuri glaciare (circurile complexe. Slăveiul, Roşiile, Mija, Câlcescu, Găuri, Iezeru
etc. din bazinul Jieţului şi respectiv Lotrului, la care se adaugă şi altele, mai mici, din bazinul
Latoriţei (Urdele, Muntinu), sau circurile simple de pe versantul sudic al Masivului Parâng,
situate la izvoarele Gilortului, Galbenului, Romanului, Iaşului etc.).
- Urmele proceselor de modelare glaciară sunt prezente şi în Munţii Şureanu, cu
câteva circuri mici, modeste, situate în jurul Vârfului Şureanu (2509 m) şi Vărful lui Pătru
(2130 m); pe latura nordică a Munţilor Cândrel (Iezeru Mare, Iezeru Mic, Gropata) sau sub
Vârful Ştefleşti din Munţii Lotrului. Văile glaciare, cu un profil longitudinal accidentat, sunt
prezente cu precădere pe versanţii nordici şi nord–estici ai Parângului, unde gheţarii au avut o
dezvoltare mai puternică, masa de gheaţă acumulată în circurile complexe coborând pe văile
Jieţului, Lotrului, Latoriţei (în sectoarele lor superioare, pe câţiva kilometri lungime).
-În Munţii Retezat, Godeanu şi Ţarcu condițiile climatice au favorizat dezvoltarea
unor gheţari puternici, care au modelat relieful preglaciar grefat predominant pe roci
cristaline metamorfizate, sculptând creste glaciare cu frecvente sectoare de custură cu aspect
ruiniform (rezultat în urma proceselor intense de degradare), vârfuri impozante – uneori cu
versanţi aproape verticali, ce prezintă la baza lor întinse „mări” de grohotişuri. Se constituie
în atracţii turistice pitoreşti:
**creasta glaciară principală din Retezat, de circa 18 km lungime, desfăşurată pe
aliniamentul vârfurilor Zlatna – Şesele – Judele – Bucura – Peleaga – Păpuşa – Vârful Mare,
din care se desprinde o creastă secundară, prelungită spre est, la fel de spectaculoasă, cu
vârfuri între 2300 m – 2500 m: Peleaga – Custura- Lazăru;
**creasta principală stâncoasă, de circa 12 km lungime, a Masivului Godeanu,
orientată pe direcţia vest–est, cu versantul nordic abrupt şi punctată de o serie de vârfuri de
peste 2100 m: Platina, Borăscu Mare, Galbena, Gugu, Moraru, Godeanu;
**stâncăriile sălbatice din Custura Mătaniei, Piatra Scorilei, Cleanţu Horei etc. şi
formele glaciare grupate în jurul Vf. Ţarcu (2190 m), Vf. Baicului, Vf. Brusturu, Vf. Pietrii
etc. (circuri cu pereţi stâncoşi, văi glaciare scurte de 1,5 – 2 km) – Munţilor Ţarcu;
**surprinde numărul mare al circurilor glaciare asociate sub forma unor complexe
glaciare, cu un diametru de circa 2 – 3 km: complexul Bucurei, Lăpuşnicului, complexul
Peleaga din Retezat, sau complexul Paltina şi cel din Bazinul Pârâului Cârnea din Munţii
Godeanu, cu numeroase circuri suspendate, cu roci mutonate sau praguri etc. Acestora li se
adaugă circurile simple, izolate, sculptate fie în jurul resturilor suprafeţei de eroziune
Borăscu: Zănoaga, Zănoguţa, Slăveiul, Radeşu, fie de gheţarii mai mici, de pe versanţii
nordici ai Retezatului: Galeşu, Tăurile Custurii, Tăul Negru, Pietrele (situate la peste 2200 m)
(Gâştescu P., 1971) sau din Muntele Borăscu, Ţarcu, Blojn etc.;
**mulţimea lacurilor glaciare (peste 80), dintre care se impun prin diferite
caracteristici: Bucura – cu o suprafaţă de 10 ha (Gâştescu P., 1971) şi o adâncime de 15,7 m,
fiind cel mai extins lac glaciar din România; Zănoaga - de 29 m adâncime şi deci cel mai
adânc lac glaciar, Tăul Negru, Tăul Porţii, Galeşu, Slăveiul. O mare parte a lacurilor din
grupa Retezat – Godeanu sunt înşirate de-a lungul unor văi glaciare, fie în spatele unor (Tăul
Agăţat, Lia, Viorica, Florica în lungul văii Bucura), praguri determinate de prezenţa unor
pachete de roci dure, fie în spatele unor morene frontale (L.Ana). Multe dintre lacurile
glaciare sunt în diferite faze de colmatare, astfel încât adâncimea lor abia mai atinge 1 – 2 m;
**frecvenţa mare a văilor glaciare şi morenelor, care dovedesc intensitatea deosebită
a glaciaţiunii cuaternare, dar care prezintă o conservare relativă, datorită modelării

7
 postglaciare. Gheţari de dimensiuni considerabile au coborât pe Valea Bucura, Peleaga,
Judele, Galeşu, Valea Rea, Gemenele, Valea Lăpuşnicului, Râmnici Sărat, Pârâul Cârnea etc.
(cu lungimi de până la 6 – 8 km); altele.
- Munţii Bucegi, fiind grefaţi pe conglomerate şi calcare, nu se caracterizează prin
prezenţa unui relief glaciar clasic. Aici s-au păstrat doar local, pe faţada nordică, urme ale
glaciaţiunii cuaternare – care au „supravieţuit” proceselor intense de modelare în postglaciar.
Ca forme glaciare relativ bine conservate pot fi menţionate: Custura Padina Crucii, văile
glaciare cu praguri ale Văii Mălăeşti şi Ţigăneşti, sau circurile secundare în trepte – prezente
în complexul glaciar al Văii Moralului. Atractivitatea reliefului glaciar sporeşte şi în
sectoarele unde îşi fac apariţia mările şi râurile „de pietre" sau „blocuri" din Munţii Parâng,
Rodna; aglomerările de blocuri dintr-o serie de circuri glaciare ale Munţilor Retezat - ca efect
direct al gelifracţiei etc.
Cea mai mare suprafaţă ocupată de relieful glaciar caracterizează Munţii Făgăraş (127
2
km ), unde sunt peste 170 de circuri şi 50 de văi glaciare, de dimensiuni variate; în timp ce
Munţii Retezat adăpostesc -pe circa 54 km2 - cel mai complex relief glaciar.
 Relieful modelat pe calcare, dolomite, conglomerate
Acest tip de relief reprezintă opera conlucrării unor roci solubile cu apa şi se defineşte
printr-o răspândire spaţială azonală şi o mare varietate de forme si fenomene. Deşi arealele
calcaroase deţin doar 2% (circa 4.750 kmp) din suprafaţa României (în afara zonelor montane
fiind prezente şi în Podişul Mehedinţi şi Podişul Dobrogei de Sud), ele se remarcă printr-un
relief carstic de mare spectaculozitate, reprezentat prin platouri carstice de diferite dimensiuni
şi la altitudini diferite, câmpuri de lapiezuri şi de doline, relief rezidual, chei, cascade, peşteri
etc.
Relieful carstic, cu cele două componente ale sale – exocarstul şi endocarstul ,
caracteristic Carpaţilor, s-a format fie în urma unor procese de modelare prin eroziune, fie
prin acţiunea de dizolvare a apelor încărcate cu CO2 asupra calcarelor. Un impact peisagistic
deosebit prezintă relieful carstic de suprafaţă: creste înguste şi zimţate, masive izolate
pitoreşti, platouri structurale cu relief ruiniform rezultat prin eroziune diferenţiată sau cu
lapiezuri şi doline, abrupturi puternice cu relief specific de hornuri , turnuri, coloane, poliţe
etc.
• În Carpaţii Orientali calcarele sunt prezente pe suprafeţe relativ reduse,
dispuse discontinuu şi predominant sub forma unor sinclinale suspendate, detaşate de unităţile
vecine prin văi în general adânci.
-În Munţii Rarău apar în urma eroziunii diferenţiate turnuri, piramide, pereţi verticali,
vestite fiind Pietrele Doamnei, Popii Rarăului, Piatra Zimbrului, Piatra Şoimului etc., iar pe
latura nordică – lângă Pojorita – se ridică vârfurile „gemene” Adam şi Eva, grefate pe
dolomite.
-Ceahlăul – sau „Pionul” cum îl denumea Dimitrie Cantemir – se impune în peisaj
prin aspectul său inedit, unic, cu o parte centrală mai înaltă, unde se conturează două
platforme structurale, cu suprafeţe relativ netede, denivelate între ele cu circa 200 m (Ocolaşul
Mare şi Ocolaşul Mic), peste nivelul cărora se ridică câteva proeminenţe piramidale, de mare
atractivitate: Toaca (1900 m), Bâtca lui Ghedeoni (1844 m), Lespezi (1802 m), Ocolaşul Mic,
Ocolaşu Mare (1907). La periferia masivului se individualizează o serie de abrupturi, cu
aspect ruiniform, cele mai impozante fiind cele care mărginesc bazinele pâraielor Izvorul
Muntelui, Neagra şi Pârâul Schitului, ideale pentru practicarea aplinismului. Se
individualizează o mare varietate de forme rezultate prin dezagregarea fizică a
conglomeratelor, ce compun un relief ruiniform de mare spectaculozitate, reprezentat prin
turnuri şi coloane de tip Panaghia, Dochia, Detunata, Căciula Dorobanţului, Piatra cu apă,
Clăile lui Miron – cu înfăţişări variate; stânci bizare - Bâtca Neagră; colţii - Caprele,
8
Ciobanul, Turnu Sihastrului, la care se adaugă, ca forme structurale - Poliţa cu Crini, Piatra
Lată, Lespezi etc.
-Masivul Hăsmaşul Mare - relieful carstic este prezent în cadrul platourilor nu foarte
extinse, dar mai des în spaţiul format de: Cheile Bicazului, unde valea s-a adâncit puternic, cu
300 – 600 m sub nivelul culmilor, generând un peisaj magnific, dominată parcă ostentativ de
Piatra Altarului (Bardăului); abruptul vestic al Hăşmaşului Mare (1792 m); măgurile
calcaroase – dolomitice Licaş, Suhardu Mare, Hăşmaşul Negru (1773 m); Piatra Ascuţită
(1707 m) etc., alături de care se înalţă, oarecum, izolat, Piatra Singuratică (1587 m).
-În sectorul curburii turismul şi turiştii beneficiază din plin de potenţialul turistic
natural oferit de Munţii Ciucaş, Postăvarul şi Piatra Mare, unde prezenţa flişului
conglomeratic cretacic (de circa 700 m grosime) şi a calcarelor mezozoice şi conglomerate a
favorizat dezvoltarea unor forme şi microforme de relief specific, cu un potenţial atractiv
deosebit, de mare valoare estetică şi peisagistică.
-Ciucaşul se impune, în primul rând, prin relieful său rezidual extrem de pitoresc care
apare fie pe liniile de creastă sau în apropierea acestora, fie în zona abrupturilor marginale.
Atrag atenţia stâncile cu forme dintre cele mai ciudate, de cele mai multe ori grupate, dar şi
izolate: Ciobanul cu Oile, Babele la Sfat, Tigăile Mici şi Mari, Sfinxul Ciucaşului, Mâna
Dracului, Turnul Vulturilor, Podul de Aramă; formele structurale de mari dimensiuni: Turnu
lui Goliat, Turnu de Aramă; crestele zimţate ale Muchiei Cheii (din Zăgan); turnurile etajate
şi pintenii modelaţi pe vresanţii abrupţi ai Vârfului Ciucaş (1954 m) – cunoscuţi sub numele
de Colţii Nitrii etc. (Niculescu Gh., 1982).
-Munţii Timişului (Bârsei), reprezentaţi de masivele Piatra Mare şi Postăvaru, abundă
şi ei în elemente de relief specifice, dezvoltate pe calcare, constituindu-se în zone turistice de
importanţă naţională. Postăvaru se impune prin interfluviile structurale spectaculoase ,
reprezentate de creasta puternic degradată, cu numeroşi martori reziduali - Postăvaru –
Muchea Cheii, o crestă tectonică şi de eroziune cu râuri de pietre şi trene de grohoţişuri la
bază; prin prezenţa unor chei mici, dar pitoreşti formate de Valea Cheii şi Valea Cetăţii. În
Piatra Mare se remarcă, de asemenea, abruptul tectonic şi structural ce marchează latura
estică a platformei structurale, ridicându-se impozant deasupra Văii Gârcinului, cu forme
reziduale; versantul vestic apar văile de tip „horoabă” ale Taminei şi ale Şipoaiei, chei etc.
(Valeria Velcea, 1961 şi 1987).
• Carpaţii Meridionali se caracterizează prin extensiunea redusă a calcarelor şi
conglomeratelor, roci care apar mai frecvent la cele două extremităţi ale ramei muntoase: în
Munţii Bucegi şi Piatra Craiului, respectiv în Munţii Mehedinţi şi Munţii Cernei, pe areale
restrânse fiind prezente şi în Masivul Buila–Vânturariţa (din Munţii Căpăţânii) – cu abrupturi
prăpăstioase şi creste puternic degradată de acţiune a agenţilor modelatori; Piuele
Iorgovanului (2081 m) din sud–vestul Retezatului, unde calcare au favorizat dezvoltarea unui
relief carstic reprezentat predominant prin doline, avene, peşteri şi lapiezuri; un peisaj
asemănător este şi cel suprapus arealelor calcaroase din sudul MunţilorŞureanu – cu doline
concentrate în aria Ponorici, câmpul carstic din Platoul Vârtoape, ponoare etc.
-În Munţii Bucegi şi Piatra Craiului este prezent un relief carstic deosebit de atractiv,
cu multe elemente „unicat”, cu trasee de alpinism ce au un grad ridicat de dificultate. Se
impun prin spectaculozitate:
 Abruptul prahovean al Bucegilor, de peste 1000 m, dominat în partea
partea superioară de vârfuri semeţe: Coştila, Caraiman, Jepii Mici şi Mari, Piatra Arsă, Vârful
cu Dor, Furnica, cu un relief ruiniform impresionant prin varietatea şi mulţimea formelor;
 Creasta calcaroasă îngustă şi puternic zimţată a Pietrei Craiului, de circa 25 km,
frecvent cu altitudini de peste 2000 m, cu versanţi foarte abrupţi, numeroase hornuri
îngustate formate pe liniile de diacleză (Hornul Închis, Hornurile Grindului etc.) şi văi
de tip „horoabă” (seci) (….Prăpastiei, Crăpăturii).;

9
  „Babele”, „Sfinxul”, „Ciupercile” de pe platoul Bucegilor, rezultate în urma modelării
conglomeratelor şi gresiilor prezente aici;
 cheile din lungul Ialomiţei: Peşterii, Urşilor, Tătaru Mic şi Mare, Zănoaga Mică şi
Mare, Orzei, Dobreşti etc.;
-Munţii Mehedinţi polarizează fluxurile turistice prin crestele stâncoase şi sălbatice,
puternic fragmentate de torenţidin Piatra Cloşani şi Culmea Domoglod – Vârful lui Stan; prin
cheile pitoreşti sculptate de Motru, Motru Sec, Coşuştea sau cele din Valea Cernei (Corcoaia,
Cheile Ciucevelor); prin „Marele Abrupt” (Domogled).
• Carpaţii Occidentali, spre deosebire de celelalte două sectoare se impun, în
Special, prin carstul de interfluviu, suspendat sub formă de platouri, cu lapiezuri de disoluţie
şi câmpuri de lapiezuri, doline singulare sau asociate, polii de diferite dimensiuni, avene; prin
bazine carstice închise printr-un adevărat labirint de chei şi o circulaţie subterană deosebit de
intensă, care, a generat forme de adânc deosebit de originale şi variate în acelaşi timp.
Măreţia şi densitatea extraordinară a formelor carstice este reflexul litologiei (roci
carstice puternic tectonizate, de grosimi considerabile), corelat cu cantităţile mari de
precipitaţii căzute (1000-1200 şi chiar 14000 mm/an).
-În Munţii Banatului relieful carstic este prezent mai ales în Munţii Aninei- unde se
înregistrează cea mai mare lungime a cheilor pentru subunităţi de acelaşi ordin din Carpaţi,
poate ca o consecinţă a dispunerii rocilor calcaroase în anticlinale şi sinclinale, ce generează
culmi şi văi paralele. Se remarcă frecvenţa mare a culmilor calcaroase, ce depăşesc rar 900 m
şi prezintă abrupturi structurale; Podişul carstificat al Iabalcei şi podurile carstice suspendate
(ce corespund unor zone de sinclinal) Colonovăţ, Ravniştea, Cereşnaia sunt presărate cu
câmpuri de lapiezuri şi de doline; densitatea mare a cheilor spectaculoase săpate de Nera,
Caraş, Miniş, Buhui, Gârliştea etc. Aici sunt prezente şi o serie de lacuri carstice de dolină:
Ochiul Beului, Lacul Dracului etc., avene impozante, ca de exemplu avenul Poiana Gropii de
235 m adâcime (al doilea ca mărime din ţară).
-În perimetrul Munţilor Almăj se conturează câteva areale deosebite din valoarea lor
peisagistică: Platoul suspendat Cărbunari, cu câmpuri de lapiezuri şi doline, dar mai ales
relieful carstic deosebit din spaţiul geografic al Cazanelor Dunării, cu abrupturi impunătoare,
relief ruiniform, peşteri etc.
-Munţii Apuseni se constituie într-o zonă extrem de favorabilă pentru dezvoltarea
carstului, sub toate formele sale de manifestare, prin extensiunea şi personalitatea reliefului
carstic fiind unic în ţara noastră, unde se înregistrează şi câteva superlative sau elemente
singulare (Valeria Velcea, Savu Al., 198.); cea mai lungă peşteră (peştera Vântului, cu peste
21 de galerii, lungimea totală explorată fiind de circa 43.000 m); cel mai adânc aven - Avenul
din Stanu Foncii de 11,35 km, cu izbucul Aştileu; singurele peşteri cu gheaţă fosilă, de mare
interes ştiinţific, la Scărişoara, Focul Viu, Vârtop, Barsa, Borţig, toate în Munţii Pădurea
Craiului.
Formele carstice domină în Munţii Bihor, Trascău, Pădurea Craiului şi Codru Moma,
cele mai tipice şi impunătoare fiind:
 carstul de creastă în Culmea Râmeţului, Colţii Trascăului, Culmea Sănduleşti, Prisaca
etc.,
 carstul de masive izolate specific pentru Piatra Craivii, Piatra Cetii, Piatra Bulzului,
Pleşa Râmeţului, Piatra Grohotişului;
 carstul de platou din Platoul Vaşcău, Zece Hotare, Dubrăviţa de Codru, Moneasa,
Ocoale-Scărişoara, Vârtop, Padiş-Cetăţile Ponorului, Platoul Bătrâna, sau din Masivul
Bedeleu, Ciumârna, Scăriţa-Belioara, reprezentat prin toate formele specifice reliefului
exocarstic de disoluţie (doline, polii, lapiezuri etc.);
 văile încrustate în chei pe zeci şi sute de metri;

10
  bazinele închise Ocoale-Scărişoara, axat pe Valea Ocoale, cu numeroase peşteri
(Scărişoara, Pojarul Poliţei, Zgurăşti, Avenul din Şesuri) şi Padiş-Cetăţile Ponorului- ce
include: Platoul Podiş presărat cu doline, Lumea Pierdută cu numeroasele sale avenuri,
Cetăţile Ponorului cu trei avenuri impresionante, Groapa de la Barsa-cu numeroase peşteri
(Zăpodie, Gheţarul de la Barsa etc.);
 Groapa de la Ruginoasa-un organism torenţial de foarte mari dimensiuni, unic în felul
său şi tăiat în gresii moi de culoare roşcată;
 izbucurile numeroase ce apar din pereţii abrupţi ai versanţilor etc.

