UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” IAŞI

FACULTATEA DE DREPT

DREPT PROCESUAL
PENAL
- PARTEA GENERALĂ -

Conf. univ. dr. TUDOR PLǍESU

- SUPORT CURS -
Anul III
Semestrul I

2
2008

3
 CUPRINS

1. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND PROCESUL

ŞI NORMELE DE DREPT PROCESUAL PENAL.............................. 3

2. APLICAREA ÎN SPAŢIU ŞI ÎN TIMP A NORMELOR

DE DREPT PROCESUAL PENAL......................................................... 5

3. ACŢIUNILE CARE SE PROMOVEAZĂ ŞI SE EXERCITĂ

ÎN PROCESUL PENAL........................................................................... 9
3.1. Obiectul acţiunii penale şi al acţiunii civile
Subiecţii activi şi subiecţii pasivi................................................. 10
3.2. Punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii civile........................... 23

4. FUNCŢIA JURISDICŢIONALĂ ÎN MATERIE

PENALĂ ŞI AUTORITATEA PUBLICĂ JUDICIARĂ
CARE O ÎNDEPLINEŞTE....................................................................... 24
4.1. Instanţe judecătoreşti care pot îndeplini acte de jurisdicţie.......... 24
4.2. Incompatibilitatea......................................................................... 25

5. COMPETENŢA......................................................................................... 28
5.1. Competenţa după materie şi după calitatea persoanelor a
instanţelor judecătoreşti................................................................ 29
5.2. Prorogarea de competenţă............................................................ 32

6. PROBELE ŞI MIJLOACELE DE PROBĂ............................................ 36

6.1. Declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului…………………… 38
6.2. Declaraţiile martorilor…………………………………..……… 38
6.3. Înscrisurile……………………………………………………... 39
6.4. Mijloacele materiale de probă……………...……….………..… 40
6.5. Concluziile specialiştilor şi tehnicienilor…………...………….. 40

7. MĂSURILE PROCESUALE................................................................... 42
7.1. Noţiunea de măsuri procesuale.................................................... 42
7.2. Măsurile preventive……………………………………….……. 42
7.3. Măsurile asigurătorii.................................................................... 48

8. CITAREA ŞI MANDATUL DE ADUCERE ......................................... 50

9. TERMENELE ÎN PROCESUL PENAL................................................. 52
9.1. Clasificarea termenelor procedurale............................................. 52
9.2. Modul de calcul............................................................................ 53

10. SANCŢIUNILE PROCESUAL-PENALE............................................ 56

10.1. Legea de procedură penală prevede următoarele sancţiuni
procesuale-penale......................................................................... 56

BIBLIOGRAFIE .......................................................................................... 59

2
 1. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND PROCESUL
PENAL ŞI NORMELE DE DREPT PROCESUAL PENAL

Persoanele ce au comis infracţiuni – infractorii, persoane fizice sau juridice –

trebuie să suporte consecinţele prevăzute de legea penală materială, fiind traşi la
răspundere penală prin aplicarea sancţiunilor de drept penal cât şi obligarea la
repararea pagubei. Tragerea la răspundere penală şi civilă a celor ce au comis
infracţiuni se realizează în cadrul unei activităţi judiciare reglementate prin
dispoziţiile legii de procedură penală, dispoziţii care privesc ceea ce poartă
denumirea de proces penal. Ca formă a procesului judiciar, procesul penal poate fi
definit ca fiind activitatea judiciară reglementată de lege, desfăşurată de autorităţile
publice cu atribuţii în ce priveşte cauzele penale, cu participarea activă a părţilor, ca
titulare de drepturi şi obligaţii, în scopul constatării complete şi la timp a faptelor
care constituie infracţiuni şi care au fost comise în sfera relaţiilor sociale, astfel ca
orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie sancţionată potrivit vinovăţiei sale
şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală
Din definiţia dată procesului penal rezultă următoarele caracteristici ale acestei
forme a procesului judiciar:
toate actele procesuale şi procedurale ce formează conţinutul procesului penal
sunt reglementate de lege, fie că aceste acte privesc urmărirea penală,
judecata sau punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti. Legea
stabileşte care sunt autorităţilor publice judiciare care pot îndeplini aceste
acte – în raport de fiecare fază procesuală în parte – măsura în care oricare
dintre părţi poate participa la efectuarea acestor acte, sancţiunile procesual-
penale în caz de nesocotire a normelor procedurale;
actele procesuale şi procedurale ce formează conţinutul procesului penal pot fi
îndeplinite şi trebuie efectuate numai de către autorităţile publice judiciare ce
au competenţă în cauzele penale, în raport de faza procesuală în care se află
cauza, aceeaşi cerinţă fiind impusă şi pentru actele îndeplinite de părţi etc.
Au competenţa în cauzele penale instanţele judecătoreşti, procurorii ca
reprezentanţi ai Ministerului Public şi organele de cercetare penală. Participă
la desfăşurarea procesului penal – în calitate de părţi – inculpatul, partea
vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente; părţile pot fi asistate
– în tot cursul procesului penal – de apărători ori pot fi reprezentate;
întreaga activitate judiciară îndeplinită de autorităţile publice judiciare penale
şi de părţile din proces are un anume scop, urmăreşte o anumită finalitate:
descoperirea la timp şi în mod complet a tuturor infracţiunilor comise în

3
 sfera relaţiilor sociale, identificarea făptuitorilor şi tragerea la răspundere
penală şi civilă a acestora.

Normele juridice privitoare la desfăşurarea procesului penal formează un tot

unitar şi constituie ceea ce este cunoscut sub denumirea de drept procesual penal, ca
ramură a sistemului de drept. Pentru desemnarea acestui ansamblu de norme, în
literatura juridică sunt folosite expresii diferite, dar cu acelaşi înţeles, de norme de
drept procesual penal, sau norme de procedură penală etc. Dat fiind numărul mare
de astfel de norme, legiuitorul penal a recurs – în decursul timpului – la ceea ce se
numeşte codificarea acestor norme în legi de o mai mare întindere, forma cea mai
elocventă fiind Codul de procedură penală. Unele norme de drept procesual penal
nu au fost reunite în codul de procedură penală, ci s-au elaborat acte normative
ample în care au fost cuprinse un număr relativ mare de prevederi, norme ce
reprezintă o anumită caracteristică; ar fi cazul legilor privitoare la organizarea
judiciară, în aceste acte normative fiind cuprinse norme privind organizarea şi
funcţionarea fiecăreia dintre autorităţile publice judiciare cu atribuţii în cauzele
penale, modul de compunere a acestora etc. Normele privitoare la conţinutul şi
forma actelor procesuale şi procedurale ce se îndeplinesc în cadrul procesului penal
sunt cuprinse într-o lege separată – o lege de procedură, în cazul procesului penal,
legea de procedură penal – lege de o anumită complexitate ce este elaborată în
temeiul unor principii fundamentale cât şi a unor reguli specifice pentru fiecare fază
procesuală pe care o parcurge această formă a procesului judiciar.
Observăm că normele de drept procesual penal pot fi împărţite – în raport de
obiectul reglementării cât şi în ce priveşte actul normativ în care sunt cuprinse – în
norme de organizare, norme de competenţă şi norme de procedură. Această
clasificare prezintă importanţă pentru desfăşurarea procesului penal – în raport de
sancţiunile procesual-penale ce intervin în caz de nesocotire a unor astfel de dispoziţii
legale – anume, încălcarea normelor de organizare şi funcţionare a autorităţilor
publice judiciare penale, cât şi a celor privind competenţa acestora atrage nulitatea
absolută a actului îndeplinit, pe când nesocotirea normelor de procedură atrage doar
nulitatea relativă dacă sunt îndeplinite condiţiile pentru a se aplica această sancţiune.
Ansamblul normelor juridice prin care este reglementată desfăşurarea
procesului penal şi care constituie ceea ce numim dreptul procesual penal, ca
ramură a sistemului de drept, formează obiectul de studiu al dreptului procesual
penal, ca ramură a ştiinţelor juridice. Aria investigaţiei ştiinţifice realizată de
ştiinţa dreptului procesual penal este însă mai vastă; într-adevăr se porneşte de la
studiul dispoziţiilor legale ce reglementează desfăşurarea procesului penal,
evoluţia legislaţiei în ce priveşte anumite instituţii ale procesului penal sau a
întregii activităţi procesuale, dar în aceeaşi măsură este studiată practica
judecătorească, soluţiile adoptate în cauzele deduse judecării şi soluţionării lor de
către instanţele de judecată; în mod corespunzător, sunt avute în vedere legislaţiile
4
altor state în privinţa reglementării procesului penal, practica instanţelor
judecătoreşti străine statornicită în cauzele penale, cât şi literatura juridică străină
în domeniul dreptului penal şi procesual penal.

2. APLICAREA ÎN SPAŢIU ŞI ÎN TIMP A NORMELOR

DE DREPT PROCESUAL PENAL

Normele de drept procesual penal român – asemenea tuturor normelor edictate

de autoritatea legislativă a României – se aplică în raport cu spaţiul delimitat de
graniţele statului român, potrivit principiului teritorialităţii în sensul că aceste
norme sunt active numai pe teritoriul statului naţional român. Spre deosebire de
legea penală materială care prevede în mod expres această regulă a teritorialităţii,
Codul de procedură penală român nu cuprinde o astfel de prevede, însă în raport
de art. 1 şi 3 din Constituţiei României din 1991, putem spune că principiul
teritorialităţii îşi găseşte aplicaţiunea şi în privinţa normelor de procedură penală.
În temeiul acestui principiu, actele procesuale şi procedurale ce formează
conţinutul procesului penal în toate cauzele penale ce sunt pe rolul autorităţilor
publice judiciare penale române sunt îndeplinite – pe teritoriul Românei – numai
potrivit normelor de drept procesual român şi produc efecte numai pe teritoriul
României, nu şi pe teritoriul unor state străine; în mod corespunzător acte
îndeplinite pe teritoriul unui stat străin, de către autorităţile competente ale acelui
stat şi în conformitate cu normele procedurale acolo aplicabile, nu produc efecte
pe teritoriul României, în cauzele penale instrumentate de către autorităţile
judiciare penale ale statului român.
Dintotdeauna au fost acceptate de către statele lumii şi excepţii de la acest
principiu în sensul că acte îndeplinite de către autorităţi publice judiciare penale
ale unui stat să producă efecte în unele cauze penale instrumentate într-un alt stat.
Este vorba despre ceea ce legile de procedură numesc “asistenţa judiciară
internaţională”. Codul de procedură din 1968, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969,
a cuprins astfel de prevederi (art. 513-522), dar legiuitorul român prin Legea nr.
302 din 2004 a dat o nouă reglementare – mult mai amplă în sensul luării în
considerare şi a unor instituţii juridice noi – asistenţei judiciare internaţionale în
materie penală, fiind adoptată legea cu privire la cooperarea judiciară
internaţională în materie penală.

Formele cooperării judiciare internaţionale în materie penală pe care România

înţelege să le practice în relaţiile cu alte state, în conformitate cu Legea nr. 302
din 2004 sunt următoarele:
a) extrădarea;
b) predarea în baza unui mandat european de arestare;
c) transferul de proceduri în materie penală;
5
 d) recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie penală;
e) transferarea persoanelor condamnate;
f) asistenţa judiciară în materie penală.
Faţă de prevederile Legii nr. 302 din 2004, în raport de forma de cooperare
judiciară, în faţa autorităţilor publice judiciare penale române produc efecte
juridice acte îndeplinite de autorităţile judiciare străine sau, dimpotrivă, acte
îndeplinite de autorităţi judiciare penale române produc efecte juridice în faţa
autorităţi judiciare dintr-un stat străin; sau autorităţile judiciare penale ale statului
român pot efectua acte de urmărire ori judecată – la cererea unui stat străin – în
cauzele penale aflate pe rolul autorităţilor judiciare din acel stat; sau autorităţile
judiciare române pot fi solicitate să procedeze la punerea în executare a unor
hotărâri judecătoreşti de condamnare pronunţate de instanţe de judecată dintr-un
stat străin; sau autorităţile judiciare române pot fi solicitate să pună în executare
un mandat european de executare emis de autorităţile judiciare ale unui stat străin;
autorităţile judiciare penale române şi cele corespunzătoare dintr-un stat străin pot
forma echipe mixte de anchetă etc.
Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară admite posibilitatea ca
instanţele judecătoreşti militare române să poată îndeplini activităţi de judecată şi
pe teritoriul altor state, militari români, membri ai unei forţe multinaţionale, în
condiţiile în care, potrivit unei convenţii internaţionale, pe teritoriul statului
primitor poate fi exercitată jurisdicţia română (art. 57, alin.2)
În ceea ce priveşte aplicare normelor de drept procesuale penal în raport cu
factorul timp, este incidentă regula aplicării imediate a acestor prevederi ce
reglementează desfăşurarea procesului penal. De reţinut că în ce priveşte aplicarea
în raport cu factorul timp a normelor de drept procesual penal, determinant este
momentul efectuării actului procesual sau procedural, fiind indiferent momentul
comiterii infracţiunii, momentul începerii procesului penal, în sensul că infracţiunea
ar fi putut fi comisă anterior intrării în vigoare a noii legi de procedură penală sau
ulterior acestui moment; la fel procesul penal este posibil să fi început sub imperiul
legii de procedură anteriore – evident în cazul infracţiunilor comise anterior intrării
în vigoare a noii legi de procedură - sau procesul penal a început sub imperiul legii
noi de procedură, cu privire la infracţiuni comise anterior sau ulterior intrării în
vigoare a noii legi de procedură. În toate cauzele penale aflate pe rolul autorităţilor
publice judiciare penale la dat intrării în vigoare a unei noi legi de procedură
penală , cât şi în cauzele în care procesul penal a început după această dată, actele
procesuale şi procedurale ce se îndeplinesc vor fi efectuate numai în conformitate
cu normele noii legi de procedură această lege fiind de imediată aplicaţiune. În
cauzele în care procesul penal a fost început sub imperiul unei legi de procedură
penală şi în care au fost îndeplinite acte de urmărire ori de judecată, iar în cursul
desfăşurării procesului penal în respectiva cauză a intervenit o nouă lege de
procedură penală, care dă o nouă reglementare în privinţa actelor îndeplinite sau
6
chiar în privinţa procesului penal în ansamblu în cauza dată, reglementare total
diferită de cea anterioară, procesul penal în respectiva cauză continuând şi sub
imperiul noii legi de procedură se ajunge la următoarea situaţie:
un număr de acte de urmărire ori de judecată au fost efectuate sub imperiul legii
vechi de procedură penală cu respectarea cerinţelor impuse de normele în
vigoare la momentul efectuării actului, aceste acte vor produce efecte şi sub
imperiul noii legi de procedură penală. Pentru ca aceste acte să rămână
valabile şi să producă efecte juridice în continuare, şi sub imperiul legii noi,
este necesar ca respectivele acte să fi fost îndeplinite cu respectarea cerinţelor
de fond şi formă impuse de normele în vigoare la data efectuării acestor acte.
Este fără relevanţă că norma nouă de procedură penală impune, în privinţa
unui astfel de act, alte condiţii de formă şi de fond şi ca urmare actul efectuat
sub legea veche de procedură penală ar apărea ca nelegal faţă de cerinţele
normei noi de procedură penală. Aşa fiind actele la care am făcut referire nu
se impune a fi desfiinţate şi a fi refăcute în conformitate cu cerinţele normei
noi, ci rămân valabile;
actele ce vor fi efectuate după intrarea în vigoare a noii legi de procedură
penală vor fi îndeplinite conform cerinţelor acestei legi. Ca urmare, în
astfel de cauze se întâlnesc acte efectuate conform cerinţelor impuse prin
două sau chiar mai multe legi succesive de procedură penală.
De la regula aplicării imediate a normelor de drept procesual penal în timp, sunt
admise unele excepţii, cu precizarea că este vorba numai de acele cauze penale în
care procesul penal a început sub imperiul unei legi de procedură penală, dar
continuă şi sub imperiul uneia sau a mai multor legi succesive de drept procesual
penal, legi prin care se dă o nouă reglementare desfăşurării procesului penal,
reglementare diferită de cea anterioară, aceste excepţii privind fie retroactivitatea
normei noi de drept procesual penal, fie ultractivitatea normei vechi de procedură
penală, normă ce a ieşit din vigoare.
Norma nouă de drept procesual penal retroactivează în privinţa unor acte
îndeplinite sub imperiul legii vechi de procedură penală cu încălcarea cerinţelor
impuse de respectiva lege pentru valabilitatea actului îndeplinit. Ca urmare a
folosirii unei căi de atac în privinţa actului îndeplinit cu nerespectarea cerinţelor
impuse de norma în vigoare la data efectuării actului, autoritatea de control judiciar
urmează a se pronunţa asupra legalităţii actului după intrarea în vigoare a legii noi,
caz în care nulitatea actului se pronunţă numai în raport de norma nouă, nu în raport
de cerinţele impuse de legea veche, ci numai în raport de cerinţele normei noi. Şi
dacă organul de control judiciar constată că într-adevăr au fost nerespectate unele
cerinţe impuse de norma în vigoare la data efectuării actului, dar aceste condiţii nu
mai sunt impuse de norma nouă, nu se mai pronunţă nulitatea actului deoarece în
raport de noua lege de procedură penală actul apare ca fiind legal îndeplinit.
Observăm că este necesar să se constate de către organul de control judiciar că
7
cerinţa impusă de legea veche şi care a fost încălcată cu ocazia efectuări actului a
cărui legalitate se verifică, nu mai este prevăzută de legea nouă. Evident este vorba
de un act necesar desfăşurării procesului penal, prevăzut atât de legea veche,
precum şi de noua lege de procedură penală. În acest fel, un act lovit de nulitate în
raport de legea veche de procedură penală, devine valabil şi produce efecte juridice,
în continuare, în cauza dată, prin simplul fapt al intrării în vigoare a legii noi. Cu
alte cuvinte, noua lege de procedură penală retroactivează, se aplică unui act
îndeplinit sub legea veche, respectivul act devine valabil. Evident, organul de
control judiciar este singurul chemat a constata această situaţie de drept şi a se
pronunţa asupra valabilităţii actului a cărei legalitate este supusă controlului
judiciar.
Se admite şi posibilitatea ca în privinţa unor acte ce urmează a fi îndeplinite într-o
cauză penală – în care procesul penal a început sub legea veche de procedură penală
şi continuă şi sub legea nouă iar respectivele acte sunt îndeplinite după ce a intrat în
vigoare legea nouă – să opereze regula ultractivităţii legii vechi de procedură penală
deşi această lege a ieşit din vigoare. Acest lucru este posibil doar în materie de
competenţă, termene şi căi de atac. În ce priveşte competenţa se are în vedere doar
determinarea instanţei judecătoreşti competenţă a soluţiona o cale de atac îndreptată
împotriva unei hotărâri judecătoreşti. Pentru aceasta, determinant este momentul
pronunţări respectivei hotărâri judecătoreşti, şi în raport de acest moment, calea de
atac se va soluţiona la instanţa judecătorească prevăzută de legea în vigoare la data
pronunţării hotărârii. În acest fel operează următoarea regulă: o cale de atac împotriva
unei hotărâri judecătoreşti se rezolvă la instanţa judecătorească de aceeaşi categorie şi
de grad imediat ierarhic superior instanţei judecătoreşti la care a fost pronunţată
hotărârea. Ca urmare, dacă pronunţarea hotărârii a avut loc sub imperiul legii vechi,
iar după pronunţare intervine o lege nouă care schimbă competenţa după materie ori
după calitatea persoanei, calea de atac împotriva hotărârii judecătoreşti pronunţate are
loc la instanţa judecătorească arătată de legea veche şi nu de legea nouă. În acest fel
normele de competenţă cuprinse în legea veche privitoare la determinarea
competenţei instanţei judecătoreşti unde este rezolvată calea de atac, ultractivează.
Ultractivează numai normele privitoare la determinarea instanţei judecătoreşti de
control judiciar nu şi cele privind procedura de judecată în calea de atac, sub acest
aspect aplicându-se normele noi de procedură penală. De reţinut că dacă legea nouă
ce schimbă competenţa după materie ori calitatea persoanei a instanţelor
judecătoreşti, intră în vigoare în etapa judecăţii în primă instanţă – deci mai înainte ca
prima instanţă să se fi pronunţat prin sentinţă – aplicabile sunt regulile de competenţă
din legea nouă, calea de atac împotriva sentinţei fiind soluţionată la instanţa
judecătorească arătată de legea nouă, această lege fiind în vigoare la data pronunţării.
În ce priveşte termenele, acestea sunt cele prevăzute de legea în vigoare la data când
au început să curgă. Este vorba de termenele procedurale nu şi de cele substanţiale şi
dacă acestea au început să curgă sub legea veche, normele acestei legi ultractivează în
8
privinţa duratei termenului şi a modului de calcul al respectivului termen, aceste două
elemente fiind reglementate de legea veche. Important este ca termenul – pentru unii
participanţi la proces – să fi început sub legea veche. Ca urmare, este posibil ca în caz
de legi succesive de procedură penală prin care se dau reglementări diferite unui
termen procedural – în privinţa duratei şi a modului de calcul – să se ajungă într-o
cauză penală pentru participanţi cu poziţie procesuală similară, la stabilirea unei
durate diferite a aceluiaşi termen procedural, explicaţia fiind dată de raportarea la
legea în vigoare la momentul când respectivul termen a început să curgă pentru
fiecare dintre participanţii la proces. În sfârşit, hotărârile judecătoreşti sunt supuse
căilor de atac prevăzute de legea în vigoare la data pronunţării lor. Determinat este
momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti în privinţa căreia pot fi folosite căile de
atac, şi anume pot fi folosite căile de atac arătate de legea în vigoare la momentul
pronunţării hotărârii. Dacă pronunţarea a avut loc sub imperiul legii vechi, împotriva
hotărârii judecătoreşti pronunţate pot fi folosite căile de atac arătate de legea veche,
chiar dacă noua lege de procedură penală dă o altă reglementare acestei chestiuni, fie
că restrânge ori extinde sfera acestor căi, fie că introduce noi căi de atac. De
asemenea, vor putea uza de calea de atac arătată de legea veche, în vigoare la data
pronunţării, numai acei participanţi arătaţi de legea veche, chiar dacă legea nouă
extinde sau restrânge sfera acestora. Ca urmare, legea veche de procedură penală
ultractivează în privinţa căilor de atac ce pot fi folosite împotriva unei hotărâri
judecătoreşti, cât şi a participanţilor care au la îndemână acestei căi de atac.

