Economia Politica

Economie Politica
Lect. univ. dr. STANCIU MARIETA
UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

COLEGIUL UNIVERSITAR DROBETA TURNU SEVERIN
SPECIALIZAREA: ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ LOCALĂ
ANUL I
ECONOMIE POLITICA SI
POLITICI ECONOMICE
- SUPORT DE CURS –
PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ
Pag. 1 din 95
Economie Politica
1. ECONOMIA ŞI ŞTIINŢA ECONOMICĂ.

METODA DE CUNOAŞTERE ÎN ŞTIINŢA ECONOMICĂ
1.1 Economia faptică şi economia teoretică

1.2 Obiectul, metoda şi rolul formativ al Economiei
1.3 Nevoile umane şi resursele economice
1.4 Economia şi raţionalitatea în economie. Structurile economiei
1.1 Economia faptică şi economia teoretică
Cuvântul „economie” are un dublu înţeles, iar pentru o mai bună percepţie
trebuie făcută distincţia dintre cele două dimensiuni ale economiei, Economia
teoretică şi Economia faptică, care sunt esenţialmente diferite.
Economia faptică, reală se prezintă ca:
- un ansamblu de activităţi şi procese economice de producţie, de repartiţie,
de schimb şi de consum;
- o masă de bunuri şi servicii economice rezultate din activităţile şi
procesele respective;
- o totalitate de participanţi la organizarea şi desfăşurarea activităţilor şi
proceselor producătoare de bunuri şi servicii;
- un sistem integrat de relaţii sociale ce au loc între subiecţii economici.
De aici, desprindem concluzia că economia ca practică socială este un
microunivers, în centrul căruia stă omul cu nevoile sale, un sistem global format
din mai multe subsisteme, între care se detaşează ca importanţă:
- omul, în dubla sa ipostază: de producător – agent economic şi
consumator;
- unităţile economice, în care se integrează şi lucrează oamenii;
- bunurile şi serviciile economice;
- faptele şi respectiv operaţiunile economice;
- relaţiile interumane de cooperare, de întrajutorare şi de comunicare.
Economia reală a evoluat în ritmuri, proporţii şi coordonate diferite de la o
epocă la alta, astfel încât atunci când omul devine liber, în dublul sens: economic,
deposedat de mijloacele de producţie, şi juridic eliberat de orice norme care-i limitau
mişcarea şi îl împiedicau să-şi vândă forţa de muncă oricui pe un timp determinat,
economia reală devine ceea ce este şi astăzi:
- o economie de piaţă liber concurenţială;
- o economie puternic marcată de diviziunea socială a muncii şi de
diviziunea manufacturieră, de fabrică;
Pag. 2 din 95
Economie Politica
- o economie în care munca fizică a omului este înlocuită de munca

maşinilor;
- o economie în care statul îşi face simţită prezenţa atât în calitate de
element al suprastructurii cât şi de agent economic;
- o economie cu randamente şi eficienţă crescânde;
- o economie fondată pe profit, câştig, bunăstare materială şi
spirituală.
Economia faptică, reală este baza apariţiei şi existenţei economiei teoretice, care
este rezultatul observării şi cercetării sistematice şi permanente, efectuate de
specialişti, şi despre care se poate vorbi, în mod înddreptăţit, după ce economia
teoretică devine ştiinţă de sine stătătoare. Apariţia economiei teoretice ca ştiinţă se
datorează clasicilor englezi Adam Smith şi David Ricardo, care sunt consideraţi
adevăraţii părinţi ai economiei politice ca ştiinţă.
Ca exponenţi ai capitalismului matur şi ai burgheziei industriale în continuă
ascensiune, ei au rămas partizanii ordinii naturale şi ai liber schimbismului,
incluszând în sfera muncii producătoare de bunuri şi venit net toate ramurile şi pe
primul loc industria manufacturieră, înţelegând şi explicând relaţiile de determinare
dintre diviziunea manufacturieră, productivitatea muncii şi avuţia naţională. Smith şi
Ricardo fundamentează ştiinţific comerţul exterior prin teoria costurilor absolute şi
comparative (relative). Prin ei, ECONOMIA devine ştiinţă în adevăratul sens al
cuvântului, întrunind cele trei condiţii de bază pentru a fi socotită ca atare:
1. obiect de studiu propriu;
2. metodă de cercetare proprie;
3. sistem propriu de categorii şi legi economice
1.2 Obiectul, metoda şi rolul formativ al Economiei
Termenul de economie politică a fost consacrat în 1615 de economisul

francez Antoine de Montchrestien, prin Tratatul său de economie, termen care s-a
extins într-o mare parte a lumii şi care provine de la trei cuvinte greceşti „oikos”,
„nomos”, „polis” – gospodărie, lege, cetate (oraş, societate, ţară), cu derivatul său
„politeia” care însemna organizare socială.
Paradoxal, denumirea disciplinei universitare pe care o predăm a apărut cu mult
înainte de apariţia ştiinţei economice, care, iniţial, s-a identificat cu economia
politică. Identificându-se cu ştiinţa economică în ansamblul ei, economia politică
este considerată ştiinţa despre faptele şi comportamentele economice, procese
prin care oamenii tindeau să-şi satisfacă nevoile cu ajutorul resurselor rare.
Acum, la începutul epocii moderne, devine tot mai evidentă discrepanţa dintre
nevoile nelimitate şi resurse limitate, rare şi unele pe cale de epuizare. Indivizii,
firmele, guvernele, societatea în întregul ei conştientizează că nu pot avea totul, iar
pentru a produce ceva trebuie să renunţe la altceva. Neexistând destul din toate, s-a
impus o alegere raţională a lucrurilor ce urmează a fi produse şi consumate iar
Pag. 3 din 95
Economie Politica
întrebări precum ce, cât, cum şi cine să producă au devenit obsedante iar Economia
trebuia să dea un răspuns prompt şi cert, impunându-se ca o ştiinţă socio-umană a
opţiunii, a alegerii resurselor insuficiente pentru satisfacerea cerinţelor individuale
şi sociale în continuă creştere şi diversificare.
Economia politică se delimitează de celelalte ştiinţe economice prin modul de
abordare a activităţilor economice, prin premisele adoptate şi concluziile
formulate, astfe:
1. economia politică reprezintă o ştiinţă teoretică, un ansamblu coerent
de cunoştinţe despre realitatea economică, o reflectare
universalizată, generalizată a acestei realităţi, ea fundamentează
noţiunile, categoriile şi legile aplicabile tuturor domeniilor economiei
reale;
2. ca ştiinţă social-umană, studiază viaţa economică în întreaga ei
complexitate, are în vedere interdepedenţele dinamice din economia
reală, indiferent dacă cercetarea porneşte de la microeconomie spre
macroeconomie, extinzând criteriul raţionalităţii şi eficienţei maxime
asupra tuturor activităţilor din societate;
3. în calitatea sa de ştiinţă teoretică fundamentală, economia politică
încearcă să elimine opoziţia dintre teorie şi doctrină;
4. economia politică creează tehnici şi instrumente de cercetare a
faptelor economice, împrumută tehnici şi instrumente de la alte
ştiinţe integrându-le într-un ansamblu specific, constituind baza
metodologică pentru toate ştiinţele economice.
METODA ECONOMIEI
Obiectul reprezintă prima şi cea mai importantă condiţie pentru ca Economia să

fie ştiinţă în adevăratul sens al cuvântului, etimologic metoda reprezintă calea,
mijlocul, modul sistematic de cercetare şi expunere a rezultatelor; ansamblul de
procedee folosite în scopul descoperirii şi explicării adevărului obiectiv.
Economia Politică foloseşte în procesul cunoaşterii următoarele metode sau
procedee ştiinţifice.
- metoda comparării este procedeul logic cel mai general, universal folosit
în procesul de elaborare a conceptelor ştiinţifice. Aprecierea
necunoscutului prin cunoscut are loc cu ajutorul comparaţiei.
- abstractizarea reprezintă procedeul prin care cunoaşterea trece de la
concret la abstract, acest procedeu presupunând analiza şi sinteza.
• analiza presupune divizarea, descompunerea mentală sau fizică a
obiectului de studiu în părţile sale constitutive, examinarea fiecărei
părţi separat şi dezvăluirea trăsăturilor caracteristice;
Pag. 4 din 95
Economie Politica
• sinteza continuă procesul de cunoaştere al analizei desăvârşindu-l. Cu

alte cuvinte, analiza pregăteşte declanşarea ştiinţei, iar sinteza mută
analiza în faza sa finală;
- inducţia şi deducţia. Inducţia constă în desprinderea concluziilor
generale din analiza cazurilor particulare, iar deducţia constă în aplicarea
tezelor generale, a principiilor la analiza fenomenelor, proceselor
particulare;
- metoda analogiei constă în „transferul unei însuşiri sau a tuturor
însuşirilor unui obiect al cunoaşterii la un alt obiect supus cercetării.
Concluziile obţinute prin această metodă sunt probabile, ele nu sunt certe;
- metoda logică cercetează procesele economice în evoluţia lor de la
simplu la complex, urmărind linia istorică în forma sa abstractă şi
consecventă;
- metoda matematică reprezintă o necesitate de ordin practic şi teoretic.
Utilizarea matematicii în economie, făcând abstracţie de folosirea
matematicii elementare în scopul de măsurare pură, se realizează prin
construirea metodelor economico-matematice care pot fi clasificate
astfel:
• din punct de vedere al relaţiilor pe care le reflectă distingem:
modele deterministe;
modele probabilistice;
• din punct de vedere al dezvoltării obiectului distingem:
modele statice;
modele dinamice;
• din punct de vedere al sferei de cuprindere distingem:
modele microeconomice;
modele macroeconomice;
• din punct de vedere al construcţiei lor distingem:
modele numerice;
modele grafice;
modele analitice.
- metodele statistice, în procesul cunoaşterii apelându-se la indicatorii
statistico-matematici care reprezintă numere ce caracterizează
trăsăturilor specifice ale totalităţii fenomenelor economice.
1.3 Nevoile umane şi resursele economice
Produs al naturii şi al societăţii, omul se prezintă ca fiinţă tridimensională:

biologică, socială şi raţională. Nevoile umane apar, mai întâi, sub forma a ceea ce
oamenii resimt direct sau ca fiindu-le necesar pentru existenţă, pentru formarea şi
dezvoltarea lor.
Pag. 5 din 95
Economie Politica
Nevoile umane se manifestă ca un sistem integrat şi dinamic de cerinţe,

ordonate şi ierarhizate în funcţie de locul şi rolul lor în cadrul vieţii sociale.
Nevoile umane reprezintă cerinţele oamenilor de a-şi însuşi bunuri, toate
acestea devenind nevoi efective-reale - corespunzător gradului atins în
dezvoltarea societăţii şi capacitatea oamenilor de a conştientiza aceste cerinţe.
Nevoile umane se caracterizează prin anumite trăsături fiecare dintre acestea
reflectând o lege economică.
1) Nevoile umane sunt nelimitate ca număr;
2) Nevoile umane sunt limitate în capacitate, satisfacerea unei anumite nevoi
presupune consumarea unei cantităţi date dintr-un bun material sau serviciu;
3) Nevoile umane sunt concurente, unele nevoi se extind în detrimentul altora,
deoarece se înlocuiesc între ele;
4) Nevoile umane sunt complementare, evoluând de cele mai multe ori în
sensuri identice;
5) Orice nevoie umană se stinge prin satisfacere.
Una dintre componentele esenţiale ale nevoilor umane o reprezintă nevoile
(trebuinţele) economice, care reprezintă cerinţe obiective ale vieţii umane, ale
existenţei şi dezvoltării purtătorilor lor indivizii, grupările sociale, statele, naţiunile,
societatea în ansamblul ei.
Nevoile (trebuinţele) economice se caracterizează prin următoarele trăsături:
1) reprezintă şi exprimă o stare de necesitate obiectivă iminentă indivizilor
şi colectivităţilor umane, manifestându-se ca impuls iniţial şi ca scop
permanent al tuturor activităţilor economice;
2) au caracter istoric, devenind nelimitate ca număr şi manifestându-se sub
forma principiului creşterii şi diversificării trebuinţelor;
3) au o dublă determinare:
• obiectivă, fiind rezultatul condiţiilor de viaţă existente la un moment
dat în societate, depinzând de gradul de civilizaţie şi cultură al
populaţiei;
• subiectivă, adică nevoile economice depind de factori biologici,
sociali, psihologici, morali, tradiţii, obiceiuri, fiecare individ devenind
un subiect economic care constată cât de mare este intensitatea
trebuinţei sale;
4) între amplificarea nevoilor economice (nelimitate) şi resursele
economice (limitate) există o contradicţie care se manifestă prin legea
rarităţii resurselor, adică resursele şi bunurile sunt relativ limitate,
rare în comparaţie cu nevoile;
5) orice nevoie economică satisfăcută renaşte cu timpul, având o anumită
periodicitate;
6) intensitatea unei nevoi se află în permanenţă în raport invers
proporţional cu gradul de satisfacere a acesteia;
7) au caracter complex, prezentându-se ca o mulţime de trebuinţe
complementare, concurente şi substituibile.
Pag. 6 din 95
Economie Politica
Trebuinţele economice sunt organic şi indestructibil legate de interesele

economice care pot fi definite ca fiind forma de manifestare a trebuinţelor
economice.
Interesele economice pot fi clasificate astfel:
1) Din punct de vedere al purtătorilor intereselor se disting:
a. interese economice individuale, particulare, private;
b. interese economice ale microgrupurilor sociale, întreprinderilor,
organizaţiilor cu caracter local;
c. interese economice naţionale, statale, denumite şi interese generale;
d. interese economice internaţionale;
e. interese economice mondiale, planetare.
2) Din punct de vedere al rolului îndeplinit în viaţa economică a societăţii:
a. interese economice fundamentale;
b. interese economice nefundamentale, secundare, terţiare etc.
3) Din punct de vedere al caracterului legăturilor cu subiecţii purtători se
disting:
a. interese economice directe;
b. interese economice indirecte.
4) Din punct de vedere al duratei manifestării lor în timp se disting:
a. interese permanente;
b. interese periodice;
c. interese rare.
Orice activitate umană presupune utilizarea de resurse specifice, în cantităţi
determinate şi de calitate adecvată.
Resursele economice reprezintă ansamblul elementelor atrase care sunt
efectiv utilizate pentru producerea şi obţinerea de bunuri materiale şi servicii.
Resursele naturale, împreună cu cele umane, formează resursele primare,
alături de care, o importanţă deosebită revine resurselor economice derivate, care
reprezintă rezultatul folosirii şi acumulării resurselor primare, potenţând eficienţa
utilizării tuturor resurselor economice.
1.4 Economia şi raţionalitatea economică. Structurile economiei
Prin conţinutul şi rolul său, economia – termen sinonim cu activitatea

economică, cu economia reală, reprezintă o latură inseparabilă a acţiunii sociale.
Activitatea economică poate fi definită ca fiind lupta împotriva rarităţii, proces
complex ce reflectă faptele, actele, comportamentele şi deciziile oamenilor cu privire
la atragerea şi utilizarea resurselor economice în vederea producerii, circulaţiei,
repartiţiei şi consumului de bunuri în funcţie de nevoile şi interesele economice.
Activitatea economică este înainte de toate o activitate umană.
1) Din punct de vedere al raporturilor dintre om şi natură pot fi grupate în:
a. activităţi practice;
b. activităţi teoretice.
Pag. 7 din 95
Economie Politica
2) Din punct de vedere al energiei umane folosite pot fi grupate în:

a. activităţi fizice;
b. activităţi intelectuale.
3) Din punct de vedere al sistemului valorilor existente în societate activităţile
pot avea caracter:
a. pozitiv sau negativ;
b. moral sau imoral;
c. progresist sau reacţionar;
d. legal etc.
4) Din punct de vedere al conţinutului şi finalităţii activităţii economice
desfăşurate de oameni, activităţile pot fi grupate în:
a. activităţi creative;
b. activităţi de repetare şi reproducere;
c. activităţi de reproducere la aceeaşi scară sau pe scară mai mare;
d. activităţi de distrugere;
e. activităţi de organizare sau dezorganizare.
De-a lungul timpului, a avut loc un amplu proces de diversificare, specializare şi
integrare a activităţilor economice, cunoscut sub denumirea de diviziune socială a
muncii, care reprezintă procesul obiectiv de desprindere, diferenţiere, separare-
autonomizare şi combinare a diferitelor genuri de activităţi şi de fixare a acestora,
prin funcţiile îndeplinite, ca momente inseparabile ale acţiunii social-economice.
Ca rezultat al dezvoltării societăţii, al adâncirii diviziunii sociale a muncii,
structura economiei reale cuprinde patru mari grupuri de activităţi care s-au format şi
funcţionează pe baza unor relaţii orizontale: producţia, distribuţia (repartiţia),
circulaţia (schimbul) şi consumaţia.
Producţia constă în transformarea intrărilor (input-urilor), resurselor, factorilor
de producţie în ieşiri (output-uri) de bunuri economice, realizate de către agenţi
economici specializaţi, în scopul obţinerii de profit. În funcţie de rezultatele ei
producţia poate fi:
- producţie materială, când rezultatul constă în bunuri materiale (bogăţie
materială);
- prestări de servicii – reprezintă acele activităţi care transformă intrările
în rezultate specifice, adică bogăţie imaterială (transporturi, activităţi
turistice etc.).
Distribuţia (repartiţia) cuprinde acele activităţi economice prin care bunurile
materiale şi serviciile sunt orientate spre destinaţiile lor, distribuindu-se şi
redistribuindu-se venitul participanţilor la viaţa economică şi între membrii societăţii.
Circulaţia (schimbul) se referă la transportul, depozitarea, conservarea şi
schimbul de produse şi servicii, pentru ca bunurile economice create să fie puse la
dispoziţia deţinătorilor de venituri pe calea vânzării-cumpărării sau pe alte căi.
Consumaţia constă în actele de utilizare a bunurilor economice create,
repartizate şi introduse în circulaţie, pentru satisfacerea diferitelor trebuinţe, fiind
Pag. 8 din 95
Economie Politica
ultimul stadiu al mişcării bunurilor economice. În cadrul acestui proces au loc

numeroase subprocese cum sunt:
• consumaţia productivă (intermediară) care constă în consumarea unor
bunuri materiale şi servicii pentru crearea altor bunuri şi servicii;
• consumaţia neproductivă (consum final) reprezentată de consumarea
bunurilor economice pentru satisfacerea trebuinţelor personale;
• atestarea utilităţii bunurilor economice şi manifestarea acestora ca bunuri
economice reale.
Economia ca entitate complexă indestructibilă, este cercetată din unghiuri
diferite, astfel încât, în funcţie de gradul de agregare, structura pe verticală a
economiei ierarhizează activităţile pe patru niveluri:
1. Microeconomia ca parte a ştiinţei economice se ocupă cu studiul
comportamentelor individuale, în ideea de a înţelege şi explica cum hotărăsc
producătorii ce, cât şi cum să producă şi cum îşi cheltuiesc consumatorii veniturile
pentru a-şi satisface necesităţile la cel mai ridicat nivel posibil. Microeconomia nu
studiază doar comportamentul producătorilor şi al consumatorilor, ci, pe baza
acestora, explică şi funcţionarea generală a sistemului economic în ansamblul său.
2. Macroeconomia reprezintă domeniul specializat al disciplinei economice,
care studiază ansamblul activităţilor economice, folosind variabile agregate, la
nivelul unei economii naţionale:
• cantitatea totală de bunuri şi servicii realizate la nivelul întregii economii;
• totalul veniturilor realizate la dimensiune naţională;
• nivelul utilizării resurselor de producţie;
• comportamentul general al preţurilor.
3. Mezoeconomia - este definită ca fiind ramura care abordează şi cercetează
viaţa economică la nivelul ramurilor, subramurilor şi zonelor economice.
4. Mondoeconomia cuprinde economiile naţionale ale tuturor statelor lumii,
interdependenţele economice dintre state, generate de diviziunea internaţională a
muncii, funcţionarea pieţei mondiale şi a circuitului economic mondial.
Pag. 9 din 95
Economie Politica
CONCEPTE DE BAZĂ – TEMA 1

Economie – termenul de economie politică a fost creat în 1615 de Antoine de
Montchrestien pornind de la trei cuvinte greceşti:
- oikos – care înseamnă casă, gospodărie;
- nomos – care reprezenta lege, rânduială;
- polis – cetate, societate.
Idei şi teorii economice există din antichitate (Aristotel, Platon, Xenofon). O
bună perioadă de timp, economia politică s-a identificat cu ştiinţa economică,
constituită în secolele XVIII-XIX, în secolul XVIII fiind considerată ştiinţă a
avuţiilor, după expresia lui Adam Smith. După publicaţia lui Alfred Marshall din
1890, Principiile Economics-ului (Principles of Economics), economiştii neoclasici
renunţă la termenul de political economy în favoarea celui de economics, care
sugerează caracterul obiectiv, riguros, atribuit analizei economice.
Economie reală – totalitatea activităţilor economice care susţin oferta agregată
de bunuri şi servicii, ce au ca scop principal satisfacerea nevoilor consumatorilor
persoane fizice /juridice. Intensitatea şi nivelul economiei reale poate fi calculată prin
intermediul următorilor indicatori macroeconomici:
- produsul intern brut;
- comerţul exterior;
- nivelul producţiei agricole;
- salariul mediu nominal net;
- nivelul populaţiei ocupate în fiecare ramură a economiei naţionale;
- populaţia ocupată la nivelul întregii economii etc.
Economia reală este studiată, analizată şi definită în funcţie de capacitatea
tehnică şi tehnologică, de nivelul şi structura costurilor, de nivelul rezultatelor, de
ramura în care un agent economic îşi desfăşoară activitatea etc.
Activitatea economică – proces complex ce reflectă faptele, obiceiurile şi
hotărârile pe care le iau oamenii în ceea ce priveşte atragerea şi întrebuinţarea
resurselor economice în scopul producerii, circulaţiei, repartiţiei şi consumului de
bunuri, în funcţie de interesele şi nevoile economice.
Nevoi – ceea ce oamenii resimt, direct sau indirect, ca fiindu-le necesare pentru
existenţă, pentru formarea şi manifestarea personalităţii lor.
Raritatea - proprietatea resurselor de a fi insuficiente în raport cu nevoile.
Legea rarităţii resurselor economice – legea conform căreia cantitatea,
calitatea şi structura resurselor economice se modifică mai lent decât intensitatea,
amploarea şi structura nevoilor umane, resursele fiind limitate în raport cu trebuinţele
indivizilor. Creşterea eficienţei economice constituie factorul determinant între
estomparea tensiunilor ce apar între nevoi şi resurse.
Legea economică - reprezintă reflectarea modului de structurare, organizare,
intercondiţionare şi funcţionare a diferitelor verigi ale vieţii economice;
- relaţia esenţială între procesele şi fenomenele economice;
- raportul repetabil între indivizii participanţi la activitatea economică.
Pag. 10 din 95
Economie Politica
Cost de oportunitate sau cost de opţiune, reprezintă un concept iniţiat de şcoala

neoclasică, care exprimă cea mai bună alternativă de alocare a resurselor, sacrificată
în favoarea alternativei alese.
Pag. 11 din 95
Economie Politica
2. ECONOMIA DE PIAŢĂ CONTEMPORANĂ
2.1 Forme de organizare şi funcţionare a economiei

2.1.1 Economia naturală
2.1.2 Economia de schimb
2.1.3 Economia de comandă
2.2 Trăsăturile fundamentale ale economiei de piaţă; tipuri ale acesteia
2.2.1 Definirea şi trăsăturile economiei de piaţă
2.2.2 Proprietatea în economia de piaţă; libera iniţiativă
2.2.3 Modele şi tipuri ale economiei de piaţă
2.3 Banii în economia de piaţă
2.3.1 Natura, geneza şi evoluţia banilor
2.3.2 Rolul şi funcţiile banilor în economia de piaţă
2.1 Forme de organizare şi funcţionare a economiei
Satisfacerea nevoilor umane s-a realizat, de-a lungul timpului, pe două căi
distincte:
- fie din producţia proprie prin autoconsum,
- fie prin intermediul schimbului, cedând bunurile proprii în favoarea altor
bunuri obţinute de alţi producători.
Autoconsumul desemnează procesul de utilizare a propriilor rezultate
pentru satisfacerea nevoilor.
Schimbul reprezintă înstrăinarea rezultatelor propriei activităţi, primind în
contraprestaţie alte bunuri necesare, inclusiv moneda.
2.1.1 Economia naturală

