UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE SOCIOLOGIE PSIHOLOGIE

Specializarea: SOCIOLOGIE
Titular de curs: Conf. univ. dr. Aurel M. Cazacu
COMUNICARE SI RETORICA
(CURS OPTIONAL)
Anul III, sem. V

-SINTEZA DE CURS

OBIECTIVE
1.
Însusirea problematicii disciplinei;
2.
Întelegerea retoricii ca tip distinct de comunicare, discurs, rationare, cunoaster
e,
convingere si actiune;
3.
Identificarea principalelor conceptii în determinarea discursului retoric;
4.
Însusirea metodica a conceptelor de baza ale retoricii;
5.
Analiza specificitatii retoricii în diverse contexte comunicationale si publice;
6.
Stimularea interesului pentru aplicatii în domeniul retoricii politice, mediatice,
publicitare.
PROBLEMATICA
Moto: Nu cuvântul este cel ce dauneaza actiunii,
ci pericolul este sa nu te luminezi cu ajutorul cuvântului (Tucidide)
Cap. I
INTRODUCERE
Terminologie
Ce scriu dictionarele, dar nu cele de retorica:
a) Termenul retoric a (adj.) (lat. rhetoricus, fr. rhétorique, it. -retorica) îl
întâlnim în sintagmele: interogativa retorica si stil rhetoric .
b) Termenul retorica (s.f.) (lat. rhetorica, gr. rhetorike, fr. -rhétorique, it. -
retorica) a cunoscut mai multe conotatii în timp:
-disciplina care studiaza procedeele vorbirii frumoase, ale elocventei;
-arta de a vorbi frumos;
-oratorie, elocventa;
-declamatie emfatica, lipsita de un fond serios de idei, discurs pompos.
c) Termenul retor si retorism (s.n.) (lat. rhetor, fr. rhéteur, it. retore, gr.
si rhitorism) desemneaza elocventa seaca, vorba goala si emfatica, lipsita de id
ei
Ce este retorica ?
Din punct de vedere etimologic, cuvântul retorica provine din latinescul rhetorica , cu
radacini în grecescul rhitor , care însemna vorbitor sau orator sau cel ce învata art
elocintei .
La romani, rhitorul era denumit rhetor sau magister dicendi (maestru în elocinta).
Uneori, termenii retorica si elocinta ( elocventa ) se pot confunda, deoarece, într-un
anumit sens ambii desemneaza arta de a vorbi bine si frumos.
Dar ei nu sunt sinonimi.
Elocinta (elocventa) este talentul de a convinge, pe când retorica este arta care
dezvolta
acest talent. Elocinta (elocventa) este un dar al naturii, pe când retorica este a
rta de a conduce
talentul.
Asadar, unii barbati ai antichitatii au fost din instinct elocventi; dupa ei au
venit altii care
prin studiu au ajuns sa fie elocventi si care s-au numit oratori; dupa ei au ven
it altii care au
adunat si ordonat diferitele metode cu ajutorul carora se poate ajunge la elocve
nta si acestia se
numesc retori, iar arta creata de ei s-a numit retorica.
Cicero -jurist, avocat si orator roman ascris în De oratore ca nu elocventa s-a nasc
ut
din retorica, ci retorica a luat nastere din elocventa.
Cele mai multe definitii ale retoricii au fost date în antichitate. Retorica va fi
considerata:
-o simpla forta, dar nu virtute;
-o stiinta, dar nu virtute;
-un exercitiu;
-arta care nu are nimic comun cu stiinta si cu virtutea;
-o stricare a artei, adica gust gresit;
-forta de a convinge;
-putere de a convinge;
-usurinta de a vorbi;
-arta de a însela;
-iscusinta de a fermeca si placea (Platon);
-un simulacru de politica si al patrulea fel de înselatorie (Platon);
-stiinta de a vorbi bine;
-o arta, dar si politica si dialectica, deoarece este facultatea de a cerceta ce
ea ce poate fi
capabil de a convinge (Aristotel);
-arta încadrarii unui argument astfel încât sa poata fi apreciat de asistenta;
-arta practica sau administrativa (arta aplicata a afacerilor) Quintilian;
-vorbire frumoasa;
-arta de a vorbi bine (de aici perspectiva pragmatica a retoricii);
-creatoare a persuasiunii (Gorgias);
-ars sau/si scientio bene dicendi (arta sau stiinta de a vorbi bine) -Quintilian
;
-arta sau/si stiinta inventiei, alegerii si exprimarii cu ornamente potrivite ca
re pot servi la

a convinge Quintilian (de aici s-a alunecat în sfera stilisticii, a ceea ce va dev
eni mai târziu, în
epoca moderna, neoretorica).
-ars ornandi (des întâlnita în Evul Mediu si mai târziu), adica o stilistica practica sa
u
rhetorica verba colorat;
-nu este numai arta de a convinge prin discurs, ci si teoria si învatarea acestei
arte
(Olivier Reboul La rhetorique );
În concluzie, retorica ar fi:
1.
Arta si stiinta discursului bene dicendi sau arta (stiinta) de a vorbi bine, pri
n discurs
întelegându-se un ansamblu organizat de fraze asupra unui subiect dat;
2.
Arta (stiinta) discursului convingator (în stare sa convinga) în toate chestiunile
(politice, sociale, juridice, particulare, de familie etc.);
3.
Arta de a convinge un auditoriu de justetea ideilor expuse printr-o argumentatie
bogata, riguroasa, pusa în valoare de un stil ales;
4.
Disciplina, (obiect de studiu) care studiaza ansamblul regulilor care ajuta la îns
usirea
acestei arte;
5.
Arta si stiinta elaborarii discursului, având functie primordial persuasiva, dar s
i
functie justificativa, demonstrativa sau deliberativa (dupa Aristotel);
6.
Practica sociala;
7.
Tehnica a ornarii discursului.
De ce studiul retoricii (bineînteles si al teoriei argumentarii) este esential?
Studiul retoricii este esential din cel putin trei motive:
-Pentru întelegerea functionarii discursului de orice tip: politic, juridic, didac
tic,

stiintific, mediatic, publicitar;

