Comuna Saulesti

1 STATUTUL Comună
ADMINISTRATIV
2 AŞEZAREA Central-sudică judeţului Gorj
GEOGRAFICĂ
3 POPULAŢIA 2625 locuitori

SUPRAFAŢA 5573 ha

COMPONENŢA 4 sate
4 ÎNVĂŢĂMÂNT unităţi de învăţământ 7, din care:

- grădiniţe 3;

- şcoli 4 – elevi 312, cadre didactice 19

5 ECONOMIE
- industrie agenţi economici pentru agricultură şi panificaţie –2

număr de salariaţi 143

- agricultură Suprafaţa agricolă 2337 ha din care: 1483 ha arabil,
671 ha păşuni, 49 ha fâneţe, 97 ha vii,37 ha livezi.

Sector zootehnic mediu dezvoltat

Număr de utilaje: 14 tractoare, 9 semănători, 2

cultivatoare, 1 combină.
- servicii societăţi comerciale pentru activităţi comerciale
6 CULTURA - bibliotecă comunală –1 , cu 5300 volume şi 425
cititori

- cămine culturale –3

- biserici pentru cult ortodox –4

7 SĂNĂTATE - dispensar medical –1

- medic –1

- asistente –2
8 TURISM
9 PROIECTE DE Alimentare cu apă

DEZVOLTARE A Înfiinţarea distribuţiei de gaze

ZONEI
 Construirea şcolii generale în Dolceşti

Modernizarea drumurilor comunale

Construirea unui cămin cultural

10 PRIMĂRIA

- adresa Comuna Săuleşti

- telefon 0253 / 472 126

Poziţionare geografică: Comuna Săuleşti este situată în partea central-sudică a judeţului

Gorj, la 27 km distanţă de Filiaşi şi 20 km distanţă de Târgu Carbunesti;

Componenţa: Săuleşti - centru administrativ; Bibeşti, Dolceşti şi Purcaru;

Căi de acces: DJ 661;

 Societăţi comerciale: în comuna Sauleşti functionează 2 societăţi
comerciale - S.C. AGROMEC S.A Bibeşti – în domeniul serviciilor pentru
mecanizare, chimizare agricola şi protectie fitosanitara şi in domeniul
comerţului cu ridicata al zaharului, ciocolatei şi al produselor zaharoase S.C.
POLISEUM S.A

Locul fosilifer Săuleşti, din Comuna Săuleşti, este declarat rezervaţie naturală din anul
1982

Judeţ: Gorj
Oraş: Bibeşti
Adresa: COM. SAULEŞTI BIBEŞTI
Cod Postal: 217416
Telefon: 025347211
Fax: -

S.C. AGROMEC S.A Bibeşti a luat fiinţă în anul 1991, fiind înregistrată în data de 28
Noiembrie 1992, sub nr Registrului Comerţului J18/345/1991 şi având ca cod unic de
identificare RO 2181876.

• Ultima Înregistrare la ANAF: 17 Februarie 2010

• Prelucrarea ultimelor informaţii depuse la ANAF 17 Februarie 2010
• Agent comercial înregistrat ca plătitor de impozit pe profit înregistrat la data de
01-01-2003
• Firmă plătitoare de tva începând cu data de 01-12-2004
• Plata contribuţiei de asigurări sociale plătite începând cu data de 31-01-2004
• Plata contribuţiei de asigurări pentru şomaj plătite începând cu data de 31-01-
2004
• Plata contribuţiei angajatorilor pentru Fondul de garantare pentru plata creanţelor
sociale începând cu data de 01-01-2007
• Plata contribuţiei pentru asigurări de sănătate începând cu data de 31-01-2004
• Plata contribuţiei pentru concedii şi indemnizaţii de la persoane juridice sau fizice
01-01-2007
• Plata pentru impozitul pe venitul din salarii asimilate salariilor începând cu data
de 01-01-2003
• Număr mediu de salariaţi pentru anul 2008 : 8 angajaţi

Cifra de faceri: 167,033 Lei

Profitul net: 143 Lei
Pierdere net: 0 Lei
Profit brut: 476 Lei
Pierdere brut: 0 Lei
Salariaţi: 8 angajaţi
Tipul de activitate, conform clasificării CAEN din :
Activităţi auxiliare pentru producţia vegetală
Pierderea neta: 0 Lei
Datorii Total: 30,067 Lei
Cheltuieli totale: 199,452 Lei
Venituri totale: 199,928 Lei
Active imobilizate TOTAL: 48,332 Lei
Active circulante TOTAL: 99,520 Lei
Stocuri: 26,469 Lei
Disponibilităţi băneşti / Casa şi conturi la bănci: 0 Lei
Creanţe: 32,649 Lei
Cheltuieli în avans 0 Lei
Venituri în avans 3,768 Lei
Capitaluri: 114,017 Lei
Patrimoniul regiei: 0 Lei
Patrimoniul public: 0 Lei
Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli: 0 Lei
Capital social subscris şi vărsat: 90,000 Lei