9
 3. ACŢIUNILE CARE SE PROMOVEAZĂ
ŞI SE EXERCITĂ ÎN PROCESUL PENAL

Normele dreptului material – fie de drept civil, drept penal, drept financiar,
drept administrativ - prevăd şi răspunderea juridică a celor ce le-au încălcat.
Pentru a se realiza cerinţele răspunderii juridice, cei ce au nesocotit normele
dreptului material sunt chemaţi în faţa autorităţilor jurisdicţionale, pentru ca în
cadrul unui proces judiciar să li se aplice sancţiunea corespunzătoare normei
încălcate. Mijlocul procesual, modalitatea procesuală prevăzută de lege pentru
chemarea în justiţie a celor ce au încălcat normele dreptului material, o constituie
acţiunea în justiţie. În funcţie de norma dreptului material ce a fost încălcată şi
acţiunea în justiţie prezintă, după caz, caractere specifice şi o denumire proprie:
acţiune civilă, acţiune penală, acţiune administrativă sau de altă natură.
Dacă în sfera relaţiilor sociale s-a comis o infracţiune, statul dobândeşte – în
temeiul normei de drept penal material – dreptul de a-l trage la răspundere penală
pe făptuitor, iar mijlocul procesual prin intermediul căruia autorul faptei este
chemat în faţa justiţiei, îl constituie acţiunea penală. În mod corespunzător, când nu
au fost respectate normele dreptului civil material, cel păgubit are la îndemână
acţiunea civilă. Izvorul acţiunii penale îl constituie infracţiunea, ştiut fiind că
infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale şi ca urmare, acţiunea penală
este întemeiată numai atunci când s-a comis o infracţiune. Comiterea unei
infracţiuni poate avea ca urmare şi cauzarea unei pagube materiale sau poate
justifica acordarea unor daune morale, cu alte cuvinte, poate constitui izvorul şi al
unei acţiuni civile. Comiterea unei infracţiuni dă naştere totdeauna unei acţiuni
penale, dar nu totdeauna şi unei acţiuni civile.
Acţiunea penală e exercită în cadrul procesului penal, sau, mai exact, numai în
procesul penal. Legea română de procedură penală admite ca acţiune civilă
născută din infracţiune să fie exercitată în procesul penal prin alăturarea ei
acţiunii penale, însă poate fi exercitată oricând în cadrul procesului civil, procesul
civil este oricând la îndemâna persoanei ce a fost păgubită prin infracţiune –
privită ca un delict civil – pe când alăturarea acţiunii civile acţiunii penale în
procesul penal este supusă unor anume condiţii de ordin procedural. În cadrul
procesului penal acţiunea penală constituie principalul, acţiunea civilă secundarul,
cu implicaţiile procesuale corespunzătoare. În examinarea acţiunilor născute din
infracţiune şi care se exercită în cadrul procesului penal sunt avute în vedere
următoarele aspecte: temeiul acţiunii, obiectul acţiunii, subiecţii activi ai acţiunii,

10
subiecţii pasivi ai acţiunii, punerea în mişcare şi exercitarea fiecăreia dintre
acţiuni, rezolvarea acţiunii.

3.1. Obiectul acţiunii penale şi al acţiunii civile. Subiecţii activi şi subiecţii

pasivi
Acţiunea penală se naşte din infracţiune, comiterea unei infracţiuni fiind
singurul temei al răspunderii penale şi pe cale de consecinţă şi al acţiunii penale,
cât şi al acţiunii civile. Chiar din momentul comiterii infracţiunii se naşte dreptul
la acţiune şi acestea pot fi exercitate în procesul penal. De observat că doar
procesul penal constituie cadrul legal, reglementat ca atare de lege, în care poate
fi promovată şi exercitată acţiunea penală şi acţiunea civilă.
Acţiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care
au săvârşit infracţiuni, iar acţiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere
civilă a inculpatului şi a părţii responsabile civilmente.
Pentru a fi exercitată în cadrul procesului penal, acţiunea penală este pusă la
îndemâna unor participanţi în procesul penal, unii dintre aceşti participanţi
promovând şi susţinând tragerea la răspundere penală a infractorului. Participanţii
care pun în mişcare acţiunea penală şi o exercită în procesul penal sunt numiţi
subiecţi activi ai exerciţiului acţiuni penale, pe când cei ce răspund din punct de
vedere penal sunt numiţi subiecţi pasivi ai exerciţiului acţiunii penale. În mod
corespunzător şi în ce priveşte acţiunea civilă născută din infracţiune şi exercitată
în procesul penal, unii dintre participanţii la proces au calitatea de subiecţi activi
ai exerciţiului acţiunii civile, iar alţii de subiecţi pasivi.
Sunt subiecţi activi ai exerciţiului acţiunii penale, procurorul ca reprezentant al
Ministerului Public şi partea vătămată, iar cu titlu de excepţie şi instanţa de
judecată.
Atribuţiile procurorului – sau mai exact spus – poziţia procesuală a acestuia
este diferită în raport de faza procesuală în care se află o cauză penală.
În faza de urmărire penală, procurorul are poziţia procesuală de conducător al
procesului penal, context în care are dreptul şi obligaţia:
de a efectua urmărirea penală în orice cauză penală, atunci când consideră
necesar sau procurorul ierarhic superior a dat o dispoziţie în acest sens;
în ce priveşte anumite cauze, obligatoriu procurorul efectuează personal
urmărirea penală, cum ar fi infracţiunile contra siguranţei statului,
infracţiunile de omor, pruncucidere, formele agravate ale unor infracţiuni,
infracţiunile comise de parlamentari, membri ai guvernului, magistraţi,
notari publici, avocaţi, executori judecătoreşti etc;
conduce şi supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare şi
a altor organe de cercetare penală; în îndeplinirea acestor atribuţii,
procurorul are dreptul să dea dispoziţii obligatorii organelor de cercetare
penală, să controleze actele îndeplinite de către acestea, iar atunci când le
11
 apreciază ca fiind netemeinice şi nelegale le poate desfiinţa şi dispune
refacerea lor în condiţiile indicate de procuror; poate asista la efectuarea
actelor îndeplinite de organele de cercetare penală în cauzele penale în care
urmărirea penală este efectuată de către organele de cercetare penală,
anumite acte putând fi îndeplinite numai de către procuror; de asemenea,
unele măsuri procesuale nu pot fi luate decât de procuror, organele de
cercetare putând face doar propuneri în acest sens, adresate procurorului.
Astfel, la propunerea organului de cercetare sau din oficiu, numai
procurorul pune în mişcare acţiunea penală, dispune luarea măsurii
preventive obligării de a nu părăsi localitatea ori obligării de a nu părăsi
ţara. De asemenea, numai procurorul se poate adresa instanţei de judecată
cu cerere prin care propune arestarea preventivă a învinuitului sau a
inculpatului. Pe parcursul urmăririi penale ori la terminarea urmăririi
penale numai procurorul poate dispune scoaterea de sub urmărire sau
încetarea urmăririi penale ori trimiterea în judecată, sesizând instanţele
judecătoreşti cu judecarea cauzelor penale;
actele de dispoziţie ale procurorului sunt supuse controlului ierarhic din partea
procurorului ierarhic superior care supraveghează actele îndeplinite de
procurorii din subordine. Unele acte îndeplinite de procuror – în faza de
urmărire penală – sunt supuse controlului judiciar, nu numai din partea
procurorului ierarhic superior, ci şi din partea instanţei judecătoreşti, cu
posibilitatea desfiinţării acestor acte. Astfel, învinuitul ori inculpatul faţă de
care procurorul a luat măsura preventivă a obligării de a nu părăsi
localitatea ori de a nu părăsi ţara, se pot adresa cu plângere la instanţa
judecătorească; la fel persoana vătămată se poate adresa cu plângere la
instanţa judecătorească împotriva rezoluţiei procurorului de neîncepere a
urmăririi penale ori a ordonanţei sau a rezoluţiei prin care procurorul a
dispus clasarea, scoaterea de sub urmărire penală ori încetarea urmăririi
penale.
În faza de judecată, poziţia procesuală a procurorului este diferită de cea din
cursul urmăririi penale în sensul că în cursul judecăţii instanţa de judecată este cea
care hotărăşte în ce priveşte toate aspectele cauzei, procurorul şi părţile fiind pe o
poziţie procesuală de subordonare faţă de instanţa de judecată. Pe de altă parte,
procurorul şi părţile se află pe aceeaşi poziţie procesuală, în sensul că legea pune
la îndemâna acestora aceleaşi modalităţi procesuale pentru a prezenta în faţa
instanţei susţinerile lor, fie că susţin învinuirea, fie că susţin apărarea. Atât
procurorului cât şi părţilor din proces legea le pune la îndemână aceleaşi
modalităţi procesuale: pot formula cereri, ridica excepţii, pune concluzii şi folosi
căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate. Asupra acestora
hotărăşte instanţa de judecată. Procurorul, ca reprezentant al Ministerului Public,