-Pentru facilitarea unei lecture critice a textelor politice, publicitare, mediati
ce etc.
conform unei grille de decodare care presupune instituirea unor mecanisme de
aparare, altfel spus, de imunizare în fata manipularii;
-Pentru producerea unor discursuri adecvate situatiilor de comunicare într-o era
comunicationala care a depasit stadiul informational .
Functiile retoricii
1.
Functia persuasiva de a convinge un auditoriu utilizând argumentatia (sub aspect
logic), demonstratia (d.p.d.v. al stiintelor), seductia (scop si efect al retori
cii),
manipularea (zona la intersectia psihologiei, sociologiei si lingvisticii);
2.
Functia hermeneutica de interpretare a retoricii adversarului;
3.
Functia euristica presupune solutii posibile;
4.
Functia explicativa si critica presupune descifrarea si demonstrarea discursului
public, apoi remontarea, regenerarea discursului din perspectiva retorica si
argumentativa;
5.
Functie metalingvistica reflectie asupra cuvântului (scris sau vorbit) si a
comunicarii lui cu eficienta în cadrul unei limbi date;
6.
Particularizare de reflectare a spiritului fiecaruia dintre noi.
Relationari
Retorica a intrat si intra în diverse relatii cu alte discipline: filosofia (înca di
n antichitatea
greaca), logica, teoria argumentarii, oratoria (ca practica), literature, lingvi
stica, critica literara,
teoria literara, poetica, psihologia si sociologia (mai ales din perspectiva uno
r strategii
comunicationale), pragmatica si teoria actelor de limbaj (formulata de J. Austin
si dezvoltata de
J.R. Searle), stiintele cognitive etc.
Începuturile retoricii
Ca disciplina de sine statatoare, dispunând de reguli si principii referitoare la
elaborarea
discursurilor, retorica este considerata, si nu fara temei, o creatie a grecilor
.
Grecia a dat primii retori vestiti, mânuitori ai cuvântului, ai artei si stiintei pe
rsuasiunii:
Pitagora, Corax, Tisias, Pericles, Gorgias, Antiphon, Protagoras, Socrate, Isocr
ate, Demostene.
În grecia au fost înfiintate si au functionat celebrele scoli unde s-a predat retori
ca:
-Academia lui Platon
-Gimnaziul Lykeion fondat de Aristotel
-Scoala din insula Rhodos (deschisa de Eschine) etc.
Grecii spunea Olivier Reboul au inventat si dezvoltat învatamântul retoricii. Însasi
cultura se facea mai ales prin arta de a vorbi, care, în acelasi timp, era si mijl
oc pentru formarea
tinerelor generatii de barbati utili cetatilor. Romanii i-au învins pe greci cu ar
mele si i-au cucerit
(146 Î.Hr.) dar, la rândul lor, romanii au fost învinsi de cultura greaca. Învatamântul r
ricii a
ajuns în antichitatea greaca si apoi romana la o mare perfectiune, iar regulile st
abilite atunci au
format baza inestimabila a dezvoltarii ulterioare a acestei discipline.
Cap. II
RETORICA LA GRECII ANTICI
ÎNCEPUTURI
Contextul aparitiei retoricii
Grecii antici au pus un mare pret pe puterea cuvântului, pe darul elocintei. Rosti
rea, ca
forma fundamentala a oralitatii, este mentionata destul de devreme în istoria cult
urala a
poporului grec. Marturii ale puterii de convingere a discursului gasim înca din pe
rioada
homerica.
La început nu exista o constiinta clara a mijloacelor de care se serveste elocinta
, întrucât
ea a rodit din instinct, improvizatie, pasiune. Momentul aparitiei elocintei est
e semnalat mult mai
târziu, abia în secolele VI V î.Hr. si, fapt surprinzator, desi Atena oferea un climat
favorabil
pentru dezvoltarea acestei maiestrii, Sicilia este consemnata de istorici pentru
legatura directa
între dezvoltarea elocintei si diferitele procese asupra proprietatii, rezultat al
instaurarii noului
regim democratic.
Primii reprezentanti ai retoricii
Unele surse istorice indica si pe primii învatati care s-au ocupat de arta cuvântulu
i:
Empedocle din Agrigent (Sicilia), Corax si Tisias. Iar daca Empedocle a inventat
primul
retorica1, se spune ca si Zenon din Eleea ar fi inventatorul dialecticii.
Desi nu a deschis o scoala, dupa moda vremii, Empedocle (490 430 î.Hr.) a profesat
filosofia, poezia, medicina, chiar magia si, probabil, a adaugat acestora si une
le sfaturi si
observatii câstigate prin propria-i experienta, care au devenit ulterior arta orat
orica.
Conform traditiei, în dezvoltarea elocintei o contributie mult mai mare au avut-o
Corax
si Tisias, de origine sicilieni si avocati de profesie. Caderii tiranilor în Sicil
ia i-au urmat
numeroase procese de revendicare a unor proprietati (pamânt, livezi, imobiliare et
c.). Asadar,
începuturile retoricii judiciare îsi are izvorul în procesele de proprietate.
Corax2, om politic versat, avocat si orator stralucit, a încercat sa codifice mome
ntele
discursului prin intermediul carora reusea sa consilieze problemele aflate în disp
uta: exordiul
(preambul), prin care îsi asigura linistea necesara din partea auditoriului sau pr
in care urmarea
flatarea judecatorilor, naratiunea propriu-zisa si epilogul, conceput ca un rezu
mat al faptelor.
Mai târziu, Tisias3, discipol al lui Corax, ar fi codificat si propagat învatatura o
ratoriei
dupa redactarea unui îndrumar pentru uzul partilor aflate în litigiu, intitulat Tèchne (
Arta
oratoriei). În aceasta lucrare era prezentata si o schema a planului oricarui tip
de discurs:
preambul, expozitiune, marturii, indicii, probe, insinuatie, elogiul si blamul.
Însa partea cea mai importanta a îndrumarului este valoarea si semnificatia data
persuasiunii si în special a verosimilului (mai târziu, aspru criticat de Platon). D
upa Corax si
Tisias, verosimilul consta într-o reconfigurare mentala a unor situatii la care nu
am fost martori,
dar care se produce spontan în fiecare dintre noi, dupa reguli fixe si valabile pe
ntru toate mintile.
Altfel spus, judecatorul îsi poate da avizul asupra unor fapte pe care nu le cunoa
ste decât prin
datele contradictorii ale partilor si ale martorilor, iar convingerea pe care si
-o va forma va fi
determinata nu de adevar, ci de verosimil, de imaginea pe care si-o contureaza d
e fiecare data si
pe care i-o sugereaza avocatul cel mai priceput.
Pe seama lui Corax si Tisias, care se straduiau sa scoata la lumina argumentele
puternice
si sa ascunda partile slabe ale situatiei aflata în disputa, au circulat diverse a
necdote. Una dintre
acestea se refera la asa-zisul proces iscat între Corax si Tisias.
Se spune ca un oarecare Tisias auzind spunându-se ca retorica este arta de a convi
nge s-a
dus la Corax pentru a se pregati în aceasta arta. Dar odata ce el nu a mai avut ni
mic de învatat, a
vrut sa nu-i mai plateasca mentorului sau banii promisi. Chemat în fata judecatori
lor, Tisias ar fi
recurs la urmatoarea dilema:
-Corax, ce ai promis sa ma înveti ?
-Arta de a convinge pe care tu ai vrut, i-ar fi raspuns Corax.
-Fie, relua Tisias, s-au m-ai învatat aceasta arta si atunci sufera pentru ca eu t
e conving
sa nu primesti onorariul, sau tu nu m-ai învatat si atunci eu nu-ti datorez nimic
pentru ca tu nu ti-
ai tinut promisiunea.
Dar Corax, se spune, a ripostat la rândul sau printr-o alta dilema:
1 Aristotel, Sofistul (dialog din tinerete, pierdut), în Diogene Laertios, Despre v
ietile si doctrinele filosofilor ,
Editura Academiei RPR, Bucuresti, 1963, p. 410
2 Despre Corax si Tisias, vide Aristotel, Retorica (Editie bilingva), Editura IR
I, Bucuresti, 2004
3 vide Platon, dialogul Phaidros, în Platon, Opere , vol. IV, Editura Stiintifica si
Enciclopedica, Bucuresti, 1983
-Daca tu reusesti sa ma convingi sa nu primesc nimic, va trebui sa ma platesti,
pentru ca
eu mi-am tinut promisiunea si te-am învatat. Daca tu, din contra, nu reusesti sa m
a convingi,
trebuie sa mai iei lectii si cu atât mai mult trebuie sa ma platesti.
Deoarece argumentele invocate de ei erau deopotriva de convingatoare, judecatori
i au
ramas nedumeriti. Renuntând la sentinta, ei s-au multumit sa zica: Din cioara proas
ta, oua
proaste ! . Este un joc de cuvinte inspirat de numele lui Corax (în lb. greaca kòrax,
kòrakos).
Traditia consemneaza despre Corax ca nu ar fi calatorit; în schimb, în calatoriile s
ale
Tisias a raspândit învataturile cuprinse în Tèchne . Asa a fost cu putinta sa-l fi avut ca
discipol
pe Lisias, iar mai târziu, ajuns la Atena, sa-l fi avut printre auditori si pe Iso
crate.
Cap. III
SOFISTII -PRIMII PROFESORI DE RETORICA
Acceptiunea negativa a termenului de « sofist »
Primii profesori de retorica din Atena au fost sofistii Protagoras din Abdera (4
85 411
î.Hr.), Gorgias din Leontinoi (Sicilia, 485 380 î.Hr.) si Prodicos din Keos.
Sensul originar al termenului de sofist este cel de întelept , cunoscator într-ale
întelepciunii , posesor de întelepciune . Acceptiunea negativa data termenului sofist se
regaseste la Socrate, mai precis, la discipolii sai, Platon4 si Xenofon5, iar ul
terior la Aristotel.
Capetele de acuzare împotriva sofistilor sunt de natura diversa: sofistica este o
stiinta
aparenta, nu una reala; este profesata cu plata, nicidecum din dragoste dezinter
esata pentru
adevar; este un pericol atât pentru religie, cât si pentru uzantele morale; a contri
buit la pierderea
puterii de catre aristocrati, dând impuls unei clase noi, cu înzestrari si abilitati
personale, si nu
raportate la traditia si nobletea familiei s.a.
Astazi majoritatea cercetatorilor sunt de accord cu faptul ca sofistii au fost u
n fenomen
cultural la fel de necesar ca Socrate, Platon si Aristotel. Mai mult, acestia n-
ar fi putut exista fara
sofisti.
În ce consta noutatea sofisticii? Pentru sofisti, omul si creatiile spirituale ale
acestuia se
situeaza în central reflectiei. Omul ca individ si ca membru al societatii este ce
l spre care se
îndreapta atentia sofisticii. Asa se întelege de ce temele dominante ale speculatiei
sofiste sunt
etica, politica, arta, limbajul, religia, educatia, inclusiv retorica, adica tot
ceea ce astazi se
numeste cultura umanista. De fapt, sofistii inaugureaza de facto perioada umanis
ta a filosofiei
antice grecesti.
Sofistii au stiut sa explice si sa redea într-o anumita forma diferitele aspecte a
le perioadei
mult încercate prin care treceau: lenta si inexorabila criza a aristocratiei pe fo
ndul cresterii puterii
demosului; extinderea comertului dincolo de limitele înguste ale fiecarei cetati;
schimbul de
experiente si cunostinte între calatori; confruntarea dintre uzante, obiceiuri si
legi grecesti cu
altele total diferite; criza valorilor traditionale si extinderea accesului la p
utere a demosului s.a.
4 Vide Platon, Sofistul, în Opere , vol. VI, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bu
curesti, 1989, pp. 313-385
5 Xenofon, Amintiri despre Socrate, Editura Univers, Bucuresti, 1987
Umanismul, relativismul, accentul pus pe cunoastere si experienta, pe capacitate
a de a
convinge, pe nevoile reale ale momentului sunt tot atâtea repere care ne lamuresc
de ce sofistii
au avut atât de mare succes, mai ales în rândul tinerilor.
Platon si Aristotel au insistat pe finalitatea practica si nu pur teoretica (fil
osofica) a
sofisticii, iar acest fapt a fost considerat ca un declin speculativ si moral. D
ar sofistii nu au cautat
adevarul pentru sine însusi (asemanator filosofilor naturii), ci aveau drept scop
predarea,
comunicarea cunostintelor, motiv pentru care formarea unor discipline era un fap
t esential.
Ei au transformat transmiterea cunostintelor într-o adevarata profesie. Într-o anumi
ta
masura sofistii au compromis partial aspectul teoretic al filosofiei. Dar acuza
se diminueaza, de
vreme ce tematica tratata de sofisti se refera la viata si problemele concrete a
le oamenilor (de
regula, probleme etice si politice), obligati apoi sa-si finalizeze reflectiile în
mod practic
(observatii, sfaturi etc.).
Pe de alta parte, în conceptia sofistilor virtutea nu mai este o prerogativa a nob
letii
sângelui, ci mai degraba se întemeiaza pe cunoastere. Asadar problema educatiei si a
ngajamentul
pedagogic primesc o noua semnificatie.
Nici reprosul ca sofistii nu au ramas fideli cetatii lor de origine, mergând din c
etate în
cetate, nu este de la sine înteles. Limitele înguste ale polisului nu-si mai gaseau
justificarea într-o
lume aflata mereu în miscare, dornica de cunoastere, de schimbare, de asimilare a
altor
paradigme culturale.
Spre deosebire de predecesori, sofistii au adus în cetate darul cel mai de pret, l
ibertatea
spiritului. Ei au rasturnat vechile conceptii, au criticat religia traditionala,
au construit diatribe
rasunatoare împotriva presupozitiilor de formare a clasei politice, au zguduit ins
titutiile
sclerozate, au contestat cea mai mare parte a valorilor traditionale. Dar ce au
pus în loc?
Capacitatea nelimitata de a cunoaste si de a convinge.
Preocuparile retorice la Protagoras
Protagoras (485 411 î.Hr.) s-a nascut la Abdera, a calatorit mult prin tot felul d
e cetati
grecesti si a stat de mai multe ori la Atena, unde a avut numeroase succese la p
ublic. A fost
foarte apreciat de catre politicieni, printre care si Pericles (care i-a încredint
at sarcina de a pregati
corpul de legi pentru o noua colonie greaca), a fost prieten cu Euripide si cu S
ocrate.
Un portret admirabil se regaseste la Platon6, din care rezulta influenta si pres
tigiul lui
Protagoras în fata auditoriului.
Maxima lui Protagoras trebuie sa fi fost omul este masura tuturor lucrurilor, a c
elor care
exista, în ce fel exista, si a celor care nu exista, în ce fel nu exista . Daca prin ma
sura
Protagoras trebuie sa fi înteles norma judecatii, prin lucruri trebuie sa fi înteles f
aptele omului;
asadar ratiunea colectiva reprezinta masura lucrurilor .
Maxima lui Protagoras poate fi considerata o teza de baza a umanismului antic gr
ecesc, o
plonjare în planul cunoasterii, cu contributie însemnata la nasterea gnoseologiei, o
reorientare a
criteriilor valorice spre relativism.
În cele doua lucrari, Discutii contradictorii sau Antilogii si Arta de a discuta ,
Protagoras aprofundeaza propria sa axioma prin intermediul a doua teze:
a) cu privire la fiecare lucru exista doua rationamente, opuse unul altuia;
b) sa faci mai puternic argumentul mai slab, în detrimentul celui mai puternic.
6 Platon, Protagoras, în Platon, Opere , vol. I, Editura Stiintifica si Enciclopedica
, Bucuresti, 1974, pp.423-479
Metoda este în mod esential una a antilogiei sau a controversei, organizarea unor
argumente împotriva altora în functie de interese.
Neexistând un criteriu obiectiv care sa ne ajute în descoperirea adevarului, tot efo
rtul este
pentru a argumenta ca teza sustinuta (chiar si cea slaba) este mai verosimila de
cât cea a
oponentului. Aceasta nu înseamna ca Protagoras si-ar fi învatat discipolii sa aleaga
nedreptatea si
incorectitudinea, ci doar tehnicile prin care acestia sa-si sustina mai bine ace
l argument care în
timpul discutiei pare a fi mai slab. Asadar Protagoras nu defineste esenta valor
ilor, ci scoate la
iveala o serie de argumente care ne fac sa vedem un lucru ca fiind frumos, bun,
drept, adevarat,
întelept etc., si o alta serie care ne fac sa vedem acelasi lucru ca fiind urât, rau
, nedrept, fals,
neîntelept.
Suntem acum în masura sa întelegem în ce consta virtutea la Protagoras, despre care
marturisea ca o preda tinerilor. Învatatura lui Protagoras este de fapt priceperea
în cele
gospodaresti si în traditiile cetatii, adica harul de a vorbi, mai ales în public, îna
intea Tribunalului
sau a Adunarilor. Iar priceperea în predare consta în tehnica antilogiei, care ne ar
ata cum sa
facem ca orice punct de vedere sa se impuna asupra celui opus. Daca nu exista va
lori morale
absolute si, prin urmare, un bine absolut, atunci exista ceva care este mai util
, mai convenabil si
de aceea mai potrivit. Înteleptul nu este cel care cunoaste valorile absolute, ci
cel care cunoaste
acest relativ mai folositor, mai potrivit, mai convenabil, care stie sa-l puna în
practica si sa-l faca
mai practic.
Preocuparile retorice la Gorgias
Gorgias (485 380 î.Hr.) s-a nascut la Leontinoi, în Sicilia si a trait mai mult de 1
00 de
ani. A fost discipolul lui Empedocle, dar si profesorul marelui istoric Tucidide
. A calatorit prin
toate cetatile Greciei si a locuit si la Atena. Gorgias7 a cunoscut un mare succ
es cu arta sa
retorica.
Istoricul Diodor din Sicilia ne relateaza un moment din viata lui Gorgias, venit
în solie la
Atena, alaturi de Tisias. Prezentându-se în fata Adunarii Poporului, tinu un discurs
prin care
solicita alianta poporului atenian. Discursul sau a produs un efec deosebit în min
tea si sufletul
atenienilor. Întrebuintând figuri retorice stralucite, antiteze surprinzatoare, peri
oade cu numar
egal, fraze cu sunete identice si multe alte mestesuguri oratorice, izbuti sa de
termine pe atenieni
sa trimita ajutor celor din Leontinoi. La Atena si în alte cetati din Atica, discu
rsurile sale
dobândesc succese rasunatoare.
Filostrat, în Vietile sofistilor , ne-a pastrat amintirea a trei discursuri epideicti
ce
(demonstrative) elaborate de Gorgias: un discurs pythic pronuntat la Delphi cu p
rilejul jocurilor
Pythice; un discurs olimpic pronuntat cu ocazia unui popas la Olimpia, unde a ex
primat
cugetarea ca grecii ar trebui sa ramâna uniti, renuntând la luptele fratricide, spre
a-si îndrepta
fortele în special împotriva persilor; un discurs funebru în memoria celor ce se jertf
isera pentru
patrie (nerostit însa, întrucât Gorgias fiind strain, nu avea acest drept).
Gorgias este si autorul unor elogii cu subiect istoric-mitologic, Elogiul Elenei s
i
Apararea lui Palamedes , unde li se atribuie personajelor cele mai înalte si mai frum
