Venituri publice

1.Sistemul veniturilor publice

2.Teoria generală a impozitelor şi taxelor
3.Probleme legate de sistemul de impozite în Comunitatea Europeană
1.Sistemul veniturilor publice S1
Veniturile publice sau bugetare reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti necesare realizării obiectivelor economice, sociale şi
politice într-un interval de timp determinat. Doctrina le denumeşte resurse financiare publice.
Veniturile publice se strâng în bugetul de stat din contribuţia obligatorie a persoanelor fizice şi juridice şi se folosesc pt
satisfacerea nevoilor colective ale societăţii. Colectarea lor se face prin stabilirea de obligaţii fiscale care sunt obligatorii, fiecare
membru al societăţii fiind obligat să plătească taxe, impozite ori alte obligaţii fiscale. Modul de stabilire a obligaţiilor fiscale
este cunoscut sub numele de politică fiscală a statului.
2. principalele forme de constituire a veniturilor financiare publice: impozite, taxe, împrumuturile de stat, veniturile din
activitatea economică a colectivităţilor locale, contribuţii, venituri din înstrăinarea avuţiei naţionale, mijloacele de trezorerie,
emisiuni suplimentare de bani.
3 Principiile politicii fiscale asigură o corelaţie între venitul naţional al statului ce revine indivizilor şi sarcina fiscală a acestora.
Principiile impunerii în ţara noastră sunt: 1.neutralitatea măsurilor fiscale în raport cu diferite categorii de investitori şi capital,-
certitudinea impunerii, 2 echitatea fiscală la nivelul persoanelor fizice, eficienţa impunerii.
Pr. Neutralităţii fiscale – constă în asigurarea unui tratament egal din punct de vedere fiscal pentru toţi subiecţii plătitori de
impozite.
Pr. Echităţii fiscale – la nivelul persoanelor fizice constă în impunerea diferită a veniturilor în raport cu mărimea acestora.
Faţă de modalităţile de impunere practicate(în sumă fixă, în cote procentuale, , progresie) cel mai optim procedeu de realizare a
unei echităţi fiscale este impunerea progresivă pe tranşe.
Prin aceste principii se urmăreşte realizarea unui scop politic şi a unui scop economic.
Scopul politic cere ca impozitul să fie stabilit în aşa fel încât să se asigure randament fiscal ridicat, să fie stabil şi uşor adaptabil
nevoilor bugetare.
Scopul economic asigură implementarea politicii de dezvoltare, stagnare, reducere a activităţii economice, de a extinde, limita,
consolida relaţiile comerciale pe plan extern prin majorarea, micşorarea cotelor impozitelor directe sau indirecte.
Clasificarea veniturilor:
- după denumire: impozite, taxe, alte venituri
- după provenienţă: de la agenţi economici, de la persoane fizice implicate în activităţi economice, de la populaţia
deţinătoare de bunuri impozabile.
- După destinaţie: venituri destinate bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale de stat, altor
bugete.
4. Elementele definitorii ale veniturilor bugetare
Veniturile bugetare au unele elemente comune ce facilitează determinarea, urmărirea şi realizarea lor cum ar fi:
1. denumirea venitului bugetar- se stabileşte în raport de natura financiar economică şi juridică care o
caracterizează, ex. impozit pe venit, pe profit, pe clădiri etc
2. debitorul sau subiectul impunerii – contribuabilii adică persoane fizice, persoane juridice
3. obiectul sau materia impozabilă - sau baza impozabilă este suma asupra căreia se aplică o cotă de impozit
pt. a se stabilii valoarea impozitului ce trebuie plătit. În ţara noastră bunurile impozabile sau taxabile sunt terenurile,
clădirile, mijloacele de transport.
4. unitatea de evaluare – reprezintă elementul care exprimă cuantumul unitar al venitului bugetar în raport cu
baza de calcul. Cuantumul unitar al venitului se stabileşte printr-o cotă de impunere care reprezintă suma sau procentul
care se aplică asupra obiectului impozabil. În practică, cotele de impunere au fost stabilite diferenţiat fiind aplicată o cotă
fixă sau o cotă procentuală. Cota procentuală poate fi de trei feluri:
a. proporţională – când rămâne neschimbată
b. progresivă – creşte în raport cu creşterea valorii bazei de calcul
c. regresivă – pe măsură ce baza de calcul sporeşte cota de impunere scade
5. unitatea de impunere – este reprezentată de unitatea prin care se exprimă mărimea obiectului impozabil. Ex:
la impozit pe venit monetar leu, dolar; la impozitul pe avere: metru pătrat, ha.
6. asieta fiscală (modul de aşezare al impozitului) – după obiectul sau materia impozabilă constă în totalitatea
operaţiunilor pe care organele fiscale le realizează în vederea identificării subiecţilor impozabili, stabilirii mărimii
materiei impozabile şi a cuantumului impozitului. Asieta constată existenţa unei creanţe fiscale a statului creând pentru
contribuabili obligaţia de plată a impozitului.
Metode de aşezare a impozitului:
i. directă – se realizează pe declaraţia contribuabilului (contribuabilul este obligat să ţină o
evidenţă a veniturilor şi cheltuielilor, să întocmească un bilanţ şi să înainteze organelor fiscale declaraţii din care
să rezulte veniturile realizate) şi pe baza declaraţiei unei terţe persoane, mărimea obiectului impozabil se
stabileşte pe baza declaraţiei scrise a unei terţe persoane care fixează ori cunoaşte mărimea obiectului impozabil

1
 ii. indirectă – presupune identificarea şi evaluarea venitului bugetar prin raportare la aspectul
exterior al obiectului impozabil
iii. metoda aşezării pe baze forfetare – agentul de impunere şi plătitorul stabilesc de comun acord
mărimea aproximativă a materiei impozabile după care se va plăti impozitul
iv. metoda administrativă – agentul fiscal stabileşte în mod unilateral mărimea materiei impozabile
pe baza datelor existente la sediul organului financiar.
7. perceperea venitului bugetar – încasarea venitului bugetar constă în realizarea efectivă a sumei valorice de
bani şi se realizează prin:
a. plată directă – constă în plata datorată pe care contribuabilul o face în mod direct în contul bugetului de
stat din propria iniţiativă la termenul stabilit.
b. reţinere şi vărsare – se aplică atunci când debitorul este angajatul unor unităţi şi primeşte de la acestea
venituri care sunt surse impozabile. Impozitul este calculat şi automat reţinut după care este vărsat la
bugetul de stat, debitorul primind de la angajator un venit net
c. aplicarea de timbre fiscale – constă în aplicarea şi anularea de timbre fiscale pe acte emise care sunt
supuse la o anumită taxă.
8. termenele de plată – sunt fixate prin lege, de regulă au caracter imperativ şi nerespectarea lor se
sancţionează cu majorări
9. înlesnirea, drepturile şi obligaţiile debitorilor – sunt elemente pe care legea le prevede prin care
contribuabilul beneficiază de anumite avantaje în folosul politicii fiscale a statului. Înlesnirea presupune reducerea sau
scutirea de impozite. Drepturile decurg din regulile generale ale raportului juridic financiar-fiscal, debitorii fiind subiecţi
pasivi. Obligaţiile - contribuabilii sunt obligaţi să pună la dispoziţia organelor fiscale toate documentele şi să ofere toate
informaţiile pentru stabilirea exactă a materiei impozabile
10. răspunderea debitorilor – dacă nu-şi îndeplinesc obligaţiile fiscale, contribuabilii răspund administrativ,
civil, penal în raport cu faptele comise.
11. calificarea veniturilor bugetare – dă posibilitatea stabilirii caracterului central sau local a unui venit bugetar
pentru a se stabili spre ce conturi urmează să se îndrepte impozitul ori taxa stabilită în sarcina contribuabilului.
Teoria generală a impozitelor şi taxelor
Impozitul este o contribuţie bănească legală, obligatorie, cu caracter nerambursabil ce se face venit la bugetul de stat,
plătibilă de toate persoanele fizice şi juridice, care obţin venituri sau deţin bunuri impozabile, contribuţia bănească având ca
scop acoperirea necesităţilor publice.
Impozitul are caracter obligatoriu, nerambursabil, nu presupune o prestaţie imediată şi directă din partea statului, este
datorat conform legii numai pentru veniturile realizate şi bunurile deţinute, este contribuţie băneasc
Natura juridică a impozitului. Impozitul, din punct de vedere al naturii juridice, este o obligaţie financiară bugetară
fiind prevăzută prin constituţie şi de alte acte normative care instituie venituri ale bugetului de stat.
Obligaţia de a plăti impozite şi taxe în folosul bugetului public este obligaţie juridică reglementată prin legi şi acte
normative, neîndeplinirea acestei obligaţii duce la aplicarea unor majorări de întârziere şi în cele din urmă la executarea silită.
Obligaţia financiar bugetară este o obligaţie fiscală. Organele fiscale au dreptul de a definitiva, încasa şi urmări
impozitele sau taxele iar subiectele impozabile au îndatorirea de a plăti impozitele sau taxele legale.
Obligaţia fiscală se foloseşte pentru a desemna raportul juridic fiscal cu cele 2 laturi ale sale: activă – creanţa
creditorului şi pasivă – sarcina debitorului.
Particularităţile obligaţiei fiscale
- este o obligaţie juridică pentru că izvorul ei este legea sau alt act normativ cu valoare de lege;
- beneficiar al obligaţiei fiscale este întreaga societate;
- este o obligaţie bănească;
- individualizarea obligaţiei fiscale este reglementată conform interesului public;
- coerciţiunile atrase de neîndeplinirea obligaţiilor fiscale sunt reglementate prin acte normative care urmăresc
respectarea termenelor legale de plată a impozitelor şi taxelor şi recuperarea celor neachitate;
- stingerea obligaţiei fiscale se face prin plată, executare silită sau prescripţie.
