PABLO PICASSO

1. TINEREŢEA LUI PABLO PICASSO

Pablo Picasso s-a născut la 25 octombrie 1881, în orăşelul Malaga, din regiunea
spaniolă Andalusia. O lună mai târziu a fost botezat după obiceiul spaniol, primind
numele: Pablo Diego José Francisco de Paula Juan Nepomuceno Maria de los Remedios
Cipriano de la Santisima Trinidad Ruiz Picasso.
Părinţii artistului proveneau din mici familii aristocratice şi s-au căsătorit neţinând
cont de dorinţele acestora. Când s-au logodit, în 1880, Don José Ruiz y Blasco avea 42 de
ani, iar Maria Picasso Lopez numai 25.
Tatăl, Don José, era poreclit “ Englezul”, fie din cauza părului roşu, fie datorită admiraţiei
lui faţă de cultura britanică. Era profesor la o şcoală de artă şi restaurator la muzeul din
localitate. În timpul liber picta. Creaţiile lui erau simple şi banale, redând potârnichi,
porumbei, iepuri, blănuri şi pene, flori.
Mama era o femeie frumoasă, plină de optimism. A avut mare încredere în talentul fiului
ei, oferidu-i de la început suport moral şi financiar.
Detaliile despre primii ani din viaţa lui Pablo Picasso sunt vagi. După spusele
Mariei, fiul ei a început să deseneze înainte de a vorbi. Ea a povestit că primul cuvânt a
lui Pablo a fost creion, obiect pe care îl cerea constant. O dată obţinut, copilul desena pe
hârtie nenumărate spirale. Acestea vor fi folosite obsesiv în lucrările lui de mai târziu.
Văzându-i interesul pentru creion şi hârtie, Don José a sperat ca Pablo să devină
artist şi i-a îndrumat primii paşi, dându-i lecţii de artă şi pictură încă de la vârsta de 6-7
ani. Cu timpul, tânărul Picasso a început să fie obsedat de artă, neglijând celelalte materii
de studiu. El însuşi a mărturisit cum a absolvit şcoala primară datorită unui coleg care i-a
rezolvat testul la aritmetică.
Lucrările din copilăria lui Pablo s-au păstrat până astăzi. Subiectele preferate au
fost luptele cu taurii şi portretele de porumbei (planşa 17), care zugrăvesc pasiuni
insuflate de tatăl său. Primul tablou în ulei s-a numit Picadorul şi a fost realizat de
Picasso la vârsta de 8-9 ani.
În 1891, familia artistului a părăsit Malaga şi s-a stabilit în La Coruña. Aici, Pablo
a creat numeroase tablouri, subiectele principale fiind portul, plaja, străzile. A pictat o
mulţime de portrete ale surorii sale Lola. Cea mai cunoscută lucrare din această perioadă
este Fată cu picioarele goale (planşa 1), pe care a început-o la vârsta de 10 ani şi a
terminat-o la 14. Trebuie subliniat faptul că tânăra din tablou nu este Lola, ci un model.
Tot cam la aceiaşi vârstă a realizat un portret al mamei sale (planşa 1).
În 1895, lui Don José i s-a oferit un post de profesor la Şcoala de Arte Frumoase
din Barcelona, iar Pablo a devenit elev al acestei instituţii. La 15 ani, el a expus un tablou
la Expoziţia Naţională de Arte Frumoase din Madrid. Lucrarea, intitulată Ştiinţă şi
caritate (planşa 2), a primit doar o menţiune, dar mai târziu, când a fost prezentată la
competiţia din Malaga, a obţinut medalia de aur. În acest tablou, tatăl său a pozat ca
1
model pentru doctor. Un examen radiografic a dezvăluit faptul că sub pictura actualmente
vizibilă se găseşte o schiţă pentru un tablou cu totul diferit, o scenă de luptă. Obiceiul de a
recicla pânzele va fi o constantă a tânărului Picasso până în anii primului său succes
francez, dictată mai ales din motive de economie — ca şi cum graba de a picta ar fi trecut
chiar şi peste dorinţa de a păstra urmele propriei munci.
În iarna anului 1896, a realizat lucrarea Prima împărtăşanie (planşa 2), tablou
acceptat la Expoziţia municipală din Barcelona, care are loc în aprilie. Pictura s-a bucurat
de un anumit succes, iar tânărul artist a primit o comandă pentru o mănăstire din
Barcelona.
Un an mai târziu, Pablo a părăsit casa părintească pentru a deveni student la
Academia Regală din Madrid. Unchii săi din partea tatălui au fost de acord să-i ofere
sprijin financiar. În capitala Spaniei, Pablo a găsit inspiraţie în orice turn, la fiecare colţ
de stradă. A vizitat marile muzee unde a studiat cu atenţie lucrările pictorilor săi preferaţi.
A realizat copii după tablourile lui El Greco şi le-a trimis tatălui său. Acesta nu a fost prea
încântat de stilul pe care l-a ales Pablo. Nu peste mult timp, unchii săi nu l-au mai
finanţat. Artistul a început să trăiască în sărăcie, alături de alţi artişti care aşteptau
momentul în care vor deveni cunoscuţi.
În 1900, Pablo a făcut o călătorie la Paris, oraş care va deveni casa sa,
schimbându-i stilul şi viitorul artistic pentru totdeauna.