oase virtuti.
Daca Protagoras propaga relativismul, Gorgias este un sceptic radical, neîncrezato
r în
existenta lucrurilor, în valoarea cunoasterii, în capacitatea umana de a comunica gând
urile.
Pozitia sa se sustine prin trei teze fundamentale:
7 Platon, Gorgias, în Platon, Opere , vol. I, Editura Stiintifica si Enciclopedica, B
ucuresti, 1974, pp. 295-393
a) nimic nu exista, adica nu exista ceva ce exista;
b) daca ar exista ceea ce exista, nu ar putea fi cunoscut;
c) daca am admite ca ar putea fi cunoscut, ar fi imposibil de comunicat sau de e
xplicat
altora.
Departe de a fi un simplu joc de îndemânare retorica, argumentarea celor trei teze
conduce la excluderea în mod radical a posibilitatii unui adevar absolut.
Daca aletheia este de neatins, pentru Gorgias nici doxa (calea parerii) nu are v
alabilitate.
Gorgias cauta o a treia cale între existent si aparenta înselatoare, între aletheia si
doxa. A intuit-
o, fara a o teoretiza: analiza situatiei, descrierea a ceea ce trebuie sau nu sa
se faca, un fel de
practicare a eticii situationale. Obligatiile variaza în functie de împrejurari, vârst
a, caracteristica
sociala. Aceeasi actiune poate fi buna sau mai putin buna în functie de cel care îi
este subiect.
Daca nu si-a dus la bun sfârsit conceptia filosofica, în schimb este deosebit de fec
und în
domeniul retoricii. Drept rezultat al scepticismului radical, cuvântul la Gorgias
dobândeste
autonomie aproape nelimitata, fiind disponibil pentru orice.
Cuvântul, pentru Gorgias, este purtator de sugestie, persuasiune, opinie, iar reto
rica este
arta persuasiunii, arta care stie sa fructifice cel mai bine aceste atribute ale
cuvântului. Asa se
explica succesul enorm pe care l-a cunoscut Gorgias oriunde se ducea: în puterea m
agica a
cuvântului a gasit Gorgias instrumentul de neînlocuit în impunerea dominatiei. El însusi
se lauda
ca stie sa vorbeasca despre orice subiect si sa convinga pe oricine despre orice
. Mai mult, stia sa
depaseasca, printr-o abilitate persuasiva, chiar si pe specialisti în propiul lor
domeniu de
activitate. De pilda, se lauda ca-si întrecuse fratele medic în capacitatea de a con
vinge bolnavul
sa se supuna anumitor tratamente. În dialogul lui Platon, Gorgias marturiseste:
Mi s-a întâmplat adesea sa însotesc pe fratele meu sau alti medici la câtiva bolnavi care
refuzau un medicament sau nu se lasau operati. Si acolo unde insistentele medicu
lui ramâneau în
van, eu convingeam bolnavul prin singura arta a retoricii Între un medic si un orato
r, pe acesta
îl alege bolnavul ca medic daca oratorul vrea.
Desprins de valori si de adevar, cuvântul poate deveni disponibil pentru aventuri
extreme.
Admite totusi valorile morale si-si pune retorica la dispozitia lor.
Gorgias a fost un adevarat profesor de retorica. Si-a familiarizat elevii cu toa
te tipurile de
discurs (în special cu cel public, filosofic si stiintific), i-a învatat variatele m
etode si procedee
pentru a persuada, sa sustina sau sa combata la fel de bine aceeasi teza.
Unul dintre discursurile sale, Elogiul Elenei este si un elogiu adus artei elocint
ei. Elena
reprezinta prototipul femeii fatale, causus belli pentru greci. Poate fi iertata
Elena pentru
nenorocirile pe care le-a provocat compatriotilor sai? Dupa Gorgias cauzele posi
bile ale rapirii ar
fi: forta, persuasiunea si dorinta (patima). Dar în nici unul din aceste cazuri El
ena n-a putut
dispune în mod liber de vointa sa. Gorgias insista totusi asupra rapirii cu ajutor
ul puterii de
convingere datorate elocintei. În dialogul lui Platon, Gorgias marturiseste:
Discursul este un tiran atotputernic; cuvântul, un minuscul element material, compl
et
invizibil, duce la desavârsire operele divine; caci verbul poate face sa înceteze te
ama, sa
risipeasca suferinta, sa trezeasca bucuria, sa sporeasca mila.
Asadar vorbele au o putere magica si prin cuvânt pot fi stapâniti oamenii. Însa separa
rea
adevarului de cuvânt va ramâne o problema nerezolvata pentru o corecta utilizare a r
etoricii.
Preocuparile retorice la Prodicos
Maestru al artei discursurilor, Prodicos (360 398 î.Hr.) a fost elevul lui Protago
ras si s-
a bucurat de admiratia lui Socrate. A fost de mai multe ori la Atena în calitate d
e ambasador si în
alte cetati grecesti, tinând cu aceste ocazii lectii care au avut mult succes.
Ce aduce nou Prodicos? El poate fi considerat fondatorul sinonimiei, pentru ca a
studiat
sensurile si nuantele de sens apropiate ale cuvintelor. Si chiar daca aceasta no
utate a fost de
multe ori supraevaluata de catre Prodicos si aplicata de multe ori într-o maniera
improprie (în
fata judecatorilor la tribunal sau în fata poporului la adunarile cetatenesti), si
nonimia utilizata în
arta discursului a produs totusi o serie de efecte pozitive.
Prodicos însusi se considera un filosof al naturii si sofist, iar opinia sa era ac
eea ca binele
si raul sunt relative; ceea ce este bine pentru unul nu este bine pentru celalal
t si viceversa.
Ca si Protagoras, Prodicos este ateu, considerând pe zei simple denumiri pe care o
amenii
le dau unor elemente utile vietii.
A scris un tratat Despre natura (care s-a pierdut), dar a ramas cunoscut în câmpul
reflectiei morale datorita unei reelaborari personale a mitului lui Hercule la ra
scruce , transmis
de catre Xenofon8 în Amintiri despre Socrate .
Tânarul Heracles, lipsit de experienta vietii, este pus în fata unei alegeri. Retras
într-un
loc linistit pentru a medita, i se arata doua femei, Arete, simbolul virtutii si
Kakia, simbolul
viciului, depravarii. Fiecare femeie încearca sa-l atraga pe Hercule pe drumul sau
.
Tipul de viata pe care Kakia i-l propune lui Hercule este cel al hedonismului de
sfrânat:
fericirea consta în a te bucura de tot ce e placut, folositor si util pentru sine,
obtinut cu multa
usurinta, procurat fara scrupule si prin orice mijloace.
Tipul de viata propus de Arete este cel al virtutii: bunavointa din partea cetat
ii, admiratie
din partea întregii Grecii, roade îmbelsugate de la pamântul cultivat, foloase mari de
la animalele
îngrijite etc.
Kakia îl avertizeaza însa pe Hercule ca drumul aratat de Arete este lung si greu, cu
prea
multe obstacole si-i propune propria cale spre fericire, mai usoara si mai scurt
a. Nici Arete nu
neaga tipul de viata hedonist, însa propune unul moderat, iar virtutea se prezinta
ca o
rationalizare a placerilor si a foloaselor morale si materiale inerente.
În spiritul sofistilor din prima generatie, Prodicos crede ca omul poate sa-si ale
aga singur
destinul si sa-si construiasca propria istorie prin vointa sa. Hercule asculta a
rgumentele celor
doua femei si, în cele din urma, prevaleaza valorile morale atât de dragi grecilor a
ntici :
Fara munca si statornicie, zeii nu harazesc nimic frumos si cinstit oamenilor Daca
vrei
ca toata Grecia sa-ti admire virtutea, trebuie sa încerci sa fii de folos întregii G
recii; daca vrei ca
pamântul sa-si dea cu darnicie roadele sale, trebuie sa-l muncesti.
Cap. IV
PRACTICA ORATORIEI LA VECHII GRECI
8 Xenofon, Amintiri despre Socrate, Editura Univers, Bucuresti, 1987
Oratoria a fost practicata stralucit de catre cei zece alesi greci, numar fixat
de Canonul
alexandrin (vezi Tucidide, Istoria razboiului peloponeziac si Plutarh, Vietile celo
r zece
oratori ). Oratoria s-a practicat prin intermediul celor trei genuri devenite clas
ice:
-discursul judiciar desfasurat în fata unor instante (Tribunalul, Curtea cu Jurati
) si
practicat în special de Antiphon, Andocide, Lisias si Isaios;
-discursul epideictic (demonstrativ) specific anumitor ceremonii sau sustinerii
unei teze
politice, bine reprezentat în special de Isocrate si scoala sa de retorica;
-discursul deliberativ, cu tema si caracter politic, care determina decizii luat
e de Consiliul
si Adunarea poporului, practicat de catre Demostene, Eschine, Hiperide, Licurg s
i Deinarhos.
Oratoria la Antiphon
Dupa ce Corax si Tisias au fixat în linii mari tehnica discursului judiciar, iar s
ofistii din
prima generatie i-au învatat pe greci sa argumenteze, Antiphon (480 411 î.Hr.) are m
eritul de a
fi elaborat un model, un prototip pentru discursul judiciar. El împarte discursul în
cinci parti:
exordiu (începutul pledoariei), pregatirea auditoriului (a aduce auditoriul într-o d
ispozitie
favorabila celui care vorbeste), naratiunea, probele si epilogul.
Antiphon a acordat o mare atentie tipologiei argumentatiei (pentru a servi diver
selor
cauze) si a utilizarii rationamentului pe baza verosimilului. Opera lui cuprinde
exordii si
peroratii, manuale si culegeri întocmite pentru nevoile învatamântului, discursuri si
tetralogii.
În afara de o Tèchne (Arta oratoriei) si de o Culegere de exordii si epiloguri care s-a
pierdut, de la Antiphon au ramas doar trei discursuri si mai multe Tetralogii .
Tetralogiile9 sunt discursuri pe teme imaginare cuprinzând patru momente: acuzarea
,
apararea, replica acuzarii si replica apararii. Ele se refera în general la proces
e judiciare fictive
(omor fara urme, unul involuntar, un caz de legitima aparare, acuzare de otravir
e a unei soacre,
asasinarea lui Herodes, un alt caz asemanator cu un dansator s.a.), construite d
rept modele cu
scop didactic.
Dupa esuarea unei tentative de complot, Antiphon, exponent al partidului aristoc
ratic din
Atena, si-a justificat pozitia într-o cuvântare considerata de Tucidide ca fiind cel
mai bun discurs
de aparare rostit vreodata. Cu toate acestea, de îndata ce partidul democratic a r
evenit la putere,
el a fost acuzat de înalta tradare si condamnat la moarte.
Oratoria la Andocide
Andocide (cca. 440 cca. 391 î.Hr.), orator si om politic atenian, a scris putin di
n cauza
vietii sale agitate. Implicat în anul 415 î.Hr. în celebra afacere cu caracter politic
si religios a
mutilarii statuilor lui Hermes, Andocide este arestat. Scapa totusi prin denunta
rea altor cetateni ai
Atenei, apoi imediat este nevoit sa se exileze de buna voie în Cipru si apoi la Sa
mos. Încearca de
doua ori sa revina la Atena, dar nu reuseste.
Cu ocazia celei de-a doua încercari rosteste discursul Despre întoarcerea în patrie .
Revine totusi în Atena dupa reinstaurarea democratiei.
9 Vide Antiphon, Tetralogia a doua, în Pagini alese din oratorii greci , vol. I, Edit
ura pentru Literatura, Bucuresti,
1969, pp. 5 -19
Ulterior este acuzat de impietate, dar în urma discursului Despre Misterii 10, în care îs
i
va evoca trecutul glorios al neamului sau care si-a legat soarta înca de la început
de aceea a
democratiei, este achitat.
A mijlocit încheierea unui tratat de pace cu Sparta, dar nu reuseste. În legatura cu
acest
eveniment a ramas discursul Despre pace cu Sparta . Dat în judecata, a fost din nou e
xilat, dupa
care istoriografia nu mai consemneaza nimic.
Andocide nu a fost retor, ci numai orator si om politic, iar în aceasta calitate a
rostit
discursuri numai în procese în care a fost implicat personal.
Oratoria la Lysias
În rândul marilor oratori, retori si logografi trebuie sa-l amintim în primul rând pe Ly
sias
(440 380 î.Hr.). Atenian de origine, primeste o educatie îngrijita, iar la vârsta tine
retii pleaca
împreuna cu fratele sau la Thurioi, în Grecia Mare, unde se ocupa cu retorica. În prim
a parte a
vietii a compus o Tèchne (ulterior pierduta) si o culegere de locuri comune care i-a
u servit
drept material pentru discursurile sale în care se întâlnesc si dezvoltari teoretice.
Lysias a fost considerat un orator desavârsit, în special în ceea ce priveste naratiun
ea. De
pilda naratiunea privitoare la asasinarea fratelui sau din vina tiranului Eratos
tene este o
capodopera. Discursul Împotriva lui Eratostene 11 este primul discurs judiciar al lui
Lysias si
singurul pe care l-a rostit el însusi în fata tribunalelor ateniene când, dupa restabi
lirea conducerii
democratice, poporul a votat un decret de amnistie generala în care erau inclusi s
i cei 30 de
tirani. Unii dintre ei, printre care si Eratostene, au venit în fata tribunalului în
cercând sa-si
justifice abuzurile savârsite. Dar tocmai Eratostene, care pretindea ca avusese un
rol mai moderat
între cei 30 de tirani, fusese acela care ordonase asasinarea fratelui lui Lysias.
Ridicându-se
împotriva lui Eratostene, oratorul Lysias situeaza cazul pe un plan mai înalt, subli
niind ca
sentinta de achitare sau de condamnare nu se refera la un singur om, ci la întreag
a tiranie.
Discursul Împotriva lui Eratostene este realizat dupa cea de-a doua revenire la Aten
a,
când trece prin situatii tulburi care i-au pus viata în pericol si l-au facut sa-si
piarda averea.
Ruinat, fara drept de a se amesteca în treburile politice, a fost obligat sa îmbrati
seze meseria de
logograf, pe care a practicat-o pâna la moarte. Antichitatea a consemnat 230 de di
scursuri
realizate de catre Lysias, din care s-au pastrat doar 34. Cea mai mare parte au
fost compuse de
Lysias spre a fi rostite de clientii sai. De pilda, un alt discurs judiciar cu c
aracter politic este
Împotriva lui Agoratos , iar un grup de patru discursuri au ca subiect examenul la ca
re era
supus orice functionar public înainte de a intra în slujba: Împotriva lui Filon , Împotri
lui
Evandros , Pentru Mantitheos 12 (interesant sub aspectul datelor privitoare la instit
utia
cavalerilor pe timpul celor 30 de tirani), Pentru un personaj anonim .
Lysias exceleaza în arta tablourilor, în redarea caracterelor si moravurilor atenien
e, în
prezentarea detaliata a faptelor. Amintim în acest sens discursurile: Despre invali
d , unde ia
apararea unui infirm radiat de pe listele de ajutoare de catre un rauvoitor; Desp
re omorul lui
Eratostene , în care sotul încornorat, învinuit în fata Curtii cu jurati ca l-a ucis cu in
tentie pe
10 Andocide, Despre Mistere (fragmente), în Pagini alese din oratorii greci , vol. I,
Editura pentru Literatura,
Bucuresti, 1969, pp. 23 -48
11 Lysias, Împotriva lui Eratostene, unul dintre cei trezeci de tirani (fragmente)
, în Pagini alese din oratorii greci ,
vol. I, Editura pentru Literatura, Bucuresti, 1969, pp. 52 -73
12 Lysias, Pentru apararea lui Mantitheos, în Pagini alese din oratorii greci , vol.
I, Editura pentru Literatura,
Bucuresti, 1969, pp. 82 -90
Eratostene, nu tagaduieste omorul, dar doreste sa probeze ca nu l-a comis cu pre
meditare;
Împotriva lui Diogheiton 13, scris pentru apararea unor minori, ruinati de tutorele l
or s.a.
Pentru bogatia si varietatea subiectelor abordate, pentru stilizarea limbii atic
e utilizate si
pentru întreaga sa activitate, Lysias a fost apreciat nu numai în vremea sa, ci si în
secolele
urmatoare de retorii greci si romani. Dionisios din Halicarnas, în Observatii despr
e oratorii de
altadata îi consacra cel mai interesant studiu (în raport cu acela al lui Isocrate si
Isaios), iar
Cicero, în lucrarea sa Brutus , a lasat pagini memorabile închinate oratorului Lysias.
Oratoria la Isaios
Daca Lysias a fost considerat de criticii vechii Grecii mai înzestrat sub raportul
imaginatiei si cu o gratie particulara a formei, Isaios, alt consacrat orator, p
rofesor de retorica si,
în paralel, logograf se impune printr-un discurs cu o miscare mai ampla, un stil m
ai energic si
mai hotarît. Viata lui este învaluita în mister, dar legenda spune ca Isaios, admirat
de catre
discipolul sau Demostene, si-ar fi parasit propria scoala si timp de patru ani l
-a deprins pe
Demostene în arta oratoriei, primind el însusi sugestii de la discipolul sau.
Istoriografia veche consemneaza ca Isaios ar fi compus 64 de discursuri si diver
se lucrari
de retorica. De remarcat este faptul ca din toate discursurile s-au pastrat 12,
privitoare la procese
cu caracter civil, majoritatea la afaceri de succesiune. Din categoria lucrarilo
r de retorica nu s-a
pastrat nimic.
Capodopera lui este discursul Despre mostenirea lui Kiron 14, proces de succesiune în
tre
descendentii si colateralii lui Kiron, dupa moartea acestuia. În exordiu, oratorul
încearca sa
câstige atentia si bunavointa judecatorilor si, în acelasi timp, s-o diminueze pe ac
eea a
adversarului sau pus în slujba apararii pozitiei mostenitorului colateral. În cadrul
naratiunii,
oratorul explica si stabileste ca descendentii trec înaintea rudelor colaterale si
ca în situatia când
Kiron ar fi trait si ar fi fost lipsit de mijloacele de existenta, tocmai descen
dentii, si nu colateralii,
ar fi fost obligati sa-l întretina. Urmeaza câteva comparatii între posibilele fapte a
le
descendentilor si colateralilor, expune intrigile si manevrele folosite de catre
adversarul sau,
aparator al nepotului colateral pentru a pune mâna pe mostenire. Dupa o invectiva îm
potriva
adversarului, oratorul trece în revista argumentele anterioare si sfârseste cu citir
ea depozitiilor
aduse de martori, apoi cu blamul adus adversarului sau la proces care duce o via
ta de desfrâu,
chiar la limita legii.
Isaios a fost apreciat pentru claritatea, precizia si eleganta stilului, uneori
superior lui
Lysias prin arta de a înfatisa probele, de a argumenta si de a interpreta legile.
Oratoria la Isocrate
Discursul demonstrativ sau epideictic este destinat sa sustina o cauza sau sa co
mbata o
teza. În aceasta directie a excelat Isocrate (436 338 î.Hr.). S-a nascut la Atena, a
primit o
13 Lisias, Împotriva lui Diogheiton (fragment), în Pagini alese din oratorii greci , vo
l. I, Editura pentru Literatura,
Bucuresti, 1969, pp. 75 -81
14 Isaios, În legatura cu mostenirea lui Chiron, în Pagini alese din oratorii greci , v
ol. I, Editura pentru Literatura,