Criteriile impunerii veniturilor şi averilor
1. criteriul teritorialităţii sau al originii veniturilor sau /şi al averii
2. criteriul domiciliului contribuabilului sau al rezidenţei
3. criteriul cetăţeniei sau al naţionalităţii contribuabilului
Clasificarea impozitelor
1. în funcţie de forma în care se fac venit la stat:
a. impozite în natură
b. impozite în bani sau pecuniare
2. în funcţie de obiectul impunerii:
i. impozite şi taxe pe avere: impozite pe terenuri, clădiri, mijloace de transport
ii. impozite şi taxe pe venit: impozit pe salariu, pe profit
2
 iii. impozite pe cheltuieli sau fapte de consum: TVA
3. în funcţie de modul de percepere:
a. impozite directe – care sunt stabilite nominal şi se percep nemijlocit de la contribuabili în funcţie de
veniturile sau averea acestora. Impozitele directe se împart în:
i. impozite reale care se stabilesc asupra produsului fără să se ţină seama de situaţia contribuabilului
fiind cunoscute şi sub denumirea de impozite obiective sau pe produs
ii. impozite personale sau subiective care se practică sub forma impozitului pe venit şi a impozitelor
pe avere
b. impozite indirecte – sunt instituite asupra vânzării unor bunuri şi asupra prestării unor servicii fiind vărsate l
a bugetul public de către producători, comercianţi sau de prestatori de servicii. Impozitele indirecte se
împart în:
i. taxe de consumaţie
ii. venituri aferente monopolurilor fiscale
iii. taxe vamale
iv. taxe fiscale
v. taxe de timbru
vi. taxe consulare
vii. taxe de înregistrare
viii. accize
4. în funcţie de frecvenţa de realizare:
a. impozite permanente
b. impozite întâmplătoare
5. în funcţie de nivelul la care se administrează:
i. impozite şi taxe federale ale statelor, cantoanelor, regiunilor sau provinciilor de tip federal
ii. impozite administrativ-teritoriale pentru statele de tip unitar
Probleme legate de sistemul de impozitare în Comunitatea Europeană.
Prevederile Tratatului de la Maastricht cu privire la uniunea monetară şi economică dau o nouă dimensiune politicii de
impozitare generală prin limitarea strictă a posibilităţii guvernelor de a finanţa cheltuielile publice prin împrumuturi.
Pactul pentru Stabilitate şi Dezvoltare prevede că statele membre cu deficit bugetar mai mare de 3% se constituie
depozite nepurtătoare de dobândă care se transformă în amenzi nerambursabile în cazul în care nu se reuşeşte reducerea
deficitului.
Orice creştere a cheltuielilor publice va fi finanţată prin creşterea impozitelor. Toate măsurile privind impozitarea
trebuie adoptate de Consiliul Uniunii Europene în unanimitate.
Impozitarea directă
Tratatul Comunităţii Europene lasă libertatea statelor membre de a face reglementările necesare cu privire la impozitele directe.
Apariţia dublei impozitări a dus la adoptarea unor măsuri de către Consiliul Europei. Astfel, Directiva 90/435/CEE se
referă la abolirea dublei impuneri a profitului distribuit între societăţile mamă aflate într-un stat membru şi filialele acestora
aflate în alt stat membru.
Directiva 90/434/CEE reduce povara fiscală ce poate împiedica reorganizarea societăţilor. Şi Convenţia 90/436/CEE
introduce procedura arbitrară de evitare a dublei impuneri.
În 1997 s-a adoptat un pachet de măsuri denumit PACHET MONTI care are în vedere:
- combaterea concurenţei în domeniul impozitării;
- eliminarea distorsiunilor de pe piaţa unică
- reorientarea tendinţei crescânde de impozitare a muncii printr-un sistem de impozitare orientat spre forţa de muncă.
Pachetul Monti constă în:
1. Codul de conduită pentru impozitarea afacerilor conform căruia statele membre vor combate concurenţa în domeniul
impozitării şi vor evita introducerea de măsuri care să aibă ca efect concurenţa în acest domeniu;
2. măsuri de înlăturare a distorsiunilor rezultate din impozitarea veniturilor din economii;
3. impozitarea plăţii dobânzilor şi a redevenţelor
4. ajutoare fiscale din partea statului
Impozitarea indirectă
Prin eliminarea taxelor de frontieră şi a formalităţilor vamale dintre statele membre, impozitarea indirectă a suferit
schimbări decisive prin introducerea unor noi reguli privind accizele şi prin reglementările privind TVA.
TVA – ul. Legislaţia referitoare la TVA este complexă. Prin directivele emise de CE s-au impus reglementări privind:
- persoanele impozabile
- tranzacţiile impozabile ca şi excepţiile şi scutirile
- locul operaţiunilor impozabile
- cotele standard de impozitare
- deducerile şi modul de calculare al acestora

3
 Conform noilor reglementări statele membre ale comunităţii aplică o cotă standard de TVA de minim 15% şi au
posibilitatea de a aplica maxim 2 cote reduse de minim 5% pentru anumite mărfuri sau servicii de natură socială sau culturală.
Accizele. Principiul care stă la baza aplicării accizelor în UE este că acestea se aplică în ţara în care are loc consumul.
Reglementările generale se referă la produsele ce fac obiectul accizelor, la deţinerea, circulaţia şi monitorizarea acestor produse.
Reglementările se aplică băuturilor alcoolice, produselor prelucrate din tutun şi uleiurilor minerale, accizele fiind plătite
la cumpărătorul final ca cotele stabilite de statul membru în care are loc consumul.
Armonizarea structurii impozitelor este o latură a strategiei prin care se urmăreşte stabilirea unui sistem comun privind
capacitatea de impozitare, metodele de colectare, scutirile şi termenele de plată.
Pentru o mai bună monitorizare a produselor supuse accizelor CE a înaintat o propunere referitoare la introducerea unui
sistem computerizat a documentelor administrative ce însoţesc aceste produse.
Cooperarea administrativă şi asistenţă reciprocă
Pentru a se evita evaziunea fiscală şi pentru facilitarea schimburilor de informaţii autorităţile competente din statele
membre se ajută reciproc.
Reglementarea asistenţei reciproce în domeniul impozitării directe şi indirecte se regăseşte în Directiva 77/799/CEE şi
Directiva 92/18/CEE.
Programul fiscalis
Acest program este destinat îmbunătăţirii sistemului de impozitare indirectă urmărindu-se o mai bună cooperare între
statele membre şi Comisie.
Dezvoltarea programului se face prin organizarea de schimburi de informaţii şi experienţă, organizare de controale
multilaterale sau prin acţiuni de pregătire a personalului.
Se urmăreşte ca politica de impozitare să fie în concordanţă cu obiectivele generale ale politicii UE.
Stabilirea şi colectarea obligaţiilor fiscale
1. titlul de creanţă, act de stabilire a obligaţiei fiscale
2. colectarea creanţelor fiscale.
Titlul de creanţă, act de stabilire a obligaţiei fiscale
Titlul de creanţă este actul prin care se stabileşte şi se individualizează creanţa fiscală, întocmit de organele competente
sau persoanele îndreptăţite potrivit legii.
Titlul de creanţă este un act juridic, declarativ de drepturi, susceptibil de a fi atacat în contencios administrativ în
justiţie, fiind totodată investit şi cu titlu executoriu.
Colectarea creanţelor fiscale
Colectarea creanţelor fiscale duce la stingerea obligaţiei fiscale şi se realizează prin plată, compensare, restituiri de
sume, prescripţie, executare silită, alte modalităţi prevăzute de lege (insolvabilitatea, falimentul, anularea creanţelor fiscale).
Plata – este un mod de stingere a unei obligaţii având următoarele caracteristici:
- se referă la subiectele impozabile sau taxabile
- încasarea se face de regulă de agentul fiscal sau de unităţile de casierie sau bancare desemnate
- încasarea se face de regulă la termenele şi în condiţiile prevăzute de Codul fiscal şi de procedură fiscală
- plata trebuie să fie făcută până la termenul legal prevăzut în actul de impunere
Excepţii:
- plata anticipată înainte de termen care priveşte ca bonus o anumită reducere legală
- amânarea plăţii
- eşalonarea plăţii.
Ca regulă generală, toate plăţile se calculează şi se efectuează în lei, dacă termenul de plată expiră într-o zi nelucrătoare,
aceasta se prelungeşte până în ziua următoare lucrătoare, prima după ziua nelucrătoare.
Neplata obligaţiilor fiscale la termenele stabilite, la scadenţă, atrage în mod obligatoriu stabilirea de dobânzi şi penalităţi
de întârziere. Nu se datorează dobânzi şi penalităţi de întârziere pentru sumele datorate cu titlu de amenzi, dobânzi şi penalităţi
de întârziere.
Modul de calcul al dobânzilor. Intervalul de timp pentru care se calculează începe cu ziua imediat următoare termenului
de scadenţă şi ţine până la data stingerii obligaţiei de plată.
De la această regulă sunt şi excepţii care privesc impozitele şi taxele stinse prin executare silită.
Nivelul dobânzi este corelat cu nivelul dobânzii de referinţă a BNR, o dată pe an, în luna decembrie pentru anul următor
sau în cursul anului dacă se modifică cu peste 5 puncte procentuale.
Modul de calcul al penalităţilor de întârziere. Intervalul de timp pentru care se calculează începe cu data de 1 a lunii
următoare scadenţei până la data stingerii inclusiv.