Carstul subteran - peşterile

Peşterile sunt adevărate „palate” subterane care pot concura adesea cu măreţia
templelor create de mâna omului. Ele apar în zonele calcaroase ca forme endocarstice , care
au generat speoturismul. Sunt forme carstice foarte căutate de turişti datorită atractivităţii
determinate de forma deosebită a golului subteran, dimensiunile sale, de prezenţa
speleotermelor, a depozitelor de gheaţă fosilă, de prezenţa unor picturi rupeste. România
dispune de un important potenţial speologic, cu cele peste 10.900 peşteri ţara noastră
situându-se, în prezent (în urma dezmembrării Iugoslaviei), pe locul doi după Franţa. O parte
a peşterilor noastre pot fi considerate adevărate complexe carstice subterane, cu râuri şi
cascade (Topolniţa, Cetăţile Ponorului, Vântului, Comarnic etc.), cu sisteme dezvoltate pe
mai multe nivele, cu mineralizaţii rare etc.
Săli de dimensiuni impresionate, cu o acustică deosebită, se găsesc în peşterile:
Vântului, Şura Mare, Comarnic, Topolniţa, Tăuşoare etc. Peştera din Valea Firei (în Munţii
Apuseni) adăposteşte una dintre cele mai impunătoare „săli” subterane din lume, care are
circa 300 m lungime şi o înălţime de circa 100 m. Elementele cele mai admirate de turişti sunt
însă speleotermele - depuneri de calcit prin picurare (stalagmite, stalactite, coloane,
„macaroane"); prin prelingere capilară (draperiile, baldachinele) sau prin precipitare.
-Stalactitele sunt formaţiuni ce atârnă din tavanul peşterilor, adevăraţi „ţurturi" formaţi
din calcit, care se nasc în urma picurării necontenite a apei din tavan. Lungimea lor variază de
la câţiva centimetri la 5-7 m, iar diametrul de la câţiva milimetri - în acest caz se numesc
„stalactite macaroane" - până la 1-2 metri. Exemplare numeroase, de o frumuseţe rară, se
întâlnesc în Peştera Urşilor (de lângă Chişcău), Topolniţa, Pojarul Poliţei etc.
-Stalagmitele se sprijină pe „podeaua" peşterii şi pot fi considerate „replici" ale
stalactitelor, care se înalţă în locurile unde apa prelinsă pe stalactită cade pe planşeu.
Prin unirea celor două formaţiuni se nasc coloanele ce pot forma adevărate „păduri": în
Peştera Topolniţa - Galeria Coloanelor, în Peştera Osoi - „Sala Pădurii împietrite" etc.
-Draperiile rezultă în urma prelingerii apei încărcate cu carbonaţi pe pereţii peşterii,
generând în timp depuneri sub forma unor suprafeţe vălurite.
-Gururile sunt mici bazinete, asemănătoare unor cuiburi care se formează pe planşeele
sălilor sau culoarelor subterane, fiind formate din mici baraje de diferite forme, uneori dispuse
în trepte, unde se pot aduna apele rezultate prin prelingere - generând lacuri minuscule.
-O valoare ştiinţifică şi estetică deosebită prezintă peşterile cu gheaţă, care cantonează
cantităţi mari de gheaţă, conservată datorită existenţei unor condiţii topoclimatice şi
particularităţi morfologice deosebite ale unor peşteri: Peştera Scărişoara, care prin volumul de
peste 75.000 m gheaţă este cea mai mare din sud-estul Europei; Peştera Borţig (lângă Cetăţile
Ponorului), cu un volum de circa 30.000 m3; Gheţarul Focul Viu din Munţii Bihor unde, la o
anumită oră a zilei, razele soarelui pătrunse prin aven sunt puternic reflectate de masa de
gheaţă, colorând în roşu atmosfera peşterii, Gheţarul Vârtop şi Gheţarul Barsa.

11
 -Câteva dintre peşterile României adăpostesc picturi rupestre, de o importanţă
ştiinţifică - cognitivă deosebită. Este cazul peşterilor Gaura Mică de la Pescari, din Defileul
Dunării - cu picturi executate cu argilă roşie, în număr de circa 400, reprezentând, cu
precădere, păsări şi brăduţi; a celui de la Cuciulat din Podişul Someşan, cu cele mai frumoase
picturi rupestre din România, realizate în aceeaşi perioadă cu celebrele picturi din Altamira
sau Lascaux; peştera Adam din Dobrogea etc.
O categorie aparte de peşteri sunt acelea care conservă urme ale locuirii omului
preistoric – Peştera Ciur – Izbuc din Munţii Pădurea Craiului, Cioclovina din Munţii Şureanu
sau vestigii paleontologice (schelete de uşi de peşteră) în cazul peşterilor: Peştera Urşilor de la
Chişcău, Peştera Zmeilor de la Onceasa, sau Coiba Mare, Măgura etc.
O parte din peşterile României constituie unicate pe plan naţional, fiind declarate
monumente ale naturii sau rezervaţii speologice: Peştera Topolniţa, Tăuşoarelor, Scărişoara,
Cloşani, Cetăţile Ponorului, Urşilor etc. Multe dintre ele au intrat în circuitul turistic, deşi
amenajarea lor în scopul vizitării este adesea necorespunzătoare; sau chiar inexistentă.

2.2. DELTA DUNĂRII – REZERVAŢIE A BIOSFEREI

Delta Dunării – zonă permanent umedă, declarată rezervaţie a biosferei – se remarcă

prin originalitatea sa peisagistică, morfohidrologică şi faunistică, fiind un unicat european atât
sub aspect ecologic, cât şi al modului de habitat în mediul deltaic. Din punct de vedere turistic
este una din cele mai reprezentative şi valoroase zone din ţară.
Potenţialul turistic este dominat de elementele cadrului natural, care prin îmbinarea lor
armonioasă dau o mare varietate peisajului, suprafeţele acvatice alternând cu terenurile
mlăştinoase şi grindurile, sau cu dunele de nisip şi plaja – cu aspect arid, dar exotic.
Structura spaţiului deltaic şi atractivitatea sa turistică este dată de:
• reţea densă de braţe, gârle, canale, lacuri şi bălţi (10,6%), care constituie căi de acces
şi de circulaţie în Delta Dunării, dar şi locuri pentru excursii, agrement nautic, pescuit sportiv;
• porţiuni de uscat, reprezentate de grinduri de toate tipurile (16,6%), care se împletesc
cu zonele mlăştinoase şi ape (67,2%);
• litoralul marin ce oferă întinse plaje cu nisip fin, mai ales în sectoarele Sulina, Sfântu
Gheorghe şi Perişor-Portiţa;
• nota de originalitate este dată de dunele de nisip de la Caraorman (cele mai înalte dune
din ţară, de 7-8 m) sau de la Letea şi sărăturile, cu o vegetaţie rară, sau chiar lipsite de
vegetaţie;
• un element de mare atractivitate îl constituie vegetaţia specifică zonelor permanent
umede, reprezentată prin numeroase specii cu forme inedite (stejari, plută, liane), unele
ocrotite de lege. Întâlnim aici, alături de cele mai întinse şi compacte stufării din lume
(>150.000 ha), insule plutitoare de plaur, adevărate păduri galerii formate din sălcii şi plopi –
ce însoţesc malurile apelor, păduri de stejar termofil cu împletituri de liane şi alte plante
agăţătoare, haşmacuri aciuite între dunele de pe grindurile Letea şi Caraorman, felurite plante
de baltă şi nuferi etc.;
• lumea animală se impune prin fauna ornitologică, reprezentată prin circa 310 specii,
din care 80 migratoare (variate ca origine geografică, de mare interes ştiinţific, estetic şi chiar
cinegetic, conferind acestui spaţiu renumele de „paradis al păsărilor”); fauna piscicolă – cu
circa 160 specii, din care 75 de apă dulce, toate inventariate în cadrul Rezervaţiei Biosferei
Delta Dunării (R.B.D.D.), în intervalul 1991-1994 şi prin fauna de mamifere – importantă
pentru vânătoare: mistreţ, bizon, hermelină, vidră etc.;

12
 • fondul cinegetic, organizat în 18 fonduri de vânătoare (gâşte, raţe, lişiţe, sitari, iepuri,
mistreţ, fazan, căprioară), cu o suprafaţă de peste 130.500 ha şi fondul piscicol – cu un plafon
maxim de 6280 t/an, din care 8 t sturioni – pot fi exploatate în condiţiile stabilite de
Administraţia R.B.D.D., generând turismul de vânătoare şi pescuitul sportiv.
Toate acestea au făcut ca Delta Dunării să fie decretată rezervaţie a biosferei – prin
Legea 82/1994 şi H.C.248/1994. Suprafaţa totală aflată în R.B.D.D. este de 4178 km2, din
care pe teritoriul României se află doar 3446 km 2. Există 50.000 ha de terenuri strict protejate,
înglobate în 18 rezervaţii reprezentate prin: Roşca-Buhaiova, Letea, Răducu, Nebunu, Vătafu-
Lunguleţ, Caraorman, Erenciuc, Sărăturile-Murighiol, Popina, Sacalin-Zătoane, Periteaşca-
Leahova, Doloşman, Grindul Lupilor, Istria-Sinoe, Grindul Chituc, Rotundu, Potcoava,
Belciug.
Iată în continuare cele mai importante zone protejate din Rezervaţia Biosferei Delta
Dunării:
1. Roşca-Buhaiova – adăposteşte cea mai mare colonie de pelican comun (Pelecanus
onocrotalus) din Europa.
2. Letea – cuprinde pădurile de tip „haşmac”, păduri de stejar şi alte specii de foioase, ce se
întind sub formă de fâşii între dunele de nisip şi sunt influenţate de nivelul apei freatice.
Aceste păduri cu o structură complexă şi o mare diversitate de specii, constituie, între altele,
spaţiul vital pentru o bogată faună de păsări şi insecte. Aici cuibăreşte vulturul codalb
(Haliaetus albicilla).
3. Sărături-Murighiol – complex de lacuri sărate unde se protejează locurile de popas şi de
cuibărit pentru ciocântors, piciorong, prundăriş de sărătură, raţa cu perucă, corcodelul cu gât
negru. Tot aici îşi au locul de iernare numeroase specii acvatice.
4. Răducu – lac izolat în delta maritimă, în care se protejează populaţiile de peşti, păsări şi
mamifere.
5. Erenciuc – pădure de arin negru, cu rogozuri înalte, zonă de cuibărit a vulturului codalb.
6. Popina – insulă stâncoasă în lacul Razim, loc de cuibărire a califarului alb, loc de popas al
păsărilor migratoare.
7. Sacalin-Zătoane – cuprinde Insulele Sacalinul Mare şi Sacalinul Mic. Este zona de hrănire
şi popas a peste 200 de specii de păsări. Aici cuibăresc: chira de mare, piciorongul şi
ciocântorsul, chira de baltă. Zătoane este o zonă de grinduri marine cu vegetaţie de nisipuri
sărăturate şi faună caractersitică.
8. Periteaşca-Bisericuţa-Portiţa – cuprinde o zonă de popas, cuibărire şi hrănire a numeroase
păsări acvatice. Bisericuţa este o insulă stâncoasă, un fragment al reliefului predeltaic în lacul
Razim, cu vegetaţie şi faună caracteristică.
9. Capul Doloşman – loc de cuibărire pentru lăstunul mare, pietrarul negru şi buha mare. Aici
trăiesc dihorul pătat şi vidra.
10. Grindul Lupilor – între lacurile Zmeica şi Sinoe, loc de popas şi hrănire pentru foarte
multe specii de păsări migratoare.
11. Istria-Sinoe – zonă importantă de cuibărit şi hrănire pentru numeroase păsări acvatice
dintre care amintim: călifarul alb, piciorongul, ciocântorsul, prundăraşul de sărătură, ciovlica
roşietică, pasărea ogorului.
12. Grindul Chituc – grind litoral cuprinzând lacuri caracteristice, loc de popas şi de hrănire
pentru foarte multe specii migratoare.
13. Rotundu – lac de luncă din zona inundabilă Somova.
Principalele zone turistice acceptate de R.B.D.D., unde se pot organiza diferite
activităţi specifice spaţiului deltaic, sunt:
1. Zona turistică Letea-C.A.Rosetti, cu spaţii de cazare la Sulina şi localităţile rurale
existente;
2. Zona turistică Chilia-Padina, cu cazare în circa 15 gospodării din localitatea Chilia;

13
 3. Zona turistică Mila 36-23;
4. Zona turistică Matiţa-Bogdaproste;
5. Zona turistică Gorgova-Uzlina;
6. Zona turistică Roşu-Puiu;
7. Zona turistică Razim-Dranov, cu complexul turistic Murighiol, Hotel Jurilovca,
Camping Portiţa;
8. Zona turistică Grindul Lupilor-Chituc, cu cazarea turiştilor la particulari;
9. Zona turistică a litoralului, cu plajele de la Sulina, Sfântu Gheorghe, Canalul Sondei,
Chituc şi Portiţa.

2.3. POTENŢIALUL CLIMATO-TURISTIC

Clima, alături de relief, constituie o componentă de importantă majoră a potenţialului

turistic natural al României, favorizând sau, dimpotrivă, inhibând organizarea şi desfăşurarea
activităţilor turistice. Impactul elementelor climatice şi a climei în ansamblu, se manifestă
foarte diferenţiat asupra organismului persoanelor participante la fenomenul turistic,
introducând chiar o "selecţie" a categoriilor de persoane ce pot beneficia, din punct de vedere
fiziologic, de un sejur in ambianţa zonei montane, a litoralului Mării Negre sau lacurilor din
estul Câmpiei Române.
Elementele climatice (temperatura, precipitaţiile, vântul, nebulozitatea, presiunea
atmosferică etc.), fiecare în parte, sau ca un ansamblu unitar, constituie pentru turism
ambianţa necesară desfăşurării lui, dar şi o resursă importantă în procesul recreerii şi
tratamentelor balneoclimaterice şi climaterice mai ales, o resursă care oferă posibilităţi
multiple şi variate de practicare a turismului (climateric, sportiv, de agrement etc.). Aceste
elemente și, în general, climatul sunt importante deoarece, în funcţie de caracteristici,
determină:
• cererea dintr-o anumită perioadă a anului şi lungimea sejurului;
• producătorii de servicii turistice trebuie să-şi coordoneze oferta la variaţiile climatice,
căci acestea imprimă ritmuri sezoniere;
• vânzarea băuturilor şi a echipamentului de recreere, a unor servicii sunt afectate de
schimbările climatice, de valorile parametrilor climatici;
• apariţia și dezvoltarea staţiunilor climaterice, în special a celor cu două vârfuri de
sezon.