SATELE GORJULUI DE ASTĂZI

În documentele noastre istorice cele mai vechi sate ale Gorjului apar încă din
secolul al XIV. Satele s-au îngrămădit în partea de nord a judeţului la munte cu
depresiuni, cu dealuri şi în lungul văilor apelor, unde natura le-a oferit condiţiile necesare
vieţii. Au o aşezare tipică şi au format o caracteristică a ţării noastre. În ceste regiuni,
îndeosebi cea depresionară şi deluroasă, populaţia era mai densă decât la şes. Numai
după fondarea statului Ţara Românească s-au dezvoltat şi regiunile de câmpie.
La 1845 Nicolae Bălcescu observă că „munţii erau mai populaţi şi tot locuitorul a
trebuit să-şi aibă moşia sa. Acum însă cei mai mulţi moşneni se află în munţi. Câmpia,
din apărarea năvălirii barbarilor pe alocuri rămăsese pustie” 1. La munte a fost aşadar o
aşezare masivă a satelor de moşneni, cât şi în regiunea păduroasă de dealuri. În aşezarea
lui omul a căutat un adăpost de vânturi, inundaţii, invazii, ape mari şi mici şi apă de băut.
1
Nicolae Bălcescu, Opere, vol. I, 1952, pag. 137
 Statistica moşnenilor arată că, încă de la începutul veacului nostru, majoritatea
satelor moşnenilor erau aşezate pe o zonă lungă şi strâmtă de la apus la răsărit în
Mehedinţi, Gorj, Vâlcea, Olt, Argeş, Muscel, Dâmboviţa, Prahova, Buzău. Gorjul avea
63% de sate moşneneşti, cel mai mare procent din Ţara Românească2.
Localizarea geografică a satelor a influenţat nu numai mărimea, forma, structura,
ci şi profilul economiei acestora. La munte, pământul, deşi mai puţin roditor, e prielnic
însă creşterii vitelor, pomiculturii, exploatării forestiere; în depresiune e prielnic
cerealelor şi creşterii vitelor. La deal predomină pomicultura şi viticultura, iar la şes
cerealele, legumele şi zarzavaturile.
Viaţa economică fiind destul de închegată, densitatea populaţiei a crescut treptat,
încât de la secol la secol s-au produs salturi cantitative. Satele de pe văile apelor au
alcătuit din vechime o unitate economică dar şi militară.
Aşezarea acestora de-a lungul apelor, într-o sigură linie, lungă de kilometri
întregi, fără ramnificaţii în stânga şi în dreapta, constituie un profil specific al judeţului
Gorj. Străinul, în drumul său, uneori nu ştie când trece dintr-un sat în altul.
În secolul al XVI-lea, în locul Săuleştilor de astăzi este cunoscut satul Purcarii,
acest sat datează până în jurul anului 1840, când îşi ia numele de Săuleşti, după familia
boierească Săulescu3.

Principalele ocupaţii
O parte din locuitorii din satul Dolceşti lucrează în Tg-Jiu şi Tg-Cărbuneşti.
Locuitorii din satul Purcaru lucrează în Tg-Jiu, Tg-Cărbuneşti, Ţicleni şi
Turburea.
Comuna Săuleşti înregistra în anul 1999 un număr de 115 salariaţi, din care în
agricultură lucrau 20, în industrie 18, în construcţii 8, în comerţ 10, in transporturi, poştă,
comunicaţii 12, în administraţia publică 7, în învăţământ 23 şi sănătate 7.

Modul de folosire a terenurilor în anul 1999 era următorul agricol 2337 (arabil
1615 ha, livezi şi pepiniere pomicole 37 ha, vii şi pepiniere viticole 97 ha, păşuni 539 ha,
fâneţe 49 ha, păduri 2709 ha etc.
Cultura cerealelor

Puţinele râşniţe de mână şi anumite unelte casnice descoperite

dovedesc că agricultura şi creşterea vitelor, în cadrul gospodăriei
agricole, au ocupat locul primordial în economia populaţiei Gorjului, din
timpurile cele mai vechi, ocupaţii caracteristice vieţii sedentare.
Epoca bronzului, care durează până în 1200 î.e.n., merită să
scoatem în evidenţă bogatul depozit de seceri şi topoare din bronz
descoperite la Drăguţeşti.
Încă din secolul XIII, diploma cavalerilor Ioaniţi din 1237 vorbeşte
de mori, deci de cereale, de fâneţe şi păşuni pentru vite. Cerealele
care se cultivau atât în satele libere de moşneni, cât şi în cele de pe
domeniile feudale, sunt: grâul, orzul, secara, ovăzul, sorgul şi meiul.
2
Petre Poni, Statistica răzeşilor, 1921, pag. 6-7
3
Alex. Ştefulescu, Gorjul istoric şi pitoresc, pag. XVIII, XX
Din mei se făcea mălaiul şi mămăliga, care poate să fi fost hrana
naţională a românilor încă din vremea strămoşilor noştri daci. In
săpăturile aşezărilor dacice din România s-au găsit numeroase vase cu
grăunţe, în care predomină cele de mei4. Ca plante furajere cultivate
sunt cunoscute trifoiul, dughia sau mohorul, costreia etc., iar dintre
cele care serveau industriei casnice sunt inul şi cânepa.
Prin actul din 8 octombrie 1385, Dan I, dăruia anual mânăstirii
Tismana 400 de găleţi de grâu din dijma domnească a judeţului Jaleş5.
Prin acest document ni se dă o imagine clară asupra răspândirii culturii
grâului, precum şi a cantităţii recoltelor la sfârşitul secolului al XVI-lea.
Totodată, reiese că producţia anuală de grâu a judeţului Jaleş era de
cel puţin 4000 de găleţi, sau aproximativ 3600 hl. Tinând seama că
judeţul Jaleş era numai o parte din judeţul Gorj de astăzi, şi că cele
4000 de găleţi reprezintă recolta minimă a satelor libere din judeţ şi
cum tehninica agricola era înapoiată, se deduce că cultura grâului în
această epocă avea o răspândire largă6. Totuşi, în epoca la care ne
referim, spaţiul agricol pentru cultivarea cerealelor era mult mai
restrâns faţă de cel de astăzi. Polpulaţia era mult mai rară, iar
terenurile în mare parte, erau acoperite de pădurile până în vatra
satului. Treptat au început defrişările.
Recolta grâului nu era însă întotdeauna îndestulătoare şi de
aceea se obişnuiau rezerve de grâu îngropate în pământ. De la
cronicarul burgund Jean de Wawrin, care a descris expediţia crucială
întreprinsă de burgunzi de Dunăre, contra turcilor, în 1445, aflăm că
« în această ţară (Ţara Românească) obişnuiesc să facă gropi mari ca
cisternele, în care aruncă grâu, ovăz şi alte grâne, şi apoi acopărgropile
cu pietre mari în aşa chip încât, chiar dacă plouă, pământul deasupra
gropilor nu e udat »7. Aceste gropi « de bucate », cunm sunt numite –
adevărate hambare subterane – au fost folosite din preistorie până la
începutul secolului nostru8.
Arderea şi lustruirea gropilor « de bucate » nu era regulă şi nu
era caracteristică unei epoci ; acestea se făceau atunci când terenul
era friabil sau umed9.
În 1838 autorităţile au cerut cultivatorilor de grâu să nu mai
păstreze grâul în gropi, ci să-şi construiască hambare, pentru a înlătura
mirosul de pământ, ceea ce îi scădea preţul de piaţa internă şi
externă10.