Penalităţile de întârziere sunt de 0,5% pentru fiecare lună sau pentru fiecare fracţiune pe lună şi se datorează până la
începerea procedurii de executare silită.
Subiecţii care aplică dobânzile şi penalităţile de întârziere sunt
- organele fiscale şi de control financiar care constată întârzierea la plată;
- încasatorii fiscali cu ocazia încasării obligaţiilor fiscale;
Compensarea – duce la stingerea creanţelor fiscale administrate de ministerul Finanţelor Publice ori de unităţile
administrativ-teritoriale cu creanţele debitorului – persoană fizică sau juridică – reprezentând sume de rambursat până la
concurenţa celei mai mici când ambele părţi dobândesc reciproc atât calitatea de creditor cât şi de debitor.
4
 Subiectul care operează compensarea este organul fiscal competent la cererea debitorului sau din iniţiativa organului
fiscal şi va comunica în scris în termen de 7 zile efectuarea compensaţiei.
Cererea de compensare se soluţionează de organul fiscal în termen de 45 de zile de la înregistrare.
Dreptul de a cere compensarea este prescriptibil în termen de 5 ani de la data încheierii anului financiar în care a luat
naştere dreptul compensării.
Restituiri de sume
Se restituie la cererea expresă a debitorului următoarele sume:
- cele plătite fără existenţa unui titlu de creanţă;
- cele plătite în plus faţă de obligaţia fiscală;
- ca urmare a unor erori de calcul
- ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale
- cele de rambursat de la bugetul de stat
- cele stabilite prin hotărâri ale organelor judiciare sau altor organe competente
- cele rezultate din valorificarea bunurilor sechestrate sau din reţinerile prin poprire precum şi cauţiunea.
Dacă suma de restituit este mai mică decât obligaţia fiscală restantă a debitorului se efectuează compensarea până la
concurenţa sumei de restituit. Dacă este mai mare, se va efectua compensarea până la concurenţa obligaţiei fiscale restante,
diferenţa restituindu-se debitorului.
Termenul de prescripţie este de 5 ani de când a luat naştere dreptul.
Prescripţia – este modalitate de stingere a obligaţiilor fiscale. Termenul de prescripţie este de 5 ani şi se aplică şi
creanţelor provenind din amenzi contravenţionale.
Termenul se calculează de la data individualizării obligaţiei fiscale sau de la ultimul act de executare silită cu dată certă.
Orice act de executare silită atrage întreruperea prescripţiei.
Termenul de prescripţie se suspendă în următoarele cazuri:
- când suspendarea este prevăzută de lege ori a fost dispusă de instanţa de judecată ori de alt organ competent;
- pe perioada valabilităţii înlesnirii acordate;
- cât timp debitorul îşi sustrage veniturile şi bunurile de la executare;
- în alte cazuri prevăzute de lege.
Termenul de prescripţie se întrerupe în următoarele cazuri:
1. pe data îndeplinirii de către debitor înainte de începerea executării silite sau în cursul acesteia a unui act voluntar de
plată a obligaţiei prevăzută în titlu executoriu ori a recunoaşterii datoriei;
2. pe data îndeplinirii unui act de executare silită;
3. pe data întocmirii actului de constatare a insolvabilităţii contribuabilului
4. alte cazuri prevăzute de lege.
După împlinirea termenului de prescripţie încetează măsurile şi plătitorul este scăzut din evidenţa analitică.
Executarea silită – este procedeul de colectare a creanţelor care apare când subiectul refuză să plătească. Executarea
silită se poate declanşa numai în situaţia existenţei unui titlu executoriu valabil emis de organul fiscal ori alt înscris care
constituie titlu executoriu.
Executarea silită poate fi în natură sau prin echivalent şi poate fi declanşată dacă sunt întrunite cumulativ 2 condiţii:
- existenţa titlului de creanţă fiscală
- creanţa fiscală să fie exigibilă (să fi expirat termenul legal de plată)
Executarea silită se poate face asupra tuturor bunurilor şi veniturilor proprietatea debitorului până la stingerea totală a
creanţei fiscale.
Executarea silită a creanţelor fiscale nu se perimă.
Executarea silită se realizează prin organele de executare silită şi prin executori fiscali.
Organele de executare silită sunt acele organe fiscale care administrează creanţele fiscale şi sunt abilitate să efectueze
procedura de executare silită. Ele sunt organe de executare propriu zisă – sunt acelea în a cărei rază teritorială se găsesc
bunurile urmărite şi organe coordonatoare – sunt acelea în a căror rază teritorială îşi are domiciliul fiscal debitorul.
Procedura de executare silită. Organul de executare coordonator sesizează în scris celelalte organe de executare comunicând
titlul executoriu în copie certificată situaţia debitorului şi nr. contului unde se pot vira sumele ce urmează a se încasa.
Organele de executare sesizate înscriu debitul într-o evidenţă nominalizată şi trec la măsuri de executare silită
comunicând în termen de 10 zile organului de executare coordonator cuantumul sumelor încasate.
Executorii fiscali. Sunt reprezentanţii organului de executare care-şi declină calitatea în faţa debitorilor prin prezentarea
legitimaţiei de executare fiscală şi a delegaţiei de serviciu emisă de organul de executare silită.
Au următoarele competenţe:
- intră în orice incintă de afaceri a debitorului, persoană juridică sau în alte incinte unde acesta îşi păstrează bunurile,
în scopul identificării bunurilor ce pot fi executate silit, analizează evidenţa contabilă a debitorului pentru a
identifica terţii care datorează bani sau bunuri debitorului;
- intră în toate încăperile în care se găsesc bunuri sau valori ale debitorului persoană fizică cercetând toate locurile în
care acesta îşi păstrează bunurile;
- solicită şi cercetează orice document care poate constitui o probă în determinarea bunurilor proprietatea debitorului;

5
 Dacă debitorul refuză accesul debitorului fiscal se va apela la ajutorul jandarmilor, poliţiei şi la doi martori majori.
Somaţia. Este actul care precede declanşarea procedurii de executare silită, garanţia că debitul a fost comunicat sub
formă de titlu executoriu.
După primirea somaţiei debitorul poate să conteste debitul cerând suspendarea sau încetarea executării silite până la
clarificarea situaţiei.
Prin somaţie se notifică debitorul ca în termen de 15 zile să plătească creanţa datorată.
Somaţia cuprinde numărul dosarului de executare silită, suma pentru care se începe executarea, termenul în care cel
somat urmează să plătească suma prevăzută în titlul executoriu şi consecinţele nerespectării acestuia.
Declanşarea procedurii de executare silită se realizează din oficiu. După declanşare cursul poate fi suspendat, întrerupt
ori chiar încetat.
Cazuri de suspendare:
- când a fost dispusă de instanţă sau creditor în condiţiile legii;
- la data comunicării aprobării înlesnirii de plată;
- în alte cazuri prevăzute de lege.
Cazuri de întrerupere:
1. la data declarării stării de insolvabilitate a debitorului;
2. alte cauze prevăzute de lege
Cazuri de încetare:
1) s-a stins integral obligaţia fiscală prevăzută în titlul executoriu
2) a fost desfiinţat titlul executoriu
3) alte cauze prevăzute de lege
Modalităţi de executare silită.
- executare silită prin poprire
- a bunurilor mobile
- e s a altor bunuri:
o executarea silită a fructelor neculese şi a recoltelor prinse de rădăcini
o executarea silită a unui ansamblu de bunuri
Executarea silită prin poprire.
Poprirea asupra veniturilor debitorului se înfiinţează printr-o adresă care este trimisă prin scrisoare recomandată cu dovadă de
primire terţului poprit împreună cu copia certificată a titlului executoriu, fiind înştiinţat şi debitorul despre înfiinţarea popririi.
Poprirea nu este supusă validării.Terţul poprit este obligat să facă de îndată reţinerile prevăzute de lege şi să vireze
sumele reţinute în contul indicat de organul de executare.
Poprirea asigurătorie. Se instituie în baza existenţei unei creanţe înainte de obţinerea titlului executoriu ca măsură asigurătorie.
Executarea silită a bunurilor mobile. Procedura urmăririi silite a bunurilor mobile cuprinde următoarele etape:
1. somaţia de plată
2. identificarea bunurilor mobile urmărite
3. aplicarea sechestrului
4. valorificarea bunurilor mobile sechestrate şi recuperarea obligaţiilor fiscale neachitate la termenul prevăzut de lege.
1. Somaţia de plată este declanşată de organul de executare silită, respectiv executorul fiscal din raza căruia
domiciliază debitorul care comunică somaţia de plată, debitorul fiind notificat să plătească sumele datorate
în termen de 15 zile sau să facă dovada stingerii obligaţiei în alt mod.
2. identificarea bunurilor mobile. Executorul fiscal, după identificarea bunurilor, le selecţionează în raport cu
valoarea debitului şi apoi aplică sechestru. Executorul fiscal are dreptul să sechestreze şi alte bunuri ale
debitorului în cazul în care cele găsite la verificare nu sunt suficiente pentru stingerea creanţei.
3. aplicarea sechestrului. Se realizează prin 3 modalităţi care se finalizează prin încheierea unui proces verbal
de sechestru. Cele 3 modalităţi sunt:
a. sechestrul simplu
b. sechestrul cu sigiliu
c. sechestrul cu ridicarea obiectelor
De la data întocmirii procesului verbal bunurile mobile consemnate sunt indisponibilizate şi cât timp durează executarea silită
debitorul nu poate dispune de aceste bunuri decât cu aprobarea organului competent.