Economia naturală (autarhică) reprezintă acea formă de organizare şi
funcţionare a economiei în care nevoile individuale sau colective se satisfac prin
autoconsum, fără a fi nevoie de schimb.
Economia naturală se caracterizează prin câteva trăsături specifice:
• diversificarea activităţii economice, în sensul că producătorul nespecializat
îşi realizează prin munca proprie bunurilor necesare;
• importanţa acordată pământului, considerat a fi principalul factor de
producţie;
• predominanţa nevoilor biologice;
• izolarea producătorului din punct de vedere economic;
Pag. 12 din 95
Economie Politica
• descentralizarea economiei redusă;

• diviziunea simplă, naturală a muncii.
2.1.2 Economia de schimb

Economia de schimb se defineşte ca fiind acea formă de organizare a
activităţii economice în care agenţii economici, specializaţi şi autonomi, produc
bunuri destinate vânzării, bunuri care sunt destinate schimbului prin actul de
vânzare-cumpărare realizat pe piaţă.
Economia de schimb are trăsături proprii, prin care se diferenţiază de economia
naturală astfel:
• specializarea agenţilor economici în producerea unor bunuri diferenţiate;
• schimbul, ca rezultantă a specializării, necesar ca producătorii să-şi schimbe
între ei surplusul de bunuri pentru satisfacerea nevoilor economice;
• autonomia producătorilor;
• concentrarea activităţii economice în jurul pieţei;
• existenţa monedei (instituţionalizate) ce creează o nouă treaptă de organizare
şi funcţionare a activităţii economice, şi anume producţia de mărfuri;
• desfăşurarea schimburilor economice sub forma unor tranzacţii bilaterale de
piaţă (mişcări reciproce de bunuri şi bani între participanţii la schimb).
Specializarea agenţilor economici într-o activitate a fost determinată de interese
economice, tradiţii, obiceiuri, experienţă sau întâmplare, iar mai târziu, a fost cauzată
de interese economice, de avantajul obţinut dintr-o activitate, comparativ cu alta.
Specializarea agenţilor economici prezintă avantaje şi anume:
• oamenii acumulează mai multe cunoştinţe de specialitate, mai multă
experienţă;
• se perfecţionează mijloacele de muncă;
• se economisesc resurse;
• costurile unitare ale produselor sunt mai reduse;
• se obţin producţii mai mari la bunurile în care agentul economic s-a
specializat;
• producţia se diversifică sortimental, prin introducerea în fabricaţie a unor
produse noi;
• se extind schimburile economice.
2.1.3 Economia de comandă

Este întâlnită în ţări precum Cuba, China, Coreea de Nord şi prezintă câteva
caracteristici:
• este o economie etatizată deoarece proprietatea publică este dominantă,
aproape toate mijloacele de producţie se află în proprietatea statului,
resursele fiind alocate prin plan;
Pag. 13 din 95
Economie Politica
• este o economie birocratizată deoarece dispune de un mare aparat de stat

caracterizat printr-un stil de muncă formalist;
• este o economie ineficientă deoarece bunurile nu sunt produse în raport cu
cererea existentă, producătorii realizând bunuri decise de planificatori.
Incapabilă să soluţioneze problemele pe care le-a generat, în multe ţări „foste
comuniste”, economia de comandă s-a prăbuşit lăsând locul economiei de traziţie,
care nu are nici trăsăturile economiei de comandă şi nici trăsăturile economiei de
piaţă, marcând trecerea de la sistemul falimentar al economiei centralizate la
economia modernă de piaţă. Problemele pe care trebuie să le soluţioneze fostele state
socialiste vizează câteva aspecte:
• stabilizarea macroeconomică;
• preţul şi reforma pieţei;
• crearea sectorului particular;
• privatizarea şi restructurarea întreprinderilor de stat;
• redefinirea rolului statului în economie.
2.2 Trăsăturile fundamentale ale economiei de piaţă
2.2.1 Definirea şi trăsăturile economiei de piaţă
Economia de piaţă se defineşte ca fiind acea formă modernă de organizare şi

funcţionare a economiei de schimb în care întreprinzătorii îşi desfăşoară
activitatea economică în mod liber, autonom şi raţional, corespunzător
cerinţelor pieţei în scopul satisfacerii unor nevoi existenţiale tot mai sporite, cu
resurse economice limitate.
În condiţiile actuale, pentru funcţionarea eficientă a economiei de piaţă trebuie
avută în vedere existenţa cumulativă a următoarelor condiţii:
• piaţa este cadrul general prin care se stabileşte ce, cât şi pentru cine să se
producă în condiţiile libertăţii de acţiune a agenţilor economici;
• deciziile economice sunt luate în mod liber de către indivizi şi firme, din
interacţiunea acestora rezultând producţia globală şi consumul;
• cocurenţa între agenţii economiei şi obţinerea unui profit cât mai mare
reprezintă obiectivul major al activităţii şi criteriul esenţial în evaluarea
eficienţei acestuia;
• indivizii acţionează pe baza intereselor personale şi a principiului eficienţei
maxime, atingerea acestor interese realizându-se prin mecanismul preţurilor,
numai în măsura în care deciziile lor iau în considerare interesele şi dorinţele
celorlalţi;
• formarea liberă a preţurilor bunurilor economice pe baza cunoaşterii de către
agenţii economici, a cererii şi a ofertei;
• proprietatea privată a pluralismului formelor de proprietate a agenţilor
economici;
Pag. 14 din 95
Economie Politica
• instituţionalizarea juridică şi economică a economiei de piaţă;

• intervenţia statului având rolul de a asigura cadrul instituţional al economiei
de piaţă şi supravegherea funcţionării normale a acestuia, prin folosirea
cadrului legal şi a pârghiilor economice;
• existenţa unei structuri tehnico-economice moderne (factori de producţie,
mod de combinare a acestora, sistem financiar-bancar etc.) ca o condiţie a
satisfacerii decente a nevoilor fundamentale ale tuturor cetăţenilor.
2.2 Proprietatea în economia de piaţă; libera iniţiativă
Proprietatea se defineşte ca fiind o relaţie între oameni, un contract social cu

privire la bunurile materiale, spirituale şi de altă natură existente în societate
sau obţinute din activitatea economică.
Atributele proprietăţii sunt:
1. dreptul de posesiune, dreptul de a dispune de bunurile economice iar în
virtutea acesrtui drept obiectul proprietăţii poate fi înstrăinat prin act de
vânzare-cumpărare, donaţie sau moştenire;
2. dreptul de utilizare, proprietarul putând să-şi exercite acest drept în
mod autonom sau să-l transfere pe bază de contract altei persoane fizice
sau juridice;
3. dreptul de dispoziţie, dreptul de administrare şi gestionare a bunurilor;
4. dreptul de uzufruct, de însuşire a rezultatelor producţiei.
Atributele proprietăţii pot fi înstrăinate:
a) în totalitate:
• pe bază de contraechivalent (de exemplu: actul de vânzare-cumpărare);
• fără echivalent (de exemplu: donaţie şi moştenire);
b) parţial:
• înstrăinarea uneia sau mai multora din cele patru atribute (de exemplu:
înstrăinarea atributelor de posesiune şi utilizare, pe diferite durate, generează
relaţii de închiriere, arendare etc.).
Proprietatea exprimă întotdeauna unitatea a două elemente:
1. obiectul proprietăţii care îl constituie bunurile economice care au o
dublă determinare:
• latura utilitară, concretizată în capacitatea bunului de a satisface o
anumită trebuinţă de consum;
• latura valorică ce se măsoară în expresie bănească cu ajutorul
preţurilor.
2. Subiectul proprietăţii reprezintă anumite persoane fizice sau juridice ce
deţin anumite bunuri în proprietatea lor exclusivă (exemplu: indivizi,
sociogrupuri, organizaţii, statul).
Principalele forme de proprietate existente în cadrul economiilor moderne în
raport de titularul subiectului proprietăţii, se disting:
Pag. 15 din 95
Economie Politica
1. proprietatea privată care poate fi:

• proprietatea privată individuală se manifestă atunci când
proprietetarii nu sunt producători, dar angajează producători direcţi în
calitate de salariaţi;
• proprietatea privată asociativă se caracterizează prin faptul că
factorii de producţie utilizaţi într-o unitate de producţie, aparţin mai
multor proprietari individuali, care pot fi salariaţi în acea unitate;
2. proprietatea publică aparţinând statului, este prezentă în sectoarele cu
riscuri mai mari pentru întreprinzători, pe care proprietarii particulari le
suportă mai greu (cercetări nucleare şi spaţiale, exploatări miniere,
construcţii de căi ferate, drumuri, poduri, metrou etc.). Ea există în toate
ţările lumii, în diferite grade de dezvoltare. Sub aspect economico-social
acest tip de proprietate are o serie de limite concretizate în:
• poate frâna concurenţa prin utilizarea unor preţuri de monopol de stat,
afectând nevoile consumatorilor;
• poate menţine unităţi economice cu un grad redus de rentabilitate care
beneficiază de subvenţii bugetare de la stat;
3. proprietatea mixtă aparţinând atât proprietarilor privaţi individuali sau în
asociaţie, cât şi statului (administraţiei publice), ia naştere prin asocierea
proprietăţii private şi publice, în diferite variante:
• în cadru naţional, între agenţii economici naţionali;
• în cadru internaţional, între agenţii economici din state diferite.
Pluralismul formelor de proprietate poate fi definit ca fiind coexistenţa în

cadrul unei ţări (economii) a principalelor forme de proprietate aflate în
interdependenţă şi totodată într-o permanentă evoluţie.
Pluralismul generează competiţie între formele de proprietate pentru menţinere
şi afirmare, consecinţele acestuia, care avantajează consumatorul, fiind:
• reducerea cheltuielilor de producţie;
• ridicarea calităţii bunurilor;
• sportirea volumului producţie;
• promovarea progresului tehnic.
Categoria de libertate economică reprezintă libertatea, dreptul agenţilor

economici de a acţiona pentru realizarea propriilor interese, dar în aşa fel încât
să nu afecteze cu nimic libertatea celorlalţi.
Formele de concretizare a liberei iniţiative constau în dreptul agenţilor
economici:
- de a dezvolta, menţine sau restrânge acţiunile;
- de a se manifesta ca întreprinzători;
- de a adopta decizii privind acţiunile şi bunurile lor;
- de a se angaja în mod liber în acte de schimb, asociaţii şi societăţi cu caracter
economic.
Pag. 16 din 95
Economie Politica
Libera iniţiativă cunoaşte cea mai mare dezvoltare în condiţiile proprietăţii

private, determinând realizarea unei activităţi eficiente pentru proprietar şi pentru
societate. Libera iniţiativă este îngrădită sau eliminată, încetând să mai fie sursă de
eficienţă şi rentabilitate:
- în ţările în care proprietatea este personalizată prin:
• existenţa unor monopoluri;
• măsuri dictatoriale;
- în economiile unde există un sector privat puternic şi preponderent.
În condiţiile proprietăţii private şi ale liberei iniţiative, veniturile sunt inegal
distribuite datorită inegalităţii eficienţei agenţilor economici, determinată la rândul ei
de diferenţele dintre oameni (exemplu: capacitatea intelectuală, puterea de muncă,
voinţa, aptitudinile, etc.).
2.2.3 Modele şi tipuri ale economiei de piaţă

Tipologia economiei de piaţă se face după criteriul mecanismului de stabilire a
echilibrului economic, adică, modul în care sistemul economic tinde spre punctul de
echilibru când se produce o dezechilibrare. După acest criteriu există două mari
modele ale economiei de piaţă:
1. Modelul neoclasic ce se caracterizează prin:
- sistemul economic se autoreglează, statul având o intervenţie minimă în
economie;
- forţele pieţei asigură corelaţia necesară sistemului economic, care, datorită
raportului cerere-ofertă va gravita în jurul punctului de echilibru;
- rolul statului constă în asigurarea unei mase monetare în concordanţă cu
nivelul producţie şi necesităţile circulaţiei;
- variabila de comandă a sistemului economic este considerată a fi oferta, acest
model vizând în special nivelul macroeconomic.
2. Modelul Keynesian care presupune:
- sistemul economic nu poate fi în echilibru la ocupare deplină ci poate exista
un punct de echilibru la o anumită rată a şomajului;
- statul trebuie să aibă rol activ în administrarea echilibrului astfel încât între
şomaj şi inflaţie să existe un raport optim în diferite momente;
- variabila de comandă a sistemului economic este cererea agregată, acest
model considerând că este greşit să se extrapoleze funcţionarea nivelului
microeconomiei la nivel macroeconomic, care trebuie modelat conform
propriilor legităţi.
Michel Albert, în lucrarea „Capitalism contra capitalism”, apreciază că în
sistemul capitalist s-au diferenţiat două mari modele:
1. Modelul neoamerican care se caracterizează prin următoarele trăsături:
- sectorul public care produce bunuri economice noncomerciale este neglijabil
şi are tendinţe de reducere;
- piaţa are rol determinant în circulaţia bunurilor de la producător la
consumator;
Pag. 17 din 95
Economie Politica
- preţurile bunurilor economice inclusiv salariile depind de condiţiile aleatorii

ale pieţei;
- fiscalitatea este redusă, iar implicarea statului în economie este neglijabilă;
- întreprinderea privită ca centru al deciziilor economice este considerată ca
fiind un bun comercial;
- piaţa financiară şi în primul rând bursa are rol decisiv în viaţa economică în
raport cu alte forme de piaţă;
- pe termen scurt se realizează o mobilitate ridicată în ierarhia economico-
socială;
- un sistem de învăţământ elitist, care tinde să funcţioneze după regulile pieţei;
- grad redus de securitate economică faţă de riscuri, protecţia fiind o problemă
individuală.
2. Modelul renan, se bazează pe câteva principii de bază:
- piaţa are rol hotărâtor în viaţa economică impunându-se intervenţia statului,
care trebuie să fie apărătorul protecţiei sociale şi a liberei negocieri;
- cea mai mare parte a bunurilor economice îmbracă forma de marfă;
- fiscalitatea este ridicată fiind impozitate atât veniturile cât şi capitalul;
- se realizează o redistribuire interzonală a veniturilor pentru reducerea
decalajelor dintre zonele aceleiaşi ţări;
- sistemul bancar este puternic ancorat cu firmele fiind apt să asigure
finanţarea acestora pe termen lung;
- întreprinderea nu poate funcţiona în sfera dialogului social, nivelul salariilor
depinzând atât de condiţiile pieţei cât şi de alţi factori;
- un sistem avantajos de pensii şi alocaţii familiale, care asigură un grad ridicat
de protecţie socială prin grija autorităţilor publice;
- sistemul de învăţământ este mai egalitar;
- clasa mijlocie este numeroasă iar mişcarea sindicală este foarte puternică.
2.3 Banii în economia de piaţă
2.3.1 Natura, geneza şi evoluţia banilor

Banii reprezintă o marfă spcială care, într-un îndelungat proces istoric, de
dezvoltare a schimbului, s-a separat în mod constant de lumea mărfurilor
pentru a îndeplini rolul de echivalent general şi de instrument general al
schimbului.
Banii au apărut cu mult timp în urmă, din necesitatea facilitării schimbului,
realizat iniţial sub formă de troc – schimbul direct dintre două bunuri.
În evoluţia istorică a banilor se disting trei etape importante:
1. perioada banilor-marfă – primele forme concrete de bani au fost
anumite bunuri, animale, blănuri, bucăţi de metal etc. Care aveau rol de:
• intermediar;
• etalon pentru măsurarea celorlalte bunuri;
Pag. 18 din 95
Economie Politica
2. perioada banilor monedă, treptat rolul de bani s-a restâns la metale

preţioase (aur, argint) datorită unor proprietăţi intrinseci:
• valoare mare într-un volum mic;
• sunt omogene şi perfect indivizibile;
3. perioada banilor de hârtie (fiduciari - bazaţi exclusiv pe încredere),
aceşti bani nu mai au valoare intrinsecă, valoarea rezultând doar din
semnul valoric imprimat pe ei. Monedelor metalice li s-au adăugat
bancnotele, semne băneşti emise de bănci care:
• certificau prezenţa aurului în păstrarea băncii;
• exprimau angajamentul băncii de a le preschimba, la cerere, în aur
(până la primul război mondial).
Dreptul de a emite bancnote a fost, treptat, restrâns şi rezervat unei singure bănci
– Banca de Emisiune sau Centrală. Dacă până la primul război mondial bancnotele
circulau paralel cu monedele de aur şi argint, după această dată emisiunile de monede
din metale preţioase au devenit excepţii, convertibilitatea bancotelor în aur şi argint
restrângându-se treptat, ele devenind simple intrumente utilizate în tranzacţii
economice.
Trăsăturile esenţiale care pun în evidenţă natura banilor din economiile de piaţă
contemporane sunt:
- banii reprezintă un instrument obiectiv-necesar, indispensabil pentru
societate;
- banii reprezintă un instrument social al economiei de schimb, natura
banilor nu depinde de corpul material al acestora ci de funcţiile sociale
îndeplinite;
- raţiunea de a fi a banilor o constituie rolul lor de a facilita schimbul
mărfurilor şi derularea normală a fluxurilor economice;
- realizarea rolului şi funcţiilor banilor are loc numai pe baza încrederii pe
care o au faţă de instrumentul monetar posesorii efectivi sau potenţiali
ai banilor;
- banii au caracter:
• nedeterminat – permit transformarea lor în orice marfă şi achitarea
oricărei datorii;
• general – sunt acceptaţi în orice moment şi orice loc al unei
comunicaţii monetare;
• imediat – permit reglarea instantanee şi definitivă a actelor de
vânzare-cumpărare şi stingerea unei datorii.
2.3.2 Rolul şi funcţiile banilor în economia de piaţă

Rolul banilor în cadrul economiei de piaţă se concretizează în funcţiile pe care
aceştia le îndeplinesc distingându-se astfel două mari direcţii:
1. Teoria clasică ce consideră că banii îndeplinesc următoarele funcţii:
- măsură a valorii;
- mijloc de circulaţie;
Pag. 19 din 95
Economie Politica
- mijloc de plată;
- mijloc de tezaurizare;
- bani universali.
2.Teoria contemporană care consideră că funcţiile banilor sunt următoarele:
- mijloc de schimb şi stimulare a activităţii economice;
- instrument al circulaţiei mărfurilor şi mijloc de comparaţie;
- de rezervă ca valoare, care se desfăşoară în timp şi îmbracă două aspecte:
• banii sunt instrument de economisire;
• banii permit realizarea valorilor viitoare;
- mijlocitor al schimburilor de mărfuri şi măsură a valorii cu două funcţii
conexe:
• mijloc de tezaurizare,
• mijloc de plată.
Dacă în ceea ce priveşte rolul covârşitor al banilor în economia de piaţă, precum
şi funcţiile pe care ei le îndeplinesc, diferitele şcoli şi teorii economice sunt de
accord, că nu s-a ajuns încă la o definiţie larg acceptată a banilor, capabilă să
surprindă sintetic esenţa şi semnificaţia acestora.
Astăzi banii sunt expresia generică pentru bancnote, monedă metalică,
monedă scripturală şi alte instrumente recunoscute ca monedă, existente în
posesia agenţilor economici, având forme şi denumiri diferite de la o ţară la alta
(dolar, liră, euro, leu, etc.) acceptate pentru schimburi şi plăţi într-un spaţiu
economic dat. Ei sunt un simbol al avuţiei conferind putere economică
deţinătorului lor.
Funcţiile banilor sunt în esenţă următoarele:
1) mijloc de măsură a valorii (etalon de calcul) permit măsurarea şi
compararea în timp şi spaţiu a cheltuielilor şi rezultatelor. Moneda
naţională reprezintă etalonul general de măsură pentru întreaga activitate
economică, singurul mijloc capabil să comensureze şi să compare bunuri
economice şi activităţi diferite din punct de vedere:
o cantitativ,
o calitativ,
o structural.
2) mijloc de circulaţie (de schimb) constă în aceea că moneda este
mijlocitorul schimbului, banii putând trece de la un deţinător la altul;
3) mijloc de plată - orice obligaţie economică este evaluată în bani şi
încetează prin achitarea sumei corespunzătoare;
4) mijloc de rezervă (de economisire) are la bază caracterul impersonal al
monedei care poate fi folosită de oricine, pentru orice marfă şi în orice
moment. Banii sunt lichiditate prin excelenţă, adică sunt acceptaţi în
tranzacţii în condiţii de risc şi pierderi minime pentru deţinători;
5) bani universali – reprezintă capacitatea banilor de a servi pentru circulaţie
sau stingerea obligaţiilor pe plan internaţional.
Pag. 20 din 95
Economie Politica
Teoria economică contemporană a desprins o caracteristică importantă a banilor

lichiditatea care constă în calitatea constantă pe care o au banii de a fi oricând
convertibili în bunuri sau servicii şi de a da posibilitatea alegerii din partea
posesorilor lor.
Pag. 21 din 95
Economie Politica
Concepte de bază – tema 2
Diviziune socială a muncii – procesul de separare, detaşare şi combinare a

varietăţii activităţilor economice şi de statornicire a acestora, prin rolul pe care îl
exercită; ca părţi integrante ale acţiunii sociale.
Diviziunea mondială a muncii – relaţiile stabilite între statele lumii în procesul
dezvoltării producţiei şi comerţului internaţional, precum şi locul şi rolul fiecărui stat
în parte în circuitul mondial al valorilor materiale.
Bilet de bancă – la început, constituia un înscris special dat de o bancă
deponentului de lingouri sau monede de aur, prin care aceasta certifica existenţa
aurului în depozitul său. În timp, biletul de bancă a început să mijlocească schimbul
de mărfuri, fără a se mai recurge la aurul pe care-l reprezintă. Mai târziu, statul şi-a
instaurat monopolul în domeniul emiterii biletelor de bancă, ele începând să circule
pe întreg teritoriul ţării, statul împuternicind banca centrală să îndeplinească funcţia
de emitent de bilete de bancă. Astăzi, biletele de bancă nu mai sunt convertibile în
aur.
Moneda reprezintă resursa macroeconomică la care se raportează toţi agenţii
economici ai unui stat. Moneda face posibilă derularea tranzacţiilor căruia este
transmisă averea averea de la o persoană la alta, de la un agent economic la altul.
Atributele monedei sunt:
1. acceptabilitate - pentru ca moneda să fie mijloc general de schimb, ea
trebuie să fie acceptată de toate persoanele unui stat ca mijloc de plată;
2. convertibilitate – moneda trebuie să fie folosită cu uşurinţă;
3. divizibilitate – capacitatea monedei de a fi folosită la orice tip de
tranzacţie;
4. uniformitate – toate instrumentele acceptate ca mijloc de plată trebuie
să posede aceleaşi calităţi şi funcţii;
5. greutatea falsificării – imposibilitatea reproducerii ei;
6. stabilitatea valorii – menţinerea puterii de cumpărare o perioadă de
timp cât mai mare.
Etalon – serveşte ca unitate de măsură sub diferite forme şi în diferite scopuri.
Etalonul monetar este cantitatea de metal (aur, argint) corespunzătoare unei unităţi
monetare.
Paritate – raportul de schimb dintre valorile a două monede care, teoretic,
reflectă raportul dintre puterea lor de cumpărare în ţările respective.
Prodfactori – bunuri care servesc obţinerii satisfactorilor; factori de producţie
(utilaje, instalaţii etc.).
Satisfactori – bunurile utilizate pentru consumul personal al membrilor
societăţii, destinate satisfacerii nemijlocite a trebuinţelor (alimente, îmbrăcăminte
etc.).
Intrinsec – ceea ce constituie partea lăuntrică, esenţială a unui lucru. Un bun are
o valoare intrinsecă, adică prin el însuşi, nelegat de altceva.
Pag. 22 din 95
Economie Politica
Fixing – operaţiune de stabilire a cursurilor valutare sau a preţului aurului la

bursă. O valută poate avea două cursuri:
- un curs oficial, stabilit de autoritatea monetară – Banca Centrală;
- un curs liber – stabilit pe piaţă, în funcţie de fluctuaţia cererii şi a ofertei
pentru valuta respectivă. Tehnica de stabilire a cursului după metoda
fixingului constă în determinarea punctului la care cererea şi oferta pentru o
valută se egalizează sau se apropie cel mai mult.
Pag. 23 din 95
Economie Politica
3. AGENŢII ECONOMICI
3.1 Agenţii economici, fluxurile economice şi circuitul economic