4
Istoria României, vol. II (1962), pag. 284
5
Documente B, XVIII-XV, pag. 32
6
Istoria României, vol. II, Bucureşti, 1962, pag. 285
7
Jean de Wawrin, La campagne de croissée sur le Danube (1445) (extrait des „Anciennes cronique
d’Angleterre”, nouvelle edition par N. Iorga, Paris, 1927, pag. 65-66)
8
Corneliu N. Mateeescu; Silviu Comănescu, Studiul geometric şi arheologic al gropilor „de bucate” (SCIV
– 3/1972), pag. 35
9
Tudor Pamfile, Agricultura la români, Bucureşti, 1913, pag. 217
10
Istoria României, vol. III, 1964, pag. 951
 Uneltele de muncă sunt : plugul, târnăcopul, hârleţul, securea,
sapa, săpăliga, coasa şi securea, iar ca vite de muncă sunt folosiţi : boi,
vacile, bivolii şi caii. In secolul XVI cultura cerealelor ia o extindere,
deoarece boierii şi mânăstirile căutau să realizeze cantităţi sporite spre
a le exporta11. La sfârşitul secolului al XVII-lea, pe timpul Şerban
Cantacuzino, se introduce porumbul.
Nefiind cerut de turci, cultura acestei plante s-a extins foarte
repede în toată ţara12.
Cultura cerealelor este una dintre principalele ocupaţii
înregistrate la nivelul satului Bibeşti. De asemenea, agricultura este o
ocupaţie de seamă a satelor Dolceşti şi Purcaru.

Creşterea vitelor
Strâns legată de agricultură în evul mediu era creşterea vitelor, una din marile
bogăţii ale judeţului nostru. Caii, boii, oile, porcii erau numeroşi şi se puteau exporta în
special pe Valea Jiului. Consemnăm că din dările datorate de toate satele domniei, este
vama oilor şi vama porcilor (animale prolifice), niciodată însă a vitelor şi a cailor.
Probabil că aceasta se datora sistemului fiscal al vremii. Vitele şi cai erau uneltele
(„fraţii”) de muncă ale ţăranului şi era nedrept să fie lipsit de astfel de instrumente. Calul
era şi pentru muncă dar şi pentru oaste13. Anumite sate aveau poruncă de la domnie ca
„nici cai de olac să nu li se ia”14. Produsele animaliere din judeţul Jaleş: „10 burdufe de
brânză, 10 caşcavale, 10 pături şi 10 postavuri pentru încălţăminte” sunt dăruite anual
mânăstirii Tismana de către Dan I prin hrisovul din 3 octombrie 138515.
În secolele trecute cu cât mergem mai departe cu atât vedem că preţul pământului
de hrană erau foarte redus şi aceasta pentru faptul că erau puţini locuitori.
La 28 Maiǔ 1613, Vlad din Purcari (azi Săuleşti) cumpără un loc sub Halîngă cu
câţiva colţi de pânză şi 40 aspri şi o vie de la Popa Ioil cu o vacă cu lapte.
Vânzarea cailor, porcilor îngrăşaţi cu ghindă, a vitelor, oilor şi produselor lor
aduceau un venit necesar întreţinerii gospodăriilor ţărăneşti, iar feudalilor venituri
importante.
Creşterea vitelor aveau în secolele XIV-XVII o mai mare importanţă decât
agricultura.
Oamenii semănau numai pentru nevoile lor, în schimb pot înjuga la plug până la
12 boi16.
În judeţul Gorj, până la introducerea maşinilor da arat, plugul era tras de la 2 la 8
boi.
Relevăm că oile, porcii, vitele mari şi caii erau până în secolul XVII mijloc de
schimb. La 27 noiembrie 1487, Ştefan din Leleşti cumpără moşie pe doi cai buni 17, iar în
1502 Radu şi Petru cumpără satul Rădoi pe 70 de oi, un cal şi doi boi18 .
11
Ibidem, vol II, pag. 827
12
Ibidem, vol III, pag. 359
13
P.P.Panaitescu, op. cit., p. 88
14
Documente B, XVI, vol. V, pag. 299
15
Ibidem, XIII-XV, vol V, pag. 32
16
V. Costăchel; P.P. Panaitescu; A. Cazacu, op.cit., pag. 17
17
Documente B, XIII-XV, pag. 189
18
Ibidem, XVI, vol IV, pag. 376
 Creşterea vitelor, întotdeauna a constituit un rol dintre cele mai importante în
economia populaţiei şi a statului.
Creşterea animalelor face parte dintre ocupaţiile principale ale locuitorilor satelor
Bibeşti, Dolceşti şi Purcaru.