2.3.1. Clima – resursă turistică

Potenţialul turistic al climei se diferenţiază în timp şi spaţiu, fiind în strânsă corelaţie
cu valorile înregistrate de elementele climatice, care susţin sau limitează – de la caz –
activitatea turistică.
• Temperatura este un parametru important al condiţiilor climatice, evoluţia sa fiind
influenţată de regimul radiaţiei solare. Semnificative pentru desfăşurarea diferitelor forme de
turism sunt temperaturile favorabile sau adecvate, de exemplu: temperaturile adecvate pentru
practicarea sporturilor de iarnă; temperaturile favorabile helioterapiei; cele adecvate pentru
petrecerea timpului liber în natură etc.
Există însă şi temperaturi extreme, foarte ridicate sau mult sub 00 C care, de regulă,
sunt nefavorabile pentru turism, declanşând stresul bioclimatic.
Cercetările bioclimatice apelează frecvent la conceptul de confort termic – legat de
proprietatea organismului de a-şi menţine temperatura constantă între anumite limite ale
temperaturii mediului ambiant (homeotermic), lucru posibil prin cedare sau prin acumulare de
caldură (în funcţie de caracteristicile termice ale mediului la un moment dat). Intervalul
"indiferent termic" – care crează organismului acea senzaţie de confort – este în strânsă

14
interdependenţă cu umiditatea şi mişcarea aerului – fiind cuprinsă între 16,8 – 20,6 T˚EE
(temperatura echivalent eficientă), care nu reprezintă temperatura propriu zisă înregistrată
într-un anumit spaţiu geografic, ci este un „indice echivalent” şi legat de senzaţia termică
resimţită de corpul omenesc (Elena Teodoreanu, 1984).
Sub valoarea limită a indicelui se resimte inconfortul (disconfortul) termic prin răcire,
iar peste acea valoare inconfortul (disconfortul) termic prin încălzire (Elena Teodoreanu,
1983; Ţîştea D., 1972). Vântul puternic şi umezeala persistentă accentuează stările de
disconfort, deoarece în cazul temperaturilor scăzute vântul şi/sau umezeala amplifică şi mai
mult starea de disconfort; iar la valorile ridicate ale temperaturii aerului umezeala relativă
mare accentuează senzaţia de disconfort termic (însă prezenţa vântului, prin reducerea
valorilor termice caniculare, creşte senzaţia de confort termic).
Zilele cu confort termic apar începând din aprilie - în regiunea de câmpie, în luna mai
- în regiunea litoralului şi a dealurilor joase, în luna iunie–septembrie - până la 1500 m
altitudine. Maximul de zile cu confort este în lunile iulie şi august. Toamna, confortul termic
încetează în octombrie - în câmpie, iar în regiunea litorală - în noiembrie (Elena Teodoreanu,
1984).
• Precipitaţiile, dacă sunt lichide, constituie condiţii climatice restrictive, nefavorabile
derulării activităţilor turistice. Zăpada în schimb şi acumularea ei sub forma unui strat de
zăpadă persistent sunt elemente şi fenomene climatice indispensabile practicării sporturilor de
iarnă. Stratul de zăpadă se instalează în zona montană încă din luna octombrie (sau chiar mai
devreme) şi durează, cu intermitenţe, până la sfârşitul lui mai. El are o mare stabilitate şi
durată la peste 1800 m altitudine, unde numărul mediu de zile cu strat de zăpadă este de 200
zile/an. Prezenţa şi frecvența mare a maselor de aer oceanic-umede, în vestul ţării, fac ca
masivele muntoase de aici să beneficieze de un interval mai mare cu strat de zăpadă, chiar sub
1800 m altitudine : în Munţii Semenic circa 225 zile/an, la Băişoara - Muntele Mare 230
zile /an, iar în Munţii Vlădeasa şi Ţarcu, la 1800 m şi peste 1800 m, se înregistrază valori
maxime de 315 zile/an).
La altitudini mijlocii, 800 – 1200 m, unde se concentrează majoritatea staţiunile
montane, stratul de zăpadă durează 80 – 120 zile / an.
• Nebulozitatea, când este accentuată, slăbeşte vizibilitatea (mai ales în zona montană)
şi reduce durata de strălucire a soarelui, devenind chiar element de stres. Formaţiunile noroase
izolate, sau cele constituite din nori subţiri – tip Cirus – fie întregesc valoarea estetică a
peisajelor, fie reduc intensitatea radiaţiei.
• Vântul, de asemenea, influenţează negativ activităţile turistice, accentuând
disconfortul termic şi stresul climatic cutanat (legat de senzaţia de frig sau de căldură), mai
ales când este asociază cu temperaturi extreme. Rolul pozitiv al vântului este evident în cazul
litoralului Mării Negre – unde devine un factor climatic cu evident caracter moderator şi agent
de transport şi dispersie a aerosolilor + sau în cazul practicării unor sporturi nautice cu
ambarcaţiuni. Unele fenomene atmosferice (ninsoarea, ceaţa, orajele) sau hidrometeorologice
(chiciura, poleiul) împiedică şi ele practicarea diferitelor forme de turism, reducând
vizibilitatea şi condiţiile de siguranţă. În general, condiţiile climatice amintite, la care se pot
adăuga şi altele, pot fi apreciate global prin ceea ce în turism numim timp frumos sau timp
urât, cu impact deosebit la nivelul psihologiei turistului.
Analiza distribuţiei lunare a elementelor meteorologice scoate în evidenţă faptul
că turismul itinerant, alpinismul, drumeţia, speoturismul beneficiază de condiţii optime de
desfăşurare în intervalul august – octombrie; lunile noiembrie – aprilie sunt favorabile
sporturilor de iarnă; iar intervalul iunie – septembrie pentru helio şi aeroterapie şi respectiv,
turism balnear.
Dată fiind importanţa condiţiilor climatice pentru desfăşurarea activităţilor turistice, „a
diferitelor activităţi” recreative (baia de soare, schi, baia de aer etc.), cercetătorii în domeniul

15
turismului, a climatoterapiei şi bioclimatelor, au încercat clasificarea elementelor climatice, în
funcţie de gradul de favorabilitate al acestora pentru turism, în patru clase (E.B.Barbierre,
1981; F.P.Besancenot, 1990):

Tab.nr.6. Clasificarea principalelor elemente climatice în funcţie de gradul de favorabilitate

al acestora pentru desfăşurarea activităţilor turistice
Elementul Clasa A Clasa B Clasa C Clasa D
cliamtic „ideală” „buna” „acceptabilă” „defavorabilă”
Temperatura (˚C) ≥28 25 – 28 22 - 25 <22
Durata de ≥9 6 -- 9 3- 6 <3
strălucire a soarelui
Nebulozitatea ≤4 4–6 6–8 >8
(1/10)

Umezeala relativă ≥75 75 – 80 80 – 85 >85

(%)
Cantitatea de ≤1 1,1 – 2,5 2,5 – 10 >10
precipitaţii (mm)
Vântul (m/s) ≤3 3-5 5,7 >7

2.3.2. Tipuri de bioclimat

La nivelul teritoriului naţional, prezenţa celor trei tipuri majore de relief – care se
caracterizează prin proporţionalitate şi dispunere simetrică faţă de lanţul carpatic – are o
influenţă evidentă asupra parametrilor climatici, generând tipuri de climat (montan, de dealuri
şi podişuri, de câmpie), etajate pe verticală. Pe baza unor analize detaliate ale acestor etaje
climatice şi ale componentelor climatice, sub aspectul favorabilităţii lor balneare şi turistice,
au fost stabilite mai multe tipuri de bioclimate.
Bioclimatul reprezintă suma caracteristicilor factorilor climatici din cadrul unei zone
climatice (etaj climatic) care, prin parametrii elementelor componente, poate influenţa
organismului uman sănătos sau bolnav. Aceşti factori, între anumit limite ale parametrilor, nu
influenţează starea organismului, fiind „indiferenţi”, de cruţare. Depăşind aceste limite, într-
un sens sau altul, factorii climatici creează fie o stare de confort şi relaxare, fie o stare de
suprasolicitare, puternic stimulativă sau chiar de stres. În funcţie de aceste situaţii, pe
teritoriul României sunt prezente:
Bioclimatul excitant – solicitant de stepă şi litoral, caracteristic zonelor de câmpie
(Câmpia de Vest, Câmpia Română) şi de dealuri joase, sub 200 de m altitudine (C.Moldovei,
Pod. Dobrogei de Sud), dar şi zonei de litoral (0 – 35 m), unde predomină climatul de câmpie,
cu un grad de însorire ridicat (până la 2400 ore/an), nebulozitatea redusă; temperaturi medii
anuale ridicate: 10 – 110 C şi peste 110 C; precipitaţii mai reduse: 400 – 600 mm /an şi chiar
sub 400 mm/an.
Verile calde şi secetoase, cu numeroase zile ce au temperaturi caniculare, ierni
geroase, în general, umiditatea realtivă a aerului redusă şi radiţia solară globală mai ridicată
conduc la declanşarea mecanismelor de autoapărare şi adaptare a organismului în faţa
stresului climatic (cutanat, pulmonar sau termic).
Datorită existenţei unor uşoare nuanţe în ceea ce priveşte manifestarea parametrilor
climatici (temperatură, vânt, umiditate, durata de strălucire a soarelui), specialiştii în
bioclimatologie fac o diferenţiere între bioclimatul de câmpie propiu–zis (ce caracterizează
staţiunile Amara, Lacul Sărat, Nicolina – Iaşi, Băile Felix, 1 Mai şi chiar Buziaş) şi
bioclimatul excitant- solicitant de litoral (0 – 35 m altitudine).
In cazul bioclimatului de litoral, deşi durata de strălucire a soarelui este mai crescută
(2300 – 2400 ore anual şi în jur de 350 ore în lunile calde), temperatura aerului este mai

16
redusă faţă de câmpie, vara şi mai ridicată în timpul iernii din aceeaşi cauză (temperatura
medie anuală 110C, temperatura medie iarna 00C, temperatura medie în iulie 20 - 210C).
Umezeala este ridicată în jur de 80%. Cantităţile de precipitaţii sunt cele mai mici din ţară –
400 mm. Vântul este o prezenţă permanentă în peisajul litoralului având vitezii medii de 4 – 5
m/sec. Presiunea atmosferică are valorile cele mai mari în jur de 1015 mb.
Stresul bioclimatic este mare, atât cel cutanat datorită vântului, cât și cel pulmonar ca
efect al umezelii accentuate. Efectul terapeutic se poate manifesta chiar şi în sezonul rece, în
intervalul octombrie – aprilie avându-se în vedere cantitatea mare de aerosoli salini, chiar în
condiţiile în care radiaţia solară este mult mai mică.
Bioclimatul sedativ-indiferent(de cruţare) este prezent în zonele de deal,
podiş, în depresiunile intramontane, cu altitudini de 200 – 800 m, cu un climat de dealuri şi un
covor vegetal variat. Valorile medii anuale (6 – 90 C) şi lunare ale temperaturii sunt mai
moderate; nebulozitatea şi gradul de umiditate mai ridicate (75%) faţă de zonele de câmpie;
presiune atmosferică, durata de strălucire a soarelui şi vânturile mai moderate – ceea ce face
ca adaptarea organismului să se facă mai repede şi principale funcţii biologice ale
organismului uman să intre în repaus relativ. Este indicat în toate anotimpurile, neavând
contraindicaţii pentru persoanele bolnave sau sănătoase.
În cazul acestui tip de bioclimat confortul termic anual prezintă valori maxime,
comparativ cu restul ţării, pe când stresul cutanat, pulmonar şi biocliamatic total prezintă
valorile cele mai reduse din ţara, înregistrându-se un maxim al lunilor relaxante şi echilibrate.
Se recomandă, în special, pentru curele de odihnă ca şi pentru neurastenii, stări de
covalescenţă. În astfel de cazuri climatoterapia rămâne o formă principală de tratament,
presupunând – printre altele – beneficiul terapeutic al aeroionozării negative şi aerosolilor
vegetali cu efect sedativ în primul rând.
Bioclimatul tonic – stimulent de munte caracterizează Carpaţii
Româneşti (cu o bogată vegetaţie forestieră şi întinse pajişti alpine şi de munte), având calităţi
de mai mare solicitare a funcţiilor organismului în condiţiile unei presiuni scăzute,
concentraţiei de oxigen redusă, radiaţiei ultraviolete mai intense, dar cu o mare puritate a
aerului, frecvenţa şi viteza mare a vântului, variaţii relativ mari de temperatură, umiditate
relativ mai mare (80%) etc. În aceste condiţii confortul termic este redus; stresul cutanat şi
pulmonar este ridicat.
Odată cu creşterea altitudinii acest bioclimat devine şi mai solicitant pentru
organismul uman, mobilizând toate mecanismele de adaptare. Creşte ventilaţia pulmonară,
ritmul cardiac, se activează mai intens sistemul nervos central şi metabolismul renal, sporeşte
imunitatea organismului prin aeroionii negativi şi aerosolii terpenici, se intensifică procesul
de formare a vitaminei D2 şi de asimilare a calciului.
Climatul de adăpost este prezent în depresiunile intramontane, dar şi în cazul unor
culoare de vale „semiânchise” din spaţiul montan, unde circulaţia atmosferică este mult
schimbată datorită configuraţiei generale a orografiei de ansamblu, datorită condiţiilor locale
specifice de adăpost. Condiţiile bioclimatice sunt, de regulă, tonice – stimulative, uşor
relaxante, oarecum asemănătoare climatului de dealuri si podişuri. Dar pe fondul diminuării
circulaţiei atmosferice, iarna se formează frecvent inversiuni de temperatură, ce generează o
stare de disconfort termic, stresant; în timp ce în anotimpul cald confortul termic creşte, iar
stresul cutanat se manifestă, dar la valori relativ reduse.
Bioclimatul de salină şi al golurilor subterane. Salinele, prin bioclimatul de salină,
constituie un element important al potenţialului balnear. Recunoaşterea şi utilizarea – în
balneoterapie s-a realizat abia în a doua jumătate a secolului al XX-lea când, în anul 1961, la
Praid, a fost experimentat pentru prima dată în România, tratamentul bronşitei acute şi
astmului bronşic în condiţiile bioclimatului de salină. Au fost introduse apoi în circuitul
terapeutic balnear: sanatoriul subteran de la Slănic Prahova (1971 - 1972), o parte a salinei de

17
la Târgu Ocna, la care se adaugă – cu posibilităţi reale şi multiple de utilizare cavităţile
subterane a salinelor de la Cacica, Turda sau Ocna Dej.
Cel mai important tip de microclimat – bioclimatul de salină – are un caracter sedativ–
de cruţare, cu valori extrem de reduse ale indicilor de stres. Este un climat echilibrat sub
aspectul umezelii, umiditatea relativă fiind de circa 60 – 74%; uşor răcoros ca temperatură
(12 - 13˚ C), cu valori aproape constante; presiunea atmosferică este şi ea aproape constantă,
de 743 – 738 mm coloană de mercur; curenţii de aer au viteze reduse, practic insesizabile; cu
o puternică ionizare a aerului prin aerosoli săraţi. Se remarcă lipsa poluanţilor şi a alergenilor.
Efectele biologice pozitive se datorează, în mare parte, acţiunii decongestive produsă
de aerosoli. Terapia în salinele amenajate şi, în general, speleoterapia dă rezultate
încurajatoare în tratarea astmului bronşic, bronşitelor cronice, alergiei căilor respiratorii;
intervine în suprimarea stresului pulmonar şi cutanat etc.

2.4. POTENŢIALUL TURISTIC AL APELOR

Apa – privită ca resursă turistică, „materie primă” pentru diferite forme de turism, ca
element al spaţiului geografic definit printr-o mare atractivitate – ocupă un loc prioritar în
turism, impunându-se prin multiplele sale forme de organizare (ape subterane, izvoare, reţele
hidrografice, lacuri, Marea Neagră etc.), prin calitatea sa şi, nu în ultimul rând, prin conţinutul
extrem de variat de săruri sau valoarea peisagistică deosebită.
Datorită funcţiilor multiple pe care le îndeplineşte în actul turistic, prin caracteristicile
calitative şi modalităţile de existenţă pe teritoriul României, apa a generat aici turismul
balnear, turismul de recreere, turismul sportiv şi de sfârşit de săptămână, dar şi turism
profesional. Indiferent de formele de stocare a apei, componenţa hidrografică exercită o
putere de polarizare deosebită asupra turiştilor, ocupând un loc binemeritat în cadrul
patrimoniului turistic al ţării.