3.1.1 Agenţii economici: concept şi tipologie
3.1.2 Fluxurile economice reale şi fluxurile monetare
3.1.3 Circuitul economic
3.2 Întreprinzătorul – principalul agent al economiei
3.2.1 Întreprinderea – tipologia întreprinderilor
3.2.2 Caracteristicile întreprinderii (firmei)
3.2.3 Întreprinzătorul
În toate procesele economice, agenţii economici implicaţi îndeplinesc roluri

specifice indiferent dacă procesele economice sunt abordate la nivel microeconomic
sau macroeconomic. Înţelegerea condiţiilor de existenţă şi funcţionare a diferitelor
categorii de agenţi economici stă la baza demersului cognitiv asumat de ştiinţa
economică.
3.1 Agenţii economici, fluxurile economice şi circuitul economic
3.1.1 Agenţii economici: concept şi tipologie

Agentul economic poate fi definit ca fiind o persoană sau un grup de
persoane fizice, juridice ce îndeplineşte funcţii şi roluri bine determinate în viaţa
economică.
Cel mai utilizat criteriu ce stă la baza clasificării agenţilor economici şi
delimitarea acestora este criteriul instituţional, important pentru evidenţierea
fluxurilor reale şi monetare. În prezent, pe plan mondial, cea mai răspândită este
tipologia ce stă la baza sistemului de evidenţă statistică a conturilor naţionale, în
cadrul ei distingându-se:
1. Firmele – agentul agregat firme grupează toate unităţile instituţionale a căror
funcţie constă în producerea de bunuri şi servicii (non-financiare) destinate
pieţei, scopul principal fiind obţinerea de profit.
2. Menajele – agentul agregat menaje (gospodării) reprezintă agentul economic
care exprimă calitatea de consumator de bunuri personale (satisfactori)
veniturile menajelor provin din remunerarea salariaţilor, din titluri de
proprietate şi din transferurile efectuate de celelalte sectoare.
3. Instituţiile financiare şi de credit – acest agent agregat reuneşte unităţile
instituţionale (private, publice, mixte) a căror funcţie este de intermediar
Pag. 24 din 95
Economie Politica
financiar între ceilalţi agenţi economici, colectând, transformând şi

redistribuind disponibilităţile financiare.
4. Administraţiile publice şi private – acest agent agregat exercită funcţia de
redistribuire a venitului şi avuţiei prin intermediul serviciilor non-marfare
prestate iar veniturile realizate se constituie din vărsăminte obligatorii pe care
le efectuează celelalte categorii de agenţi economici.
5. Străinătatea („restul lumii”) – acest agent agregat desemnează celelalte
economii naţionale şi unităţile lor autonome cu care agenţii economici
naţionali intră în tranzacţii economice.
3.1.2 Fluxurile economice reale şi fluxurile monetare

Circuitul economic presupune patru elemente care îl definesc:
1. Activităţile economice – reprezintă totalitatea operaţiilor care au ca scop
satisfacerea nevoilor de bunuri economice, operaţii ce pot fi grupate în:
- operaţii privind bunurile şi serviciile – producţia, schimbul,
consumul etc.;
- operaţii de repartiţie – operaţiile de distribuire şi de formare a
veniturilor legate de procesul de producţie (plata salariilor, impozite
etc.) şi a celor de proprietate (rente, dobânzi etc.);
- operaţii financiare – modificarea volumului şi structurii activelor şi
pasivelor agenţilor economici reprezentaţi de societăţi, întreprinderi
administrative.
2. Subiecţii economici care sunt reprezentaţi de societăţi, întreprinderi,
administraţie publică, administraţie privată, menajele, exteriorul şi care au
următoarele trăsături:
- sunt subiecţi distincţi ai vieţii economice;
- sunt purtătorii unor interese proprii;
- au comportament specific prin deciziile şi acţiunile pe care le
întreprind;
- dispun de resurse şi capacităţi proprii;
- dispun de capacitatea de a stabili relaţii cu alţi agenţi economici.
3. Tranzacţiile economice – care intervin în derularea circuitului economic,
realizându-se prin intermediul pieţei, fiind tranzacţii de piaţă, ce reprezintă
acele tranzacţii bilaterale, în care oricărui transfer al unui bun îi corespunde o
contrapartidă, concretizată într-un alt bun, serviciu sau echivalent în monedă.
Tranzacţiile care nu generează un contraserviciu sunt de două feluri:
- transferuri curente, care sunt efectuate sistematic (plăţi de
impozite, subvenţii, CAS etc.);
- transferuri de patrimoniu – intervin mai rar determinând la unul
din agenţii economici implicaţi o modificare de patrimoniu.
4. Obiectul tranzacţiilor economice este reprezentat de:
- bunurile şi serviciile produse;
Pag. 25 din 95
Economie Politica
- rezultatele utilizării factorilor primordiali de producţie (natura,

munca, capitalul);
- moneda.
Fiecare tranzacţie bilaterală este reprezentată prin două fluxuri de sens contrar:
a) fluxuri reale – reprezintă fluxul apărut în cadrul circuitului economic în
tranzacţiile economice bilaterale de vânzare-cumpărare de bunuri şi
servicii. Fiecărui flux real îi corespunde un flux monetar de aceeaşi
mărime. În cadrul fluxului real menajele pun la dispoziţia firmelor
servicii, or acestea din urmă furnizează bunurile necesare;
b) flux monetar – fiecărui flux real îi corespunde un flux monetar de
aceeaşi mărime, dar de sens opus.
3.1.3 Circuitul economic

Circuitul economic reprezintă totalitatea operaţiilor şi tranzacţiilor
desfăşurate de către şi între agenţii economici care aparţin unei economii
naţionale, tranzacţii concretizate în fluxuri reale şi monetare.
Pentru a înţelege cum aceste fluxuri se articulează într-un circuit economic
trebuie studiat locul fiecărui tip de agent economic în circuitul economic şi al
fluxurilor pe care aceşti agenţi economici le generează. O schemă simplificată a
circuitului economic ne va ajuta să înţelegem acest lucru:
Flux real:
Flux monetar: cheltuieli
- munca; pentru bunuri
- pământul; de consum şi
- capitalul. servicii
Agenţi economici alţii

Menaje
decât menajele
Flux monetar:
venituri Flux real:
bunuri de
consum,
servicii
Activitatea firmelor presupune:

- cumpărătorii de factori de producţie – intrările,
- vânzările de bunuri şi servicii – ieşirile,
care generează două categorii de fluxuri.
Pag. 26 din 95
Economie Politica
De la menaje spre firme circulă elementele necesare producţiei de bunuri şi

servicii (muncă, pământ, capital).
Pentru firme, aceste intrări antrenează cheltuieli determinate de plata serviciilor
pe care le prestează factorii de producţie cumpăraţi.
De la firme către menaje circulă bunurile şi serviciile destinate satisfacerii
trebuinţelor acestora.
Pentru firme, aceste ieşiri antrenează venituri la care se mai adaugă şi
subvenţiile de exploatare care vin de la guvern sub forma transferurilor.
Menajele furnizează elemente de bază pentru activitatea firmelor şi pentru
guvern, pentru ele acest flux antrenând obţinerea de venituri care pentru firme devin
cheltuieli. Menajele sunt principalul cumpărător de produse oferite de firme şi în
acelaşi timp, ele primesc de la guvern transferuri sub formă de pensii, ajutoare de
şomaj, plătind guvernului impozite pe venituri, pe patrimoniu etc.
3.2 Întreprinzătorul – principalul agent al economiei
3.2.1 Întreprinderea – tipologia întreprinderilor

Întreprinderea sau firma reprezintă spaţiul în care se reunesc şi se combină
factorii de producţie, se desfăşoară procesul de producţie, se produc bunuri
economice şi se creează valoare nouă, pe baza diviziunii sociale a muncii şi a
cooperării directe şi indirecte, între toţi cei care o compun şi o reprezintă.
În societate, întreprinderea îndeplineşte concomitent funcţii economice şi
funcţii sociale putând fi privită ca entitate, cu mai multe dimensiuni:
- o dimensiune economică – pentru că aici se creează avuţia;
- o dimensiune socială – pentru că desemnează o comunitate de
oameni ce muncesc împreună şi a căror interacţiune o fac
funcţională;
- o dimensiune juridică – pentru că se bucură de autonomie,
indiferent de mărimea sau natura activităţii sale.
Firmele diferă între ele din multe puncte de vedere, dar, există însă patru
diferenţe majore:
1. Din punct de vedere al statutului juridic (legal) de organizare firmele pot fi:
- firmă patronală (familială) – deţinută de un individ care îşi
investeşte capitalul, ia decizii şi încasează întregul profit;
- firme parteneriale – afacerea este deţinută de doi sau mai mulţi
copropietari, care împart între ei profitul, iau decizii împreună şi
răspund faţă de datoriile asocierii;
- corporaţii (societatea comercială pe acţiuni) – reprezintă o entitate
care poate să facă în numele ei afaceri ca şi o firmă cu un singur
patron sau ca un parteneriat.
Pag. 27 din 95
Economie Politica
2. Din punct de vedere al modului de integrare a firmelor. Dintre formele mai

importante de integrare fac parte:
- integrarea pe verticală – fuzionarea unor firme ce operează în
diferite stadii ale producţiei, fie în calitate de ofertant fie de client,
inclusiv prin cumpărarea acţiunilor unor firme, rezultatul fiind un
holding;
- integrarea pe orizontală – asocierea unor firme în aceleaşi domenii
de activitate, în scopul limitării concurenţei, reducerii costurilor
medii, creşterea eficienţei economice, rezultatul fiind apariţia unui
cartel.
3. Din punct de vedere al organizării interne a firmelor, toate afacerile au
componente structurale şi operaţionale, modul în care arată şi sunt
asamblate, fiind diferit de la o firmă la alta.
4. Din punct de vedere al modului de luare a deciziilor presupune:
- înţelegerea responsabilităţilor şi autorităţii;
- delegare şi raportare;
- centralizare şi descentralizare.
3.2.2 Caracteristicile întreprinderii (firmei)

Indiferent de tipul său firma se caracterizează prin următoarele trăsături:
1. Scopul fundamental este producerea de bunuri economice sau prestarea
de servicii;
2. Pentru a răspunde acestui scop, firma trebuie să dispună de un
patrimoniu, doar pe această bază fiind posibilă asumarea riscului unei
activităţi economice;
3. Firma combină factorii de producţie pentru realizarea unui bun sau
serviciu;
4. Firma de tip capitalist produce în exclusivitate pentru piaţă, de aceea
pulsul pieţei se reflectă în activitatea ei. Deciziile acestora se bazează pe
informaţii privind:
- cererea şi oferta celorlalţi producători;
- preţurile;
- indicii producţiei, salariilor, costului vieţii, ocupării forţei de muncă;
- investiţiile actuale şi de perspectivă.
5. Finalitatea firmei este maximizarea profitului, care reprezintă
condiţia supravieţuirii şi dezvoltării firmei şi, indirect, condiţia
prosperităţii sociale.
3.2.3 Întreprinzătorul
Pag. 28 din 95
Economie Politica
În condiţiile economiei de piaţă, activitatea întreprinderii este legată de

întreprinzător sau manager – cel ce iniţiază o activitate economică, conduce
întreprinderea în scopul realizării profitului.
Caracteristicile fundamentale ale întreprinzătorului sunt:
1. întreprinzătorul combină toate elementele producţiei, fiind responsabil
de rezultatele obţinute şi repartizarea veniturilor;
2. pregătirea de a-şi asuma riscul;
3. exercită funcţia de autoritate;
4. întreprinzătorul este un inovator;
5. capacitatea managerială şi dorinţa de autonomie.
Pag. 29 din 95
Economie Politica

Abilitatea întreprinzătorului – este considerată neofactor de producţie şi se
caracterizează prin capacitatea agentului economic de a combina eficient şi de a se
adapta rapid cerinţelor pieţei privind producerea de noi bunuri economice.
Menaj – tip de agent economic care defineşte gospodăria familială ca nivel al
desfăşurării activităţii economice sau al consumului de bunuri.
Corporaţie – entitate legală, cu scop lucrative sau nelucrativ, distinctă de
proprietarii săi, abilitată de stat sau de guvern şi caracterizată prin:
- răspundere limitată,
- transfer operativ al drepturilor de acţionar prin vânzarea acţiunilor,
- existenţă cu caracter continuu.
Corporaţiile sunt firme care domină în ţările puternic industrializate, având
influenţe atât în economie, cât şi în politică şi viaţa social-culturală. El îşi desfăşoară
activitatea în ţara de origine şi în exterior prin intermediul filialelor, reprezentanţelor
etc.
Tranzacţie – termen utilizat pentru a desemna un flux economic care oglindeşte
crearea, schimbul, transferul sau consumarea unei valori economice. Tranzacţia
presupune schimbarea dreptului de proprietate de la o persoană juridică la o persoană
fizică sau între două persoane fizice asupra unui bun, a unui serviciu sau
disponibilizarea de capital uman şi financiar.
Tranzacţiile de piaţă bilaterale – formă a tranzacţiilor de piaţă în cadrul cărora
oricărei transmiteri a unui bun sau serviciu îi corespunde un contraserviciu
concretizat într-un bun, serviciu sau într-o monedă.
Tranzacţiile de piaţă unilaterale – formă a tranzacţiilor de piaţă în care unui
serviciu nu îi corespunde un contraserviciu, concretizându-se în:
1. transferuri curente – operaţii, efectuate sistematic (impozite, CAS-uri etc.);
2. transferuri de patrimoniu – operaţii concretizate în modificări patrimoniale
ale agenţilor economici (moşteniri, donaţii etc.).
Pag. 30 din 95
Economie Politica
4. COMPORTAMENTUL CONSUMATORULUI
ŞI OPŢIUNILE SALE RAŢIONALE
4.1 Tipologia bunurilor economice

4.1.1 Trăsăturile şi clasificarea bunurilor economice
4.2 Alegerea consumatorului raţional
4.2.1 Consumul public şi consumul privat individual
4.2.2 Utilizarea – aprecierea cardinală şi ordinală a utilităţii
4.1 Tipologia bunurilor economice
Finalitatea activităţii economice este satisfacerea nevoilor de consum care, se

realizează prin consumul de bunuri.
Prin bun este desemnat orice element real capabil să satisfacă o nevoie,
indiferent de forma lui de existenţă, de natura nevoii satisfăcute, de modul cum este
procurat de consumator.
4.1.1 Trăsăturile şi clasificarea bunurilor economice
O caracteristică esenţială a bunurilor o reprezintă diversitatea acestora, care

implica clasificarea lor. Din punct de vedere al analizei economice, clasificarea
principală a bunurilor constă în:
- bunuri libere – reprezintă toate elementele realităţii, indiferent de loc şi
timp, care sunt nelimitate (abundente) în raport cu nevoile umane (ex.:
lumină solară, aer, apă etc.);
- bunuri economice – a căror caracteristică definitorie este raritatea, adică
insuficienţa lor în raport cu nevoile.
Diversitatea bunurilor economice permite clasificarea acestora în funcţie de
următoarele criterii:
1. După destinaţia acestora bunurile economice se împart în:
a. satisfactori – bunuri de consum;
b. prodfactori – bunuri pentru producţie.
2. După forma de existenţă bunurile economice se împart în:
a. corporale – sau bunuri materiale, care, după gradul de prelucrare se
clasifică în:
• bunuri primare - desprinse direct din natură;
• bunuri intermediare – se află în diferite faze de prelucrare;
• bunuri finale – care pot fi consumate.
b. incorporale sau bunuri imateriale care se consumă concomitent cu
producerea lor (ex.: brevete, licenţe, programe de calculator etc.)
3. După modul în care circulă de la producător la consumator se împart în:
Pag. 31 din 95
Economie Politica
a. marfare – sau bunurile comerciale;

b. nonmarfare – bunurile noncomerciale.
4. După caracteristicile consumatorului în modul de consumare, bunurile
economice se clasifică în:
a. private – de care beneficiază în cantităţi diferite un individ, o familie,
o întreprindere;
b. publice – de care pot beneficia toţi membrii societăţii.
5. Din punct de vedere juridic, bunurile economice se clasifică în:
a. bunuri imobiliare – (terenuri, clădiri, diverse construcţii etc.);
b. bunuri mobiliare (hârtii de valoare, poliţe de asigurări, bijuterii etc.)
6. După capacitatea de a se combina şi substitui în cadrul procesului de
consum, bunurile economice se clasifică în:
a. complementare – bunurile utilizate împreună pentru a satisface o
anumită nevoie;
b. substituibile – bunurile diferite care pot satisface aceeaşi nevoie.
4.2 Alegerea consumului raţional
4.2.1 Consumul public şi consumul privat individual

Consumul reprezintă actul final al activităţii economice care constă în
folosirea bunurilor economice, de către populaţie şi stat, în scopul satisfacerii
nevoilor personale şi sociale.
Consumul poate fi clasificat după criterii diferite:
- după obiectul consumului,
- după subiectul consumului,
- după durata lui,
- după modul de procurare a bunurilor şi serviciilor utilizate etc.
Consumul final de bunuri şi servicii este destinat satisfacerii nevoilor personale
sau sociale şi el poate fi:
- public,
- privat (individual).
Consumul public sau consumul guvernamental de bunuri şi servicii, include
cheltuielile administraţiei de stat pentru achiziţionarea de bunuri şi servicii cu
destinaţie socială.
Guvernul oferă bunuri şi servicii pe care sistemul economiei de piaţă nu le poate
asigura, pentru a fi sigur că asemenea cheltuieli de consum se fac efectiv deoarece
firmele private nu sunt dispuse să le suporte din următoarele cauze:
- unele bunuri şi servicii sunt costisitoare, iar profiturile obţinute sunt
incerte (iluminatul public, sistemul naţional de drumuri, poduri, aeroporturi,
căi ferate etc.);
- profiturile anticipate nu justifică investiţiile particulare (întreţinerea
rezervaţiilor naturale, a muzeelor, amenajarea parcurilor etc.);
Pag. 32 din 95
Economie Politica
- externalităţile sunt efecte ale activităţii economice care ies în afara

pieţei, deoarece costurile şi beneficiile acestora au caracter extern
(poluare, eliminarea produselor toxice, reciclarea deşeurilor etc.);
- programele de asistenţă socială a unor categorii defavorizate (orfani,
şomeri, bătrâni) sunt costisitoare şi nu există profit.
Consumul privat (individual) reprezintă totalitatea cheltuielilor făcute de o
persoană sau un menaj pentru achiziţionarea de bunuri şi servicii destinate
satisfacerii nevoilor de viaţă.
Ca fiinţă raţională şi afectivă, fiecare consumator decide, în mod liber, asupra
mărimii consumul său şi a structurii acestuia, astfel încât consumatorul este
confruntat, permanent cu problema alegerii.
Principiul care stă la baza acestor alegeri este cel al maximizării satisfacţiei,
utilităţii de consum prin minimizarea eforturilor, respectiv prin sacrificarea
venitului limitat de care dispune pentru a obţine cea mai mare satisfacţie posibilă.
Maximizarea utilităţii se realizează în următoarele cazuri:
a) când preţurile unitare ale diferitelor bunuri sunt identice; se obţine
utilitate maximă atunci când, folosind bugetul său limitat şi
achiziţionând cantităţi diferite, consumatorul obţine o utilitate marginală
identică;
b) când preţurile unitare sunt diferite, un consumator obţine maximum
de utilitate, în condiţiile venitului disponibil dat, atunci când raportul
dintre utilitatea marginală şi preţul unitar al bunurilor respective este
identic, sau când raportul dintre utilităţile marginale ale bunurilor
respective este egal cu cel dintre preţurile lor unitare. Dacă se au în
vedere cele două bunuri, consumatorul realizează maximum de utilitate
atunci când:
UmA / PA = UmB / PB
sau
UmA / UmB = PA / PB
unde:
UmA = utilitatea marginală a bunului A;
UmB = utilitatea marginală a bunului B;
PA = preţul unitar al bunului A;
PB = preţul unitar al bunului B.
Capacitatea unui bun de a satisface o anumită nevoie reprezintă utilitatea în sens
general, baza utilităţii fiind dată de proprietăţile caracteristice ale bunului respectiv.
Utilitatea economică poate fi definită ca fiind capacitatea reală sau
presupusă a unui bun (intermediar, de capital, de consum sau serviciu) de a
satisface o anumită necesitate umană sau de a crea condiţiile favorabile şi
necesare acestui tip de satisfacţie.
Pentru ca unui bun să i se confere utilitate economică, trebuie îndeplinite
anumite condiţii:
Pag. 33 din 95
Economie Politica
1. consumatorul nu trebuie să deţină bunul respectiv, să şi-l dorească şi să

fie dispus să facă sacrificii pentru a-l cumpăra;
2. consumatorul trebuie să raporteze proprietăţile bunului respectiv la
nevoile pe care le are la un moment dat;
3. consumatorul trebuie să fie convins că prin însuşirile sale, bunul pe care
şi-l doreşte îi poate satisface o anumită nevoie, reală sau iluzorie,
conformă normelor morale, sistemului de nevoi, tradiţiilor şi obicieurilor
sau în dezacord cu acestea;
4. consumatorul trebuie să fie capabil să utilizeze bunul respectiv, având
cunoştinţele, aptitudinle necesare.
Utilitatea se prezintă sub două aspecte:
a) tehnic – utilitatea scoate în evidenţă proprietăţile intrinseci ale bunului
economic;
b) economic – utilizarea cuprinde nu numai proprietăţile corporale ale
bunului, ci şi raportarea lo la o trebuinţă a neproducătorului mărfii.
Utilitatea economică se prezintă sub trei forme:
1. utilitate individuală – reprezintă satisfacţia pe care o produce fiecare
cantitate consumată dintr-un bun economic;
2. utilitate marginală:
– reprezintă utilitatea adiţională, adică satisfacţia pe care o aduce
fiecare nouă unitate consumată dintr-un bun economic;
– variaţia utilităţii totale rezultată din creşterea cu o unitate a cantităţii
consumate dintr-un bun;
3. utilitatea totală
– reprezintă satisfacţia resimţită prin consumarea tuturor cantităţilor
unei mulţimi de bunuri omogene;
– satisfacţia resimţită de un individ în urma consumului unor cantităţi
succesive dintr-un bun, într-o perioadă dată.
Măsurarea utilităţii se poate face prin două metode:
1. Metoda cardinală care presupune că:

a) orice consumator este capabil să acorde fiecărei cantităţi dintr-un bun
economic o anumită utilitate;
b) consumatorul posedă suficiente cunoştinţe, încât poate măsura precis
utilitatea bunului dorit;
c) consumul poate compara utilitatea diferitelor bunuri printr-o metodă
precisă putând efectua un calcul riguros, pe baza căruia să-şi poată alcătui
programul de achiziţii.
În realitate, folosirea metodei cardinale este dificil de aplicat deoarece
consumatorului îi este aproape imposibil să măsoare utilitatea bunului şi să o
măsoare în unităţi utilitate, şi nici nu dispune de timpul necesar pentru a efectua acest
calcul ori de câte ori face cumpărături.
Pag. 34 din 95
Economie Politica
De aceea, se consideră că oamenii acţionează pe piaţă conform metodei

ordinale de măsurare a utilităţii.
2. Metoda ordinală presupune aşezarea preferinţelor şi nevoilor într-o anumită
ordine, în funcţie de intensitatea şi urgenţa acestora şi achiziţionarea
bunurilor în funcţie de ierarhia stabilită, cumpărând mai întâi produsele de
strictă necesitate, apoi pe cele de lux.
Cantitatea dintr-un bun economic la care consumatorul este dispus să
renunţe în schimbul unei unităţi suplimentare dintr-un alt bun, păstrându-şi
acelaşi nivel de satisfacţie, bun de utilitate agregată se numeşte rata marginală
de substituţie a bunurilor.
În timp ce utilitatea economică exprimă totalitatea proprietăţilor unui produs de
a satisface anumite necesităţi, calitatea produsului exprimă gradul în care
utilitatea produsului satisface trebuinţa socială.
Utilitatea individualizează produsele în funcţie de diversele trebuinţe ale
oamenilor în timp ce calitatea diferenţiază produsele de acelaşi tip, în funcţie de
caracteristicile utile, pe care le posedă şi în măsura în care nu poate fi separată de nici
una din sferele producţiei sociale, fiind produsul sau efectul acestora.
Pag. 35 din 95
Economie Politica
Bunuri economice – ansamblul elementelor materiale şi al serviciilor de orice

fel care pot satisface o anumită necesitate umană. Bunurile economice se clasifică
astfel:
1. Bunuri materiale care se împart în:
i. bunuri directe, de consum personal final (pâine, lapte etc.);
ii. bunuri indirecte, de producţie (materii prime, energie etc.) care
pot fi consumate în întregime în cadrul unui proces de producţie.
2. Servicii.
După gradul de prelucrare bunurile economice se împart în:

1. primare – desprinse direct din natură;
2. intermediare – aflate în diferite faze de prelucrare;
3. finale – sunt destinate consumului final.
Bunuri complementare – tip de bunuri a căror utilizare este legată direct de

consumul în acelaşi timp al altor bunuri (benzină – automobil).
Bunuri de consum – bun tangibil produs şi ulterior cumpărat de consumator,
pentru a-şi satisface nevoile curente.
Utilitatea cardinală – consumatorul atribuie în funcţie de preferinţele sale,
fiecărei unităţi dintr-un bun o anumită utilitate.
Utilitatea ordinală – consumatorul aranjează preferinţa sa pentru anumite
bunuri într-o ordine descrescătoare.
Utilitatea marginală – sporul de satisfacţie rezultat prin utilizarea unei unităţi
suplimentare dintr-un bun în condiţiile în care consumul celorlalte bunuri este dat şi
rămâne constant.
Pag. 36 din 95
Economie Politica
5. FACTORII DE PRODUCŢIE ŞI UTILIZAREA LOR
5.1 Sistemul factorilor de producţie

5.1.1 Caracterizarea generală a factorilor de producţie
5.1.2 Neofactorii de producţie
5.2 Utilizarea factorilor de producţie
5.2.1 Combinarea şi substituirea factorilor de producţie
5.3 Eficienţa utilizării factorilor de producţie
5.3.1 Eficienţa economică – formele eficienţei economice
5.3.2 Productivitatea muncii
5.3.3 Căi de creştere a eficienţei economice
5.1 Sistemul factorilor de producţie
Factorii de producţie se află în proprietatea agenţilor economici, locul şi rolul

lor schimbându-se în permanenţă în funcţie de evoluţia în timp şi spaţiu, precum şi
datorită modificărilor pe care le cunoaşte activitatea umană (economică în primul
rând).
Orice factor de producţie este unitatea unor determinări cantitative şi calitative,
oamenii acţionând:
• asupra cantităţii, utilizând un volum tot mai mare de factori de producţie –
dezvoltare extensivă;
• asupra calităţii acestora, ameliorând eficienţa utilizării lor – dezvoltare
intensivă.
Preocuparea principală a agenţilor economici este economisirea şi ameliorarea
calităţii factorilor de producţie, impuse în general de cauze obiective precum:
a) creşterea şi diversificarea nevoilor;
b) tendinţa de creştere a dificultăţilor de acces la anumiţi factori;
c) sporirea exigenţei pentru calitatea bunurilor;
d) tendinţa de scumpire a unor factori;
e) necesitatea protecţiei mediului natural.
5.1.1 Caracterizarea generală a factorilor de producţie

Factorii de producţie pot fi definiţi ca fiind ansamblul condiţiilor necesare şi
suficiente ca orice proces de producţie să se poată desfăşura conform scopului
său predominant.
Factorii de producţie constituie resurse atrase, alocate şi consumate în procesul
de producere a bunurilor economice.
Multitudinea de factori de producţie poate fi clasificată în trei mari categorii,
fiecare având un conţinut omogen dar diferit de al celorlalte:
Pag. 37 din 95
Economie Politica
- munca,
- natura (pământul),
- capitalul.
- MUNCA -
Munca este activitatea conştientă, specific umană, îndreptată spre un
anumit scop prin care omul îşi defineşte interesul, îşi caută şi îşi construieşte
mijloacele adecvate atingerii scopului propus.
Munca a fost şi este:
- factorul activ – prin muncă are loc combinarea, utilizarea şi perfecţionarea
celorlalţi factori;
- factorul determinant – fără muncă nu se poate produce nimic, deci
progresul este condiţionat de muncă.
Munca este o îmbinare de:
- efort fizic – când acesta predomină, munca se numeşte fizică;
- efort intelectual – când este predominant, munca va fi intelectuală.
Pornind de la compoziţia fizică-intelectuală, munca poate fi privită sub două
aspecte:
- cantitativ – munca este măsurată prin timp şi număr de locuri de muncă;
- calitativ – se măsoară prin productivitate (randament) şi însuşirile tehnico-
funcţionale şi estetice ale produselor în care se materializează.
Ceea ce face cu putinţă munca este forţă de muncă, între cele două neputându-
se pune semnul egalităţii.
Forţa de muncă reprezintă totalitatea capacităţilor fizice şi intelectuale ale
unui om.
Condiţia hotărâtoare ca forţa de muncă să intre în acţiune, ca munca să devină o
realitate palpabilă – este existenţa mijloacelor de producţie.
Numai unirea forţei de muncă cu mijloacele de producţie creează
posibilitatea desfăşurării muncii.
În gândirea economică modernă sde consideră că orice muncă, oricare ar fi
natura sau autorul său, este productivă, cu condiţia să creeze utilităţi sau să
participe indirect la crearea utilităţilor.
Munca este singura producătoare de avuţie, de valoare nouă iar preţul
forţei de muncă îl reprezintă salariul.
- NATURA -
În accepţiune economică, natura reprezintă totalitatea elementelor naturale
preexistente oricărei activităţi:
- originea,
- condiţiile primordiale,
- mediul de desfăşurare,
- substanţa materială naturală.
Pag. 38 din 95
Economie Politica
Natura, care constituie cadrul de formare şi de existenţă a omului, este factor de

producţie originar şi ea se prezintă sub mai multe forme:
• pământul – este spaţiul în care se desfăşoară activitatea economică şi
cuprinde:
în sens restrâns: solul, subsolul, aerul, apa, fauna, flora etc.,
în sens larg: solul – fondul funciar.
• relieful şi apele;
• clima.
Rolul economic al pământului decurge din:
- constituie cadrul general, spaţiul de desfăşurare a tuturor activităţilor umane;
- este sursă de elemente nutritive;
- reprezintă principalul factor de producţie în agricultură,
- este singura sursă de producere a alimentelor şi a materiilor prime de origine
agrosilvică.
Pământul ca factor de producţie are caracter limitat şi este regenerabil.
- CAPITALUL -
Termenul de capital desemnează în sens:
- larg – avuţia individului sau a societăţii;
- restrâns – totalitatea bunurilor cu care se produc alte bunuri destinate
vânzării-cumpărării şi nu satisfacerea nevoilor proprii.
Cu alte cuvinte, capitalul poate fi definit ca fiind ansamblul bunurilor
produse prin muncă şi folosite pentru obţinerea altor bunuri şi servicii destinate
vânzării.
După natura sa capitalul se împarte în două categorii:
- capitalul real (tehnic) – este capitalul concretizat în mijloace de producţie
(clădiri, fabrici, utilaje, instalaţii, materii prime etc;
- capital nominal – reprezintă un titlu de proprietate asupra unor valori reale
ce conferă dreptul de a însuşi venitul adus de acestea.
Capitalul tehnic se află în permanentă mişcare în timpul producţiei, el fiind cel
care se transferă în substanţa bunului final dar şi cel care intervine pentru a face
posibilă această transferare. De aceea capitalul tehnic trebuie analizat pe cele două
componente ale sale:
- componenta activă – capitalul fix;
- componenta pasivă – capitalul circulant.
Componentele capitalului se comportă diferit în activitatea economică,
îndeplinind funcţii diverse şi clasificându-se după mai multe criterii, cel mai
important fiind modul în care:
- participă la activitate;
- se consumă;
- se înlocuiesc.
Pag. 39 din 95
Economie Politica
1. Capitalul fix este partea capitalului formată din bunuri ca: utilaje, clădiri,
instalaţii, materii prime etc., care:
- participă la mai multe cicluri de producţie;
- se consumă treptat (se uzează);
- se înlocuieşte după mai mulţi ani.
Uzura fizică – reprezintă pierderea treptată a proprietăţilor tehnice a mijloacelor
de muncă ca urmare a folosirii lor productive şi a acţiunii agenţilor naturali fizici,
chimici, biologici.
Recuperarea sub formă bănească a valorii capitalului fix consumat se
numeşte amortizare (A), a cărei mărime se determină ca raport între valoarea
capitalului fix (Kf) şi durata normală de funcţionare (t) exprimată în ani.
A = Kf / t,
detaliată formula va deveni:
A = (V – r + d) / t,
unde:
A = suma anuală a amortizării;
V = valoarea iniţială a capitalului fix;
r = valoarea reziduală a capitalului fix, adică valoarea recuperată după
scoaterea sa din funcţiune;
d = cheltuieli făcute pentru scoaterea din uz a capitalului fix;
t = timpul de funcţionare a capitalului (în ani).
Raportul procentual dintre amortizare şi capitalul fix reprezintă rata
amortizării, care se calculează astfel:
Ra = (A / Kf) x 100
Uzura morală constă în deprecierea valorică sau tehnică a capitalului fix înainte
de a se produce uzura fizică completă. Apare datorită progresului tehnic şi condiţiilor
pieţei care asigură bunuri similare noi, cu:
- preţuri mai scăzute;
- performanţe tehnice superioare;
- preţuri mai mici şi performanţe superioare.
2. Capitalul circulant este partea capitalului formată din bunuri (materii prime,
materiale, combustibil, energie etc.) care:
- participă la un singur ciclu de producţie;
- se consumă dintr-o dată;
- se înlocuieşte după fiecare ciclu de producţie.
5.1.2 Neofactorii de producţie

Neofactorii de producţie trebuie priviţi în cadrul larg al multiplicării şi
diversificării lor. Delimitarea dintre factorii de producţie clasici şi neofactorii de
producţie decurge din considerente legate de natura lor intrinsecă, dar şi de modul
specific de acţiune şi geastionare a factorilor din fiecare categorie.
Pag. 40 din 95
Economie Politica
Între cei mai importanţi neofactori care modifică substanţial conţinutul, locul şi
rolul factorilor de producţie, distingem:
- progresul tehnic ce desemnează ansamblul realizărilor cunoaşterii omului
prin care activitatea economică, în întregul săi, devine mai eficientă. El este
dependent de situaţia economică şi de concurenţa existentă pe piaţă între
agenţii economici;
- tehnologiile reprezintă procedeele de combinare şi transformare a factorilor
de producţie în rezultate ale producţiei, prin aplicarea unor reguli riguros
definite;
- informaţiile – reprezintă factorul principal al activităţii economice şi al
procesului de producţie, ce serveşte la reglarea procesului de producţie şi la
luarea deciziilor în cadrul acestora;
- abilitatea întreprinzătorului – prin întreprinzător se înţelege acel tip de
subiect al activităţii economice care, fie că iniţiază o nouă afacere, fie că, în
cadrul unei afaceri în desfăşuare, iniţiază un proces de schimbare radicală.
5.2 Utilizarea factorilor de producţie
Utilizarea raţională şi eficientă a factorilor de producţie reprezintă obiectivul şi

rezultatul competenţei şi abilităţii întreprinzătorului preocupat în permanenţă să
găsească acele combinaţii de factori din a căror folosire să obţină avantajos cât mai
mari şi mai sigure.
5.2.1 Combinarea şi substituirea factorilor de producţie
Combinarea factorilor de producţie reprezintă acea metodă de unire a

factorilor de producţie în vederea obţinerii de noi bunuri şi servicii.
Combinarea se poate realiza pe două laturi:
a) tehnică – combinare specifică fiecărui proces de producţie, obţinerea
unui bun economic presupunând unirea resurselor de muncă ce au o
anumită structură şi calificare cu maşini, instalaţii, materii prime şi
materiale specifice domeniului, respectiv bunului;
b) economică – unirea tehnică a factorilor are substrat economic,
concretizat într-un cost de producţie minim şi într-un profit maxim.
Substituirea factorilor de producţie poate fi definită ca fiind posibilitatea de
a înlocui o cantitate dată dintr-un factor de producţie, cu o cantitate dată dintr-
un alt factor de producţie, în condiţiile menţinerii aceluiaşi volum al producţiei.
Combinarea şi substituirea factorilor de producţie sunt posibile datorită:
a) divizibilităţii – posibilitatea de a împărţi un factor de producţie în unităţi
simple, omogene, fără a fi afectată calitatea şi utilizarea factorului
respectiv;
Pag. 41 din 95
Economie Politica
b) adaptabilitatea – proprietatea de asociere a unei cantităţi dintr-un factor

de producţie divizibil cu una sau mai multe unităţi divizate dintr-un alt
factor de producţie.
Decizia de combinare şi substituire a factorilor de producţie se întemeiază pe
anumite criterii economice concretizate în parametrii de eficienţă cum sunt:
1) productivitatea marginală a unui factor de producţie (Wmg) reprezintă
sporul de producţie (∆Q) obţinut ca urmare a creşterii cu o unitate a
factorului dat (∆X), ceilalţi factori de producţie rămânând constanţi;
Wmg = ∆Q / ∆X
2) rata marginală de substituire – raportul dintre cantitatea factorului ce
urmează a fi introdus în activitatea economică (∆X) necesară pentru a
compensa reducerea cu o unitate a altui factor, care va fi înlocuit (-∆Y),
astfel încât producţia să rămână neschimbată sau să crească;
Rms = - (∆X) / (∆Y)
3) coeficientul de elasticitate a producţiei în raport cu factorii arată cu cât
influenţează creşterea unui factor asupra sporului de producţie sau apare ca
raport între productivitatea marginală şi productivitatea medie a factorului
care se modifică.
Pag. 42 din 95
Economie Politica
5.3 Eficienţa utilizării factorilor de producţie
5.3.1 Eficienţa economică – formele eficienţei economice
Eficienţa economică:
- este forma concretă cu cea mai largă sferă de acţiune pe care o îmbracă
raţionalitatea economică;
- este cerinţa fundamentală care se impune în toate activităţile economice;
- pune în balanţă eforturile (cheltuielile) cu veniturile (rezultatele) agentului
economic.
Eficienţa economică reprezintă maximum de bunuri economice şi valoare
nouă ce se poate obţine la un moment dat cu minimum de factori de producţie
utilizaţi şi consumaţi.
Activitatea unui agent economic este eficientă atunci când încasările
obţinute din vânzarea bunurilor pe piaţă sunt mai mari decât cheltuielile care s-
au făcut (încasări > cheltuieli).
Modalităţile de exprimare a eficienţei economice (Ec) sunt:
a) prin randamentul factorilor de producţie utilizaţi:
Ec = Vr / CFp,
unde
Vr = venituri realizate;
CFp = consumul de factori de producţie.
- exprimă veniturile obţinute la unitatea de factor de producţie consumat, deci
eficienţa economică este cu atât mai mare cu cât rezultatele obţinute sunt mai
mari;
b) prin consumul factorilor de producţie, pentru obţinerea rezultatelor:
Ec = CFp / Vr
- exprimă consumul de factori de producţie pentru obţinerea unei unităţi de
venit, deci Ec este cu atât mai mare cu cât consumul de factori pe unitatea de
produs este mai mic permiţând sporirea ofertei de bunuri prin economisirea de
factori.
Eficienţa economică se prezintă sub două forme principale:
1. Rentabilitatea – capacitatea unei activităţi economice de a aduce profit.
- are un prag minim (punct de echilibru), reprezentat de egalitatea dintre
volumul încasărilor firmei din activitatea sa şi volumul costurilor efectuate
pentru obţinerea veniturilor respective;
- se exprimă absolut – prin mărimea profitului obţinut; relativ – prin rata
rentabilităţii, calculată ca rată a profitului (Rpr)
Rpr = (profit / costuri totale) x 100
2. Productivitatea reprezintă rodnicia sau randamentul cu care sunt
utilizaţi factorii de producţie.
Pag. 43 din 95
Economie Politica
- nivelul productivităţii (W) se calculează ca raport între producţia obţinută

(Q) şi factorii implicaţi (F).
W=Q/F
5.3.2 Productivitatea muncii
Productivitatea muncii reprezintă rodnicia cu care se cheltuieşte munca

umană. Productivitatea apare sub următoarele forme:
1. Productivitatea parţială - reflectă productivitatea fiecărui factor de producţie
şi reprezintă producţia obţinută cu o unitate de
factor de producţie consumată (capital, muncă etc.)
2. Productivitatea globală - reflectă modul de determinare a productivităţii,
fiind o expresie a combinării şi consumării tuturor
factorilor de producţie;
- măsoară performanţa şi eficacitatea factorilor de
producţie.
Pag. 44 din 95
Economie Politica
3. Productivitatea medie - Reprezintă raportul dintre producţie şi factorul

muncă;
- eficienţa cu care este folosită o unitate din factorii
de producţie într-o perioadă determinată de timp.
4. Productivitatea - Reprezintă sporul de producţie obţinut cu o unitate
marginală suplimentară dintr-un factor de producţie, ceilalţi
rămânând constanţi.
Nivelul productivităţii muncii exprimă cantitatea de produse (Q) obţinută într-

o unitate de timp (t) sau consumul de muncă necesar obţinerii unei unităţi de produs.
Wm = Q / t, sau Wm = t / Q
Cantitatea de muncă utilizată se poate exprima nu numai prin unităţi de timp, ci
şi prin număr de lucrători.
Dinamica productivităţii muncii exprimă creşterea ei în timp şi se calculează
sub forma indicelui de creştere a productivităţii muncii, exprimându-se procentual.
IWm = (Wm1 / Wm0) x 100,
unde:
Wm1 = nivelul productivităţii muncii din perioada curentă;
Wm0 = nivelul productivităţii muncii din perioada anterioară, de bază.
Asupra nivelului şi dinamixcii productivităţii muncii influenţează următorii
factori:
- factori tehnici:
• gradul de înzestrare tehnică,
• tehnologia existentă în producţie,
• nivelul atins de cercetarea ştiinţifică etc.;
- factori economici:
• organizarea producţiei şi a muncii,
• nivelul calificării lucrătorilor,
• cointeresarea materială etc.;
- factori sociali:
• nivelul de trai,
• condiţiile de muncă,
• responsabilitate etc.;
- factori educaţionali:
• pregătirea şcolară şi profesională,
• nivelul de cultură;
- factori psihologici:
• grad de adaptabilitate la disciplina muncii;
• satisfacţia adusă de muncă;
• climatul relaţiilor cu ceilalţi lucrători;
• tradiţii, obiceiuri, religie etc.;
Pag. 45 din 95
Economie Politica
- factori structurali:
• evoluţia structurii producţiei, a structurii de ramuri tehnice etc;
- factori naturali:
• condiţii de climă, fertilitate;
• accesibilitatea resurselor naturale etc.
- factori ce decurg din gradul de integrare a economiei naţionale în
economia mondială:
• tipuri de specializare tehnică şi economică;
• gradul de competitivitate a produselor naţionale pe piaţa mondială etc.
Căile de sporire a productivităţii muncii sunt următoarele:
- promovarea tehnologiilor noi;
- buna organizare şi conducere a activităţii economice;
- climatul social adecvat al muncii;
- competenţa profesională a factorului uman;
- realizarea motivaţiei economice a participanţilor la producţie.
Nevoile nelimitate şi în continuă diversificare, pe de o parte, şi resursele rare,
limitate pe de altă parte, impun creşterea productivităţii muncii pe această bază
putându-se obţine:
- bunuri economice mai multe cu cheltuieli mai puţine;
- costuri mai mici pe unitatea de produs;
- valoare nou-creată mai mare pe unitatea de factor utilizat şi consumat;
- preţuri şi tarife stabile eventual mai mici;
- PIB pe total şi pe locuitor în creştere constantă şi apreciabilă;
- investiţii nete mai mari, creşterea economică şi a gradului de ocupare a
forţei de muncă;
- creşterea salariilor, nivelul superior al productivităţii muncii făcând
posibilă sporirea acestora;
- costuri naţionale egale sau mici decât cele străine;
- nivel de trai şi calitate a vieţii mai bune şi mai apropiate de cele ale ţărilor
dezvoltate.
5.3.3 Căi de creştere a eficienţei economice
Aprecierea eficienţei economice a unei activităţi presupune luarea în considerare

a implicaţiilor economice şi sociale ale acesteia. O activitate economică este eficientă
nu numai atunci când veniturile sunt mai mari decât cheltuielile, ci pentru societate
are eficienţă reală dacă se desfăşoară în condiţii de compatibilitate cu mediul natural,
evitând degradarea acestuia.
Creşterea eficienţei economice presupune:
- competiţia liberă şi loială dintre agenţii economici;
- cunoaşterea cererii pe piaţă şi anticiparea ei;
- promovarea tehnologiilor moderne;
- alegerea şi utilizarea celor mai bune metode de management şi gestiune.
Pag. 46 din 95
Economie Politica
Evoluţia eficienţei economice reflectă raportul dintre echilibru şi dezechilibru în

economie.
Pag. 47 din 95
Economie Politica
Capital – unul dintre cei trei factori de producţie, alături de muncă şi pământ.
Capitalul productiv – reprezintă suma bunurilor economice acumulate,
eterogene şi reproductibile, a căror utilizare face posibilă reîntoarcerea lor în procesul
de producţie, sporirea randamentului factorilor primari de producţie sau duce la
simplificarea muncii.
Capitalul uman – stocul de experienţă şi de cunoştinţe acumulat de om, care
reprezintă pentru posesor un venit potenţial viitor.
Amortizare – parte din preţul unui bun material considerat capital fix, ce
corespunde deprecierii fizice şi băneşti în urma uzurii fizice şi morale în procesul de
producţie. Amortizarea este o cheltuială inclusă în costurile fixe, se recuperează din
preţul de vânzare a producţiei şi se concretizează în fondul de amortizare, suma
recuperată fiind folosită pentru modernizarea, reînnoirea şi creşterea capitalului fix.
Uzură – deteriorarea fizică şi morală, în timp, a bunurilor imobile.
Uzură fizică – pierderea treptată a proprietăţilor tehnice de exploatare a
capitalului fix, ca urmare a folosirii lui în cadrul procesului de producţie şi drept
consecinţă a acţiunii agenţilor naturali.
Uzură morală – sau involuntară – reprezintă pierderile de capital fix datorate
progresului tehnic, a producţiei şi desfacerii de utilaje, echipamente, maşini şi
tehnologii mai performante, fiind necesară înlocuirea acestora cu altele superioare
din punct de vedere calitativ.
Randament – termen ce reflectă rata rentabilităţii unei investiţii realizate de o
firmă sau de întreprindere.
Productivitatea muncii:
– reprezintă forţa productivă a muncii, o formă a capacităţii de muncă
de a crea într-o perioadă de timp un anumi volum de bunuri, de a
presta anumite servicii:
– reprezintă raportul dintre o cantitate de producţie şi munca cheltuită
pentru obţinerea ei.
Indicele costului vieţii reflectă modificarea medie a preţurilor bunurilor
materiale şi a tarifelor la serviciile folosite de către populaţie. Este utilizat de către
economişti pentru a stabili necesarul de bani pe cap de locuitor, astfel încât să fie
menţinut un anumit standard de viaţă.
Eficienţa economică reprezintă maximum de bunuri economice şi valoare nouă
ce se poate obţine la un moment dat cu minimum de factori de producţie utilizaţi şi
consumaţi.
Pag. 48 din 95
Economie Politica
6. COSTURILE DE PRODUCŢIE
6.1 Conţinutul costului de producţie
Pentru a obţine bunuri economice şi servicii, agenţii economici fac cheltuieli cu