12
participă obligatoriu la judecata în primă instanţă a cauzelor, atunci când judecata
are loc la judecătorie, în următoarele situaţii:
în respectivele cauze urmărirea penală este obligatorie şi instanţa de judecată a
fost sesizată prin rechizitoriul procurorului. Faţă de modificarea art. 279
alin.2 prin Legea nr. 356/2006, text potrivit căruia la toate infracţiunile la
care se cere plângerea prealabilă a persoanei vătămate, această plângere se
depune obligatoriu la organul de urmărire penală competent, se efectuează
urmărirea penală şi, dacă este cazul, instanţa judecătorească este sesizată
prin rechizitoriul procurorului. Ca urmare, în raport de această prevedere a
legii de procedură penală şi participarea procurorului la şedinţa de judecată
la, la judecata în primă instanţă la judecătorie este obligatorie instanţa fiind
sesizată prin rechizitoriul procurorului. Îşi găsesc aplicaţiune şi celelalte
dispoziţii ale art. 315 alin. 1 C pr. pen. în sensul participării obligatorii a
procurorului la şedinţele de judecată la judecătorie, dar numai în măsura în
care judecătoria, ca primă instanţă de judecată, este sesizată cu judecarea
unei cauze în condiţiile art. 2781 alin.8 lit.C C.pr. pen. Astfel, din moment
ce judecătoria – ca primă instanţă de judecată – procedează la judecarea
unei cauze în care s-a dispus potrivit art. 2781 alin.8 lit. C C. pr. pen., iar
pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea ce formează obiectul cauzei
este pedeapsa închisorii de 3 ani sau mai mare, ori inculpatul se află în stare
de deţinere pe parcursul judecăţii în primă instanţă la judecătorie sau
inculpatul este minor, precum şi atunci când pentru inculpatul judecat la
judecătorie este obligatorie asistenţa juridică a acestuia, fiind în vreuna
dintre situaţiile de la art. 171 alin.2 C. pr. pen., participarea procurorului la
şedinţa de judecată este obligatorie. Dacă judecătoria a fost sesizată în
condiţiile art. 2781, lit.C C. pr. pen. şi nu ar exista una dintre situaţiile de la
art.315 alin.1 C. pr. pen. – şi la care am făcut referire anterior – participarea
procurorului la şedinţa de judecată este facultativă în sensul că participă
doar atunci când consideră necesar ori a primit o dispoziţie corespunzătoare
de la procurorul ierarhic superior.
în situaţiile în care judecătoria este sesizată cu o cerere de înlocuire a pedepsei
amenzii penale cu pedeapsa închisorii, oricare ar fi cauza în care
judecătoria a aplicat pedeapsa amenzii, la judecata acestor cereri,
procurorul este obligat să participe la şedinţa de judecată. În situaţiile în
care judecata în prima instanţă are loc la alte instanţe judecătoreşti decât
judecătoria, adică tribunalul, curtea de apel, instanţele militare, secţia
maritimă ori fluvială sau instanţa supremă, participarea procurorului la
şedinţa de judecată este totdeauna obligatorie. În căile de atac – apel şi
recurs – participarea procurorului este obligatorie, indiferent de obiectul
cauzei şi indiferent dacă procurorul a participat sau nu la judecata în primă
instanţă.
13
 Poate avea calitatea de parte vătămată persoana ce a suferit o vătămare fizică,
morală sau materială în urma comiterii infracţiunii ce se urmăreşte ori se judecă şi
care a cerut, a solicitat procurorului sau instanţei de judecată să dobândească
această calitate de parte vătămată. Persoana vătămată poate avea, în procesul
penal, calitatea de parte vătămată, indiferent dacă acţiunea penală – pentru
infracţiunea urmărită sau judecată – se pune în mişcare din oficiu sau la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate, cu deosebirea că atunci când acţiune penală se
pune în mişcare din oficiu, persoana vătămată trebuie să se adreseze organelor
judiciare cu o cerere în acest sens, pe când în cazul infracţiunilor pentru care se
cere plângerea prealabilă se consideră că din moment ce a fost depusă plângerea
prealabilă, implicit persoana vătămată şi-a manifestat voinţa de a participa ca
parte vătămată în procesul penal. Partea vătămată susţine învinuirea atât în faza de
urmărire penală cât şi în cursul judecăţii, pentru aceasta putând invoca aceleaşi
considerente ca şi procurorul sau poate prezenta o motivaţie proprie, diferită de
cea a procurorului. În faza de urmărire penală, pentru a susţine învinuirea poate
formula cereri, depune memorii explicative, participa la efectuarea oricărui act de
urmărire penală, care implică audierea sau prezenţa părţii vătămate, uza de căile
de atac prevăzute de lege împotriva actelor de dispoziţie ale procurorului, fie la
procurorul ierarhic superior, fie la instanţa judecătorească atunci când legea o
permite. Dacă parte vătămată a folosit calea de atac a plângerii împotriva
ordonanţei sau rezoluţiei procurorului de netrimitere în judecată şi instanţa de
judecată apreciază că plângerea este întemeiată şi legală, iar la dosarul cauzei sunt
suficiente probe în temeiul cărora se poate da o soluţie asupra fondului cauzei,
instanţa reţine cauza spre a fi rezolvată în fond. În această situaţie plângerea
persoanei vătămate constituie în primul rând o cale de atac ce a declanşat un
control judiciar, dar şi un act de sesizare a primei instanţa cu judecarea în fond a
unei infracţiuni în privinţa căreia procurorul a considerat în mod greşit că acţiunea
penală este lipsită de temei ori a intervenit o cauză de înlăturare a răspunderii
penale. În cursul judecăţii partea vătămată, pentru a susţine învinuirea, are dreptul
să participe la orice activitatea de judecată, în cadrul şedinţei de judecată, fără a
avea o obligaţie în acest sens, afară de cazul în care instanţa de judecată consideră
necesară prezenţa sa. Partea vătămată pentru a susţine învinuirea în faţa instanţei
de judecată, în şedinţa de judecată, are la îndemână următoarele modalităţi
procesuale: formula cereri, ridica excepţii, pune concluzii în faţa instanţei de
judecată. Când instanţa de judecată s-a pronunţat, poate uza de căile de atac
împotriva hotărârilor judecătoreşti. Susţinerile părţii vătămate în faţa instanţei pot
fi diferite – sub aspectul soluţiei preconizate şi a motivelor invocate - de
susţinerile procurorului, deşi procurorul şi parte vătămată susţin acuzarea.
Are calitatea procesuală de subiect pasiv al exerciţiului acţiunii penale în
procesul penal, inculpatul sau ca inculpaţii, după caz. Are calitatea de subiect
pasiv al acţiunii penale în primul rând o persoană fizică, aceasta putând comite
14
oricare dintre infracţiunile prevăzute de legea penală, cât şi persoana juridică în ce
priveşte anumite infracţiuni pentru care legea penală instituie răspunderea penală
a persoanelor juridice. Inculpatul îndeplineşte în procesul penal atribuţiile
specifice funcţiei procesuale de a apărare împotriva acuzaţiei ce i se aduce de
către subiecţii activi ai acţiunii penale. Pentru a se apăra, legea pune la îndemâna
inculpatului, în faza de urmărire penală, următoarele modalităţi procesuale: poate
participa la efectuarea oricărui act de urmărire penală care implică audierea sau
prezenţa învinuitului sau inculpatului; la celelalte acte de urmărire penală poate
participa numai cu încuviinţarea organului de urmărire penală; dacă participă la
ascultarea unor persoane (părţi, martori, experţi) le poate adresa acestora
întrebări; poate adresa organului de urmărire cereri şi memorii explicative; poate
fi asistat de un apărător, iar dacă asistenţa juridică este obligatorie, la orice
ascultare a inculpatului şi la prezentarea materialului de urmărire penală, organul
de urmărire trebuie să asigure prezenţa apărătorului sub sancţiunea nulităţii
absolute; poate lua legătura cu apărătorul, ales ori desemnat din oficiu, iar dacă
învinuitul sau inculpatul este lipsit de libertate, organul de urmărire nu îi poate
interzice acest drept; poate uza de căile de atac a plângerii împotriva actelor de
urmărire penală, la procurorul care exercită supravegherea, la procurorul ierarhic
superior sau, în cazurile prevăzute de lege, la instanţa judecătorească. În cursul
judecăţii inculpatul, pentru a se apăra, are dreptul să participe la orice act de
judecată desfăşurat în cadrul şedinţei de judecată şi nu i se poate interzice
participarea. În caz de neprezentare, deşi a fost legal citat şi instanţa de judecată
consideră necesară prezenţa sa, se poate dispune aducerea prin mandat de aducere
sau, atunci când sunt îndeplinite cerinţele legii poate fi arestat. Dacă este arestat,
judecata în fond – atât în primă instanţă cât şi în căile de atac – nu poate avea loc
decât în prezenţa inculpatului arestat, caz în care judecata se amână până la un
termen când inculpatul poate fi adus pentru a participa la desfăşurarea şedinţei de
judecată. Inculpatul arestat este adus la judecată, încât nu se pune problema ca
acesta să se împotrivească de a fi adus în faţa instanţei de judecată. În cazul în
care inculpatul arestat sau deţinut nu este adus la judecată şi şedinţa de judecată s-
a desfăşurat în lipsa acestuia, hotărârea pronunţată este lovită de nulitate absolută.
Legea de procedură penală permite ca activitatea de judecată să se desfăşoare în
lipsa inculpatului aflat în stare de arest preventiv doar în următoarea situaţiei:
cauza se află în faza de urmărire penală, faţă de inculpat s-a luat măsura arestării
preventive şi mai înainte de a expira durata arestării, procurorul se adresează
instanţei judecătoreşti cu cerere de prelungire a arestării preventive iar aducerea
inculpatului arestat preventiv în faţa instanţei de judecată nu poate fi realizată
deoarece inculpatul este internat în spital şi din cauza stării sănătăţii sale nu poate
fi adus în faţa instanţei sau în alte cazuri deosebite în care deplasare acestuia nu
este posibilă caz în care i se desemnează un apărător din oficiu care pune
concluzii. Atunci când inculpatul nu este arestat şi nici instanţa nu consideră
15
necesară prezenţa acestuia, se procedează la judecarea în lipsă a inculpatului, el
putând fi reprezentat. Pentru a se apăra, inculpatul, lipsă la şedinţa de judecată,
poate depune la instanţă memorii scrise, iar împotriva hotărârilor judecătoreşti
poate uza de căile de atac. Dacă inculpatul este prezent la şedinţa de judecată,
pentru a se apăra, acesta poate formula cereri, ridica excepţii şi pune concluzii, iar
împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate poate uza de căile de atac. Dacă
inculpatul a decedat în cursul procesului penal, procesul penal nu mai poate
continua, fiind vorba de o cauză ce înlătură răspunderea penală, iar în cauză nu
pot fi introduşi moştenitorii pe considerentul că răspunderea penală este o
răspundere personală; pe de altă parte, răspunderea civilă este o răspundere
patrimonială ceea ce admite posibilitatea ca la repararea pagubei să fie făcută şi
de o altă persoană, arătată de lege, care răspunde pentru prejudiciul cauzat prin
fapta învinuitului sau inculpatului.
Inculpatul are în cursul procesului penal obligaţii procesuale: de a se prezenta
la orice chemare a organelor de urmărire penală, să se prezinte personal la toate
termenele de judecată, să suporte măsurile procesuale ce se iau faţă de el sau
bunurile sale, iar în cursul judecăţii să respecte regulile de ordine şi solemnitate a
şedinţei de judecată.
În ce priveşte subiecţii acţiunii civile exercitate în procesul penal, au calitatea
de subiecţi activi: partea civilă, procurorul şi instanţa de judecată, iar subiecţi
pasivi ai aceleiaşi acţiuni sunt inculpatul şi partea responsabilă civilmente.
Partea civilă este persoana vătămată care a suferit o pagubă materială sau care
poate cere daune morale, în condiţiile legii civile şi care exercită acţiunea civilă în
cadrul procesului penal. Persoanele care au vocaţia procesuală de a se constitui
părţi civile în procesul penal sunt arătate de legea civilă. Pentru a dobândi
calitatea de parte civilă în procesul penal se mai cere o a doua condiţie:
manifestarea de voinţă a acesteia, în sensul de a cere repararea pagubei şi ca
acţiunea civilă să fie alăturată acţiunii penale. Cererea de constituire ca parte
civilă poate fi formulată oricând în cursul urmăririi penale şi în faţa primei
instanţe de judecată, până la începerea cercetării judecătoreşti. Partea civilă
susţine, în procesul penal, pretenţiile civile urmărind să obţină repararea pagubei
şi acordarea de daune morale. Pentru aceasta legea de procedură îi pune la
îndemână modalităţile procesuale pe care le au şi celelalte părţi. Astfel, în faza de
urmărire penală poate participa la efectuarea oricărui act de urmărire penală care
implică audierea sau prezenţa personală a acesteia, şi dacă se procedează la
ascultarea unor persoane poate adresa întrebări acestora, poate formula cereri,
depune memorii explicative pe chestiuni de fapt sau de drept, uza de calea de atac
a plângerii. În faza de judecată, poate participa la orice activitate de judecată în
cadrul şedinţei de judecată, fără a i se putea interzice participarea; în cadrul
şedinţei de judecată poate formula cereri, ridica excepţii şi pune concluzii, iar
împotriva hotărârilor judecătoreşti poate uza de căile de atac, atât în latura civilă
16
cât şi în latura penală a cauzei. Dacă instanţa a dispus prin hotărâre judecătorească
repararea pagubei şi acordarea de daune morale, partea civilă poate cere punerea
în executare a hotărârii judecătoreşti penale în latura civilă, dar de această dată
sunt aplicabile prevederile legii de procedură civilă.
Procurorul, ca reprezentant al Ministerului Public, poate promova din oficiu
acţiunea civilă în procesul penal, dacă persoanele îndreptăţite a se constitui părţi
civile nu au făcut cereri în acest sens, iar paguba a fost cauzată unei persoane
lipsite capacitate de exerciţiu sau cu capacitatea de exerciţiu restrânsă. Procurorul
trebuie să pună concluzii, în faţa instanţei de judecată, pentru a se dispune de
către instanţă repararea pagubei şi acordarea de daune morale, evident numai în
situaţia dată. Când paguba a fost cauzată unei persoane lipsite de capacitate de
exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu restrânsă şi nu s-a făcut constituirea de
parte civilă, iar nici procurorul nu a promovat din oficiu acţiunea civilă, instanţa
fiind sesizată numai cu rezolvarea acţiunii penale, din oficiu instanţa de judecată
trebuie să dispună în privinţa reparării pagubei şi acordarea de daune morale. De
asemenea, instanţa de judecată trebuie să se pronunţe în ce priveşte repararea
pagubei, în lipsa constituirii de parte civilă, dacă este posibilă repararea în natură
a pagubei (restituirea lucrurilor, desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris,
repunerea în situaţia anterioară săvârşirii infracţiunii).
Inculpatul ca subiect pasiv al exerciţiului acţiunii civile în procesul penal,
îndeplineşte funcţia procesuală de apărare faţă de pretenţiile civile formulate de
partea civilă. Apărările pe care inculpatul le-a făcut în ce priveşte exercitarea
acţiunii penale îi profită şi în ce priveşte pretenţiile civile formulate de partea
civilă. Pot fi şi apărări specifice acţiunii civile cum ar fi: întinderea pagubei, afară
de cazul în care întinderea pagubei formează un element constitutiv al infracţiunii,
precum şi cuantumul daunelor morale pretinse. De asemenea, inculpatul poate
formula cereri şi pune concluzii în ce priveşte modalitatea de reparare a pagubei.
Răspunderea civilă a persoanei responsabile civilmente poate fi antrenată
numai în condiţiile legii civile. Astfel, au vocaţia procesuală de a dobândi
calitatea de părţi responsabile civilmente în procesul penal numai persoanele
expres arătate şi în condiţiile şi limitele prevăzute de legea civilă. Persoana
responsabilă civilmente dobândeşte calitatea procesuală de parte responsabilă
civilmente fie ca urmare a introducerii în cauză, fie ca urmare a intervenţiei sale
în procesul penal. Introducerea în cauză se dispune de către organul de urmărire,
în faza de urmărire penală, ori de către instanţa de judecată, până la începerea
cercetării judecătoreşti. Introducerea în cauză se face la cererea părţii civile sau
din oficiu. În situaţiile în care persoana responsabilă civilmente are interese
procesuale diferite de cele ale inculpatului (acesta dă dovadă de pasivitate
procesuală sau persoana responsabilă civilmente consideră că nu poate fi
antrenată răspunderea sa civilă) şi nu s-a dispus anterior introducerea sa în cauză,
poate face cerere de intervenţie în procesul penal, pentru a dobândi calitatea de
17
parte responsabilă civilmente. Se poate formula cererea de intervenţie în tot cursul
urmăririi penale şi la prima instanţă de judecată până la terminarea cercetării
judecătoreşti. Partea responsabilă civilmente susţine funcţia procesuală de apărare
şi pentru aceasta are, în ce priveşte acţiunea civilă, toate drepturile pe care legea
le prevede pentru inculpat. În condiţiile în care interesele procesuale ale
inculpatului şi ale părţii responsabile civilmente sunt identice, aceştia formează un
grup procesual, iar apărările făcute de inculpat profită şi părţii responsabile
civilmente, precum şi situaţia inversă, apărările formulate de partea responsabilă
civilmente profită şi inculpatului. Nu la fel se prezintă situaţia atunci când partea
responsabilă civilmente are interese deosebite de ale inculpatului, apărările
acesteia îi profită numai ei, deoarece urmăreşte a fi exonerată de răspundere, şi
pentru prejudiciul cauzat să răspundă numai inculpatul. Partea responsabilă,
civilmente, pentru a se apăra, are la îndemână aceleaşi modalităţi procesuale ca şi
celelalte părţi, atât în faza de urmărire penală cât şi în cursul judecăţii, evident
numai în ce priveşte acţiunea civilă născută din infracţiune. Cât priveşte căile de
atac ordinare împotriva hotărârilor judecătoreşti, demersul procesual al părţii
responsabile civilmente poate privi latura civilă a cauzei dar şi latura penală,
putând conduce la modificarea hotărârii instanţei numai în latura penală a cauzei,
în sensul micşorării pedepsei inculpatului.
În exercitarea acţiunilor penală şi civilă, în cadrul procesului penal, mai sunt
implicaţi şi alţi subiecţi ai procesului penal. Astfel, oricare dintre părţile din
proces pot fi asistate de un apărător sau pot fi reprezentate, în tot cursul procesului
penal. De asemenea, legea recunoaşte unor persoane, ce nu au calităţi procesuale
într-o cauză dată, dreptul de a îndeplini anumite acte ce produc efecte în favoarea
uneia dintre părţi, aceste persoane numindu-se substituiţi procesuali.
Apărător al oricăreia dintre părţi poate fi numai un avocat, membru al unui
barou de avocaţi, barou ce este organizat la nivelul fiecărui judeţ. De principiu,
asistenţa juridică realizată de apărător, pentru oricare dintre părţi este facultativă,
lăsându-se la aprecierea părţii dacă îşi angajează ori nu un apărător. Legea
prevede şi situaţii, în anumite cauze penale, în care asistenţa juridică este
obligatorie, în primul rând pentru inculpat, dar şi pentru celelalte părţi. Astfel,
pentru inculpat, în cursul urmăririi penale, acesta trebuie asistat în următoarele
situaţii: este minor, militar în termen, militar cu termen redus, rezervist concentrat
sau mobilizat (pe perioada concentrării sau mobilizării), elev al unei instituţii
militare de învăţământ, internat într-un centru de reeducare sau într-un institut
medical educativ, este arestat chiar şi în altă cauză, ori organul de urmărire penală
apreciază că inculpatul nu-şi poate face singur apărarea. În cursul judecăţii, pe
lângă situaţiile mai sus arătate, asistenţa juridică a inculpatului este obligatorie şi
atunci când inculpatul este judecat pentru o faptă pentru care legea penală prevede
detenţiunea pe viaţă sau pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare. În ce priveşte
celelalte părţi din proces, asistenţa juridică este obligatorie, atât în cursul urmăririi
18
penale cât şi în cursul judecăţii numai în situaţia în care organul judiciar apreciază
că oricare dintre părţi nu şi-ar putea face singură apărarea. Când asistenţa juridică
a oricăreia dintre părţi, este obligatorie, iar partea nu şi-a ales un apărător organul
judiciar ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu care primeşte o
delegaţie în acest sens. Delegaţia apărătorului din oficiu încetează la momentul
prezentării, în faţa organului judiciar, a apărătorului ales de către parte.
Apărătorul oricăreia din părţi susţine interesele legitime al părţii pe care o asistă şi
exercită drepturile procesuale ale acestuia. În ce îl priveşte pe inculpat, în faza de
urmărire penală, apărătorul acestuia poate asista la efectuarea oricărui act de
urmărire penală, care implică audierea sau prezenţa personală a învinuitului sau
inculpatului, iar la celelalte acte de urmărire penală numai cu încuviinţarea
organului de urmărire penală, şi dacă sunt ascultate persoane, inclusiv inculpatul
pe care îl asistă, le poate pune întrebări; poate lua contact cu inculpatul arestat
oricând în cursul urmăririi penale, în vederea pregătirii apărării; poate adresa
organului de urmărire penală cereri şi memorii explicative, ori uza de calea de
atac a plângerii. În cursul judecăţii, apărătorul inculpatului poate participa la
oricare dintre actele de judecată îndeplinite în timpul şedinţei de judecată, iar dacă
asistenţa juridică este obligatorie, judecata nu se poate desfăşura în lipsa sa, sub
sancţiunea nulităţii absolute. În timpul şedinţei de judecată poate formula cereri,
ridica excepţii şi pune concluzii, iar împotriva hotărârilor judecătoreşti poate
folosi căile de atac în favoarea părţii pe care a asistat-o în calitate de substituit
procesual.
Legea de procedură penală consacră regula participării personale a ficăreia
dintre părţi la efectuarea actelor de urmărire penală ori de judecată. Totuşi, legea
admite posibilitatea reprezentării oricăreia dintre părţi, fie reprezentarea legală ,
fie cea convenţională. Reprezentarea legală se realizează în condiţiile legii civile,
pe când cea judiciară în temeiul, mandatului încredinţat de parte. De regulă,
reprezentarea judiciară este încredinţată unui avocat, acelaşi care îndeplineşte şi
actele de asistenţă judiciară. Oricare dintre părţi nu poate fi reprezentată de către o
altă persoană la ascultarea sa, numai partea, personal, poate fi ascultată; de
asemenea, partea nu poate fi reprezentată la confruntarea cu alte persoane. În cel
îl priveşte pe inculpat, acesta nu poate fi reprezentat la prezentarea materialului de
urmărire penală, iar dacă este arestat şi cum legea impune prezenţa personală la
actele de judecată, nu poate fi reprezentat la judecată. Dacă faţă de inculpat au
fost luate măsuri preventive privative de libertate, numai faţă de acesta se pun în
executare aceste măsuri.
Substituitul procesual este persoana ce nu are interese personale rezultând din
infracţiunea urmărită ori judecată şi pe care să le susţină în procesul penal, dar
căreia legea de procedură penală îi dă dreptul să îndeplinească anumite acte,
anume precizate de lege şi care produc efecte în favoarea uneia dintre părţi. Legea

19
stabileşte cine poate avea calitatea de substituit procesual şi ce acte poate
îndeplini într-o cauză penală arătată.
Pentru ca acţiunea penală să fie exercitată în cadrul procesului penal ea trebuie
pusă în mişcare, în sensul îndeplinirii, de către subiecţii activi ai acestei acţiuni, a
actului procesual prevăzut de lege – şi numit act de inculpare – prin care se
formulează împotriva unei persoane determinate, cunoscută de către organul
judiciar, învinuirea că a omis o infracţiune. Pentru punerea în mişcare a acţiunii
penale se cere – în primul rând – ca împotriva unei persoane, fizice sau juridice,
cunoscută de către organele judiciare să se formuleze învinuirea de a fi comis o
infracţiune şi – în al doilea rând - să nu existe o cauză de împiedicare a punerii în
mişcare şi a exercitării acestei acţiuni, dintre cele prevăzute de legea de procedură
penală. Actul de inculpare prin care procurorul, ca subiect activ al exerciţiului
acţiunii penale, pune în mişcare acţiunea penală, este după caz:
ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale, îndeplinită în cursul urmăririi
penale;
dacă urmărirea penală s-a desfăşurat fără punerea în mişcare a acţiunii penale,
numai cu învinuit în cauză, şi la terminarea urmăririi penale procurorul
consideră că este cazul să se dispună trimiterea în judecată a celui urmărit,
procurorul întocmeşte rechizitoriul prin care, mai întâi, pune în mişcare
acţiunea penală, iar mai apoi dispune trimiterea în judecată a inculpatului.
În această situaţie, rechizitoriul procurorului are dublu rol: act de inculpare
prin care este pusă în mişcare acţiunea penală şi act de sesizare a instanţei,
comparativ cu ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale care este
numai act de inculpare;
atunci când în cursul judecăţii în primă instanţă, din probele administrate
rezultă că inculpatul a mai comis şi o altă faptă prevăzută de legea penală
decât cea pentru care este judecat şi care are legătură cu aceasta din urmă,
sau, din probele administrate rezultă că la infracţiunea pentru care este
judecat inculpatul au mai participat şi alte persoane, sau date cu privire la
săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală de către o altă persoană, dar
în legătură cu fapta inculpatului pentru a fi judecate toate faptele şi
persoanele împreună, în această cauză fără a se mai efectua urmărirea
penală, se procedează astfel: când procurorul participă la judecată, în cadrul
şedinţei de judecată, acesta poate cere instanţei extinderea procesului penal
şi pentru noile fapte şi persoane; dacă procurorul declară – o declaraţie
orală – că pune în mişcare acţiunea penală şi pentru noile fapte şi persoane,
făptuitorii dobândind calitatea de inculpaţi după care instanţa de judecată
extinde procesul penal în privinţa noilor fapte şi persoane, după care
procedează la judecarea tuturor faptelor şi persoanelor şi pronunţa o singură
hotărâre judecătorească. Declaraţia orală a procurorului făcută în faţa

20
 instanţei, în situaţiile arătate, cum că pune în mişcare acţiunea penală şi
pentru noile fapte şi persoane, constituie act de inculpare
Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare şi exercitată în cadrul procesului
penal dacă se constată, de către autorităţile publice judiciare competente, anumite
situaţii, de fapt sau de drept. Aceste cazuri sunt prevăzute în mod expres de lege şi
pot fi împărţite în două categorii: cauze faţă de care acţiunea penală este lipsită de
temei şi cauza faţă de care acţiunea penală este lipsită de obiect. Cazurile în care
acţiunea penală este lipsită de temei sunt următoarele:
fapta nu există;
fapta nu este prevăzută de legea penală;
fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni;
fapta nu a fost comisă de către cel învinuit;
faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii;
există o cauză ce înlătură caracterul penal al faptei.
Cazurile faţă de care acţiunea penală este lipsită de obiect sunt următoarele:
lipseşte plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea
organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru
punerea în mişcare a acţiunii penale;
a intervenit amnistia sau prescripţia răspunderii penale ori decesul
făptuitorului;
a fost retrasă plângerea prealabilă ori părţile s-au împăcat, în cazul
infracţiunilor pentru care retragerea plângerii sau împăcarea părţilor
înlătură răspunderea penală;
s-a dispus înlocuirea răspunderii penale;
există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege;
există autoritate de lucru judecat.
Constatarea oricăreia dintre situaţiile în care acţiunea penală apare ca
neîntemeiată ori lipsită de obiect, are consecinţe procesuale pentru începerea ori
desfăşurarea procesului penal. Astfel, dacă oricare dintre cazuri este constatat mai
înainte de a fi fost dispusă începerea procesului penal, procurorul din oficiu sau la
propunerea organului de cercetare penală dispune neînceperea urmăririi penale.
Dacă urmărirea penală a început, procurorul dispune, după caz:
clasarea când nu există învinuit în cauză şi este îndeplinită, cumulativ, şi o a
doua condiţie: să fie intervenit una dintre situaţiile ce împiedică punerea în
mişcare şi exercitarea acţiunii penale ce nu implică cunoaşterea
făptuitorului, anume când fapta nu există, nu este prevăzută de legea
penală, fapta nu constituie infracţiune deoarece sunt întrunite cerinţele
cazului fortuit, a intervenit amnistia sau prescripţia răspunderii penale;
scoaterea de sub urmărire penală, dacă s-a constatat o situaţie faţă de care
acţiunea penală este lipsită de temei, întrucât nu s-a comis o infracţiune şi,
a doua condiţie făptuitorul este cunoscut, sau mai exact s-a formulat
21
 învinuirea în legătură cu fapta urmărită faţă de o persoană determinată, fie
ea persoană fizică sau o persoană juridică;
încetarea urmăririi penale, dacă se constată o situaţie faţă de care acţiunea
penală este lipsită de obiect, iar învinuirea pentru fapta urmărită a fost
formulată faţă de o persoană determinată, fie ea o persoană fizică sau o
persoană juridică.
În cursul judecăţii, pentru aceleaşi situaţii, pentru aceleaşi cazuri constatate în
raport de probele administrate, instanţa de judecată dispune:
achitarea în cazurile în care acţiunea penală nu este întemeiată;
încetarea procesului penal în cazurile în care acţiunea penală este lipsită de obiect.
Dacă au fost îndeplinite acte de urmărire penală, necesare lămuririi cauzei sub
toate aspectele pe bază de probe şi s-a ajuns la concluzia că acţiunea penală este
întemeiată şi se impune tragerea la răspundere penală a celui urmărit, în sensul
realizării obiectului acţiunii penale, procurorul din oficiu sau la propunerea
organului de cercetare penală dispune trimiterea în judecată a celui urmărit pentru
fapta ce a format obiectul cauzei, întocmind în acest sens, rechizitoriul de trimitere
în judecată, ca act procesual prin care se declanşează faza de judecată. Pentru a
dispune trimiterea în judecată procurorul trebuie să constate că fapta pentru care s-a
efectuat urmărirea penală există, a fost comisă de cel învinuit şi urmărit, constituie
infracţiune (adică este prevăzută de legea penală, prezintă pericol social şi este
comisă cu vinovăţie) şi nu a intervenit o cauză de înlăturare a răspunderii penale sau
de nepedepsire. Situaţiile faţă de care acţiunea penală apare ca fiind lipsită de temei
sau de obiect, operează potrivit legii în sensul că procurorul ori instanţa de judecată,
în raport de faza procesuală în care se află procesul penal, trebuie să adopte soluţia
corespunzătoare cazului reţinut, şi ca urmare procesul penal nu mai poate continua.
Şi totuşi, legea de procedură penală dă dreptul inculpatului să ceară continuarea
procesului penal – ca o modalitate procesuală prin care i se dă dreptul acestuia de a
se apăra – pentru a dovedi o situaţie de fapt sau de drept faţă de care acţiunea penală
apare ca lipsită de temei şi nu ca fiind lipsită de obiect, cu soluţii corespunzătoare în
latura penală, soluţii ce au consecinţe şi în ce priveşte acţiunea civilă şi cheltuielile
judiciare. Astfel, dacă partea vătămată şi-a retras plângerea prealabilă, a intervenit
amnistia, ori se constată existenţa unei cauze de nepedepsire, a expirat termenul de
prescripţie a răspunderii penale, inculpatul poate cere, după caz, continuarea
urmăririi penale ori a judecăţii pentru a se constata că fapta nu există, nu este
prevăzută de legea penală, îi lipseşte unul din elementele constitutive ale
infracţiunii, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, nu el, inculpatul,
a comis fapta sau există o cauză ce înlătură caracterul penal al faptei şi de aici,
soluţia corespunzătoare: scoaterea de sub urmărire penală ori achitarea. Dacă
susţinerile inculpatului, cu ocazia continuării procesului penal, nu se dovedesc, se
va da eficienţă cauzei de înlăturare a răspunderii penale ori de nepedepsire, aceste
cauze operând potrivit legii, iar cererea de continuare a procesului penal formulată
22
de inculpat nu poate conduce la înlăturarea efectelor unei cauze de nepedepsire ori
de înlăturare a răspunderii penale atunci când susţinerile inculpatului nu au putut fi
dovedite.
Rezolvarea, soluţionarea acţiunii penale este un atribut exclusiv al instanţei de
judecată, instanţa de judecată fiind singura care are atribuţii de jurisdicţie în
cauzele penale, iar numai hotărârea judecătorească definitivă aspra fondului are
autoritate de lucru judecat. Instanţa de judecată în rezolvarea cauzei penale poate
da următoarele soluţii, adică adopta următoarele rezolvări asupra fondului cauzei:
condamnarea inculpatului când se constată, în temeiul probelor administrate,
că fapta pentru care s-a desfăşurat judecata există, a fost comisă de
inculpat, constituie infracţiune şi nu a intervenit vreo cauză de înlăturare a
răspunderii penale sau de nepedepsire;
achitarea inculpatului când se constată că acţiunea penală este lipsită de temei;
încetarea procesului penal faţă de inculpat, atunci când se constată că acţiunea
penală este lipsită de obiect ca urmare a intervenirii unei cauze de înlăturare
a răspunderii penale ori de nepedepsire.