Bucuresti, 1969, pp. 104 -122

educatie aleasa, a avut sansa sa-l audieze pe sofistul Gorgias, l-a cunoscut pe
sofistul Prodicos,
dar si pe filosofii Socrate si Platon.
Isocrate a debutat ca logograf, în urma pierderii averii familiei, drept consecint
a a
razboiului peloponeziac. Se consacra genului judiciar si-si creeaza o reputatie
de invidiat,
izbutind sa-si refaca averea. Dornic de glorie deschide în anul 393 î.Hr. o scoala d
e retorica
devenita celebra. Sub auspiciile acestei scoli s-au format oratorii Licurg, Isai
os si Hiperide, dar si
renumiti poeti, istorici, generali si oameni politici. Scoala lui Isocrate nu s-
a multumit sa
transmita elevilor numai precepte de retorica, ci i-a pregatit si pentru o solid
a cultura, baza
pentru formarea caracterelor. Concomitent cu fondarea scolii, Isocrate îsi expune
programul sau:
lupta constanta împotriva sofistilor care coborâsera arta cuvântului, întrebuintând-o în tr
tarea
unor subiecte neinteresante, dar si împotriva filosofilor care-si arogasera singur
i dreptul de a
actiona asupra moravurilor publice. Metoda sa consta din aprofundarea unor exerc
itii de elocinta,
dezvoltarea unor teme, ulterior supuse dezbaterii. În toate etapele, exercitiile s
i temele erau
compuse de el însusi. Discursurile epideictice cu caracter politic nu erau destina
te sa fie
declamate în fata unui public, ci erau propuse ca modele elevilor sai. Tema lor co
nstanta era
unirea grecilor împotriva invaziei straine.
Istoriografia veche a consemnat 60 de discursuri apartinând lui Isocrate. Au ramas
doar
21 de discursuri si opt scrisori. Dintre discursuri, sase sunt judiciare, iar 15
sunt epideictice. Cele
mai importante discursuri judiciare scrise pentru diferiti clienti care apelau l
a serviciile lui de
logograf sunt: Despre atelaj , unde pledeaza pentru reabilitarea lui Alcibiade dupa
victoria
obtinuta la Jocurile Olimpice din anul 416 î.Hr.; Trapeziticos , unde sustine cauza u
nui tânar
care-si lasase banii într-un depozit si nerestituita de catre bancher prin specula
rea unei situatii
nefavorabile survenita în viata tânarului; Despre o afacere bancara , cu un subiect ase
manator
celui anterior; Egineticul , o contestatie privitoare la o mostenire.
Dar originalitatea lui Isocrate trebuie cautata în discursurile epideictice, cele
mai
interesante sunt: Panegiricul 15 (sustine misiunea civilizatoare a Atenei si rolul
ei de conducator
al destinelor grecesti), Panatenaicul (contine un îndemn catre atenieni pentru a-si
mentine rolul
lor de hegemoni) si Areopagiticul (pledeaza pentru revenirea atenienilor la moravu
rile
strabune).
Isocrate s-a manifestat si în alte specii ale genului epideictic. Discursurile Elen
a si
Busiris 16 au fost create cu scopul de a da o lectie sofistilor, aratându-le cum treb
uiau tratate
unele subiecte cu caracter paradoxal. Remarcabile sunt paginile în care oratorul f
ace elogiul
frumusetii, desi Elena, sotia lui Menelau, regele Spartei, este principala cauza
a razboiului troian
si care a produs urmari nefaste nu numai pentru troieni ci si pentru greci. Iar
Busiris, rege
legendar din Egipt, considerat de sofisti un binefacator al omenirii, este trata
t în tuse întunecate,
cel care sacrifica pe orice strain cu o crizime salbatica pe altarele lui vestit
e.
Din grupul elogiilor se detaseaza cel al lui Evagoras 17, regele Salaminei din Cipr
u,
care luptase contra persilor, discurs cu puternice tendinte moralizatoare si edu
cative, inspirat de
un întreg program de educare a grecilor.
15 Isocrate, Panegiric (fragmente), în Pagini alese din oratorii greci , vol. I, Edit
ura pentru Literatura, Bucuresti,
1969, pp. 127 -149
16 Isocrate, Busiris, în Pagini alese din oratorii greci , vol. I, Editura pentru Lit
eratura, Bucuresti, 1969, pp. 216 233
17 Isocrate, Elogiul lui Evagoras, în Pagini alese din oratorii greci , vol. I, Editu
ra pentru Literatura, Bucuresti,
1969, pp. 151 -177
Preocupat si de problemele politice ale vremii, în spiritul careia a redactat disc
ursurile
Despre pace si Areopagiticul , Isocrate nu s-a îndepartat de idealul sau de educatie, t
ranspus
în mod concret în discursul intitulat Despre schimbul de bunuri 18, aparut în anul 354 î.H
. când
oratorul avea vârsta de 82 de ani. Sustinând un proces într-o afacere cu schimb de bun
uri, el
observa ca multi oameni aveau idei gresite asupra caracterului, ocupatiilor si înv
atamântului sau.
Dorind sa spulbere toate ideile gresite care circulau despre scoala sa, Isocrate
propune un proces.
Acuzatorul fictiv îl învinovateste de coruperea tineretului. Învatându-i elocinta, îi învat
si cum
sa câstige o cauza nedreapta, prin sfidarea normelor justitiei. Discursul contine
doua parti. În
prima parte, Isocrate îsi justifica amanuntit propria sa activitate de orator, arg
umenteaza în ce
consta originalitatea celor mai importante discursuri pe care le-a creat, de ce
si-a facut discipoli
în toata tara si ce servicii a adus Atenei. În a doua parte, constatând ca numai lipsa
culturii
intelectuale la contemporani a facut cu putinta criticile ce i se aduc, Isocrate
expune înca o data
propriile sale opinii despre educatie, deoarece omul educat este acela care în toa
te împrejurarile
gaseste calea cea mai buna de urmat. Singurul mijloc de educatie este cel al art
ei cuvântului.
Cuvântul este oglinda sufletului în care se reflecta calitatile bune sau rele ale fi
ecaruia. Iar daca
limbajul este imaginea gândirii, a vorbi bine înseamna a gândi bine. În aceasta consta p
uterea
educatoare a cuvântului. Un adevarat orator nu-si alege pentru discurs numai un su
biect frumos,
ci sprijinindu-se pe virtute, sa inspire auditoriului si încrederea în cinstea sa. C
hiar daca
dispozitiile naturale au un anumit rol, virtutea este o conditie absolut necesar
a succesului. Astfel
conceputa, elocinta reprezinta forma cea mai înalta a culturii intelectuale, este
o filosofie
practica, învata pe om sa se conduca în viata si pregateste cetateanul pentru viata
politica.
Isocrate a fost un inovator stralucit în elaborarea discursului oratoric, promovând
lauda
sau elogiul contemporanilor sau îmbinând elogiul cu discutia politica. Prin stilul p
racticat,
Isocrate izbuteste sa produca efecte noi, capaciteaza resursele limbii de condit
iile impuse de
argumentatie, expresivitatea cuvintelor si sonoritatea lor. Elocinta lui Isocrat
e a avut succes si
peste veacuri, ultima ei reconfigurare fiind elocinta academica.
Oratoria la Demostene
Discursul deliberativ este tinut, de regula, în fata marilor adunari ale poporului
, având un
accentuat caracter politic si urmat de decizii luate prin vot. Reprezentantul ce
l mai de seama al
discursului politic, nu numai pentru antichitatea greaca ci chiar pentru veacuri
le urmatoare a fost
Demostene (384 322 î.Hr.).
Ramas orfan de tata la vârsta de sapte ani, tutorii sai au profitat de pozitia lor
, astfel ca, la
împlinirea vârstei majoratului, Demostene n-a mai primit decât foarte putin din averea
mostenita.
Dorinta puternica de a-si recâstiga averea, precum si costitutia sa fragila l-au înd
rumat sa se
initieze în oratorie. Istoricul si biograful grec Plutarh povesteste în Vieti paralel
e ca Demostene
si-ar fi construit un atelier subteran unde îsi exersa vocea si s-ar fi ras în cap p
e jumatate pentru a
nu mai iesi în public. Având un defect de vorbire a reusit sa o corecteze tinând pietr
e în gura în
timp ce vorbea si recitea versuri în timp ce alerga sau avea rasuflarea taiata. De
asemenea, exersa
vorbirea în fata unei oglinzi sau recita versuri la malul marii pentru a-si mari a
mplitudinea vocii.
În ciuda programului de autoperfectionare, primele tentative de a vorbi în public au
fost
sortite esecului. Însa procesele intentate tutorilor sai, pregatite trei ani sub înd
rumarea oratorului
Isaios, recunoscut pentru cunoasterea legilor si pentru succesele discursurilor
juridice, au avut
18 Isocrate, Asupra schimbului de bunuri (fragmente), în Pagini alese din oratorii
greci , vol. I, Editura pentru
Literatura, Bucuresti, 1969, pp. 180 -213
mai multa izbânda. Reuseste sa redobândeasca o parte din averea tatalui sau, dar învat
a mai
multe despre strategia vorbirii si metodele de argumentare.
Cu rabdare si curaj, Demostene îsi învinge defectele, îsi slefuieste priceperea sa ora
torica,
scrie discursuri pentru clienti bogati si puternici, iar la vârsta de 30 de ani se
simte gata pregatit
pentru luptele oratorice si politice. Începând din anul 354 î.Hr., cariera lui Demoste
ne se
confunda practic cu istoria politicii externe a Atenei. O seama de cercetatori împ
art cariera sa
politica în trei perioade.
În prima perioada (cca 351 340 î.Hr.), în calitate de orator al opozitiei, Demostene
combate partidul pacii (promacedonean) care era la putere. Ca sa-i întelegem atitu
dinea, amintim
ca în acea perioada Filip II, regele Macedoniei ameninta libertatea Greciei, scump
câstigata în
lupte grele duse împotriva persilor. În acea vreme la Atena, partidul pacii (în frunte
cu Eubul,
Focion, Eschine si încurajat de atitudinea lui Isocrate) considera ca dominatia lu
i Filip nu putea fi
decât binefacatoare pentru greci. Partidul national, în frunte cu Demostene, Hiperid
e si Licurg,
îndemna pe greci sa se uneasca împotriva lui Filip pentru apararea libertatii. Aceas
ta este
perioada marilor discursuri politice:
- Despre consiliul naval (354 înHr.), discurs care a contribuit la convingerea atenie
nilor
de a-si aduna în tacere fortele navale pentru a le demonstra persilor ca, daca ar
fi fost atacata era
pregatita de lupta;
- Filipicele 19: Prima filipica (351 î.Hr.), discurs împotriva ambitiilor imperiale ale l
i
Filip; A doua filipica (344 î.Hr.) scoate în evidenta viciile tratatului de pace cu Fi
lip al
Macedoniei si posibelele efecte negative induse de încheierea acestuia; A treia fil
ipica (341
î.Hr.) pronuntat pentru atragerea spre cauza libertatii a tuturor cetatilor greces
ti;
- Olinticele 20 (349 î.Hr.), trei discursuri emotionante despre Olynthos, cetate cu
locuitori de neam grecesc care cade sub dominatia lui Filip, desi primise un aju
tor armat
neînsemnat din partea Atenei;
- Despre situatia din Kersones 21 (341 î.Hr.), replica a unor intrigi ale lui Filip ca
re
încerca sa slabeasca puterea militara a Atenei.
În perioada a doua (340 338 î.Hr.), Demostene este seful partidului aflat la putere
si
pregateste lupta împotriva lui Filip.
În perioada a treia, dupa lupta de la Keroneea (338 î.Hr.), în urma venirii la putere
a lui
Alexandru cel Mare si a ruinarii Tebei, Demostene se ocupa în special cu combatere
a dusmanilor
sai. În procesul Despre coroana 22 (330 î.Hr.), Demostene îl învinge pe Eschine, reprezent
ntul
partidului promacedonean, dar în afacerea Harpalos, unde este acuzat pentru corupt
ie si
condamnat la o amenda peste puterile lui, este obligat sa se exileze.
Dupa moartea lui Alexandru cel Mare (323 î.Hr.), Demostene este rechemat la Atena
printr-un decret al Adunarii poporului. Întoarcerea lui este un adevarat triumf. Îns
a în anul
urmator, 322 î.Hr., aproape toata Atica cade în mâinile macedonenilor, iar Demostene s
e
refugiaza în templul lui Poseidon din insula Colauria, unde se sinucide prin otrav
ire.
19 Demostene, Filipice, în Pagini alese din oratorii greci , vol II, Editura pentru L
iteratura, Bucuresti, 1969, pp. 1o
32, pp. 78 91, pp. 121 148
20 Demostene, Olintice, în Pagini alese din oratorii greci , vol II, Editura pentru L
iteratura, Bucuresti, 1969, pp. 36
47, pp. 49 60, pp. 62 -76
21 Demostene, Asupra situatiei din Chersones, în Pagini alese din oratorii greci , vo
l II, Editura pentru Literatura,
Bucuresti, 1969, pp. 94 119
22 Demostene, Pentru coroana (fragmente), în Pagini alese din oratorii greci , vol II
, Editura pentru Literatura,
Bucuresti, 1969, pp. 196 230
Printre principalele pledoarii juridice mentionam Împotriva lui Midias 23 , Împotriva
legii lui Leptines 24, Despre ambasada necredincioasa 25 si Despre coroana .
Daca Prima filipica (351 î.Hr.) inaugureaza epoca marilor discursuri închinate luptei
pentru salvarea libertatii Atenei, în ultimul mare discurs intitulat Despre coroana ,
Demostene
trece în revista întreaga lui viata, dând seama în fata atenienilor, ca si a posteritati
i. Timp de
aproape 30 de ani, Demostene a coalizat cetatenii Atenei pentru a se putea opune
puterii militare
a lui Filip si a lui Alexandru Macedon. Ultimul discurs, Despre coroana , sustinut în
330 î.Hr. si
având drept obiect apararea întregii lui cariere, a fost numit cel mai mare discurs
al celui mai
mare orator din toate timpurile.
În secolul care a urmat mortii sale, învatatii de la Biblioteca din Alexandria au re
dactat cu
atentie manuscrisele faimoaselor sale discursuri. Faima sa era atât de mare încât, atu
nci când
oratorul roman Cicero a tinut o serie de discursuri în anul 44 î.Hr. împotriva lui Mar
c Antoniu în
circumstante similare celor în care Demostene i s-a opus lui Filip, discursurile l
ui Cicero au fost
numite si ele Filipice .
Latinii au studiat discursurile lui Demostene ca parte a instructiei lor oratori
ce. În Evul
Mediu si Renastere, numele lui Demostene devenise sinonim cu elocventa.
Oratoria la Eschine
Eschine (cca 390 cca 314 î.Hr.) este orator si om politic atenian, sustinator al
expansiunii lui Filip II al Macedoniei în Grecia.
În anul 346 î.Hr., împreuna cu Demostene, care mai târziu a devenit inamicul sau
înversunat, a participat la încheierea unei paci între Atena si Macedonia. Dupa un tim
p,
Demostene l-a acuzat pe Eschine de tradare pentru ca a sustinut cauza macedonean
a în timpul
negocierilor. La proces (343 î.Hr.), Eschine a fost achitat cu o mica majoritate. În
anul 339 î.Hr.
a contribuit la izbucnirea razboiului care a dus la batalia de la Keroneea si la
controlul
macedonean asupra Greciei centrale.
În 336 î.Hr. s-a opus unei motiuni de onoare a lui Demostene, considerând-o ilegala.
Procesul a fost judecat în anul 330 î.Hr., iar Eschine a suferit o înfrângere covârsitoare
. În urma
pierderii procesului, Eschine se exila în Asia si apoi se instala definitiv în insul
a Rhodos, unde
deschide o scoala de retorica devenita celebra.
De la Eschine au ramas doar trei discursuri:
- Despre ambasada necredincioasa 26, replica dibace de aparare fata de gravele acuza
tii
de partizanat cu regele Filip aduse de catre Demostene în discursul sau omonim;
- Împotriva lui Timarhos 27, riposta la o învinuire ca ar fi tradat interesele Atenei cu
prilejul activitatii ca ambasador la curtea regelui Filip;
23 Demostene, Împotriva lui Midias (fragmente), în Pagini alese din oratorii greci , vo
l II, Editura pentru Literatura,
Bucuresti, 1969, pp. 165 176
24 Demostene, Împotriva legii lui Leptines (fragmente), în Pagini alese din oratorii
greci , vol II, Editura pentru
Literatura, Bucuresti, 1969, pp. 150 162
25 Demostene, Asupra ambasadei necredincioase (fragmente), în Pagini alese din orat
orii greci , vol. II, Editura
pentru Literatura, Bucuresti, 1969, pp. 179 193
26 Eschine, Asupra ambasadei necredincioase (fragmente), în Pagini alese din orator
ii greci , vol. II, Editura pentru
Literatura, Bucuresti, 1969, pp. 262 272
27 Eschine, Împotriva lui Timarh (fragmente), în Pagini alese din oratorii greci , vol.
II, Editura pentru Literatura,
Bucuresti, 1969, pp. 237 260
- Împotriva lui Ctesiphon 28 , atac asupra decretului propus pentru încununarea lui
Demostene în urma unor servicii aduse statului atenian în vremuri de grea cumpana.
Eschine a fost dotat cu un deosebit simt oratoric, concretizat printr-o abilitat
e în
documentare, vocabular în care se îmbina limba populara cu aceea a poeziei, precum s
i elemente
narative în care alterneaza apostrofe pline de indignare cu accente de ironie.
Oratoria la Hiperide
Hiperide (386 -322 Î.Hr.) este prietenul si partizanul politic al lui Demostene, a
laturi de
care se ridica împotriva extinderii hegemoniei Macedoniei.
Hiperide s-a nascut într-o familie modesta, dar a beneficiat de o educatie aleasa,
fiind
chiar discipol al lui Isocrate si Platon. Intrat în politica în anul 360 î.Hr., devine
aliatul lui
Demostene, fiind unul dintre conducatorii partidei antimacedonene. Dupa înfrângerea
de la
Keroneea (338 î.Hr.), Hiperide ia masurile necesare pentru apararea Atenei. În timpu
l domniei
lui Alexandru cel Mare anumite neîntelegeri îl separa de Demostene, acuzându-l în afacer
ea lui
Harpalos. Dar moartea lui Alexandru îi apropie. Mai târziu, dupa înfrângerea de la Crano
n,
Macedonia cere Atenei sa-i predea pe Demostene si pe Hiperide, sefii partidului
antimacedonean. Daca Demostene se refugiaza în templul lui Poseidon din Calauria s
i sfârseste
luând otrava, Hiperide este prins de macedoneni si supus torturii. A fost omorât în an
ul 322 î.Hr.,
dupa ce el însusi îsi sfârtecase limba cu dintii ca sa nu poata declara nimic.
Discursurile lui Hiperide (în jur de 52, majoritatea pierdute), se caracterizeaza
printr-un
patetism sobru, o fina ironie si suplete în argumentare.
Dintre putinele discursuri pastrate de la Hiperide, ecoul cel mai mare l-a avut D
iscursul