factorii de producţie care se regăsesc în preţurile rezultatelor obţinute. Costul de
producţie numit şi preţ de cost, reprezintă o problematică importantă la nivel
microeconomic şi care în condiţiile economiei de piaţă, stă la baza deciziei
întreprinzătorului pentru producţia şi oferta anumitor bunuri materiale sau servicii.
Costul de producţie poate fi definit ca fiind:
• totalitatea cheltuielilor corespunzătoare consumului de factori de
producţie, pe care producătorii le efectuează pentru producerea şi
vânzarea de bunuri materiale sau pentru prestarea de servicii;
• preţul de cost reprezintă totalitatea cheltuielilor fabricantului pentru
a produce bunurile economice pe care le vinde sau,
o totalitatea costurilor cu manopera, materialele şi regia pentru a
produce ceva sau,
o suma cheltuielilor necesare obţinerii unui volum de producţie.
Caracterizarea costurilor la bază doi parametri:
1. Structura costurilor – evidenţiază elementele componente ale acestora,
ponderea pe care o ocupă fiecare element în totalul cheltuielilor, precum şi tendinţele
manifestate în evoluţia fiecărei categorii de cheltuieli.
În funcţie de natura economică a cheltuielilor structura costului cuprinde
următoarele elemente:
a) cheltuieli cu factorii materiali de producţie care mai sunt denumite
costuri materiale care reprezintă expresia bănească a consumurilor
de capital fix şi circulant;
b) cheltuieli cu forţa de muncă care sunt denumite costuri ale forţei de
muncă şi care au în vedere eforturile făcute de întreprindere cu plata
salariilor, contribuţiile la fondul de şomaj, CAS-ul;
c) cheltuieli de regie – cheltuielile cu chiriile, încălzitul, iluminatul etc.
2. Mărimea (nivelul) costului se determină prin însumarea mărimii absolute a
cheltuielilor din care este alcătuit, şi se determină:
- pe unitatea de produs,
- pe întreaga producţie realizată.
6.2 Mărimea şi tipologia costurilor
Pag. 49 din 95
Economie Politica
În decursul dezvoltării gândirii economice, s-au constituit mai multe tipologii

ale costurilor, dar ne vom opri la tipologia propusă de G.A.Frois.
1. Costul global (total) reprezintă ansamblul costurilor corespunzătoare
unui volum de producţie dat, şi este format din:
a. costul fix – reprezintă cheltuiala care este relativ independentă de
modificarea volumului producţiei şi care este suportată în orice
condiţii de o firmă (clădiri, asigurări, dobânzi);
b. costul variabil – reprezintă cheltuiala care variază în funcţie de
cantitatea de produse obţinute (materii prime, materiale, combustibil);
c. costul total – generat de consumurile aferente întregii producţii, este
suma costurilor fixe şi variabile.
2. Costul mediu (unitar) reprezintă costul pe unitatea de produs sau pe
unitatea de efect util. El poate fi:
a. cost fix mediu – costul devine variabil scăzând pe măsură ce creşte
cantitatea de produse sau, invers, crescând atunci când producţia
obţinută se micşorează;
b. costul variabil mediu – se determină raportând costul variabil total la
cantitatea de produse;
c. costul total mediu – se determină prin raportarea costului total la
cantitatea de produse, care reprezintă costul unei unităţi din producţie..
3. Costul marginal:
- reprezintă sporul de cost necesar obţinerii unei unităţi
suplimentare de produs;
- se determină raportând creşterea costului total la creşterea
producţiei;
- evoluţia sa depinde de costurile variabile, totale şi medii.
Nivelul şi dinamica costului de producţie relevă gradul de eficienţă al
activităţii unei firme, cu cât costurile sunt mai mici, nivelul producţiei
păstrându-se la acelaşi sau crescând, cu atât eficienţa este mai mare, iar profitul
sporeşte.
Nivelul costurilor de producţie reprezintă mărimea absolută a cheltuielilor
efectuate pentru realizarea producţiei. Cunoaşterea funcţiilor îndeplinite de cost
poate influenţa opţiunea nivelului şi dinamicii sale, astfel:
- cunoaşterea reală a consumurilor de resurse materiale, financiare şi
umane pentru întreaga producţie şi pentru fiecare produs în parte;
- evidenţa şi controlul consumurilor factorilor de producţie;
- calcularea indicatorilor de eficienţă;
- influenţarea nivelului rentabilităţii (profitului);
- stabilirea preţului de vânzare a bunului pe piaţă.
6.3 Comportamentul întreprinzătorului şi reducerea costului de producţie
Pag. 50 din 95
Economie Politica
Fiecare agent economic este interesat să obţină producţia cu costuri cât mai
mici, pentru a dobândi un câştig cât mai mare. Acest lucru este determinat de:
- resursele au un caracter limitat şi trebuie folosite în mod raţional;
- costuri mai mici înseamnă o ofertă mai mare şi deci un profit mai
ridicat;
- costurile mici înseamnă preţuri de vânzare mai mici, ceea ce sporeşte
numărul cumpărătorilor;
- o firmă cu costuri mici, accesibile, reprezintă un concurent important pe
piaţă crescând competitivitatea produselor.
Principalele căi de reducere a costurilor sunt:
1) cumpărarea factorilor de producţie cu preţuri cât mai mici;
2) reducerea stocurilor;
3) reducerea (economisirea) consumului de materii prime şi materiale;
4) reducerea cheltuielilor cu salariile pe unitatea de produs, prin creşterea
mai rapidă a productivităţii faţă de salarii;
5) micşorarea cheltuielilor de exploatare a utilajelor;
6) scăderea cheltuielilor administrative;
7) reducerea cheltuielilor de desfacere şi publicitate;
8) economii la cheltuielile de dezvoltare.
Reducerea costurilor nu reprezintă un scop în sine şi nu trebuie să aibă efecte
negative asupra calităţii produselor ci, dimpotrivă, să asigure un spor de utilitate.
Stabilirea nivelului normal al costurilor se face în raport cu:
a) nivelul cel mai scăzut realizat de întreprindere până atunci;
b) costul întreprinderii cu cea mai bună poziţie competitivă în domeniu;
c) preţurile de vânzare ale bunului respectiv.
Nivelul costului este nivelul minim până la care poate coborî preţul de vânzare
al unui bun economic, dacă preţul de vânzare va fi mai mic decât costul de producţie
atunci când firma va înregistra pierderi.
Reducerea costului de producţie implică raţionalitatea în orientarea şi
mobilizarea eforturilor, o componentă esenţială a calculului economic reprezentând-o
optimul producătorului, ceea ce înseamnă că producătorul urmăreşte ca la un cost
de producţie total dat să maximizeze producţia obţinută, adică să producă cât mai
mult posibil.
Asigurarea optimului producătorului necesită ca însăşi relaţia dintre
productivitate şi costuri să fie abordată pe termen lung.
Pe termen lung se disting trei tipuri de comportament ale întreprinzătorului;
a) alegerea optimală pentru un volum de comportament ale
întreprinzătorului obţinută cu minimum de cheltuieli totale de producţie;
b) schimbarea dimensiunii producţiei fără să se recurgă la substituire de
factori, producătorul putând modifica dimensiunea producţiei prin variaţii ale
factorilor de producţie – muncă şi capital – în aceeaşi proporţie;
c) schimbarea dimensiunii producţiei cu substituire de factori, modificând
raportul capital / muncă.
Pag. 51 din 95
Economie Politica

Legea randamentelor neproporţionale reprezintă relaţia dintre trendul
rezultatelor producţiei şi utilizarea unei activităţi suplimentare dintr-un factor de
producţie variabil, ceilalţi factori de producţie rămânând constanţi.
Are următoarele faze:
1. randamentul crescător – produsul marginal este mai mare ca produsul mediu, în
această fază a activităţii economice, trendul produsului mediu fiind crescător;
2. randament descrescător – produsul marginal are trend descrescător, iar produsul
mediu, după ce a cunoscut o creştere, începe, la rândul lui, să descrească;
3. faza de ineficienţă – produsul marginal are valoare negativă cu influenţe majore
asupra produsului mediu, în acest punct activitatea economică nu mai are
randament, continuarea ei neavând sens.
Cost de producţie (preţ de cost) – totalitatea cheltuielilor fabricantului pentru a
produce bunurile economice pe care le vinde sau totalitatea costului cu manopera,
materialele şi regia (costul luminii, chiriei etc.) necesare pentru a produce ceva sau
suma cheltuielilor necesare obţinerii unui volum de producţie.
Comportamentul consumatorului – reprezintă o teorie iniţiată în secolul XIX
care, de-a lungul timpului, a suferit transformări importante, constituind o parte
semnificativă în studiul teoriei economice moderne. La început se considera că
achiziţionarea oricărui bun oferă consumatorului o satisfacţie pozitivă, utilizarea
marginală apărută în urma cumpărării unei unităţi adiţionale dintr-un bun oferea
cumpărătorului o utilitate invers proporţională cu cantitatea achiziţionată din acelaşi
bun. Economiştii consideră că punctul de maximă importanţă îl constituie venitul
consumatorului, care influenţează direct cantitatea de bunuri ce poate fi
achiziţionată.
Comportamentul producătorului – analizează acţiunile agenţilor economici
producători prin prisma intereselor acestora: profituri maxime cu costuri de producţie
minime, modificarea nivelului producţiei prin combinarea variată a factorilor de
producţie sau substituirea acestora etc. Comportamentul producătorului este
influenţat direct de progresul tehnic şi de comportamentul consumatorului.
Pag. 52 din 95
Economie Politica
7. CEREREA
7.1 Cererea şi factorii care o influenţează
Nevoile sociale existente la un moment dat se manifestă pe piaţă sub forma

cererii de bunuri şi servicii dar nu trebuie confundate nevoile umane cu cererea,
deoarece cererea reflectă acele nevoi care se pot satisface prin intermediul pieţei.
Cererea poate fi definită ca fiind cantitatea totală dintr-o marfă la care
aspiră o persoană, care poate fi achiziţionată într-o anumită perioadă de timp,
la un preţ unitar dat.
Prin cerere se satisface partea principală a nevoii de consum, bunurile şi
serviciile procurându-se prin intermediul pieţei, astfel încât, cererea este
condiţionată:
- pe de o parte de veniturile băneşti ale agenţilor economici şi populaţiei;
- iar pe de altă parte de evoluţia preţurilor.
Cererea de bunuri şi servicii reprezintă cantitatea dintr-o anumită marfă
pe care consumatorii sunt dispuşi să o cumpere la un anumit preţ unitar,
considerat ca maxim într-un interval de timp, considerând calitatea mărfii ca
fiind dată şi acceptată de cumpărători.
În funcţie de cine exprimă cererea, aceasta poate fi:
- individuală – cererea manifestată din partea unui individ, întreprindere sau
instituţie pentru un anumit produs sau serviciu;
- agregată (totală):
o însumarea tuturor cererilor individuale de pe piaţa unui produs sau
serviciu într-o anumită perioadă;
o ansamblul cheltuielilor realizate în cadrul unei economii naţionale
pentru procurarea de bunuri şi servicii;
Legea generală a cererii reprezintă raportul de condiţionare dintre
schimbarea preţului unitar al unui bun şi modificarea cantităţii cerute:
a) când preţul unui bun scade, cantitatea cerută pentru acel bun creşte;
b) când preţul unui bun creşte, cantitatea cerută din acel bun scade.
Factorii care stau la baza explicării legii generale a cererii sunt:
1. de natură economică:
a. veniturile consumatorilor - între evoluţia veniturilor băneşti ale
consumatorilor şi a cererii există o relaţie directă: când veniturile cresc
cererea sporeşte, iar când acestea scad cererea se diminuează;
b. modificarea preţurilor altor bunuri economice care pot fi:
o substituibile - adică două produse satisfac nevoi similare. Dacă preţul
la unul dintre produse creşte are loc sporirea cererii la bunul
substituibil;
Pag. 53 din 95
Economie Politica
o complementare – sunt bunurile consumate împreună (benzină-

maşină, televizor-energie electrică), iar creşterea preţului la unul din
produse diminuează consumul la ambele produse.
2. de natură extraeconomică:
a. numărul de cumpărători – când numărul cumpărătorilor pe piaţa unui
bun economic creşte, cererea totală la bunul respectiv creşte – este o
relaţie pozitivă;
b. preferinţele cumpărătorilor pentru un anumit bun – influenţează direct
evoluţia cererii, dacă vor creşte preferinţele cumpărătorilor pentru un
bun economic, cererea totală pentru acel produs va creşte;
c. previziunea privind evoluţia preţurilor şi a veniturilor – dacă se
prevede o creştere a preţului unui anumit bun, cererea prezentă pentru
bunul respectiv va creşzte şi se reduce dacă se prevede o scădere a
preţului;
d. utilitatea economică – între gradul de utilitate al unui bun economic şi
mărimea cererii este o relaţie directă;
e. factorii psihologici şi sociali – un rol important avându-l: relcama,
moda, mass-media etc., care influenţează opţiunile individului
manifestându-se astfel cererea stimulată.
7.2 Elasticitatea cererii şi importanţa ei
Elasticitatea cererii poate fi definită ca fiind:

- sensibilitatea cererii la modificarea preţului sau a altei condiţii a cererii,
- proprietatea cererii de a se modifica sub acţiunea factorilor care o
influenţează.
Elasticitatea cererii apare sub influenţa preţului şi a venitului, de aceea se
calculează în funcţie de preţ şi în funcţie de venit şi se măsoară cu ajutorul
coeficientului de elasticitate, care reprezintă gradul de modificare a cererii –
variabilă şi dependentă – în funcţie de modificarea unui factor al cererii – variabilă
independentă.
După elasticitatea cererii în raport de preţ (Ecp) există următoarele categorii
de bunuri:
a) bunuri cu cerere elastică (Ecp>1), la care modificarea preţului cu un anumit
procent va determina modificarea cererii cu o mărime mai mare;
b) bunuri cu cerere de elasticitate unitară (Ecp=1), la care modificarea preţului
cu un anumit procent determină schimbarea cu aceeaşi mărime a cantităţii
cerute;
c) bunuri cu cerere inelastică (elasticitate subunitară) - (Ecp<1) – schimbarea
preţului cu un anumit procent determină o modificare a cererii cu o mărime
mai mică;
Pag. 54 din 95
Economie Politica
d) bunuri cu cerere perfect elastică (Ecp= > ∞) – la un preţ constant cererea va

creşte continuu la acel bun;
e) bunuri cu cerere perfect inelastică (Ecp= 0) – indiferent de modificarea
preţului cererea pentru acel bun va rămâne constantă.
Coeficientul de elasticitate în funcţie de preţ se calculează potrivit următoarei
formule:
Ke/p = ∆Q(%) / ∆p(%) = [∆Q/Q0 x 100] / [∆p/p0 x 100],
unde:
∆Q(%) = modificarea procentuală a cererii;
∆p(%)= modificarea procentuală a preţului.
După elasticitatea cererii în raport de venit (Ec/v) există următoarele categorii
de bunuri:
a) bunuri normale (Ec/v<1) – sunt cele pentru care venitul şi cererea
evoluează în aceeaşi direcţie;
b) bunuri inferioare (Ec/v<0) – sunt cele pentru care cererea şi venitul
evoluează în sensuri diferite, consumul scade la o creştere a venitului;
c) bunuri superioare (Ec/v>1) – sunt cele pentru care cererea creşte relativ
mai repede în raport cu creşterea venitului.
Coeficientul de elasticitate a cererii în funcţie de venit (Kc/v) se calculează
potrivit următoarei formule:
Kc/v = (∆Q/Q0) / (∆V/V0) = [(Q1 - Q0) / Q0] / [(V1 - V0) / V0],
unde:
∆V – variaţia venitului;
V0 = venitul din perioada iniţială;
V1 = venitul în perioada curentă;
p0 = preţul în perioada iniţială;
p1 = preţul în perioada curentă.
Coeficientul de elasticitate, în general, este pozitiv deoarece atunci când
veniturile cresc, de regulă, cererea creşte.
Importanţa şi factorii care determină elasticitatea cererii.

Modificarea preţului unui anumit bun determină schimbări mai mari sau mai
mici, pozitive sau negative, în cererea pentru bunul respectiv, cei mai importanţi
factori fiind cei care determină elasticitatea cererii în funcţie de preţ:
1. ponderea venitului cheltuit pentru un anumit bun în bugetul total al
unei familii; cu cât ponderea este mai mare, cu atât coeficientul de
elasticitate în funcţie de preţ este mai mare, celelalte condiţii
rămânând nemodificate;
2. gradul de substituire a bunurilor, între acest şi elasticitatea cererii
în funcţie de preţ, este o relaţie pozitivă, cu cât este mai mare
coeficientul elasticităţii cererii cu atât gradul de substituire este mai
mare şi invers;
Pag. 55 din 95
Economie Politica
3. gradul necesităţii de consum, bunurile pot fi grupate în două

categorii:
i. bunuri normale de strictă necesitate,
ii. bunuri de lux;
4. durata perioadei de timp de la modificarea preţului, între aceasta
şi mărimea coeficientului elasticităţii cererii în funcţie de preţ
existând o relaţie directă, pozitivă.
Pag. 56 din 95
Economie Politica
Cerere – cantitatea totală dintr-o marfă la care aspiră o persoană, care poate fi
achiziţionată într-o anumită perioadă de timp, la un preţ unitar.
Cerere globală (agregată) – termen macroeconomic care desemnează
ansamblul cheltuielilor realizate în cadrul unei economii naţionale pentru procurarea
de bunuri şi servicii.
Elasticitate:
– raportul dintre modificarea relativă a unei mărimi şi modificarea relativă
a altei mărimi;
– numărul de procente cu care se modifică un anumit fenomen la
modificarea cu un procent a factorului de determinare.
Elasticitatea încrucişată a cererii - mărime care reflectă influenţa produsă de
modificarea preţului unui bun asupra cererii unui alt bun,. Spre exemplu, elasticitatea
încrucişată a cererii pentru bunul A determinată de modificarea cu 1% a preţului
bunului B, în ipoteza că celelalte variabile rămân constante.
Cerere perfect inelastică – o modificare oricât de mică a preţului produce
variaţii foarte mari, tinzând spre infinit, ale cererii.
Cerere perfect inelastică (rigidă) – o modificare a preţului nu produce nici o
variaţie a cererii.
Pag. 57 din 95
Economie Politica
8. OFERTA
8.1 Funcţia ofertei
Oferta poate fi definită ca fiind:

• Sensibilitatea ofertei la schimbarea preţului sau a oricăreia dintre
condiţiile ofertei;
• Cantitatea maximă dintr-un anumit bun sau serviciu pe care un
vânzător intenţionează să o vândă pe piaţă într-o perioadă
determinată de timp, la un anumit preţ unitar.
Ca şi cererea, oferta se formează în contextul unor investiţii, reflectate în
mărimea şi dinamica preţului. Factorii care stau la baza explicării legii generale a
ofertei sunt următorii:
1) în funcţie de cine exprimă oferta, aceasta se poate manifesta ca:
- ofertă individuală,
- oferta agregată;
2) în funcţie de caracteristicile bunurilor oferite pieţei, distingem:
- ofertă de bunuri independente (calculatoare, încălţăminte etc.);
- oferta complementară – când din producţia unor bunuri principale
rezultă bunuri secundare;
- oferta mixtă – bunurile oferite satisfac aceeaşi cerere şi pot fi substituite;
3) în funcţie de influenţa factorilor de producţie asupra dimensiunilor ofertei:
- ofertă fixă – în cazul rarităţii absolute a factorilor de producţie, care
impune o cantitate limitată de bunuri, imposibil de majorat;
- oferta flexibilă – ca rezultat al realităţii relative a factorilor de producţie,
iar cantitatea de bunuri este posibil să fie majorată, pe baza resurselor
disponibile;
4) în funcţie de factorul timp:
- ofertă instantanee;
- ofertă pe termen scurt;
- ofertă pe termen lung.
Raporturile de cauzalitate dintre schimbarea preţului şi cantitatea oferită
reprezintă conţinutul legii generale a ofertei; corespunzător acestei legi:
- creşterea preţului determină creşterea cantităţii oferite;
- reducerea preţului determină reducerea cantităţii oferite.
Modificarea cantităţii oferite la acelaşi nivel al preţului este determinată de
următorii factori:
Pag. 58 din 95
Economie Politica
1. costul producţiei – reducerea costului de producere a unui bun

determină creşterea cantităţii oferite, iar creşterea costului determină
scăderea ofertei;
2. preţul altor bunuri – din producţia unor bunuri principale rezultă
produse secundare din a căror vânzare rezultă venituri care pot avea o
pondere importantă în veniturile totale încasate;
3. numărul firmelor care produc acelaşi bun;
4. taxele şi subsidiile - reducerea taxelor va determina o creştere a ofertei;
5. previziunile privind evoluţia preţului – în situaţia în care anumite
firme se aşteaptă ca preţul să scadă oferta de pe piaţa prezentă va creşte,
celelalte condiţii rămânând constante;
6. evenimentele social-politice şi naturale.
Pag. 59 din 95
Economie Politica
8.2 Elasticitatea ofertei. Importanţa cunoaşterii ofertei şi elasticităţii ei
Pe piaţă oferta nu este decât în cazuri rare inflexibilă, tendinţa ei fiind de a se

modifica în funcţie de preţ. Modificarea ofertei în funcţie de factorii care o
determină se numeşte elasticitate. Cei mai importanţi factori de care depinde
elasticitatea ofertei sunt:
- veniturile;
- preţurile de vânzare ale produselor.
Factorul cel mai important al modificării ofertei este preţul, în funcţie de care
bunurile economice pot fi împărţite în următoarele categorii:
1) bunuri cu ofertă elastică (E0/p>1) (modificarea supraunitară)– este
proprie acelor bunuri pentru care modificarea preţului cu un anumit
procent determină o modificare mai mare a cantităţii oferite;
2) bunuri cu elasticitate unitară (E0/p=1) – modificarea preţului cu un
anumit procent determină o modificare în aceeaşi măsură a cantităţii
oferite;
3) bunuri cu ofertă inelastică (E0/p<1) (elasticitate subunitară)– când
preţul se modifică cu o anumită mărime, oferta se modifică cu o mărime
mai mică;
4) bunuri cu ofertă perfect elastică (E0/p=∞) este un caz extrem care nu
există în realitate;
5) bunuri cu ofertă perfect inelastică (E0/p=0) – este un alt extrem, când la
orice modificare a preţului oferta nu se modifică.
Elasticitatea ofertei ca şi elasticitatea cererii au o mare importanţă în procesul
decizional, deoarece în funcţie de evoluţia preţului de pe piaţa fiecărui bun, veniturile
totale încasate depind atât de forma elasticităţii cererii, cât şi de posibilităţile de
adaptare a ofertei la această evoluţie.
Corelaţia dintre variaţia ofertei unui bun şi evoluţia preţului se exprimă prin
coeficientul de elasticitate al ofertei în funcţie de preţ.
KE0/p= - ∆Q(%) / ∆p(%) = - [(∆Q /Q0) / (∆p /p0)] = - [(Q1 - Q0) / Q0] / [(p1 - p0) / p0],
∆p = variaţia preţului;
p1 = preţul în perioada curentă;
p0 = preţul în perioada iniţială.
Spre deosebire de cerere care este determinată în mare parte de factori
subiectivi, oferta depinde în mare măsură de factori obiectivi precum:
1) costul unitar al bunului – creşterea cererii pentru un anumit bun
influenţează creşterea ofertei care este dependentă de nivelul costului
de producţie unitar, când celelalte condiţii sunt constante;
2) posibilităţile de stocare a bunurilor şi costul stocării acestora –
elasticitatea ofertei în funcţie de preţ creşte dacă produsul poate fi
stocat şi scade în condiţiile unor posibilităţi reduse de stocare;
Pag. 60 din 95
Economie Politica
3) durata perioadei de la modificarea preţului în funcţie de care