3.2. Punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii civile

Acţiunea civilă născută din infracţiune poate fi alăturată acţiunii penale, în

procesul penal, aceasta fiind promovată de subiecţii activi ai respectivei acţiuni, în
vederea obţinerii reparării pagubelor sau acordarea de daune morale.
În ce priveşte persoana vătămată căreia i-a fost cauzată o pagubă printr-o
infracţiune sau care pretinde daune morale, aceasta are un drept de opţiune, în
sensul că se poate adresa, în acest scop, fie instanţei civile, într-un proces civil,
sau se poate constitui parte civilă în procesul penal. Procesul civil este oricând la
îndemâna persoanei vătămate, pe când procesul penal, numai după punerea în
mişcare a acţiunii penale, deoarece acţiunea civilă se alătură acţiunii penale.
Odată aleasă, fie calea procesului penal, fie calea procesului civil, calea aleasă
nu mai poate fi părăsită, decât în cazurile expres prevăzute de lege sub sancţiunea
pierderii dreptului de a mai obţine repararea pagubei ori acordarea de daune
morale. Instanţa penală în faţa căreia a fost exercitată şi acţiunea civilă, printr-o
hotărâre penală, fie că admite, fie că respinge acţiunea civilă, după cum sunt sau
nu îndeplinite condiţiile răspunderii civile. Dacă persoana vătămată a cerut
repararea pagubei cauzate prin infracţiune în cadrul procesului civil, sunt
aplicabile regulile specifice acestui gen de proces, cu următoarele cerinţe impuse
de legea de procedură penală:
dacă în acelaşi timp la instanţa penală este în curs de rezolvarea acţiunea
penală, iar la instanţa civilă acţiunea civilă născută din infracţiune, procesul
civil se suspendă până ce hotărârea instanţei penale rămâne definitivă;

23
 hotărârea definitivă a instanţei penale dată în rezolvarea acţiunii penale, are
autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile, cu ocazia soluţionării
acţiunii civile născută din infracţiune, în privinţa a trei aspecte: existenţa
sau inexistenţa faptei, în caz că s-a reţinut că fapta există, dacă aceasta a
fost comisă sau nu de cel judecat, iar dacă s-a reţinut că fapta a fost comisă
de către cel judecata, se are în vedere forma de vinovăţie cu care acesta a
acţionat, aşa cum a decis instanţa penală.

4. FUNCŢIA JURISDICŢIONALĂ ÎN MATERIE

PENALĂ ŞI AUTORITATEA PUBLICĂ JUDICIARĂ
CARE O ÎNDEPLINEŞTE

În cadrul procesului penal pentru realizarea scopului acestei forme a

procesului judiciar, s-a statornicit ca în activitatea procesuală să fie îndeplinite trei
funcţii procesuale: funcţia de învinuire, funcţia de apărare şi funcţia de judecare şi
de soluţionare acţiuni penale şi a acţiunii civile născute din infracţiune. Funcţia de
judecare şi de soluţionare mai poartă denumirea şi de funcţia de jurisdicţie şi se
caracterizează prin aceea că autoritatea publică judiciară prevăzută de lege are
împuternicirea de a judeca o cauză penală, de a statua asupra fondului acesteia,
adică de a lua o hotărâre ce are autoritate de lucru judecat. Întrucât funcţie
jurisdicţională în cauzele penale revine instanţelor judecătoreşti, aceasta poartă
denumirea de justiţie.

4.1. În România sunt înfiinţate şi organizate următoarele instanţe

judecătoreşti care pot îndeplini acte de jurisdicţie:

ca instanţe judecătoreşti civile: judecătoria, tribunalul – care funcţionează la

nivelul fiecărui judeţ, curtea de apel – o singură instanţă judecătorească la
nivelul mai multor judeţe; la tribunale şi la curţile de apel Galaţi şi
Constanţa sunt înfiinţate secţii maritime şi fluviale;
ca instanţe militare: sunt tribunalul militar – egal în grad cu judecătoria,
tribunalul militar teritorial – egal în grad cu tribunalul, – curtea militară de
apel;
în vârful ierarhiei instanţelor judecătoreşti se află instanţa supremă acesteia
dându-i-se denumiri diferite, în decursul timpului, în prezent fiind numită
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Activitatea de judecată este organizată pe grade de jurisdicţie, în sensul că
judecata într-o cauză penală parcurge mai multe trepte, de la judecata în primă
instanţă, ca prim grad de jurisdicţie şi pe care obligatoriu trebuie să-l parcurgă
fiecare cauză penală, la judecata în căile de atac ordinare – apelul şi recursul. În
24
unele cauze se prevede doar parcurgerea a două grade de jurisdicţie – judecata în
primă instanţă şi judecata în recurs, iar în alte cauze sunt admise trei grade de
jurisdicţie: judecata în primă instanţă, judecata în apel şi judecata în recurs.
Judecata în primă instanţă se poate desfăşura la oricare dintre instanţele
judecătoreşti existente, inclusiv la instanţa supremă; judecata în apel se poate
desfăşura doar la tribunale, tribunalele militare teritoriale şi curţile de apel;
judecata în recurs se poate desfăşura la tribunale, tribunale militare teritoriale,
curţile de apel şi la instanţa supremă. Din punct de vedere al competenţei
funcţionale, instanţa supremă este o instanţă de control judiciar, acest control
realizându-se ca urmare a folosirii căii de atac a recursului în interesul legii.
La oricare dintre instanţele judecătoreşti menţionate se formează complete de
judecată – care poartă denumirea de instanţă de judecată - acestea îndeplinind
atribuţiile de jurisdicţie, în sensul că acestora le revine dreptul şi obligaţia
procesuală de a rezolva o cauză penală. Hotărârea judecătorească constituie actul
de jurisdicţie care emană de la instanţa de judecată. Aşa fiind, la o instanţă
judecătorească pot fi îndeplinite în acelaşi timp, acte de judecată ce sunt
caracteristice judecăţii în primă instanţă, judecăţii în apel şi judecăţii în recurs.
Astfel de situaţii pot fi întâlnite la tribunal, la tribunalul militar teritorial şi la
curţile de apel. Instanţa de judecată este formată din numărul de judecători
prevăzut de lege – legea folosind expresia compunerea instanţei de judecată –
putând fi adoptate mai multe sisteme după care se formează instanţele de
judecată, punându-se problema judecătorului unic sau a unui număr de judecători
(caz în care este adecvată şi denumirea de complet de judecată). În legislaţia
română actuală, în ce priveşte formarea instanţelor de judecată, se ţine seama de
gradul de jurisdicţie pe care îl parcurge o cauză, indiferent de instanţa
judecătorească, unde sunt îndeplinite actele de justiţie cu excepţia instanţei
supreme. Astfel, judecata în primă instanţă se realizează de un singur judecător,
judecata în apel de doi judecători, iar judecata în recurs de trei judecători. La
instanţa supremă funcţionează trei complete: completul de la secţia penală format
din trei judecători şi unde se desfăşoară judecata în primă instanţă şi în recurs;
completul intermediar format din 9 judecători unde se desfăşoară doar judecata în
recurs; secţiile unite ale instanţei supreme unde se judecă recursul în interesul
legii şi unde instanţa de judecată este legal compusă dacă sunt prezenţi cel puţin
două treimi din numărul judecătorilor în funcţie.

4.2. Incompatibilitatea

Oricare dintre judecătorii unei instanţe judecătoreşti, pot fi desemnaţi pentru a

face parte din completul de judecată ce judecă şi soluţionează o cauză penală.
Sunt totuşi unele situaţii de fapt sau situaţii juridice în raport de care un anume
judecător de la o instanţă judecătorească nu poate fi desemnat pentru a judeca şi
25
soluţiona o anume cauză penală aflată pe rolul respectivei instanţe judecătoreşti.
Legea de procedură penală îi consideră pe aceşti judecători ca fiind incompatibili;
fie că au avut anterior într-o anume cauză penală o calitate procesuală ce ţine de
îndeplinirea unei funcţii procesuale, fie ar avea un interes în cauză etc.
Legea de procedură penală prevede următoarele cazuri de incompatibilitate
pentru magistratul judecător:
nu pot face parte din acelaşi complet de judecată judecătorii ce au calitatea de
soţi sau aceştia sunt rude apropiate. De asemenea, nu poate face parte din
completul desemnat pentru a judeca o cauză într-o cale de atac la o instanţă
de control judiciar, judecătorul al cărui soţ sau rudă apropiată a soluţionat
cauza în fond în calitate de judecător sau în calitate de procuror a participat
la judecarea acei cauze. Rude apropiate sunt ascendenţii şi descendenţii,
fraţii şi surorile, copiii acestora, precum şi persoanele devenite prin adopţie,
potrivit legii, astfel de rude.
judecătorul care a luat parte la soluţionarea unei cauze nu mai poate participa
la judecarea aceleiaşi cauze într-o instanţă superioară, ca urmare a
promovării unei căi de atac împotriva hotărârii date de judecătorul care,
între timp, funcţionează la instanţa superioară;
judecătorul care a luat parte la soluţionarea unei cauze nu mai poate participa
la judecarea aceleiaşi cauze, la instanţa la care a pronunţat hotărârea, în
situaţiile în care hotărârea judecătorească a fost desfiinţată sau casată la
instanţa de control judiciar şi s-a dispus rejudecarea la instanţa
judecătorească a cărei hotărâre a fost desfiinţată ori casată;
nu poate participa la judecarea unei cauze judecătorul ce şi-a exprimat anterior
momentului deliberării şi pronunţări hotărârii părerea cu privire la soluţia
care ar putea fi dată în acea cauză. Este posibil ca judecătorul ce face parte
din complet să-şi exprime o astfel de părere (rostind în cursul judecăţii
cauzei expresia: nu are rost să mai ceri probe în apărare că sunt suficiente
probe de vinovăţie) sau într-o împrejurare extrajudiciară (într-un interviu
acordat unei gazete);
nu poate face parte din completul de judecată desemnat pentru a judeca o
anume cauză judecătorul care anterior, fie în faza de urmărire penală ori
chiar în cursul judecăţii a avut în respectiva cauză o anumită calitate
procesuală şi anume: în calitate de procuror a pus în mişcare acţiunea
penală întocmind unul dintre actele de inculpare pe care legea i le
încredinţează sau tot în calitate de procuror a dispus trimiterea în judecată
pentru fapta şi persoana pe care este desemnat a o judeca; tot în calitate de
procuror a participat la judecarea faptei sau persoanei pe care, în calitate de
judecător, de această dată, este desemnat a le judeca, cu specificaţia că în
calitate de procuror se cere să fi pus în faţa instanţei concluzii asupra
fondului cauzei, nu asupra unor chestiuni ce ţin de buna desfăşurare a
26
 judecăţii (în legătură cu cereri de probe, în legătură cu acordarea unor noi
termene de judecată); sau în calitate de judecător, în timp ce cauza, pe care
este desemnat a o judeca, se afla în faza de urmărire penală, iar acest
judecător a soluţionat propunerea de arestare preventivă a celui urmărit ori
a soluţionat propunerea de prelungire a arestării preventive a inculpatului
pentru care se desfăşura urmărirea penală; judecătorul desemnat a face
parte din completul de judecată al unei anumite cauze, a avut anterior, fie în
faza de urmărire, fie în cea de judecată, calitatea procesuală de reprezentant
sau apărător al uneia dintre părţi, ori pe cea de martor ori expert.
există împrejurări din care rezultă că judecătorul ce a fost desemnat să judece o
anume cauză penală este interesat sub orice formă în modul de rezolvare a
respectivei cauze, dar nu numai el ci şi soţul ori o rudă apropiată a acestuia.
Prin Legea 356/2006 au mai fost introduse în Codul de procedură penală şi
următoarele cazuri de incompatibilitatea pentru magistraţi judecători ce ar fi
desemnaţi să judece şi să soluţioneze o cauză penală:
soţul, ruda sau afinul judecătorului, până la gradul al patrulea inclusiv, a
efectuat acte de urmărire penală, a supravegheat urmărirea penală, a
soluţionat propunerea de arestare preventivă ori de prelungire a arestării
preventive, în cursul urmăririi penale;
este soţ, rudă sau afin, până la gradul al patrulea inclusiv, cu una dintre părţi
sau cu avocatul ori mandatarul acesteia;
există duşmănie între el, soţul sau una dintre rudele sale până la gradul al
patrulea inclusiv şi una dintre părţi, soţul sau rudele acesteia până la gradul
al patrulea inclusiv;
este tutore sau curatore al uneia dintre părţi;
a primit liberalităţi de la una dintre părţi, avocatul sau mandatarul acestuia.
Judecătorul incompatibil, atunci când cunoaşte situaţia de incompatibilitate
este obligat să formuleze o cerere de abţinere, în caz contrar procurorul sau
oricare dintre părţi pot formula cerere de recuzare a judecătorului. Cererile se
adresează instanţei, care într-un alt complet, se pronunţă asupra temeiniciei
cererii, dar şi în ce priveşte actele îndeplinite de judecătorul incompatibil, în caz
de admitere a cererii, fie că aceste acte se refac sau nu.

27
 5. COMPETENŢA

Competenţa autorităţilor publice judiciare în cauzele penale, constă în

împuternicirea, capacitatea, aptitudinea recunoscută de lege unui organ de
urmărire penală sau unei instanţe judecătoreşti de a urmări sau după caz, de a
judeca şi soluţiona o anumită cauză penală, cu excluderea de la această activitate
procesuală a celorlalte organe de urmărire penală sau instanţe judecătoreşti.
Competenţa penală este de mai multe feluri: materială, după calitatea persoanei
sau teritorială, fiecare dintre acestea având anumite criterii de determinare. Astfel,
în ce priveşte competenţa materială a fiecăreia dintre instanţele judecătoreşti ce
sunt înfiinţate prin lege, cauzele sunt repartizate între instanţele judecătoreşti,
ţinând seama de natura şi gravitatea infracţiunii prevăzute de legea penală, fiind
posibil a fi atribuite unor instanţe judecătoreşti de categorii diferite anumite
genuri de cauze (de exemplu, infracţiunile privind siguranţa statului sunt date spre
judecată, în primă instanţă, curţii de apel, iar cele privind regimul navigaţiei
fluviale sau maritime sunt de competenţa secţiilor maritime şi fluviale de la
instanţele Galaţi şi Constanţa) sau cauzele sunt repartizate unor instanţe de
aceeaşi categorie, dar de grade diferite, o repartizare pe linie verticală a cauzelor
pornind de la veriga de bază căreia îi sunt atribuite cauzele spre a fi judecate în
primă instanţă. Pentru aceasta sunt arătate prin lege ce cauze sunt repartizate spre
a fi judecate în primă instanţă judecătoriei, tribunalului, curţii de apel, indicându-
se infracţiunile prin arătarea textelor din legea penală sau arătarea relaţiilor
sociale vătămate, urmările produse etc. Indicându-se instanţa judecătorească unde
o anume cauză este judecată în primă instanţă, implicit se determină şi instanţa
judecătorească căreia îi revine competenţa de a rezolva calea de atac împotriva
hotărârii primei instanţe, anume instanţa de aceeaşi categorie şi de grad imediat
ierarhic superior celui ce a pronunţat hotărârea. În ce priveşte competenţa după
calitatea persoanei se are în vedere calitatea făptuitorului la momentul comiterii
faptei, calitate faţă de care competenţa revine unei anume instanţe judecătoreşti.
În raport de dispoziţiile legii fundamentale se vor înfiinţa şi vor funcţiona, pe
lângă instanţele judecătoreşti existente, şi instanţe specializate, legea privind
organizarea judiciară referindu-se la tribunalele pentru minori şi familie, la care
vor fi judecate infracţiuni comise de minori – calitatea făptuitorului – şi asupra
28
minorilor – calitatea de minor a persoanei vătămate. În ce priveşte competenţa
după calitatea persoanei făptuitorului sunt avute în vedere calitatea de magistrat,
notar public, militar, şefi ai cultelor, parlamentari, membri ai guvernului,
judecători ai Curţii Constituţionale ş.a. De principiu, pentru a atrage competenţa
unei instanţe judecătoreşti este necesară simpla calitate a făptuitorului fără a se
cere o legătură între fapta comisă şi atribuţiile de serviciu ale făptuitorului, cu
excepţie militarilor până la gradul de colonel inclusiv, când se cere ca infracţiunea
să aibă legătură cu îndatoririle de serviciu ale militarului pentru a fi judecată de
instanţa militară, altfel aceşti militari sunt judecaţi la instanţele civile. Competenţa
teritorială a instanţelor judecătoreşti conduce la o repartizare a cauzelor între
instanţe de aceeaşi categorie şi de acelaşi grad – pe linie orizontală – în raport de
circumscripţia teritorială a fiecărei instanţe judecătoreşti. Legea are în vedere
următoarele locuri în raport de care se determină competenţa teritorială:
locul unde a fost săvârşită infracţiunea;
locul unde a fost prins făptuitorul;
locul unde locuieşte făptuitorul;
locul unde locuieşte persoana vătămată.
Legea adoptă principiul competenţei teritoriale plurale egale, în sensul că o
cauză penală poate fi judecată la oricare dintre instanţele judecătoreşti ale acestor
locuri, ceea ce ar crea dificultăţi în repartizarea cauzelor. De aceea, se prevede
următorul criteriu de departajare: cauza este judecată de instanţa judecătorească
de la oricare dintre locurile arătate, cu condiţia ca urmărirea penală să se fi
efectuat în circumscripţia teritorială a respectivei instanţe. Pentru infracţiunile
comise în străinătate cărora li se aplică legea penală română, competenţa
teritorială revine instanţei judecătoreşti române în a cărei rază teritorială îşi are
domiciliul făptuitorul, pe teritoriul României, în caz contrar competenţa revenind,
după caz, instanţelor civile sau militare, din Bucureşti.
Legea de procedură penală poate cuprinde şi dispoziţii privitoare la
competenţa extraordinară. Constituţia României interzice înfiinţarea de instanţe
extraordinare, este însă posibil ca unor instanţe judecătoreşti, dintre cele care
funcţionează potrivit legii, să li se dea în competenţă judecarea unor cauze ce se
află, în mod obişnuit, în competenţa altor instanţe, însă este vorba de un număr
restrâns de cauze, şi pe o perioadă relativ scurtă de timp şi pentru situaţii
excepţionale, perioadă după care cauzele revin în competenţa instanţelor
judecătoreşti iniţiale.