funebru 29, rostit în onoarea celor morti în anul 323 î.Hr. La greci, înmormântarea eroilor
cazuti
în razboi se facea cu deosebita solemnitate si întotdeauna se alegea oficial un orat
or. Pentru anul
323 î.Hr. oratorul oficial ales a fost Hiperide. Alegerea a fost destul de dificil
a, deoarece
Hiperide, supus unui examen destul de sever, a fost apreciat în comparatie cu Lisi
as, Isocrate,
Tucidide si Platon. Succesul repurtat de Hiperide a fost imens, iar criticii ant
ici au considerat
Discursul funebru ca o capodopera a oratoriei epideictice.
Oratoria la Licurg
Licurg (390 324 î.Hr.) a fost contemporan cu Demostene si unul din sefii partidulu
i
antimacedonean. Descendent dintr-o familie aristocratica, a fost elevul lui Isoc
rate si Platon.
Intrat în arena politica, este numit trezorier al Atenei, în care calitate dubleaza
veniturile cetatii si
supravegheaza o serie de lucrari de utilitate publica ca arsenale si porturi, te
atrul lui Dionysos,
gimnaziul. Intensa lui activitate publica l-a implicat în multe procese în care este
acuzat de
nereguli financiare. Din toate a iesit biruitor.
Dintre discursurile lui s-a pastrat numai cel pronuntat Împotriva lui Leocrate 30, în c
are
Licurg apare ca un cenzor neînduplecat al moravurilor decazute, un executor convin
s al legilor,
28 Eschine, Împotriva lui Ctesifon (fragmente), în Pagini alese din oratorii greci , vo
l. II, Editura pentru Literatura,
Bucuresti, 1969, pp. 274 304
29 Hiperide, Discursul funebru (fragmente), în Pagini alese din oratorii greci , vol.
II, Editura pentru Literatura,
Bucuresti, 1969, pp. 308 315
30 Licurg, Împotriva lui Leocrate (fragmente), în Pagini alese din oratorii greci , vol
. II, Editura pentru Literatura,
Bucuresti, 1969, pp. 320 331
un patriot înflacarat. Leocrate n-a fost condamnat, totusi Licurg a repurtat un ma
re succes pentru
ca acuzatul putea sa fie condamnat la moarte pentru o vina care cadea în prevederi
le moralei, nu
si ale dreptului.
Dupa moartea lui Alexandru cel Mare arta oratorica va intra în declin. În locul orat
oriei
înfloreste retorica, învatatura despre felul cum trebuie tinut discursul oratoric. În
locul oratorilor
apar dascalii de retorica.
Cap. V
CRITICA RETORICII ÎN DIALOGURILE LUI PLATON
Definitiile sofistului în dialogul Sofistul
Acceptiunea negativa data termenului de sofist a devenit curenta pornind probabil
de la
Socrate, mai precis, de la discipolii sai, Platon, Xenofon, iar ulterior de la A
ristotel. Am vazut ca
pentru sofisti retorica era o forta civila si politica de prim ordin. Dorind sa
fie maestri si
educatori etico-politici ai noilor generatii, sofistii, în calitate de profesionis
ti ai contrazicerii, s-au
prezentat drept retori si maestrii de retorica.
Însa discursul si argumentele utilizate de catre sofisti se compun uneori la margi
nea
imoralitatii, prin substituirea adevarului cu verosimilul, cu aparenta adevarulu
i, indusa prin
aparenta corectitudine a rationamentelor utilizate sau prin ornamentarea, înfrumus
etarea vorbirii.
Retorica sofistilor devine astfel o sursa de manipulare a auditoriului, iar abil
itatea sofistilor va fi
considerata de catre Platon mai nociva pentru actul cunoasterii decât ignoranta. D
e aici
radicalizarea pozitiei fata de sofisti, caracterizati ca falsi educatori. Iata c
um defineste Platon
sofistul în dialogul omonim:
Strainul: Spune, în câte feluri ni s-a aratat a fi sofistul. Primul fel gasit, pare-mi
-se,
era de-a fi un vânator retribuit de cei tineri si bogati .
Strainul: Al doilea era de-a fi, în mare, un fel de negutator cu privire la învatatu
rile
necesare sufletului ..
Strainul: Al treilea fel nu se dovedea cel de-a fi, în aceeasi materie, un fel de
traficant de
învataturi ?....
Theaitetos: Da, iar în al patrulea rând era vânzator de marfa proprie în materie de
învatatura .
Strainul: Bine ti-ai amintit. Al cincilea fel voi încerca sa mi-l amintesc eu: era
de-a fi un
combatant în materie de argumente, practicând asadar arta antagonismului si definind
u-se prin
mestesugul controverselor .
Strainul: În ce priveste al saselea fel, acesta parea supus controversei. Noi l-am
stabilit
totusi, fiind de acord în a spune ca el însemna purificarea de parerile ce se împotriv
esc
învataturilor (bune) cu privire la cele sufletesti . 31
Argumentarea împotriva contradictiei în dialogul Euthydemos
31 Platon, Sofistul, în Opere , vol. VI, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucure
sti, 1989, pp. 333-334
În ultima instanta problematica argumentarii este adusa de Platon în prim plan, deoa
rece
în calitate de profesionist al contrazicerii, sofistul nu s-a dovedit întotdeauna de
cea mai buna
onestitate:
Strainul: Sa nu banuim noi ca exista si în ce priveste argumentarile un mestesug ca
re sa
te puna în situatia de a-i amagi pe cei tineri si pe cei înca straini cu adevarul lu
crurilor, prin
argumentari adresate auzului, trecându-le pe dinainte un fel de imagini verbale pe
ntru toate
lucrurile, asa încât ei sa le creeze impresia ca se rosteste adevarul si ca el, vorb
itorul, este cel mai
învatat om dintre toti, în toate privintele? 32
Întrucât contradictia, ca disputa într-o relatie dialogala, este vazuta ca element ese
ntial al
descoperirii si promovarii adevarului, Platon îsi propune sa argumenteze chiar imp
osibilitatea
contradictiei în dialogul Euthydemos:
Spune-mi atunci, a continuat el, exista feluri de a vorbi pentru fiecare dintre r
ealitati?
Exista. Vorbindu-ne despre fiecare ca fiind sau ca nefiind? Ca fiind. Daca-ti ad
uci aminte,
Ctesippos, tocmai am dovedit ca nimeni nu vorbeste despre lucruri ca nefiind; ca
ci s-a vazut
limpede ca nimeni nu exprima ceea ce nu exista. Si ce-i cu asta? a raspuns Ctesi
ppos. Crezi ca
pentru atâta lucru ne contrazicem mai putin, tu si cu mine? Ne-am putea oare contr
azice
vorbind amândoi despre acelasi obiect? Sau atunci, desigur, am spune acelasi lucru
? . El a
continuat. Dar când nici tu, nici eu nu vorbim despre cutare obiect, ne contrazicem
? N-ar fi
acesta cazul când nici unul dintre noi nu s-ar gândi câtusi de putin la obiect? Si de a
sta data,
Ctesippos s-a declarat de acord. Dar când eu vorbesc despre acest obiect, iar tu vo
rbesti despre
altul, ne contrazicem? Sau în cazul acesta eu vorbesc despre obiectul cu pricina în
timp ce tu nu
vorbesti de fel? Caci cum ar putea cineva care nu vorbeste sa contrazica pe unul
care
vorbeste? 33
Ce rezulta din dialogul de mai sus? Contrazicerea se refera întotdeauna la un lucr
u, un
obiect, acesta referinduse fie la problema virtutii fie a destinului cetatii fie
la modul de a educa
tineretul. Dialogul contradictoriu îmbraca forma unor judecati despre lucrurile af
late în disputa.
Daca judecatile noastre spun adevarul despre lucruri, atunci este imposibila con
tradictia,
deoarece nu exista, în absolut, decât un singur adevar cu privire la lucrurile despr
e care vorbim.
Daca unul dintre interlocutori formuleaza judecati false despre lucruri, contrad
ictia este iarasi
imposibila, deoarece vorbim numai despre calitatile lucrurilor, iar acestea nu s
e pot schimba
oricum. Iar daca interlocutorii vorbesc despre lucruri diferite, ei nu se contra
zic, fiindca orice
contradictie trebuie sa se refere la unul si acelati obiect. În concluzie, textul
platonician neaga
existenta contradictiei, atât de des utilizata de catre sofisti în dezbateri. Desi c
oncluzia pare
paradoxala, Platon utilizeaza tocmai arma argumentatiei pentru a discredita meste
sugul
controverselor practicat cu mai mica onestitate de catre unii sofisti.
Critica retoricii în dialogul Gorgias
Discutia asupra controverselor este apoi reluata în legatura cu distinctia dintre a
rta
savârsirii si arta folosirii discursurilor. Platon a simtit de timpuriu necesitate
a de a aborda
problema retoricii si de a-i stabili esenta si valoarea de adevar. Iar raspunsul
sau a fost foarte
clar: retorica trebuie condamnata.
Pentru Platon, retorica arta politicienilor atenieni si a maestrilor lor este si
mpla
lingusure si adulatie, o falsificare a adevarului deoarece pretinde sa persuadez
e si sa convinga pe
32 Platon, Op. cit., pp. 337
33 Platon, Euthydemos, în Opere , vol. III, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Buc
uresti, 1978, pp. 87-88
toti în toate privintele fara nicio cunoastere. În dialogul Gorgias , Platon considera
ca retorul
este acela care are capacitatea de a fi mai persuasiv decât acela care stie cu ade
varat, pentru ca
tinteste sentimentele si pasiunile si face apel nu la adevar, ci doar la aparent
e:
Socrate: Sa nu fie cam brutal adevarul. Ezit sa vorbesc, de teama sa nu creada Go
rgias
ca-mi bat joc de meseria lui. În ce ma priveste, eu nu stiu daca atare este retori
ca pe care o
practica Gorgias. Din discutie, nu ma-am lamurit înca ce gândeste el. Retorica de ca
re vorbesc eu
este ramura unei îndeletniciri câtusi de putin frumoasa.
Gorgias: Care, Socrate ? spune, fara sa te jenezi deloc de mine.
Socrate: Sunt de parere, Gorgias, ca nu este o îndeletnicire ce tine de arta, ci u
na proprie
unui spirit inventiv si îndraznet, prin natura lui abil în a-i câstiga pe oameni Tot par
ti ale
lingusirii consider eu ca sunt retorica si sofistica În conceptia mea, retorica este s
imulacrul
uneia din partile politicii. 34
Retorica apeleaza deci la ceea ce este mai rau în suflet, la partea emotiva, care
este
sensibila la placeri si la lingusirea placerilor, la partea credula si instabila
. Retorica nu se poate
substitui unei adevarate politici, deoarece adevarata politica coincide cu filosof
ia. Iar retorii se
compara cu filosofia, tot asa cum aparentele se compara cu realitatea si cum fan
tasmele se
compara cu adevarul.
Retorica filosofica în dialogul Phaidros
Aceasta judecata aspra asupra retoricii, care este prezentata în dialogul Gorgias , e
întrucâtva îndulcita în dialogul Phaidros , unde se recunoaste un drept la existenta a art
i
discursurilor, adica a retoricii, cu conditia ca aceasta sa se supuna adevarului
si filosofiei:
Socrate: Pentru cele care urmeaza sa fie spuse îngrijit si frumos, oare nu trebuie
ca
spiritual vorbitorului sa aiba cunoasterea adevarului despre cele pe care le are
de spus?
Phaidros: În privinta aceasta, iata ce am auzit eu, iubite Socrate: ca viitorul or
ator nu are
nevoie sa fi deprins ceea ce este cu adevarat drept, ci mai degraba opiniile mul
timii care
hotaraste; si nici cele care sunt în realitate adevarate sau frumoase, ci cele car
e sunt doar socotite
astfel. Din cunoasterea acestora de pe urma se obtine darul convingerii, si nu d
in aceea a
adevarului
Socrate: Însa, prea alesul meu prieten, poate ca am certat arta cuvântarilor cu o gr
osolanie
pe care nu o merita. Ea ne-ar putea de buna seama spune: Ce tot bateti câmpii, nazd
ravanilor?
Eu una nu silesc pe cine n-are habar de adevar sa învete a vorbi. Dar daca sfatul
pe care îl dau eu
are vreun pret, atunci adevarul se cere însusit laolalta cu deprinderea mestesugul
ui meu. Iata ce
declar eu sus si tare: ca fara mine, cel care are cunoasterea lucrurilor adevara
te nu va fi cu nimic
mai priceput în arta de a convinge.
Phaidros: Si nu va avea ea dreptate sa vorbeasca astfel?
Socrate: Ba da, în cazul în care argumentele aduse în favoarea ei vor dovedi ca este o
arta. Caci mi se pare ca aud si alte argumente care vin sa depuna marturie ca ea
minte si ca nu-i
defel o arta, ci o îndeletnicire de rând. O arta autentica a vorbirii, spune laconia
nul, care sa fie
straina de adevar, nu exista si nici nu se va putea naste vreodata. 35
Iar pentru a ajunge la adevar, trebuie asimilata, în primul rând, doctrina Ideilor s
i
dialectica:
34 Platon, Gorgias, în Opere , vol. I, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucurest
i, 1974, p. 314
35 Platon, Phaidros, în Opere , vol IV, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucures
ti, 1983, p. 462-463
 Socrate: Dar când spunem drept sau bun ? Nu-l duce gândul pe fiecare în alta
parte? Si oare nu suntem noi în dezacord unii cu altii, ba chiar si cu noi însine?
Phaidros: Ba bine ca nu.
Socrate: Deci în unele cazuri cadem de acord, iar în altele nu?
Phaidros: Asa e.
Socrate: Asadar, în care din aceste doua cazuri ne înselam mai lesne, iar retorica în
care
dintre ele are mai multa putere?
Phaidros: E limpede ca în cazul în care mintile noastre ratacesc care încotro.
Socrate: Drept care, cel ce urmeaza sa se îndeletniceasca cu retorica trebuie în pri
mul
rând sa deosebeasca metodic aceste cazuri si sa retina care este caracteristica fi
ecarei categorii în
parte: a aceleia în care opinia multimii rataceste în chip necesar, si cealalta, în ca
re nu se
întâmpla nimic. 36
În al doilea rând, pentru a ajunge la adevar va fi nevoie sa se cunoasca sufletul, p
entru ca
arta persuasiunii apeleaza la suflet:
Socrate: Fara îndoiala, acelasi lucru ca în medicina se petrece si în retorica.
Phaidros: Cum adica?
Socrate: În amândoua aceste arte se cere analizata o natura: în prima, natura corpului
, în
cealalta natura sufletului; caci daca vrem sa-i dam trupului sanatate si putere
cu ajutorul
leacurilor si al hranei, nu ne putem restrânge doar la rutina si experienta, ci tr
ebuie sa recurgem
si la arta medicinii; si, la fel, daca vrem sa-i trecem sufletului convingerea p
e care o dorim si
virtutea, trebuie s-o facem cu ajutorul unor vorbiri si practici care sa urmeze
anumite reguli. 37
Numai cunoscând natura lucrurilor si natura sufletului uman va fi posibil sa se
construiasca o adevarata arta retorica, o adevarata arta de a persuada prin disc
ursuri.
Daca înainte de Platon, lumea spirituala a grecilor vedeau în retori pe maestrii lor
de viata
si virtute, prin descoprirea dimensiunii filosofice, retorica si-a construit noi
orizonturi. Urmatorul
pas, decisive, va fi facut de Aristotel.
Cap. VI
RETORICA LA ARISTOTEL

Definitia si domeniul retoricii

Academia lui Platon acorda o mare atentie retorului. Cât timp s-a aflat la Atena,
ca
membru al Academiei, Aristotel (384 322 î.Hr.) ar fi predat neîntrerupt retorica între
anii 367-
347 î.Hr. Tocmai în acest domeniu s-a facut cunoscut Aristotel. A scris doua lucrari
de retorica,
36 Platon, Op. cit., p. 467
37 Ibidem, pp. 477-478
ulterior pierdute: Gryllus si o culegere de tehnici retorice. Unii interpreti ai o
perei Stagiritului
considera ca si cartea a III-a a Retoricii 38 (cap. I-XII, care trateaza problema s
tilului) apartine
aceleiasi perioade.
În dialogul Gryllus , Aristotel ataca opiniile lui Isocrate, orator de marca a acelor
vremuri. Unul dintre elevii lui Isocrate, Cephisodurus, a raspuns printr-o lunga
contraacuzatie.
Câtiva ani mai târziu, în lucrarea Protreptica (aceasta s-a pastrat), Aristotel apara id
ealurile
Academiei împotriva notiunilor retorice mult mai pragmatice ale scolii lui Isocrat
e. Nici Isocrate
nu i-a ramas dator, raspunzându-i într-al sau Antidosis . În pofida acestui dezacord prof
und,
Aristotel avea sa elogieze mai târziu stilul literar al lui Isocrate.
Retorica a continuat mult timp sa-l intereseze pe Aristotel. E posibil ca prima
schita a
tratatului Retorica sa ne trimita la acei ani de început, petrecuti la Academie. A c
unoscut însa
numeroase adaugiri si restructurari pe parcurs, deoarece consemneaza evenimente
mai târzii,
când se întoarce la Atena si fondeaza Lyceum-ul. Iar ultimul retus al tratatului nu
s-a facut decât
în ultimii ani de viata.
Retorica are o clara influenta platonica39, în sensul ca Platon si Aristotel pornesc
de la
acelasi referential, filosofia. Numai filosofia are capacitatea de a oferi o cun
oastere adevarata si
adecvata pentru oratoria politica, ca si pentru aceea practicata în tribunale.
Bineînteles ca arta discursului s-a practicat mult timp si cu mult succes si înaintea
lui
Aristotel. Însa el deplânge faptul ca se neglija elementul argumentativ în oratorie, a
cordându-se
atentie exagerata producerii emotiei auditoriului.
Retorica, în viziunea lui Aristotel, trebuie sa stârneasca pasiunile nu doar printr-
un limbaj
ales, ci trebuie sa convinga ratiunea prin argumente subtile.
Daca Platon credea ca între rational si verosimil exista o ruptura, Aristotel acce
ntueaza
continuitatea între modul de argumentare retoric si alte modele de argumentare rat
ionala.
Elementul argumentativ în oratorie sau, altfel spus, relatia speciala a retoricii
cu
dialectica, este ideea fundamentala care se regaseste în toate cartile si capitole
le tratatului.
Retorica, în viziunea lui Aristotel, este mai degraba o sectiune a dialecticii sau
relationeaza în primul rând cu dialectica, deoarece asemenea ei, retorica trateaza a
rgumentele ce
nu presupun cunoasterea vreunei stiinte speciale si sunt instrumentalizate în ambe
le sensuri, pro
sau contra.
Pe de alta parte, retorica este dedicata cu precadere subiectelor asupra carora
oamenii
delibereaza, ceea ce implica studiul caracterului uman, sau altfel spus, retoric
a are multe afinitati
cu politica. Daca din dialectica îsi savârseste forma, din politica îsi preia continut
ul.
Dovezile tehnice (ethos, pathos si logos)
si extratehnice pe care se întemeiaza persuasiunea