distingem:
a. perioada pieţei – cu o durată foarte scurtă de la modificarea preţului;
b. perioada scurtă – imprimă ofertei un caracter reativ inelastic;
c. perioada îndelungată – imprimă mişcarea simultană a cererii, ofertei
şi preţului;
4) numărul de ofertanţi (relaţie directă);
5) evenimente social-politice (care este o relaţie directă);
6) condiţiile naturale (relaţie directă).
Pag. 61 din 95
Economie Politica
Izocuantă – ansamblul combinaţiilor posibile dintre doi sau mai mulţi factori de
producţie care se substituie între ei, în condiţiile în care se obţine acelaşi volum al
producţiei.
Ofertă – cantitatea maximă dintr-un bun pe care un vânzător doreşte să o
comercializeze într-o anumită perioadă de timp, la un anumit preţ.
Ofertă globală (agregată) – termen macroeconomic care reprezintă ansamblul
bunurilor şi serviciilor livrate pe piaţă de către agenţii economici în cadrul unei
economii naţionale.
Elasticitatea ofertei – modificarea ofertei în funcţie de factorii care o determină
– veniturile şi preţurile.
Ofertă fixă – specifică situaţiei în care raritatea absolută a factorilor impune o
cantitate limitată de bunuri imposibil de majorat.
Ofertă flexibilă – se constituie atunci când raritatea factorilor este doar relativă,
iar cantitatea de bunuri este posibil să fie majorată, pe baza resurselor disponibile.
Pag. 62 din 95
Economie Politica
9. TIPURI DE PIEŢE ŞI MECANISMELE DE FORMARE A PREŢULUI
9.1 Concurenţa – conţinut şi funcţii
Concurenţa reprezintă calea de satisfacere a intereselor tuturor participanţilor la

viaţa economică, fiind considerată „mâna invizibilă” care îi determină pe agenţii
economici:
- să producă şi să vândă ceea ce este cerut de consumatori în condiţiile cele
mai favorabile şi la costuri cât mai reduse;
- să satisfacă interesele tuturor participanţilor la activitatea economică;
- să obţină profituri cât mai mari şi poziţii avantajoase pe piaţă;
- să-şi manifeste libera iniţiativă printr-o serie de acţiuni şi strategii.
Concurenţa reprezintă rivalitatea ce se naşte pe piaţă, între agenţii economici
producători de bunuri şi servicii pentru atragerea clienţilor prin calitatea mai bună a
produselor, prin preţuri atractive, prin vânzarea de produse dorite şi cerute de
consumatori.
În funcţie de instrumentele luptei de concurenţă, care pot fi de natură economică
şi extraeconomică, concurenţa poate fi:
1. loială sau corectă care se desfăşoară conform reglementărilor legale prin
folosirea fără discriminare de către vânzător a instrumentelor
economice de luptă concurenţială, care sunt:
o menţinerea sau reducerea costurilor şi ridicarea calităţii produselor;
o scăderea preţurilor de vânzare pe piaţă;
o introducerea în fabricaţie şi lansarea pe piaţă a unor produse noi, care
să atragă clienţii;
o acordarea unor avantaje suplimentare clienţilor (servicii post-vânzare,
termene de garanţie, credite etc.);
o informarea consumatorilor asupra caracteristicilor produselor proprii;
o puterea economică a fiecărui participant (randamentul factorilor de
producţie utilizaţi, mărimea capitalului firmei, volumul şi calitatea
resurselor folosite etc.);
o sponsorizarea unor acţiuni cu caracter social, cultural, sportiv,
emisiuni radio-TV etc.
2. neloială – bazată pe utilizarea unor practici şi metode de vânzare aflate
în discordanţă cu normele şi reglementările comerciale în vigoare
utilizând instrumentele extraeconomice incorecte, ilegale pentru a
pătrunde pe piaţă şi a obţine avantaje suplimentare în raport cu ceilalţi
concurenţi, astfel:
o specularea unor situaţii critice (războaie, crize, economice, calamităţi);
Pag. 63 din 95
Economie Politica
o crearea de situaţii artificiale pe piaţa diferitelor bunuri folosite în

scopuri speculative;
o discreditarea activităţii adversarilor sau produselor unor firme
concurente;
o violarea secretelor tehnologice, comerciale şi bancare ale firmelor
concurente;
o trafic de influenţă, mită, şantaj;
o presiuni morale uneori chiar politice asupra firmelor concurente;
o evaziune fiscală, stimulente acordate clienţilor etc.
3. perfectă – când se exercită între un număr teoretic nelimitat de
producători şi consumatori, cumpărătorul având o mare libertate de
alegere;
4. imperfectă – apare în situaţia în care fie producătorii fie cumpărătorii
sunt în număr mic, ceea ce reduce posibilitatea satisfacerii intereselor
lor.
În economia de piaţă, concurenşa prin funcţiile ei generale, îndeplinelşte un rol
important în economie, stimulând progresul economic, rol ce se reflectă în efectele
ei pozitive:
- oferă tuturor participanţilor la lupta concurenţială şanse egale de a obţine
profituri convenabile, favorizându-l pe cel eficient, abil şi dezavantajându-l pe cel ce
nu se adaptează exigenţelor pieţei;
- prin intermediul pieţei şi al pârghiilor economice ale acesteia se pune în
mişcare întregul sistem de legături dintre agenţii economici impunând
acestora şi consumatorilor legile obiective ale producţiei, distribuţiei,
circulaţiei şi consumaţiei bunurilor economice;
- menţinerea preţurilor de vânzare la un nivel real şi reducerea costurilor de
producţie;
- creşterea producţiei, diversificarea acestuia şi ridicarea calităţii
produselor;
- întreţine interesul pentru creşterea eficienţei economice determinând
întreprinzătorii să promoveze progresul tehnic, stimulându-le iniţiativa,
creativitatea;
- determină satisfacerea mai bună a nevoilor de consum ale populaţiei.
Concurenţa poate genera şi apariţia unor efecte negative, ea nu poate soluţiona
de la sine problemele economiei de piaţă manifestându-se ca un proces
contradictoriu:
- generează confruntări neloiale între competitori;
- sacrificarea intereselor unor consumatori, producţia orientându-se spre cei
care îşi permit să cumpere, nefiind luate în calcul nevoile de consum ale
celor cu venituri mici;
- reducerea costurilor se poate face sacrificând calitatea produselor sau
cheltuielile pentru protecţia mediului înconjurător.
Pag. 64 din 95
Economie Politica
9.2 Piaţa, mecanismele şi legităţile ei
Economia de schimb constituie baza apariţiei, existenţei şi funcţionării pieţei

care a avut o evoluţie continuă.
Funcţionarea corectă a pieţei nu se poate realiza decât în economia
concurenţială, care permite agenţilor economici să se confrunte liber pe piaţă,
deciziile lor să interacţioneze, ea devenind instituţia care mediază aceste legături.
Noţiunea de piaţă reflectă o realitate foarte complexă şi nuanţată în timp şi
spaţiu, neexistând o definiţie unanim acceptată a acesteia.
9.2.1 Piaţa: conţinut şi funcţii

Piaţa poate fi definită ca fiind:
- locul de întâlnire a ofertei vânzătorilor cu cererea cumpărătorilor
asociate cu capacitatea de cumpărare a mărfurilor oferite şi
convenabile pentru ei;
- gama de acţiuni prin care cumpărătorii şi vânzătorii intră în contact
şi schimbă bunuri şi servicii, indiferent de locul unde se desfăşoară.
Piaţa poate fi înţeleasă în accepţiunea ei spaţială şi economică.
În accepţiunea ei spaţială, piaţa este locul de întâlnire al agenţilor economici,
vânzători şi cumpărători, care schimbă între ei bunuri sau servicii.
În accepţiunea ei economică, piaţa, susţine Michel Didier, apare ca o adevărată
reţea de comunicaţii între vânzători şi cumpărători, care se informează reciproc
despre ceea ce au sau doresc să cumpere, despre preţurile cerute sau propuse pentru
încheierea tranzacţiilor.
Există două funcţii esenţiale pe care piaţa le îndeplineşte şi care sunt absolut
necesare pentru reproductibilitatea sistemului economic:
1. Piaţa asigură contactul permanent dintre producătorii şi consumatorii
de mărfuri, dintre ofertă şi cerere, dintre producţie şi consum atât la nivel
microeconomic cât şi macroeconomic, având următoarele semnificaţii:
- dinamica pieţei reflectă schimbările care se produc în sistemul
trebuinţelor economice ale societăţii orientând activităţile de producere a
bunurilor şi serviciilor;
- jocul liber al cererii şi ofertei determină modul în care agenţii economici
îşi procură şi utilizează resursele naturale, materiale, financiare şi umane
în cadrul pieţei;
- sistemul propriu de pârgii economice creat de piaţă duce la reglarea
acesteia şi a economiei naţionale în ansamblu.
2. Piaţa are rolul de sistem de comunicaţie a informaţiilor necesare
agenţilor economici, în calitatea lor de producători şi consumatori.
Pag. 65 din 95
Economie Politica
Piaţa contemporană se prezintă ca o realitate complexă, formată dintr-un sistem

de pieţe distincte, dar interdependente. Clasificarea formelor de piaţă se poate
realiza după criterii diferite:
1. După natura economică a bunurilor care constituie obiectul
tranzacţiilor:
a. piaţa satisfactorilor – a bunurilor sau serviciilor destinate consumului
final;
b. piaţa prodfactorilor – care cuprinde:
piaţa muncii,
piaţa pământului,
piaţa capitalului,
piaţa informaţiei,
piaţa resurselor naturale,
piaţa de marketing,
piaţa creaţiei tehnice,
piaţa serviciilor manageriale,
piaţa monetară;
c. piaţa financiar-valutară– care cuprinde:
piaţa financiară,
piaţa schimburilor valutare.
2. După existenţa sau inexistenţa obiectelor tranzacţionate distingem:
a. piaţa reală – se tranzacţionează bunurile reale existente pe piaţă în
momentul tranzacţiei;
b. piaţa fictivă – se tranzacţionează titlurile de proprietate asupra
bunurilor (bursa de mărfuri şi bursa de valori mobiliare).
3. După momentul încheierii şi finalizării tranzacţiilor se disting:
a. piaţa la vedere – tranzacţia se încheie şi se finalizează în acelaşi
moment;
b. piaţa la termen – tranzacţia se finalizează ulterior, după un termen
convenit în momentul încheierii acesteia;
c. piaţa disponibilă – să livreze la dorinţa consumatorului.
4. După gradul de diversificare a bunurilor tranzacţionate se cunosc:
a. piaţa bunurilor omogene – uniforme;
b. piaţa bunurilor eterogene – diversificate.
5. După mărimea spaţiului în care se desfăşoară schimburile economice:
a. pieţe locale;
b. piaţe zonale (regionale);
c. pieţe naţionale;
d. piaţa mondială – ca piaţă unică, indivizibilă.
6. După modul în care se realizează raportul cerere-ofertă se cunosc:
a. piaţa vânzătorului – specifică stării de absorbţie, când cererea este
mai mare decât oferta;
Pag. 66 din 95
Economie Politica
b. piaţa cumpărătorului – specifică stării de presiune, când oferta este

mai mare decât cererea.
7. După tipul de concurenţă distingem:
a. piaţa cu concurenţă perfectă (pură);
b. piaţa cu concurenţă imperfectă, care cuprinde:
piaţa cu concurenţă de monopol,
piaţa cu concurenţă de oligopol,
piaţa cu concurenţă de oligopson (monopson),
piaţa cu concurenţă monopolistică.
Din tripla definire a pieţei:
1. piaţa fiecărui bun şi serviciu,
2. piaţa tuturor bunurilor şi serviciilor,
3. piaţa ca mecanism care reglează economia,
rezultă că aceasta se manifestă ca un ansamblu de pieţe interdependente care
formează sistemul de pieţe, caracterizat prin:
1) gradul de diversificare a obiectului vânzării-cumpărării distingându-se:
• bunuri omogene,
• bunuri eterogene;
2) numărul subiecţilor participanţi;
3) puterea economică a participanţilor utilizându-se termenii de:
• atomicitate – subiecţii pieţei au putere şi importanţă economică
apropiate;
• molecularitate – participanţii sunt mezoagenţi economici cu puteri
economice diferite;
4) gradul de cunoaştere a mediului economic de către agenţii participanţi
la piaţă;
5) caracteristicile comportamentului de piaţă al agenţilor economici,
reflectate în atributele de libertate, mobilitate, fluiditate, iniţiativele
subiecţilor participanţi la piaţă.
9.2.2 Preţul şi echilibrul pieţei

În sens general, preţul exprimă cantitatea de monedă ce trebuie plătită
pentru cumpărarea unor bunuri materiale şi servicii în cadrul tranzacţiilor
bilaterale de piaţă.
Preţul este determinat de piaţă şi reprezintă suma de bani pe care o primeşte
vânzătorul unui bun economic de la cumpărătorul acestuia.
Considerat ca o variabilă independentă, creşterea sau scăderea preţului
determină modificarea cererii şi ofertei, în sens invers una faţă de cealaltă. Nivelul şi
dinamica cererii şi ofertei pot determina modificări ale preţurilor de piaţă astfel:
Din partea cererii, preţul va fi influenţat de:
- utilitatea economoică pe care consumatorul o atribuie unui bun;
- veniturile de care dispune;
- preferinţele sale;
Pag. 67 din 95
Economie Politica
- preţul aceluiaşi obiect pe alte pieţe;

- preţul unor mărfuri similare (bunuri substituibile).
Atunci când cererea pentru un produs este mai mare decât oferta, preţul
bunului respectiv creşte ceea ce va determina reducerea cererii şi apropierea ei
de ofertă, şi invers, când cererea este mai mică decât oferta, preţul scade
stimulând cererea consumatorilor să crească pentru a se apropia sau egaliza cu
bunul respectiv.
Din partea ofertei, preţul va fi influenţat de:
- costul producţiei;
- costul stocării produselor;
- nivelul impozitelor şi al taxelor;
- numărul firmelor concurente pe piaţă;
- preţul aceluiaşi produs pe alte pieţe.
Atunci când oferta de mai mare decât cererea la un bun economic va
determina scăderea preţului, stimulând cererea să crească la nivelul ofertei
existente, şi invers, dacă oferta este mai mică decât cererea, ea va duce la
scumpirea produsului, reducând cererea la nivelul scăzut al ofertei.
Experienţa istorică reliefează existenţa unor trăsături general-valabile ale
formării şi funcţionării preţurilor, trăsături care îşi au sursă primară în teoria
factorilor de producţie. În practica economică, se întâlnesc trei categorii de preţuri:
1) preţuri libere – care se formează în condiţii de concurenţă deschisă, la
intersecţia cererii cu oferta;
2) preţuri administrate – care sunt impuse de firme mari, dominate pe piaţă
sau controlate de stat;
3) preţuri mixte – care se formează prin împletirea mecanismului pieţei cu
intervenţia statului sau a firmelor care, prin puterea lor economică, domină
segmente mari ale pieţei.
Pe o piaţă cu concurenţă perfectă, unde preţurile s-ar forma liber, acestea ar
tinde să echilibreze cererea şi oferta totală, formându-se astfel preţul de echilibru.
Preţul de echilibru poate fi definit ca fiind preţul la care cantitatea ce se
poate vinde dintr-un bun economic este cea mai mare, când cererea şi oferta
acestuia se egalizează la nivelul celui mai mare volum de vânzări şi cumpărări
pe piaţă.
Creşterea sau diminuarea preţului de echilibru duce, în anumite cazuri, la
scăderea cantităţii vândute. Cunoscut şi sub denumirea de preţ de piaţă, el reprezintă
acel preţ la care produsele şi serviciile vor fi efectiv schimbate pentru bani,
formându-se pe baza forţelor pieţei, la acel punct de echilibru la care curba cererii
intersectează curba ofertei.
Agenţii economici tind spre acest preţ de echilibru, deoarece el este un punct de
atracţie, pe măsură ce se apropie mai mult de el:
- riscurile lor se diminuează şi dispar;
- creşte gradul de reuşită în acţiunile lor;
- cererea şi oferta tind să se echilibreze.
Pag. 68 din 95
Economie Politica
De aceea preţul de echilibru este căutat frecvent de toţi participanţii la actele

de schimb pe piaţă, deoarece mărimea sa, la un moment dat, depinde de:
- costurile de producţie;
- veniturile şi comportamentul consumatorului;
- preţurile altor bunuri economice;
- evoluţia cererii şi ofertei etc.
Preţul de echilibru se poate stabili:
- la un nivel înalt, când cresc veniturile cumpărătorilor;
- la un nivel scăzut, când agenţii economici produc cu costuri mai mici.
Caracteristicile esenţiale ale preţului de echilibru sunt:
1. apare spontan pe piaţă, prin jocul liber al forţelor pieţei (cererea şi
oferta);
2. reglează raportul cerere-ofertă, prin egalizarea acestor forţe ale pieţei
la acel nivel la care vânzările sunt maxime;
3. este unic pentru fiecare bun economic;
4. selecţionează agenţii economici eliminându-i pe cei necompetitivi fiind
un punct de atracţie ce le permite să-şi atingă scopurile;
5. este un preţ dinamic, creşterea sau scăderea lui depind de evoluţia
raportului cerere-ofertă;
6. asigură un echilibru dinamic al pieţei.
Deoarece aceste condiţii nu pot fi realizate pe piaţa reală, rezultă că starea
de echilibru şi preţul de echilibru nu pot fi atinse, decât ca tendinţă.
Pag. 69 din 95
Economie Politica
9.3 Piaţa cu concurenţă perfectă şi formarea preţului de echilibru
Piaţa cu concurenţă perfectă este cazul care nu se regăseşte cel mai frecvent în
realitate, ea reprezentând o ipoteză de lucru şi un punct obligatoriu de trecere al
analizei economice, de la modelul ideal către formele concrete ale acesteia.
Concurenţa perfectă sau „pură” presupune un raport de piaţă în care:
- pe de o parte, toţi vânzătorii să-şi vândă producţia iar mărfurile să fie
oferite la preţul pieţei, fără ca acest preţ să poată fi influenţat de
vreunul dintre ei,
- iar pe de altă parte, cumpărătorii să poată achiziţiona ceea ce îşi
doresc, la acelaşi preţ al pieţei, pe care nu îl pot influenţa după voinţa
lor.
Piaţa cu concurenţă perfectă sau „pură” se caracterizează prin:
1. atomicitatea participanţilor, adică existenţa a numeroşi cumpărători şi
vânzători, având putere economică mică şi sensibil egală; vânzătorii îşi pot
desface toată producţia, iar cumpărătorii achiziţionează tot ce doresc la preţul
pieţei, fără a-l putea influenţa;
2. produsele şi serviciile oferite spre vânzare sunt relativ omogene;
3. transparenţa perfectă a pieţei, adică există o informare perfectă a tuturor
vânzătorilor şi cumpărătorilor privind situaţia pieţei;
4. nu există nici un fel de restricţii privind pătrunderea pe piaţă a celor
care doresc acest lucru;
5. mobilitatea factorilor de producţie, care se găsesc liber şi nelimitat, orice
agent economic putându-i procura oricând, în cantităţile de care are nevoie.
Existenţa pieţei cu concurenţă perfectă este exclusiv teoretică, deoarece în
practică nu se pot întruni simultan toate cele cinci caracteristici, iar dacă o
caracteristică nu este satisfăcută vom vorbi de piaţă cu concurenţă imperfectă. Se pot
întruni trei din cele cinci caracteristici:
- atomicitatea;
- transparenţa;
- intrarea-ieşirea liberă pe piaţă,
iar în acest caz vom spune că cererea şi oferta sunt fluide, iar când particularităţile
respective nu se întrunesc, ele sunt rigide.
Caracteristicile esenţiale ale preţului de echilibru sunt:
1. se formează în mod spontan, prin jocul liber al forţelor pieţei;
2. este o mărime dată, nu poate fi ales în mod liber de producători sau
consumatori;
3. preţul de piaţă al bunului respectiv nu va putea fi influenţat nici de
producător şi nici de consumator;
Pag. 70 din 95
Economie Politica
4. echilibrul pieţei nu înseamnă imobilitatea forţelor libere, ci continua

mişcare a acestora, ceea ce face ca preţurile pieţei şi echilibrele acesteia
să fie dinamice.
Nivelul preţurilor face posibilă egalizarea cantităţilor cerute cu cele oferite, pe
fiecare piaţă numai în condiţiile în care:
1. consumatorul cunoaşte oferta totală de pe toate pieţele (volum, calitate,
structură), facilităţile oferite la vânzarea produselor, putând face cea mai
bună alegere;
2. producătorul cunoaşte oferta totală de factori de producţie, modalităţile
de combinare şi utilizare eficientă a acestora, putând să-şi stabilească
planuri de producţie care să-i asigure maximizarea profitului;
3. toate schimburile economice sunt libere, nici producătorii, nici
consumatorii nu pot influenţa preţul şi nici nu pot limita concurenţa;
4. toţi participanţii pe piaţă sunt permament şi perfect informaţi privind
modificările preţurilor, prin pârghii economico-financiare.
9.4 Piaţa cu concurenţă imperfectă şi mecanismul formării preţului
Piaţa cu concurenţă imperfectă se manifestă în situaţiile în care agenţii

economici – vânzători şi cumpărători – pot să influenţeze, prin acţiunile lor
unilaterale, raportul dintre cererea şi oferta de mărfuri şi, deci, nivelul preţului, cu
intenţia de a obţine avantaje mari şi stabile.
Piaţa cu concurenţă imperfectă este cea mai aproape de realitate, deoarece
concurenţa perfectă rămâne doar ca model ideal, folosit în analizeze teoretice.
Caracteristicile pieţei cu concurenţă imperfectă sunt:
1. existenţa unor vânzători puternici, dar puţini la număr şi a unor
cumpărători numeroşi (oligopolul) sau a unor cumpărători puţini şi
a multor vânzări (oligopsonul);
2. unii agenţi economici (puţini la număr) pot influenţa sau controla
preţul;
3. produsele sunt diferenţiate real sau imaginar;
4. există restricţii în calea celor care doresc să pătrundă pe piaţă sau
într-o ramură;
5. informarea agenţilor economici privind situaţia pieţei este
deficitară;
6. există o mobilitate redusă a unor factori de producţie;
7. există rivalităţi vizibile în relaţia cu publicul, frustrarea
consumatorului.
Pag. 71 din 95
Economie Politica
Piaţa cu concurenţă imperfectă se prezintă în numeroase forme, ele

diferenţiindu-se în primul rând, în funcţie de numărul şi forţa economică a agenţilor
economici producători şi consumatori, astfel:
- piaţă cu concurenţă monopolistă;
- piaţă cu concurenţă de monopol;
- piaţă cu concurenţă de oligopol;
- piaţă cu concurenţă de oligopson (monopson).
9.4.1 Piaţa cu concurenţă monopolistică