Procesul verbal de sechestru trebuie să cuprindă:
- denumirea organului de executare, locul, data şi ora când s-a făcut sechestrul
- numele şi prenumele executorului fiscal, numărul legitimaţiei şi al delegaţiei
- numărul dosarului de executare, data, numărul de înregistrare a somaţiei şi titlului executoriu
- temeiul legal
- sumele datorate
- numele, prenumele şi domiciliul debitorului persoană fizică
- descrierea bunurilor mobile sechestrate
- menţiunea că evaluarea se va face înaintea începerii procedurii de valorificare dacă executorul nu a evaluat bunul

6
 - menţiunea făcută de debitor privind existenţa sau inexistenţa vreunei sarcini cu privire la acel bun.
- numele, prenumele şi adresa persoanei căreia i s-a lăsat bunul precum şi locul de depozitare a acestuia.
- obiecţii făcute de persoanele de faţă la aplicarea sechestrului
- menţiunea că în cazul în care în termen de 15 zile de la data încheierii procesului verbal de sechestru dacă debitorul
nu plăteşte se va trece la valorificarea bunurilor sechestrate.
- Semnătura executorului fiscal
După încheierea procesului verbal de sechestru executorul judecătoresc poate opta în a lăsa bunurile în custodia
debitorului, acesta fiind sechestru simplu sau cu sigilii fără deposedare sau poate ridica obiectele, adică prin deposedare.Ori de
câte ori bunurile sechestrate sunt sume de bani în lei sau în valută titluri de valoare, obiecte din metale preţioase, acestea se vor
ridica cel mai târziu a doua zi lucrătoare de la încheierea procesului verbal de sechestru şi se vor depune la unităţi specializate.
4. valorificarea bunurilor mobile sechestrate şi recuperarea obligaţiei fiscale. După 15 zile de la încheierea procesului
verbal de sechestru se trece la procedura de valorificare care se realizează în 4 variante:
a. prin înţelegerea părţilor creditor-debitor
b. prin vânzarea în regim de consignaţie a bunurilor consemnate şi indisponibilizate în procesul verbal
c. prin vânzarea la licitaţie
d. prin alte modalităţi admise de lege
5.Executarea silită a bunurilor imobile este o procedură de executare indirectă folosită pentru obţinerea prin valorificarea
unor bunuri imobile a sumelor pentru recuperarea obligaţiilor fiscale restante.
Procedura urmăririi silite este aceeaşi ca şi la bunurile mobile cu specificul legat de identificarea imobilului şi indisponibilizarea
acestuia.
- sechestrul aplicat bunurilor imobile constituie ipoteca legală;
- după constituirea ipotecii organul de executare solicită biroului CF înscrierea ipotecii anexând cererii şi o copia a
procesului verbal de sechestru;
- în cursul executării silite dacă este necesar se poate numi un administrator sechestru;
- CPF la art. 145 prevede posibilitatea suspendării executării silite imobiliare la cererea debitorului care trebuie făcută
în termen de 15 zile de la primirea procesului verbal de sechestru. Prin cerere se poate solicita ca plata integrală a
debitului să fie făcută din veniturile bunului urmărit sau din alte venituri pe timp de cel mult 6 luni.
Executarea silită a altor bunuri.
Executarea silită a fructelor neculese şi a fructelor prinse de rădăcini. Procedura executării silite a acestor bunuri este diferită,
astfel fructelor ori recoltelor neculese li se aplică procedura de la bunurile imobile iar celor culese, de la bunurile mobile.
Executarea silită a unui ansamblu de bunuri.
Organul de executare va urmări silit atât bunurile mobile cât şi bunurile imobile.
Stingerea creanţelor fiscale prin alte modalităţi:
- insolvabilitatea
- deschiderea procedurii de organizare judiciară sau a falimentului
- anularea creanţelor fiscale
Insolvabilitatea. În anumite situaţii în viaţa persoanelor fizice sau juridice apar situaţii când acestea nu mai dispun de
mijloace materiale pentru achitarea obligaţiilor fiscale.Organul de executare constată insolvabilitatea şi va scădea din evidenţele
fiscale pe debitor, trecându-l într-o evidenţă separată.Debitorul este radiat din evidenţele fiscale şi în cazul dispariţiei, a
decesului.În cazul în care se constată că debitorii declaraţi insolvabili au dobândit bunuri sau venituri urmăribile, organele
fiscale iau măsuri necesare de redebitare dacă între timp nu a intervenit prescripţia.
Deschiderea procedurii de reorganizare juridică sau faliment. Procedura reorganizării judiciare şi a falimentului constituie
un ansamblu de reguli prevăzute de lege ce urmăresc plata datoriilor debitorului aflat în încetare de plăţi prin redresarea
economică-financiară a debitorului.
Declanşarea procedurii se va cere instanţelor judecătoreşti competente organul de executare putând solicita ca odată cu
deschiderea procedurii, judecătorul sindic desemnat să dispună indisponibilizarea bunurilor debitorului, luarea din posesie şi
încredinţarea bunurilor către organul de executare în vederea valorificării.
Anularea creanţelor fiscale
Anularea creanţelor fiscale este o modalitate specială de stingere a creanţelor fiscale pe calea unui act normativ, în cazuri
excepţionale ori pentru motive temeinice.Anularea se aprobă de conducătorul organului de executare competent în situaţiile în
care cheltuielile de executare, exclusiv cele privind comunicarea prin poştă sunt mai mari decât creanţele fiscale supuse
executării silite.
Contestaţia la executare silită.
Împotriva titlului executoriu şi a actelor de executare silită debitorul are dreptul să formuleze contestaţie dacă apreciază că
au fost încălcate de către organele de executare a drepturilor debitorului.
Termenul de declarare al contestaţiei la executare este de 15 zile de la data:
- când contestatorul a luat la cunoştinţă de executarea ori actul de executare pe care le contestă, ori în lipsa acestora, cu
ocazia efectuării executării silite;
- de la data când contestatorul a luat cunoştinţă de refuzul organului de executare de a îndeplini un act de executare;
- de la data când cel interesat a luat la cunoştinţă de eliberarea sau distribuirea sumelor pe care le contestă.

7
Competenţa de judecată revine judecătoriei în a cărei rază teritorială se află sediul organului de executare, iar în cazul
persoanelor juridice, introducerea acţiunii este condiţionată de depunerea unei cauţiuni în sumă de 20% din cuantumul sumei
datorate.Cauţiunea se restituie în cazul admiterii contestaţiei, în caz contrar, ea rămânând statului.
În caz de admitere, instanţa:
- anulează actul de executare;
- îndreaptă actul de executare;
- anulează executarea înseşi;
- încetează executarea înseşi;
- anulează titlul executoriu;
- lămureşte titlul executoriu;
În caz de respingere:
- contestatorul poate fi obligat la despăgubiri pentru daunele cauzate prin întârziere;
- dacă se constată reaua credinţă, debitorul poate fi obligat la plata unei amenzi între 50 şi 1000 lei.
Prescripţia ca mod special de stingere a dreptului de a cere executarea silită şi a dreptului de a cere compensarea sau restituirea.
Prescripţia dreptului de a cere executarea creanţei fiscale este de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui care a luat
naştere acest drept.
Prescripţia se suspendă:
- în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege pentru suspendarea termenului de prescripţie a dreptului la acţiune;
- în cazurile şi în condiţiile în care suspendarea executării este prevăzută de lege ori a fost dispusă de instanţă sau de alt
organ competent;
- pe perioada valabilităţii înlesnirii acordate potrivit legii;
- cât timp debitorul îşi sustrage veniturile şi bunurile de la executarea silită;
- în alte cazuri prevăzute de lege
Prescripţia se întrerupe:
- în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege pentru întreruperea termenului de prescripţie a dreptului la acţiune;
- pa data îndeplinirii de către debitor a unui act voluntar a obligaţiei prevăzute în titlul executoriu
- pe data îndeplinirii a unui act de executare silită;
- pe data întocmirii a actului de constatare a insolvabilităţii contribuabilului;
- în alte cazuri prevăzute de lege.
Efectul împlinirii termenului de prescripţie constă în încetarea din partea organului de executare a măsurilor de realizare a
creanţei şi scăderea debitului din evidenţa analitică pe plătitori.
Contravenţii şi infracţiuni
Organul de executare răspunde disciplinar, contravenţional, penal, civil, după caz.
Sunt contravenţii:
- nedepunerea la termenele prevăzute de lege a declaraţiilor de înregistrare fiscală sau a menţiunii;
- nedepunerea la termenele prevăzute de lege a declaraţiilor fiscale
- nerespectarea obligaţiilor prevăzute de codul de procedură fiscală
- nerespectarea obligaţiei înscrierii codului de identificare fiscală pe documente
- nerespectarea de către plătitorii de salarii şi venituri a obligaţiilor privind completarea şi păstrarea fişelor fiscale
- neîndeplinirea obligaţiilor privind transmiterea la organul fiscal a formularelor şi documentelor prevăzute de legea
fiscală
- nerespectarea de către bănci a obligaţiilor privind furnizarea informaţiilor şi a obligaţiilor de decontare prevăzute în
contul de procedură fiscală
- nerespectarea de către terţul poprit a obligaţiilor ce îi revin cu privire la executarea silită
Contravenţiile se sancţionează de către organele fiscale cu amendă
Fapte ce constituie infracţiuni sunt sunt prevăzute de Codul penal şi de Legi speciale ex Lg. Finanţelor, lg privind combaterea
evaziunii fiscale,Infracţiunea de evaziune fiscală este prevăzută în Legea 87/1994 pt combaterea evaziunii fiscale. Evaziunea
fiscală este sustragerea prin orice mijloace de la impunere şi de la plata impozitelor taxelor, şi a altor sume datorate bugetului
de stat sau bugetelor locale sau de asigurări de stat şi fondurilor speciale extrabugetare , de către persoanele fizice şi juridice
române sau străine, denumite contribuabili.Doctrina apreciază că sunt două forme de evaziune fiscală, una legală, licită şi alta
nelegală sau ilicită.Evaziunea fiscală licită constă în a uza de prevederile legislaţiei fiscale pt a apăra interesele contribuabililor,
micşorându-se sarcina fiscală.Evaziunea fiscală ilicită se săvârşeşte prin încălcarea cu rea credinţă a prevederilor legale, frauda
fiscală, contribuabilul ascunde obiectul impozabil, subevaluează cuantumul materiei impozabile, sau se sustrage de la plata
obligaţiilor fiscale datorate.