2. PERIOADA ALBASTRĂ

La Paris, Pablo a găsit imediat prieteni şi un loc în care să lucreze. A locuit în

cartierul Montmartre, printre artişti, majoritatea spanioli. A vizitat de nenumărate ori
Luvru şi Muzeul Trocadero, unde a luat contact cu arta africană care va avea o mare
influenţă asupra stilului său.
În Montmartre, Pablo a găsit un patron spaniol, Père Manyac, dispus să-i plătească
150 de franci pe lună pentru fiecare lucrare a sa.
Don José a rămas în continuare dezamăgit de lucrările fiului său. Relaţiile dintre
cei doi s-au deteriorat din ce în ce mai mult, astfel că, la un moment dat Pablo a refuzat să
îşi mai semneze lucrările cu numele „Ruiz” şi a ales pentru tot restul vieţii să iscălească
simplu, “Picasso”, folosind astfel numele mamei sale. Mai târziu a susţinut că impulsul
i-1 dăduse sunetul exotic al acestui nume, marcat de dublarea literei „s", în timp ce
numele tatălui -Ruiz - era un nume prea comun în Spania. Conform altei versiuni însă, a
ales numele de Picasso din superstiţie: tatăl lui, şi el pictor, avusese o carieră mediocră,
iar tânărul artist - în dorinţa de a alunga ghinionul - ar fi preferat să îndepărteze posibilele
influenţe negative din memoria sa.
Nu după mult timp, Pablo a făcut cunoştinţă cu Ambroise Vollard (planşa 6), un
alt vânzător de artă care îi aprecia lucrările. Acesta a devenit foarte important în cariera
artistului. Prima expoziţie a lui Picasso în galeria de artă a lui Ambroise Vollard a avut
loc în iunie 1901 şi a fost bine primită de critici. Deşi toate comentariile au fost pozitive,
Picasso a hotărât să îşi schimbe stilul. Până atunci, el a folosit culori luminoase, imitând
2
stilul impresioniştilor sau postimpresioniştilor, precum Degas,Van Gogh, şi Gauguin. La
20 de ani, Picasso a început să picteze într-un stil expresiv, propriu, mult mai sobru.
Acest stil a influienţat picturile artistului pentru următorii 3 ani. Specialiştii se
referă la aceşti 3 ani ca la “perioada albastră a lui Picasso”. Între 1901 şi 1904, multe
dintre picturile sale au fost dominate de variate tonuri întunecate de albastru. Privind
subiectele alese, se poate spune că Picasso a fost un pictor sărac care a pictat oameni
săraci. A preferat să redea momente din viaţa toxicomanilor, alcoolicilor, prostituatelor,
bătrânilor nevoiaşi. Aproape toţi istoricii artei s-au întrebat de ce artistul a adoptat acest
stil. Unii au spus că ar fi fost din cauza sărăciei, alţii au crezut că Pablo a dorit să renunţe
la culorile calde, reprezentative pentru Spania lui cea dragă. Un motiv ar fi putut fi şi
depresia cauzată de sinuciderea unui prieten.
Una dintre lucrările “perioadei albastre” este “Băutoarea de absint” - 1901
(planşa 3). Tabloul înfăţişează o femeie singură, îmbrăcată într-o haină albastră, aşezată la
o masă de cafenea pe care stau o sticlă şi un singur pahar cu băutura ei preferată.
Tot în aceşti ani, Picasso a realizat numeroase portrete şi autoportrete, dar, poate cele mai
faimoase tablouri rămân “Viaţa” şi “Bătrânul chitarist”, ambele terminate în 1903.
În “Bătrânul chitarist”, Picasso a început să modifice redarea corpului uman, preferând să
distorsioneze figura pentru a sugera dezintegrarea fizică a persoanei. Inspirându-se din
lucrările lui El Greco, artistul a alungit degetele şi membrele bătrânului cântăreţ.
Albastrul domină totul, în afară de potretul chitaristului care este redat în culorile
pământului. La vremea aceea, nici Picasso nu a ştiut că acest tablou va deveni
predecesorul lucrărilor pe care le va crea în stilul cubist.
“Viaţa” (planşa 3) este un mesaj despre lupta universală pentru existenţă. În tablou, în
plan apropiat, sunt reprezentate două perechi: doi tineri şi o mamă cu un copil în braţe,
toţi dând impresia de suferinţă şi lipsă de speranţă. În plan îndepărtat, există o altă
pereche care îşi oglindeşte amărăciunea şi disperarea. Este redat şi un mic simbol al
speranţei reprezentat de mulţumirea inocentă de pe faţa copilului adormit. Lucrarea nu a
rămas fără ecou în rândul iubitorilor de artă aducându-i lui Picasso succesul financiar.
În 1904, la Paris, artistul a întâlnit-o pe Fernande Olivier. Ei au devenit amanţi şi
au rămas împreună până în 1912. Ea a pozat ca model de mai multe ori (planşa 12).