Piaţa cu concurenţă monopolistică reprezintă acea stare a pieţei în cadrul
căreia vânzătorii şi cumpărătorii, prin acţiunile întreprinse pot influenţa într-o
oarecare măsură cererea, oferta şi preţul.
Piaţa cu concurenţa monopolistică caracterizează piaţa care păstrează
trăsăturile concurenţei perfect astfel:
1. produsele sunt diferenţiate atât prin calitate, cât şi prin serviciile prestate
cumpărătorului acelui produs;
2. concurenţa se manifestă nu numai prin cantitate, preţ şi substituibilitatea
produselor diversificate, ci şi prin: reclamă, design, servicii la vânzare şi
post-vânzare etc.;
3. atomicitatea cererii şi ofertei;
4. se accentuează diferenţierea produselor;
5. există rigidităţi în mobilitatea factorilor de producţie;
6. transparenţa pieţei este parţială.
Pe această bază formarea liberă a preţurilor este împiedicată de puterea de
concurenţă a monopolurilor şi oligopolurilor, a corporaţiilor multinaţionale şi
transnaţionale, care îşi stabilesc propriile preţuri, astfel încât, cu cât este mai mare o
corporaţie, cu atât ea are o putere mai mare asupra preţurilor. Preţurile marilor
corporaţii devin preţuri lider (leadership-price), la ele aliniindu-se celelalte firme
din cadrul ramurii.
Au apărut astfel preţurile administrate, ca urmare a unor înţelegeri tacite între
marile firme, care se sustrag, pe o perioadă mai lungă, fluctuaţiilor forţelor reale ale
pieţei.
Preţul de echilibru al concurenţei monopolistice este mai mare decât preţul
de echilibru al concurenţei perfecte şi mai mare decât costul marginal (Gilbert
Abraham-Frois).
Cu cât numărul concurenţilor este mai mic, iar puterea acestora de a influenţa
forţele pieţei este mai mare, cu atât mecanismul preţurilor se apropie şi se
aseamănă celui de monopol.
Dacă numărul concurenţilor sporeşte continuu, iar capacitatea fiecărei firme de a
influenţa piaţa produsului se divizează, cu atât mecanismul preţurilor se apropie de
cel caracteristic concurenţei perfecte.
Pag. 72 din 95
Economie Politica
9.4.2 Piaţa cu concurenţă de monopol
Piaţa cu concurenţă de monopol reprezintă piaţa dominată de un singur

producător deoarece produce şi vinde un bun economic pentru care nu există
substituenţi, firma impunând cantitatea, calitatea şi preţul produsului.
Piaţa cu concurenţă de monopol se caracterizează prin:
• oferta pentru un produs este dată de un singur producător care poate controla
piaţa şi poate stabili nivelul preţului;
• preţul de monopol este mai mare decât cel practicat pe pieţele cu concurenţă
monopolistică şi de oligopol;
• libera concurenţă este eliminată, piaţa fiind dominată de ofertant;
• grad scăzut de satisfacere a cererii.
Condiţiile care definesc monopolul producătorului sunt:
1. unicitate şi gigantism – piaţa este influenţată prin impunerea unor
condiţii de vânzare;
2. diferenţierea produselor (condiţii de vânzare, design, servicii la
vânzare şi post-vânzare);
3. existeţa unor piedici la intrarea în ramură în special de natură
tehnică, comercială, financiară;
4. lipsa de transparenţă a pieţei – piaţa fiind supusă riscurilor şi
incertitudinii;
5. imobilitatea factorilor de producţie – care prezintă fenomenul de
fricţiune şi inerţie în procesul de fluidizare a cererii, ofertei şi preţurilor.
Monopolul contract (limitat) reprezintă situaţia de piaţă în care există un
singur ofertant şi nu număr mic de cumpărători.
Monopolul bilateral – reflectă acea situaţie de piaţă pe care se întâlnesc,
negociază şi se confruntă un singur vânzător şi un singur cumpărător.
Monopsonul sau monopolul producătorului reprezintă acea situaţie de
piaţă pe care se întâlneşte un cumpărător unic, care fixează volumul producţiei
şi preţul de vânzare, şi un număr mare de producători.
Monopolul pur este situaţia de piaţă, inexistentă în fapt, în care un producător
nu are concurenţă pe piaţa internă şi externă, producând un bun fără înlocuitor.
Monopolul de marcă – situaţia de piaţă în care o firmă produce un anumit
produs care este înregistrat sub marcă proprie, concurenţa apărând nu la marcă, ci la
produse de calităţi asemănătoare.
Monopolul temporar – situaţia de piaţă în care o întreprindere scoate la
vânzare un produs nou dispunând de o poziţie privilegiată, până în momentul în care
produsul este realizat şi comercializat şi de alte firme.
Monopolul discriminatoriu – situaţia în care monopolistul vinde acelaşi
produs la preţuri diferite, acest lucru fiind posibil atunci când produsul este vândut pe
pieţe diferite, care nu au o comunicare reală între ele.
9.4.3 Piaţa cu concurenţă de oligopol
Pag. 73 din 95
Economie Politica
Oligopolul reprezintă o formă a concurenţi imperfecte, care reflectă o piaţă

dominată de câţiva producători-vânzători de talie mare şi un număr mare de
cumpărători mici şi răzleţi.
Oligopolul bilateral este o formă a concurenţei imperfecte care reflectă o
piaţă dominată de un număr redus de vânzători şi cumpărători.
Caracteristicile pieţei cu concurenţă de oligopol sunt:
1. interdependenţa acţiunilor diferiţilor vânzători – preţurile
produselor, cantitatea vândută şi profitul unui producător depind de
reacţiile celorlalţi producători;
2. gradul înalt de concentrare a capitalului şi producţiei – poate fi
analizat atât la nivelul fiecărei ţări cât şi la nivel mondial;
3. diversificarea produselor, activităţilor, a mărcilor şi submărcilor de
fabricaţie.
Trăsăturile pieţei cu concurenţă de oligopol:
1. interdependenţa şi incertitudinea – preţurile sunt rigide fiind fixate de
marile întreprinderi;
2. cucerirea şi împărţirea pieţei produsului;
3. obstrucţionarea pătrunderii pe piaţă a noilor concurenţi;
4. diferenţierea bunurilor şi concurenţa „în afara preţului”
(publicitate, fiabilitatea produsului etc.);
5. maximizarea profiturilor şi interdependenţa deciziilor şi a
politicilor firmelor participante.
Oligopolurile pot fi:
a) oligopoluri antagoniste:
o oligopolul bilateral;
b) oligopolurile concertate, cu două tipuri de acorduri:
o explicite sau exprese: cartelul, trustul, holdingul;
o neoficiale sau tacite.
Pieţele oligopoliste sunt pieţele pe care se concurează un număr mic de
producători:
- dacă sunt doi producători principali situaţia de piaţă se numeşte duopol;
- dacă sunt mai mult de doi producători situaţia de piaţă se va numi
oligopol.
Duopulul reprezintă piaţa dominată de doi vânzători care oferă produse
similare unui număr larg de cumpărători care au o putere economică
aproximativ egală.
Există trei situaţii de piaţă:
1. Duopolul simetric (Cournot) sau ipoteza dublei dependenţe – este
situaţia de piaţă în care există doi vânzători care nu încearcă să domine
piaţa:
• produsul vândut este omogen;
• preţul la care îl comercializează cei doi este identic;
Pag. 74 din 95
Economie Politica
• singura variabilă de ajustare este cantitatea cât mai mare pe care o

poate vinde pentru a obţine profit maxim.
Unul dintre vânzători deţine pe piaţă monopolul de ofertă. Dacă celălalt vânzător
doreşte să intre pe piaţă cu acelaşi tip de bun, oferta sa trebuie să fie atât de mare
încât să-i permită maximizarea profitului, primul vânzător îşi va ajusta oferta
proprie imediat, să obţină la rândul său profit maxim.
Procesul de ajustare va continua până în punctul de echilibru în care nici unul
dintre cei doi vânzători nu mai recurge la modificarea ofertei.
2. Duopol asimetric (Stackelberg) reprezintă situaţia în care pe piaţă
există doi vânzători:
• unul care domină piaţa, care este conştient şi anticipează tot timpul
mişcările celui de-al doilea vânzător;
• celălalt care nu poate face altceva decât să se adapteze în permanenţă
la condiţiile pe care le impune primul, fără a putea atinge însă volumul
de producţie al acestuia.
3. Duopolul dominant (Bowley) sau ipoteza dublei dominaţii, apare atunci
când cei doi vânzători de pe piaţă doresc simultan să o domine, fiecare
dintre ei considerându-l pe celălalt satelit. Cei doi vânzători nu vor mai
lupta pe piaţă prin ajustarea producţiei ca în cazul duopolului simetric, ci
prin intermediul preţurilor. Lupta prin preţuri poate duce la falimentul
unuia dintre cei doi şi la controlarea sa de către celălalt, fie la o alianţă
între vânzători. Conform ipotezei dublei dominaţii, pe piaţă, nu poate
exista nici un punct de echilibru.
9.5 Implicarea statului în formarea preţului
Intervenţia statului în procesul formării şi evoluţiei preţurilor urmăreşte

prevenirea sau atenuarea dificultăţilor economice şi sociale, asigurarea stabilităţii
economiei şi sporirea eficienţei sale, având la bază o diversitate de metode
economice sau extraeconomice, pe care statul le foloseşte pentru:
- frânarea creşterii preţurilor în general, prin menţinerea la un nivel scăzut a
celor din sectorul de stat;
- achiziţionarea de către stat a unor cantităţi importante de materii prime şi
materiale strategice, la preţuri minime garantate şi manevrarea lor în
perioada creşterii preţurilor;
- asigurarea unor preţuri avantajoase la materiile prime de bază;
- menţinerea unor tarife relativ reduse la transporturi şi alte servicii
industriale;
Pag. 75 din 95
Economie Politica
- subvenţionarea preţurilor în condiţiile în care unele ramuri se confruntă cu

dificultăţi financiare;
- „îngheţarea preţurilor”, fixarea nivelului, respectiv a limitelor modificării
lor.
Liberalizarea preţurilor, trecerea de la preţurile centralizate la cele formate
preponderent prin acţiunea mecanismelor pieţei, generează efecte pozitive asupra
evoluţiei economiei naţionale.
Pag. 76 din 95
Economie Politica

Politici antitrust – ansamblul de reglementări legiferate în diferite ţări
dezvoltate care interzic încheierea de înţelegeri monopoliste între întreprinderi, care
ar duce la diminuarea sau dispariţia liberei concurenţe. S.U.A. a elaborat o lege
antitrust în 2 iulie 1890, sub presiunea opiniei publice, a proprietarilor de
întreprinderi mici şi mijlocii ce se vedeau înlăturaţi de pe piaţă de către marile
trusturi.
Instrumentele luptei de concurenţă sunt de natură economică – reducerea
costurilor sub cele ale concurenţilor, diminuarea preţurilor de vânzare, acordarea
unor facilităţi clienţilor, creşterea calităţii etc.
Infracţiuni economice în lupta de concurenţă:
- înţelegerea între vânzători în scopul împiedicării concurenţei;
- atragerea clientului printr-o publicitate sau etichetare incorectă a
produsului;
- atragerea consumatorului prin preţuri promoţionale, pentru a vinde
ulterior altceva decât ce i s-a promis;
- practicarea unor preţuri scăzute sub cele ale concurenţilor.
Fluiditate – noţiune utilizată pentru a caracteriza situaţia în care oferta se
adaptează uşor cererii.
Atomicitatea pieţei – piaţa este caracterizată prin atomicitate în momentul în
care ea reuneşte un număr atât de mare de ofertanţi şi de solicitanţi, care nu pot
influenţa în nici un fel funcţionarea acesteia.
Cartel – asociaţie de agenţi economici autonomi ce funcţionează pe aceeaşi
piaţă şi care convin de comun acord asupra aspectelor legate de nivelul producţiei
segmgmentele de piaţă pe care îşi desfăşoară activitatea, preţurile exercitate,
decizând să-şi consolideze o poziţie dominată pe piaţă.
Trustul – se manifestă ca o concentrare de capitaluri grupate sub aceeaşi
conducere.
Holding – firmă care posedă acţiuni şi deţine controlul altor firme, asigurând
managementul grupului astfel constituit.
Pag. 77 din 95
Economie Politica
10. REMUNERAREA FACTORILOR DE PRODUCŢIE
10.1 Salariul
10.2 Profitul
10.3 Dobânda
10.4 Renta
10.1 Salariul
Termenul de salariu provine din limba latină, salarium, care reprezenta suma de
bani plătită soldatului roman pentru cumpărarea sării. S-a păstrat în timp şi a căpătat
sensul de venit al unei persoane care nu munceşte pentru sine, ci pentru
altcineva, de care este dependent juridic sau economic.
Deci, salariul poate fi definit ca fiind suma de bani pe care o primeşte
posesorul forţei de muncă pentru contribuţia adusă la realizarea muncii ca
factor de producţie.
Deci, salariul reprezintă preţul muncii.
În teoria economică există mai multe definiţii date salariului:
- este un venit provenit din muncă;
- este o remuneraţie pentru activitatea depusă de posesorul muncii;
- este plată pentru închirierea serviciilor;
- reprezintă totalitatea veniturilor obţinute prin muncă;
- este preţul plătit pentru cumpărarea mărfii – forţa de muncă;
- este suma plătită celui ce îşi închiriază serviciile.
Salariul poate fi privit din două puncte de vedere:
- din punct de vedere al desfăşurării activităţii economice, care presupune
combinarea factorilor de producţie, salariul este un cost, o componentă a
costului total al bunului economic obţinut (pentru firmă);
- din punct de vedere al finalităţii activităţii economice, care presupune
vânzarea pe piaţă a bunurilor, salariul este venitul celor care au contribuit,
prin munca depusă, la obţinerea rezultatelor (pentru salariaţi).
Conţinutul salariului poate fi tratat în maniere diferite, având loc pe baza
analizei unor teorii privind substanţa salariului, teorii care pot fi grupate în două
categorii:
1. teoria monistă,
2. teoria dualistă.
În practica economică se cunosc trei forme principale de salarizare:
Pag. 78 din 95
Economie Politica
1. salarizarea în acord – plata salariului se realizează pe operaţii, activităţi,

produse, etc., la care durata timpului de muncă pentru realizarea respectivei munci nu
este arătată în mod expres. Acordul poate fi:
- individual – este stimulativ pentru lucrători, practicându-se acolo unde poate
fi măsurată munca individuală şi nu primează calitatea;
- colectiv - se realizează pe echipe;
- global – se realizează pe întreprindere, fabrică etc.
După tariful aplicat distingem:
- salarizare în acord simplu – tariful rămâne constant pentru întreaga
cantitate de produse;
- salarizare în acord progresiv sau regresiv – tariful putând să crească sau să
scadă după o anumită cantitate de produse, în funcţie de interesele societăţii;
2. Salarizarea în regie asigură remunerarea salariaţilor în raport cu timpul lucrat,
fără a se putea preciza cantitatea de muncă pe care el trebuie să o depună în unitatea
de timp. Se utilizează în activităţile în care calitatea are o importanţă deosebită. La
nivelul întreprinderilor, această formă de salarizare este folosită pentru remunerarea
lucrătorilor din sectorul administrativ.
3. Salarizarea mixtă constă într-o remunerare stabilă pe unitatea de timp, în
funcţie de îndeplinirea unor condiţii tehnice, tehnologice, de organizare etc. Este o
formă de salarizare care incită permanent lucrătorii la prestarea unor ore de muncă
suplimentare, dacă doresc să obţină un salariu mai mare.
Pentru îmbunătăţirea formelor de salarizare s-au conturat câteva direcţii

principale de acţiune, şi anume:
1. Corectarea – vizează toate formele de salarizare concretizându-se în:
a) adaptarea rapidă a salariului la dinamica preţurilor şi la inflaţie;
b) micşorarea diferenţelor dintre salariile din sectorul public, privat şi mixt la
muncă egală;
c) creşterea siguranţei salariatului prin menţinerea salariului la un nivel decent;
d) acordarea de sporuri sau prime pentru condiţii de muncă dificile,
responsabilităţi de conducere etc.
2. Participarea sau implicarea are în vedere admiterea salariaţilor la împărţirea
beneficiilor obţinute de unitatea unde lucrează, astfel:
a) participarea directă la beneficii;
b) participarea prin intermediul acţiunilor cumpărate de salariaţi de la
unitatea unde îşi desfăşoară activitatea;
c) stabilirea unui procent constant din cifra de afaceri, care să se distribuie
salariaţilor din beneficiu.
3. Socializarea are în vedere asigurarea unui surplus de salariu, peste cel primit
pentru munca depusă, realizându-se sub două forme:
a) salariul familial – alocaţiile de stat pentru copii, prime şi sporuri pentru
naşteri etc.;
Pag. 79 din 95
Economie Politica
b) salariul social – utilizat pentru a spori veniturile tuturor salariaţilor sau a

unei categorii de salariaţi confruntate cu riscuri mari (şomaj, accidente
de muncă, boli profesionale etc.).
Salariul individual poate fi privit sub două forme:
1. Salariul nominal – reprezintă suma de bani primită de salariat de la firma
la care lucrează, mărimea lui depinzând de:
situaţia economico-socială;
raportul cerere-ofertă de forţă de muncă;
politica de salarizare pe criterii naţionale, regionale, rasiale etc.
2. Salariul real – reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii ce pot fi
cumpărate la un moment dat, cu ajutorul salariului nominal.
Factorii care influenţează mărimea salariului real sunt:
• mărimea salariului nominal – relaţie directă;
• nivelul preţurilor – relaţie indirectă;
• nivelul impozitelor şi taxelor – relaţie indirectă;
• puterea de cumpărare a banilor – relaţie directă;
• revendicările salariaţilor – relaţie directă când revendicările sunt
satisfăcute.
Mărimea şi dinamica salariului depind de următorii factori:
- costul resurselor de muncă – se referă la cheltuielile pentru producerea şi
reproducerea forţei de muncă;
- raportul dinre cererea şi oferta de muncă, dacă oferta de muncitori
calificaţi pentru domeniul respectiv este unică, salariul se va stabili la un
nivel mai ridicat;
- productivitatea muncii - cu cât aceasta este mai mare se obţine un venit
mai mare, iar salariatul primeşte un salariu mai mare;
- gradul de dezvoltare economică a ţării, mărimea lui diferă pe ţări, zone,
înregistrând o tendinţă generală de creştere, în raport cu perioada anterioară;
- mobilitatea forţei de muncă – dacă mobilitatea este mai mare şi o parte
forţei de muncă dintr-o regiune migrează în alta unde este mai bine plătită,
reducerea forţei de muncă i-ar obliga pe patroni să crească salariile;
- discriminarea în angajare poate favoriza un grup în raport cu altele, în ceea
ce priveşte angajările, salariile sau promovarea pentru alte motive decât
capacitatea de a practica o anumită meserie;
- gradul de organizare în sindicate;
- legislaţie cu privire la mişcarea sindicală şi revendicările din fiecare ţară
etc.
Pag. 80 din 95
Economie Politica
10.2 Profitul
Termenul de profit este de origine latină şi provine de la profitare, care

înseamnă a progresa, a da rezultate.
Profitul poate fi definit ca fiind:
- diferenţa în plus dintre veniturile şi cheltuielile rezultate din activitatea
unui agent economic;
- beneficiul, câştigul, avantajul, venitul realizat sub formă bănească din
producerea şi comercializarea bunurilor şi serviciilor.
Profitul este format din:
• profit normal sau ordinar – reprezintă profitul minim pe care o
întreprindere trebuie să-l realizeze pentru a-şi putea continua
activitatea;
• profitul supranormal sau economic – reprezintă diferenţa dintre
venitul total şi costurile de oportunitate ale factorilor întrebuinţaţi într-
o anumită perioadă de către o întreprindere. El se realizează numai în
procesul schimbului în cadrul mecanismelor pieţei concurenţiale unde
domină incertitudini generate de confruntarea dintre riscurile asumate
de către producători;
• profitul de monopol sau supraprofitul – obţinut peste profitul
normal de către agenţii economici care dispun de condiţii naturale sau
economice pentru care alţii nu le au, şi de care se folosesc printr-o
concurenţă imperfectă. Profitul se determină conform reglementărilor
în vigoare în fiecare ţară, ca o sumă globală cu două componente:
1. Profitul legitim sau normal – reprezintă suma ce revine agentului economic,
posesor al unui factor de producţie, pentru contribuţia adusă la activitatea economică.
Este considerat legal, normal şi este expresia unor venituri însuşite ca urmare a
progreselor economice şi tehnice realizate de firmă prin:
• utilizarea unor mijloace de muncă perfecţionate;
• îmbunătăţirea produselor şi înnoirea lor;
• organizarea superioară a activităţii economice .
2. Profitul nelegitim sau venitul necâştigat reprezintă suma însuşită de agentul
economic fără a avea o contribuţie la activitatea economică şi se realizează în
contextul încălcării legalităţii prin:
• atribuirea unor cote procentuale de profit peste cele admise de lege;
• practicarea unor preţuri de vânzare mai ridicate;
• sustragerea de la plata impozitelor şi taxelor;
• economii nejustificate la cheltuielile pentru protecţia mediului;
• obţinerea unor câştiguri din inflaţie şi alte fenomene social-economice.
Pag. 81 din 95
Economie Politica
Agentul economic poate dispune de profit numai după plata impozitului,

impozitarea reflectând punctul de vedere oficial cu privire la profitul ce rămâne
efectiv la agentul economic, numit profit admis;
Profitul admis reprezintă profitul net, adică ceea ce rămâne proprietarului
de capital după ce a plătit impozitul
Pa = Pb – lpp,
unde:
Pa = profit admis
Pb = profit brut
lpp = impozit pe profit
Profitul admis reprezintă instituţionalizarea unei mărimi a profitului care se
stabileşte nu atât în funcţie de factorii economici, ci de decizia autorităţilor şi de
politica statului de a asigura sau nu un anumit nivel al profitului pe ramuri şi
subramuri, pe categorii de mărime a firmelor etc.
Un rol foarte important revine mărimii şi dinamicii profitului.
Mărimea profitului este variabilă în timp şi spaţiu şi se exprimă:
1. absolut, ca masă a profitului, care se determină ca diferenţă între venituri şi
cheltuieli sau ca diferenţă între preţ şi cost constituind un reper important
pentru selectarea nomenclatorului de produse al unei unităţi economice;
2. relativ, ca rată a profitului, ce se calculează ca raport procentual între masa
profitului şi costurile făcute pentru obţinerea acesteia, volumul capitalului
folosit sau cifra de afaceri. Se calculează următoarele tipuri de rate de profit
(pr’):
• rata comercială – prin raportarea profitului (Pr) la cifra de afaceri
(CA):
pr’ = (Pr/CA) x 100
• rata economică – prin raportarea profitului (Pr) la activele totale ale
întreprinderii (AT):
pr’ = (Pr/AT)x100
• rata financiară – raportarea profitului la activele proprii (AP):
pr’ = (Pr/AP)x100
• rata rentabilităţii se determină ca raport al fiecărei forme de profit, la
forma corespunzătoare de cost.
Factorii care influenţează mărimea profitului sunt:
1. nivelul costului mărfii sau serviciului – invers proporţional;
2. nivelul preţului mărfii sau serviciului – direct proporţional;
3. volumul serviciilor sau produselor realizate – direct proporţional;
4. structura producţiei de bunuri şi servicii realizate – direct proporţional când
sporesc produsele şi serviciile cu profit ridicat şi invers proporţional când se
reduc în favoarea celor cu profit scăzut;
5. viteza de rotaţie a capitalului – direct proporţional;
Pag. 82 din 95
Economie Politica
6. modul cum se împarte valoarea produsului sau serviciului între posesorii

factorilor de producţie – dacă salariul, dobânda şi renta cresc, scade profitul
şi invers.
Pag. 83 din 95
Economie Politica
10.3 Dobânda
În sens restrâns, dobânda este o sumă de bani, un excedent ce revine

proprietarului capitalului bănesc dat cu împrumut, ca răsplată pentru cedarea
dreptului de folosinţă asupra numerarului, unei alte persoane, pe o anumită
perioadă de timp.
Pentru debitor dobânda reprezintă o cheltuială iar pentru creditor dobânda este
un venit.
Sursele capitalului de împrumut sunt următoarele:
1. economiile populaţiei, care se concentrează în cadrul instituţiilor bancare,
fiind folosite de către acestea la acordarea de împrumuturi;
2. economiile firmelor reprezintă acea parte a profitului care rămâne
disponibilă după plata dividendelor;
3. economiile guvernului, apar în situaţia în care veniturile bugetare sunt mai
mari decât cheltuielile bugetare.
În sens larg, dobânda reprezintă venitul însuşit de proprietarul oricărui
capital utilizat în condiţii normale, în activitatea economică.
Formele dobânzii în sens larg sunt următoarele:
1. dobânda bancară de bază – se practică pentru remunerarea certificatelor de
depozit sau a bonurilor de trezorerie;
2. dobânda bancară percepută la operaţiunile de scontare a efectelor de
comerţ numită şi taxă de scont comercială;
3. dobânda pe piaţa monetară – se aplică împrumuturilor pe termen scurt,
împrumuturilor contractate între bănci, respectiv între băncile comerciale şi
banca de emisiune;
4. dobânda aplicată întreprinderilor de către bănci şi de alte instituţii
financiare constă în dobânda bancară de bază la care se adaugă un plus, care
este stabilit în funcţie de credit şi situaţia economică a debitorului;
5. dobânzi corelate pentru depozitele la vedere şi la termen – sunt
constituite de bănci, la casele de economii;
6. dobânzi pe piaţa obligaţiunilor;
7. dividende – pentru acţiunile deţinute la societăţile pe acţiuni;
Mărimea dobânzii se determină cu ajutorul a doi indicatori:
a) masa dobânzii – respectiv suma absolută a dobânzii pe care o plăteşte
debitorul, creditorul său;
b) rata anuală a dobânzii ca mărime relativă care se calculează ca raport
procentual între dobândă (D), primită sau plătită, şi suma care a făcut
obiectul împrumutului (C).
d’ = (D/C) x 100, unde:
d’ = rata dobânzii,
D = dobânda totală,
Pag. 84 din 95
Economie Politica
C = capitalul împrumutat.
Între rata dobânzii şi cererea de credite există un raport invers proporţional.
Câştigul băncii rezultă din diferenţa între dobânda încasată de bancă de la cei pe care
i-a creditat şi dobânda plătită deponenţilor săi, care reprezintă câştigul brut. Dacă
din câştigul brut se scad cheltuielile de funcţionare a băncii rămâne profitul sau
câştigul net.
Există două modalităţi de calcul al dobânzii:
1. Dobânda simplă – se calculează la creditele acordate pe o perioadă mai mică
de un an sau la cele cu scadenţă după un an, dacă rambursarea creditului se face în
rate egale. Se determină după formula:
D = C x d’ x n,
unde:
D = dobânda simplă,
C = creditul,
d’ = rata anuală a dobânzii,
n = durata împrumutului în ani.
2. Dobânda compusă sau capitalizată – se calculează la creditele acordate pe o
perioadă mai mare de un an, dacă rambursarea datoriei şi dobânzii aferente se face la
sfârşitul perioadei. Dobânda neplătită în primul an se adaugă la suma împrumutată
fiind luată în calculul dobânzii în anul următor. Este numită „dobândă la dobândă” şi
se determină după următoarea formulă:
Sn = S0(1+d’)n
D = Sn – S 0
d’ = D / (C x n) x 100
unde:
Sn = suma totală plătită băncii la sfârşitul perioadei,
S0 = capitalul iniţial luat cu împrumut (creditul),
d’ = rata anuală a dobânzii,
n = durata împrumutului în ani,
c = creditul,
D = dobânda totală plătită băncii.
Nivelul şi dinamica ratei dobânzii depind de următorii factorii:
1. riscul asumat de creditor privind insolvabilitatea debitorului; dacă riscul
asumat de creditor este mare, rata dobânzii creşte astfel încât dobânda
percepută la credit, numită dobândă pură sau netă, se adaugă prima de
asigurare contra riscului, obţinându-se dobânda brută care cuprinde şi
cheltuielile de gestionare a creditului, suportate de către bancă;
2. riscul dintre cererea şi oferta de credite pe piaţa monetară – când cererea
creşte, rata dobânzii creşte şi invers, când oferta sporeşte, rata dobânzii
scade;
3. inflaţia determină majorarea ratei dobânzii. Pentru a preveni riscul
inflaţionist banca percepe o dobândă nominală, care cuprinde dobânda
reală, corectată în funcţie de intensitatea fenomenului inflaţionist;
Pag. 85 din 95
Economie Politica
4. conjunctura economică şi politică atât din interiorul fiecărei ţări, cât şi pe