Cele mai frecvente fraude fiscale se regăsesc sub următoarele forme:
1.derularea de către agenţii economici de afaceri comerciale cu firme fantomă
2.vânzarea la staţiile de distribuire a carburanţilor a subproduselor petroliere substituite pe parcurs de la rafinărie
3.vânzarea fictivă succesivă a aceluiaşi bun de fiecare dată cu un preţ mai mare
4.neevidenţierea în documentele contabile oficiale a veniturilor realizate
5.amortismentele nelegale
6.amortismentele la supraevaluări
8
 7.înregistrări nereale
8.nejustificarea în acte a înregistrărilor
9.virarea în diferite conturi a unor părţi din beneficiu
10. reducerea cifrei de afaceri
Asemenea abateri sunt sancţionate cu măsuri pecuniare sau privative de libertate.
Fenomenul evaziunii fiscale a căpătat o dimensiune internaţională. În toate statele se duce o politică pentru combaterea şi
evaluarea evaziunii fiscale preconizându-se măsuri noi pentru eliminarea şi stoparea acesteia.În domeniul legislativ s-au luat
măsuri pentru unificarea legislaţiei fiscale.În domeniul administrativ se urmăreşte eliminarea paralelismelor şi suprapunerilor
din activitatea organelor de control financiar fiscal şi asigurarea coordonării unitare la nivel central a tuturor activităţilor de
control.În domeniul social, s-au luat măsuri privind formarea unei bune educaţii fiscale a populaţiei cultivându-se spiritul
obligaţiei social morale de a achita integral, la timp şi cinstit obligaţiile fiscale.
Teoria şi practica împrumutului public
Împrumutul public este sinonim cu creditul public şi presupune împrumuturile efectuate de stat şi de unităţile
administrativ-teritoriale.În cazul unui dezechilibru bugetar completarea veniturilor publice se face cu resurse de împrumut, adică
pe calea creditului public.Statul poate contracta direct împrumuturi de la persoane fizice şi juridice care deţin mijloace băneşti
libere sau poate contracta împrumuturi prin intermediul unor instituţii specializate bănci, case de economii, care colectează
disponibilităţile băneşti de pe piaţă şi le încredinţează statului pe timp determinat.În afară de autorităţile publice centrale şi
locale apel la resursele de împrumut mai fac şi întreprinderile private, publice şi mixte, organizaţiile cooperatiste etc.Cererea de
credit public sau privat vine de la autorităţile publice, agenţii economici şi populaţie, iar oferta de resurse de împrumut este
alcătuită din capitaluri băneşti temporare disponibile ale agenţilor economici, ale băncilor şi altor instituţii financiare.
Creditul public intră în competenţă cu creditul privat.Resursele băneşti care alcătuiesc oferta de capital de împrumut
sunt puse la dispoziţia celor care acceptă condiţiile de acordare a creditului.
Împrumutul trebuie să producă împrumutătorului un anumit venit. Orice sumă de bani acordată cu titlu de împrumut
este capabilă să producă dobândă.
Din destinaţia diferită pe care o primeşte creditului bancar şi cel public rezultă deosebirea dintre acţiuni şi obligaţiuni.
Acţiunile – sunt înscrisuri care certifică deţinătorului lor calitatea de coproprietar al acelei societăţi
Obligaţiunile – certifică deţinătorului calitatea de creditor şi-i dau dreptul să primească o dobândă la sumele
împrumutate.
Obligaţiunile împrumuturilor de stat sunt titluri care atestă deţinătorului calitatea de creditor al statului, deşi nu au
valoare proprie, ele circulă ca şi când ar avea o asemenea valoare.Deţinătorul lor au dreptul de a primi dobândă din partea
statului, dobândă ce va fi suportată din resursele bugetare.Împrumutul de stat este o înţelegere intervenită între o persoană fizică
sau juridică pe de o parte şi stat pe de altă parte prin care prima pune la dispoziţia statului o sumă de bani sub formă de
împrumut pe o perioadă determinată, iar statul se angajează să o restituie la termenul stabilit şi să achite preţul cuvenit.
Trăsăturile caracteristice împrumutului public.
Împrumutul de stat are caracter contractual rambursabil şi asigură deţinătorilor de înscrisuri publice pe lângă
rambursarea sumei împrumutate şi o anumită contraprestaţie.Împrumutul de stat are caracter contractual şi exprimă acordul de
voinţă al părţilor. Condiţiile de emisiune şi rambursare, forma şi mărimea venitului pe care-l obligă precum şi alte avantaje
acordate împrumutătorilor se stabilesc de organele de decizie ale statului, fără consultarea subscriitorilor potenţiali.Statul nu
oferă garanţii împrumutătorilor săi. Împrumuturile de stat au la bază principiul facultativităţii.Împrumutul are caracter
rambursabil şi se restituie la termenul fixat persoanelor fizice sau juridice care l-au acordat. De la această regulă fac parte
împrumuturile perpetue la emiterea cărora statul se angajează la plata unei anumite dobânzi pe o perioadă de timp
nedeterminată, fără să stabilească termenul de restituire a împrumutului propriu-zis.Împrumutul de stat asigură deţinătorilor de
înscrisuri publice pe lângă rambursarea sumei împrumutate şi o anumită contraprestaţie. Pentru a face un împrumut statul se
angajează să achite sistematic preţul pentru folosinţa banilor.Preţul îmbracă forma dobânzii, forma câştigului ori ambele forme
la care se mai adaugă şi alte avantaje materiale.
Destinaţia şi rolul împrumuturilor de stat
Statul se împrumută fie din necesităţi de trezorerie, fie din necesităţi de echilibru bugetar.
Necesităţi de trezorerie
Bugetul de stat, pe parcursul unui an şi în special în primele luni prezintă dezechilibru deoarece plăţile devansează încasările,
creând un gol de casă.În situaţia în care disponibilităţile de resurse nu acoperă golul de casă al bugetului, atunci se solicită
împrumuturi pe termen scurt la alţi deţinători de resurse băneşti.Dacă se împrumută de la banca centrală se ajunge la o emisiune
de bani fără acoperire, emiţându-se bonuri de tezaur.
Necesităţi de echilibru bugetar
În situaţia în care veniturile bugetare ordinare nu acoperă integral cheltuielile bugetare aprobate pentru anul următor,
guvernul ţării are de ale între sporirea veniturilor fiscale prin majorarea impozitelor existente ori introducerea unor impozite noi
şi contractarea de împrumuturi.Se optează de obicei pentru împrumuturi deoarece majorarea impozitului este o măsură
nepopulară. Împrumuturile de stat sunt un mijloc mai rapid de procurare a resurselor financiare.Împrumuturile uşurează sarcina
fiscală a generaţiei prezente dar împovărează generaţiile viitoare cu cheltuielile reclamate de rambursare a ratelor scadente şi
plata dobânzilor.Împrumuturile publice afectează capitalurile naţiunii în timp ce impozitele diminuează numai veniturile
acestuia.Împrumuturile au influentă favorabilă dacă sunt utilizate în scopuri productive.
Procedeele emisiunii împrumutului public
9
La lansarea unui împrumut de stat este necesară stabilirea câtorva elemente tehnice care-l definesc din punct de vedere juridic.
1.denumirea împrumutului care se contractează – poate să fie legată de destinaţia acestuia. Ex: împrumutul înzestrării
armatei, pentru reconstrucţie etc. în denumirea împrumutului se poate preciza şi anul contractării. E:
împrumut de stat anul 1947, ori nivelul dobânzii Ex: împrumut de stat 71/2%, forma pe care o îmbracă
venitul
2.valoarea menţionată pe fiecare cupiură a înscrisului acelui împrumut – adică valoarea nominală, valoarea reală şi
cursul.
Pentru fiecare împrumut statul emite titluri, hârtii de valoare, obligaţiuni în cupiură de o anumită valoare. Ex:
200 dolari.Suma înscrisă pe obligaţiune este denumită valoare nominală şi reprezintă valoarea creanţei pe care
deţinătorul o are de încasat.Suma cu care se cumpără sau se vinde o obligaţiune este denumită valoare reală şi ea poate
fi egală, mai mică sau mai mare decât valoarea nominală.Mărimea valorii reale depinde de cursul la care cotează
înscrisul respectiv la bursă.Cursul exprimă preţul cu care se cumpără şi se vând unităţi monetare şi poate fi al pari adică
egal cu 100, sub pari mai mic de 100 şi supra pari mai mare decât 100.
Obligaţiunile de stat nu au o valoare proprie.
3.termenul de rambursare. Durata pe care se poate contracta împrumutul poate fi cu termene precise de rambursare sau
fără termene de rambursare.