3. PERIOADA ROZ

Din 1904, Picasso a devenit fericit alături de Fernande, în timp ce tablourile au

început să se vândă. Schimbarea a adus şi sfârşitul perioadei albastre. După cum spun
istoricii artei, acesta a fost momentul de început pentru o nouă perioadă din viaţa de artist
a lui Picasso – “perioada roz”. El a înlocuit nu numai nuanţele de albastru în favoarea
celor de roşu şi roz, dar şi subiectele au devenit altele. Persoanele singure, triste şi
deprimate au fost înlocuite de grupuri de acrobaţi, jongleuri, clowni fericiţi şi visători.
Actorul (planşa 4) datează din 1904, an ce a marcat începuturile acestei epoci. Printre
lucrările importante se numără “Familia acrobatului” (planşa 4) şi “Familia de
saltimbanci”(1905) – planşa 5. Analizele cu raze X au scos la iveală faptul că, în timpul
3
lucrului la “Familia de saltimbanci”, artistul a schimbat de mai multe ori numărul de
personaje. În această perioadă a realizat nenumărate portrete ale Fernandei (planşa 12).
În 1905, două dintre aceste opere au fost expuse pentru puţin timp la Bienala de la
Veneţia, în sala dedicată picturii spaniole, la care Picasso a participat în urma invitaţiei
primite din partea pictorului Zuloaga. Era vorba despre o guaşă din acelaşi an, Acrobatul
şi micul arlechin (planşa 5), şi despre o mare pânză reprezentând saltimbanci, care însă s-
a pierdut. Picturile au fost expuse doar pentru câteva zile, deoarece responsabilul general
al Bienalei, Antonio Fradaletto, le-a retras, considerându-le scandaloase pentru gusturile
publicului de la acea vreme. Mulţi ani Picasso nu a mai participat la nicio expoziţie
oficială. În perioada care a urmat, a refuzat orice invitaţie la Salon sau la alte manifestări
instituţionale, preferând să se bazeze pe galeriile şi pe colecţionarii particulari care îl
susţineau.
La mijlocul perioadei roz, Picasso a început să găsească cumpărători pentru
tablourile din perioada albastră. Unul dintre aceştia a fost Gertrude Stein, o prietenă a
multor artişti şi scriitori, printre care Paul Cézanne, Henri Matisse, Pierre-Auguste
Renoir, şi Ernest Hemingway. Întâlnirea cu Stein a fost crucială pentru viitorul lui
Picasso. Gertrude Stein i-a cerut artistului să-i realizeze portretul. După mai multe luni de
muncă, Picasso l-a terminat. Totul a fost pictat cu deosebit realism, exceptând faţa.
Aceasta a apărut în tablou ca o mască primitivă africană. Tabloul a marcat începutul unui
nou stil în creaţia lui Picasso. (planşa 6)