5.1. Competenţa după materie şi după calitatea persoanelor

a instanţelor judecătoreşti

Judecătoria are competenţa funcţională de a judeca numai în primă instanţă şi

anume judecă toate infracţiunile ce nu sunt date în competenţa altor instanţe
29
judecătoreşti. Ca urmare, trebuie cunoscute infracţiunile ce se judecă în primă
instanţă la alte instanţe judecătoreşti şi restul de infracţiuni revin judecătoriei. Are
competenţă numai după materie, nu şi după calitatea persoanei.
Tribunalul militar – egal în grad cu judecătoria – de asemenea, are competenţa
funcţională de a judeca numai în primă instanţă, legea arătând faptele şi
persoanele ce au o anume calitate, care sunt judecate la această instanţă
judecătorească. Are competenţă atât după materie cât şi după calitatea persoanei,
şi anume:
după materie, infracţiuni contra capacităţii de apărare a României, comise de
civili (cum ar fi sustragerea de la recrutare, neprezentarea la încorporare
sau la concentrare, sustragerea de la serviciul militar);
după calitatea persoanei, numai infracţiunile comise de militari până la gradul
de colonel, cu condiţia ca fapta comisă să fie în legătură cu îndatoririle de
serviciu ale militarului. Poate fi comisă oricare dintre infracţiunile
prevăzute de legea penală, dar numai în măsura în care au legătură cu
îndatoririle de serviciu ale militarului, altfel faptele sunt judecate la
instanţele civile, indiferent dacă făptuitorul are calitatea de militar.
Observăm că simpla calitate de militar nu mai atrage competenţa
instanţelor militare, ci se cer două condiţii cumulative: calitatea de militar
plus legătura între fapta comisă şi îndatoririle de serviciu ale militarului, cu
excepţia militarilor ce ar avea gradul de general, în privinţa acestora legea
nu mai cere îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii arătate.
Tribunalul (ca instanţă civilă ce funcţionează la nivelul judeţului) are
competenţa funcţională de a judeca în căile de atac ordinare, în primul rând apelul
şi în al doilea rând recursul. Judecă apelurile îndreptate împotriva hotărârilor
primei instanţe (sentinţe) cu excepţia acelor sentinţe în privinţa cărora legea nu
prevede trei grade de jurisdicţie (primă instanţă, apel, recurs) ci numai două grade
de jurisdicţie (primă instanţă şi recurs). Judecă recursurile îndreptate împotriva
sentinţelor (ca hotărâri ale primei instanţe) ce nu sunt supuse apelului, ci numai
recursului. Prin excepţie de la regula că tribunalul este în principal instanţă de
control judiciar, la această instanţă judecătorească are loc şi judecata în primă
instanţă, dar numai o competenţă după materie, nu şi după calitatea persoanei şi
anume:
unele infracţiuni grave prevăzute de Codul penal (omorul sub toate formele,
furtul calificat ce priveşte anumite categorii de bunuri cum ar fi
componente ale sistemului de irigaţii, ale reţelelor electrice, instalaţii de
siguranţă şi dirijare a traficului feroviar, aerian, naval, rutier etc, cât şi
furtul ce a produs consecinţe deosebit de grave, precum şi alte infracţiuni
enumerate în mod expres şi limitativ pin lege);

30
 infracţiuni comise cu intenţie care au avut ca urmare moartea unei persoane
(infracţiuni praeterintenţionate la care urmarea mai gravă est moartea unei
persoane);
infracţiunea de spălare a banilor, precum şi infracţiunile privind traficul şi
consumul ilicit de droguri;
infracţiunea de bancrută frauduloasă, dacă fapta priveşte sistemul bancar;
infracţiuni la regimul drepturilor de proprietate;
Tribunalul soluţionează şi conflictele de competenţă ivite între judecătoriile
din circumscripţia sa teritorială.
Tribunalul militar teritorial (egal în grad cu tribunalul de la nivelul judeţului)
este în raport de competenţa funcţională, instanţă de control judiciar, rezolvând
apelurile îndreptate împotriva sentinţelor pronunţate la tribunalul militar, cu
excepţia acelor sentinţe ce sunt supuse numai recursului; rezolvă recursurile
îndreptate împotriva sentinţelor pronunţate la tribunalul militar ce nu sunt supuse
apelului ci numai recursului, recursul fiind singura cale ordinară de atac. Cu titlul
de excepţie tribunalul militar teritorial, la fel ca şi tribunalul, judecă în primă
instanţă, dar numai după calitatea persoanei dacă: făptuitorul este militar până la
gradul de colonel, iar infracţiunea comisă este una dintre infracţiunile ce sunt în
competenţa, după materie, a tribunalului (ca instanţă civilă de la nivelul judeţului)
şi sunt comise de militar în legătură cu îndatoririle de serviciu ale acestuia.
Soluţionează conflictelor de competenţă între tribunalele militare.
Curtea de Apel (ca instanţă civilă) din punct de vedere al competenţei
funcţionale este o instanţă de control judiciar, acest control realizându-se în
principal prin intermediul recursului, şi, în al doilea rând, prin intermediul
apelului. Judecă recursurile îndreptate împotriva hotărârilor pronunţate de
tribunale în apel; în ce priveşte apelul, judecând apelurile îndreptate împotriva
hotărârilor pronunţate în primă instanţă (sentinţele) la tribunale. Cu titlul de
excepţie la curtea de apel sunt judecate, anumite cauze, şi în primă instanţă, atât
după materie, cât şi după calitatea persoanei. Astfel, după materie, judecă
infracţiunile contra siguranţei României, cât şi infracţiunile contra păcii şi
omenirii, iar după calitatea persoanei, infracţiunile săvârşite de judecătorii de la
judecătorii şi tribunale, procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanţe,
notarii publici, avocaţi, executori judecătoreşti şi controlori financiari ai Curţii de
Conturi.
Curtea Militară de Apel are competenţă similară cu cea a curţii de apel civilă.
Astfel, este instanţă de control judiciar, judecând recursurile îndreptate împotriva
hotărârilor pronunţate în apel, la tribunalul militar teritorial, iar în apel, apelurile
îndreptate împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă la tribunalul militar
teritorial. Cu titlu de excepţie, judecă şi în primă instanţă, numai după calitatea
persoanei şi anume: infracţiunile contra siguranţei României, infracţiunile contra
păcii şi omenirii săvârşite de militari până la gradul de colonel (cele comise de
31
militari cu grad de general sunt judecate la instanţa supremă), precum şi
infracţiunile săvârşite de judecătorii de la tribunalele militare şi tribunalul militar
teritorial şi de procurorii de la parchetele de pe lângă acele instanţe militare.
Soluţionează conflictele de competenţă între tribunalele din subordine atunci când
este instanţa superioară comună instanţelor în conflict.
Înalta Curte de Casaţie şi de Justiţie, instanţa cu gradul cel mai înalt în
sistemul instanţelor judecătoreşti din România, atât în ce priveşte instanţele
judecătoreşti civile cu atribuţii în cauzele penale, cât şi în ce priveşte instanţele
judecătoreşti militare. Din punct de vedere al competenţei funcţionale, instanţa
supremă este o instanţă de control judiciar, exercitând acest control asupra
hotărârilor tuturor instanţelor judecătoreşti – civile sau militare – ca urmare a
promovării căilor de atac prevăzute de lege. Numai la instanţa supremă se judecă
recursul în interesul legii îndreptat împotriva hotărârilor judecătoreşti definitive,
indiferent dacă au rămas definitive în urma judecăţii în primă instanţă, în apel ori
în recurs şi indiferent la ce instanţă judecătorească au rămas definitive. Anterior
anului 2005 se mai judeca la instanţa supremă şi recursul în anulare împotriva
hotărârilor judecătoreşti definitive, dar această cale extraordinară de atac a fost
desfiinţată. Controlul judiciar la instanţa supremă se realizează şi ca urmare a
judecării căii ordinare de atac a recursului, astfel: recursul îndreptat împotriva
sentinţelor pronunţate la curţile de apel, se soluţionează la secţia penală a instanţei
supreme; recursul împotriva sentinţelor pronunţate în primă instanţă la secţia
penală a instanţei supreme se judecă la completul intermediar format din 9
judecători tot la această instanţă judecătorească. La instanţa supremă nu are loc
judecata în apel, deoarece hotărârile pronunţate în primă instanţă la curţile de apel
şi la secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie parcurg doar două grade de
jurisdicţie: judecata în primă instanţă şi judecata în recurs.
Cu titlu de excepţie, la instanţa supremă se îndeplinesc şi actele specifice
judecăţii în primă instanţă, dar numai în raport de calitatea făptuitorului, şi anume,
pentru infracţiunile comise de parlamentari, membri guvernului, judecători la
Curtea Constituţională, membrii Curţii de Conturi, preşedintele Consiliului
legislativ, avocatul poporului, militari cu grad de general, amiral, chestor, şefii
cultelor religioase, judecători de la curţile de apel şi instanţa supremă, precum şi
procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanţe.
Se soluţionează conflictele de competenţă între instanţele judecătoreşti
inferioare când instanţa supremă este instanţa judecătorească comună celor în
conflict. Are competenţă exclusivă de a soluţiona cererile de strămutare.

5.2. Prorogarea de competenţă

Este posibil, şi practica judecătorească oferă numeroase situaţii de acest gen,

ca între anumite infracţiuni să existe anumite legături, ori infracţiunile să fie
32
comise de mai multe persoane, în participaţie. Pentru o mai bună înfăptuire a
justiţiei în astfel de cauze şi pentru a se face o bună aplicaţiune a unor instituţii ale
dreptului penal, legea de procedură penală prevede reunirea tuturor faptelor şi a
tuturor făptuitorilor în faţa aceleaşi instanţe judecătoreşti, ceea ce are implicaţii în
privinţa competenţei în sensul că se ajunge la situaţia ca la o instanţă
judecătorească să fie judecate şi soluţionate şi cauze ce nu întră în competenţa
obişnuită a acelei instanţe judecătoreşti. Ca urmare, instanţa judecătorească în faţa
căreia vor fi judecate toate cauzele şi toţi făptuitorii, îşi extinde competenţa şi în
privinţa acelor cauze şi persoane ce trebuiau judecate la alte instanţe judecătoreşti.
În acest fel, se prorogă competenţa în favoarea instanţei judecătoreşti unde sunt
judecate toate faptele şi toţi făptuitorii, în defavoarea instanţelor ce ar fi fost
competente potrivit regulilor obişnuite de competenţă. Fiind vorba de o extindere
a competenţei unei instanţe judecătoreşti în defavoarea altor instanţe sau a altor
instanţe. Cazurile şi condiţiile prorogării de competenţă sunt prevăzute de lege.
Astfel, sunt cazuri de prorogare legală a competenţei şi cazuri de prorogare
judiciară a competenţei.
În cazul prorogării legale a competenţei, legea este cea care stabileşte situaţiile
şi procedura de urmat. Are loc o prorogare legală a competenţei unei instanţe
judecătoreşti în următoarele situaţii: indivizibilitate şi conexitate, schimbarea
încadrării juridice a faptei la instanţa ierarhic superioară şi în ce priveşte
chestiunile prealabile. Prorogarea judiciară a competenţei o întâlnim în caz de
strămutare a judecării cauzelor deoarece asupra extinderii hotărăşte tot o instanţă
judecătorească.
Prorogarea competenţei în caz de indivizibilitate şi conexitate determinată de
legăturile ce există între două sau mai multe infracţiuni datorită unor situaţii
reglementate de legea penală şi care atrag legături de indivizibilitate şi anume:
când la săvârşirea unei infracţiuni au participat mai multe persoane, când două sau
mai multe infracţiuni au fost comise prin acelaşi act (concursul ideal), în cazul
unei infracţiuni continuate sau în orice alte cazuri când mai multe acte materiale
alcătuiesc o singură infracţiune (infracţiune complexă, infracţiunea de obicei). Pot
fi şi alte legături între două sau mai multe infracţiuni, legături de conexitate şi
anume: două sau mai multe infracţiuni sunt săvârşite prin acte diferite, de una sau
mai multe persoane împreună, în acelaşi timp şi în acelaşi loc; sau când două sau
mai multe infracţiuni sunt săvârşite în timp şi loc diferit, după o prealabilă
înţelegere între infractori; sau când o infracţiune este săvârşită pentru a înlesni sau
ascunde comiterea altei infracţiuni, ori este săvârşită pentru a înlesni sau asigura
sustragerea de la răspundere penală a făptuitorului altei infracţiuni; când între
două sau mai multe infracţiuni există legătură şi reunirea cauzelor se impune
pentru a bună înfăptuire a justiţiei. Pentru ca mai multe infracţiuni aflate în
legături de indivizibilitate şi conexitate să fie reunite în faţa aceleiaşi instanţe – în
vederea judecării în primă instanţă – este necesar ca pentru toate cauzele, procesul
33
penal să se afle în stadiul de judecată în primă instanţă. Şi mai se impune şi
următoarea precizare: fiecare infracţiune în raport de competenţa materială, după
calitatea persoanei sau teritorială se se afle pe rolul unor instanţe diferite, numai
atunci se pune problema extinderii competenţei unei instanţe. Dacă astfel de
cauze ar fi pe rolul aceleiaşi instanţe judecătoreşti, judecata urmând a se desfăşura
la termene diferite, se dispune doar reunirea dosarelor la acelaşi termen şi deci nu
se pune problema prorogării competenţei.
Competentă a judeca toate cauzele indivizibile sau conexe, revine uneia dintre
toate instanţele judecătoreşti sesizate, şi se determină după următoarele reguli:
dacă instanţele sesizate sunt de aceeaşi categorie şi acelaşi grad, competenţa
revine instanţei mai întâi sesizate; dacă instanţele sunt de aceeaşi categorie şi
grade diferite, competenţa instanţei superioare în grad; dacă una este instanţa
civilă şi alta este instanţă militară, competenţa revine instanţei civile, cu
precizarea că dacă sunt în grad egal judecă instanţa civilă, dacă instanţa militară
este superioară în grad competenţa revine instanţei civile egală în grad celei
militare.
Atunci când în cursul judecăţii în primă instanţă se schimbă încadrarea juridică
a faptei într-o infracţiune ce este de competenţa unei instanţei inferioare în grad
(tribunalul judecă o tentativă de omor şi schimbă încadrarea juridică a faptei în
vătămare corporală gravă care este de competenţa judecătoriei), iar schimbarea
încadrării juridice s-a dispus după terminarea cercetării judecătoreşti, instanţa ce a
dispus schimbarea încadrării juridice a faptei nu îşi mai declină competenţa în
favoarea instanţei inferioare, ci continuă să judece cauza şi în acest fel îşi extinde
competenţa în privinţa unei cauze de competenţa instanţei inferioare. Dacă
schimbarea încadrării juridice a faptei ar fi fost dispusă în cursul cercetării
judecătoreşti instanţa superioară trebuia să-şi decline competenţa în favoarea
instanţei inferioare, nu era posibilă prorogarea.
Rezolvarea unei cauze penale este condiţionată uneori de soluţionarea unor
chestiuni de natură civilă, (în cazul infracţiunii de abuz de încrede se impune a şti
cine este proprietarul bunului, atât cel ce a făcut plângerea prealabilă cât şi cel
chemat în judecată, pretind că ar fi proprietari ai bunului în litigiu) sau comercială
etc. aceste chestiuni sunt de competenţa unor autorităţi judiciare determinate în
raport de natura respectivei situaţii. Legea dă dreptul instanţei penale să ia în
discuţie şi să rezolve chestiunea prealabilă – dacă aceasta nu a fost soluţionată
anterior de instanţa competentă – în cadrul procesului penal cu ocazia judecării
cauzei penale, ceea ce echivalează cu prorogarea competenţei instanţei penale
asupra unei chestiuni de natură civilă.
Strămutarea, ca formă a prorogării competenţei teritoriale a unei instanţe
judecătoreşti în defavoarea altei instanţe judecătoreşti, de aceeaşi categorie şi de
acelaşi grad, în cazul în care imparţialitatea judecătorilor ar putea fi ştirbită
datorită împrejurărilor cauzei, duşmăniilor locale sau calităţii părţilor, când există
34
pericolul de tulburare a ordinii publice ori când una dintre părţi are o rudă sau un
afin până la gradul al patrulea inclusiv printre judecătorii sau procurorii, asistenţii
judiciari sau grefierii instanţei. Cererea de strămutare poate fi făcută de oricare
dintre părţi şi procuror, sau ministrul justiţiei. Cererea trebuie motivată, la aceasta
anexându-se înscrisuri doveditoare. Cererea se adresează Înaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie, iar aceasta pentru a putea soluţiona cererea, solicită preşedintelui
instanţei superioare celei la care cauza este pe rol, să desfăşoare o procedură de
informare la sediul instanţei unde se află cauza, în legătură cu motivele invocate
în cerere şi eventual alte motive ce ar justifica strămutarea. Instanţa supremă se
pronunţă în raport de înscrisurile depuse de părţi şi a informaţiilor transmise de la
instanţa superioară, iar examinarea cererii de strămutare se face în şedinţă publică,
şi se dispune prin încheiere. Dacă admite cererea, cauza este strămutată la o altă
instanţă judecătorească, de aceeaşi categorie şi de acelaşi grad, dar din altă
circumscripţie teritorială, care este investită cu judecarea şi soluţionarea cauzei.
Prin hotărârea de admitere a cererii, instanţa supremă hotărăşte şi în privinţa
actelor ce au fost îndeplinite la instanţa de la care cauza este strămutată, în sensul
că se menţin ori sunt refăcute.

35
 6. PROBELE ŞI MIJLOACELE DE PROBĂ

În fiecare cauză penală întreaga activitate procesuală trebuie să asigure aflarea

adevărului cu privire la faptă şi la făptuitor, pentru ca în raport de situaţia de fapt
reţinută să se poată face o corectă aplicare a legii materiale penale şi civile. Legea
de procedură penală obligă organul de urmărire penală şi instanţa de judecată să
dea dovadă de rol activ, în vederea aflării adevărului şi să lămurească fiecare
cauză sub toate aspectele, pe bază de probe. Cu alte cuvinte, probele sunt
singurele surse de informare ale organelor judiciare în rezolvarea oricărei cauze
penale. Probele se obţin, în activitatea judiciară de urmărire penală şi de judecată,
numai cu ajutorul mijloacelor de probă prevăzute de lege. Probele sunt definite de
lege ca fiind acele elemente de fapt care servesc la constatarea existenţei sau
inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la
cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei.
Numai în temeiul acestor elemente de fapt instanţa de judecată poate hotărî
dacă fapta în legătură cu care se desfăşoară judecata a fost săvârşită, dacă a fost
comisă de cel învinuit etc. Probele, ca elemente de fapt, sunt aduse la cunoştinţa
autorităţilor publice judiciare numai prin intermediul mijloacelor de probă
prevăzute de lege, ca o garanţie că aceste probe corespund cu realitatea. Legea
prevede următoarele mijloace de probă: declaraţiile învinuitului sau inculpatului,
declaraţiile părţii vătămate, părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente,
declaraţiile martorilor, înscrisurile, mijloacele materiale de probă, constatările
medico-legale şi tehnico-ştiinţifice, expertizele, înregistrările audio sau video,
fotografiile.
Totalitatea normelor de drept procesual penal ce privesc probele şi mijloacele
de probă formează ceea ce se numeşte sistemul probator în procesul penal. La
baza acestor reguli stau trei principii:
libertatea probelor, în sensul că pentru dovedirea situaţiilor de fapt ce
formează obiectul probaţiunii într-o cauză penală, pot fi folosite orice
probe; bineînţeles, cele care sunt cele mai adecvate situaţiei de fapt ce
trebuie dovedită;

36
libertatea mijloacelor de probă, în sensul că pentru obţinerea elementelor de
fapt ce constituie probe într-o cauză dată, poate fi folosit orice mijloc de
probă dintre cele prevăzute de lege; bineînţeles, se va folosi mijlocul de
probă cel mai adecvat cauzei date. Legea stabileşte pentru fiecare mijloc de
probă în parte anumite reguli procedurale ce trebuie respectate de către
autorităţile publice judiciare şi părţile din proces, pentru a asigura obţinerea
unor probe conforme cu realitatea. De aceea, legea de procedură penală
interzice folosirea mijloacelor de constrângere pentru obţinerea unei probe
cu o consecinţă procesuală foarte importantă: mijloacele de probă obţinut în
mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal.
libera apreciere a probelor, în sensul că probele nu au o valoare dinainte
stabilită. Ca urmare, fiecare probă are o valoare probantă de sine stătătoare,
independentă, fiind posibil a se pronunţa o hotărâre de condamnare sau de
achitare în temeiul unei singure probe, dacă această probă formează
convingerea instanţei de judecată că este conformă cu realitatea.
Bineînţeles, organele judiciare trebuie să administreze toate probele
necesare, dar în cazul că există sau poate fi administrată doar o singură
probă, în temeiul acesteia se poate da o hotărâre judecătorească asupra
fondului. De la această regulă, legea prevede următoarele excepţii:
declaraţiile inculpatului, ale părţii vătămate, părţii civile şi a părţii
responsabile civilmente au o valoare probantă condiţionată în sensul că
fiecare dintre aceste declaraţi, luate în seamă independent, nu au valoare
probantă, nu pot sta la baza unei hotărâri de condamnare sau de achitare.
Aceste declaraţii, luate în seamă fiecare în parte, pot contribui la aflarea
adevărului într-o cauză penală dată numai în măsura în care sunt sprijinite
pe alte probe administrate în cauză, sunt confirmate de alte probe
administrate în cauză sau cum prevede în mod expres legea, sunt
coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor
administrate în cauză. Din această cerinţă a legii rezultă următoarele
consecinţe procesuale: declaraţia inculpatului nu poate conduce singură la o
hotărâre de condamnare, chiar dacă inculpatul declară că a comis fapta
pentru care este învinuit, recunoaşterea inculpatului nu mai constituie
regina probelor, când în temeiul acesteia se putea da o hotărâre de
condamnare, această regulă fiind specifică sistemului probelor formale
sau , în temeiul declaraţiei părţii vătămate nu se poate pronunţa o hotărâre
de condamnare, dacă învinuirea pe care o formulează aceasta nu este
sprijinită pe alte probe; activitatea de probaţiune trebuie continuată pentru
strângerea şi de alte probe şi dacă nu este posibil a strânge astfel de probe
sau nu există alte probe (trebuie admisă şi ideea crimei perfecte) nu se
poate pronunţa o hotărâre de condamnare numai în baza recunoaşterii
învinuirii de către inculpat sau a învinuirii formulate de partea vătămată, ci
37
 trebuie să tragem concluzia că învinuirea este neîntemeiată şi se adoptă o
soluţie de achitare. O a doua excepţie priveşte declaraţiile martorilor cărora,
în procesul penal, li s-a atribuit o altă identitate, legea prevede, de
asemenea, că declaraţiile lor pot servi la aflarea adevărului, într-o cauză
dată, numai în măsura în care sunt coroborate cu faptele şi împrejurări ce
rezultă din fapte şi împrejurări ce sunt deduse din ansamblul probelor
administrate şi existente în cauză.