2.4.1. POTENŢIALUL TURISTIC AL LACURILOR

Lacurile – prin geneză, dimensiuni, calitatea apelor, conţinutul de săruri şi integrarea

în peisaj – prezintă o valoare turistică remarcabilă, în cazul Câmpiei Române devenind
adevărate „oaze” turistice, datorită topoclimatului specific generat de „efectul de insulă”. Deşi
„...par, la scara anilor sau în răstimpul vieţii omeneşti, componente ale peisajului, ...ele
sunt, ...trecătoare ..., evoluând şi dispărând lent şi imperceptibil, pe scara timpului.”
(G.E.Hutchinson)
În România există peste 4000 de lacuri, din care 57% sunt naturale, iar 43% antropice,
ce ocupă aproape 1% din suprafaţa teritoriului naţional. Ele sunt prezente în toate unităţile de
relief, începând cu litoralul Mării Negre, lunca şi Delta Dunării şi până în zona montană înaltă
şi pe toate tipurile de roci (vulcanice, cristaline, sedimentare). În strânsă legătură cu sezonul
turistic, valoarea peisagistică sau terapeutică, estetică sau cognitivă lacurile participă, în forme
variate, la derularea diferitelor tipuri de turism, care pot fi incluse fie în turismul balnear-
curativ, fie în turismul de agrement-recreativ.
Deşi pe teritoriul ţării noastre există o mare diversitate de lacuri, grupate – din punct
de vedere turistic – în lacuri cu funcţii recreative şi lacuri terapeutice (cu funcţii balneare). În
cazul lacurilor destinate turismului de agrement-recreativ apelul turistic este nuanţat în funcţie
de tipul genetic de lac, poziţia geografică în cadrul spaţiului naţional, diversitatea
posibilităţilor de practicare a activităţilor turistice etc.
• O importanţă deosebită prezintă pentru turism (fie prin valoarea lor peisagistică –
Lacurile sărate (terapeutice), prin calităţile fizico – chimice ale apelor lor, au o importanţă

18
terapeutică deosebită, fiind cele mai “folosite” resurse naturale în domeniul turistic, generând
turismul balnear sau/si turismul recreativ. O putere de polarizare deosebită prezintă lacurile
sărate formate pe masivele de sare, cele din estul Câmpiei Române sau de pe litoralul Mării
Negre – unde bioclimatul excitant–solicitant, băile de soare, de aer sporesc efectul terapeutic
al băilor în lac.
Lacurile sărate a căror geneză este legată de masivele de sare se concentrează în
zona dealurilor subcarpatice sau de podiş (Podişul Transilvaniei), dar sunt prezente şi în
Depresiunea Maramureş. Fie că s-au format în mod natural (prin tasarea materialului
acoperitor, sau prăbuşirea lui), fie că sunt de natură antropică, ocupând vechile ocne de sare
( cu exploatări la zi sau în subteran şi prăbuşite ulterior), ele au ca trăsătură comună -- funcţia
terapeutică, concentraţia ridicată de clorură de natriu şi structura termică specială, diferită faţă
de lacurile cu apă dulce (fenomenul de heliotermie).
O grupare mai numeroasă de lacuri sărate de natură antropică, formate prin
acumularea apei în vechile exploatări de sare părăsite, se afla în Depresiunea Transilvaniei la
Ocna Mureş, Ocna Sibiu ( cu lacurile Horia, Cloşca, Crişan, Brâncoveanu), Ocna Dej, Turda
(Lacul Roman şi Durgău), Cojocna (Lacul Mare), Sic etc. La acestea de adaugă lacurile sărate
din zona subcarpatică de la curbură: Baia Baciului (aproape 6.100 m², 32 m adâncime); Grota
Miresei (1.300 m² suprafaţă si 32 m adâncimea maximă) – formată într-o veche exploatare de
sare tip clopot, situată în “Muntele de sare” şi unică la noi în ţară până în 1999, când în urma
proceselor de eroziune şi dizolvare laterală lacul s-a scurs, dispărând; Baia Roşie, Baia Verde,
Telega, Sărata–Buzău, sau lacurile din Subcarpaţii Vâlcii, mai puţine ca număr: Ocnele Mari,
Govora (Gâştescu P., 1971).
Lacurile sărate formate în mod natural, în depresiuni de prăbuşire, sunt de dimensiuni
mai mici, cele mai importante fiind cele din zona Sovata – Praid: Lacul Ursu – format într-o
depresiune de prăbuşire de pe masivul de sare de la Sovata, între anii 1870 – 1880, cu o
suprafaţă de peste 40.000 m² şi adâncimea maximă de peste 18 m. Un factor de cură important
şi totodată o caracteristică remarcabilă în cazul Lacului Ursu o constituie heliotermia:
temperatura apei creşte relativ puternic de la 0 m la 1,5 – 2 m (unde aceasta a atins 33 °C în
anul 1965, 61 °C în 1902 și chiar peste 70 °C în 1989), pentru a se menţine la 21 – 26 °C la
adâncimi de peste 5 – 6 m (tot timpul anului). Fenomenul de heliotermie este prezent din
1879 şi se datorează echilibrului hidric şi stabilităţii salinităţii in profil vertical: 1,0 – 75,0 gr/l
între 0 – 2 m adâncime; 220,0 – 300,0 gr/l intre 2 – 3 m şi fundul lacului (Pricajan A., 1985).
Datorită utilizării exagerate a apei lacului şi aportului mai mare de apă dulce adusă de pâraiele
Topliţa şi Auriu în ultimul timp se observă reducerea calităţilor balneoterapeutice şi a
fenomenului de heliotermie.
Tot în jurul staţiunii Sovata sunt prezente şi lacurile Aluniş, Verde, Roşu – primele
doua cu nămoluri sapropelice de calitate deosebită şi fenomenul de helioterapie – care au
susţinut şi ele dezvoltarea explozivă a staţiunii.
Amintim, de asemenea, lacurile de la Praid, Slănic Prahova, Ocniţa din Subcarpaţii
externi sau interni; dar şi lacurile din Depresiunea Maramureş, unde există foarte multe astfel
de lacuri, majoritatea naturale (circa 35), mai mici (Lacul Mihai, Lacul Vârşing, Lacul Alb,
Lacul Pipiriga de Jos şi de Mijloc etc.) şi opt lacuri de natură antropică, cu suprafeţe și
adâncimi mai mari, cantonate în ocne de sare : Lacul Gavrilă (2,3 ha şi 30 m adâncime), Tăul
Făra Fund, Lacul Roşu, Lacul Coştiui şi Ocna Şugatag etc. (Pănzaru T, 1969).
Lacurile sărate de câmpie, dezvoltate pe depozitele loessoide ce acoperă Câmpia
Română, în sectorul ei estic, prezintă şi ele calităţi terapeutice balneare prin concentraţia şi
diversitatea sărurilor conţinute, dar şi datorită prezenţei nămolurilor curative depuse pe fundul
bazinelor lacustre. Frecvenţa deosebită a crovurilor rezultate în urma procesului de tasare,
asociată cu condiţiile climatice semiaride (datorate influenţei excesiv - continentale de stepă)

19
şi pierderea accentuată a apei prin evaporaţie - sunt doar câţiva dintre factorii care favorizează
apariţia şi persistenţa acestor lacuri.
Cele mai reprezentative, dar lipsite de dotări adecvate, sunt lacurile: Movila Miresei
(180 ha şi adâncimi de 0,5-2,0 m)(influenţate de regimul hidric), cu un grad de mineralizare
ridicat şi nămol curativ, Ianca, Plopu, Esna - situate în Câmpia Brăilei; Colţea, Tătaru,
Plaşcu, Chichineţu din Câmpia Bărăganul Ialomiţei.
Alături de acest tip de lacuri sărate, estul Câmpiei Române beneficiază şi de prezenţa
unor lacuri de interes turistic-terapeutic care s-au format fie în vechi meandre părăsite, fie în
locul unor limane fluviatile, unde prin evaporaţia puternică a apei s-a produs, în timp,
concentrarea treptată a sărurilor şi formarea nămolurilor (peloidului). Importante pentru
turismul balnear și turismul de sfârşit de săptămână sunt:
- Lacul Amara - un vechi meandru părăsit al lalomiţei, situat la 9 km de Slobozia, cu o
concentraţie deosebită de sulfaţi de Na, Ca, Mg ce dau gustul „amar", cu peloid deosebit de
valoros, valorificat prin produse terapeutice şi cosmetice renumite pe plan internaţional, de tip
„Pelamar"; folosit în balneoterapie încă din anul 1905; modernizat prin amenajarea de băi
calde, dotări sanatoriale şi de odihnă după 1950;
- Lacul Sărat, situat la sud de Brăila, într-un vechi curs al Dunării la nivelul terasei de
luncă, cu un conţinut ridicat de săruri (circa 220 g/1) şi mari cantităţi de nămol. Încă din
prima jumătate a sec. XIX apa sărată şi nămolul au fost folosite în tratarea bolilor de piele,
tulburărilor endocrine, bolilor cronice inflamatorii; în prezent dispune de instalaţii modeme,
spaţii de cazare, amenajări pentru agrement;
- Lacul Balta Albă, fost liman al Buzăului, cu apa cloruro-sodică şi nămol, folosite
încă din secolul trecut în scop balnear, la nivel local şi zonal; precum şi lacurile insuficient
valorificate: Fundata - cu apa salmastră şi nămol, Sărăţuica (pe lalomiţa), Câineni (pe Buzău)
etc.
O altă categorie de lacuri sărate, reale „resurse" turistice pentru turismul litoral, sunt
reprezentate de lacurile de tip liman maritim, bine conservate şi separate de mare prin
cordoane de nisip de diferite lăţimi, cu o mineralizare considerabilă: Lacul Techirghiol, cu o
suprafaţă de 11,6 km2 şi o adâncime de peste 9 m, cu o salinitate de 4 ori mai mare decât cea a
Mării Negre - dar care se reduce treptat în ultimii ani din cauza aportului considerabil de apă
dulce provenită din sistemele de irigaţii, care a făcut ca nivelul apei lacului să se ridice
considerabil, inundând parţial o serie de amenajări, instalaţii balneare existente pe malul
lacului, nămolul este folosit în staţiunile Eforie Nord şi Sud şi Techirghiol; Lacul Costineşti,
cu apă relativ sărată şi nămol curativ; Lacul Mangalia, situat la sud de Mangalia, legat de
mare prin tăierea cordonului litoral de circa 40 m lăţime, în 1953, cu apa sărată şi numeroase
izvoare sulfatate, mezotermale (20-22°C) pe maluri; Lacurile Agigea, Nuntaşi cu mineralizare
de peste 40 gr/l, Tatlageac etc.
Apa şi nămolul acestor lacuri sunt recomandate în tratamentul profilactic şi curativ al
diferitelor boli reumatismale, ginecologice, tulburări endocrine, boli de piele etc., susţinând
dezvoltarea staţiunilor balneare de pe litoral.
• Ţărmul Mării Negre şi Delta Dunării găzduiesc numeroase lacuri, formate în urma
acţiunii combinate sau individuale a proceselor de acumulare şi transport. Interes deosebit
pentru desfăşurarea diverselor activităţi turistice prezintă: complexul lagunar Razim - format
pe locul fostului golf Halmyris şi compartimentat printr-o serie de cordoane litorale în lacurile
Razim, Goloviţa, Zmeica, Sinoe, extrem de favorabile pentru diferite sporturi cu
ambarcaţiuni, pescuit sportiv etc., cu numeroase vestigii istorice pe maluri: cetatea Histria,
cetatea genoveză Heracleea etc.
Lacurile din zona litorală prezintă diferenţieri evidente sub aspectul gradului de
mineralizare, adesea chiar omul fiind acela care, prin amenajări, a modificat sau a accentuat
unele trăsături hidrochimice. De aici rezultă şi modalităţile de utilizare diferite, fie în

20
balneoterapie (Techirghiol, Ezeru, Mangaliei, Nuntaşi, Costineşti), fie în piscicultură (Razim,
Goloviţa, Zmeica, Sinoe, Taşaul, Hagieni) sau pentru agrement (Lacul Siutghiol, Lacul
Tăbăcăriei, Lacul Belona).

2.4.2. Potenţialul turistic al apelor subterane

Apele subterane, prin formele de organizare hidrografică existente, se implică şi ele în
derulare actului turistic, constituind obiective naturale de atracţie turistică sau „materie primă”
pentru diferite activităţi turistice. Ele intră în fondul turistic al României fie sub forma
lacurilor şi râurilor endocarstice din peşterile accesibile, fie prin apariţia izvoarelor minerale
şi, respectiv, termale de mare adâncime, a izbucurilor etc.
Apele minerale şi termale reprezintă principalul factor natural de cură din România
atât prin volumul rezervelor, cât şi prin calităţile terapeutice pe plan intern şi internaţional,
care este valorificat prin cură externă şi internă, dar şi prin îmbuteliere – ca apă de masă. Prin
calităţile lor fizico-chimice şi valoare terapeutică apele minerale şi termale româneşti sunt
similare şi chiar superioare apelor minerale din vestitele staţiuni Bolzano (Italia), Baden-
Badeen (Germania), Karlovy-Vary (Cehia).
a) Apele minerale ocupă un loc aparte în cadrul resurselor turistice potenţiale,
generând una dintre cele mai vechi forme de turism – turismul balnear. Importanţa lor
deosebită se datoreşte eficienţei în prevenirea şi tratamentul – prin cură internă sau externă – a
diferitelor afecţiuni, dar mai ales varietăţii lor hidrochimice şi unui număr impresionant de
izvoare cu debite exploatabile.
Nu există o definiţie unică dată apelor minerale, ţările aderând fie la conceptul latin,
care defineşte apa minerală doar prin acţiunea sa terapeutică; fie la conceptul german care ia
în consideraţie criterii cantitative de compoziţie chimică. În general, apele minerale sunt acele
ape care provin dintr-o sursă naturală (izvor) sau forată artificial şi îndeplineşte una din
condiţiile următoare:
- conţinutul de săruri minerale dizolvate este de peste 1 g/l;
- prezenţa unor elemente chimice cu acţiune farmacologică cunoscută (fier,
brom, iod, arseniu, bariu, sulf, mangan etc.), în proporţii minim necesare;
- conţinut de gaze dizolvate cu efecte biologice, în concentraţii stabilite (1000
mg CO2/l; 1 mg H2S/l);
- temperaturi de peste 200C, indiferent de conţinutul mineral, care le conferă
caracteristica de ape termale, respectiv: hipotermale (20-310C), termale (32-
380C) şi hipertermale (peste 380C);
- existenţa unei acţiuni terapeutice ştiinţific recunoscută.
Datorită structurii geologice complexe a teritoriului României, țara noastră dispune
de rezerve foarte mari de ape minerale aparţinând tuturor categoriilor recunoscute de
Organizaţia Mondială a Sănătăţii (ape oligometalice, alcaline, alcalino-teroase, clorurate-
sodice, iodurate, sulfuroase, feruginoase, arseniacale, carbogazoase, radioactive). Acestea
ape minerale se cantonează, cu precădere, în zona montană (cu ape carbogazoase), apoi în
zona dealurilor subcarpatice şi chiar podiş – unde predomină apele minerale clorurate, sodice
şi bicarbonatate. În zona de câmpie îşi fac apariţia apele termominerale.
Din punct de vedere genetic, tipurile hidrochimice dominante, legate de faciesul
litologic, sunt apele carbogazoase, cele clorosodice şi sulfuroase-sulfatate.
• Apele carbogazoase se asociază, cu deosebire, de zona montană vulcanică, fiind
rezultatul direct al fenomenelor postvulcanice, de emanaţie a CO2 şi conţin cel puţin 1 g
CO2/l. Ele iau naştere prin impregnarea apelor vadoase cu bioxid de carbon, în aureola
mofetică a eruptivului Oaş-Gutîi-Ţibleş şi Călimani-Gurghiu-Harghita, cel mai extins areal cu
acelaşi hidrochimism se grupează la Bixad, Săpânţa, Valea Borcutului, Bilbor, Borsec, Băile
Harghita, Homorod, Tuşnad, Sâncrăieni, Bodoc, Covasna, Zizin, Malnaş etc.

21
 Alte areale cu mofete şi izvoare carbogazoase există în Munţii Metaliferi (Geoagiu,
Rapolt, Boholţ, Chimindia etc.) dar şi în Câmpia de Vest şi Dealurile Vestice, unde CO2
dizolvat în apele carbogazoase urcă din adâncuri prin sistemul de falii majore (Tinca, Pădurea
Neagră, Lipova, Buziaş).
Dintre staţiunile cu izvoare carbogazoase mixte, bicarbonatate, clorurate-sodice,
feruginoase, sulfuroase etc., recunoscute şi pe plan internaţional, menţionăm: Sângeorz-Băi,
Borsec, Vatra Dornei, Vâlcele (jud. Covasna), Biborţeni, Lipova, Buziaş, unde aceste ape sunt
folosite atât în cură externă (în tratamentul afecţiunilor aparatului cardiovascular), cât şi
pentru cură internă (în tratatmentul dispepsiilor, gastritelor, afecţiunilor inflamatorii ale căilor
urinare etc.).
• Apele minerale clorurate-sodice (sărate)
În balneologie sunt considerate ape clorurate-sodice apele ce conţin peste 1 g/l NaCl,
dar ele au, de regulă, concentraţii mult mai mari (>15 g/l). Apele minerale cu o concentraţie
de peste 15 g/l NaCl sunt considerate ape sărate (hipertone), fiind prezente în Marea Neagră
(15,5 g/l), limanele maritime sau lacurile de stepă sărate (70-80 g/l – Lacul Techirghiol),
lacurile sărate formate în vechi ocne de sare părăsite (Ocna Sibiu – 230 g/l; Ocna Dej – 260
g/l, Ocna Mureş – 266 g/l etc.). Ele se utilizează în cura externă, pentru tratatmentul
afecţiunilor aparatului locomotor, reumatismelor degenerative, afecţiunilor ginecologice etc.
Staţiunile ce folosesc apa sărată în cură externă sunt: pe litoral (valorificând apa
mării): Mangalia, Venus, Neptun, Eforie Nord; pe malul lacului Techirghiol: Eforie Nord,
Techirghiol; în vecinătatea lacurilor sărate: Sovata, Ocna Sibiu, Bazna, Amara, Balta Albă,
Lacul Sărat; în zona masivelor de sare, cu ape minerale sărate concentrate: Băile Govora,
Bălţăteşti, Sărata Monteoru, Slănic Moldova, Ocna Mureş, Ocna Şugatag, Târgu Ocna,
Cojocna, Ocna Dej, Ocnele Mari, Ocniţa, Praid, Slănic Prahova, Someşeni, Telega etc.
Apele minerale clorurate-sodice hipotone (1-15 g/l) provin din izvoarele minerale
prezente în zona cutelor diapire şi sunt folosite predominant în cură internă, inhalaţii,
pulverizaţii, gargarisme: Sângeroz Băi, Slănic Moldova, Călimăneşti-Căciulata, Băile
Olăneşti, Buziaş, Sărata Monteoru, Târgu Ocna, Brădet, Bălţăteşti, Covasna etc.
• Apele sulfuroase şi sulfatate
- Apele sulfuroase se asociază, în general, cu prezenţa formaţuinilor gipsifere sau
sulfurilor din Carpaţii Orientali; a conglomeratelor din Subcarpaţii Getici etc. (Fig.nr.18) şi
conţin cel puţin 1 mg de sulf titrabil; în contact cu aerul ele îşi pierd stabilitatea şi îşi modifică
aspectul – devenind din transparente lăptoase.
Apele sulfuroase slab concentrate se folosesc în cură internă în: diabet zaharat, colite,
intoxicaţii cronice cu metale grele (Zn, Pb, Hg), în afecţiuni cronice ale veziculei biliare etc.
Se administrează şi sub formă de inhalaţii, având o acţiune antiinflamatoare, antiseptică şi
desensibilizantă asupra mucoasei căilor respiratorii.
În cură externă se utilizează apele sulfuroase cu o concentraţie mare de H2S/l, fiind
indicate în tratatemntul afecţiunilor reumatismale degenerative inflamatorii, afecţiunilor
sistemului nervos periferic şi ale sferei genitale; dar şi în tratamentul unor boli de piele la:
Pucioasa, Nicolina-Iaşi, Mangalia, Băile Herculane, Olăneşti, Călimăneşti, Băile Govora –
staţiuni de interes general.
- Apele sulfatate prezintă un interes mult mai restrând, se leagă de acelaşi substrat, dar
în acest caz este prezent şi radicalul SO4, izvoarele sulfatate nefiind folosite în mod organizat
pentru cură balneară (Ivanda în Banat; izvoarele Mircea şi Breazu de lângă Iaşi) deşi în alte
ţări se utilizează cu succes în terapia afecţiunilor hepato-biliare şi intestinal.
• Apele alcaline şi alcalino-teroase
Acest tip de ape minerale se cantonează îndeosebi în Carpaţii Orientali, în Banat şi în
nordul Transilvaniei, având cel puţin 1 g săruri dizolvate la litru.