4. CUBISMUL

Anul 1906 a fost un an de cotitură în cariera artistului Pablo Picasso. La 24 de ani, opera
sa a început să devină tot mai cunoscută. Admiratori şi colecţionari au cumpărat
tablourile sale, graţie eforturilor lui Ambroise Vollard şi a Gertrudei Stein. Banii nu au
mai fost o problemă, Picasso câştigându-şi independenţa financiară. A început să studieze
arta primitivă din Africa, Asia şi insulele din Pacific, dorind să reinventeze arta sa şi a
întregii lumi occidentale.
La începutul anului 1906, s-a apucat de o lucrare monumentală, pe care a continuat
să o modifice până în mai 1907. A creat 800 de schiţe preliminare înainte de a picta
varianta finală – Domnişoarele de la Avignon (planşa 7). Numele a fost născocit de André
Salmon, organizatorul expoziţiei din 1916, şi nu i-a plăcut niciodată autorului, care de-a
lungul vieţii a preferat să o numească Bordelul filosofic, deoarece scena a avut ca sursă de
inspiraţie un bordel din Barcelona, situat în Carrer d'Avinyo.
Specificul tabloului nu constă în tematica sa – nudurile feminine. Specificitatea este dată
de maniera în care Picasso a structurat motivul. Ca şi cum ar fi un colaj, în tablou sunt
înfăţişate 5 femei, fără vreun spaţiu clar definit, fără ca elerajul să fie uniform şi fără
vreun raport de comunicare între ele. Perspectiva este variată: personajul din stânga stă în
picioare şi este văzut din profil, privind către dreapta tabloului; alături, două femei pictate
pe faţă, care seamănă una alteia şi a căror poziţie o aminteşte pe cea a unor femei culcate;
o femeie şezând, cu picioarele depărtate, îşi arată spatele spectatorului, dar chipul îi este
4
întors către el; în cele din urmă, în dreapta tabloului se găseşte o femeie în picioare văzută
din trei sferturi. Personajele sunt simplificate, culorile abia modulate şi aplicate în tente
monocrome. Vedem tabloul ca printr-o cortină deschisă, dar scena nu se situează într-un
spaţiu care să aibă tangenţă cu realul. Natura moartă cu fructe este prezentă şi ea ca o
proiecţie pe un plan. Prin articularea corpurilor şi a golurilor care le separă se obţine un
spaţiu plastic nou. Trei dintre femei au feţele uşor modificate, dar celelalte două au
înfăţişări cu totul schimbate, dând impresia că poartă măşti africane. Corpurile sunt
distorsionate, aparând ca o serie de unghiuri şi forme plate. În desenele pregătitoare,
Picasso a introdus două personaje masculine: în mijloc, un marinar şezând; la stânga, un
tânăr care ţine în mână o carte şi în care putem citi un student la medicină ( în alte schiţe
el are în mână un craniu). Mai mulţi critici au văzut aici o alegorie: un avertisment
împotriva bolilor venerice, un memento mori. În versiunea finală, tabloul rămâne un
mister neelucidat care îl obligă pe privitor să reflecteze pe cont propriu, fapt ce reprezintă
o caracteristică a artei secolului XX.
Astfel, Picasso a dat naştere unui nou curent – cubismul, care a revoluţionat mişcarea
artistică a secolului 20. El a ştiut de la început că acest stil nu va fi acceptat de public, nici
chiar de cei mai apropiaţi prieteni. Georges Braque, care a fost de asemenea un pionier al
cubismului, a fost printre primii care au văzut tabloul Domnişoarele de la Avignon şi l-au
criticat. Picasso nu a fost însă descurajat, continuând să aplice cubismul în lucrările sale.
În 1909, a realizat o altă pictură cubistă – Case pe deal (planşa 8).
Abia peste 3 ani, picturile cubiste ale lui Picasso şi-au găsit un cumpărător, în persoana
lui Daniel-Henry Kahnweiler.
În timp ce Picasso a devenit tot mai cunoscut, nu numai în Franţa şi Spania, dar şi
în Gemania şi Statele Unite, relaţia sa cu Fernanda a început să se deterioreze, rupându-se
definitiv în 1912. Imediat, Picasso a început să flirteze cu prietena Fernandei, Marcelle
Humbert, pe care a numit-o „Eva”. Artistul a realizat nenumărate portrete realiste ale
Fernandei, dar nici unul al Evei, întrucât se afla în perioada cubistă. De-a lungul relaţiei,
Picasso a scris pe pânza tablourilor “J’aime Eva” (planşa 8) sau “MA JOLIE”, ca un
tribut pentru noua sa dragoste.
În 1912, Picasso a creat un experiment cubist tridimensional – Chitara – un colaj
realizat din carton, hârtie, pânză şi coardă de arc. Anul următor a făcut un alt ansamblu,
intitulat Chitară şi sticlă pe bas (planşa 9). Acest stil a fost abandonat de artist în 1915.