Aplicarea reformei agrare din 1864

După revoluţia de la 1848, până la 1864, ţărănimea a dus puternice lupte cu
caracter social. Potrivit relatărilor cârmuirii judeţului Gorj, proprietarii aveau teama ca,
fiind în ajunul zilei, „când fiecare ca român aşteaptă îmbunătăţirea soartei sale”, să nu-i
găsească o eventuală reformă cu un număr prea mare de clăcaşi pe moşii şi să fie nevoiţi
să le cedeze o suprafaţă mai întinsă de moşii19.
Reforma agrară din 1864 era aşteptată de toate clasele sociale, fiecare vizând
realizarea intereselor sale. Ştiindu-se stăpânul unei bucăţi de pământ şi că nu mai este la
cheremul boierului sau arendaşului acestuia, ţăranul a căpătat o conştiinţă a demnităţii şi
a puterii sale20.
Întinderea suprafeţei de pământ, ce trebuia repartizată ţăranilor, a fost în funcţie
de numărul vitelor. Legiuitorii aveau în vedere asigurarea muncii agricole.
Moşnenii cu pământ puţin sau fără pământ nu au fost împroprietăriţi. În judeţul
Gorj, unde n-a fost pământ suficient, spre a se îndeplini cotele legale, s-a repartizat,
evident, mai puţin. Este cunoscut însă faptul că o serie de greutăţi şi imperfecţiuni au
apărut în aplicarea legii. N-a existat un regulament care să prevadă modalităţile de
aplicare în genere, precum şi în cazurile speciale sau controversate, care de altfel s-au ivit
pe teren şi au dat naştere la abuzuri sau nedreptăţi.
Reforma agrară din 1864 s-a aplicat în comunele judeţului Gorj. De exemplu, în
satul Bibeşti – Sterpoaia, proprietari I.Bibescu ş.a. au fost împroprietăriţi 75 de ţărani; iar
în comuna Săuleşti, proprietar Scarlat şi Mihalache Săulescu ş.a. au fost împroprietăriţi
88 de ţărani.
După materialul documentar situaţia generală a judeţului Gorj, pe categoriile de
împroprietăriţi, este următoarea: fruntaşi – 578, mijlocaşi – 4838, pălmaşi – 4648, cu loc
de casă şi grădină – 2328, total general – 12 54021.
Moşneni săraci, nebucurându-se de legea 1864, au continuat să muncească pe
moşiile proprietarilor supuşi dijmelor şi corvoadelor. În ceea ce priveşte împroprietărirea
însurăţeilor, şi aceasta reprezintă tot un fel de vânzare a anumitor părţi din moşiile
statului, care au la bază reforma agrară din 1864, aplicată însă mai târziu. La propunerea
lui M. Kogălniceanu, printr-un jurnal al Consiliului de miniştri, din 7 octombrie 1864, se
hotăra ca toţi sătenii aflaţi „sub steaguri” (despre care legea rurală nu făcuse nici o
menţiune) să fie împroprietăriţi cei care făcuseră clacă înainte de a pleca în armată, să
primească pământ ca orice clăcaş, iar ceilalţi, care nu fuseseră la încorporare, „să se
socotească în rândul spornicilor (însurăţeilor) şi să li se dea locuri pe moşiile statului,
potrivit articolului VI din legea rurală”22.

19
Arhivele Statului Bucureşti M.A.I. Devizia Rurală Comunală dos. 695/1857, f. 1039 (c. 11)
20
C.C. Giurescu, Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, Bucureşti, 1966, pag. 286
21
V. Cărăbiş, Aplicarea reformei agrare din 1864 în judeţul Gorj, „Revista de istorie”, tom. 29, nr. 2-1976,
pag. 233-239
22
Acte şi legiuiri, Seria I, vol. II/941
 După războiul de independenţă naţională, o dată cu însurăţeii, cum sunt numiţi în
actele vremii, au fost împroprietăriţi şi ţăranii care s-au eliberat din armată, în
conformitate cu jurnalul din 7 octombrie 1864.

Pomicultura

În cadrul ocupaţiei agricole se numără şi cultura pomilor roditori ca: pruni, meri,
peri, nuci, cireşi, vişini, caişi, gutui etc. coşurile cu fructe erau dare cuvenită domniei de
la toate satele23. Pomicultura s-a dezvoltat mai ales în regiunea deluroasă a judeţului,
unde pământul este mai prielnic, decât culturii cerealiere. Dintre pomii fructiferi nucii
sunt cunoscuţi documentar încă de la sfârşitul secolului al XIV-lea. La 3 octombrie 1385,
Dan I dăruieşte mânăstirii Tismana, „nucii copaci toţi” de la Dăbăceşti (Runcu) de pe
Jaleş, din judeţul Jaleş24.
Livezile de pomi roditori au fost o bogăţie a satelor de deal. Cazanele de fiert
rachiu şi ţuică apar însă târziu. La 1626, între cei 12 megieşi din satul Frânceşti este
menţionat şi Stan Răchiar25. Locuitorii din regiunea de deal şi munte a Gorjului, şi-au
procurat cereale din regiunea de şes prin schimb în natură oferind ţuică, fructe, producţia
agricolă fiindu-le insuficientă. Când cerealele le erau suficiente, comercializau ţuica prin
vânzare la cârciumi, restaurante şi la diverşi locuitori amatori, de astfel de băutură
alcoolică.
Pomicultura sau creşterea pomilor fructiferi este una dintre ocupaţiile locuitorilor
satului Bibeşti şi Săuleşti.

COMUNA SAULESTI
Comuna Săuleşti este formată din patru sate: Săuleşti, reşedinţă,
Bibeşti, Dolceşti şi Purcaru.
În 1878 comuna se compunea din satele Săuleşti, Purcaru,
Săseni, Scoica şi Dolceşti. Ulterior satul Scoica a trecut la comuna
Andreeşti, astăzi Vladimir. Până în 1968 comuna Săuleşti, cuprindea
satele: Săuleşti, Bibeşti, Dolceşti, Pluşcu, Purcaru, Rotăreşti, Săseni,
Siliştea şi Turciţi.
În 1968 satele Rotăreşti, Siliştea şi Turciţi au fost înglobate la
satul Săuleşti, iar satele Pluşcu şi Săseni la satul Bibeşti.
Relieful este alcătuit din dealurile Vulparului şi Corbului,
Draghiceştilor şi piscurile Blanelor, Pozârca, Corbuleţului, Negoiţei,
Brustanului, Cătunelor etc. şi lunca Gilortului cu afluentul Purcăroaia.

Satul Săuleşti
Săuleşti, sat reşedinţă comuna cu acelaşi nume, aşezat pe valea
pârâului Purcăroaia.