Împrumutul pe termen scurt de până la 1 an, împrumutul pe termen mijlociu pe 1-5 ani, împrumutul pe termen
lung – peste 5 ani.Pentru împrumuturile pe termen scurt se emit bonuri de tezaur, poliţe de tezaur, certificate de datorie,
certificate de impozite.Pentru împrumuturile pe termen mijlociu şi lung se emit obligaţiuni sau titluri de rentă, iar pentru
împrumuturile fără termen se emit titluri de rentă perpetuă
4.dobânda. Preţul pe care statul îl plăteşte pentru suma folosită îmbracă forma:
a. dobânzii – venit fix
b. câştigurilor – venituri diferenţiate ca mărime;
c. combinată – dobândă + câştiguri
d. altor avantaje.
Rata dobânzii la împrumuturile de stat se menţine la un nivel apropiat de rata dobânzii la creditul bancar care
este în funcţie de cererea şi oferta de capital de împrumut şi rata medie a profitului.Cu cât cererea de capital bănesc e
mai mare cu atât rata dobânzii va fi mai ridicată.Rata dobânzii nu rămâne constantă vreme îndelungată, se modifică de
la o perioadă la alta uneori în limite foarte largi.Rata de emisiune a dobânzii denumită şi rată nominală se calculează la
valoarea nominală a înscrisurilor emise de stat.Dacă împrumutul de stat se plasează pe piaţă la un curs sub pari, suma
încasată de la subscriitori adică valoarea reală va fi mai mică decât cea pe care statul o datorează acestora şi la care se
calculează dobânzi (aceasta fiind valoarea reală).
5.alta avantaje conferit deţinătorilor de înscrisuri ale împrumuturilor de stat. O modalitate de a face mai atractiv
împrumutul de stat constă în înlocuirea dobânzii cu câştigul.
În afară de dobânzi, câştiguri şi prime de rambursare, se pot acorda deţinătorilor de efecte publice
– scutire de la impozite şi taxe, a veniturilor provenite din anumite împrumuturi sau
tranzacţii la bursă cu efecte publice
– înscrisurile nu pot fi urmărite silit
– garantarea împotriva variaţiilor monetare.
Pentru a proteja interesele creditorilor săi statul are la îndemână 2 soluţii:
1) fie stabileşte o rată mai înaltă a dobânzii care să acoperă şi deprecierea previzibilă a
banilor
2) fie oferă o garanţie juridică împotriva acestei deprecieri
Operaţiunile predefinite de împrumuturile de stat
1.plasarea împrumuturilor de stat pe piaţă
2.rambursarea lor, precum şi eventuale modificare a ratei dobânzii şi a termenelor de restituire iniţial stabilite.
Plasarea împrumuturilor de stat se face prin: subscriere publică, prin intermediul unor consorţii (sindicate) bancare, prin vânzare
la bursă.Plasarea împrumuturilor de stat prin subscriere publică. Se face prin Ministerul Finanţelor sau alte instituţii
specializate împuternicite în acest sens. Persoanele care participă la plasarea împrumutului sunt recompensate pe cale de remiză.
În practică sunt 2 situaţii:
- când nu se limitează cuantumul împrumutului, fiecare subscriitor efectuează vărsăminte pentru întreaga sumă
subscrisă;
- când se limitează cuantumul împrumutului stabilindu-se de la început limitele de subscriere.
Plasarea împrumuturilor de stat prin consorţii (sindicate) bancare se realizează prin bănci care efectuează aceste operaţii la
cererea organelor competente.
Consorţiu bancar asigură plasarea prin comision a obligaţiilor împrumutului, fie le cumpără efectiv.
Statul intră în posesia sumelor împrumutate pe măsură ce consorţiu îi plasează înscrierile. Consorţiului îi plăteşte un
comision. În cazul cumpărării efective, consorţiu cumpără efectiv înscrisurile împrumutate de stat pe care le plasează pe piaţă,
încasând diferenţa între cursul la care vinde împrumuturile către populaţie şi cursul cu care le-a cumpărat de la stat.Plasarea
împrumuturilor de stat prin vânzarea la bursăAcest procedeu se foloseşte când statul doreşte să se plaseze în împrumut noi fără

10
ca acest lucru să se observe.Această modalitate este discretă, comodă şi puţin costisitoare. Obligaţiile împrumuturilor de stat se
emit de regulă la purtător, adică fără înscrierea numelui subscriitorului pe ele.
Modificarea nivelului dobânzii
Statul poate să preschimbe înscrisurile unui împrumut vechi cu înscrisuri ale unui împrumut nou, emis cu o dobândă
mai redusă, operaţiune cunoscută sub denumirea de conversiune.
Se cunosc 3 tipuri de conversiune:
- conversiune forţată – deţinătorul prezintă la preschimbarea titlurilor împrumutului vechi contra titlurilor unui nou
împrumut într-o perioadă de timp.
- conversiunea sau rambursarea anticipată – deţinătorii au 2 alternative să preschimbe înscrisurile vechi în condiţiile
stabilite de stat sau să refuze şi să solicite rambursarea anticipată a sumelor împrumutate;
- conversiunea facultativă – deţinătorii înscrisurilor pot opta pentru a preschimba înscrisurile împrumutului vechi cu
înscrisurile unui împrumut nou sau a păstra înscrisurile împrumutului vechi.
Modificarea termenului de rambursare statul poate să consolideze datoria ajunsă la scadenţă prin preschimbarea
împrumuturilor exigibile imediat sau pe termen scurt cum sunt bonurile de tezaur cu înscrisuri ale unor împrumuturi pe termen
mijlociu sau lung, cum ar fi obligaţiuni, titluri de rentă sau fără termen – titluri de rentă perpetuă.Consolidarea oferă statului un
avantaj imediat constând în reducerea cheltuielilor publice legate de rambursarea împrumutului ajuns la scadenţă, dar măreşte
efortul financiar de plată a dobânzilor aferente împrumutului.Consolidarea este avantajoasă pentru bănci deoarece încasează
comisioane pentru operaţia de preschimbare a împrumutului pe termen scurt cu înscrisuri ale împrumutului
consolidat.Rambursarea împrumutului de stat. Prin rambursarea împrumutului de stat se înţelege răscumpărarea titlurilor de
credit de la deţinătorii lor, adică restituirea sumelor împrumutate. Rambursarea poate avea caracter obligatoriu sau
facultativ.Având în vedere momentul rambursării, distingem între împrumuturi care se restituie integral la o scadenţă unică şi
împrumuturi a căror rambursare este eşalonată pe o perioadă mai îndelungată.Împrumutul cu scadenţă unică prezintă
dezavantajul că obligă statul să efectueze plăţi masive la termenul stabilit ceea ce implică probleme de natură financiară,
monetară, organizatorică.
În practică se întâlnesc mai multe modalităţi de rambursare a împrumuturilor:
- pe calea anuităţii – ceea ce înseamnă că începând cu al doilea sau al treilea na statul începe să plătească pe lângă
dobândă şi suma datorată;
- prin tragere la sorţi – când împrumutul de stat a fost contractat de la un număr mare de creditori. În această situaţie
statul stabileşte valoarea obligaţiunilor amortizabile în fiecare an prin tragere la sorţi;
- prin răscumpărare la bursă – atunci când legea prevede că împrumutul nu poate fi rambursat înainte de scadenţă.
Controlul financiar.
Concepţii moderne de organizare a controlului financiar.
Actele şi operaţiunile controlului financiar sunt:
1) verificări documentare şi faptice
2) consemnări scrise ale constatărilor
3) formulări de apreciere şi concluzii
4) decizii ca urmare a acţiunilor de control
5) decizii privind coerciţiunile necesare pentru restabilizarea conformităţii activităţii financiare a
subiectelor de drept controlate
Controlul executării bugetului de stat se exercită sub forma controlului administrativ, jurisdicţional şi parlamentar.
Controlul administrativ – este exercitat ca un control intern căruia îi sunt supuse actele şi operaţiunile de venituri şi de
cheltuieli. Control administrativ al cheltuielilor este exercitat de către Inspecţia generală a finanţelor cu precădere asupra
angajării şi ordonanţării cheltuielilor bugetare.
Controlul jurisdicţional – este exercitat de Curţile de Conturi care urmăresc respectarea disciplinii bugetare financiare.
Acest control urmăreşte procedeul verificării conturilor de execuţie a bugetelor organelor de stat, instituţiilor publice,
autorităţilor locale.
Controlul parlamentar – este exercitat conform prerogativelor parlamentare de a controla puterea şi activitatea
executivă de stat din care face parte şi execuţia de stat.
Noţiunea şi rolul controlului financiar
Noţiunea de control provine din expresia contra rolus care înseamnă verificarea actului original după duplicat şi constă
verificarea dacă totul a fost în conformitate cu programul fixat, după ordinele date şi principiile stabilite.
Controlul se extinde şi la cercetarea cauzelor care au provocat deficienţele provocate.
Controlul financiar are ca obiective cunoaşterea de către stat a modului cum sunt administrate mijloacele materiale şi
financiare de către societăţile comerciale publice, a modului de realizare şi de cheltuire a banului public.
Controlul financiar reprezintă un mijloc de prevenire a faptelor ilegale, de identificarea deficienţelor şi de stabilire a
măsurilor pentru restabilirea legalităţii.
Funcţiile controlului financiar sunt: de evaluare, preventivă, de documentare, recuperatorie şi pedagogică.
1.funcţia de evaluare – cuprinde acte şi operaţiuni de estimare a situaţiei de facto, comparativ cu cea de jure, realizări
obţinute în raport cu obiectivele şi scopurile prestabilite.

11
 2.funcţia preventivă – constă în măsuri luate de către organele de control pentru evitarea şi eliminarea unor fraude
înainte de a se produce efectele negative ale acestora, prin identificarea şi anularea cauzelor care le
generează şi favorizează.