Retorica este puterea de a vedea posibilele cai de persuasiune a oamenilor cu pr

ivire la
orice subiect dat. Persuasiunile sunt de doua feluri: extratehnice si tehnice. C
ele extratehnice
exista déjà si nu trebuie decât folosite (martori, evidenta documentelor s.a.), iar ce
le tehnice
trebuie inventate de catre orator.
Persuasiunile tehnice au drept scop obtinerea credibilitatii, iar elementele nec
esare pentru
obtinerea acesteia sunt:
38 Aristotel, Retorica (editie bilingva), Editura IRI, Bucuresti, 2004
39 vide dialogurile Gorgias si Phaidros, în Platon, Opere , Editura Stiintifica si En
ciclopedica, Bucuresti, 1974 si
1983, vol. I, pp. 295-393, vol IV, pp. 417-492
a) caracterul oratorului, adica procedeele discursului prin care el determina au
ditoriul
sa-si formeze o parere buna sub aspect etic;
b) patosul oratorului, adica procedeele discursului care stârnesc diferite emotii în

rândurile auditoriului.
c) discursul (logosul) oratorului, cel care favorizeaza aparitia probei si care
conduce la
proba, exclusiv prin forta rationala a argumentului.
Altfel spus, Aristotel arunca punti indestructibile între ethos, pathos si logos.
Mijloacele demonstratiei: entimema si exemplul
Argumentarea de tip retoric sau logosul oratorului contine, la rândul sau, trei su
bspecii
principale: exemplele (considerate ca generalizari inductive relevante), maxime
si entimeme
(constructii cvasideductive extrase din premise probabile).
Entimemele, ca argumentari specifice (cele care trateaza subiectul unor stiinte)
si ca
argumentari generale (deduse din tropi , locurile comune ale oratoriei, domeniile în ca
re se
situeaza cele mai generale argumente) reprezinta corpul persuasiunii , metoda retor
ica prin
excelenta.
De cele mai multe ori argumentele specifice cu care lucreaza oratorul, fie el po
litician,
consilier, avocet sau elogiator, sunt deduse în mare parte din etica si politica. În
mod asemanator,
locurile comune ale oratoriei sau domeniile în care se situeaza si se vehiculeaza ce
le mai
variate si generale argumente sunt aplicabile în special oratoriei politice, discu
rsului elogiativ si a
celui declamativ.
Genurile retoricii: judiciar, deliberative, demonstrativ
Se observa în tratatul Retorica o afinitate deosebita fata de politica. Institutiile
politice
ale Atenei (Tribunalul, Adunarile), fundamentate pe dialog social si conditii fa
vorabile, specific
de regula democratiei, vor reprezenta elementele determinante care vor influenta
diviziunea
genurilor retorice: demonstrative (epideictic), judiciar si deliberativ.
Criteriile stilului
Retorica aristotelica este alcatuita din trei carti.
Primele doua carti inventariaza dovezile specifice si cele comune ale celor trei
genuri
oratorice (demonstrativ, judiciar, deliberativ) si ale fiecarui gen în parte. Aici
este clar
documentata relatia speciala a retoricii cu dialectica si afinitatea primordiala
cu politica.
Cea de-a treia carte (probabil atasata ulterior primelor doua carti) studiaza di
versele
moduri de expunere ale acestor dovezi (analiza stilului) si locul pe care trebui
e sa-l ocupe în
ordinea sau în planul discursului.
Prin relationarea primelor doua carti cu cea de-a treia, Retorica aristotelica est
e
completa si eficace sub aspect practic.
Analiza stilului (capitotele I-XII) este cea mai întinsa si cea mai importanta pri
n noutatea
subiectului. Pentru Aristotel, claritatea si adecvarea la subiect sunt primele v
irtuti ale stilului.
Capitotele despre stil contin multe observatii profunde si juste, care au deveni
t ulterior locuri
comune în lucrarile despre stil.
Partile discursului
Ordinea discursului (capitolele XIII-XIX) este redusa doar la doua parti fundame
ntale:
expunerea situatiei si expunerea dovezilor, ale argumentelor. Însa Aristotel admit
e si diviziunea
isocratica a discursului: exordiu, naratiunea, dovezile si peroratia.
Retorica aristotelica a capatat în timp o autoritate deosebita, fiind utilizata pa
rtial sau total
în lucrarile similare ale scriitorilor greci, romani, moderni si contemporani. Des
i majoritatea
comentatorilor considera Retorica un tratat, ea nu este o lucrare pur teoretica ci
, mai degraba,
un manual destinat oratorului.
Cap. VII
RHODIANISMUL LA CICERO
Specificul retoricii lui Cicero
Marcus Tullius Cicero (106 43 î.Hr.) a fost cel mai de seama orator al Romei antic
e. A
reusit, în urma unei educatii elevate, sa devina avocat, orator si politican renum
it. Nu a fost
domeniu al culturii de care Cicero sa nu se fi ocupat. De aceea a fost considera
t cel mai cultivat
dintre romani.
Se povesteste ca în insula Rhodos, unde a studiat retorica cu Apollonius, Cicero a
sustinut
un discurs cu o maiestrie iesita din comun. Toti cei prezenti au aplaudat cu cal
dura si l-au
felicitat pe tânarul orator, cu exceptia lui Molon, seful scolii, care ramasese tr
ist si gânditor. La
nedumerirea lui Cicero, grecul ar fi spus: De aici încolo, patriei mele nu îi mai ramân
e decât
avantajul de a sti ca tu ai luat elocventa si ai dus-o la Roma.
Mai târziu, Quintilian spunea ca Cicero nu este numele unui om, ci numele elocvent
ei, iar
Seneca a formulat pregnant dimensiunile acestei personalitati: singurul spirit d
e proportiile
imperiului pe care romanii l-au daruit lumii.
Cheia de bolta a operei sale este conceptul de humanitas, bazat pe libertate si
urbanitate,
iar prin modelul de homo militans, creator de valori materiale si spirituale, Ci
cero va deveni un
prototip al marilor personalitati din Renastere.
În vreamea lui Cicero, doua curente opuse stapâneau elocinta: asianismul si aticismu
l.
Asianismul se consolidase în imperiul elenistic dupa moartea lui Alexandru Macedon
,
fiind un tip de oratorie rafinat, emphatic, împodobit. În oratoria asianica întâlnim dou
a variante
practicate: una moderata, care cultiva patosul cultivat, tropii moderati, perioa
de simetrice,
gesticulatie retinuta si vocea muzicala; alta exagerata, care supralicita patosu
l, ornamentele,
cultiva perioadele arborescente si musicale, apasa pe gesticulatia exuberanta si
pe policromia
vocii.
Celalalt curent, aticismul, avându-l drept model pe grecul Lysias, era un tip de o
ratorie
sobru si elegant, fara figuri de stil, dar care n-a avut succes în forul roman pen
tru ca acest tip de
oratori apasau pe logica ideilor si claritatea stilului, ignorând afectele, evitând
podoabele,
utilizând fraza scurta si viguroasa.
În raport cu cele doua directii oratorice, Cicero a creat o noua orientare care re
prezinta o
sinteza a virtutilor asianice si atice. Aceasta noua directie se numeste rhodian
a, în memoria lui
Molon din Rhodos, care a modelat excesele oratorice ale lui Cicero din perioada
când se afla la
studii în Grecia. Prin aceasta noua directie oratorica, Cicero consolideaza clasic
ismul prozei
literare latine. Peste secole, canoanele atic si asianic vor sta la baza clasici
smului si
romantismului european.
Cicero este un important deschizator de drum. El a transplantat la Roma doctrina
retorica
aristotelica, imprimându-i însa o pecete romana.
Cicero a cultivat cu precadere retorica discursului, si nu retorica cuvântului, sp
ecific retoricii
aristotelice.
Partile elocintei
Înca din tinerete, abia iesit de pe bancile scolii, Cicero s-a gândit sa scrie trata
te de retorica,
deoarece lipseau manualele care sa trateze sistematic problemele teoretice si pr
actice ale artei
discursului. Asa a aparut Libri rhetorici , în anul 86 î.Hr., când experienta lui în câmpu
elocintei era inexistenta. În acest compendium, Cicero si-a propus sa trateze întrea
ga
problematica a artei retorice, dar nu a reusit sa analizeze decât problematica inv
entiunii.
În Libri rhetorici , Cicero afirma ca elocinta este o parte a dreptului civil, datori
a elocintei
este sa convinga, scopul este sa persuadeze prin vorbire, iar materia elocintei
se constituie din
diversele lucrari care o utilizeaza. Sunt trei genuri de elocinta: demonstrative
, care consta în a
aduce laude unei personae; deliberative, în care se dezbate o problema cu privire
la cetate;
judiciar, constând din aparare si acuzare, cerere si respingere în fata unei curti d
e judecata.
Partile elocintei sunt inventio, dispositio, elocutio, memoria si pronuntiatio.
Lucrarea nu contine nici o idee originala, ci doar un manunchi de notite luate în
timpul
studiilor (mai târziu chiar Cicero recunoaste) care din greseala au fost publicate
. Gasim însa
câteva izvoare din care s-a inspirat, în primul rând din Aristotel, apoi din Isocrate
si altii. Meritul
tânarului Cicero consta în sistematizarea unor idei luate din diferiti autori si fap
tul ca adera si
cultiva relativismul neoacademic.
Specificul retoricii în tratatul De oratore
Tratatul De oratore , scris în perioada maturitatii, în anul 55 sau 56 î.Hr., contine tre
i carti si
se desfasoara între interlocutori de prestigiu ale forului roman. Însa, în cea mai mar
e parte,
discutia este un dialog între doua celebritati, Crassus si Antonius.
Cicero capatase deja experienta ca orator, era constient de propria sa valoare.
Fiind si
nemultumit de vechile teorii si-a propus sa înnoiasca atât teoria cât si forma expuner
ii.
Conversatia este axata pe trei teme: formatia oratorului, arta retorica si stilu
l oratoric.
În introducere, Cicero dezvaluie esenta gândirii sale. El considera elocinta ca regi
na a
stiintelor si artelor. Aceasta presupune ingenium (natura), doctrina (ars) si ex
ercitatio (usus).
Prin îmbinarea acestor trei acte, oratorul ajunge la performanta.
Cartea întâi trateaza despre formarea oratorului. Unul dintre interlocutori (Crassus
)
pledeaza pentru modelul unui orator cult, familiarizat cu probleme de filosofie,
istorie, drept civil
si chiar de poezie; celalalt (Antonius) sustine un punct de vedere opus, orienta
t spre talent si
practica.
Cartea a doua trateaza despre arta oratorului. Antonius revine asupra parerii em
ise în
ajun, face elogiul elocintei, trece în revista cele trei genuri oratorice (judicia
r, politic si
epideictic), accentuiaza asupra raportului dintre istorie si elocinta, vorbeste
despre confirmatio si
despre mijloacele de a câstiga auditoriul.
Cartea a treia trateaza stilul oratoric. Crassus prezinta pe larg o serie de cal
itati de care sa
dispuna oratorul: claritate, abundenta, îmbinarea expresivitatii lingvistice cu ce
a extralingvistica
si, în ultima instanta, concilierea dintre real si ideal. Apoi trece la actiune, p
e care o numeste
elocinta corpului .
Tratatul De Oratore , lucrare de maturitate, releva importanta eticii în oratorie, su
stine teza
impletirii talentului cu un larg orizont de cultura, a normelor teoretice cu mod
elele istorice reale.
În perioada senectutii (46-44 î.Hr.), Cicero scrie înca doua capodopere care se alatur
a
tratatului De oratore , Orator si Brutus , dar si opere retorice minore, Partitiones o
oriae ,
De optime generare oratorum si Topica .
Specificul retoricii în tratatul Brutus
Tratatul Brutus a fost scris în primele luni ale anului 46 î.Hr. sub forma unei
conversatii între Cicero, Brutus si Atticus. Mobilul acestui tratat este de ordin
polemic. În anii 50
î.Hr. se maturizase la Roma curentul aticist, practicat de Brutus, opus curentului
rhodian, cultivat
de Cicero. Ca replica a unui rezumat al istoriei romane scrisa de Attucus, Cicer
o prezinta o lunga
istorie a elocintei romane: În acest context sunt mentionati peste 200 de oratori,
printre care se
disting Cato cel Batrân, Gracchii, Antonius, Crassus, Iuliu Cezar, Calvus seful at
ticilor,
Hortensius s.a.). Dar marele argument urmarit de Cicero este ca evolutia istoric
a justifica
modelul sau retoric rhodian. Elaboreaza astfel canonul clasicismului european ca
re se bazeaza pe
aticism largit .
Specificul retoricii în tratatul Orator
În tratatul Orator (46 î.Hr.), Cicero reliefeaza chipul ideal al oratorului (summus
orator), similar cu prototipurile lui Platon. Aici Cicero subliniaza importanta
filosofiei în
formarea oratorului: logica ofera argumente, etica da substanta mesajului, estet
ica îi confera
expresivitate. Tot aici, Cicero formuleaza teoria celor trei stiluri (genera dic
endi): înalt sau
sublim (genus grande), mediu sau temperat (genus medium) si simplu (genus tenue)
. Oratorul
ideal evita extremele si cultiva convenienta. Cicero polemizeaza cu asianistii s
i neoaticistii si
face un elogiu vibrant lui Demostene. Oratorul trebuie sa se ocupe de inventio (
ce sa spuna),
dispositio (unde sa spuna) si elocutio (cum sa spuna). Oratorul dispune de cele
trei registre
stilistice, dar le subordoneaza functiei tripartite a discursului: probare (sa d
ovedeasca),
conciliare (sa obtina simpatie) si movere (sa convinga). Partea finala a tratatu
lui se ocupa de
ritmul si muzicalitatea discursului oratoric.
Lucrari minore de retorica
Dialogul Partitiones oratoriae (46 î.Hr.) este un manual de retorica, complet si uti
l
pentru initierea în arta retoricii. A fost scris ca îndreptar în arta vorbirii pentru
fiul sau Marcus,
care urma sa plece la studii la Atena, si nepotul sau Quintus. Cele trei capitol
e trateaza despre
activitatea oratorului, cuvântare si tema.
În anul 44 î.Hr., Cicero a redactat De optime genere oratorum , o prefata la traduceril
e
sale din limba elena (din Demostene Despre coroana si Eschine Despre ambasada
necredincioasa ). Din punctual de vedere al continutului este un fel de completare
la Brutus si
Orator . El reia problema stilului si reafirma împletirea dintre talent si cultura în f
ormarea
marelui orator.
Topica (44 î.Hr.) este un ghid profesional, alcatuit din memorie (memoria repetita),
dupa lucrari din Aristotel si Isocrate. Contine sfaturi practice pentru descoper
irea si ordonarea
argumentelor oratorice în domeniul juridic. Aici Cicero distinge doua categorii de
topi (locuri
comune): unele interne, descoperite în proces, iar altele externe, gasite în afara c
auzei. Ilustrarea
acestora este facuta cu exemple din domeniul jurisprudentei.
Cap. VIII
EDUCATIA ELOCINTEI LA QUINTILIANUS
Specificul retoricii în lucrarea De causis corruptiae eloquentiae
Marcus Fabius Quintilianus (cca 30/40 d.Hr. cca 96 d.Hr.) este cel mai de seama
profesor de retorica la romani, format în traditia oratorica ciceroniana.
Despre viata lui Quintilianus avem putine date, singurul lucru cert este ca s-a
nascut în
Spania, tara de origine si a lui Seneca, în localitatea Calagurris (azi Calahorra)
. Vine de timpuriu
la Roma, unde se formeaza sub supravegherea tatalui sau, în vederea formarii sale
oratorice.
Îndrumat de profesori renumiti (Remmius Palaemon si Domitius Afer), Quintilian îsi f
ormeaza o
cultura vasta, multilaterala, însusindu-si în acelasi timp toate secretele artei ora
torice.
La terminarea studiilor, Quintilianus revine în Spania, dar se reîntoarce la Roma în a
nul
68 d.Hr., dupa uciderea lui Nero. Aici începe sa practice avocatura cu succes, imp
unându-se în
for prin seriozitatea si profunzimea ideilor, printr-o atitudine echilibrata, pr
in eleganta si prin
finetea stilului, contrastând cu patetismul exagerat al discursurilor neoasianiste
la moda.
Impresionat de stima cu care era înconjurat Quintilianus, împaratul Vespasian creeaz
a un
învatamânt retoric de stat si încredinteaza catedra celebrului avocat.
Pentru tânarul Quintilianus idealul tipului de orator era Cicero, ideal opus reali
tatii din
for, cu lume inculta, lipsita de talent, zgomotoasa, îndrazneata, neobrazata, în goa
na dupa averi.
Probabil aceasta incompatibilitate l-a determinat pe Quntilianus sa se consacre
exclusiv predarii
retoricii, urmarind ca prin educatia serioasa si profunda data tineretului sa sc
himbe atmosfera
viciata a elocintei în for.
Quintilianus a exercitat functia de profesor de retorica timp de 20 de ani. Prin
tre elevii sai
s-au numarat Plinius cel Tânar, Tacit, Suetoniu si Juvenal.
Problema care-l interesa fundamental pa Quintilianu era explicarea decadentei el
ocintei
contemporane lui. Analizele sale au fost consemnate în lucrarea De causis corruptia
e
eloquentiae (lucrare pierduta), publicata, probabil, spre sfârsitul carierei sale d
e profesor. El
atribuia decaderea elocintei artificialitatii scolilor de retorica si manierismu
lui pledoariilor din
for (stil înflorit, hiperbolic).
Specificul retoricii în lucrarea Institutionis oratoriae libri XII
Singura lucrare pastrata de la Quintilianus este Institutionis oratoriae libri XI
I
( Principiile artei oatorice )40 publicata în anul 95 d.Hr. Lucrarea este alcatuita di
n 12 carti si îsi
propune sa formeze pe tânarul orator înca de timpuriu.
Cartea I cuprinde indicatii asupra grijii ce trebuie acordate primei educatii în v
ederea
formarii oratorului perfect, capabil sa se implice activ în schimbarea societatii.
În acest context,
Quintilianus critica retorii si manualele de retorica existente care se ocupa ex
clusiv de
problemele de retorica, fara a tine seama de bagajul de cunostinte pe care elevu
l trebuie sa le
acumuleze în prealabil.
Cartea a II-a contine norme privitoare la învatamântul retoric: necesitatea unui pro
fesor
bine pregatit si cu prestanta morala; asimilarea unui bogat bagaj de expresii si
idei din lectura
oratorilor si a istoricilor; realizarea permanenta a exercitiilor de declamare;
tratarea unor
probleme generale referitoare la studiul retoricii (definitia retoricii, scopul
retoricii, daca retorica
este o arta, necesitatea însusirii tehnicii retoricii, raportul dintre talent si îns
usirea tehnicii).
Cartile III VII sunt consacrate problemelor ce tin de inventio si dispositio.
Cartea a III-a face o succinta trecere în revista a autorilor de tratate retorice,
analizeaza
cele trei genuri retorice (deliberative, demonstrative, judiciar), abordeaza dif
eritele genuri de
cauze si tipurile discursurilor judiciare, se ocupa, în special, de inventio, lasând
dispositio pentru
cartile IV-VII.
Cartea a IV-a analizeaza partile discursului: exordiu, naratiune, digresiune, te
ma,
diviziune.
Cartea a V-a se ocupa de doua aspecte: dovezile si respingerile lor
Cartea a VI-a cerceteaza afectele si functia lor.
Cartea a VII-a analizeaza structurarea materialului.
Cartile VIII XI sunt consacrate problemelor de elocutio, adica memoria, pronunta
rea si gestul.
Cartea a VIII-a trateaza despre necesitatea claritatii si alegerea cuvintelor în a
cest scop,
despre argumentele stilistice, ornatus si tropii adecvati.
Cartea a IX-a trateaza despre diferite specii de figuri de stil, ordinea cuvinte
lor si ritmul
oratoric
Cartea a X-a analizeaza mijloacele însusirii unei bogate si neîntrerupte facilitati
de
exprimare si recomanda autorii greci si latini care trebuie aprofundati în acest s
cop.
Cartea a XI-a se ocupa de alte aspecte ale elocintei (memoria, pronuntiatio si g
estica).
Cartea a XII-a este consacrata în întregime personalitatii oratorului: necesitatea
cunoasterii de catre autor a istoriei, a dreptului si a filosofiei, precum si ne
cesitatea integritatii
morale a oratorului.
Institutionis oratoriae libri XII ilustreaza faza cea mai importanta si cea mai co
mplexa
a activitatii sale teoretice. Profesor de elocinta si corifeu al reactiei clasic
izante în retorica,
Quintilianus avea nevoie de un manual, de un îndreptar care sa arate cum poate fi în
laturata
influenta, înca puternica, a noului stil în scoli si în cultura, retinând numai ceea ce
era util din
experienta declamatiei neoasianice.
Quintilianus nu se putea limita la eliminarea modului de lucru caracteristic ret
orilor
neoasianici. Problema era de a sistematiza învatamântul clasicizant, de a demonstra
cum poate si
trebuie format un orator, totodata clasic si adaptat exigentelor timpului. Iar c
um formarea lui nu
40 Quintilianus, Arta oratorica, vol. I-II-III, Editura Minerva, Bucuresti, 1974
poate fi rezumata doar la deprinderea mestesugului elocintei, Quintilianus preco
nizeaza o
educatie complexa, care, în ansamblul ei, si începuta înca din copilarie, duce treptat
la modelarea
viitorului orator. Deprinderile corecte trebuie formate chiar din primii ani de
viata, întrucât
subliniaza Quintilianus omul pastreaza cele dintâi obiceiuri, mai cu seama pe cele
rele.
Ideile sale pedagogice si de psihologie pedagogica prefigureaza doctrinele maril
or
pedagogi moderni si, mult mai important, contin multe elemente valide si azi. Qu
intilianus crede
în puterea instructiei, în educatia permanenta, prefigureaza necesitatea gradinitelo
r de copii,
astfel încât nici o perioada din dezvoltarea copilului sa nu ramâna necontrolata si in
fluentata
pozitiv. Quintilianus pledeaza pentru învatarea intuitiva, predarea gradata a cuno
stintelor si
adaptarea la capacitatea de întelegere a elevilor. O serie de idei se refera la re
latia profesor-elev,
fundamentata pe stima si afectiune reciproca, la necesitatea educatiei în comun, b
azata pe
emulatie, concurenta onesta între discipoli s.a.
Astfel pregatit, deci parcurgând un astfel de învatamânt clasicizant, pe care îl doreste
consolidat, elevul va ajunge pe mâna retorilor. Spre deosebire de alti clasicizant
i ai timpului (de
pilda pesimistul Messalla, personajul lui Tacitus din Dialogus de oratoribus ), Qui
ntilianus
crede în viitorul retoricii, care trebuie ameliorat prin instructie si educatie. V
iitorul orator trebuie
sa stie sa îmbine cu întelepciune farmecul discursurilor lui Cicero cu inovatia inte
resanta, sa
modereze jonctiunea opiniilor si experientelor opuse. Astfel Quintilianus apare
ca un clasicizant
moderat.
Quintilianus admira fara rezerve pe Cicero, dar face si elogiul unor oratori ai
timpului
sau, ca Domitius Afer, Iulius Africanus, Iulius Secundus s.a. De aceea doctrina
sa oratorica nu
mai este integral ciceroniana, ci adaptata si moderata de stilul preferat al epo
cii.
Quintilianus crede în puterea experientei si studiului, dar diminueaza rolul forma
tiv al
filosofiei, conceputa de Cicero ca mama elocintei. Însa recupereaza aspectele morale
ale
retoricii si acorda o importanta considerabila figurilor de stil. Atribuie o mai
mare importanta
asa-numitelor sententiae (formula lapidara, paradoxala, uneori obscura), consemn
eaza stadiul la
care a ajuns teoria si practica tropilor, ofera informatii multiple cu privire l
a stilistica retoricii.
Opera sa, în primul rând Institutionis oratoriae libri XII , a fost redescoperita la St
.
Gallen (Elvetia), în 1415 si a fost primita cu entuziasm în perioada Renasterii. Qui
ntilianus se
numara printre autorii preferati de catre Luther si Erasmus. Neoclasicismul fran
cez îi adopta
principiile literare. În secolul al XVIII-lea opera sa circula sub forma de cresto
matii si este
comentata în întregime.
Cap. IX
ORATORIE SI RETORICA LA TACITUS
Specificul retoricii în lucrarea Dialogus de oratoribus
Publius Cornelius Tacitus (56/58 -120 d.Hr.), cunoscut în special ca istoric (vezi
Istoriile si Analele ), se dedica, înca din primii ani de ucenicie, studiului elocvente
i. Ca orice
tânar roman care aspira la o cariera publica stralucita, Tacitus a frecventat inte
ns scolile de
retorica din vremea sa (de pilda, a urmarit prelegerile lui Aper si Secundus), u
nde s-a pregatit
pentru profesiunea de avocat, practicata ulterior timp de multi ani si cu succes
. S-a format în arta
elocintei si sub influenta altor dascali. Probabil a ascultat la Roma lectiile r
etorului Quintilianus
si, prin intermediul marelui profesor, s-a apropiat de modelul sau literar si or
atoric, Cicero.
Pe lânga arta elocintei, Tacitus a studiat filosofia si istoria, izbutind astfel s
a dobândeasca
o cultura generala considerata în antichitatea latina ca indispensabila adevaratul
ui orator.
Nu ni s-au pastrat textele discursurilor judiciare ale lui Tacitus. Dar din aluz
iile lui
Plinius cel Tânar, fostul sau coleg la scoala lui Quintilianus, banuim numai ca el
e se bucurau de
mare succes, întrucât erau scrise cu talent, într-un stil elevat, similar operelor ist
orice de mai
târziu.
Dialogus de oratoribus (Dialogul despre oratori)41 este un opuscul de maturitate (
scris
probabil între anii 100 105 d.Hr.), rezultatul studiilor sistematice de retorica d
in perioada
tineretii. Tacitus ne înfatisaza o convorbire tinuta în casa unui distins poet si or
ator Maternus,
în anul 74 d.Hr. Convorbirea este reprodusa mai târziu din memorie si publicata, dev
enind una
dintre cele mai citite opere de critica literara pe care ne-a lasat-o antichitat
ea latina.
Lucrarea este de mici dimensiuni si contine 42 de capitole structurate astfel: o
scurta
prefata (cap. I), introducere (cap. II -V,2), trei parti mai consistente (cap. V
,3 XIII, XIV
XVII si XVIII XL,1) si o concluzie (cap. XL,2 XLII).
În prefata Tacitus constata, ca si Quintilianus în Institutionis oratoriae libri XII ,
ca
epoca sa are foarte putini oratori de seama:
Ma întreb adesea, Fabius Iustus42, pentru ce veacurile de mai înainte au stralucit pr
in
talentele si faima atâtor neîntrecuti oratori, pe când epoca noastra, pustiita si lips
ita de gloria
elocventei, abia daca îsi mai aduce aminte de cuvântul orator. Caci noi socotim astf
el numai pe
cei din trecut, iar pe vorbitorii timpurilor de fata îi numim aparatori, sprijinit
ori, patroni si oricum
vrei, numai oratori nu. 43
Pentru a explica aceasta situatie, el reproduce o convorbire mai veche în care era
u
dezbatute cauzele generale ale decadentei oratorice. Tânarul Tacitus asista la dia
log, dar nu ia
parte în mod activ la discutie, fiind prea tânar.
Personajele implicate sunt reale, istorice: Curiatius Maternus44, stralucit orat
or, poet si
tragediograf, Marcus Aper45 si Iulius Secundus46, talentati avocati si admirator
i ai elocintei,
Vipstanus Messalla47, nobil de aleasa cultura, partizan al rânduielilor literare s
i sociale deja
consacrate.
În introducere, Tacitus ne înfatisaza cadrul, personajele si punctul de plecare al d
iscutiei.
Într-una din zile oratorul si poetul Maternus citeste din tragedia sa Cato . A doua z
i primeste
vizita prietenilor sai Aper, Secundus si a tânarului Tacitus. Aper îi reproseaza lui
Maternus ca
acorda prea mult timp preocuparilor poetice, în paguba oratoriei. Dialogul se cent
reaza pe
sustinerea unor puncte de vedere diametral opuse: oratorie sau poezie, viata act
iva sau
contemplativa.
41 Tacitus, Dialogul despre oratori (editie bilingva), Iasi, Tipografia Alexandr
u A. Terek, Iasi, 1946, 114 pagini sau
în Opere , vol I, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1958, pp. 13-50
42 Fabius Iustus, consul în anul 102 d.Hr., prieten cu Tacitus si Plinius cel Tânar
43 Tacitus, Dialogul despre oratori, în Opere , vol I, Editura Stiintifica, Bucuresti
, 1958, pp. 13
44 Curiatius Maternus, senator si avocat cu aleasa cultura, aparator al poeziei,
a scris tragedii cu subiecte din viata
greaca (Medeea, Thyestes) si romana (Domitius, Cato)
45 Marcus Aper, originar din Galia, avocat influent, fost praetor, este aparator
ul elocventei mai noi, secolul I d.Hr.
46 Iulius Secundus, originar din Galia, îsi face la Roma un nume în barou, mare orat
or si cu o vasta cultura
47 Vipstanus Messalla, aristocrat cu aleasa cultura, cu dragoste pentru trecut s
i înzestrat cu un talent oratoric
remarcabil, el vede în societatea contemporana lui fermentii descompunerii si de a
ceea se întoarce cu gândul spre
vechile libertati republicane. A luptat în anul 69 d.Hr. ca tribun militar pentru îm
paratul Vitellius si a compus o
lucrare de istorie
În partea întâi a lucrarii, Aper face apologia oratorului si a vietii active, practice
, iar
Maternus pune accent pe poezie si viata contemplativa. Fiecare aduce argumente c
are se vor cât
mai convingatoare: foloasele, satisfactiile, celebritatea si demnitatea îndeletnic
irii respective.
Motivatia decadentei oratorice din perioada lui Tacitus
Partea a doua a Dialogului cuprinde o cercetare comparativa asupra oratoriei din
timpul
republicii fata de oratoria din epoca imperiala, cercetare prilejuita de intrare
a în scena a nobilului
Messalla. Aper ia apararea oratorilor contemporani, în opozitie cu Messalla pentru
care oratoria
mai noua, produs al unor neîntrerupte si neinspirate schimbari, este în decadenta fa
ta de epoca lui
Cicero.
În partea a treia a Dialogului despre oratori , Tacitus, prin intermediul lui Messala
,
raspunde indirect întrebarilor puse de Quintilianus în legatura cu variatele cause a
le declinului
oratoriei:
Iar Messalla raspunse: Iubite Maternus, nu sunt greu de descoperit cauzele pe car
e le
cauti, si nici n-au ramas necunoscute, atât pentru tine însuti, cât si pentru Secundus
si Aper, desi
îmi încredintati rolul de a scoate la lumina ceea ce gândim cu toti. Caci cine nu stie
ca elocventa
si celelalte arte au alunecat din vechea lor stralucire, nu din lipsa de oameni,
ci din pricina
lenevirii tineretului, neglijentei parintilor, nestiintei profesorilor si caderi
i în uitare a vechilor
moravuri ? Aceste rele s-au ivit mai întâi în capitala, apoi s-au raspândit în Italia si a
cum se
revarsa în provincii. 48
Asadar Messala ofera o sinteza a problematicii educatiei si evidentiaza patru ca
uze ale
coruperii elocintei: depravarea morala si lipsa libertatilor politice, ignoranta
profesorilor,
neglijenta parintilor si pasivitatea tineretului. Cea mai mare piedica în calea fo
rmarii
cetateanului, a viitorului om de stat, a dezvoltarii talentelor adevarate sunt l
ipsa de emulatie si de
libertate politica, ruptura dintre cunostintele învatate si realitate:
Caci astfel stau lucrurile, prea bunii mei prieteni, si numai astfel: din bogata
lui eruditie,
din deosebitele lui preocupari si din cunoasterea tuturor stiintelor, se revarsa
ca un torent si
clocoteste de viata aceasta admirabila elocventa; avântul si talentul oratoric nu
sunt strânse, ca în
celelalte arte, în hotare înguste si neîncapatoare; ci orator este numei acela care po
ate vorbi
despre orice chestiune în chip ales, elegant si convingator, potrivit cu demnitate
a subiectului, cu
cerintele împrejurarilor si cu gusturile ascultatorilor.
De acest adevar se patrunsesera cei vechi. Pentru a ajunge la acest rezultat, ei
întelegeau
ca nu este nevoie sa declame în scolile retorilor sau sa-si exercite doar limba si
vocea cu niste
dezbateri închipuite si fara nici o legatura cu realitatea, ci sa-si patrunda sufl
etul de stiintele în
care se discuta despre bine si despre rau, despre virtute si despre viciu, despr
e dreptate si
nedreptate; caci aceasta este materia despre care trebuie sa trateze un orator. 49