22
 - Apele alcalino-teroase se caracterizează prin predominanţa bicarbonatului de Ca şi
Mg, având efecte deosebite în tratamentul tulburărilor metabolice, neuro-vegetative, gastrice.
Staţiuni cu ape alcalino-teroase sunt: Sângeorz Băi, Vatra Dornei, Lipova, Biborţeni, Bixad,
Călan, Homorod, Vâlcele etc.
- Apele alcaline şi alcalino-teroase se administrează şi sub formă de inhalaţii (în
afecţiuni O.R.L. şi bronho-pulmonare), sub formă de comprese sau băi (în afecţiuni
dermatologice etc.)
• Apele iodurate sunt ape minerale cu un conţinut de iod de minimum 1 mg/l, fiind
indicate în afecţiuni endocrine, metabolice, gută etc. Izvoarele cu ape minerale complexe cu
conţinut de iod sunt prezente la Băile Olăneşti, Călimăneşti-Căciulata, Carei (fiind indicate în
cură internă); dar şi la Bazna, Govora, Praid, Bălţăteşti, Săcelu, Sărata Monteoru etc. (indicate
în cură externă şi inhalaţii, pulverizaţii).
b) Apele termale şi termominerale
Se leagă genetic de apele de adâncime, cantonate de-a lungul faliilor majore din vestul
ţării, orientate, în general, pe direcţie nord-sud. Insular ele apar însă şi în regiunea carpatică.
Apele termale existente se împart în trei categorii distincte: hipotermale, până la 31 0C,
mezotermale, între 310 şi 380 şi hipertermale, peste 380, ajungându-se chiar la peste 700 în
unele cazuri.
Cea mai bogată în ape termale este Câmpia de Vest, cu apariţii la zi la Băile Felix, 1
Mai, Călacea, Marghita, Tinca, Teremia etc. Surse de ape termominerale se întâlnesc şi în
Munţii Apuseni la Moneasa (320C), Geoagiu (340C), Vaţa de Jos (35-380C); în grabenul
Cernei – la Băile Herculane (620C în cazul apelor din foraje); în zona Vadu Oii-Topalu.
Orizonturi cu ape termale ce au temperaturi de peste 500 C au fost interceptate şi de o
perie de foraje săpate la Ţicleni, Călimăneşti-Căciulata, Cozia, Bivolari, Siriu etc.
În Carpaţii Orientali, hidrotermalismul este legat de vulcanismul neogen. Ca urmare,
există ape mezotermale la Topliţa, la Băile Tuşnad, unde pe lângă apele mezotermale, într-un
foraj a fost interceptat un zăcământ de adâncime cu ape de peste 640C (Ciangă N., 2002).

2.4.4. Potenţialul turistic al litoralului românesc al Mării Negre

Trei elemente naturale majore ale Europei definesc cadrul natural şi turistic al
României – Munţii Carpaţi, fluviul Dunărea şi Marea Neagră. De-a lungul multimilenarei lor
existenţe, aceste coordonate geografice şi-au pus amprenta şi pe istoria şi civilizaţia poporului
român, impunând structuri în reţeaua de aşezări rurale şi urbane, în profilul social – economic
local şi regional, modelând peisaje de mare atractivitate, unele dintre ele cu caracter de unicat.
Din punct de vedere turistic, se detaşează ca amenajări şi dotări coasta Mării Negre,
zonă turistică de excepţie ce concentrează aproape 45% din capacitatea de cazare a României,
în cele mai variate tipuri de unităţi: hoteluri şi moteluri de 1–4 stele, vile de 1–5 stele,
bungalowuri, campinguri, terenuri pentru campare, locuinţe particulare.
Din mai până spre sfârşitul lui septembrie, în cele 13 staţiuni – Năvodari (pentru
copii), Mamaia, Eforie Nord, Techirghiol, Eforie Sud, Costineşti (pentru tineret), Olimp,
Neptun, Jupiter, Cap Aurora, Venus, Saturn şi Mangalia – sau în oraşul Constanţa, sosesc
circa 2,5 milioane turişti români şi străini, pentru a beneficia de 10–12 ore de soare pe zi şi pe
plajele cu nisip fin ale litoralului românesc al Mării Negre.
Cuprins între paralelele de 44°25' şi 43°45' latitudine nordică, zona litoralului
românesc se găseşte pe aceleaşi coordonate geografice ca localităţile Split, Rimini, San Remo,
Monaco, Nisa, Avignon, fiind vestită pentru turismul balnear susţinut de cunoscutele
nămoluri sapropelice, lacurile bogate în săruri, izvoarele mezotermale sulfuroase de la
Mangalia etc.

23
 Cu o lungime de 245 km, între gura de vărsare a braţului Chilia şi Vama Veche, şi o
lăţime ce variază între 4-8 km, zona litorală coboară în trepte domoale spre ţărm; în funcţie de
caracteristicile morfometrice, morfologice, grad de locuire şi utilizare etc. diferenţiindu-se
două sectoare (cu ofertă turistică evident diferenţiată), despărţite de promontoriul „Cap
Midia".
Sectorul nordic este caracterizat prin ţărmuri joase, cu plaja mai îngustă, neamenajată,
cu predominanţa resturilor cochilifere (cu excepţia plajei din dreptul grindului Sărăturile,
foarte extinsă, cu grad mare de stabilitate şi o granulaţie foarte fină a nisipului; sau a celei din
zona Perişor-Portiţa), cu foarte rare aşezări omeneşti şi grad de utilizare nesemnificativ. Pe o
porţiune de circa 40 km, între Gura Chiliei şi Sfântu Gheorghe, ţărmul este deltaic,
reprezentat de limita estică a Deltei Dunării. În continuare spre sud, până la Capul Midia, se
desfaşoară o zonă de nisipuri joase, cu numeroase cordoane litorale, chiar areale înmlăştinite,
dominate de Complexul Razim - format din lacuri situate de-a lungul litoralului: Razim, Sinoe
(cu două mici „anexe", reprezentate prin Lacul Tuzla şi Carnasuf), Goloviţa, Zmeica.
Legătura complexului lagunar cu marea se realizează prin Gura Portiţa şi Gura Periboina.
Zona este propice pentru pescuit sportiv şi agrement nautic.
Sectorul sudic, cuprins între Midia şi Vama Veche, este un ţărm relativ înalt, de tip
faleză săpată în loess şi plaje deschise, protejate adesea de sistemul digurilor, amenajate în
scopuri turistice. Situată la 15-500 m de linia ţărmului, faleza are înălţimi între 20-50 m şi este
frecvent întreruptă de limane, având tendinţa evidentă de retragere, prin procesul de abraziune
marină.
Amenajarea turistică complexă a litoralului, în acest sector, a pus în valoare resursele
fondului turistic natural şi antropic deosebit de variat.
În competiţia europeană a litoralelor însorite, coasta românească a Mării Negre se
impune prin câteva elemente de potenţial turistic deosebit de atractive şi apreciate de turişti şi
care conferă litoralului condiţii pentru a răspunde unei palete largi de motivaţii turistice:
odihnă, agrement sportiv, cură balneară complexă (profilactică, terapeutică, recuperatorie) etc.
Marea Neagra este lipsită de flux şi reflux; în schimb, uneori, valurile pot atinge 1 – 3
m, favorizând talazoterapia. Salba staţiunilor româneşti de pe litoralul Mării Negre are o
înşiruire aproape continuă, de la Năvodari la 2 Mai, pe o lungime de peste 70 km.
O caracteristică aparte a litoralului românesc al Mării Negre este panta de imersiune
lină, de 5 – 15º înclinare, ce înaintează 50 – 150 m de la ţărm în larg, fiind deosebit de
apreciată de copii şi de neiniţiaţii în tainele înotului. Este unul din motivele, dar nu singurul,
pentru care anumite staţiuni sunt destinate cu precădere copiilor – Năvodari, Eforie Sud.
Plaja litoralului românesc este fie adăpostită la baza falezei, în sectorul dintre
Constanţa şi Mangalia, fie prezintă o largă deschidere, în restul litoralului. Spre deosebire de
cea mai mare parte a plajelor europene, plaja românească are o orientare predominant estică
(situaţie întâlnită doar pe coastele estice ale Italiei), fapt ce duce la expunerea ei la soare în tot
cursul zilei de vară (chiar peste 10 ore/zi).
Plaja este, în general, naturală, formată din nisip cuarţos-calcaros, cu o granulaţie fină
spre medie, fiind aproape tot timpul uscat. În sectorul Mangalia Nord s-au amenajat, prin
indiguire şi înnisipare, peste 200.000 m2 de plaje artificiale care, în ultimii ani, s-au restrâns în
suprafaţă datorită furtunilor puternice şi eroziunii marine. Lăţimea plajelor variază între 400-
500 m la Mamaia şi Techirghiol şi doar 50-200 m în restul litoralului.
Panta submersă domoală a platformei continentale, fară denivelări şi gropi, cu valuri mici
favorizează băile de mare, mersul şi jocurile în apă. Plaja şi nisipul plajei oferă condiţii
excelente pentru helioterapie şi psamoterapie, ce fac parte din complexul de cură balneară
specific mării şi contribuie la refacerea şi călirea organismului.
Apa mării prin salinitatea relativ redusă, de 17-18 g/1, şi compoziţia ei chimică
(clorurată, sulfatată, sodică, magnezică) este favorabilă organismului din punct de vedere

24
terapeutic; iar prin acţiunea valurilor şi prezenţa aerosolilor proveniţi din „sfărâmarea"
valurilor la ţărm constituie un element de potenţial turistic natural deosebit, care generează o
formă specială de cură - thalasoterapia.
Lipsa mareelor şi a valurilor mari permite folosirea optimă a plajelor, în timp ce
salinitatea mai redusă a apei la suprafaţă favorizează sporturile subacvatice şi pe cele nautice.
Bioclimatul marin este rezultatul interferenţei dintre climatul de stepă şi influenţa
pontică, caracterizat prin nuanţe uşor excesive - de suprasolicitare a organismului, cu
temperaturi medii anuale mult mai moderate faţă de regiunile înconjurătoare (în sezonul
estival), oscilaţii diurne şi anuale mai atenuate, ploi rare şi de scurtă durată.
Temperaturile, în general moderate: 11,2°C - temperatura medie anuală; 21,8°C -
temperatura medie a lunii iulie şi 0,2°C - temperatura medie a lunii ianuarie; primăverile mai
timpurii şi toamnele mai calde şi prelungite definesc un climat mai cald decât cel de pe
litoralul Mării Baltice, Mării Nordului sau Mării Mânecii, dar mai puţin torid decât cel de pe
litoralul mediteranean, temperatura medie a sezonului estival (iunie - septembrie) fiind de 230
– 250 C.
Principalele caracteristici ale climei, care susţin balneoturismul şi, în general, turismul
de litoral sunt:
- stabilitatea termică accentuată, cu variaţii mici de temperatură în timpul zilei şi de la zi
la noapte, datorată faptului că majoritatea staţiunilor se află între două întinderi de apă:
marea şi, respectiv, limanurile maritime, care înmagazinează ziua o mare cantitate de
căldură şi o degajă lent în timpul nopţii;
- precipitaţii de numai 380 mm/an, cele mai scăzute de pe teritoriul României, ceea ce
face ca plajele să fie preponderent uscate;
- numărul mare al zilelor senine (circa 140 zile/an) şi durata mare de strălucire a soarelui
(> 2.500 ore/an) favorizează în mod evident băile de soare. De altfel, în perioada
estivală sunt 10-11 ore de soare/zi, cu circa 25 de zile însorite pe lună, de unde rezultă
că litoralul românesc este tot aşa de bine încălzit ca şi litoralul mediteranean;
- prezenţa brizei de zi care aduce dinspre larg aerul mai răcoros al mării şi atenuează
temperaturile specifice climei mediteraneene;
- uniformitatea gradului de umezeală şi puritatea aerului încărcat cu aerosoli naturali
(picături foarte fine de apă) proveniţi din spargerea valurilor în zona ţărmului şi care
inhalaţi ajută la mineralizarea organismului şi tratamentul unor boli ale căilor
respiratorii, endocrine etc.
- intensitatea luminii solare este mărită cu 10% prin razele reflectate de oglinda mării şi a
lacurilor, precum şi de nisipul alb;
- puritatea aerului maritim permite radiaţiei solare să ajungă întreagă de sol;
- presiunea atmosferică ridicată – maxima 746 mm, minima 758 mm – asigura o
puternică oxigenare a sângelului;
- sejurul pe litoralul românesc al Mării Negre are asupra organismului o dublă acţiune:
excitantă, datorită radiaţiilor ultraviolete puternice, conţinutul crescut de iod şi sărurile
din atmosferă, dar, în acelaşi timp, şi calmă, prin uniformitatea presiunii atmosferice,
prin variaţiile foarte mici ale temperaturii, umezeala constantă;
- îmbinarea armonioasă a acestor două acţiuni, aparent contradictorii, dă naştere unui
climat stimulator, care determină o creştere a metabolismului, o scăderea frecvenţei
respiratorii, o combinare mai uşoară a hemoglobinei din sânge cu oxigenul atmosferic,
irigarea plămânilor şi creierului, o stimulare generală a proceselor biologice;
- factorii naturali de cură de pe litoral sunt variaţi, deci, tratamentul balnear se face prin
cura de soare, baia de soare, cura de nămol, baia de nisip, componente climatice.

25
 Apele mineralizate puse în valoare prin foraje, sau existente prin intermediul unor
lacuri sărate, asociate cu nămolul terapeutic, sunt resurse turistice de primă importanţă în
susţinerea curei balneare.
Apele de adâncime mineralizate (cu 618-1038 mg/1 săruri) şi mezotermale (24-28°C),
aduse la suprafaţă cu ajutorul forajelor, sunt din punct de vedere chimic bicarbonatate,
calcice, sulfuroase, clorurate, iodurate şi sunt valorificate la Mangalia, Eforie Nord, Venus,
Saturn, Neptun; fiind indicate în tratamentul afecţiunilor reumatismale, ginecologice, ale
sistemului nervos periferic sau chiar în cură internă (pentru tratarea colitei, dischineziei biliare
etc.).
Apele sărate ale lacului Techirghiol (50-55 gr/1) şi apele sulfuroase ale lacului
Mangalia sunt folosite în cură externă, în special pentru tratarea bolilor reumatismale.
Nămolul terapeutic are o acţiune benefică asupra organismului prin substanţele
minerale şi organice conţinute, fiind un important factor de cură, folosit fie sub formă de
împachetări, fie sub formă de ungeri cu nămol. Nămol sapropelic se află în câteva lacuri
sărate de pe litoral, impunându-se prin calitate şi cantitate nămolul de la Techirghiol, cu
rezerve de 500.000 m3 şi valoare terapeutică deosebită, folosit în cadrul stabilimentelor
balneare de la Eforie Nord şi Sud, Techirghiol. Nămolul de turbă a fost pus în evidenţă şi este
utilizat parţial la Mangalia, cu rezerve valorificabile în scopuri terapeutice de circa 400.000
m3.
Alte obiective naturale sau modificate de om, care prezintă interes pentru turismul
litoral sunt lacurile cu apă dulce: Siutghiol, Belona, Neptun, Jupiter, Tăbăcăriei - ce
îmbogăţesc aspectul peisagistic al litoralului şi permit practicarea agrementului nautic;
rezervaţia de dune de la Agigea; ariile protejate reprezentate prin pâlcul de stejari brumării de
la Neptun, Pădurea Hagieni, peştera de la Limanu etc.

2.5. Nămolurile terapeutice (peloidele)

Nămolurile sau peloidele (de la grecescul pelos = mâl) sunt substanţe care se
formează în condiţii naturale, sub influenţa proceselor geologice şi biologice, fiind folosite în
scopuri terapeutice ca atare, sau după o prealabilă pregătire prin măcinare, amestec cu ape
minerale sau încălzire, deoarece substanţele minerale şi organice conţinute au o acţiune
benefică asupra organismului.
În concepţia actuală, nămolurile reprezintă amestecuri eterogene de substanţe organice
şi minerale, în stări de agregare şi forme structurale variate. Ele conţin:
• o fază solidă, compusă din substanţe organice (celuloză, lignină, răşină, ceruri,
componente lipidice etc.) şi minerale (săruri insolubile şi o structură argiloasă);
• o fază lichidă reprezentată de soluţia apoasă a substanţelor solubile organice şi
anorganice din nămol, ce ocupă interstiţiile dintre particulele solide. Ea provine din
apa lacurilor (în cazul nămolurilor lacustre), din apa minerală (în nămolurile minerale
şi unele turbe) şi din precipitaţii;
• o fază gazoasă rezultată în urma diferitelor procese fizico-chimice şi biochimice, şi
reprezentată şi prin hidrogen sulfurat (H2 S), dioxid de carbon (CO2 ), O2 , H2 etc.
Nămolurile au efecte deosebite în afecţiunile reumatice, circulatorii periferice,
ginecologice etc., principiile active fiind de natură chimică, fizică, mecanică – determinate de
compoziţia chimică, microbiologică şi enzimatologică.
Utilizarea peloidelor, ca factori terapeutici, a început încă în a doua parte a sec. XIX la
Techirghiol (folosind nămol sapropelic) şi Vatra Dornei (pe baza nămolului de turbă exploatat
la Copăceni şi, ulterior, la Poiana Stampei-Pilugani), tratamentul cu peloide devenind în timp
o procedură cunoscută, aplicată curent în numeroase staţiuni balneare şi balneoclimaterice, de
pe litoralul Mării Negre şi până în zona montană.