Satul Bibeşti

23
C.C. Giurescu, Organizaţia financiară, pag. 21
24
Documente B, XVIII-XV, pag. 89
25
V. Costăchel; P.P. Panaitescu; A. Cazacu, op. cit., pag. 44
 Radu Şerban, la 30 mai 1610, confirmă lui Vlad din Bibeşti moşie în acelaşi sat26.
Satul Bibeşti e leagănul familiei Bibeştilor mari proprietari în judeţul Gorj. În 1716, Ion
Bibescu, fratele lui Barbu Bibescu, a semnat, ca boier de Gorj, memorialul celor 66 de
boieri olteni, întuniţi la Tg-Jiu, către prinţul Eugeniu de Savoia, prin care cereau anexarea
Olteniei la Austria. Marele vornic Dimitrie Bibescu vel Vornic şi fiul său Ştefan
zugrăveşte în 1824 biserica din Ştăneşti şi se află printre sfetnicii lui Grigore Ghica-Vodă
– Dumitru Bibescu; alături de alţi boieri, adresează domnului ţării, la 27 decembrie 1827,
un protest contra restabilirii egumenilor greci în mânăstirile româneşti27. Din aceiaşi mare
familie fac parte cei doi fraţi domnitori: Gheorghe Bibescu şi Barbu Ştirbey, ultimul fiind
înfiat de unchiul său (de pe mamă) vornicul Ştirbey, de la care şi-a luat numele.
În biserica de la Stăneşti nu se mai văd portretele Obedenilor ctitorii fondatori, ci
ale familiei Bibescu, pe care o găsim proprietară în Stăneşti către finele secolului al
XVIII-lea.
La stânga intrării:
-Jupân Dimitrie Bibescu
-Ecaterina Bibescu
-Un copil, Iancu

-La dreapta intrării:

-Jupân Ştefan Bibescu, ţinând Biserica cu Dimitrie Bibescu
-Maria Bibescu

Pe peretele dinspre Miază-noapte:

-Safta Ştirbei
-Barbu Ştirbei28
-Gheorghe Bibescu29
-Coconul Dincă Roşianu
-Io Gligorie Voevod
Pe peretele dinspre Miază-zi:
-Jupân Ştefan Bibescu
-Eufrosina
-Copiii: Nicolae, Maria
Sub aceste chipuri ctitoreşti se mai văd şi altele ale ispravnicilor şi arendaşilor
moşiei precum şi al protopopului Andrei Skevofilax.
Satul Bibeşti este unul dintre satele care aparţin de comuna Săuleşti, aşezat în
lunca Gilortului. Până în 1968 a fost reşedinţă de comună, formată din Bibeşti, Poienile şi
Sterpoaia. În 1968 satele Poienile şi Sterpoaia au fost trecute de comuna Aninoasa, iar
satul Bibeşti la comuna Săuleşti.
Numele de Bibeşti este menţionat într-un hrisov la 30 mai 1610, când Radu Vodă
Şerban confirmă lui Vlad moşia Bibeşti, unde erau ca proprietari fraţii Bibeşti. Satul mai
este atestat în unele documente din anii 1613, 1646 şi 1694.distanţa faţă de centrul
comunei Şăuleşti este de 3 Km.

26
Documente B, XVII, vol. I, pag. 498
27
Alex. Ştefulescu, op.cit,, pag. 193-194
28
Domn între anii 1849 – 1856.
29
Domn între anii 1842 – 1848.
 Istoricul familiei ctitor Bibescu
Pe la anul 1610 cunoaştem pe Vlad din Bibeşti. La 30 Maiǔ 1610 (7118) Radu
Vodă Şerban confirmă lui Vlad din Bibeşti moşie în Bibeşti:
„Dă Domnia Mea această poruncă a Domniei Mele lui Vladul din Bibeşti şi cu fiii
săi câţi Dumnezeu îi va dărui, pentru ca să-i fie lui moşie în Bibeşti, însă două locuri din
lunca Deşului pentru că le-a cumpărat de la Ciolca … şi un loc … de la Pătru fiul popii
Toma … un loc de la diaconul Vlad şi de la Stroe alt loc .. un loc din lunca Bibeştilor de
la Radul al Gruşei … alt loc … de la Oprea … de la Stroe … patru locuri de la fiii lui
Petru … un loc lângă siliştea Bibeştilor de la preoteasa popei Toma.”30
În anul 1622 se vede că Vlăduţul de mai sus era nepot al lui Radu şi Hamza Paşti
din Jupâneşti şi avea un fiu anume Udrea Postelnicul31: … când a fost cursul anilor 7130
(1622) Radul împreună cu fiii săi şi cu frate-său Hamza s-au sculat şi au vândut toate
părţile lor de moşie din Jupâneşti nepotului său Vlăduţ tatăl lui Udrea Postelnicul.
Tot pe Vlăduţ din Bibeşti sau Vlad Bibescul îl găsim în Jupâneşti: La 8 Ianuarie
1613 (7121) Radu Vodă Mihnea confirmă lui Vlăduţul din Bibeşti stăpânire peste două
părţi din satul Jupâneşti cu rumâni cu tot, cumpărătură de la Radul şi Dragotă Paşti şi de
la Hamza fratele acestuia.
La 26 aprilie 1646 (7154) Matei Vodă confirmă lui Udrea Postelnicul din Bibeşti
stăpânire peste două părţi din satul Jupâneşti cu rumâni cu tot, cumpărătură de la tatăl
său Vlăduţul precum şi peste partea lui Arcă: - pentru ca să-i fie moşie în Jupâneşti, însă
partea lui Radul Paşti şi a fratelui său Hamza..
La 25 Septembrie 1694 (7203) Mihaiu şi Dumitraşco Bibescu, fiii lui Tudor
Bibescu perd judecata ce au avut înaintea lui Brâncoveanu-Vodă la conacele domneşti
din Brâncoveni şi Hurez cu nişte rumâni din Jupâneşti şi Petreşti, cari nu recunoşteau
starea lor de rumânie.
La 30 decembre 7233 (1724) Anuţa Bibescu cu consimţământul fiului său
Constantin Bibescu vinde vătafului Vlăduţul Crăznaru şi alţii, verii ei, partea de moşie
din Jupâneşti a fiului său Constantin cu 25 taleri.
La 1 N-bre 1732 (7241) Ion Bibescu cu soţia sa Călina şi cu fiii lor vând partea
lor de moşie din Jupâneşti cumnatului lor Preda Hurezanul, Portar.
La 26 1746 (7254) Dumitraşco Bibescul şi fratele său Constantin Bibescu se
învoiesc cu verii lor Mihaiu şi Dumitraşco Crăsnarul pentru părţile lor de moşie din
Jupâneşti.
La 9 Maiǔ 1757 (7165) D. Bibescu vinde vărului său Mihaiu Crăsnariu fost mare
Clucer partea sa de moşie din Jupâneşti.
La 5 August 1459 Aniţa Şitoianu şi Safta sora, fratele lui Dumitraşco Bibescu
vând verilor lor Gheorghe Crăsnariu fost comis Ioniţă Paharnicul etc. fiii lui Mihai
Crăsnarul şi verilor acestora sandul, Radul şi Drăghici partea lor de moşie din Jupâneşti
cu 50 taleri.
La 1795 găsim pe Maria Bibescu proprietară şi în Stăneşti.
Bibeştii apar aşadar ca mari proprietari în Gorj de pe la 1610 în Bibeşti, 1613 în
Jupâneşti şi în 1795 în Stăneşti.