6.1. Declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului ca urmare a ascultării

acestuia de organele judiciare. Deoarece în cadrul procesului penal declaraţiile
învinuitului şi ale inculpatului constituie – în aceeaşi măsură – atât un mijloc de
probă cât şi un mijloc de apărare, organul de urmărire penală şi instanţa de
judecată au obligaţia să îl asculte, în legătură cu învinuirea ce i se aduce,
arătându-i, mai întâi, pentru ce faptă este învinuit, că are dreptul de a fi asistat de
un apărător şi că are dreptul de a nu face nici o declaraţie (dreptul la tăcere).
Învinuitul sau inculpatul este lăsat să declare tot ce ştie în cauză, în fapt acesta
declarând tot ce consideră că răspunde intereselor sale, chiar dacă se
autoînvinovăţeşte dar prin aceasta urmăreşte să-i scape de răspundere penală pe
alţi infractori, să facă o relatare liberă, după care i se pot pune întrebări în legătură
cu învinuirea ce i se aduce, pentru lămurirea unor situaţii de fapt, fie că acestea
sunt în acuzarea sau apărarea sa, atât în ce priveşte latura penală cât şi în ce
priveşte latura civilă. Declaraţia se consemnează în scris, de către organul
judiciar, şi trebuie semnată de cel ascultat. Tot în această declaraţie se
consemnează şi răspunsurile la întrebările ce i s-au pus, precum şi orice
completări, reveniri, precizări făcute ulterior consemnării iniţiale. Trebuie
precizată ziua, luna anul, ora începerii ascultări şi ora când s-a încheiat ascultarea.
În mod corespunzător, se procedează şi la ascultarea celorlalte părţi.
În ce priveşte valoarea probantă a declaraţiilor părţilor, oricare ar fi acestea,
am discutat această chestiune când am examinat chestiunea liberei aprecieri a
probelor, în sensul că pot contribui la aflarea adevărului numai dacă sunt
coroborate (confirmate) de alte probe administrate în cauză.

6.2. Declaraţiile martorilor, constituie mijloace de probă frecvent întâlnite în

cauzele penale, deşi adesea criticate în istoria procesului penal, pe considerentul
că au fost – şi vor mai fi – şi martori mincinoşi, dar pe acest motiv justiţia nu
poate renunţa la ascultarea unor persoane ca martori. Au semnificaţia unui mijloc
de probă numai declaraţiile judiciare, făcute de o persoană ce cunoaşte fapte şi
împrejurări ce formează obiectul probaţiunii într-o cauză dată, adică cele făcute
după începerea procesului penal şi numai în faţa organului de urmărire ori a
instanţei de judecată, după caz. Poate fi ascultat ca martor orice persoană fizică ce
38
are cunoştinţă despre vreo împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului
într-o anume cauză penală. Persoana vătămată care nu participă în procesul penal
nici ca parte vătămată, nici ca parte civilă, poate fi ascultată ca martor, pentru ca
prin declaraţiile sale – declaraţii de martor, nu de parte – să contribuie la aflarea
adevărului într-o anume cauză. Anumite persoane, deşi au cunoştinţă despre astfel
de fapte sau împrejurări, nu pot fi ascultate ca martori – este interzisă ascultarea
lor – dacă au luat cunoştinţă de respectivele fapte în exerciţiul profesiei şi fac
parte din categoria persoanelor obligate a păstra secretul profesional (avocat,
medic curant, farmacist). Totuşi chiar dacă este vorba de aceste persoane ce au
luat cunoştinţă de anumite fapte şi împrejurări ce se referă la împrejurări pentru
care orice persoană are obligaţia de a le denunţa, deşi le-au cunoscut în exerciţiul
profesiei, sunt obligate a le denunţa şi pot fi ascultate ca martoria atunci când în
exerciţiul profesiei iar legea profesiei le obligă să denunţe, ele au luat cunoştinţă
de comiterea unei infracţiuni contra siguranţei statului, o infracţiune de omor,
tâlhărie etc. pot fi ascultate ca martori. De asemenea, aceste persoane pot fi
ascultate ca martori dacă au încuviinţarea de la persoana sau organizaţia faţă de
care au obligaţia să păstreze secretul profesional. Legea profesiunii de avocat îl
protejează pe avocatul ce îndeplineşte serviciul de asistenţă juridică, în mod
absolut, acesta nu este obligat să denunţe nici în ce priveşte infracţiunile contra
securităţii statului şi deci nu poate fi ascultat ca martor în legătură cu fapta
cunoscută în exerciţiul profesiei. Legea cuprinde dispoziţii şi cu privire la
persoanele care – deşi cunosc fapte şi împrejurări ce formează obiectul probaţiunii
într-o cauză dată – nu sunt obligate să declare ca martori, se pot abţine de a face
declaraţii de martor, anume soţul sau rudele apropiate ale învinuitului sau
inculpatului din acea cauză. Persoana pe care organul judiciar o citează ca martor
are obligaţia de a se înfăţişa la data şi locul stabilit în citaţie şi de a declara tot ce
ştie cu privire la faptele cauzei. Are obligaţia de a spune adevărul, altfel răspunde
pentru mărturie mincinoasă, spre deosebire de părţi care pot face şi declaraţii ce
nu sunt conforme cu adevărul, fără a răspunde din punct de vedere penal pentru
aceasta. Aceasta este şi explicaţia pentru care martorul depune jurământul, în
privinţa părţilor nefiind această obligaţie. Martorul, mai înainte de face declaraţia,
depune un jurământ religios. Martorul face o declaraţie liberă după care i se pot
pune întrebări, apoi care se consemnează în scris, semnând martorul şi
contrasemnând organul judiciar. Declaraţia martorului are o valoare probantă de
sine stătătoare, independentă de celelalte probe, nu se cere să fie coroborată cu
alte probe, încât se poate da o hotărâre de condamnare ori de achitare în temeiul
declaraţiilor martorilor sau chiar a declaraţiei unui singur martor, dacă instanţa de
judecată şi-a format convingerea că relatările martorului sunt conforme cu
realitatea.

39
 6.3. Înscrisurile, ca mijloace de probă în procesul penal, fac dovada prin
conţinutul lor, adică în raport de faptele împrejurările de fapt ce sunt consemnate
în acel înscris, bineînţeles, în măsura în care respectivele fapte şi împrejurări
formează obiectul probaţiunii într-o anume cauză penală. Poate fi socotit înscris,
ca mijloc de probă în procesul penal, orice, consemnare, scriere realizată de o
persoană fizică sau juridică şi în care se fac referiri, constatări în legătură cu
anumite fapte şi împrejurări. Aceste consemnări, constatări ale celui ce a redactat
înscrisul, constituie probă în procesul penal şi pot contribui la aflarea adevărului
într-o cauză penală, în măsura în care formează convingerea instanţei de judecată
că sunt conforme cu realitatea. Acest mijloc de probă are o valoare probantă
independentă, de sine stătătoare şi poate conduce la darea unei hotărâri de
condamnare ori de achitare fără a fi necesar să fie coroborat cu alte probe.

6.4. Mijloacele materiale de probă, ca probe în procesul penal, sunt acele

obiecte, bunuri care conţin sau poartă o urmă a faptei săvârşite sau care prin
existenţa lor într-un anumit loc şi la o anumită persoană ori care prin conţinutul
lor fac dovada comiterii unei infracţiuni. În cadrul mijloacelor materiale de probă
legea distinge o categorie aparte, anume corpurile delicte, anume acele obiecte
care au fost folosite la săvârşirea unei infracţiuni sau au fost destinate acestui
scop, precum şi obiectele care sunt produsul infracţiunii urmărite ori judecate.
Prin urmele pe care le poartă sau le conţin, prin însăşi existenţa lor ori deţinere de
către anumite persoane ce nu au o autorizaţie în acest sens, obiectele ce constituie
mijloace de probă în procesul penal, pot contribui la aflarea adevărului într-o
anume cauză, în măsura în care instanţa de judecată reţine existenţa unei legături
cauzale între fapta comisă şi urmele pe care le poartă bunul, conţinutul bunului
etc. În unele cauze instanţa de judecată se poate pronunţa asupra acestei legături
cauzale, cum ar fi în situaţia deţinerii unui bun etc. În alte cauze penale trebuie
efectuată o constatare tehnico-ştiinţifică sau expertiză pentru a se constata că
urma pe care o poartă obiectul are legătură cu infracţiunea judecată, conţinutul
este falsificat etc. Şi aceste mijloace materiale de probă pot fi falsificate,
contrafăcute etc. şi de aici riscul survenirii unei erori judiciare. Folosirea acestui
mijloc de probă în procesul penal poate contribui la aflarea adevărului în măsura
în care instanţa de judecată consideră că în temeiul lor se poate reţine o situaţie de
fapt ce reprezintă realitatea.

6.5. Concluziile specialiştilor şi tehnicienilor care efectuează constatările

tehnico-ştiinţifice şi constatările medico-legale cât şi concluziile experţilor ce
efectuează expertize în procesul penal sunt probe în acest proces, când aceste
concluzii contribuie la lămurirea unor fapte şi împrejurări ce formează obiectul
probaţiunii într-o cauză penală dată. Se efectuează constatări medico-legale şi
tehnico-ştiinţifice şi nu expertize în caz de urgenţă, când există pericol de
40
dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt ori este
necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei. De aceea,
constatările se efectuează numai în faza de urmărire penală. Se lasă la aprecierea
organului de urmărire penală şi a instanţei de judecată dacă se dispune efectuarea
unei constatări ori a unei expertize. Legea prevede totuşi situaţii când, în anumite
cauze, folosirea acestor mijloace de probă este obligatorie:
în faza de urmărire penală este obligatorie efectuarea unei constatări medico-
legale în caz de moarte violentă, moarte a cărei cauză nu se cunoaşte ori
este suspectă sau când este necesară examinarea corporală asupra
învinuitului ori a persoanei vătămate pentru a constata pe corpul acestora
existenţa urmelor infracţiunii;
este obligatorie efectuarea expertizei, fie în faza de urmărire, fie în cursul
judecăţii, în cauzele de omor deosebit de grav, a unei expertize psihiatrice a
inculpatului; cât şi atunci când organele judiciare au îndoieli asupra stării
psihice a inculpatului; de asemenea, pentru a se putea dispune suspendare
urmăririi penale sau suspendarea judecăţii este necesară efectuarea unei
expertize medico-legale în legătură cu starea de sănătate a inculpatului,
pentru a se vedea dacă este sau nu în măsură să participe la desfăşurarea
procesului penal; în cazul infracţiunii de pruncucidere se efectuează o
expertiză medico-legală pentru a se stabili dacă noul-născut a fost ucis
imediat după naştere, cât şi a unei expertize psihiatrice pentru a se stabili
dacă mama noului-născut, a suferit, în momentul naşterii, o puternică
tulburare datorată naşterii şi care ar justifica fapta. Expertizele se
efectuează de experţi oficiali care funcţionează în instituţii de specialitate
(medicină legală şi criminalistică), iar atunci când nu sunt organizate astfel
de instituţii, expertiza se efectuează de către experţi ce fac parte din corpuri
de experţi oficiali, iar în ultimă instanţă, se apelează la persoane ce sunt
recunoscute pentru pregătirea lor într-un domeniu asemănător cauzei
urmărite ori judecate. Părţile au dreptul să ceară numirea şi a câte unui
expert recomandat de fiecare dintre ele, care să participe la efectuarea
expertizei alături de expertul numit de organul judiciar sau desemnat de
instituţia de specialitate (este vorba de ceea ce se numeşte expertiza
contradictorie). După efectuarea constatării tehnico-ştiinţifice, medico-
legale ori a expertizei, se întocmeşte un raport prin care se dau răspunsuri la
întrebările formulate. Concluziile raportului pot contribui la aflarea
adevărului în cauza dată. Aceste concluzii nu au valoare probantă mai
dinainte stabilită, nu sunt superioare altor probe chiar dacă expertiza a fost
obligatorie; de asemenea, pentru a fi luate în seamă nu trebuie coroborate
cu alte probe, ele având o valoare probantă independentă de alte probe,
încât se poate pronunţa o hotărâre de condamnare ori achitare prin luarea în
considerare numai a concluziilor expertului şi atunci când instanţa de
41
 judecată le consideră ca fiind conforme cu realitatea. Expertul nu este
judecătorul chestiunii expertizate, instanţa de judecată hotărăşte în privinţa
valorii concluziilor expertului, măsura în care îşi formează convingerea că
sunt conforme cu realitate.

7. MĂSURILE PROCESUALE

7.1. Noţiunea de măsuri procesuale

Părţile din proces au dreptul să participe la efectuarea actelor de urmărire

penală şi de judecată, să folosească modalităţile procesuale prevăzute de lege
pentru prezentarea susţinerilor lor, în vederea aflării adevărului şi justei
soluţionări cauzei. În aceeaşi măsură, părţile au şi obligaţii procesuale ce privesc
obligaţia lor de a participa la efectuarea actelor de urmărire şi de judecată, de a nu
se sustrage de la efectuarea acestor acte, de a se supune executării pedepsele
dispuse de instanţă, de a repara paguba cauzată prin infracţiune, de a nu încerca să
zădărnicească aflarea adevărului pe parcursul desfăşurării procesului penal.
Pentru a preîntâmpina astfel de situaţii, legea de procedură penală prevede o serie
de măsuri procesuale ce au rolul de a asigura buna desfăşurare a procesului penal
şi realizarea scopului acestuia. În principal, măsurile procesuale sunt:
măsurile preventive, care au un caracter personal şi privesc numai pe învinuit
sau pe inculpat. Ele au rolul de a asigura aflarea adevărului în cauză şi justa
ei soluţionare prin împiedicarea celui urmărit ori judecat de la săvârşirea de
acte ce ar fi de natură a zădărnici aflarea adevărului; de asemenea, aceste
măsuri se iau pentru a împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului
de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea sancţiunilor de
drept penal.
măsurile asigurătorii, ca măsuri procesuale cu caracter real, au rolul de asigura
repararea pagubei cauzate prin infracţiune şi executarea pedepsei amenzii
penale. Aceste măsuri constau în indisponibilizarea bunurilor inculpatului
şi părţii responsabile civilmente, până la soluţionarea definitivă a cauzei.

7.2. Măsurile preventive privesc numai pe învinuit sau inculpat şi sunt de

două feluri: unele sunt privative de libertate (reţinerea şi arestarea preventivă),
altele restrictive de drepturi (obligarea de a nu părăsi localitatea şi obligaţia de a
42
nu părăsi ţara). Aceste măsuri se iau cu titlul de excepţie, lăsându–se la aprecierea
organului judiciar, în sensul că procesul penal se desfăşoară, de principiu, cu
învinuitul sau inculpatul aflat în stare de libertate, sau să nu i se restrângă dreptul
de a se deplasa oriunde pe teritoriul României. Într-o singură situaţie, în cazul
infracţiunilor flagrante cărora li se aplică procedura urgentă de urmărire şi de
judecată, se ia obligatoriu măsura reţinerii învinuitului, în continuare, arestarea
învinuitului sau inculpatului fiind lăsată la aprecierea instanţei de judecată, la
propunerea procurorului. Legea de procedură penală prevede următoarele măsuri
preventive: reţinerea învinuitului, arestarea învinuitului, arestarea inculpatului,
obligarea învinuitului sau inculpatului de a nu părăsi localitatea, obligarea
învinuitului sau inculpatului de a nu părăsi ţara. De observat că oricare dintre
măsurile preventive poate fi luată numai în cadrul procesului penal, după
începerea urmăririi penale, fie în fază de urmărire, fie în fază de judecată. De
asemenea, măsurile preventive privative de libertate se iau numai faţă de învinuiţi
sau inculpaţi, persoane fizice nu şi faţă de persoanele juridice în condiţiile în care
şi persoanele juridice pot fi subiecţi activi ai infracţiunii şi implicit subiecţi pasivi
ai acţiunii penale.
Pentru luarea oricăreia dintre măsurile preventive se cer următoarele condiţii
generale:
din probele administrate în cauză să rezulte că s –a comis o faptă prevăzută de
legea penală. Legea de procedură admite a se lua o măsură preventivă faţă
de persoana urmărită şi faţă de care a început urmărirea şi în lipsa unor
probe obţinute prin intermediul mijloacelor de probă prevăzute de lege, ci
numai în temeiul unor indicii temeinice, adică atunci când în cauză sunt
anumite date din care rezultă presupunerea rezonabilă că persoana faţă de
care se efectuează acte premergătoare sau acte de urmărire penală a săvârşit
fapta în legătură cu care se desfăşoară urmărirea.
pentru fapta în legătură cu care se desfăşoară urmărirea penală, legea penală să
prevadă pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau închisoarea. Dacă legea penală
prevede pentru respectiva faptă, pedeapsa închisorii alternativ cu pedeapsa
amenzii, nu pot fi luate faţă de învinuit sau inculpat măsuri preventive şi cu
atât mai mult dacă fapta este sancţionată numai cu amendă.
Pe lângă condiţiile generale arătate, pentru luarea măsurii reţinerii învinuitului,
a arestării învinuitului, şi a arestării inculpatului se mai cere: să existe unul din
cazurile prevăzute de lege şi care să justifice o astfel de măsură. Legea de
procedură are în vedere mai multe astfel de situaţii şi anume:
învinuitul sau inculpatul a fugit sau s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la
urmărire sau de la judecată, ori există date că va încerca să fugă sau să se
sustragă în orice mod de la urmărirea penală, de la judecată ori de la
executarea pedepsei, iar pentru fapta pentru care este învinuit, pedeapsa