În concluzie, Maternus observa ca elocinta a înflorit si s-a consolidat doar în statel

e
democratice. Traind însa într-o societate care a impus o mai mare ordine interna (re
gimul
imperial) opusa pasiunilor si tulburarilor specifice unei societati democratice,
el lasa sa se
înteleaga ca idealul oratoriei nu mai corespunde vremurilor si ar trebui schimbat
cu altul, asa
cum a procedat el însusi, consacrându-se poeziei.
Credeti-ma spuse Maternus voi care sunteti barbatii cei mai buni si, în masura
îngaduita, cei mai elocventi, daca ati fi vazut lumina zilei în veacurile trecute sa
u daca aceia pe
48 Tacitus, Dialogul despre oratori, în Opere , vol I, Editura Stiintifica, Bucuresti
, 1958, pp. 37
49 Tacitus, Dialogul despre oratori, în Opere , vol I, Editura Stiintifica, Bucuresti
, 1958, pp. 39
care îi admiram s-ar fi nascut în timpurile noastre si daca un zeu oarecare ar fi mu
tat pe
neasteptate vietile si vremurile voastre, unele în locul altora, nici voua nu v-ar
fi lipsit stralucirea
si gloria elocventei si nici lor cumpatarea si înfrânarea de astazi. Dar deoarece ni
meni nu se
poate bucura în acelasi timp de o mare reputatie si de multa liniste, sa se folose
asca fiecare de
înlesnirile vremurilor sale fara a mai ponegri pe celelalte. 50
Asadar, pentru Tacitus, motivele decadentei oratorice sunt lipsa de cultura adev
arata,
inclusiv de cultura politica, depravarea sociala si, în primul rând, existenta unui
regim politic
autoritar. Desi ordinea politica a vremii a pus capat demagogiei si desfrâului, ad
ucând liniste si
siguranta, cadru necesar dezvoltarii vietii intelectuale, pentru oratorie contex
tul politic este mai
putin generos.
Tacitus nu viseaza o reîntoarcere la vechiul ideal oratoric, ci sugereaza adaptare
a la
realitatile politice contemporane lui. În primul rând, Tacitus propune parasirea învat
amântului
oratoric defectuos (formal si schematic) si adoptarea unui învatamânt umanist si lit
erar, care
ofera o întinsa si variata cultura generala. Nu întâmplator, în Dialogul despre oratori ,
el mai
bun exemplu practic îl ofera Maternus, care paraseste luptele sterile din for si s
e dedica poeziei si
vietii contemplative. Mai târziu Tacitus însusi va proceda la fel, dedicându-se însa luc
rarilor de
istorie.
Pe linia lui Cicero (indirect si a lui Platon), în Dialogul despre oratori , Tacitus
nu crede
într-o democratie totala, într-o libertate fara limite. Folosind metoda istorica, el
nu vede în
decadenta oratorica o pierdere ireparabila, ci sugereaza numai schimbarea idealu
rilor literare si
educative ale vremii sale. Decadenta oratorica ar fi constituit probabil o grava
preocupare în
timpul republicii. Sub regimul imperial însa, oratorul are un rol mai putin însemnat
în
conducerea statului, iar statul are nevoie de alti oameni, cu alta pregatire si
alte abilitati.
De aceea modelul oferit de Maternus, care degaja optimism, liniste, studiu, inde
pendenta
spirituala si culturala va fi adoptat si de Tacitus. Aceasta adoptare nu este însa
realizata simplist.
Pentru Tacitus, si ceilalti participanti la dialog par a fi în buna parte modele d
e urmat: realismul
si pasiunea pentru prezent ale lui Aper, nostalgia pentru trecut si nobletea lui
Messalla,
perspicacitatea si simtul pentru nuante ale lui Secundus. Sunt însa modele care nu
pot fi urmate
în noile conditii. Nu întâmplator, în finalul dialogului, nimeni nu învinge, nimeni nu par
e sa-si
impuna punctual de vedere, fiecare ramâne pe pozitia sa, iar conversatia se încheie în
tr-o buna
dispozitie.
Daca problema decadentei oratorice a fost mult timp o tema în voga pentru literatu
ra
latina, dupa aparitia opusculului Dialogus de oratoribus problema devine doar tema
istorica.
Pe de alta parte, în lucrarile cu caracter predominant istoric ale lui Tacitus (De
uita et
moribus Iulii Agricolae51 , De origine et situ Germanorum52 , Historiae53 si Ann
ales54),
expunearea faptelor si discursurile introduse în text beneficiaza din plin de arta
elocintei.
50 Tacitus, Dialogul despre oratori, în Opere , vol. I, Editura Stiintifica, Bucurest
i, 1958, p. 50
51 Despre viata si moravurile lui Iulius Agricola, cunoscuta mai ales sub denumi
rea de Agricola, opuscul în 46 de
capitole publicat în anul 97/98 d.Hr.
52 Despre originea si asezarea germanilor, sau, pe scurt, Germania, opuscul în 46
de capitole publicat în cursul
anului 98 d.Hr.
53 Istoriile, proiectata probabil în 12 sau 30 de carti (sursele sunt contradictor
ii), din care au ramas doar primele
patru carti si începutul celei de a cincea. Aici discursul debuteaza putin dupa mo
artea dramatica a tiranului Nero si
se încheie cu sfârsitul violent al altui despot, Domitianus
54 Analele, cea mai valoroasa opera a lui Tacit, realizata în 16 sau 18 carti. Tac
it a intentionat sa realizeze o cronica
completa a Iulio-Claudienilor, deci harazita lui Tiberiu, Caligula, Claudiu si N
ero, proiect întrerupt la nararea mortii
lui Thrasea
Lucrarile lui Tacitus fascineaza prin forma enuntului. Legatura între istorie si e
locventa, precum
si legatura între proza si poezie era o tendinta de dezvoltare a culturii latine d
in secolul I d.Hr.
Izvorul acestei legaturi o gasim la Cicero, potrivit careia istoria este înainte d
e toate o opera
oratorica si, în aceeasi masura, la Quintilianus, care considera istoria foarte înru
dita cu poezia.
Cap. X
CÂTEVA CONCEPTE SI CANOANE
ALE RETORICII CLASICE
Vom analiza cateva serii de concepte si canoane ale retoricii clasice, printre c
are: situatie
retorica, audienta, strategii persuasive, genuri retorice, categorii retorice, c
ategorii ale schimbarii
s.a.
Situatie retorica
Retorica clasica nu priveste discursul oratorului ca pe o abstractiune, ci reali
zata prin
intermediul unui kairos (lb. greaca -ocazie) sau decorum (lb. latina), ambii ter
meni însemnând o
situatie conflictuala sau una ceremoniala. Este ceea ce numim astazi situatie ret
orica , context
istoric, social, cultural si temporal în care se organizeaza si se produce discurs
ul.
Audienta
În mod asemanator, termenul de audienta nu are o conotatie abstracta, nu se reduce s
au
nu se confunda cu cel de public sau de mase, ci se dezvaluie ca ansamblu de indi
vizi structurat în
functie de un anumit grup, mediu socio-cultural, personalitate etc. Pentru a-si
dovedi competenta,
oratorul clasic îsi adecveaza discursul nu numai la subiectul dezbatut, ci, în acela
si timp, la o
audienta specifica si la un cod stilistic, situational.
Strategii persuasive
Strategiile persuasive arunca o punte de legatura între ethos, pathos si logos.
Pentru Aristotel ethosul ( caracter , mod obisnuit de viata ) este prin excelenta de
natura morala, iar tipurile de ethos, pe care le analizeaza în Retorica , sunt coresp
unzatoare
diferitelor etape ale vietii omenesti. Pentru Cicero, ethosul se produce în encomi
um
(introducere), portiunea initiala a unui discurs, locul în care se stabileste cred
ibilitatea oratorului
în raport cu audienta.
Pathosul desemneaza apelul la sentimente. În Retorica aristotelica (si pe linia tras
ata de
Platon) gasim o ampla discutie asupra simularii emotiilor. În schimb, Cicero recom
anda folosirea
pathosului în finalul unui discurs, iar pentru Quintilianus pathosul este legatura
empatica dintre
orator si audienta.
Logosul desemneaza recursul la ratiune. La Aristotel, logosul joaca rol fundamen
tal, desi
face de nenumarate ori apel la ethos si pathos, datorita slabiciunii omenesti.
Modelul ideal al strategiei persuasive ar trebui sa fie echilibrul dintre ethos,
pathos si
logos. De multe ori acest echilibru nu este pastrat, se suprasolicita una sau al
ta dintre strategii,
conducând astfel la o viziune fie rationala (prin accentul pe logos) fie la una mo
ralizatoare (prin
accentul pe ethos) fie la una manipulatorie si propagandistica (prin accentul pe
pathos).
Genurile retorice
Sub aspectul genurilor retorice , oratoria clasica distinge trei tipuri de discursu
ri:
judiciar, deliberativ si epideictic. În Retorica aristotelica fiecarui tip de orator
ie i se asociaza
trei parametri functionali: timpul, obiectivele disursului si locurile (topicele
) speciale de inventie.
Discursului judiciar se desfasoara de regula într-un Tribunal în care auditoriul est
e
reprezentat de acuzare (care produce rechizitoriul) si de aparare (care produce
pledoaria).
Discursul se refera la fapte din trecut, apararea si acuzarea vizeaza un anumit
obiectiv, face apel
la notiuni de justitie si de injustitie pentru a judeca, stabili, califica, util
izeaza ca procedee
rationamentul silogistic si entimema.
Discursul deliberativ, calificat adesea ca discurs politic, se adreseaza unei Ad
unari, Senat
care ofera sfaturi pentru sustinerea sau respingerea problemelor care privesc (în
viitor) viata
cetatii, a statului, diplomatia, economia, bugetul, legislatia, starea de razboi
sau de pace etc.
Scopul discursului deliberativ îl constituie luarea unor decizii si dezbaterea con
tinutului lor în
termeni de avantajos sau neavantajos. Argumentarea îmbraca o puternica forta persu
asiva daca
recurge la exemple.
Genul epideictic (demonstrativ) grupeaza toate discursurile oficiale (de ceremon
ial),
panegiricile, oratiile funebre, cel pedagogic etc. Discursul se refera la fapte
si evenimente
recente, are drept obiectiv blamarea sau lauda unui individ sau grup social, punân
du-se în
evidenta virtutea sau viciul, laturile frumoase sau urâte ale existentei sau actiu
nii acestora.
Procedeul folosit cu predilectie este amplificarea oratorica, encomium-ul si vit
uperatia.
Partile discursului
Arta discursului a îmbracat, în varianta clasica, forma unui canon: inventio, dispos
itio,
elocutio, memoria, pronuntiatio. De-a lungul timpului ele au fost inegal tratate
. De pilda,
elocutio a fost de multe ori confundata cu retorica, inventio a reprezentat un d
omeniu de
intersectie între retorica si dialectica, iar memoria si pronuntiatio au primit ma
i putina atentie.
Inventio (lb. latina -a afla, a gasi) reprezinta cercetarea tuturor mijloacelor
de
persuasiune referitoare la tema discursului: topoi (locuri comune, locuri ale in
ventiei, cum ar fi
cauza, efectul, comparatia), subiectele, argumentele (probele, dovezile, informa
tiile care sustin
punctul de vedere), tehnicile de persuasiune, rationamentele logice etc.
Dispositio (lb. latina -plasare) priveste modul cum se organizeaza un discurs sa
u text.
Partile discursului sunt: exordium, narratio, partitio, confirmatio, reprehensio
si peroratio.
Exordium (introducere) trebuie sa tina seama de tipul subiectului (prestigios, i
mperios,
uimitor, umil, îndoielnic, obscur). El cuprinde un principium (început), în care orato
rul atrage
atentia auditoriului, lamurindu-l asupra problemei în dezbatere, câstigând bunavointa
si
insinuatio (insunuarea), în care se cauta sa se câstige simpatia auditoriului.
Narratio (expunerea faptelor, expozeul) trebuie sa fie brevis (scurta), aperta (
clara) si
probabilis (verosimila). E scurta când evita amanuntele de prisos, când lasa sa se înt
eleaga si
ceea ce nu s-a spus, când nu se repeta; e clara, când pastreaza ordinea faptelor si
nu face
digresiuni inutile; e verosimila, când faptele expuse ar fi putut sa se întâmple.
Partitio se refera la diviziunea argumentarii.
Confirmatio (argumentarea) este partea discursului în care se aduc dovezile pe baz
a
carora sa se poata convinge auditoriul de adevarul celor sustinute. Dovezile se
obtin de la
persoanele implicate si bine identificate (nume, fire, sex, patria, rudele, vârsta
, sanatatea, calitati
intelectuale, calitati temperamentale, educatia si profesia, conditia sociala, c
omportarea,
afectivitatea, ocupatia, judecata, activitatea desfasurata, prin ce întâmplari a tre
cut, declaratii
facute) si din împrejurarile în care s-au gasit (cele legate de disputa, cele adever
ite prin fapte,
faptele în contingenta cu disputa, consecintele acestor fapte).
Reprehensio este partea discursului care contribuie la slabirea, respingerea sau
destramarea argumentului adversarului.
Peroratio constituie încheierea discursului si cuprinde patru parti: enumeratio
(rezumatul) recapituleaza ideile principale expuse în diferitele parti ale discurs
ului; indignatio
(indignarea) utilizeaza argumente defavorabile, incita la ura sau revolta împotriv
a adversarului;
conquestio (pateticul) încearca sa provoace compatimirea auditoriului.
Elocutio (stilizarea) reprezinta faza de redactare a unui discurs. Aici retorica
se
intersecteaza cu literatura, se insista asupra stilului, a redactarii, a organiz
arii în detaliu a
discursului, face apel la figuri de stil, la producerea efectelor de ritm, la al
egerea si dispunerea
cuvintelor în fraza.
Memoria se refera la capacitatea de improvizatie a oratorului si chiar la necesi
tatea de a
memora discursul pentru a-l reproduce la momentul oportun. Bineînteles ca memoria
este o
problema nu numai pentru orator, ci si pentru auditoriu (cât va retine auditoriul
din cele
comunicate de catre orator). În acest scop oratorul poate utiliza repetitia, descr
ierea, enumerarea.
Pronuntiatio (declamarea) este discursul în act, punerea în valoare a strategiilor a
ctionale:
mimica, efectele vocii, privirea, gesturile etc.
Variatia discursului
Unele strategii retorice urmaresc variatia discursului la diferite niveluri, afe
ctând forma
cuvintelor, propozitii, paragrafe, text si chiar discursul în întregime. Aceste vari
atii se pot realiza
prin adiectio (adaugare), detractio (scadere), immutatio (adaugare si scadere) s
i transmutatio
(inversiune).
Cap. XI

CÂTE CEVA
DESPRE UNIVERSUL FIGURILOR RETORICE

Definitia figurilor retorice

Nu este suficient sa stim ce sa declamam, este tot atât de important sa stim cum s
a
declamam. Este chiar problema stilului.
O prezentare extinsa a figurilor de stil gasim în Retorica 55 aristotelica. Este vorb
a de
Cartea a III-a, capitolele I XII, unde Stagiritul analizeaza genurile si calitat
ile stilului, raceala
stilului, comparatia, corectitudinea si potrivirea stilului, ritmul oratoric, co
mpozitia frazei, stilul
continuu, periodic si pitoresc, cuvinte spirituale.
Istoria retoricii consemneaza un efort urias de identificare si clasificare a fi
gurilor
retorice. Printre primele clasificari amintim Rhetorica ad Herennium , lucrare anon
ima,
atribuita în mod gresit de catre exegeti lui Cicero si Tratatul despre stil 56, scris
de catre un grec
din epoca romana, Demetrios, contemporan cu Plutarh.
Dintre lucrarile despre stil scrise în epoca moderna sau contemporana si aflate la
îndemâna cititorilor nostri amintim o serie de traduceri reusite din Du Marsais, Desp
re tropi 57 ,
cu subtitlul Despre diferitele sensuri în care poate fi luat un acelasi cuvânt într-o a
ceeasi limba.
Lucrare folositoare pentru întelegerea Autorilor, si care poate servi ca introduce
re la Retorica si
la Logica , apoi Pierre Fontanier, Figurile limbajului 58, Renato Barilli, Poetica si
retorica 59 ,
William Empson, Sapte tipuri de ambiguitate 60. Urmeaza o lucrare axata doar pe o c
elebra
figura de stil, Metafora vie 61 , scrisa de Paul Ricoeur sau renumitele lucrari, Ret
orica
generala 62 si Retorica poeziei 63, ale grupului de poetica de la Universitatea din L
iège, intitulat
Grupul µ, constituit din universitarii Jacques Dubois, Francis Edeline, Jean-Marie
Klinkenberg,
Philippe Minguet, François Pire si Hadelin Trinon.
O serie de clasificari pot fi întâlnite si în literatura de specialitate ramâneasca, în di
ferite
manuale scrise în secolul al XIX-lea si în prima jumatate a secolului al XX-lea, luc
rari care vor fi
prezentate succint într-un alt capitol al cursului nostru. Si, nu în ultimul rând, Mica
enciclopedie
a figurilor de stil 64 realizata exemplar de Gh. N. Dragomirescu.
Dar ce sunt figurile de stil ? De cele mai multe ori autorii moderni definesc fi
gurile de stil
ca abateri de la o asa-zisa ordine naturala a limbii, de fapt ecou al unor definit
ii din perioada
antica. Figurile de stil sunt un tip de abatere de la vorbirea uzuala, naturala, c
are nu se face
întâmplator, ci dupa toate regulile artei.
Pe de o parte, daca aceste figuri de stil se generalizeaza în limba uzuala (scrisa
sau
vorbita), atunci ele îsi pierd caracterul particular, nu mai reprezinta o abatere . P
e de alta parte,
când se poate scrie si vorbi fara figuri, acestea se gasesc totusi implicate chiar
în limbajul cel mai
simplu. Nu întâmplator, marele poet si critic literar francez, Nicolas Boileau, scri
a în L`Art
poétique (1674), ca se fac mai multe metafore într-o zi de târg la piata, decât se gasesc
Eneida . Deci figurile de stil întra în limbajul comun, în stilul cel mai simplu, în care
se pot gasi
chiar din cele pe care un autor le considera ca apartinând stilului elevat.
Mai exista si un alt punct de vedere. Acesta ar fi: a vorbi si a scrie fara a ut
iliza figurile
de stil, varianta pe care n-o putem pretui mai putin. Pasaje sublime ale autoril
or mai vechi sau
mai noi, fie în proza, fie în versuri, sunt concepute în cel mai simplu mod, fara sa u
tilizeze nici o
55 Aristotel, Retorica (editie bilingva), Editura IRI, Bucuresti, 2004, pp. 297-
343
56 Demetrios, Tratatul despre stil, Tipografia Alexandru A. Terek,Iasi, 1943
57 Du Marsais, Despre tropi, Editura Univers, Bucuresti, 1981
58 Pierre Fontanier, Figurile limbajului, Editura Univers, Bucuresti, 1977
59 Renato Barilli, Poetica si retorica, Editura Univers, Bucuresti, 1975
60 William Empson, Sapte tipuri de ambiguitate, Editura Univers, Bucuresti, 1981
61 Paul Ricoeur, Metafora vie, Editura Univers, Bucuresti, 1984
62 Grupul µ, Retorica generala, Editura Universala, Bucuresti, 1974
63 Grupul µ, Retorica poeziei, Editura Univers, Bucuresti, 1997
64 Gh. N. Dragomirescu, Mica enciclopedie a figurilor de stil, Editura Stiintifi
ca si Enciclopedica, Bucuresti, 1975
figura de stil. Dar sunt situatii când aceste figuri sunt necesare si ca atare tre
buie socotite ca
abiect al analizei.
Clasificarea figurilor retorice
Însa problema noastra este aceea a clasificarii figurilor de stil. Deoarece exista
multe
clasificari traditionale, iar cercetatorii n-au cazut de acord asupra unei clasi
ficari unitare si
invariabile, vom utiliza una acceptabila.
Esenta scrierii si vorbirii figurate se rezuma la doua repere tehnice:
-Expresia sau cuvântul figurat are, în plus fata de vorbirea comuna, un coeficient s
porit
de intensitate expresiva, ale carei surse sunt insistenta, simetria, plasticitat
ea si ambiguitatea;
-Actualizarea surselor: insistenta si simetria, realizate prin repetitie si ampl
ificare, iar
ambiguitatea, realizata prin substitutie si economie a expresiei.
Plecând de la aceste doua aspecte tehnice se poate ajunge la cele patru grupe ale
figurilor
de stil, cu subgrupurile respective:
a) Figurile repetitiei, cu subgrupele: figurile fonologice (ex. aliteratie, ason
anta s.a.), cele
lexicale (ex. anafora, metafraza, disjunctie, conversie s.a., în care comunicarea
ramâne
neschimbata; tautologie, antimetateza, anadiploza, antanaclaza s.a., în care comun
icarea îsi
dezvolta detaliile informative sau chiar îsi schimba sensul) si gramaticale (ex. c
hiasm s.a., în care
detaliile informative sau sensul se schimba).
b) Figurile insistentei, cu subgrupele: figuri ale belsugului de expresie (fonol
ogice: ex;
prosteza, epiteza, epenteza, diplaziasm; lexico-gramaticale: ex. pleonasm, perif
raza, hendiada,
enumeratie, amplificare, acumulare, conglobatie, sinafie, epimona, polisindet),
ale reflectiei (ex.
exclamatie, epifonem, maxima sau sentinta, entimema, corectie, antorism, expolit
iune, gradatie
sau climax, anticlimax, ipoteza, optatie, deprecatie, imprecatie sau blestem, au
toimprecatie,
juramânt, epifraza, conjunctie, proverb) si ale exagerarii (ex.emfaza, hiperbola,
superlativ
stilistic).
c) Figurile ambiguitatii, cu subgrupele: figuri ale economiei de expresie (fonol
ogice: ex.
apocopa, crasa, sinalefa, sincopa, sinereza; lexico-gramaticale: ex. aposiopeza,
suspensie,
reticenta, elipsa, brahilogie, disjunctie), ale similitudinii si analogiei (fono
logice: ex.
paronomaza, parecheza, homeoptoton, rima, apofonie, paragrama; lexico-gramatical
e: ex.
similitudine, comparatie, metafora, maligmata, catachreza, metonimie, metonomaza
, sinecdoca,
personificare, alegorie, simbol, aluzie, cimilitura, calambur, ambiguitate), ale
substitutiei
(substitutia propriu-zisa: ex. antiptoza, viziune, antonomaza, metalepsa, hipala
ga, heteroza, epitet
s.a.; atenuarea: ex. eufemism, litota; ironia: ex. antifraza, ironie, charientis
m, lauda în repros,
sarcasm, diasirm, cleuasm, mimeza), ale simularii (ex. concesie, paromologie, pa
ralipsa, aporie,
s.a.), ale contradictiei si opozitiei (ex. oximoron, paradox sau antilogie, anti
teza, sincriza,
paradiastola, parypunoian), ale abaterii logice si gramaticale (ex. metateza, an
agrama, tmeza,
atelaj, atractiune, apokinu, silepsa, zeugma, prochatalepsa, metabola, antmerie,
anacolut,
antipalaga, anantapodoton, aprosdocheton, anastrofa, inversiune, hiperbat s.a.).