26
 După condiţiile de formare şi compoziţia lor chimică nămolurile se diferenţiază în:
• Nămoluri sapropelice – formate pe fundul lagunelor şi lacurilor sărate prin
sedimentarea sub ap a materiilor organice şi minerale şi sub influenţa proceselor
microbiologice şi fizico-chimice. Au, în general, culoare neagră - datorită monosulfurilor de
fier, fiind prezente pe fundul lacurilor sărate: Techirghiol (cu rezerve exploatabile estimate la
peste 500.000 m3), Amara, Lacul Sărat, Ursu, Aluniş, Coştini, Ocna Sibiului, la Bazna,
Ocnele Mari, Slănic etc.
Acestea sunt utilizate în tratarea afecţiunilor locomotorii, fie sub forma împachetărilor
şi a băilor de nămol sau pentru obţinerea unor factori medicamentoşi de extract, cum este Pel
Amar, obţinut din nămolul sapropelic din Lacul Amara şi având un efect sporit asupra
aceloraşi afecţiuni.
• Nămolurile minerale se formează în mod natural, în jurul izvoarelor minerale,
ca urmare aproceselor fizico-chimice şi microbiologice care se declanşează la contactul apei
minerale cu un pat argilos. Se pot obţine şi în bazine artificiale căptuşite cu un pat argilos, de
data aceasta formarea fiind dirijată (tot prin procese microbiologice şi fizico-chimice, la
contactul apă minerală – pat argilos). Astfel de nămoluri minerale găsim la Govora (nămol
silicios, iodat), Geoagiu (feruginoase), Sângeorz-Băi (uşor radioactive - radonic), Voşlobeni,
Pucioasa, Băile Tuşnad, Mădăraş, Turia (sulfatate), la c0are se adaugă şi nămolurile cu ape
carbogazoase din Depresiunea Dornei şi Depresiunea Borsec; nămolurile de la Covasna etc.
• Nămolurile de turbă – formate în mlaştini, prin transformarea incompletă a
materialului vegetal, în condiţii de umiditate avansată. Nămolul de turbă a fost utilizat pentru
prima dată la Vatra Dornei, în 1880; urmat de Borsec în anul 1889, importante resurse de
acest gen existând la Vatra Dornei, Borsec, Malnaş, Someşeni, Felix, 1 Mai, Mangalia (cu
peste 300.000 m3 rezerve valorificabile) etc.
Nămolul se aplică mai ales sub formă de băi, împachetări, cataplasme (aplicaţii de
nămol, la temperaturi variate, pe regiuni limitate ale corpului), sau sub formă de oncţiuni (o
metodă de aplicare a nămolului rece, practicat pe litoral). Principalelel indicaţii ale
nămoloterapiei le constituie afecţiunile aparatului locomotor, afecţiunile ginecologice cronice,
bolile endocrine, dermatologice etc.

2.6. Gazele terapeutice naturale (emanaţii de origine mofetică)

Gazele terapeutice au origine mofetică, fiind şi ele utilizate în tratamentul balnear, fie
asociate cu apele minerale, fie separat, în România fiind cunoscute mai multe zone cu apariţii
de emenaţaii gazoase de CO2 şi sulfatariene. Aşa sunt ivirile de emanaţii de CO 2 din zona
eruptivului neogen Gutîi – Călimani – Harghita, în localităţile:
• Covasna – cea mai mare şi cea mai pură (98,0% CO2) emenaţie mofetică din
Europa, cu amenajări moderne pentru tratament;
• Turia, Băile Sântimbru, Băile Harghita – cu emenaţii de o puritatea deosebită
(peste 94% CO2);
• Balvanyos, Tuşnad-Băi, Sângeorz-Băi – cu mofete utilizate rudimentar, în
încăperi improvizate.
Legat de manifestările postvulcanice din zona eruptivului sunt cunoscute şi câteva
iviri gazeifere care conţin, pe lângă CO2 şi H2 S, care imprimă gazului un caracter sulfurat,
emenaţiile de acest tip fiind cunoscute sub denumirea de sulfatară (cele mai reprezentative la
Turia, Băile Harghita, Băile Sântimbru, Sugaş Băi).
Dacă emanaţiile carbogazoase sunt intens utilizate în cura balneară, amenajându-se
instalaţii adecvate, mai mult sau mai puţin moderne, pentru tratatment mofetic la Covasna,
Tuşnad, Vatra Dornei, Slănic Moldova, Borsec, Harghita Băi etc., ivirile sulfatariene sunt
insuficient şi empiric valorificate în cura balneară.

27
 Mofeta naturală (numai emanaţia de CO2 - gaz uscat), utilizată în scop terapeutic în
România, este un fenomen unic în lume, aplicarea tratamentului realizându-se colectiv, în
încăperi amenajate în forma unui „circ roman”. Termenul de „mofetă” s-a extins şi pentru
gazele (CO2) extrase din ape carbogazoase şi utilizate în scop terapeutic.
Alături de apele minerale care îndeplinesc condiţiile de îmbuteliere şi CO 2 (rezultata
din emanaţii naturale sau captat prin foraje până la stratul de gaz) poate fi, şi este „îmbuteliat”
(la Covasna).

2.7. Salinele terapeutice

Salinele, prin microclimatul „de salină”, constituie un element important al
potenţialului balnear. Recunoaşterea şi utilizarea în balneoterapie a microclimatului de salină
s-a realizat mai ales în a doua jumătate a sec. XX şi, în special, în ultimele trei decenii, când
au fost introduse în circuitul terapeutic salinele de la Slănic Prahova, Praid, Târgu Ocna, la
care se adaugă Ocna Dej şi Cacica cu posibilităţi reale şi multiple de utilizare.
Cel mai important tip de microclimat, microclimatul de salină are un caracter sedativ
de cruţare, cu valori foarte reduse ale indicilor de stres. Este un climat echilibrat sub aspectul
umezelii, umiditatea relativă fiind de circa 60-80%; uşor răcoros ca temperatură (de 12-130C);
curenţii de aer au viteze reduse, practic insesizabile; presiunea aerului este constantă. În
condiţii de salină se remarcă, deci, o constanţă evidentă a parametrilor fizici, chimici şi
microbiologici, practic fără variaţii zilnice şi sezoniere (spre deosebire de aerul din exterior).
Terapia în salinele amenjate şi, în geenral, speleoterapia dă rezultate încurajatoare în
tratarea astmului bronşic, bronşitelor cronice, alergiei căilor respiratorii superioare; intervine
în suprimarea stresului cutanat şi pulmonar; aerosolii de Na, Ca şi Mg având un rol deosebit
în favorizarea respiraţiei profunde.

28
 3. POTENŢIALUL TURISTIC ANTROPIC
(PATRIMONIUL TURISTIC CULTURAL)

3.1. Consideraţii teoretice

Ultimul secol de cultură şi civilizaţie a societăţii umane a arătat că turismul s-a

diversificat în mod continuu şi că prezintă din ce în ce mai multe produse "culturale". Această
nouă orientare va contribui la integrarea tot mai activă a potenţialul turistic antropic, a
bunurilor culturale şi va determina accelerarea procesului de restaurare a monumentelor şi de
conservare a tradiţiilor naţionale. Turismul cultural se naşte din curiozitatea fiecăruia pentru
valorile şi capodoperele umanităţii şi presupune două condiţii majore:
• dorinţa de a se cultiva în plan spiritual şi cultural, de a cunoaşte bunurile culturale
existente;
• consumarea unui produs turistic complex, care se sprijină pe servicii turistice de calitate.
Pe baza experienţei internaţionale, turismului cultural presupune trei elemente importante:
 existenţa fondului turistic cultural propriu-zis (patrimoniul turistic cultural –
potentialul turistic antropic);
 asigurarea structurilor și serviciilor de primire ,
 asigurarea de servicii turistice complementare (dotări şi utilităţi de agrement şi
divertisment în funcţie de motivaţiile turiştilor).
*Patrimoniul cultural = totalitatea valorilor materiale și spirituale create de omenire
în procesul practicii social-istorice, precum și totalitate instituțiilor necesare pentru crearea și
comunicarea acestor valori (muzee, teatre, universități, etc.). El cuprinde, în sens larg,
patrimoniul cultural material - clădiri, vestigii ale vieții materiale și spirituale prin care se
poate reconstitui imaginea unei comunități omenești din trecut, tehnică mijloace de
comunicație ,îmbrăcăminte etc. și patrimoniul cultural spiritual - respectiv creațiile din
domeniul științei, literaturii, artelor,dar și nivelul educației, al moralității.
*Patrimoniul turistic cultural = acele bunuri culturale mobile şi imobile, cu valoare
deosebită sau excepţională (din punct de vedere istoric, arheologic, numismatic, heraldic,
ştiinţific şi tehnic, documentar, etnografic, artistic, literar, cinematografic, cartografic,
bibliofil, epigrafic), care au reale valenţe turistice şi pot constitui punctele de bază în
realizarea unor produse turistice originale,generând diferite forme de turism, atunci când sunt
asigurate serviciile de primire și cele complementare.
În condiţiile redeschiderii porţilor României spre Europa şi lume un loc important
deţine şi prezentarea, prin potenţialul cultural, a trăsăturilor definitorii de cultură şi civilizaţie
naţională. Valorificarea potenţialului cultural se poate face numai pe baza unui turism cultural
durabil şi presupune importante eforturi de organizare, amenajare şi derulare a programelor
turistice care sunt cerute de turiştii dornici să aibă percepţii şi experienţe inedite şi adevărate.
Patrimoniul turistic (oferta turistică) a unui teritoriu geografic (judeţ, staţiune) este
compus din:
- Potenţialul turistic (natural şi antropic);
- Infrastructură (generală şi turistică);
- Structuri turistice (baza tehnico-materială a turismului).
Elementele naturale sau antropice - resurse sau atracţii turistice - reprezintă materia primă
pentru activităţile turistice.
Potenţialul turistic natural - reprezintă totalitatea resurselor turistice pe care le oferă
cadrul natural prin componentele sale fizico-geografice (relief, climă, hidrografie, faună,
floră) inclusiv caracteristici modificate sau amenajări ale acestora.

29
 Potenţialul antropic - reprezintă totalitatea resurselor turistice rezultate ale creaţiei umane
din punct de vedere cultural - istoric şi tehnico-economic din cadrul unui teritoriu sau al unei
aşezări umane considerate ca având valoare turistică sau constituind bază de existenţă pentru
turism.
*Potenţialul turistic antropic este definit ca ansamblul de valori materiale și spirituale
create de societate, care îndeplinesc condiţiile valorificării pe plan turistic. Acesta s-a conturat
în timp istoric, îmbogăţindu-se treptat în urma ascensiunii creative a omului, care a produs
mereu noi valori ,,îmbogăţindu-şi" mediul artificial, în concordanţă cu creşterea pretenţiilor
sale de cultură şi civilizaţie.
Obiectivelor turistice antropice, existente în prezent, au fost realizate de om în alte
scopuri, însă ele au ajuns în această ipostază de ,,potenţial turistic" treptat, pe măsură ce au
ajuns să fie reprezentative pentru o anumită regiune sau etapă istorică, socială, culturală sau
tehnică. Îndeplinind acastă condiţie ele au rolul de a reâmprospăta memoria socială a
vizitatorului.
Societatea modernă se confruntă cu o creştere numerică fără precedent a fondului
turistic antropic şi cu o diversificare pe unitatea de suprafaţă mult mai mare decât în cazul
potenţialului turistic natural, datorită progresului tehnologic şi creşterii apetitului pentru nou
şi inedit.
Atractivitatea componentelor antropice ale componentelor patrimonuilui cultural este
determinată de o serie de însușiri:
 unicitatea, singularitatea este o însuşire a obiectivelor antropice care sporeşte
atractivitatea turistică, fie că este vorba de un ,,produs unicat", fie de un obiectiv ajuns unicat
datorită menţinerii în timp;
 dimensiunea ieşită din comun a obiectivelor antropice este un atribut care
polarizează atenţia şi interesul turiştilor. De dimensiuni foarte mari (Palatul Parlamentului,
Crucea de pe Caraiman) sau foarte mici (obiecte de artă, cărţi etc.) anumite componente
antropice ale potenţialului sunt admirate de mii şi zeci de mii de turişti participanţi la diferite
forme de turism;
 ineditul este şi el o sursă de atracţie care rezultă din natura materialului de
construcţie (în cazul Crucii de pe Caraiman de exemplu), culoarea specifică (în cazul unor
mănăstiri din Moldova), amplasarea obiectivelor în locuri insolite (Castelul Bran, al
Huniazilor, Cetatea Devei etc.), arhitectura deosebită (Castelul Peleş, Palatul Parlamentului);
 vechimea unor obiective trezeşte, de asemenea, interesul turiştilor, fie că sunt
obiective prezente în muzee (obiecte antice, podoabe foarte vechi, cărţi vechi, elemente de
tehnică populară veche etc.), fie că sunt obiective cu rezonanţă istorică (Biserica Densuş,
Mănăstirea Vodiţa);
 funcţiile sau funcţia îndeplinită de anumite edificii poate deveni adesea o sursă de
interes turistic (Clădirea Guvernului, Opera Română, Teatrul Naţional).
Fondul turistic antropic din România reuneşte o gamă foarte largă şi variată de
componente, care pot fi grupate în:
 componente cultural-istorice;
 componente etnoculturale şi etnofolclorice;
În condiţiile redeschiderii porţilor României spre Europa şi lume un loc important
deţine şi prezentarea, prin potenţialul cultural, a trăsăturilor definitorii de cultură şi civilizaţie
naţională. Valorificarea potenţialului cultural se poate face numai pe baza unui turism cultural
durabil şi presupune importante eforturi de organizare, amenajare şi derulare a programelor
turistice care sunt cerute de turiştii dornici să aibă percepţii şi experienţe inedite şi adevărate .
Dezvoltarea industriei turistice axate pe elemente de cultură, care sunt mărturii perene
ale evoluţiei culturii şi civilizaţiei unui popor, trebuie să se bucure de un parteneriat activ între
domeniul cercetării, autorităţile centrale, administraţiile publice locale, societăţile şi agenţiile

30
de turism care pot promova ideea de valorizare a bunurilor culturale deosebite, păstrarea şi
conservarea acestor comori culturale.
Infrastructura
Aceasta caracterizează gradul de dezvoltare şi este menită să asigure funcţionarea normală
a unor sectoare importante ale societăţii moderne, fiind indispensabilă pentru industria
hotelieră şi turistică. Ea este de două feluri:
1. infrastructura generală;
2. infrastructura turistică.
1. Infrastructura generală:
- Reţeaua de transport comunicaţii;
- Reţeaua tehnico-sanitară (alimentare cu apă, energie electrică şi termică);
- Reţeaua edilitar-urbană (construcţii, pietonală);
- Reţeaua comercială şi prestări servicii;
- Reţeaua administrativă şi de asigurare a populaţiei.
2. Infrastructura turistică:
- Reţeaua de transport pe cablu în staţiuni montane şi pârtie de schi;
- Grupuri administrative gospodăreşti;
- Reţeaua tehnico-sanitară pentru staţiuni turistice şi obiective distractive;
- Căi de comunicaţie.
Structurile turistice
Sunt totalitatea mijloacelor materiale de care se foloseşte turismul pentru realizarea
funcţiilor şi obiectivelor sale economico-sociale. Cuprind:
1.Structuri de primire (hoteluri, moteluri, cabane, vile);
2.Structuri pentru servirea mesei (restaurante, autoservire);
3.Structuri agrement (cluburi agrement, cazinouri);
4.Structuri tratament balnear;
5.Structuri de transport turistic

3.2. Criterii de identificare și de evaluare ale potenţialului turistic cultural-

istoric (potenţialului turistic antropic).