43
 prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea mai mare de 4
ani;
învinuitul sau inculpatul a încălcat, cu rea-credinţă, măsura obligării de a nu
părăsi localitatea, sau ţara ori obligaţiile care îi revin pe durata acestor
măsuri, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta pentru care este învinuit
este detenţiunea pe viaţă ori închisoarea mai mare de 4 ani;
există date din care rezultă că învinuitul sau inculpatul încearcă să
zădărnicească în mod direct sau indirect aflarea adevărului prin influenţarea
unei părţi, a unui martor sau expert ori prin distrugerea, alterarea sau
sustragerea mijloacelor materiale de probă, iar pedeapsa prevăzută de lege
pentru fapta pentru care este învinuit este detenţiunea pe viaţă ori
închisoarea mai mare de 4 ani;
există date din care rezultă că învinuitul sau inculpatul pregăteşte săvârşirea
unei noi infracţiuni, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta pentru care
este învinuit este detenţiunea pe viaţă ori închisoarea mai mare de 4 ani;
învinuitul sau inculpatul a săvârşit cu intenţie o infracţiune, iar pentru fapta
pentru care este învinuit, legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă ori
închisoarea mai mare de 4 ani;
există date din care rezultă că învinuitul sau inculpatul exercită presiuni asupra
persoanei vătămate sau că încearcă o înţelegere frauduloasă cu aceasta, iar
pentru fapta pentru care este învinuit, legea prevede pedeapsa detenţiunii pe
viaţă ori închisoarea mai mare de 4 ani;
învinuitul sau inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede
pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, şi
există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru
ordinea publică.
Dacă sunt îndeplinite condiţiile mai sus arătate pentru luarea măsurii arestării
preventive a învinuitului sau inculpatului aceste măsuri pot fi dispuse, în fază de
urmărire penală, numai de către instanţa de judecată, iar în cursul judecăţii,
fireşte, arestarea inculpatului se dispune de instanţa de judecată. Pentru luarea
măsurii arestării preventive în cursul urmăririi penale – atât a învinuitului cât şi a
inculpatului – procurorul mai înainte de a sesiza instanţa cu cererea de luare a
măsurii arestării preventivă, procedează la ascultarea învinuitului sau a
inculpatului, ascultarea privind învinuirea, dar în principal motivele ce ar justifica
arestarea în raport de situaţiile prevăzute de lege, fiind posibil ca inculpatul să dea
explicaţii faţă de care să nu fie necesară arestarea (de exemplu, inculpatul nu s-a
prezentat la chemările ce i s-au făcut de către organul de urmărire penală,
crezându-se că se sustrage de la urmărire, dar acesta face dovada că a fost bolnav
şi s-a aflat internat în spital într–o situaţie deosebit de gravă şi nu a putut
comunica această situaţie organului de urmărire). La fel, instanţa ce a fost sesizată
de către procuror, mai înainte de a se pronunţa asupra propunerii procurorului de
44
arestare a celui urmărit, procedează la ascultarea acestuia, fiindu-i asigurată
asistenţa juridică. În mod corespunzător, inculpatul este ascultat de instanţa de
judecată atunci când se pune problema arestării acestuia în faza de judecată.
Măsurile preventive pot fi luate de autorităţile publice judiciare prevăzute de
lege, după cum urmează:
reţinerea se dispune în faza de urmărire penală de către procuror cât şi de către
organul de cercetare penală care au obligaţia de a–l înştiinţa, de îndată, pe
procuror cu privire la măsura luată;
obligarea de a nu părăsi localitatea şi obligarea de a nu părăsi ţara pot fi luate,
în faza de urmărire penală, de către procuror, iar în cursul judecăţii, de către
instanţa de judecată;
arestarea preventivă a învinuitului, în cazul urmăririi penale, se dispune de
instanţa de judecată, la sesizarea procurorului;
arestarea preventivă a inculpatului, în cursul urmăririi penale, se dispune de
instanţa de judecată, la sesizarea procurorului; în cursul judecăţii, măsura se
dispune de către instanţă, din oficiu ori la cererea procurorului sau a părţii
vătămate.
Oricare dintre măsurile preventive pot fi luate pentru o anumită durată de timp,
prevăzută de lege. Astfel:
reţinerea se dispune pentru cel mult 24 ore, acest termen nu se poate prelungi,
ci este posibilă lipsirea de libertate a învinuitului, în continuare, numai dacă
se dispune arestarea acestuia;
obligarea de a nu părăsi localitatea se dispune în cursul urmăririi penale pentru
cel mult 30 de zile, cu posibilitatea prelungirii acestui termen. Prelungirea o
dispune numai instanţa competentă a judeca în fond cauza, la sesizarea
procurorului. Instanţa de judecată poate dispune prelungirea termenului cu
încă 30 de zile, şi mai poate acorda şi alte prelungiri, de câte 30 de zile, fără a
se putea depăşi, în faza de urmărire penală, termenul de un an. În mod
excepţional, când pedeapsa prevăzută de lege, pentru infracţiunea urmărită,
este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 10 ani sau mai mare, durata
maximă a obligării de a nu părăsi localitatea – repetăm, în faza de urmărire
penală – este de cel mult 2 ani. Când cauza este în faza de judecată, măsura
preventivă a obligării inculpatului de a nu părăsi localitatea durează până la
soluţionarea definitivă a cauzei, afară de cazul în care instanţa a dispus
revocarea măsurii.
în mod corespunzător şi în ce priveşte obligarea de a nu părăsi ţara, durata
măsurii este aceeaşi ca şi în cazul obligării de a nu părăsi localitatea.
durata arestării preventive a învinuitului, în cazul urmăririi penale, nu poate
depăşi 10 zile. Durata acestui termen nu poate fi prelungită; când se impune
lipsirea de libertate, în continuare, a celui urmărit se procedează astfel:
existând temei pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, procurorul pune
45
 în mişcare acţiunea penală prin ordonanţă şi ca urmare, învinuitul
dobândeşte calitatea procesuală de inculpat. Cel urmărit având calitatea de
inculpat poate fi arestat pentru o perioadă de timp mai mare.
durata arestării preventive a inculpatului, în faza de urmărire penală, se
dispune de instanţa de judecată pentru cel mult 30 zile cu posibilitatea
prelungirii, tot de către instanţa de judecată, le sesizarea procurorului. Mai
înainte de expirarea duratei de 30 de zile pentru care s–a dispus, iniţial,
arestarea preventivă a inculpatului, instanţa este sesizată de către procuror
printr-o cerere de prelungire a arestării preventive, instanţa de judecată
putând acorda o prelungire de încă 30 de zile, şi în caz de nevoie se mai pot
acorda şi alte asemenea prelungiri, urmând de fiecare dată aceeaşi
procedură, fără a se putea depăşi un termen de 180 de zile. Dacă până la
expirarea celor 180 de zile urmărirea penală nu a fost finalizată, fiind
necesară continuarea acesteia, inculpatul nu mai poate fi privat de libertate
în cauza în care s –a luat măsura. În cursul judecăţii, arestarea preventivă a
inculpatului durează până la soluţionarea definitivă a cauzei, cu obligaţia
instanţei de judecată de a verifica, cel puţin odată la 60 de zile, temeinicia
şi legalitatea măsurii luate şi în caz în care se constată că temeiurile care au
determinat luarea măsurii au încetat şi nu există temeiuri noi care să
justifice menţinerea măsurii, măsura se revocă. Dacă nu–i cazul revocării
măsurii se dispune menţinerea arestării preventive până la soluţionarea
definitivă a cauzei.
O măsură preventivă luată de către organul judiciar competent poate fi
înlocuită cu o altă măsură preventivă, când s-au schimbat temeiurile care au
determinat luarea acelei măsuri, dar cu respectarea următoarelor cerinţe: să fie
îndeplinite condiţiile pentru luarea noii măsuri preventive iar competenţa dispune
înlocuirea este organul judiciar care are dreptul a dispune în privinţa noii măsuri
preventive. Se înlocuieşte o măsură preventivă de o anumită natură – obligarea de
a părăsi localitatea – cu măsura arestării preventive, sau situaţiunea inversă.
Pentru luarea măsurilor faţă de infractorii minori, se cer aceleaşi condiţii de fond
şi de formă ca pentru infractorii minori, elementele de diferenţiere privesc durata
măsurilor preventive privative de libertate. Astfel, reţinerea infractorului minor,
între 14-16 ani este permisă numai în mod cu totul excepţional, şi atunci când
acesta a comis o infracţiune pentru care legea penală prevede pedeapsa detenţiunii
pe viaţă sau închisoarea de 10 ani sau mai mare; reţinerea poate fi dispusă pentru 10
ore, dar cu posibilitatea – o excepţie de la regula generală – prelungirii reţinerii de
către procursor, atunci când măsura a fost luată de către organul de cercetare penală,
pentru încă 10 ore. În ce priveşte reţinerea minorului de peste 16 ani, sunt aplicabile
aceleaşi reguli ca pentru infractorii majori. Pentru arestarea preventivă a
învinuitului sau inculpatului minor ce are vârsta între 14 şi 16 ani, arestarea acestuia
este posibilă numai dacă a comis fapte foarte grave, adică infracţiuni pentru care
46
legea penală prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă ori pedeapsa închisorii mai mare
de 10 ani. Infractorul minor ce are doar calitatea procesuală de învinuit, poate fi
arestat pentru cel mult 3 zile, iar inculpatul minor între 14 şi 16 ani poate fi arestat –
atât în faza de urmărire penală cât şi în cursul judecăţii în primă instanţă – poate fi
arestat pentru cel mult 15 zile; cu posibilitatea ca în cursul urmăririi penale această
măsură să poată fi prelungită, dar pentru perioade de timp mai scurte. Inculpatul
minor ce a împlinit 16 ani poate fi arestat pentru cel mult 20 de zile, cu posibilitatea
prelungirii. Învinuitul minor poate fi arestat pentru cel mult 3 zile, indiferent dacă
este cu vârsta între 14 şi 16 ani sau mai mare de 16 ani.
Măsurile preventive se revocă de către organele judiciare competente dacă au
încetat temeiurile ce au justificat luarea oricăreia dintre măsurile preventive. Se
lasă la aprecierea organului judiciar dacă dispune ori nu revocarea unei măsuri
preventive. Legea prevede anumite situaţii când măsurile încetează de drept, legea
impune obligatoriu încetarea măsurii preventive fără a se da posibilitatea
organului judiciar de a face aprecieri în privinţa acestor situaţii. Măsurile
preventive, oricare ar fi, încetează de drept în următoarele situaţii.
la expirarea termenului pentru care a fost luată măsura;
procesul penal nu mai poate continua deoarece a intervenit o cauză faţă de care
acţiunea penală nu poate fi exercitată, şi procurorul a dispus scoaterea de
sub urmărire penală ori încetarea urmăririi penale, iar instanţa a dispus
achitarea ori încetarea procesului penal.
În ceea ce priveşte arestarea preventivă a inculpatului, pe lângă situaţiile
arătate anterior, această măsură încetează de drept şi atunci când, în cursul
judecăţii în primă instanţă, durata arestării a atins jumătatea maximului pedepsei
închisorii prevăzută de lege pentru infracţiunea care face obiectul învinuirii. Ca
urmare, atunci când cauza se află în stadiul judecăţii în apel ori în recurs, nu mai
este aplicabil acest caz de încetare de drept a măsurii arestării preventive a
inculpatului.
Actele de dispoziţie ale organelor judiciare competente ce au dispus în privinţa
luării, înlocuirii, revocării, încetării de drept a unei măsuri preventive, sau prin
care s-a dispus asupra propunerii de prelungire a arestării preventive a
inculpatului, sunt supuse controlului judiciar, astfel:
contra ordonanţei de reţinere, calea de atac este plângerea adresată
procurorului ce exercită supravegherea activităţii organului de cercetare
penală, respectiv procurorului ierarhic superior;
dacă în faza de urmărire penală procurorul a dispus luarea măsurii preventive a
obligării de a nu părăsi localitatea sau a obligării de a nu părăsi ţara,
învinuitul sau inculpatul se poate adresa cu plângere la instanţa
judecătorească competentă a judeca în primă instanţă; dar plângerea poate
fi adresată şi procurorului ierarhic superior, fără a fi condiţionată plângerea

47
 la instanţă, de folosirea în prealabil a plângerii la procurorul ierarhic
superior;
dacă instanţa de judecată a dispus, în timp ce cauza este în faza de urmărire
penală, arestarea preventivă a învinuitului sau a inculpatului, acesta are la
îndemână calea de atac a unui recurs separat împotriva încheierii instanţei;
în timp ce o cauză penală se află în cursul judecăţii, instanţa poate dispune prin
încheiere în privinţa oricărei măsuri preventive, această încheiere fiind
supusă unui recurs separat. Când judecata se desfăşoară cu inculpatul arestat
în cauză, instanţa de judecată este obligată să verifice periodic, dar nu mai
târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive,
nerespectarea acestei cerinţe atrăgând încetarea de drept a măsurii arestării
preventive a inculpatului.
Învinuitul sau inculpatul faţă de care a fost luat măsura arestării preventive
poate cere liberarea provizorie, legea reglementând două modalităţi ale liberării
provizorii: sub control judiciar şi pe cauţiune. Liberarea provizorie sub control
judiciar sau pe cauţiune, are caracter facultativ şi este provizorie – rezultă chiar
din denumire – putându-se reveni asupra acesteia când se impune arestarea
preventivă ori măsura a fost revocată pentru situaţii imputabile celui arestat.
Instanţa de judecată are competenţa de a rezolva cererea de liberare provizorie a
celui arestat preventiv.
Liberarea provizorie poate fi dispusă dacă:
urmărirea sau judecata se desfăşoară în legătură cu o infracţiune comisă din
culpă, indiferent de pedeapsa prevăzută de lege; dacă infracţiunea a fost
săvârşită cu intenţie, pedeapsa închisorii prevăzută de lege, să nu fie mai
mare de 18 ani;
învinuitul sau inculpatul să nu fie recidivist;
din datele existente în cauză să nu rezulte că acesta nu trebuie pus în libertate
şi în acest fel se caută a-l împiedica să comită o altă infracţiune ori să
zădărnicească aflarea adevărului. Pe timpul liberării provizorii, învinuitul
sau inculpatul are, în principal, obligaţia de a comunica organului judiciar
orice schimbare de domiciliu sau reşedinţă, să se prezinte la orice chemare
a organului judiciar, să nu îndeplinească activităţi de natură a zădărnici
aflarea adevărului în cauză, să nu comită o altă infracţiune intenţionată.
Dacă nu respectă aceste obligaţii, liberarea provizorie poate fi revocată, iar
în cazul liberării provizorii pe cauţiune, învinuitul sau inculpatul ce nu a
îndeplinit cu rea credinţă aceste obligaţii, cauţiunea se face venit la bugetul
statului.

7.3. Măsurile asigurătorii ce se iau în cursul procesului penal constau în

indisponibilizarea bunurilor mobile şi imobile ale inculpatului şi ale părţii
responsabile civilmente în vederea reparării pagubei cauzate prin infracţiune sau a
48
acordării de daune morale persoanei vătămate ce are calitatea de parte civilă în
procesul penal, cât şi în vederea asigurării executării pedepsei penale a amenzii.
Măsurile asigurătorii luate în vederea asigurării executării pedepsei amenzii se iau
numai asupra bunurilor inculpatului, deoarece răspunderea penală este personală şi
ca urmare amenda penală se execută numai asupra bunurilor infractorului. În
schimb, măsurile asigurătorii ce se iau în vederea reparării pagubei ori acordarea de
daune morale privesc atât bunurile inculpatului cât şi bunurile părţii responsabile
civilmente. În cursul urmăririi penale se iau de către procuror, iar în faza de
judecată se iau de către instanţa de judecată şi durează până la soluţionarea
definitivă a cauzei, afară de cazul când ar fi revocate.
Luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie în cauzele penale în care
persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu
capacitate de exerciţiu restrânsă, fie că persoana vătămată , în condiţiile legii
civile a cerut repararea pagubei, fie că acţiunea civilă a fost alăturată, din oficiu,
acţiunii penale.
Ca măsuri asigurătorii legea prevede, în principal, sechestrul şi poprirea .
Pentru a fi pus sechestrul penal asupra bunurilor mobile ale inculpatului şi ale
părţii responsabile civilmente, este necesară mai întâi identificarea şi evaluarea
lor, sechestrul fiind pus în limitele unei valori apropiate de valoarea pagubei, iar
mai apoi sunt trecute într-un proces verbal prin care se dispune şi
indisponibilizarea lor. De principiu, bunurile mobile sechestrate nu se ridică, dar,
în caz de pericol de înstrăinare pot fi ridicate, putându–se numi un custode. Se
ridică obligatoriu de către organele care pun în executare sechestrul următoarele
bunuri mobile: bunurile perisabile, obiectele din metale sau pietre preţioase,
mijloacele de plată străine, titlurile de valoare interne, obiectele de artă şi muzeu,
colecţiile de valoare, sumele de bani care fac obiectul sechestrului. În ce priveşte
bunurile imobile, sechestrul se ia în condiţiile legii civile. Poprirea constă în
indisponibilizarea sumelor de bani datorate inculpatului şi părţii responsabile
civilmente, în calitate de creditori, sume ce se află în mâinile debitorilor acestora,
până la scadenţă, dată la care aceste sume nu se remit creditorilor ci se depun la
bancă, pe numele creditorului, însă recipisa se depune la organul judiciar. Din
sumele proprite, la soluţionarea definitivă a cauzei, se acoperă paguba ori amenda
penală. În unele cauze penale, în raport de specificul cauzei, pot fi dispuse cu
caracter provizoriu – având semnificaţia unei măsuri asigurătorii – şi restituirea
lucrurilor ridicate de la învinuit sau inculpat persoanei vătămate. De asemenea, se
poate dispune restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii.

49
 8. CITAREA ŞI MANDATUL DE ADUCERE

Citarea şi mandatul de aducere sunt acte procedurale prin îndeplinirea cărora

se asigură participarea unor persoane – părţi sau alte persoane chemate în
interesul cauzei – la desfăşurarea procesului penal.
Citarea este actul procedural scris şi individual prin care o persoană este
chemată în faţa unui anume organ de urmărire penală sau a unei instanţe de
judecată, la o anumită dată, sub o anumită sancţiune în caz de neprezentare. Deşi
citarea este folosită şi în faza de urmărire penală, acestui act procedural i se
acordă de lege o importanţă sporită în faza de judecată, când activitatea de
judecată nu se poate desfăşura dacă oricare dintre părţi nu a fost legal citată.
Citarea este un act procedural scris, dar legea admite citarea şi prin notă telefonică
sau telegrafică, situaţii în care este mai dificil a se face dovada că persoana citată
a luat cunoştinţă de chemarea ce i s-a făcut. Citarea este totodată şi un act
procedural individual, fiecare persoană, în parte, fiind chemată în faţa organului
judiciar.
Citarea cuprinde două elemente: chemarea care este de natură să asigure
cunoaşterea de către cel citat a motivelor pentru care este citat (organul judiciar,
persoana citată, data când trebuie să se înfăţişeze, calitatea procesuală în care este
citat) sancţiunea primeşte consecinţele procesuale în caz de neprezentare (pentru
părţi sancţiunea este judecata în lipsă, iar pentru martor, expert, interpret
sancţiunea este amenda judiciară). O persoană este citată la adresa unde locuieşte;
dacă nu se cunoaşte această adresă, va fi citată la locul de muncă prin conducerea
unităţii; nu se cunosc aceste prime două locuri, se citează prin afişare la sediul
consiliului local în a cărui rază teritorială s-a săvârşit infracţiunea, iar dacă
activitatea infracţională s-a desfăşurat în mai multe locuri, pe raza mai multor
localităţi, citarea se face la consiliul local din localitatea unde se află organul
judiciar care efectuează urmărirea penală. Alte situaţii avute în vedere de lege:
bolnavi internaţi în unităţi spitaliceşti ori deţinuţii aflaţi în penitenciare, se citează
prin administraţi acestor unităţi; militarii se citează la unitatea din care fac parte,
prin comandantul acesteia (anterior Legii 356/2006, în acest mod erau citaţi doar
50
militarii încazarmaţi, pentru ceilalţi militari fiind aplicabile regulile generale); cei
ce locuiesc în străinătate, citarea se face potrivit normelor de drept internaţional
penal aplicabile în relaţia cu statul solicitat. Dacă nu sunt astfel de norme, citarea
se face prin scrisoare recomandată, dacă se cunoaşte adresa celui citat. Înmânarea
citaţiei se face prin agenţi anume însărcinaţi în acest scop ori prin mijlocirea
serviciului poştal. Îndeplinirea procedurii de citare se dovedeşte prin actul de
primire a citaţiei ori procesul-verbal prin care se constată predarea sau afişarea
citaţiei.
Mandatul de aducere se foloseşte de organul de urmărire penală sau instanţa de
judecată atunci când cel citat nu se prezintă în faţa organului judiciar şi pentru
asigurarea prezenţei se dispune aducerea silită. Mandatul de aducere este actul
procedural scris şi individual care cuprinde ordinul adresat agenţilor de poliţie ori
jandarmerie – ca autorităţi ale administraţiei publice – de a aduce în faţa organului
judiciar ce a omis respectivul mandat de aducere, pe cel indicat chiar prin
folosirea forţei publice. Persoanele aduce cu mandat de aducere se ascultă de
îndată şi nu pot rămâne la dispoziţia organului judiciar decât timpul strict necesar
pentru audierea lor.

51
 9. TERMENELE ÎN PROCESUL PENAL

În ce priveşte desfăşurarea procesului penal există cerinţa ca acesta să fie

finalizat într–un termen rezonabil, în aşa fel încât momentul pronunţării unei
hotărâri judecătoreşti asupra fondului – fie ea de condamnare sau achitare – să fie
cât mai aproape de momentul săvârşirii infracţiunii urmărite şi judecata. De aceea,
pentru unele acte procesuale şi procedurale, legea de procedură penală impune
respectarea unor termene, fie că actele pot fi îndeplinite înăuntrul unor termene,
fie că trebuiesc efectuate înainte de o anumită dată, fie că pot fi efectuate numai
după expirarea unui termen. În ce priveşte măsurile procesuale, acestea pot fi
luate numai pentru o anumită durată de timp, cu consecinţe corespunzătoare în
caz de împlinire a termenului pentru care a fost luată măsura procesuală.
În cadrul procesului penal, se întâlnesc termene substanţiale şi termene
procedurale. Termenele substanţiale privesc instituţii ale dreptului penal material,
adică interese extraprocesuale, cum ar fi termenele privitoare la pedeapsa
închisorii, cele privind răspunderea penală. Tot în această categorie intră şi
termenele privitoare la măsurile preventive, deoarece termenele privind măsurile
preventive privative de libertate trebuie să aibă acelaşi mod de calcul cu termenul
de pedeapsă a închisorii, durata reţinerii şi a arestării preventive fiind dedus din
durata pedepsei închisorii. Termenele procedurale privesc instituţii ale procesului
penal, interese procesurale ale participanţilor la proces şi au rolul de a disciplina
activitatea procesual penală.