3.funcţia de documentare – permite cunoaşterea proceselor care au loc în activitatea economică, relevarea fraudelor şi
depistarea cauzelor acestora, precum şi identificarea acţiunilor eficiente pentru a fi generalizate.
4.funcţia recuperatorie – acţionează pentru descoperirea şi recuperarea pagubelor precum şi pentru stabilirea răspunderii
juridice.
5.funcţia pedagogică – permite acţiuni de educare a celor care au drepturi şi obligaţii în formarea şi utilizarea fondurilor
publice.
Formele controlului financiar
După momentul în care se efectuează avem
1. controlul preventiv – implică verificarea şi analiza activităţii economice şi financiare a societăţii financiare sub
aspectul legalităţii, oportunităţii, necesităţii actelor şi operaţiunilor, a utilizării cu eficientă a fondurilor materiale şi
băneşti.
Controlul preventiv se exercită asupra documentelor prin care consiliul de administraţie îşi asumă obligaţii cu caracter
patrimonial şi asupra actelor prin care se dispune stingerea prin plată a obligaţiilor civile.
Se exercită de conducătorul compartimentului financiar contabil.
2. controlul concomitent - simultan, se exercită în timpul desfăşurării proceselor economice şi financiare simultan cu
efectuarea actelor şi operaţiunilor legate de aceste activităţi cu scopul de a interveni pentru corectarea sau eliminarea
deficienţelor ori ilegalităţilor.
3. controlul posterior sau postoperativ – se exercită asupra actelor şi operaţiunilor economice şi financiare după ce
acestea au fost executate.
Clasificarea controlului.
a) după sfera de acţiune: control financiar intern şi extern
b) după termenul în care se efectuează: control financiar continuu – permanent şi control financiar periodic.
c) după volumul lucrărilor: control financiar complet şi parţial.
d) după felul activităţii: de casă, de magazie, de documente etc
e) după organele care îl exercită: control financiar ierarhi, de gestiune, de execuţie.
f) după modul de concretizare: control financiar direct, indirect, de drept şi de fapt.
Metodele controlului financiar – sunt:
1.controlul financiar faptic – exercitat la faţa locului prin observarea directă a proceselor şi fenomenelor, cercetarea şi
investigarea activităţilor economice şi financiare;
2.controlul financiar documente – exercitat prin verificarea documentelor existente în cadrul evidenţei contabile
3.controlul financiar tematic – constă în verificarea unei anumite probleme, operaţiuni de casierie, evidenţa şi păstrarea
mijloacelor materiale şi băneşti cu scopul de a generaliza, de a face comparaţii şi de a concluziona.
4.controlul financiar total – se exercită asupra tuturor actelor şi operaţiunilor ce au avut loc după ultimul control
financiar.
5.controlul financiar parţial – se verifică numai anumite sectoare din activitatea unităţii controlate şi pe o anumită
perioadă de timp
6.controlul financiar complex – o echipă de control verifică activitatea unităţii sub toate aspectele
7.controlul financiar încrucişat – se verifică documentaţia unităţii controlate concomitent cu documentele unităţilor cu
care are relaţii economico-financiare
8.controlul financiar mixt – foloseşte mai multe procedee tehnice de control
9.controlul financiar repetat se exercită când rezultatele controlului efectuat anterior sunt neconcludente, incomplete sau
nesatisfăcătoare
Alte metode de control sunt: controlul prin sondaj – se verifică numai anumite perioade sau operaţii; prin analiză – se
verifică datele şi elementele înscrise în bilanţuri, dări de seamă contabile sau statistice; investigaţia – constă în obţinerea de
informaţii verbale sau scrise privind domeniul sau persoana controlată de la diferite persoane încadrate în unitatea respectivă;
observaţia – se foloseşte de regulă la începutul controlului pentru informarea organelor de control; examinarea documentelor
justificative; verificarea conturilor contabile – se verifică înregistrările contabile; calculul de control – verificarea aritmetică a
calculelor, a operaţiilor înscrise în documente; confirmarea datelor înscrise în documente – care se mai numeşte şi controlul
reciproc.
Reglementarea controlului financiar.
OG 119/99 privind controlul intern şi controlul financiar preventiv modificată prin L 301/2002.
Legea 672/2002 privind auditul public intern şi OUG 75/1999 privind auditul financiar.
Controlul financiar preventiv
Obiectul controlului financiar preventiv. – proiecte de operaţiuni care vizează în principal:
- angajamente legale şi credite bugetare
- deschiderea şi repartizarea de credite bugetare
- modificarea repartizării pe trimestre şi subdiviziuni ale clasificaţiei bugetare
12
 - ordonanţarea cheltuielilor
- efectuarea de încasări în numerar
- reducerea, eşalonarea sau anularea titlurilor de încasare
- recuperarea sumelor avansate şi care ulterior au devenit necuvenite
- vânzarea, gajarea, concesionarea sau închirierea de bunuri din domeniul privat al statului sau unităţilor administrativ-
teritoriale
Organizarea controlului financiar preventiv.
Controlul financiar preventiv este organizat sub conducerea Ministerului finanţelor publice şi se desfăşoară în 2 forme:
- control financiar preventiv propriu
- control financiar preventiv delegat
Organizarea controlului financiar preventiv propriu. Conducătorii unităţilor sunt obligaţi să întocmească o evidenţă a
angajamentelor în compartimentul contabil. Operaţiunile supuse controlului sunt stabilite precis, neputând fi aprobate şi
executate înainte de vizarea lor de către persoanele vizate de către conducătorul unităţii.
Numirea, suspendarea, destituirea şi schimbarea acestor persoane din funcţii este supusă cenzurii entităţii publice
superioare.Toate documentele ce se prezintă pentru acordarea vizei trebuie însoţite de actele justificative corespunzătoare care
au fost semnate în prealabil de conducătorii de compartimente.
Organizarea controlului preventiv delegat. Se organizează şi se exercită de către Ministerul Finanţelor publice prin
controlori delegaţi.
Ministerul f p numeşte controlori delegaţi care-şi desfăşoară activitatea la sediul instituţiilor publice la care au fost
numiţi.Corpul controlorilor este condus de controlorul financiar şef ajutat de 2 adjuncţi care sunt numiţi prin HG pe un mandat
de 6 ani. Controlorii financiari delegaţi au calitate de funcţionari publici.
Controlul financiar intern.
Reprezintă ansamblul formelor de control executate la nivelul entităţii publice, inclusiv auditul intern.
Obiective generale ale controlului financiar intern:
- respectarea legii, a reglementărilor şi deciziilor conducerii
- dezvoltarea şi întreţinerea unor sisteme de colectare, stocare, prelucrare, actualizare a datelor şi informaţiilor
financiare şi de conducere.
Auditul financiar
Constată dar nu ia măsuri, doar informează.
Sunt 2 forme de audit: una de audit intern şi una de audit extern.
La noi în ţară noţiunea de audit se delimitează de controlul financiar intern fiind realizată prin următoarele structuri:
expertize contabile, auditul financiar efectuat de Camera Auditorilor Financiari din România, şi auditul performanţei – realizat
de curtea de Conturi a României concomitent cu controlul realizat în sectorul public.
Obiectivele auditului public intern sunt:
- asigurarea obiectivă şi consilierea;
- sprijinirea îndeplinirii obiectivelor entităţilor publice.
Auditul intern cuprinde:
- activităţile financiare desfăşurate de entităţile publice de la angajamente şi până la utilizarea fondurilor către
beneficiarii finali
- constituirea veniturilor publice
- administrarea patrimoniului public precum şi vânzarea, gajarea, concesionarea sau închirierea de bunuri din domeniul
privat sau public al statului
- sisteme de management financiar şi control.
Structura prin care funcţionează auditul intern în România:
1) comitetul pentru audit public intern (CAPI)
2) unitatea centrală de amortizare pentru auditul public intern UCAAPI
3) compartimente de audit public intern
Tipuri de audit public intern:
a) auditul de sistem – evaluează sistemele de conducere şi control intern cu scopul de a stabili dacă acestea funcţionează
economic şi eficient pentru identificarea deficienţelor şi formularea de recomandări pentru corectarea acestora.
b) Auditul de performanţă – examinează dacă criteriile pentru implementarea obiectivelor sunt corecte pentru evaluarea
rezultatelor şi precizează dacă rezultatele sunt conforme cu obiectivele
c) Auditul de regularitate – examinează acţiunile asupra efectelor financiare pe seama fondurilor publice sub aspectul respectării
principiilor regulilor procedurale şi metodologice care-i sunt aplicabile.
Actele de control financiar
Sunt:
- procese verbale de control
- procese verbale de inspecţie de audit
- proces verbal de constatare a contravenţiilor
- raport de control
13
 - raport de audit
- notă de constatare
- notă explicativă
- notă de prezentare
Procesul verbal cuprinde 3 părţi:
1. un preambul unde se consemnează: numele şi prenumele controlorilor, organul din care fac parte controlorii,
numărul şi data delegaţiei de control, denumirea societăţii controlate şi adresa, perioada supusă controlului,
obiectivele de bază ale controlului, ordonatorii de credite, conducătorii persoanei juridice, perioada în care s-a
efectuat controlul
2. cuprinsul procesului verbal – în care se înscriu toate obiectivele care au fost verificate, abaterile constatate în
fapt şi în drept, se indică sumele datorate bugetelor publice, majorări, penalităţi, dobânzi, se indică cauzele
subiective care au provocat paguba sau abaterea, persoanele vinovate care răspund, funcţiile acestora şi datele
înscrise în cartea de identitate şi măsurile luate.