Prezenţa României la confluenţa unor puternice imperii a făcut ca patrimoniul cultural

să aibă particularităţi proprii, cu bunuri care îşi au originalitate izvorâtă tocmai din acest
amalgam de stiluri şi curente. Patrimoniul cultural include bunuri reprezentate prin:
ansambluri şi situri, monumente cu valoare deosebită din punct de vedere istoric, ştiinţific,
artistic, estetic, antropologic şi sociologic, religios, cât şi peisaje culturale, zone istorice
reprezentative la nivel naţional.
În industria turistică, utilizarea acestor bunurilor culturale se realizează ţinând cont de
câteva criterii deosebit de importante:
 poziţia (locul) - la nivel mondial, continental, regional şi local , ne oferă gradul de
accesibilitate a bunului cultural şi sugerează dotările de infrastructură necesare pentru
ca acesta să fie cunoscut şi vizitat.
 gradul de conservare şi restaurare - deţine un loc aparte, un rol major în
valorificare, deoarece, în general , sunt vizitate şi atrase în circuite turistice
bunurile culturale cu un nivel bun de păstrare şi conservare, chiar dacă este vorba
de situri arheologice şi/sau ruine ale unor vechi monumente; multe bunuri cultural-
imobile şi mobile nu sunt puse în valoare datorită stării de degradare în care se
află;
 geniul tehnic care se referă la mijloacele de care s-a slujit artistul pentru a-şi realiza

31
 operele şi monumentele, unde limitele de creaţie sunt elastice şi extensibile; de multe
ori turiştii sunt deosebit de interesaţi să cunoască vechi tehnici artistice;
 gradul de percepţie a bunurilor culturale - reflectă nivelul de mediatizare a unor
bunuri culturale, notorietatea acestora şi modul în care ele sunt cunoscute de
potenţialii turişti şi participă la deschiderea orizontului cultural şi educativ, de
toleranţă culturală; turiştii prin cunoaşterea şi percepţia unor noi elemente de cultură
şi civilizaţie pot respecta identităţile culturale şi devin mai toleranţi în raport cu alte
forme de cultură.
Din întreaga zestre culturală a României numai anumite bunuri culturale mobile şi
imobile au reale valenţe turistice şi pot constitui punctele de bază în realizarea unor produse
turistice originale (Date prelucrate după informaţii de specialitate din Direcţia Monumentelor
istorice din Ministerul Culturii, 1995-1998).
Potrivit ultimelor reglementări legislative (Ordinul Ministrului, nr.2032/1999,
nr.268/2003, HG.1430/2003, HG. 493/2004) s-a creat cadrul adecvat pentru aplicarea unor
norme metodologice de clasare şi evidenţă, de elaborare a listei monumentelor istorice, de
realizare a unor fişe de evidenţă, de atestare şi aplicare a unor criterii de departajare, de
monitorizare a lor pentru respectarea cerinţelor de conservare şi protecţie. Conform acestor
ultime intervenţii legislative, în analiza bunurilor culturale și pentru determinarea
importanţei acestora se aplică următoarele criterii:
- valoarea istorică - vechimea şi raritatea, unicitatea unui bun cultural;
- valoarea estetică - dă măsura expresivităţii, coerenţei stilistice, virtuozitatea tehnicii şi a
execuţiei;
- valoarea urbanistică și constructivă - se referă la elementele de arhitectură şi
ornamentare a spaţiilor construite, modul de dispunere ale acestora , integrarea bunurilor
culturale în cadrul aşezărilor rurale şi urbane şi care pot pune în valoare identitatea
arhitecturală şi istorică a unei localităţi;
- valoare arhitecturală ţine cont de modul de proiectare şi construcţie, de stilul
arhitectural, de manierea specifică a unor renumiţi arhitecţi;
- valoarea artistică - are în vedere reliefarea modului de ornamentare exterioară,
interioară şi exprimă plasticitatea, armonia şi echilibrul elementelor care constituie un
bun cultural;
- valoarea memorial-simbolică - prin care un bun cultural devine reprezentativ pentru un
anume spaţiu geografic şi cultural, pentru un anumit popor sau minoritate etnică; se leagă
de păstrarea unei anume identităţi culturale, sau unor construcţii care sunt legate de
marile valori ale culturii şi civilizaţiei româneşti.
- frecvenţa unui anume bun cultural - la nivel regional,local, dat fiind rolul său în plan
social, cultural;
- raritatea - exprimă un set de caracteristici proprii şi conferă şi o anume identitate
culturală, uneori simbolică şi/sau emblematică;
- unicitatea prin vechime, stil, materiale folosite, tehnică.
Pe măsură ce turismul cultural şi-a diversificat foarte mult formele de manifestare şi a
inclus tot mai multe bunuri culturale s-au adăugat şi alte criterii valorice:
 valoarea de utilizare -- pe care o poate avea un bun cultural şi/sau monument aflat în
folosinţă individuală , sau a unei societăţi de turism (casă memorială, expoziţie, unitate
de alimentaţie publică, minihotel);
 valoarea economică -- are în vedere beneficiile imediate care se pot obţine din
valorificarea acestor tipuri de bunuri culturale;
 valoarea estetico-ambientală -- menţine atractivitatea turistică a zonelor istorice, prin
ea unele elemente pot deveni componente ale unor produse turistice de marcă;

32
  valoarea educativă şi de cunoaştere -- are un rol deosebit în conturarea personalităţii
umane, în asigurarea păstrării identităţii culturale şi a dezvoltării toleranţei interumane.

3.3. Tipuri şi categorii de patrimoniu cultural

Patrimoniul cultural include bunuri imobile şi mobile. Bunurile imobile prezintă

valoare din punct de vedere arheologic, istoric, arhitectural, religios, urbanistic, artistic,
peisagistic, tehnico-ştiinţific. Bunurile mobile includ obiecte cu semnificaţie istorică şi
documentară, valoare artistică şi etnologică, ştiinţifică şi tehnică.
Pe baza legislaţiei în vigoare, patrimoniul cultural beneficiază de o sumă de activităţi
menite să identifice noi valori culturale, să le asigure protejarea, să ofere soluţii pentru
valorificare economică şi să le promoveze la nivelul societăţii. În acest context pot fi
menţionate:
- acţiunile de evidenţă şi inventariere (prin care se realizează fişe pentru fiecare bun
cultural, clasarea şi declasarea unor monumente);
- acţiunile de conservare şi restaurare - prin care se asigură condiţiile de protecţie faţă
de factori distructivi (atacuri de mucegaiuri, insecte, ciuperci, temperaturi extreme, fenomene
de, ş.a.).;
- acţiunile de valorificare - prin iniţiative culturale, turistice (pentru a le face cunoscute
dar şi pentru a obţine venituri suplimentare);
- acţiunile de informare şi promovare prin mass-media - pentru a fi cunoscute
publicului larg în scop ştiinţific şi educativ.

3.3.1. Patrimoniul cultural mobil cuprinde o mare varietate de obiecte care au

statut de exponate şi care au valoare istorică, memorială, documentară, ştiinţifică, tehnică şi
etnografică. La nivel naţional există peste 20 de milioane de asemenea bunuri , tendinţa fiind
de îmbogăţire prin noi donaţii şi achiziţii. Dat fiind perisabilitate acestor bunuri, cea mai mare
parte sunt păstrate în muzee, colecţii şi case memoriale.
La baza selectării şi clasării acestor bunuri stau o serie de reglementări legislative:
Ordinul Ministrului nr.2053/2002, care include normele de clasare a bunurilor culturale
mobile; Ordinul Ministrului nr.2035/2000 privind normele metodologice de inventariere şi
gestionare a bunurilor culturale din muzee, colecţii publice, case memoriale, centre de
cultură şi alte unităţi similare. La acestea se adaugă O.U. nr.16/2003, ca o completare a
Legii nr.182/2000, privind protejarea patrimoniului cultural mobil; Legea nr.311/2003 a
muzeelor şi colecţiilor publice, toate cu un rol important în conservarea acestor obiectelor
valoroase şi stoparea comerţului ilicit.
În ciuda continuităţii materiale şi culturale a societăţii umane, aceste bunuri se
diferenţiază de la o epocă la alta prin dimensiuni, structură, compoziţie, utilitate, trecând de la
forme simple la cele complexe de astăzi.

Structura patrimoniului cultural mobil

Patrimoniul cultural naţional mobil cuprinde bunuri cu valoare deosebită sau
excepţională (din punct de vedere istoric, arheologic, numismatic, heraldic, ştiinţific şi
tehnic, documentar, etnografic, artistic, literar, cinematografic, cartografic, bibliofil,
epigrafic), toate reprezentând valori adunate în timp, ca mărturii ale relaţiei dintre creatorii de
bunuri materiale şi demonstrează participarea lor la formarea culturii şi civilizaţiei româneşti.
Multe dintre aceste bunuri s-au păstrat şi transmis din generaţie în generaţie, odată cu
proprietăţile imobiliare, altele au fost rezultatul muncii unor pasionaţi colecţionari de obiecte
de artă şi nu numai. Acest patrimoniu cuprinde mai multe categorii de bunuri mobile:
 Bunuri arheologice şi istorico-documentare reprezentate, la rândul lor, prin:

33
 - obiecte arheologice (unelte, arme, ceramică, podoabe, monede, inscripţii sigilii,
veşminte, însemne funerare), majoritatea acestora se concentrează în muzeele de istorie şi
arheologie.
- obiecte provenite din dezmembrarea, demolarea, distrugerea (datorită unor factori de
risc) a unor monumente istorice; aici fiind cuprinse pietre funerare, uşi de biserici,
catapetesme, etc.
- mărturii materiale şi documentare referitoare la etapele istorice parcurse, evoluţia în plan
economic, social, militar, religios, artistic, ştiinţific, sportiv; cuprinde însemne, bunuri
materiale, acte şi documente emise la nivel public şi privat;
- manuscrise, cărţi rare, cărţi vechi, cărţi cu importanţă bibliofilă care se regăsesc atât în
marile biblioteci publice, dar şi în cele religioase sau private;
- documente şi tipărituri de interes special, acte de arhivă, hărţi şi alte materiale
cartografice care sunt originale, aflate în instituţii guvernamentale, publice, private
(ministere, bănci, primării, colecţii particulare);
- obiecte cu valoare memorialistică şi piese epigrafice;
- obiecte şi documente cu valoare numismatică, filatelică, heraldică (bancnote, monede
medalii, decoraţii, insigne, sigilii, brevete, mărci poştale, drapele, stindarde);
- materiale fotografice reprezentate prin clişee negative, diapozitive, fotografii, filme,
înregistrări audio şi video;
- instrumente muzicale, uniforme militare, obiecte de vestimentaţie, etc.;
- obiecte simple, de valoare tehnică , utilizate în ateliere şi gospodării individuale;
- alte bunuri care se pot înscrie în această categorie.
 Bunuri cu semnificaţie artistică, de valoare excepţională sau deosebită, care la
rândul lor cuprind mai multe valori :
- opere de artă plastică - desene, picturi, gravuri, fotografie şi litografie, etc.;
- opere de artă decorativă realizate din lemn, metal, ceramică, sticlă, porţelan, textile,
utilizate ca ornamente aplicate de exterior – interior, sau ca podoabe;
- obiecte de cult reprezentate prin icoane pe lemn, sticlă, broderii, argintărie, orfevrărie în
metal, mobilier (catapetesme, strane, mese de altar, etc.);
- proiecte şi prototipuri de design create ca modele de încercare, înainte de finalizarea
unor obiecte artistice şi tehnice;
- materiale primare de documentare, filmare - înainte de finalizarea unor creaţii de film,
documentare artistice şi de animaţie;
- alte bunuri materiale din această categorie.
 Bunuri cu semnificaţie etnografică, cu valoare deosebită şi excepţională, care
înglobează o serie de obiecte reprezentative pentru zonele etnografice româneşti:
- piese de mobilier, ceramică, unelte, obiecte de uz casnic şi gospodăresc;
- obiecte textile, piese de port popular, obiecte din pielărie, din metal, sticlă, os, piatră,
sticlă - cu valoare decorativă şi ornamentală;
- podoabe, instrumente muzicale, obiecte de cult;
- alte bunuri materiale din această categorie.
 Bunuri de importanţă ştiinţifică cu valoare deosebită şi excepţională, care includ
o serie de obiecte mai rar întâlnite în muzee, colecţii publice şi private :
- specimene rare aflate în colecţii botanice, zoologice, geologice şi mineralogice,
anatomice, bine conservate în timp şi spaţiu;
- trofee de vânat aflate în muzee , colecţii publice şi private;
- alte bunuri materiale din această categorie.
 Bunuri de importanţă tehnică, reprezentative pentru o anumită etapă de
dezvoltare istorică şi economică şi care cuprind:
- creaţii tehnice unicat din diverse sectoare industriale;

34
 - rarităţi indiferent de marcă, creaţii tehnice cu valoare memorială;
-prototipurile aparatelor, dispozitivelor, instrumentelor, maşinilor - care ulterior au intrat
în producţie de serie;
- realizări ale tehnicii populare;
- matriţe de compact-discuri şi CD-ROM;
- alte bunuri materiale din această categorie.
Toate aceste bunuri pot fi cunoscute prin intermediul unor instituţii muzeale, colecţii,
case memoriale şi cuprind câteva zeci de milioane de asemenea obiecte. Ele fac parte din
tezaurul naţional şi reflectă nivelul de cultură şi civilizaţie al unui popor, spiritul artistic şi de
inovaţie, influenţele culturale şi tehnice venite din exterior.

3.3.2. Patrimoniul cultural imobil

Cuprinde clădiri sau/şi ruine valoroase sub aspect arheologic, istoric, arhitectural,
religios, artistic, urbanistic şi unde toate părţile componente - exterioare şi interioare - sunt
elemente de valoare, care fac parte integrată din structura acestora. Patrimoniul arhitectural
înglobează şi produse din alte arte: sculpturi, vitralii, mobilier, diferite ornamente de piatră,
ipsoserie, lambrisări în lemn, picturi murale, etc.; adesea el cooperează cu proiectarea
peisagistică şi cea urbanistică pentru armonizarea aspectului exterior al clădirilor cu natura
înconjurătoare. Factorii economici şi sociali au influenţat vizibil principalele stiluri care şi-au
pus amprenta în timp şi spaţiu asupra arhitecturii: egiptean, grec, roman, bizantin, romanic,
gotic, renascentist, baroc, rococo şi modern.
Vechimea locuirii în spaţiul carpato - danubiano - pontic şi existenţa, a unui procent
ridicat de populaţie rurală cu ocupaţii tradiţionale multiseculare, condiţiile fizico-geografice,
politice şi sociale specifice au impus o anume evoluţie a manierei de construcţie, dar şi o
anumită structură a aşezărilor rurale şi urbane şi un anume mod de construire.
La sfârşitul secolului XVII şi sec. XVIII, în urma dezvoltării oraşelor românești şi a
consolidării unei categorii sociale mai înstărite, au apărut numeroase clădiri de tip conace,
palate, castele etc., cu vădite influenţe occidentale, dar şi biserici fortificate, cule. Arhitectura
tradiţională mult mai conservatoare şi-a păstrat elementele şi ornamentica definitorii. Astfel,
casa ţărănească şi anexele gospodăreşti continuă să fie ridicate după modele tradiţionale, fiind
extins spaţiul de locuire şi modernizat doar parţial sistemul de ornamentare interioară.
Dacă în multe ţări europene, diferitele curente în arhitectură şi artă şi-au lăsat
amprenta prin ridicarea unor clădiri somptuoase, bogat decorate în exterior şi interior, în
România monumentele arhitecturale dovedesc o mare simplitate ,fiind ponderate ca
dimensiune. Stabilirea statutului de monument se bazează, în țara noastră, pe reglementările
ICOMOS şi UNESCO privind patrimoniul cultural mondial, la care se mai pot adăuga o serie
de criterii specifice, dintre care pot fi menționate:
- vechimea şi originea istorico-geografică;
- natura materialelor fizice şi gradul lor de complexitate rezultat prin prelucrare;
- calităţile psihologice şi senzoriale percepute (culoare, mărime, volum, impresie
vizuală, etc.);
- stilurile de artă folosite şi valoarea/notorietatea autorilor care au creat bunuri
arhitecturale.
În domeniul monumentelor de arhitectură există şi o clasificare axată pe utilitatea
acestora:
- arhitectură civilă - care include castele, forturi, clădiri fortificate;
- arhitectura religioasă - care înglobează cele mai multe tipuri de monumente (temple,
biserici, baptisuri, pagode, catedrale, mănăstiri, etc.);
- arhitectură laică – reprezentată prin case, palate, hoteluri, teatre, clădiri de birouri, şcoli,
staţii de cale ferată, biblioteci, spitale, ateliere, fabrici, centre comerciale;

35
 - arhitectura industrială – reprezentată prin elemente de inginerie (poduri, baraje, diguri,
porturi, apeducte, viaducte, faruri, aeroporturi, parcuri de distracţii, expoziţii, vechi
instalaţii, echipamente, etc.);
- arhitectura peisagistică - care se referă la modul de aranjare a grădinilor, amenajarea
apelor, grădinărit şi horticultură ornamentală, aranjamente florale cu materiale naturale
prelucrate (piatră, scoici, flori uscate, obiecte de lut, împletituri, obiecte din lemn,
etc.).
Specialiştii din domeniul turismului au adăugat şi alte criterii de selecţie. Astfel, la
nivelul oricărei aşezări urbane şi rurale actuale au fost stabilite câteva criterii majore prin
care să se evidenţieze valenţele turistice ale unor centre istorice vechi, dar şi ale unor
monumentelor de arhitectură izolate, şi anume:
 gradul de rezistenţă a elementelor constructive şi specificitatea acestora;
 valoarea artistică a clădirilor prin ornamentele exterioare şi interioare existente;
 valoarea estetică de ansamblu, prin care se păstrează fragmente ale unui mod
de viaţă şi de atmosferă;
 valoarea culturală, care conferă unicitate la nivel național, regional, local şi care
îi dă autenticitate şi singularitate faţă de alte oraşe sau sate;
 valoarea manifestărilor artistice şi culturale organizate, care îi sporesc
importanţa;
 accesibilitatea şi gradul de amenajare turistică.
Existenţa şi stabilitatea unui aşezări umane în timp şi spaţiu se exprimă şi prin relaţiile
sale cu regiunea înconjurătoare, cu care se află în permanentă relaţie socială şi economică.
Patrimoniul arhitectural al oraşelor şi satelor face parte integrantă din ţesătura urbană, fiind
elementul esenţial care exprimă identitatea oraşului şi a locuitorilor săi.
Din dorinţa de integrare a turismului cultural românesc în cadrul celui european şi
mondial, oraşele şi satele româneşti ar trebui să pună un accent mai mare pe bunurile culturale
care pot fi valorificate prin turism, îndeosebi a vechilor centre istorice. Există două posibilităţi
de valorificare a monumentelor istorice şi de arhitectură prezente în centre urbane cu mare
vechime şi valoare istorică şi anume: fie utilizarea edificiilor ca centre culturale, structuri
turistice ,fie simpla lor vizitare ca obiective de interes turistic.
Demararea acţiunilor de mai bună valorificare prin turism a bunurilor culturale va
trebui să pornească de la o selecţie şi o promovare corespunzătoare, prin acţiuni ce aparţin
turismului cultural şi care se traduc prin:
- introducerea în circuit a unor programe turistice noi, care să includă monumente istorice
mai puţin cunoscute, sau nevalorificate în turism;
- crearea unor programe turistice zonale care să pună în valoare centrele istorice ale unor
oraşe mai mici, dar cu importanţă istorică şi arhitecturală;
- realizarea unor amenajări care să vizeze accesibilitatea, mijloacele de transport,
restaurarea şi conservarea monumentelor de arhitectură, introducerea unora dintre acestea
în rândul structurilor turistice.
Bunurile culturale create de om se desfăşoară pe trei dimensiuni –înălţime, adâncime,
lăţime, iar din combinarea acestora rezultă suprafeţe optice care se individualizează prin
desen, formă, mărime, compoziţie, culoare, contrast.
În general, bunurile imobile se evidenţiază prin câteva elemente deosebite, exprimate
prin :
 spaţiul pe care îl ocupă şi care poate avea, la nivel de edificiu, o valenţă
arhitecturală, ambientală, artistică;
 componentele - includ de la piese de mobilier, cămine şi sobe, piese
textile, ceramică, sticlă, etc., până la obiecte personale, care prin dimensiuni, materiale
folosite, culoare, stil exprimă o valoare estetică şi artistică;

36
  linia, forma, culoarea - care împreună oferă o imagine asupra cerinţelor şi
gusturilor personale ale artiştilor creatori şi care au evoluat cu fiecare perioadă istorică;
 materiale şi procedee folosite - arată influenţa generală a unui anumit stil
artistic, dar şi contribuţia personală a artiştilor şi creatorilor de bunuri culturale, în funcţie
şi de performanţele epocii.