30
Alex. Ştefulescu, Gorjul istoric şi pitoresc, Tipografia N.D. Miloşescu, Furnisorul Curţii Regale, 1904;
retipărită la Imprimăria „Oltenia” B-dul Mareşal Ion Antonescu nr. 102, Craiova, 1996, pag. 190.
31
Crisovul lui Matei Vodă din 26 aprilie 1646 (7154)
 Pe la 1716 Ion Bibescu, fratele lui Barbu Bibescu din care se trag toţi Bibeştii
cunoscuţi32 a semnat ca boier din Gorj memoriul celor 66 boieri întruniţi la Târgu-Jiului
către prinţul Eugeniu de Savoia prin care cereau anexarea Olteniei la Austria.
La 1772 s-a născut marele Vornic Dimitrie Bibescu care a zugrăvit din 1824
biserica din Stăneşti. Dânsul se află printre sfetnicii Domnitorului Grigorie Ghica şi
numele se găseşte între ale boierilor cari adresează Prinţului Domnitor Protestarea din 27
decembrie 1827 în contra restabilirei egumenilor greci în mânăstirile româneşti. El moare
la începutul lui N-bre 1831.
Pe la 1804 s-a născut prinţul Gh. Bibescu care după mamă să trăgea din familia
Văcărescu. Mama sa Catinca Văcărescu era strănepoată a Domniţei Safta Brâncoveanu33.
În Stăneşti s-a născut la 1832 prinţul N. Bibescu deputat al Gorjului în 188634.
La 1834 s-a născut în Bucureşti prinţul Gh. Gh. Bibescu.

Satul Dolceşti
Satul Dolceşti, aparţine de comuna Săuleşti şi este aşezat în lunca Gilortului. Până
în anul 1968 a aparţinut comunei Musculeşti care s-a desfiinţat. În jurul Musculeştilor de
astăzi în actele vechi apar satele Dolceşti, Hubari, Purcarii şi Sărăcineşti. Din aceste sate,
treptat, cu începutul secolului al XIX-lea, dispare numele de Sărăcineştilor şi apare în
schimb satul Musculeşti, după numele familiei Moscu, veche proprietară în Sărăcineşti.
Familia lui Constantin Moscu a ridicat biserica din Musculeşti la 1818 şi tot aici a
construit o culă păstrată până la sfârşitul secolului XIX-lea.
Distanţa până la centrul de comună este de 3 km.

Satul Purcaru
Satul Purcaru, este aşezat pe valea pârâul Purcăroaia. Documentele din secolul al
XVI-lea şi XVII-lea amintesc satul Brăteşti, numit mai târziu Purcaru.

Populaţia
Comuna Săuleşti avea o populaţie de 2703 locuitori în anul 1912, 2933 în anul
1977, 2670 locuitori în anul 1992 şi 2620 la data de 1 ianuarie 2001 din care femei 1287.
Densitatea populaţiei în comuna Săuleşti este de 30 – 80 locuitori/km2.
Satul Săuleşti, sat reşedinţă al comunei cu acelaşi nume, înregistra în anul 1912 o
populaţie de 1163 locuitori, în anul 1977 o populaţie de 1316 locuitori şi în anul 1992 o
populaţie de 1220 locuitori.
La nivelul satului Bibeşti, populaţia în anul 1912 este de 763 de locuitori, în anul
1977 de 890 de locuitori, iar în 1992 de 692 de locuitori.
Satul Dolceşti, un alt sat component al comunei Săuleşti, avea o populaţie de 344
de locuitori în anul 1912, 379 de locuitori în anul 1977 şi 385 de locuitori în anul 1992.
Satul Purcaru avea o populaţie de 433 de locuitori în anul 1912, 370 de locuitori
în anul 1977 şi 373 de locuitori în anul 1992.