9.1. În ce priveşte termenele procedurale, pot fi clasificate după mai multe

criterii:
după autoritatea care le stabileşte sunt termene legale şi judiciare, cu
consecinţa că un termen legal nu poate fi modificat de către organul
judiciar, pe când cele judiciare pot fi modificate de către organele judiciare,
cu obligaţia pentru acestea de a încunoştiinţa participanţii la proces în
legătură cu noul termen.
52
 după natura lor, sunt termene imperative (peremptorii) şi prohibitive
(dilatorii). În cazul termenului prohibitiv, actul trebuie şi poate fi îndeplinit
numai după expirarea termenului, astfel este prematur efectuat; pe când în
cazul termenelor imperative actul trebuie îndeplinit mai înainte ca termenul
să expire, altfel este tardiv.
după sancţiunea ce intervine în caz de nerespectarea a termenului; Sancţiunile
pentru actele îndeplinite cu nerespectarea unui termen procedural absolut
sunt de ordin procesual şi anume: dacă nu se respectă un termen absolut şi
imperativ, actul tardiv îndeplinit, nu produce efecte juridice fiind lovit de
nulitate, iar titularul dreptului ce putea sau trebuia exercitat într–un anumit
termen care este absolut, este decăzut din exerciţiul acelui drept şi pe viitor
nu mai poate exercita dreptul (apelul tardiv este respins şi nu se mai poate
cere, pe viitor un nou apel), cu excepţia acelor termene la care legea admite
repunerea în termen (este posibilă repunerea în termenul de apel şi de
recurs); dacă nu se respectă un termen prohibitiv şi absolut sancţiunea este
nulitatea actului, actul este desfiinţat, se aşteptă curgerea termenului, după
care actul poate fi îndeplinit şi produce efectele juridice corespunzătoare;
după modul cum sunt fixate: termene fixe, maxime şi minime. În cazul
termenelor procedurale fixe se stabileşte o anumită dată – an, lună, zi, oră –
când actul poate fi îndeplinit. Termen procedural maxim impune cerinţa
îndeplinirii actului până la o limită maximă de timp, fixată pe ani, luni, zile,
ore, dar actul poate fi îndeplinit şi într-o durată de timp mai mică. Termenul
procedural este minim atunci când se fixează o durată minimă de timp –
ani, luni, zile, ore – înăuntrul căreia actul poate fi efectuat, dar actul poate fi
efectuat cu mult mai înainte de limita fixată (citaţia trebuie înmânată
inculpatului cu cel puţin 5 zile înaintea termenului fixat pentru judecată).

9.2. Modul de calcul al termenelor este diferit după cum acestea sunt pe ore şi
zile, ori pe luni şi ani, cât şi dacă este un termen substanţial ori procedural.
Termenele pe ore şi zile, cele procedurale se calculează potrivit sistemului pe
ore şi zile libere (un termen de trei zile care începe a curge în ziua de luni a
săptămânii, expiră în aceeaşi săptămână, vineri), pe când cele privitoare la
măsurile preventive (ca termene substanţiale) se calculează pe ore şi zile pline
(arestarea preventivă pe trei zile, dispusă în ziua de luni a săptămânii, expiră în
aceeaşi săptămână, miercuri). Termenele pe luni şi ani, cele procedurale se
calculează potrivit sistemului zis calendaristic şi anume, luna expiră în ziua
corespunzătoare a ultimei luni (28 martie – 28 aprilie 2005, pentru un termen de o
lună), iar în cazul anilor, ziua corespunzătoare a lunii corespunzătoare din ultimul
an (28 martie 2005 – 28 martie 2006, pentru un termen de un an), pe când în cazul
termenelor substanţiale (care pot privi şi măsurile preventive), luna expiră cu o zi
înainte de ziua corespunzătoare a ultimei luni (28 martie 2005 – 27 aprilie 2005,
53
pentru un termen de arestare de o lună de zile), iar anul în mod corespunzător (28
martie 2005 – 27 aprilie 2006, pentru un termen de un an). În ce priveşte
termenele procedurale, pe zile, pe luni şi pe ani, legea prevede posibilitatea
prerogării lor în situaţie în care un astfel de termen expiră într–o zi nelucrătoare,
actul putând fi îndeplinit în următoarea zi lucrătoare. Nu se aplică această regulă
în cazul termenelor substanţiale, acestea dacă expiră într–o zi nelucrătoare,
măsura preventivă încetează în aceea zi, cum de altfel, măsurile preventive pot fi
luate şi în zile nelucrătoare. Este posibilă şi o abreviere a termenelor procedurale
pe luni şi pe ani, atunci când ultima lună sau luna corespunzătoare din ultimul an,
nu are zi corespunzătoare (termenul începe să curgă pe 31 ianuarie 2005 şi expiră
pe 28 februarie 2005, deoarece februarie nu are zi corespunzătoare cu luna
ianuarie). De asemenea, se ajunge la o abreviere a termenului procedural ca
urmare a programului autorităţilor publice judiciare, program ce nu este până la
orele 24 ale zilei.
Pentru ca un act ce a fost îndeplinit de un participant la procesul penal să
producă efectele juridice prevăzute de lege, atunci când legea impune condiţia
respectării unui termen procedural, acest act trebuie depus la autoritatea publică
judiciară înăuntrul acelui termen sau după expirarea duratei de timp, prevăzută de
lege, altfel actul este fie tardiv îndeplinit ori este prematur efectuat. Legea are în
vedere anumite situaţii impuse de realităţile vieţii sociale, administrative etc., în
sensul că actul nu este depus la autoritatea judiciară competentă, ci la altă
autoritate publică a statului arătat de lege, iar acel act fiind înregistrat la
autoritatea judiciară competentă după exprimarea termenului. Cu toate acestea,
actul produce efecte juridice prevăzute de lege, legea numindu-le acte considerate
ca făcute în termen. Astfel, pentru actele îndeplinite de către procuror, acte ce
sunt adresate altor autorizări publice judiciare, unor autorităţi publice ale statului,
părţilor din proces ori unor persoane ce nu au calităţi procesuale într-o cauză
penală, se are în vedere data – oră, zi, lună, an – din registrul de ieşiri al
parchetului, indiferent când actul este primit de destinatar. De la această regulă
este o singură excepţie: pentru căile de atac folosite de către procuror împotriva
unor acte de jurisdicţie, se ia în seamă nu data din registrul de ieşiri al parchetului,
ci data din registrul de intrări al instanţei competente a rezolva calea de atac ce
este de competenţa unei anume instanţe judecătoreşti.
Pentru actele îndeplinite de către părţile din proces, acte ce sunt adresate
autorităţilor publice judiciare, sunt avute în vedere, de către lege, următoarele
situaţii:
pentru persoanele aflate în stare de deţinere, se ia în seamă data înregistrării
actului la administraţia locului de deţinere, cu obligaţia de a-l transmite
autorităţii judiciare competente;

54
 pentru militari – toate persoanele ce au calitatea de militar, nu mai cei în
termen sau cei încazarmaţi – se ia în seamă data înregistrării actului la
unitatea militară, cu aceeaşi obligaţie de a-l trimite autorităţii competente;
oricare dintre participanţii la procesul penal poate trimite un act la o autoritate
judiciară prin intermediul serviciilor poştale, caz în care se foloseşte doar
scrisoarea recomandată şi se ia în seamă, pentru valabilitatea actului, data
de depunere a scrisorii recomandate.
Pentru persoanele internate în unităţi spitaliceşti acestea trebuie să depună
actul la autoritatea judiciară competentă sau la oficiul poştal prin scrisoare
recomandată; nu produce efecte juridice înregistrarea actului la administraţia
unităţii spitaliceşti, chiar dacă aceasta a trimis actul depus la autoritatea judiciară,
deşi nu avea, potrivit legii această obligaţie. Dacă unitatea spitalicească a trimis la
autoritatea judiciară actul depus la administraţia ei şi actul a fost înregistrat la
autoritatea judiciară în termenul prevăzut de lege, se cheamă că actul a fost depus
în termen de către parte şi produce efecte juridice.
În ce priveşte plângerea prealabilă aceasta trebuie depusă în două luni de la
cunoaşterea făptuitorului la organul de urmărire penală. Legea are în vedere
posibilitatea depunerii greşite a acestei plângeri prealabile de către persoana
vătămată la instanţa judecătorească nu la organul de urmărire penală, caz în care
legea consideră că a fost depusă în termen dacă a fost înregistrată înăuntrul celor
două luni la instanţa judecătorească, situaţie în care aceasta are obligaţia de a
trimite organului de urmărire penală, indiferent de data la care este înregistrată la
organul de urmărire penală. Nu ne aflăm în această situaţie atunci când plângerea
prealabilă ar fi depusă în mod greşit la o altă autoritate publică (prefectură) a
statului.
În cazul în care, cu ocazia îndeplinirii unor acte procesuale sau procedurale, nu
sunt respectate termenele procedurale, sancţiunile procesuale sunt:
în cazul nerespectării unui termen imperativ şi absolut (termenul de apel ori de
recurs) actul îndeplinit este lovit de nulitate (se respinge apelul ori recursul
ca tardiv introdus), iar titularul dreptului de a face apel sau recurs, este
decăzut din acest drept, pe viitor nu mai poate declara apel sau recurs, afară
de cazul când instanţa de control judiciar ar dispune repunerea în termen,
pentru motive temeinice de împiedicare care l–au pus pe titularul dreptului
în imposibilitatea de a respecta termenul, ar fi posibil un apel sau recurs
peste termen.
în cazul nerespectării celorlalte categorii de termene, sancţiunea este nulitatea
actului, dacă sunt îndeplinite cele trei condiţii pentru a opera nulitatea.
Actul declarat nul poate fi refăcut, în condiţiile legii, şi trebuie refăcut
pentru a se asigura desfăşurarea procesului penal în continuare.
în cazul măsurilor procesuale, atunci când o măsură procesuală a fost luată
pentru un anumit termen – fie că termenul este prevăzut de lege, ori a fost
55
 stabilit de organul judiciar – expirarea acelui termen atrage încetarea de
drept a acelei măsuri şi a efectului acesteia.

10. SANCŢIUNILE PROCESUAL – PENALE

Sancţiunile de drept penal material, în caz de încălcare a dispoziţiilor legii

penale, sunt aplicabile infractorilor, adică celor ce au nesocotit cerinţele impuse
de norma de drept încălcată. Sancţiunile procesual –penale privesc actele
procesuale şi procedurale îndeplinite în cadrul procesului penal cu nesocotirea
cerinţelor normelor de drept procesual penal. În situaţia în care se aplică o
sancţiune de drept procesual –penal oricăruia dintre actele procesuale sau
proceduale îndeplinite cu încălcarea dispoziţiilor legale ce reglementează
desfăşurarea procesului penal, de principiu, actul este lovit de nulitate, este
desfiinţat şi nu mai produce efecte juridice. Este lipsit de eficienţă juridică actul
desfiinţat dar această nulitate are, de obicei, influenţă şi în ce priveşte alte acte
procesuale şi procedurale a căror temeinicie şi legalitate este condiţionată de
temeinicia şi legalitatea actului declarat nul. Ca urmare, în unele cauze penale se
ajunge la reluarea chiar din etapa şi faza procesuală în care se afla cauza la
momentul procesual al îndeplinirii actului anulat, urmând a se îndeplini, din nou,
toate actele ulterioare, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti. Din
acest punct de vedere sancţiunile procesual-penale sunt primite ca un remediu
procesual.

10.1. Legea de procedură penală prevede următoarele sancţiuni

procesuale-penale:

decăderea titularului unui drept procesual din exerciţiul acelui drept, atunci
când nu a fost respectat un termen procedural – imperativ şi absolut –,
înăuntrul căruia putea sau trebuia îndeplinit un act procesual sau
procedural. Actul tardiv efectuat este declarat nul, nu produce efecte
juridice (de exemplu, apelul sau recursul se resping) iar titularul dreptului
nu mai poate exercita, pe viitor, dreptul procesual pe care legea i l-a
56
 conferit, totodată actul anulat pe motiv de tardivitate nu mai poate fi
refăcut. Totuşi, în ce priveşte anumite termene procedurale – absolute şi
imperative – cum sunt cele de apel şi de recurs, şi numai acestea – legea de
procedură admite repunerea în termen dacă sunt îndeplinite condiţiile
cerute de lege, apelul şi recursul fiind considerate ca făcute în termen. În
acest fel, sunt înlăturate consecinţele depăşirii termenului imperativ şi
absolut.
inadmisibilitatea, ca sancţiune procesual-penală priveşte actele îndeplinite –
acte prevăzute şi reglementate de legea de procedură penală – de unul
dintre participanţii la procesul penal, într-o anume cauză dată, căruia legea
nu îi dă dreptul să îndeplinească acel act (de exemplu, deşi anterior anului
2003, procurorul avea dreptul, potrivit legii, să dispună arestarea preventivă
a inculpatului, în actuala reglementare numai instanţa de judecată poate
dispune arestarea preventivă a inculpatului. Aşa fiind, pentru procuror
luarea acestei măsuri procesuale apare ca un act inadmisibil). Actul ce a
fost îndeplinit în aceste condiţii este lovit de nulitate şi nu produce efecte
juridice, cu menţiunea că după ce a fost declarat nul, nu mai poate fi refăcut
de participantul la proces care l-a îndeplinit iniţial, deoarece, de la bun
început acesta nu avea dreptul să-l efectueze.
nulitatea, ca sancţiune procesual-penală ce priveşte încălcarea oricăror
dispoziţii ce reglementează desfăşurarea procesului penal, altele decât cele
arătate în cazul celor două sancţiuni procesual-penale arătate anterior,
deoarece în cazul nulităţii propriu-zise, actul declarat nul poate fi refăcut şi
trebuie refăcut în vederea desfăşurării procesul penal şi tragerea la
răspundere penală a celui urmărit şi judecat. Pentru a fi pronunţată nulitatea
unui act procesual sau procedural se cere a fi îndeplinite, cumulativ, trei
condiţii: prima, au fost încălcate dispoziţiile legale ce reglementează
desfăşurarea procesului penal cu ocazia efectuării unui act de urmărire
penală, de judecată sau de punere în executare a hotărârilor judecătoreşti
definitive, sau a mai multor acte; a doua, ca urmare a îndeplinirii unui act
sau a unor acte cu nerespectarea cerinţelor legii de procedură penală, s-a
cauzat, s-a produs o vătămare procesuală. Legea nu defineşte expresia
„vătămare procesuală”, dar în practica judecătorească constituie motiv de
nulitate, pe considerentul că s-a produs o vătămare procesuală uneia dintre
părţi, atunci când nu a fost respectat un drept procesual al acestuia sau o
garanţie instituită de lege şi, ca urmare, nu şi-a putut face susţinerile la care
legea îi dă dreptul. În aceste condiţii, vătămarea procesuală este dovedită
prin examinarea comparativă a situaţiei juridice la care s-a ajuns în
condiţiile nerespectării legii, cu situaţia juridică la care s-ar fi ajuns dacă
legea nu era încălcată, această ultimă situaţie juridică fiind cea pe care o
preconiza partea ce invocă nulitatea. Unele dintre dispoziţiile ce
57
reglementează desfăşurarea procesului penal privesc un interes mai general,
interesul înfăptuirii justiţiei în cauzele penale, încât se consideră că
încălcarea acestor norme de drept procesual penal, atrage totdeauna o
vătămare procesuală în ce priveşte aflarea adevărului şi justa adiţionare a
unei anumite cauze penale. În acest sens, legea prevede categoriile de
dispoziţii legale a căror încălcare atrage totdeauna o vătămare procesuală ce
priveşte înfăptuirea justiţiei în cauzele penale şi această vătămare nu trebuie
dovedită de cel ce invocă nulitatea, ea este presupusă de lege că survine
totdeauna. Este vorba de dispoziţiile a căror încălcare atrage nulitatea
absolută; şi anume, este vorbă de dispoziţiile relative la competenţa după
materie şi calitatea persoanei, atât competenţa organelor de urmărire penală
cât şi competenţa instanţelor judecătoreşti; dispoziţiile privind sesizarea
instanţei de judecată (prin rechizitoriul procurorului ori plângerea părţii
interesate în condiţiile art. 2781 alin.8 lit.c C. pr. pen.); dispoziţiile
privitoare la publicitatea şedinţei de judecată; dispoziţiile prin care se
prevăd cazurile când participarea procurorului la şedinţa de judecată este
obligatorie; dispoziţiile prin care se prevăd situaţiile în care asistenţa
juridică a inculpatului, nu şi a celorlalte părţi, este obligatorie, atât în cursul
urmăririi penale cât şi în cursul judecăţii; dispoziţiile prin care se arată
situaţiile în care prezenţa inculpatului la judecată este obligatorie;
dispoziţiile privitoare la efectuarea referatului de evaluare în cauzele cu
infractori minori; a treia, vătămarea procesuală survenită să nu poate fi
înlăturată decât prin anularea actului ce a provocat respectiva vătămare.
Observă că legea urmăreşte – în principal – înlăturarea vătămării
procesuale la care s-a ajuns, dar pentru aceasta sunt posibile două
modalităţi procesuale: totdeauna actul ce a provocat vătămarea procesuală
să fie desfiinţat, să fie refăcut şi în acest fel se înlătură vătămarea; actul
procesual să nu fie desfiinţat, dar pentru înlăturarea vătămării procesuale să
se identifice – de către organul de control judiciar – o altă cale procedurală,
în sensul îndeplinirii unui alt act care conduce la realizarea drepturilor
părţii din proces şi în acest fel partea îşi poate face susţinerile, în temeiul
legii, pentru exercitarea drepturilor sale legitime (părţii nu i s-a dat cuvântul
în cadrul dezbaterilor judiciare, vătămarea constând în aceea că nu şi-a
putut face apărările specifice poziţiei sale procesuale, dar după închiderea
dezbaterilor, partea a depus concluzii scrise, iar instanţa cu ocazia
deliberării a ţinut seama de aceste concluzii, considerentele avute în vedere
de parte, regăsindu-se în hotărârea judecătorească, iar instanţa de control
judiciar constatând această situaţie, implicit desprinde concluzia că
vătămarea procesuală a fost înlăturată printr-o altă modalitate decât
anularea actului efectuat cu încălcarea legii de procedură penală). Legea
română de procedură penală, a optat pentru cea de a doua modalitate
58
 procesuală, pentru a se asigura înlăturarea vătămării procesuale, dar şi
desfăşurarea procesului penal fără o reluare dintr-o etapă şi faza anterioară
dacă actul ar fi fost anulat.
Anularea actului poate fi dispusă chiar de organul judiciar ce l-a îndeplinit sau,
ca urmare a folosirii unei căi de atac, de organul de control judiciar. Actul
declarat nul, nu mai produce efecte juridice în cauza dată, dar lipsirea de eficienţă
juridică se raportează nu la momentul procesual al anulării actului, ci la momentul
procesual al îndeplinirii actului, cu următoarele consecinţe procesuale: toate
actele procesuale şi procedurale efectuate după ce a fost îndeplinit actul anulat şi a
căror legalitate şi temeinicie a fost condiţionată de actul anulat, vor fi refăcute şi
acestea asemenea actului anulat ce le-a precedat. Ca urmare, procesul penal se
reia din etapa şi faza procesuală în care se afla cauza la momentul procesual al
îndeplinirii actului anulat, urmând a fi îndeplinite toate actele procesuale şi
procedurale nu numai actul anulat. Pentru aceasta organul judiciar, în special
organul de control judiciar prin hotărârea de anulare a unui act va preciza stadiul
procesual din care se reia procesul şi actele ce trebuiesc refăcute, fiind posibil a fi
refăcut un act ce a fost desfiinţat, fără să se pună problema reluării procesului
penal (un martor nu a fost legal citat şi a fost lipsă la judecată, instanţa dispune
refacerea procedurii de citare doar a celui martor şi se va proceda la ascultarea
acestuia).

BIBLIOGRAFIE

1. Ioan Tanoviceanu, Vintilă Dougaroz, Tratat de drept şi procedură penală,

vol. IV şi V, Bucureşti, 1926-1927;
2. Vintilă Dougaroz, Siegfried Kohane, George Antonin, Costică Bulai,
Nicoleta Iliescu, Rodica Stănoiu, Explicaţii teoretice ale Codului de
procedură penală român. Partea generală, vol. I, Editura Academiei,
Bucureşti, 1975;
3. Grigore Theodoru, Tratat de drept procesual penal, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2007.

59
60