Structura patrimoniului cultural imobil

Aprecierea bunurilor culturale imobile trebuie să pornească de la anumite aspecte
teoretice legate de definirea acestora. După legislaţia în vigoare sunt date şi principalele
definiţii ale unor categorii de monumente, bunuri imobile situate suprateran, subteran şi
subacvatic:
• monument - construcţie sau parte integrantă dintr-o construcţie anterioară care,
alături de dotările interioare, elementele artistice interioare şi exterioare, constituie o
structură unitară, la care se mai adaugă și bunuri artistice, comemorative, funerare de for
public; toate acestea includ şi terenurile aferente delimitate topografic şi cadastral şi
alcătuiesc mărturii valoroase din punct de vedere arheologic, arhitectural, artistic, istoric,
etnografic, social, religios, ştiinţific şi tehnic;
• ansamblu - include mai multe elemente constructive, cu un mare grad de
coerenţă în plan istoric, cultural, arhitectural urbanistic, muzeistic, prezente în mediul
urban şi rural, care alături de trenurile aferente dau o imagine de ansamblu sub aspect
arheologic, arhitectural, artistic, istoric, etnografic, social, religios, ştiinţific şi tehnic;
• sit - termen preluat din limba franceză şi care reprezintă terenuri delimitate
topografic şi cadastral ce deţin bunuri culturale aflate într-un anume cadru natural bine
conservat cu valoare importantă din punct de vedere arheologic, arhitectural, artistic,
istoric, etnografic, social, religios, ştiinţific şi tehnic;
• zona de protecţie din jurul unui monument - reprezintă o suprafaţă de teren
menită să asigure o stabilitate constructivă, percepţie vizuală şi estetică, eliminarea unor
factori de risc natural şi antropic din vecinătate şi care este de 100 m în mediul urban, de
200m în mediul rural şi 500 m în spaţiile libere din extravilane.
Cunoaşterea acestor definiţii este foarte importantă deoarece se poate face o grupare a
bunurilor cultural şi o ierarhizare a acestora în funcţie de criteriile amintite anterior. Legea
protecţie monumentelor împarte toate bunurile culturale existente, inclusiv monumentele, în
două mari categorii: monumente istorice de importanţă naţională care reprezintă circa 20%
din total şi monumente de importanţă locală care cuprinde restul de 80%. Conform clasificării
actuale există 4 categorii de monumente: monumente de arheologie; monumente de
arhitectură; monumente de for public, monumente memorial-funerare. Pentru fiecare
monument există un regim juridic, plan topografic şi cadastral, reglementări urbanistice, set
de lucrări pentru restaurare –conservare.
Clasificarea monumentelor după vechimea lor ne dă dimensiunea unei valori de
vechime, subliniind şi necesitatea unor acţiuni susţinute de conservare şi restaurare:
 monumente din perioada paleocreştină până în anul 1775 – de valoare
excepţională;
 monumente din perioada 1776-1830 – de valoare foarte mare;
 monumente din perioada 11831-1870 – de valoare mare;
 monumente din perioada 1871-1920 – de valoare medie;
 monumente din perioada 1921-1960 – de valoare mică;
 monumente din perioada de după anul 1960 – fără valoare.
Cunoaşterea acestei delimitări temporale este foarte importantă deoarece, în
iniţiativele de protejare şi restaurare, resursele financiare sunt dirijate, cu precădere, spre

37
primele trei categorii de monumente. De asemenea, sub aspect turistic, cele mai atractive sunt
monumentele şi bunurile culturale cu vechime mai mare, care reflectă evoluţia istorică a unei
naţiuni.
Potrivit reglementărilor anterioare anului 2004 existau următoarele categorii de
monumente: monumente şi situri arheologice, monumente şi ansambluri de arhitectură
(inclusiv cele tehnice), clădiri memoriale, monumente de artă şi ansambluri memoriale,
rezervaţii de arhitectură şi urbanism, locuri istorice, parcuri şi grădini. În acest context foarte
mulţi cercetători din domeniul turismului au ales această variantă, deşi în momentul de faţă
există altă structurare a patrimoniului cultural.
Pentru a realiza o prezentare succintă a ceea ce înseamnă mai valoros sub raportul
potenţialului turistic antropic se poate utiliza ordonarea existentă în planul de amenajare a
teritoriului naţional, secţiunea a III a– Zone protejate, reglementate prin Legea nr.5/2000 –
M.O. 12.04.2000. Se disting, astfel, categoria monumentelor și ansamblurilor de
arhitectură și cea a monumentelor şi siturilor arheologice.

Vezi xerox (edificii istorice, religioase, culturale, economice...)

3.3.4. Categorii de bunuri culturale naţionale cu componente înscrise pe lista

Patrimoniului Mondial UNESCO

În condiţiile redeschiderii porţilor României către Europa şi lume un loc important îl

deţine şi prezentarea monumentelor care sunt de mare valoare, fiind cuprinse în Patrimoniul
Mondial UNESCO, care prin particularităţilor lor sunt adevărate embleme ale culturii şi
civilizaţiei româneşti. Probleme deosebite ridică aceste monumente din punctul de vedere al
acţiunilor de restaurare, conservare, care necesită importante resurse financiare. În vederea
respectări cerinţelor legate de conservarea acestora, principalele instituţii guvernamentale şi
organizaţiile profesionale din domeniul culturii şi de patrimoniu acţionează în parteneriat cu
Consiliul Internaţional al Monumentelor şi siturilor - ICOMOS şi cu Consiliul Internaţional al
Muzeelor - ICOM.
Din totalitatea bunurilor imobile au fost acceptate monumente din următoarele
categorii:
a) Categoria aşezări ţărăneşti cu biserici fortificate -- care sunt realizări ale
minorităţilor germane ,colonizate sub regele Ungariei, Geza al II-lea (1141-1162)îndeosebi în
zona Sibiului şi în nord-vestul Transilvaniei .Ulterior, la sfârşitul secolului al XI-lea, sosesc
grupuri de germani din sud-estul Bavariei care se stabilesc în zonele Bistriţa-Năsăud, Reghin
şi Rodna.
În vedea apărării locuinţelor, a bunurilor şi bisericilor contra năvălirilor pecenegilor,
cumanilor, apoi a tătarilor, coloniştii acestor teritorii au ridicat primele cetăţi, la început din
lemn, apoi din piatră. Dat fiind faptul că procesul de colonizare a continuat şi în timpul
regelui Carol Robert(1283-1318) şi realizarea şi consolidarea acestor cetăţi va continua. În
urma acestui proces a rezultat un număr important de cetăţi ţărăneşti şi biserici gotice
fortificate (circa 300 s-au păstrat).
Din patrimoniul UNESCO face parte ansamblul de la Biertan, localitate atestată în
1283, care cuprinde o cetate ţărănească cu 3 incinte, 6 turnuri, 3 bastioane de apărare, o
biserică (1492-1516) în stil gotic târziu. Alături de aceasta mai sunt incluse cele situate la
Câlnic - judeţul Alba, Prejmer şi Viscri din judeţul Braşov, Dârjiu în Harghita, Saschiz în
Mureş, Valea Viilor, alături de Biertan, din judeţul Sibiu.

38
 b) Categoria cetăţilor dacice -- reprezintă construcţii cu rol de locuire şi apărare
contra încercărilor de cucerire romană, reprezentative pentru perioada când satul dac s-a aflat
sub conducerea regelui Burebista. Acestea sunt situate pe culmi de dealuri, dispuse mai izolat,
legate de cultul strategic al dacilor, fiind dispuse de-a lungul văii Grădiştea. Ele includ ruinele
unor puternice ziduri, depozite şi locuinţe, sanctuare, iar modul de dispunere şi împărţire a
spaţiilor interioare sunt expresia arhitecturii şi a modului de construcţie a poporului dac, a
modului de organizare socială a societăţii pe clase. Din această grupă fac parte: complexul de
la Sarmizegetusa – Regia - Grădiştea de Munte din comuna Grădiştea, cetăţile de la
Cetăţuia, Blidaru, cetatea de la Piatra Roşie Luncani, cetatea de la Băniţa toate situate în
judeţul Hunedoara, la care se adaugă cetatea de la Căpâlna din localitatea omonimă din
judeţul Alba.
c) Categoria arta şi arhitectura brâncovenească --constituie expresia culturală a
perioadei de domnie a lui Constantin Brâncoveanu (1668-1714). În perioada aceasta, Ţara
Românească cunoaşte o revigorare economică, fapt ce a permis realizarea unor edificii
religioase şi culturale deosebite. Cel mai reprezentativ obiectiv arhitectural realizat sub
domnia sa se găseşte în oraşul Horezu, din judeţul Vâlcea.
Ansamblul monahal Hurez (denumirea veche pentru Horezu) include: ziduri de
incintă, turn la poartă, două schituri – Sf. Apostoli, ctitorit de stareţul Ioan în 1690 şi Sf.
Ştefan realizat de fiul voievodului în 1703, case domneşti, cerdace lungi cu arcade, chilii,
anexe gospodăreşti, biserica mănăstirii, paraclis, bolniţă, bibliotecă cu 4000 de volume,
muzeu, etc. Întregul complex a fost realizat între anii 1690-1693 şi se remarcă prin
dispunerea în patrulater, ordonarea simetrică a elementelor componente amintite. Acestea
includ ornamente exterioare bogate, realizate în piatră, de meşteri locali, sub influenţă
renascentistă. Biserica mănăstirii, cu hramul ”Sf. Împăraţi Constantin şi Elena”, a fost
construită în plan triconc, cu amplu pridvor în partea de vest şi cu un valoros iconostas. În
biserică se găsesc, de asemenea, tablourile votive ale familiilor domnitoare ale Basarabilor,
Cantacuzinilor, Brâncovenilor. Acestea se detaşează prin expresivitatea şi măiestria artistică
a desenului, culorii şi prin picturile cu teme religioase realizate de pictorul grec
Constantinos.
d) Categoria bisericilor cu pictură exterioară din Moldova . Reprezintă cele mai
renumite monumente de arhitectură ale Evului Mediu românesc. Relaţiile politice şi
economice pe care Moldova le va avea sub domnia lui Ştefan cel Mare (1457-1504),
continuarea intensă a luptei antiotomane vor determina realizarea unui număr important de
biserici ca simboluri de mulţumire religioasă pentru bătăliile câştigate. În timpul domniei sale
au fost realizate 24 de biserici, din care s-au păstra doar 20. Ulterior şi urmaşii la domnie au
continuat ctitorirea unor astfel de lăcaşe de cult, cu un stil arhitectural şi artistic propriu
perioadei lui Ştefan cel Mare.
Cele mai cunoscute pe plan intern şi european sunt bisericile de zid cu frescă
exterioară situate în Bucovina românească şi Moldova Centrală. Dintre aceste bijuterii
arhitecturale fac parte: ansamblurile mănăstirilor Vatra Moldoviţei (ctitorită de Toma
Bubuiog şi prin contribuţia domnitorului Petru Rareş), Voroneţ, Humor (ambele ctitorite de
Ştefan cel Mare), Suceviţa (ctitorită de familia boierilor Ieremia şi Ioan Movilă), Probota
(ridicată de Petru Rareş) şi biserica cu hramul „Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul” din
localitatea Arbore, toate situate pe teritoriul judeţului Suceava. Aceste biserici se remarcă
prin planul dreptunghiular, împărţirea în pronaos, naos şi altar, folosirea cărămizii
aparente, a celei colorate şi smălţuite, a unui sistem de boltire în arce care să permite
prezenţa turlelor, a firidelor interioare şi ocniţelor în exterior, a contraforturilor în exterior.
Sub aspectul planului de construcţie, a ancadramentelor uşilor, ferestrelor se resimte
influenţa gotică, iar în realizarea frescelor exterioare şi a picturilor interioare a celei de tip
bizantin. Urmaşii lui Ştefan cel Mare, respectiv domnitorul Petru Rareş şi familiile boiereşti

39
ale lui Ieremia Movilă, pârcălabului Luca Arbore, au continuat să ctitorească asemenea
biserici, dar le-au dat o mai mare monumentalitate, au adăugat pridvor şi au selectat mai
atent temele religioase pictate.
e) Categoria bisericilor de lemn din Maramureş -- demonstrează faptul că satele
maramureşene au vechi obârşii istorice şi au păstrat în timp şi spaţiu valori cultural-istorice,
etnografice de mare autenticitate şi frumuseţe. Dintre toate artele tradiţionale cea a sculpturii
şi cioplitului în lemn a adus cea mai mare faimă acestui ţinut. Un loc aparte în arhitectura
tradiţională a acestei zone etnografice îl deţin bisericile din lemn. Acestea au fost realizate în
secolele XVII- XVIII şi prima parte a sec. XIX. Pe teritoriul judeţului există circa 90 de
asemenea obiective religioase care se remarcă prin echilibrul proporţiilor şi a volumelor
elementelor constructive. Sunt realizate din bârne groase de stejar, dispuse orizontal, la capete
în coadă de rândunică, iar ultimul rând de bârne, se termină sub forma capetelor de cal şi deţin
console pentru sprijinirea acoperişului. Bisericile sunt alcătuite din pronaos, naos şi altar,
situate în plan longitudinal, iar unele au pridvor sau prispă cu stâlpi de lemn.
Părţile componente ale acoperişurilor au pante moderate şi se termină cu un turn ce
poate avea înălţimi diferite. La capătul superior turnul are o galerie cu arcade şi poate avea pe
colţuri turnuleţe, unele turnuri se continuă printr-un coif piramidal sau conic foarte ascuţit,
toate terminate cu o cruce metalică.
Stilul de construcţie deţine multe elemente gotice, la care s-au adăugat motivele artei
populare în ornamentarea exterioară. Astfel, apar motivele ornamentale ale funiei răsucite,
rozetei solare, arborelui vieţii, colonete la uşi, arce frânte la ferestre, margini sculptate sub
forma dinţilor de lup, scrijelituri geometrice, etc. Picturile interioare sunt realizate fie direct
pe pereţii grunduiţi, fie pe pânze lipite direct pe lemn şi se disting prin simplitatea desenelor şi
coloritul armonios. Prin reprezentativitatea lor, din patrimoniul UNESCO fac parte:
biserica cu hramul ”Intrarea în biserică” din Bârsana, biserica „Sf. Nicolae” din Budeşti -
Joseni, bisericile cu hramul „Sf. Paraschiva” din Deseşti şi Poenile Izei, „Naşterea
Domnului” din Ieud-Deal. Alături de acestea mai sunt trei biserici, toate cu hramul „Sf.
Arhangheli Mihail şi Gavril” din Plopiş, Rogoz, Surdeşti.
f) Centrul istoric al municipiului Sighişoara reprezintă cel mai bine păstrat spaţiu
urbanistic medieval din Europa Centrală şi de Est. Este format din CITADELA –așezarea
fortificată de pe Dealul Cetăţii, la 425 m altitudine, care domină valea Târnavei, și din
Orașul de Jos – situat la poalele acestuia, ambele incluse în patrimoniul UNESCO.
Cetate medievală datează din perioada sec. XII-XV şi păstrează multe elemente
valoroase. Impresionante sunt zidurile cetăţii, cele 9 turnuri( Turnul cu ceas, astăzi muzeul
de istorie al oraşului, care include şi figurinele care arată zilele săptămânii )şi bastioane,
164 de case, 13 edificii publice; vechea biserică gotică (sec. XIII), cu altar în stil baroc, 35
de covoare orientale, orga construită în 1680; casa lui Vlad Dracul, fiul domnitorului Mircea
cel Bătrân, actualmente muzeul armelor. La acestea se mai adaugă biserica evanghelică (sec.
XII-XV), galeria din lemn, vechea scară cu 175 de trepte, vechea şcoală, etc.

40