Învăţământul

32
Tabloul genealogic al casei Basarabă-Brâncoveanu-Bibescu în Domnia lui Bibescu-Vodă T.I. de
Principele G. Bibescu.
33
Pr. G. Bibescu, Domnia lui Bibescu Vodă T. I pag. 33
34
Prinţul N. Bibescu a declarat aceasta oral în Tg-Jiu.
 Satul Săuleşti este dotat cu o grădiniţă cu 27 de copii şi o şcoală cu învăţământ
primar şi gimnazial cu 154 elevi.
În satul Bibeşti se găseşte o grădiniţă cu program normal cu 25 de copii şi o
şcoală primară, cu clase de la I până la a IV, cu 48 de elevi. Copiii din clasele V-VIII
învaţă în satul Săuleşti la o distanţă de 3 km.
Şi satul Dolceşti are o grădiniţă, care înregistra un număr de 23 de copii, între anii
2000-2001 şi o şcoală cu învăţământ primar cu 35 de elevi. De asemenea, ca şi în satul
Bibeşti, copiii din clasele V-VIII învaţă în satul Săuleşti.
Satul Purcaru, sat ce aparţine de comuna Săuleşti, este dotat doar cu o şcoală
primară care între anii 2000-2001 avea un număr de 16 elevi. Ca şi în celelalte sate elevii
din clasele V-VIII învaţă în satul Săuleşti, la 6 kg distanţă.

Religia
Biserica din Satul Săuleşti, monument de arhitectură, a fost zidită în
anul 1828.
În cimitirul satului Bibeşti este o biserică, care datează de la începutul sec. XVIII-
lea, construită din bârne de lemn, bine închegate, care au sculptat un brâu răsucit.

Transporturile
Satul Bibeşti are legături prin staţia Bibeşti cu calea ferată Filiaşi – Tg-Jiu.
Satul Săuleşti are legătură cu calea ferată Filiaşi - Tg-Jiu, prin
staţia Bibeşti, la 3 km distanţă.
De asemenea, satul Dolceşti, are legătură cu linia ferată Filiaşi - Tg-Jiu, prin staţia
Musculeşti.
Transporturile în satul Purcaru se realizează numai pe căi rutiere, deoarece nu are
legătură directă cu calea ferată. Distanţa până la centrul comunei fiind de 6 km.

Clima este temperat-continentală, cu o mare varietate de nuanţe, ca urmare a

poziţiei geografice, a circulaţiei atmosferice şi a componentelor de relief.

Pădurea Săuleşti este situată la Vest de satul cu acelaşi nume şi se întinde pe 134
ha. Predominant în această pădure este stejarul35.
Pădurea Bibeştilor se află la est de satul Bibeşti, cu o suprafaţă de 165 ha.
Valea Purcarului colectează valea Jidovinei, Cordesei, Şintoaiea şi Purcărelului;
curge printre dealurile Cioaca Înaltă, Via lui Bădoi, Lăzăreştilor şi Piscul Faţa Babei.
Această vale trece prin satele Purcaru şi Săuleşti şi se varsă în Gilort, în apropierea
satului Scoica din comuna Vladimir.
Valea Purcărelului cu obârşia în D. Pozârca curge prin Culmea Rogozei,
piscurile Cătunului, Blanelor, Corbuleţului şi D. Cornu Seciului. În ea ajung văile
Brustanului, Corbuleţului, Albeanului, ogaşelor Pozârca Mare şi Ogaşu Negoiţei. Ajunge
la valea Purcarului.

In Postul mare

35
Dicţionar geografic al jud. Gorj – societatea de geografie din România – filiala Gorj; Institutul de
Geografie al Academiei Române, Tg-Jiu, 2002, pag. 208.
Prima săptămână din Postul Mare este numită în Gorj şi Săptămâna Mare. Zilele erau
toate de sărbătoare şi aveau menirea pregătirii pentru ciclul pascal prin restricţii, care
respectate asigurau binele personal şi al casei.

Joia din Săptămâna Mare este cunoscută în tradiţie sub numele de Joia Iepelor. în
această zi nu se lucra în casă (lucru femeiesc) şi mai ales nu se torcea să nu te împărezi
când sari gardul sau să nu cadă caii în pari.

La Săuleşti se credea că aceluia care lucra în această zi îi cădea părul.

Sărbătoarea se prăznuieşte în ultima duminică din Păresimi. La romani se

sărbătorea Floralia, în cinstea zeiţei Flora, protectoarea florilor, dar creştinătatea a impus
Floriile în amintirea întâmpinării cu ramuri de salcie, finic şi palmier a Domnului Iisus
Hristos la intrarea sa în Ierusalim, după învierea lui Lazăr.

Românii cinstesc Floriile cu ramuri de salcie înmugurită. Ele sunt simbolul

vegetaţiei reînviată primăvara. Salcia este cinstită în această ultimă duminică dinaintea
răstignirii Mântuitorului fiindcă atunci când Fecioara Măria a vrut să treacă un râu, o
salcie s-a aplecat peste ape, ca ea să poată trece. Atunci Maica Domnului a binecuvântat-
o să nu ajungă niciodată cărbune, să fie mereu plecată peste ape şi sfântă de Florii.

Şi în Gorj rămurelele de salcie sfinţită erau aduse acasă şi după ce se atingeau cu

ele toţi ai casei, precum şi vitele, erau puse la icoană ori la grindă, să fie ferită gospodăria
de rele, ori să fie folosite în caz de îmbolnăviri: mâţişorii erau înghiţiţi vindecând durerile
de stomac iar crenguţele petrecute peste brâu se credea că alină durerile de spate.

Ramurile de salcie sfinţite erau puse în grădini şi livezi, ca să le ferească de

stihiile naturii, dar în special de grindină.

în judeţ, aşa cum rezultă din notările scriitorului Alex.Odobescu, oamenii luau
ramuri de salcie din crâng, la ieşirea de la slujba de Florii, fiindcă se considera că în
această zi salcia este sfinţită (fapt asemănător cu apa la Bobotează). La Broşteni femeile
urmăreau ca ramurile de salcie să fie fără crăci, căci, dacă aveau încrengături fără soţ era
semn rău. Tot la Broşteni, conform consemnărilor lui Alex.Odobescu, ramurile de salcie
erau puse în coarnele vacilor şi la găleata pentru muls. Se credea că astfel nu va putea fi
luat prin vrăji sporul laptelui.

In această zi urzicile culese puse la uscat erau folosite la ceaiuri pentru tot felul de
boli. Se zicea că la Florii se mărită urzicile şi nu mai sunt bune de mâncat.