d) Figurile plasticitatii, cu subgrupele: figuri ale descriptiei (ex. descriptie

, epitet,
apozitie, definitie retorica, onomatopee), ale exemplului (ex. pilda sau exemplu
, parabola,fabula,
arneza), ale dialogisticii (ex. interogatie, apostrofa, invocatie, comunicatie,
anticategorie,
anticipatie, antifora, preceptie, protocalepsa, licenta, afereza, anereza, apodi
oxis, antanagoga,
premunitie, antiparastaza, permisiune, cominatie, conciliatie, incitare, epitroc
hasm) si ale
compozitiei (lexicale: ex. hifen; descriptive: ex. ipotipoza, demonstratie, topo
grafie, cronografie,
etopee, prosopografie, caracter, apologie, paralela, cimilitura sau ghicitoare;
narative: ex. apolog,
mit, prosopopee, dialogism, calambur sau anecdota, epigrama, brahilogie).
Exista si alte clasificari:
-Figuri de sunet (de cuvânt sau fonologice): figuri de sunet propriu-zise realizat
e prin
repetarea unor elemente (vocalice sau consonantice: ex. aliteratia, asonanta, pa
ronomaza, rima
s.a.; silabice: ex. paronomoza; cuvinte cu rezonanta apropiata, dar cu sens defe
rit: ex. paronime;
verbale: ex. antanaclaza; accidente fonetice: ex. afereza, apocopa, metateza, si
nereza, sincopa;
jocuri de cuvinte: ex. anagrama, calamburul, palindromul).
-Figuri sintactice: permutarea sau inversiunea (ex.chiasm, antimetateza); sustra
gerea (ex.
elipsa, asindet); repetitia (ex. epanalepsa, anafora).
-Figuri semantice (sau tropi): tropi de mai multe cuvinte (ex. personificare, al
egorie,
aluzie, litota, licenta, ironie); tropi de un singur cuvânt (ex. metonimie, metafo
ra).
-Figuri de gândire (sau figuri logice): ex. alegoria, antifraza, antiteza, deliber
area,
eufemismul, hiperbola, ironia, paradoxul, parabola, pleonasmul, portretul, retic
enta, tabloul,
apostrofa, prosopopeea.
Iata si o alta clasificare, propusa de Grupul µ: figuri formale, numite metaplasme
; figuri
de sintaxa, numite matataxe; figuri semantice sau tropi, numite metasemene; figu
ri de gândire,
numite metalogisme.
În sfârsit, o ultima clasificare pe care v-o oferim: figuri de dictie (sau de cuvint
e); figuri
de constructie (privesc ordinea si numarul cuvintelor în fraza); figuri de elocint
a (referitoare la
alegerea si potrivirea cuvintelor); figuri de stil (referitoare la fraza); figur
i de gândire (care se
raporteaza la enunt).
Idealul retoricii ar fi sa organizeze limbajul literar ca pe o a doua limba în int
eriorul celei
dintâi. Astazi, literatura îsi are propria ei retorica, care consta chiar în refuzul r
etoricii. În
discursul public (jurnalistic, publicitar, politic) este însa prezent. De multe or
i succesul si
eficienta discursurilor depind de alegerea figurilor retorice.
Cap. XII
RETORICA ROMÂNEASCA
Retorica în primele scrieri românesti
Elemente de retorica româneasca pot fi identificate înca în primele scrieri (desi în lim
ba
slavona) în care se întrevede o constiinta propriu-zis artistica. Astfel, în unele let
opisete retorica
era caracterizata fie ca înalta întelepciune (sens antic), fie ca ornament stilistic (s
ns
medieval), fie ca argumentatie , variant ultima întâlnita în diferite scrisori diplimatic
e sau
discursuri rostite de ambasadori în numele domnitorilor români.
Iar cei care se ocupau cu treburile cetatii si încercau, în acelasi timp, sa-si cult
ive si
spiritul, îsi fundamentau mestesugul vorbirii si pe studiul retoricii. De cele mai
multe ori însa,
deprinderea principalelor notiuni de arta oratorica a avut loc în alte medii de cu
ltura: Scoala
Patriarhiei din Constantinopol, colegiile si universitatile din Bar, Lwow, Padov
a s.a.
Încercari de întemeiere a învatamântului retoricii întâlnim înca din secolul al XVI-lea. La
Schola latina de la Cotnari, un tip de collegium sau gymnasium si care a functiona
t numai
câteva luni (din toamna anului 1562 pâna în primavara lui 1563), studiul elocventei er
a una
dintre disciplinele obligatorii. Dupa un secol, la Târgoviste, într-o scoala de acel
asi grad, ca cea
din Cotnari, Paisie Ligaridis preda, între 1646 1650 retorica în greceste si latines
te.
În anumite ocazii, boierii carturari sau dascalii improvizau discursuri solemne, d
edicate
de obicei domnitorului. De pilda, din timpul lui Vasile Lupu s-a pastrat o inter
esanta marturie
(consemnata de misionarul catolic Bandinus) despre sarbatoarea Anului nou 1647,
când se fac
auzite discursuri pronuntate în greceste si latineste de copii de 7 si 12 ani. Într-
o alta împrejurare
similara, petrecuta în anul 1676, cei trei fii ai lui Miron Costin adreseaza domnu
lui de atunci trei
cuvântari compuse de tatal lor. Iar cuvântarile cu caracter laic sau religios deveni
sera traditionale
în cadrul ceremonialului urcarii pe tron a domnitorilor sau la moartea acestora.
Activitatea oratorica la Antim Ivireanul
Un moment important în istoria oratoriei îl constituie activitatea lui Antim Ivirean
ul, care
ilustreaza cu stralucire genul demonstrativ (predicile) si cel judiciar (raspuns
urile la acuzatiile
adversarilor lui si la pretentiile patriarhului Ierusalimului de subordonare tot
ala a manastirilor
închinate). Dar cuvântarile mitropolitului caterisit, ramase multa vreme în manuscris,
n-au putut
fi cunoscute ca acelea ale contemporanilor sai din vestul Europei, desi nu sunt
cu nimic
inferioare acestora.
Un moment aparte îl constituie Dimitrie Cantemir. El utilizeaza pentru prima data
cu
competenta termeni ai retoricii clasice. În scrierile sale sunt evocati în termeni e
logiosi Aristotel,
Demostene si Cicero. Dincolo de lauda mestesugului vorbirii, întrucât era înzestrat cu
o stralucita
elocventa naturala, recunoscuta de contemporani, printul Cantemir aduce atât eleme
ntul de
precizie, cât si constiinta clara a responsabilitatii morale a oratorului.
În a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, retorica înfloreste la Blaj, în Transilva
nia,
unde apare în programul de studii al gimnaziului românesc. Asa se poate întelege ca vi
itorii
corifei ai miscarii culturale, cunoscuta sub numele de Scoala Ardeleana , au deprin
s elementele
fundamentale ale artei persuasiunii si prin intermediul ei, eleganta si claritat
ea gândirii,
capacitatea de ordonare a datelor, tinuta stiintifica a discursului.
Datorita circulatiei tipariturilor, cât si prin actiunea directa a profesorilor ve
niti de peste
munti la scolile din Bucuresti, Craiova si Iasi, aceeasi preocupare pentru învatat
ura retoricii se
propaga si în celelalte principate în prima jumatate a secolului al XIX-lea. Când, în 17
98, aparea
primul manual de retorica, ea nu mai este considerata un mestesug al înfloriturilo
r stilistice, ci o
tehnica a argumentatiei, recâstigându-si, asadar, functia ei originara.
Prima lucrare de retorica româneasca: Ioan Molnar-Piuariu
Asadar, cea dintâi retorica româneasca, intitulata Retorica, adeca învatatura si
întocmirea frumoasei cuvântari 65, scrisa de Ioan Molnar-Piuariu, contine 23 de capito
le. Cei mai
multi termeni de specialitate sunt de origine greaca (posibil ca autorul sa se f
i inspirat dupa un
model grecesc), iar când apar sinonimele lor latinesti, sunt trecute în pozitia a do
ua.
65 Ioan Molnar-Piuariu, Retorica, adeca învatatura si întocmirea frumoasei cuvântari, în
Retorica româneasca.
Antologie , Editura Minerva, Bucuresti, 1980, pp. 1-48
Lucrarea poate fi încadrata în seria retoricilor în care accentul cade pe argumentare
( dovedirilor celor dinlauntru ), modelul îndepartat al acestora fiind Retorica lui Aris
totel.
Molnar-Piuariu numeste în lucrarea sa si pe trei dintre comentatorii lui Aristotel
, pe Porphirius,
Ammonius si Simplicius, receptati fie direct fie indirect, toti apartinând Greciei
din perioada
romana, dar nu are cunostinta de Cicero si Quintilianus, redescoperiti totusi în e
poca Renasterii.
Ca si Aristotel, autorul nostru numeste retorica mestesug , deci o întelege ca fiind
nu
atât o stiinta, cât mai ales o arta sau, mai bine zis, o metoda, capabila sa ofere a
rgumente,
asemanatoare, într-un fel, cu dialectica. De aici si observatia ca retorica nu are
un gen
determinat , idee asemanatoare cu aceea a lui Aristotel (vide Retorica , Cartea I, ca
pitolul
VIII), si drept consecinta, oratorul trebuie sa aiba cunostinte din toate domeni
ile. Carturarul
ardelean se alatura vechii traditii care atribuie silogismului si entimemei (sil
ogismul oratoric)
rolul de principal instrument al tehnicii persuasiunii.
În fixarea terminologiei de specialitate, Molnar-Piuariu utilizeaza ambele procede
e
cunoscute de înaintasii si contemporanii sai: adaptarea si împrumutul. Iata câteva not
iuni pe care
le vom întâni în cuprinsul lucrarii autorului român: entimema , ipotesis , pricina (cau
siloghism , neamul (genul), feliul (specia), asemenea , neasemenea , cele
împrotivitoare (contrariile), cele mai întâi (anterioarele), înduplecare (demonstratie
Originalitatea lucrarii lui Molnar în cultura româna este apelul la Retorica lui Arist
otel
si la stralucitii lui comentatori, întrucât contactul direct cu gândirea filosofica or
iginara nu va mai
fi mentinuta în retoricile secolului al XIX-lea.
Înca din capitolul 1, autorul delimiteaza elocventa naturala de aceea dobândita prin
studiu, idee straveche, dar care se va regasi si în lucrari similare ulterioare. P
artile alcatuitoare
ale lucrarii (capitolul 5) sunt cele cunoscute din toate tratatele de specialita
te: aflarea
(inventiunea), întocmirea (dispozitia), tâlcuirea (elocutiunea), tinerea aminte (memo
grairea sau povestirea (pronuntia sau declamatia, intonatia si gesturile), primele
trei parti fiind
si cele mai importante, iar ultimele doua, reunite sub titlul actiunea , constând într-
o serie de
îndrumari pentru cel care practica oratoria.
În capitolul 6 se propune divizarea locurilor ritoricesti în dinlauntru si mestesugite
(argumentarea) si din afara si mestesugite , idee comuna retoricilor clasice; iar în
capitolul 17
se vorbeste despre starile împrejur sau întâmplarile , care traduce termenul grecesc de
peristasis sau echivalentul latinesc tircumstantii , impus, ulterior, în limba literara
.
În textul lui Molnar-Piuariu putem identifica probe specifice genului judiciar : veste
a
(legea nescrisa), dovedire , chinurile , legea , marturia , juramântul s.a. În lucrar
înserate ample exemple din literatura religioasa, mai ales din vietile sfintilor,
chiar daca
portretele parintilor bisericii nu fac totdeauna corp comun cu preceptele si not
iunile de factura
clasica.
Retorica lui Molnar-Piuariu merita toata atentia, fiindca este prima lucrare comp
leta din
acest domeniu care a introdus în circulatia ideilor un întreg uniuvers de concepte a
le arte
argumentarii sau ale exprimarii literare.
A doua lucrare de retorica româneasca: Simeon Marcivici
Cea de-a doua retorica româneasca apare la Bucuresti, Curs de retorica 66, întocmita de
profesorul de franceza de la Sf. Sava, Simeon Marcovici, fost elev al Academiei
domnesti si cu
66 Simeon Marcovici, Curs de retorica, în Carti românesti de arta oratorica. Scrieri
alese , Editura Minerva,
Bucuresti, 1990, pp. 1-128
studiile facute la Pisa si Paris. Retorica sa este deopotriva o teorie a argumen
tarii si o teorie a
literaturii, reflectând astfel modificarile produse în statutul acestei discipline p
e plan european.
Spe deosebire de lucrarea lui Molnar-Piuariu, în aceasta lucrare Aristotel figurea
za doar
cu numele; în schimb, Cicero si în special Quintilianus sunt pretutindeni. Nici cont
actul cu
renumita opera a lui Quintilianus, Institutionis oratoriae libri XII , nu pare sa f
ie direct, ci
mijlocit de alte marunte retorici mai vechi sau mai noi. Structura cursului este
mai degraba
înrudita cu aceea a retoricilor frantuzesti, cunoscute probabil din perioada studi
ilor din strainatate
sau pe care le putea consulta chiar în biblioteca de la Sf. Sava.
Încercând sa încetateneasca o termiologie de specialitate, Simeon Marcovici recurge la
calcuri semantice sau la traduceri. De pilda, descrierea genurilor retorice: felu
l doveditor
(demonstrativ), felul chibzuitor sau sfatuitor (deliberativ), si felul judecatoresc
(judiciar).
Gasim în Articolul I, Pentru dovezi si similitudini cu Retorica lui Molnar-Piuariu,
ceea ce înseamna si izvoare bibliografice comune: despre întrînsece dovezi mestesugite
si cele
extrînsice dovezi nemestesugite , enumerarea, dar în alta ordine, a argumentelor extri
nseci ( sa
cunoasca religia, legile, naravurile, parerile si obiceiurile noroadelor, iar ma
i cu deosabire ale
patriei sale.... ), utilizarea curioasa a grecescului peristasis , preferinta pentru
cuvântul
împrejurari si nu circumstante .
În cursul lui Marcovici lipsesc argumentele propriu-zise (silogismul, entimema,
epicherema, dilema) si majoritatea celebrelor locuri comune celor trei genuri (def
initia,
enumerarea partilor, genul si specia, comparatia, contrariile, legea, renumele,
juramântul s.a.). În
schimb, în Articolul II. Pentru naravuri , sunt analizate pe larg calitatile morale a
le oratorului,
tratate mult mai sumar sau omise în lucrarile de mai târziu. În Articolul III. Pentru p
atimi ,
autorul analizeaza organizarea interna a ideilor, iar modelele ce ilustreaza dif
erite tipuri de
pathos sunt alese din variate specii literare (tragedie, elegie, roman). Depende
nta cursului de
modelele sale frantuzesti pare mai accentuata în Cap II. Pentru asezare .
Meritul profesorului Simeon Marcovici este ca a introdus pentru prima data într-o
lucrare
de retorica opere ale scriitorilor români, cu valoare de model. Cel dintâi maestru r
ecomandat de
autor este I. Heliade-Radulescu, urmeaza Ienachita Vacarescu si Iancu Vacarescu,
dar si tinerele
talente care se manifestau pe atunci, Vasile Cârlova si Grigore Alexandrescu.
Retorica în viziunea lui Dimitrie Gusti
Interesul pentru retorica se manifesta si în Moldoda. Este vorba de Ritorica româna
pentru tinerime 67, scrisa de Dimitrie Gusti, editata la Iasi, în 1852, cu o serie d
e calitati care o
recomanda ca adevarata lucrare stiintifica, prin claritatea si eleganta definiti
ilor, comentariul
nuantat al claselor de concepte, bogatia si varietatea citatelor.
Lucrarea lui Gusti ramâne un document de mare valoare, cu atât mai mult cu cât foarte
multi termeni prezentati de catre autor se regasesc în dictionarele speciale recen
te, straine sau
românesti. Planul lucrarii si continutul de idei nu se îndeparteaza de fizionomia cl
asica a
lucrarilor de acest gen aparute în cultura occidentala. Fundamentul teoretic si o
buna parte din
exemple îsi au originea în manuale frantuzesti sau lucrari similare acestora. În acela
si timp,
consemnam si faptul pozitiv ca autorul include înca de la început scrierile cronicar
ilor în
categoria operelor beletristice. Ca si profesorul Simeon Marcovici, Gusti nu evi
ta creatiile de
67 D. Gusti, Ritorica româna pentru tinerime, în Retorica româneasca. Antologie , Editura
Minerva, Bucuresti,
1980, pp. 112-206
factura romantica. Selectia autorului functioneaza fara greseala, iar o serie de
citate vor intra
definitiv în categoria modelelor de exprimare artistica.
Ce aduce într-adevar ca noutate Gusti, este modul personal de apreciere a fenomenu
lui
literar. Retorica se îmbogateste prin Gusti cu o noua dimensiune: spiritul critic,
aplicat în analiza
operelor literare românesti, iar observatiile sale sunt întemeiate exclusiv pe crite
rii de natura
estetica.
Retorica la Cristi Negoescu
Retorica 68 lui Cristu Negoescu este un manual scolar, editat în 1883. Într-o forma
sintetica sunt prezentate principalele calitati necesare celui ce rosteste un di
scurs public:
memoria, miscarile, pronuntia sau, într-un singur cuvânt, partea artei oratorice num
ita
actiunea . Aceste calitati sunt utile oratorului modern pentru a-i facilita punerea
în valoare a
ideilor si captarea interesului auditoriului.
Autorul foloseste o bibliografie ampla, iar printre teoreticienii citati remarca
m, înca din
primele pagini, pe Ioan Molnar-Piuariu, Simeon Marcovici si Dimitrie Gusti, semn
ca retorica îsi
cucerise o traditie pe pamânt românesc.
Retorica la Alexandru Aman
Interesul pentru retorica se intensifica în a doua jumatate a secolului al XIX-lea
. Însa
progresul este doar aparent. Desi apar manuale, tratate, lectii de literatura sa
u lectii de stilistica
care includ elemente ale artei persuasiunii, retorica româneasca intra într-un proce
s de regres, de
disolutie, de pierdere a atributelor fundamentale. Exceptie ar putea fi Logica ju
decatoreasca sau
Tratat de argumenturi legale, urmata de Logica constiintei 69, scrisa de Alexandru
Aman, editata
în 1851. Lucrarea lui Aman este prima încercare de analiza detaliata a unui capitol îm
portant al
artei si stiintei oratorului, si anume argumentele.
Autorul prezinta Printipurile argumenturilor , Forma argumenturilor si deosebitele l
or
feluri ( silogismuri , inductia , dilema , entimemul , exemplul , sofisma si
paradoxul ), dar cel mai consistent si mai valoros capitol este cel de-al III-lea, A
rgumenturi
legale , unde analizeaza 16 variante de argumentari: argumentul definitiei, etimol
ogiei, tras din
însiruirea termenilor, din a contrario sensu, din cele asemanate, de la un caz la
cazul contrariu,
argumentul a fortiori, tras din exceptia regulii, de la mai mare la mai mic, din
motivele unei
legiuiri, din încetarea motivului unei legiuiri, din sensul materiei în parte, din c
eea ce este mai
aproape de adevar, din termeni dupa sensul lor vulgar, din ceea ce este cu neput
inta, din absurd.
Retorica la I. Benescu
O lucrare meritorie este si Practica pe scurt în esplicatiile retorice 70 , scrisa de
I.
Benescu, tiparita în anul 1854. Însa autorul se opreste doar asupra inventiunii si d
ispozitiei.
Lucrarea este de fapt o retorica practica pentru seminariu.
68 Cristu Negoescu, Retorica, în Retorica româneasca. Antologie , Editura Minerva, Bucu
resti, 1980, pp. 207-213
69 Alexandru Aman, Logica judecatoreasca sau Tratat de argumenturi legale, urmat
a de Logica constiintei, în
Carti românesti de arta oratorica. Scrieri alese , Editura Minerva, Bucuresti, 1990,
pp. 129-184
70 I. Benescu, Practica pe scurt în esplicatiile retorice, în Carti românesti de arta o
ratorica. Scrieri alese , Editura
Minerva, Bucuresti, 1990, pp. 185-230
Retorica la V. A. Urechia
Demna de atentie este Despre elocinta româna 71 a lui V.A. Urechia, care înfatiseaza
lupta de opinii în viata noastra politica, mai ales dupa instaurarea regimului con
stitutional.
Paragrafele XI-XXII sunt dedicate Oratoriei parlamentare . Retinem de aici conditiun
ile
oratorului modern, sensibil diferite de cele din timpuri nu prea îndepartate. El tr
ebuie sa domine
prin argumente riguroase, si mai putin pathos, sa domine o adunare nu rareori os
tila, sa înfrunte,
prin arta improvizatiei, obiectii ce i se pot aduce chiar în timpul expunerii.
Retorica la Al. G. Draghicescu
Tratat de literatura 72 a lui Al.G. Draghicescu, tiparit în 1887, scoate în evidenta
principalele limite ale retoricii românesti de la sfârsitul secolului al XIX-lea, an
untând declinul
apropiat al acestei discipline, datorata tiraniei modelelor. În analiza pe care o
face, Draghicescu
nu recurge la teoreticieni straini, ci la contemporanul sau Dimitrie Gusti. Cauz
ele acestei
disolutii ar putea fi sacrificarea unitatii traditionale prin autonomizarea capi
tolului despre stil ,
operatie care are drept consecinta disparitia elocutiunii din cuprinsul retoricii,
iar în lipsa unui
efort propriu de interpretare, clasele si subclasele de categorii retorice capat
a aspectul unui
catalog fastidios si inutil. În acest context, autorul trateaza elocinta vorbita (
politica, militara,
judiciara, sacra, academica) si cea scrisa (morala, istorica, poetica).
Retorica la Gheorghe Adamescu
În comparatie cu lucrarile anterioare, Manual de retorica 73 a lui Gheorghe Adamescu,
tiparita în anul 1899, prezinta schimbari importante. Astfel, inventiunea, dispozi
tiunea si
elocutiunea sunt înlocuite cu o analiza a discursului (partile discursului, urmat
de exemple si
speciile de discursuri) si conditionarile oratorului, cu felurite portrete ale u
nor oratori de seama.
Chiar daca analiza nu are amploare, important este faptul ca la diferite specii
si parti de
discursuri exemplele sunt alese, în majoritate, din cuvântarile unor politicieni român
i, dintre care
un spatiu larg este acordat discursului lui Simion Barnutiu tinut în Câmpia Libertat
ii la Blaj în
2/14 mai 1848 si a magnificului discurs al lui Mihail Kogalniceanu în cestiunea legii
rurale .
Retorica la Nicolae Vasile
Retorica 74 lui Nicolae Vasile, profesor la Seminarul din Buzau, este mai degraba u
n
conspect care încearca sa cuprinda întreg domeniul de studiu. În aceasta încercare, auto
rul se
bazeaza pe doua surse de origine diferita: Curs de retorica a lui Simeon Marcovici
, reprodus
71 V.A. Urechia, Despre elocinta româna, în Retorica româneasca. Antologie , Editura Mine
rva, Bucuresti, 1980,
pp. 227-244
72 Al.G. Draghicescu, Tratat de literatura, în Retorica româneasca. Antologie , Editura
Minerva, Bucuresti, 1980,
pp. 245-259
73 Gheorghe Adamescu, Manual de retorica, în Retorica româneasca. Antologie , Editura M
inerva, Bucuresti,
1980, pp. 260-275
74 Nicolae Vasile, Retorica, în Carti românesti de arta oratorica. Scrieri alese , Edit
ura Minerva, Bucuresti, 1990,
pp. 233-257
fidel pe spatii întinse si o lucrare frantuzeasca, utilizata pentru completarea de
scrierii stiintifice si
a repertoriului de exemple.
Alte lucrari de retorica, precum cele ale lui Ioan Alexandri sau Ion Maiorescu s
e afla în
manuscris, deci sunt înca inaccesibile publicului cultivat.