plan internaţional;
5. durata creditului – dacă împrumutul este pe termen scurt şi rata dobânzii
este mare, atunci va creşte cererea de credite pe termen scurt, ceea ce va duce
la scăderea ratei dobânzii pentru asemenea credite paralel cu creşterea ratei
dobânzii la creditele pe termen lung;
6. costul procesului de acordare de împrumuturi – la împrumuturile mari
care se reîntorc la creditori dintr-o dată, costurile sunt mult mai mici decât în
cazul împrumuturilor mici care se returnează creditorului în rate;
7. rata de scont practicată de Banca Centrală la refinanţarea băncilor;
8. oferta şi cererea de lichidităţi pe piaţă;
9. raportul dintre rata dobânzii şi rata profitului la capitalul investit;
10. starea generală a economiei etc.
Băncile intervin în scăderea masei monetare, când necesităţile economiei impun
acest lucru, reducerea masei băneşti făcându-se prin:
• limitarea sau plafonarea creditului prin stabilirea unei sume maxime
şi a unui cuantum (procent);
• creşterea rezervei obligatorii şi a ratei dobânzii, la intervenţia
Băncii Centrale;
• schimbul valutar al monedei naţionale pe monede străine
convertibile.
10.4 Renta
Renta reprezintă plata pentru folosirea temporară a unui factor de

producţie care aparţine unei alte persoane.
Renta poate fi privită sub două forme:
- sub formă materială – ca excedent de bunuri faţă de alţi producători,
produse de calitate superioară, inclusiv situaţii de monopol;
- sub formă bănească ca rentă economică, adică venitul obţinut de către
deţinătorul unui factor de producţie, a cărui ofertă totală este inelastică şi
insensibilă la creşterea preţului de vânzare.
Cea mai complexă teorie a rentei a fost creată de David Ricardo, care defineşte
renta ca fiind acea parte din produsul pământului care se plăteşte proprietarului
funciar pentru folosirea forţelor originare şi indestructibile ale solului.
Ricardo elaborează şi teoria rentei diferenţiale, renta reprezintă diferenţa
dintre valoarea socială şi cea individuală obţinută pe terenurile mai fertile sau cu o
poziţie mai avantajoasă faţă de piaţă.
Cea mai veche formă a rentei se întâlneşte în agricultură şi se numeşte rentă
funciară care reprezintă renta încasată de toţi proprietarii funciari, indiferent
de calitatea terenului pe care îl deţin şi de poziţia acestuia faţă de piaţă.
Pag. 86 din 95
Economie Politica
Plata rentei se face sub formă de arendă care reprezintă suma de bani plătită
proprietarului funciar pentru transmiterea pe termen limitat a dreptului de
folosinţă a terenului unei alte persoane numită arendaş.
Mărimea rentei depinde de cererea de pământ pentru arendare, care, la rândul ei,
este condiţionată de cererea de produse agricole şi de preţul de vânzare al
produselor.
Renta se poate exprima şi măsura în:
- mărime absolută – renta este egală cu diferenţa dintre preţul de vânzare al
produselor agricole şi costul acestora plus profitul normal al arendaşului;
- mărime relativă – renta se exprimă ca rată faţă de veniturile aduse de
terenul arendat.
Renta poate fi absolută sau diferenţială.
Renta diferenţială se formează pe baza unor particularităţi ale activităţilor
economice în agricultură este rezultatul cheltuielilor mai mici cu care sunt
obţinute produsele pe terenurile mai fertile în condiţiile în care preţul de
vânzare este determinat de cheltuielile produsului mai scump, realizat pe
terenurile cu o fertilitate mai mică.
Renta diferenţială se împarte în:
- renta diferenţială de gradul I – este renta rezultată din diferenţa de
fertilitate naturală şi poziţia diferită a terenurilor faţă de piaţă. Mărimea
ei este dată de diferenţa dintre cheltuielile marginale realizate pe terenurile
cele mai slabe luate în cultură şi cheltuielile individuale mai reduse efectuate
pe terenurile mai fertile sau mai apropiate de piaţă. Acest tip de rentă este
caracteristica predominantă a agriculturii extensive;
- renta diferenţială de gradul II – are la bază investiţiile succesive pe acelaşi
teren sau pe terenuri diferite care măresc fertilitatea artificială a solului şi
randamentul acestuia, reducând costurile pe unitatea de produs. Se obţine
astfel, un supraprofit care este încasat de arendaş în perioada desfăşurării
contractului de arendare. Renta diferenţială II este legată de agricultura
intensivă de dotarea tehnică superioară a exploatărilor agricole.
Pe lângă tipurile de rentă amintite, mai distingem:
- renta de monopol – obţinută de proprietarul funciar care produce cantităţi
foarte mici de bunuri, de calitate excepţională, foarte căutate de consumatori.
Ea este un supraprofit obţinut prin practicarea unor preţuri de monopol
la aceste produse;
- renta minieră – reprezintă supraprofitul obţinut de către proprietarii de mine
sau de terenuri bogate în resurse care pot fi exploatate cu cheltuieli reduse;
- renta de raritate – este rezultatul restrângerii resurselor economice din
cauza condiţiilor naturale sau a unor elemente de monopol create şi
întreţinute artificial;
- renta industrială (comercială) – reprezintă surplusul de venit obţinut de
marile firme prin practicarea unor preţuri scăzute faţă de cele ale firmelor
mai mici (care nu pot rezista decât practicând preţuri mai mari);
Pag. 87 din 95
Economie Politica
- rentă conjuncturală – reprezintă profitul obţinut de unii întreprinzători în

urma vânzării unor produse ce au fost stocate atunci când preţurile lor erau
mici şi vândute când valoarea lor pe piaţă a crescut.
Mărimea preţului pământului este influenţată de numeroşi factori:
1. mărimea şi evoluţia rentei – influenţează direct preţul pământului, fapt
evidenţiat de formula:
Pp = R/d’
Pp = preţul pământului,
R = renta anuală,
d’ = rata anuală a dobânzii plătite de bănci deponenţilor, pentru dreptul de a le
folosi suma depusă pe termen de un an.
2. rata dobânzii bancare – influenţează invers proporţional preţul
pământului când rata dobânzii creşte, potenţialii cumpărători sunt mai
tentaţi să-şi depoziteze în bănci economiile, putând obţine un câştig mai
mare, cererea de pământ pe piaţă scade reducându-se şi preţul acestuia;
3. cererea şi oferta de terenuri agricole – datorită faptului că pământul
este un factor de producţie limitat, oferta acestuia are caracter rigid;
4. cererea şi oferta de produse agricole – acţionează asupra preţului
pământului prin intermediul cererii şi ofertei de teren agricol care prin
utilizare permite obţinerea produselor agricole;
5. posibilitatea folosirii alternative a pământului – oferă mai multe
şanse de câştig cumpărătorului, iar preţul pământului va creşte (relaţie
directă);
6. poziţia terenurilor agricole faţă de căile de acces şi centrele de
aprovizionare şi desfacere a produselor influenţează direct valoarea şi
preţul pământului;
7. deprecierea banilor ca urmare a amplificării procesului inflaţionist de
terenuri, ceea ce influenţează preţul pământului prin sporirea cererii de
terenuri agricole.
Pag. 88 din 95
Economie Politica

Teoria monistă – în concepţia acestei teorii, substanţa salariului este explicată
printr-un singur factor de producţie astfel:
- costul formării resurselor de muncă, salariul fiind suma care asigură
subzistenţa salariatului şi a familiei acestuia;
- productivitatea muncii, salariul este o parte a rezultatelor obţinute prin
munca depusă de lucrător, creşterea salariului putându-se face doar pe seama
creşterii productivităţii, care trebuie să devanseze creşterile salariale;
- capitalul cultural reprezintă cunoştinţele acumulate, aptitudinile, experienţa
profesională etc., salariul fiind suma plătită pentru a beneficia de acest
capital cultural care se formează prin intermediul capitalului economic.
Teoria dualistă – în concepţia acestei teorii, substanţa salariului constă
concomitent, în costul forţei de muncă şi în productivitatea muncii. Mărimea
salariului trebuie astfel stabilită încât să se situeze cel puţin la nivelul costului forţei
de muncă.
Formele de salarizare:
- sunt modalităţi prin care se determină mărimea şi dinamica salariilor
individuale indiferent sub ce formă ar fi plătite;
- realizează legătura între mărimea rezultatului muncii, partea ce revine
salariaţilor, activitatea depusă de ei şi alte elemente economice, sociale,
psihologicve sau de altă natură.
Efectul de substituire are în vedere interesul fiecărui salariat de a obţine un
câştig mai mare prin prelungirea timpului de muncă în defavoarea timpului liber.
Efectul de venit are în vedere renunţarea la munca suplimentară în favoarea
timpul liber din momentul în care mărimea salariului atinge un nivel care îi permite
să ducă un trai decent.
Maximizarea profitului – întreprinderea poate vinde orice cantitate din
produsele ei pe piaţă, cu condiţia de a o face la preţul pieţei, alegând acel volum de
producţie care îi maximizează profitul. Creşterea producţiei duce la creşterea
venitului total şi a costului total, astfel, dacă sporirea venitului (marginal) este
superioară creşterii costului (costul marginal) profitul va creşte şi deci vom putea
mări producţia. Profitul maxim este realizat când venitul marginal este egal cu costul
marginal.
Cifră de afaceri – indicator sintetic economico-financiar care exprimă valoarea
veniturilor obţinute de o firmă în cursul unei perioade de timp, de obicei un an.
Taxa oficială a scontului – formă specifică a ratei dobânzii prin care băncile
comerciale pot fi refinanţate de banca centrală, care poate influenţa nivelul ratelor
dobânzii în economie prin stabilirea taxei oficiale a dobânzii în economie. Dacă taxa
scontului creşte, înseamnă că banca centrală urmăreşte o diminuare a creditelor pe
care le pot acorda băncile comerciale. Când taxa oficială a scontului scade, înseamnă
Pag. 89 din 95
Economie Politica
că banca centrală urmăreşte o creştere a creditelor pe care le pot acorda băncile

comerciale.
Taxa rescontului – taxa percepută, sub formă de rată a dobânzii, de către banca
centrală de la băncile comerciale pentru operaţia de rescontare a titlurilor.
Capitalizare – transformarea dobânzii primite în capital – adică calcularea de
dobândă la dobândă.
Rata reală a dobânzii se calculează prin „deflatare”, adică scăzând din rata
nominală a dobânzii rata inflaţiei. Atât pentru creditor cât şi debitor contează
valoarea reală a dobânzii percepute sau plătite.
Arendare – cedarea dreptului de folosinţă a unor bunuri pe o perioadă de timp
determinată, în schimbul unei sume de bani numită arendă.
Arendaş – persoană care preia, în schimbul unei arende, de la proprietarul
funciar, dreptul de a folosi pe timp determinat, terenul acestuia şi de a organoiza
procesul de producţie agricol, conform prevederilor din contractul de arendă.
Preţul pământului – suma de bani pe care o plăteşte cumpărătorul unei
suprafeţe de teren, vânzătorului acesteia, pentru transferarea dreptului de proprietate
prin actul de vânzare-cumpărare.
Pag. 90 din 95
Economie Politica
11. EXTERNALITĂŢI ŞI BUNURILE PUBLICE
11.1 Cauzele eşecului pieţelor

11.2 Situaţi de eşec al pieţelor
11.1 Cauzele eşecului pieţelor
Eşecul pieţelor există în situaţiile în care pieţele libere nu conduc la o

alocare eficientă a resurselor generând necesitatea acţiunii guvernamentale cu
rol corector.
Schimbul drepturilor de control asupra utilizării bunurilor nu poate exista în
afara schimbului drepturilor de proprietate astfel:
- când piaţa asigură o alocare eficientă a resurselor, posibilităţile de schimb
avantajos al drepturilor de proprietate asupra bunurilor sunt valorificate
maximal;
- când piaţa generează alocări ineficiente ale resurselor, anumite posibilităţi de
schimb avantajos rămân nevalorificate.
Dintre factorii care explică eşecul pieţelor libere în alocarea eficientă a
resurselor, sunt:
1. Dificultatea individualizării drepturilor de proprietate care se datorează:
a) excluziunii imperfecte care apare:
- atunci când dreptul de proprietate asupra unui bun nu este deţinut de către un
singur agent economic, ci de un grup de agenţi, de regulă foarte mare. În acest caz
excluziunea imperfectă apare în legătură cu legalizarea drepturilor individuale de
proprietate;
- atunci când există posibilitate redusă de excludere a oricărui agent economic
din sfera potenţialilor utilizatori ai unui bun. În acest caz excluziunea imperfectă
priveşte posibilitatea aplicării drepturilor obţinute pe cale legală.
b) gradului redus de transferabilitate – este caracteristic situaţiilor în care
drepturile legale de vânzare a bunurilor sunt limitate, proprietarii neavând
posibilitatea să încheie contracte avantajoase în legătură cu transferarea controlului
asupra utilizării bunurilor respective.
2) Existenţa unor costuri tranzacţionale semnificative pentru realizarea
tranzacţiilor agenţii economici efectuează cheltuieli pentru căutarea partenerilor,
pentru observarea calităţii bunului ce face obiectul schimbului etc. Costurile
tranzacţionale şi informaţionale reprezintă piedici în derularea schimburilor şi
alocarea eficientă a resurselor prin intermediul pieţelor libere.
Pag. 91 din 95
Economie Politica
3) Eşecul negocierii unor acorduri avantajoase de schimb – atunci când

agenţii economici eşuează în negocierea unor condiţii, mutual avantajoase, schimbul
nu mai are loc.
Pag. 92 din 95
Economie Politica
11.2 Situaţii de eşec al pieţelor

Cele mai cunoscute situaţii de eşec al pieţelor sunt:
1. externalităţile;
2. bunurile publice;
3. monopolul;
4. resursele de folosinţă comună.
1. Externalităţile reprezintă situaţiile în care preţurile pieţei nu reflectă
unele dintre costurile sau beneficiile asociate producţiei sau consumului.
Costurile sau beneficiile care nu sunt încorporate în preţurile pieţei, au un
caracter extern deoarece nu sunt asociate vânzătorului: sau cumpărătorului ci unei
terţe părţi.
Externalităţile se caracterizează prin două elemente:
1. derivă din activitatea unui alt participant;
2. nu sunt înregistrate pe piaţă în mod direct deci, nu influenţează
echilibrul concurenţial.
Externalităţile pot fi grupate în două categorii:
1. externalităţi pozitive – acestea corespund unor activităţi ce aduc
beneficii pentru terţe părţi. Acest gen de externalităţi se concretizează în
niveluri de producţie şi de consum mai mici decât cele care corespund
alocării eficiente a resurselor.
2. externalităţi negative – apar în legătură cu activităţile de producţie sau
de consum care generează costuri pentru terţe părţi. În acest caz costurile
private sunt mai mici decât cele sociale.
Internalizarea externalităţilor negative constă în încorporarea costurilor
externe în preţul pieţei, prin internalizare costul marginal privat creşte la nivelul
costului marginal social, producătorii fiind obligaţi să ţină cont de costurile externe
ale activităţii lor.
2. Bunurile publice
Bunurile publice reprezintă o categorie specială de bunuri a căror delimitare se
face cu două caracteristici:
- non-excluziunea – în acest caz nici o persoană nu poate fi exclusă din sfera
consumatorilor potenţiali ai unui bun public (ex.: oricine poate urmări urmări
programele de la televizor fără a afecta capacitatea altei persoane de a face
acelaşi lucru). Non-excluziunea este generată de indivizibilitatea cererii
pentru bunurile publice;
- non-rivalitatea are în vedere faptul că, consumul unui agent economic nu
reduce disponibilitatea bunului public pentru alţi agenţi. Non-rivalitatea este
generată de indivizibilitatea ofertei.
Bunurile ce se caracterizează prin cele două proprietăţi menţionate se numesc
bunuri publice pure, la polul opus aflându-se bunurile private pure, care nu se
caracterizează prin nici una din proprietăţi. Spre deosebire de bunurile publice pure,
bunurile private pure se caracterizează prin excluziune şi rivalitate.
Pag. 93 din 95
Economie Politica
3. Monopolul
Monopolul reprezintă o situaţie de eşec a pieţelor deoarece apariţia acestuia
poate majora nejustificat nivelul preţului unui produs ducând la diminuarea, de
multe ori, voluntară a producţiei. În acest caz statul poate acţiona în direcţia
încurajării apariţiei unor întreprinderi interne concurente monopolului sau a facilitării
intrării pe piaţă a firmelor străine.
Dintre căile de internaţionalizare a externalităţilor, prin care guvernele
intervin asupra pieţelor libere, amintim:
1. practicarea de amenzi plătite de producătorul de externalităţi negative;
2. acordarea de subvenţii acelor agenţi economici care produc externalităţi
pozitive;
3. introducerea de taxe şi impozite care să aducă costurile private la nivelul
celor sociale;
4. unirea producătorului de externalitate negativă cu receptorul unui asemenea
efect.
Pag. 94 din 95
Economie Politica
Externalităţile – noţiunea de externalitate a fost introdusă în teoria economică

de către Alfred Marshall, externalităţile constituind o ilustrare a faptului că, din
perspectiva alegerilor privind modul de alocare a resurselor, agenţii economici sunt
independenţi.
Explicarea externalităţilor are la bază două perechi de concepte:
1. costul social şi costul privat;
2. beneficiul social şi beneficiul privat.
Costul social este constituit din toate costurile suportate de membrii comunităţii
în urma organizării unei anumite activităţi.
Costul privat exprimă numai costurile suportate de unităţile implicate în
această activitate.
Beneficiul social însumează toate utilităţile de care beneficiază membrii unei
comunităţi de pe urma organizării şi defăşurării unei activităţi oarecare.
Beneficiul privat include numai avantajele însuşite de subiecţii implicaţi direct
în activitatea respectivă.
Beneficiul marginal – expresia valorică a utilităţii marginale a consumului.
Deoarece utilitatea marginală este descrescătoare, beneficiul marginal este
descrescător pe măsura creşterii consumului.
Pag. 95 din 95

Economia Politica

Uploaded by

Document Information

Original Title

Copyright

Available Formats

Share this document

Share or Embed Document

Sharing Options

Did you find this document useful?

Is this content inappropriate?

Copyright:

Available Formats

Economia Politica

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

Economie Politica

Lect. univ. dr. STANCIU MARIETA

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

Lect. univ. dr. STANCIU MARIETA

1. ECONOMIA ŞI ŞTIINŢA ECONOMICĂ.

1.1 Economia faptică şi economia teoretică

1.1 Economia faptică şi economia teoretică

- o economie în care munca fizică a omului este înlocuită de munca

1.2 Obiectul, metoda şi rolul formativ al Economiei

Termenul de economie politică a fost consacrat în 1615 de economisul

Obiectul reprezintă prima şi cea mai importantă condiţie pentru ca Economia să

• sinteza continuă procesul de cunoaştere al analizei desăvârşindu-l. Cu

1.3 Nevoile umane şi resursele economice

Produs al naturii şi al societăţii, omul se prezintă ca fiinţă tridimensională:

Nevoile umane se manifestă ca un sistem integrat şi dinamic de cerinţe,

Trebuinţele economice sunt organic şi indestructibil legate de interesele

1.4 Economia şi raţionalitatea economică. Structurile economiei

Prin conţinutul şi rolul său, economia – termen sinonim cu activitatea

2) Din punct de vedere al energiei umane folosite pot fi grupate în:

ultimul stadiu al mişcării bunurilor economice. În cadrul acestui proces au loc

CONCEPTE DE BAZĂ – TEMA 1

Cost de oportunitate sau cost de opţiune, reprezintă un concept iniţiat de şcoala

2. ECONOMIA DE PIAŢĂ CONTEMPORANĂ

2.1 Forme de organizare şi funcţionare a economiei

2.1 Forme de organizare şi funcţionare a economiei

2.1.1 Economia naturală

• descentralizarea economiei redusă;

2.1.2 Economia de schimb

2.1.3 Economia de comandă

• este o economie birocratizată deoarece dispune de un mare aparat de stat

2.2 Trăsăturile fundamentale ale economiei de piaţă

2.2.1 Definirea şi trăsăturile economiei de piaţă

Economia de piaţă se defineşte ca fiind acea formă modernă de organizare şi

• instituţionalizarea juridică şi economică a economiei de piaţă;

2.2 Proprietatea în economia de piaţă; libera iniţiativă

Proprietatea se defineşte ca fiind o relaţie între oameni, un contract social cu

1. proprietatea privată care poate fi:

Pluralismul formelor de proprietate poate fi definit ca fiind coexistenţa în

Categoria de libertate economică reprezintă libertatea, dreptul agenţilor

Libera iniţiativă cunoaşte cea mai mare dezvoltare în condiţiile proprietăţii

2.2.3 Modele şi tipuri ale economiei de piaţă

- preţurile bunurilor economice inclusiv salariile depind de condiţiile aleatorii

2.3 Banii în economia de piaţă

2.3.1 Natura, geneza şi evoluţia banilor

2. perioada banilor monedă, treptat rolul de bani s-a restâns la metale

2.3.2 Rolul şi funcţiile banilor în economia de piaţă

Teoria economică contemporană a desprins o caracteristică importantă a banilor

Concepte de bază – tema 2

Diviziune socială a muncii – procesul de separare, detaşare şi combinare a

Fixing – operaţiune de stabilire a cursurilor valutare sau a preţului aurului la

3.1 Agenţii economici, fluxurile economice şi circuitul economic

În toate procesele economice, agenţii economici implicaţi îndeplinesc roluri

3.1 Agenţii economici, fluxurile economice şi circuitul economic

3.1.1 Agenţii economici: concept şi tipologie

financiar între ceilalţi agenţi economici, colectând, transformând şi

3.1.2 Fluxurile economice reale şi fluxurile monetare

- rezultatele utilizării factorilor primordiali de producţie (natura,

3.1.3 Circuitul economic

Agenţi economici alţii

Activitatea firmelor presupune:

De la menaje spre firme circulă elementele necesare producţiei de bunuri şi

3.2 Întreprinzătorul – principalul agent al economiei