In majoritatea satelor judeţului se credea că în această zi nu era bine să te speli pe

cap fiindcă îţi înfloreşte (încărunţeşte) părul.

Meteorologia populară susţine că aşa cum e vremea în ziua de Florii, va fi şi la

Paşte.
 De Florii se fac hramuri şi bâlciuri în localităţi din comunele: Crasna, Săuleşti,
Logreşti, Bengeşti şi Stăneşti.

Săptămâna Patimilor
Este săptămâna dinaintea Pastelor, în care nu se râde, nu se joacă, nu se petrece,
nu se bea băutură, nu se mănâncă de dulce, nici prăjit. Lumea trebuie să fie tristă în
această săptămână şi cu gândul la cele întâmplate Domnului lisus Hristos.

La Frasinu se credea că nu era bine în săptămâna patimilor să-ţi faci rană din care
să curgă sânge. Se spunea că dacă cineva moare în săptămâna dinaintea Pastelor, va
ajunge în ceruri (rai).

Prima zi din săptămână este sărbătorită mai ales pentru cultul morţilor, dar şi din
considerente de bilanţ gospodăresc înainte de marea sărbătoare.

Cultul pentru morţii casei predomina manifestările din ziua de Joi Mari. Se credea
că în noaptea spre joi se deschide cerul iar spiritele morţilor reveneau să petreacă Pastele
cu ai lor. în foarte multe dintre localităţile judeţului în noaptea premergătoare, dar şi în
dimineaţa zilei de joi, gospodarii aprindeau focuri din plante magice (boji, alun), adunate
cândva numai de persoane pure (copii, fete mari, femei iertate). în jurul focului erau puse
scaune să stea morţii, să se odihnească şi să se încălzească şi o masă pe care se aşeza o
cană cu apă din care să bea morţii şi să se spele.

La Săuleşti erau lăsate pe masă şi lumânări aprinse.

In satele Gorjului, după prohod oamenii se retrag la crucile morţilor din cimitir
unde aprind lumânări şi "se cântă" (bocesc) pe morţi în credinţa că acest bocet este auzit
de morţi.

Pastele şi îndeosebi ÎNVIEREA, e cea mai mare

dintre sărbători.
Spre a arăta solemnitatea actului învierii, fiecare va avea o lumină aprinsă până
acasă, unde era stinsă în grindă, afumând-o în semnul crucii.

Această lumânare era aprinsă la timp de primejdie iar cu ea se afumau vitele

bolnave.

PASCA e cea mai însemnată coptură. Iisus Hristos, înainte de a fi prins şi răstignit
pe cruce a zis învăţăceilor: "până acum aţi mâncat copturi nedospite şi nesărate, adică
turte sau azime. De acum veţi mânca copturi dospite şi sărate care se vor numi pasci".
 Pasca fiind coptura cea mai însemnată, trebuie să se facă din pâinea cea mai
aleasă, iar pâinea cea mai aleasă este grâul, fiindcă el e cinstea mesei. Găocile ouălor care
s-au întrebuinţat în facerea Pastelor, se aruncă pe o apă curgătoare ca peste vară să nu ia
uliul găinile. Făina ce se presară pe lopata cu care se bagă Pastele în cuptor se strânge şi
se presară peste răsaduri.

La Săuleşti şi la Urdari masa de Paşte era continuată la cârciumă, unde se făceau

petreceri (chefuri) mari.

Magia Crăciunului
Crăciunul este una dintre cele mai importante sărbători religioase, este sărbătoarea
Naşterii Domnului , prilej de bucuri, pace şi linişte. Este o zi în care dăruim şi primim
multă iubire şi căldură sufletească. Este sărbătoarea în care, poate ne implicăm cel mai
mult: având casele cu fel şi fel de beculeţe şi instalaţi, brăduţi cu globuleţe multicolore,
cântarea colindelor şi pregătirea în aşteptarea lui Moş Crăciun.
Magia sărbătorii Crăciunului începe în Ajun, când cu mic cu mare, ne strângem într-
un loc anume şi plecăm în colindeţi, din casă în casă. „Ne daţi ori nu ne daţi” sau „ Cine
nu dă colindeţe” reprezintă strigături ale mersului în colindeţe. Din poartă în poartă se
merge şi fiecare colindător va primi: colindeţi, gogoşi calde, covrigi, nuci, mere.
Fiecare colindător le adună în trăistuţa sa.
Seara, grupuri de colindători sosesc cu Steaua şi cântă cântece specifice de stea.
Bunica îmi spunea că prin cântecele lor, colindătorii vor să reamintească de corul
îngeresc auzit deasupra staulului din Betleem, în noaptea Naşterii Mântuitorului.

Apărută oficial ca instituţie în a doua parte a secolului al XIX-lea, instituţia

Revizoratului se poate revendica încă de la anul 1838. Astfel, după apariţia Eforiei
Şcolilor Naţionale, Regulamentul şcolilor publice prevedea, după anul 1833,
înfiinţarea în reşedinţa fiecărui judeţ a câte unui comitet de inspecţie alcătuit din
câte doi membri ai sfatului orăşenesc şi ocârmuitorul judeţului. În 1838 apăreau
subrevizorii de plase ale căror atribuţii, exercitate până atunci de către profesorii
şcolilor normale, erau stabilite prin dispoziţii ale Eforiei Şcoalelor, şi se refereau la:
vizitarea lunară a şcolilor de plasă, verificarea catagrafiilor întocmite de învăţători,
mobilizarea acestora la cursurile de vară şi starea materială a şcolilor.

Toţi învăţătorii cu atribuţii de control trebuiau să aibă gradul I. Prin anii 1930 ei erau
numiţi în urma unui concurs, care consta dintr-o lucrare scrisă, un colocviu, o lecţie
practică şi o conferinţă. În urma concursului ţinut la Bucureşti în anul 1931 au reuşit şi
câţiva dascăli din Gorj: N. D. Diaconescu (licenţiat în filosofie, învăţător la şcoala din
Săuleşti)