3. la finalul procesului verbal se menţionează numărul şi data înregistrării procesului verbal, numărul de
exemplare în care s-a încheiat, câte exemplare au fost lăsate la persoana juridică şi câte au fost luate, semnătura
ordonatorilor de credite.
Organizarea şi exercitarea activităţii de control financiar
Controlul financiar se face prin:
A) Ministerul Finanţelor publice prin următoarele structuri:
1. direcţia generală de inspecţie fiscală
2. agenţia naţională de administrare fiscală
3. direcţia generală de administrare şi control a activelor statului
B) în cadrul executivului:
1.autoritatea naţională de control
2.corpul de control al guvernului subordonat autorităţii naţionale de stat
3.garda financiară subordonată autorităţii naţionale de control
C) în sfera de activitate a legislativului:
curtea de conturi a româniei
direcţia de control fiscal
direcţia de investigaţii fiscale
1. Direcţia generală de inspecţie fiscală face parte din ANAF aflată în subordinea MFP şi este condusă din: Direcţia de
control fiscal şi direcţia de investigaţii fiscale.
2. Agenţia Naţională de Administrare Fiscală colectează taxele, impozitele, contribuţiile şi alte venituri bugetare, fiind
responsabilă atât la nivel teritorial cât şi central.
Din structura ANAF face parte Direcţia generală de inspecţie fiscală compusă din Direcţia de control fiscal şi direcţia de
investigaţii fiscale.
Conform CPF atribuţiile inspecţiei fiscale constau în:
- constatarea şi investigarea fiscală a tuturor actelor şi faptelor ce reprezintă din activitatea contribuabililor;
- analiza şi evaluarea informaţiilor fiscale;
- sancţionarea faptelor constatate şi dispunerea de măsuri pentru prevenirea şi combaterea abaterilor de la prevederile
legale.
3. direcţia generală de administrare şi control a activelor statului. MFP efectuează controlul financiar în legătură cu:
a. modul de gestionare a bunurilor din domeniul public şi privat al statului aflate în administrarea agenţilor
economici;
b. modul de concesionare şi arendare cu terenurile proprietate publică şi privată aflate în administrarea Agenţiei
Domeniilor Statului;
c. asigurarea subvenţiilor solicitate de agenţii economici precum şi controlul utilizării subvenţiilor ordonate de la
bugetul de stat
4. autoritatea naţională de control: atribuţii:
a. defineşte politica şi strategia în domeniul controlului;
b. elaborează obiectivele pe termen scurt şi mediu a activităţii autorităţilor de control aflate în subordinea sau în
coordonarea lor;
c. reglementează şi armonizează cadrul legislativ privind controlul autorităţilor aflate în subordinea sa
5. corpul de control al Guvernului. Atribuţii:
i. controlul execuţiei bugetului de stat pentru întocmirea raportului alocaţiilor bugetare
ii. controlul execuţiei balanţei de încasări şi plăţi externe a modului de utilizare a împrumuturilor de stat
sau a celor garantate de guvern
iii. controlul modului de utilizare a resurselor materiale şi financiare de organele centrale şi locale ale
statului
iv. controlul modului de utilizare a subvenţiilor de către guvern, a fondurilor publice guvernamentale
14
 6. garda financiară se află în subordinea autorităţii naţionale de control şi execută controlul operativ şi inopinat privind
prevenirea, descoperirea şi combaterea oricăror acte şi fapte în domeniul economic, financiar şi vamal care au ca efect
evaziunea şi frauda fiscală.
Este condusă de un comisar general care este funcţionar public. Comisarii încadraţi în comisariatul general pot exercita
control operativ şi inopinat pe întreg teritoriul ţării.
Comisariatele regionale sunt conduse de comisari şefi, ajutaţi de câte un comisar şef adjunct.
Atribuţiile gărzii financiare:
- respectarea legislaţiei pentru prevenirea şi combaterea faptelor ilegale în domeniul financiar;
- respectarea legislaţiei pentru prevenirea, depistarea şi înlăturarea oricăror operaţiuni frauduloase;
- cooperarea şi conlucrarea cu toate celelalte organe de specialitate aparţinând altor autorităţi şi instituţii;
- verificarea legalităţii activităţii desfăşurate, existenţa şi autenticitatea documentelor justificative;
- confiscarea bunurilor a căror fabricaţie depozitare, transport sau desfacere este ilicită;
7. Curtea de Conturi. CC este instituţia supremă de control financiar ulterior extern asupra modului de formare,
administrare şi întrebuinţare a resurselor financiare publice.Îndeplineşte o funcţie de control financiar şi o funcţie de
jurisdicţie.
CC funcţionează pe lângă Parlamentul României ca instituţie independentă. Ea prezintă anual parlamentului un raport public
asupra conturilor de gestiune ale bugetului de stat din exerciţiul bugetar expirat, prezentând toate neregulile constatate.
Atribuţii.
Prin controlul efectuat Curtea urmăreşte respectarea legii în domeniul formării, administrării şi întrebuinţării resurselor
financiare ale statului şi ale sectorului public.
Controlul vizează:
- formarea şi utilizarea resursele bugetului de stat, al asigurărilor sociale de stat şi ale unităţilor administrativ
teritoriale;
- constituirea, utilizarea şi gestionarea fondurilor speciale şi a fondurilor de tezaur;
- formarea şi gestionarea datoriei publice;
- utilizarea alocaţiilor bugetare;
- utilizarea fondurilor provenite de la UE.
Controlul vizează şi se efectuează obligatoriu în următoarele unităţi:
a) statul şi unităţile administrativ-teritoriale;
b) BNR
c) Regiile autonome, societăţile comerciale la care statul, unităţile
administrativ teritoriale, instituţiile publice şi regiile autonome deţin
integral sau mai mult de jumătate din capitalul social;
d) Organismele autonome de asigurări sociale şi de altă natură.
Controlorii financiari pot întocmi următoarele acte:
În cazul verificării conturilor anuale de execuţie bugetară în vederea acordării descărcării de gestiune: raport de control
şi proces-verbal de constatare.În cazul controalelor efectuate pe parcursul execuţiei bugetare la ordonatorii de credite, cât şi al
controalelor efectuate la celelalte persoane juridice: note de control, proces-verbal de constatare.Comune: proces-verbal de
constatare a abaterilor prevăzute de Legea 94/1992 şi proces-verbal de constatare a contravenţiei.
1) raportul de control se întocmeşte de controlorii financiari în care sunt prezentate constatările şi
concluziile lor şi formulează propuneri cu privire la măsurile ce urmează a fi luate. Măsurile ce pot
fi propuse de controlori sunt:
i. descărcarea de gestiune
ii. nedescărcarea de gestiune
2) procesul verbal de constatare – se întocmeşte atunci când se constată fapte prin care au fost cauzate
prejudicii cu caracter financiar contabil.
3) Nota de control – se întocmeşte în situaţia în care nu au fost constatate prejudicii, abateri sau
contravenţii.
4) Procesul verbal de constatare a abaterilor se întocmeşte în situaţia în care se constată: nerespectarea
obligaţiei de a prezenta CCR conturile ce urmează a fi verificate, neaducerea la îndeplinire a
măsurilor dispuse prin decizie.
5) Procesul verbal de constatare a contravenţiilor se întocmeşte în cazul constatării unor contravenţii.
Reguli generale de întocmire a actelor de control financiar
Actele de control vor cuprinde în preambul date cu caracter general:
- numele, prenumele controlorilor;
- structura organizatorică a CCR
- numărul, data delegaţiei de control;
- denumirea şi adresa persoanei juridice controlate;
- perioada supusă controlului;
- obiectivele de bază;

15
 - perioada în care s-a efectuat controlul.
Neregulile constatate se înscriu în procesul verbal, descriindu-se neregula constatată în drept şi în fapt, paguba produsă,
persoana vinovată, măsurile luate.Reguli specifice de întocmire a procesului verbal de constatare. La redactarea procesului
verbal se au în vedere explicaţiile date de persoana care a produs fapta constatată prin procesul verbal.Procesul verbal se încheie
în 3 exemplare, unul se lasă la persoana juridică controlată, iar celelalte 2 se preiau de către organele de control.
Când se constată prejudicii în cadrul răspunderii civile delictuale se va prezenta următoarele elemente:
- fapta care a cauzat prejudiciul;
- reglementarea sau legea încălcată
- modul în care au fost încălcate prevederile legale;
- consecinţa faptei
- persoanele răspunzătoare Organizarea controlului financiar în UE
Formele controlului sunt: control intern şi control extern.Auditul extern pentru instituţiile comunitare este realizat de
CC a Comunităţilor Europene.CC examinează conturile de venituri şi cheltuieli ale comunităţii şi ale instituţiilor înfiinţate în
comunitate, înaintând parlamentului European şi Consiliului o declaraţie de asigurare asupra legalităţii şi regularizării
tranzacţiei.În urma auditului extern, CC a UE realizează rapoarte anuale şi rapoarte speciale.Obiectul controlului financiar din
UE îl constituie resursele proprii ale UE, finanţările acordate de UE şi protejarea intereselor UE concomitent cu prevenirea
fraudelor.
Curtea Europeană de Conturi
Verifică conturile şi execuţia bugetului UE cu scopul de a îmbunătăţii gestionarea resurselor financiare şi informarea
cetăţenilor europei cu privire la utilizarea fondurilor publice de către autorităţile cu responsabilităţi de gestiune.Este formată din
25 membri proveniţi din 25 state membre numiţi pe un mandat de 6 ani.CC verifică dacă încasările şi cheltuielile UE s-au
efectuat legal şi corect şi nu are prerogative jurisdicţionale.

16