5. NOILE MIŞCĂRI

Anul 1914 a marcat începutul războiului în Europa. Tot atunci, Picasso a pierdut-o
pe Marcelle Humbert, decedată din cauza tuberculozei sau a cancerului. Pentru a alunga
tristeţea şi singurătatea a petrecut mult timp în compania prietenilor. Lipseşte din pictura
lui Picasso orice trimitere la tragedia războiului care s-a petrecut în jurul lui şi care i-a
marcat profund chiar şi viaţa personală. Picasso nu a reacţionat ca alţi protagonişti ai
perioadei avangardiste care, trăind în mod direct sau indirect evenimentele de război, au
înregistrat efectele acestuia în propriile lucrări, ci s-a manifestat ca şi când ar fi trăit
5
într-un fel de indiferenţă olimpiană. Această atitudine a reprezentat o metodă de
autoapărare faţă de dramele existenţei sale.
În această perioadă l-a cunoscut pe compozitorul Erik Satie. El i-a propus în 1917
să vină la Roma pentru a lucra la scenariul şi la costumele unei piese de-a lui Jean
Cocteau. Picasso şi Cocteau au devenit prieteni apropiaţi. În timpul şederii în Italia,
Picasso renunţă la cubism şi se întoarce la realism. La teatru, artistul a întâlnit-o pe Olga
Koklova, o frumoasă balerină, fiica unui colonel rus. Ei s-au căsătorit în iulie 1918. La
câteva luni după nuntă războiul s-a încheiat. În următorii doi ani, Picasso şi Olga au trăit
o viaţă de invidiat. Artistul o pictează de nenumărate ori. (planşa 8) – Olga în fotoliu,
Femeie citind.
Picasso nu a abandonat nici cubismul. Astfel, în vara lui 1921, el a finisat tabloul
Trei muzicieni (planşa 11), realizat în două variante. Lucrările apar ca un mozaic de
cercuri, triunghiuri şi pătrate, emanând lumină şi mister. Ambele versiuni au fost pictate
în culori strălucitoare şi lucioase, eliminând chiar şi pointilismul (stil de pictură în care se
folosesc mici puncte de culoare care, privite de la o anumită distanţă, se întrepătrund,
dând naştere altor culori), care schimbase planurile geometrice din ultimii ani.
Compoziţia a fost plasată în planuri coloristice bidimensionale, suprapuse, fară nicio
tentaţie plastică. Tendinţa de a învinge religiozitatea cubistă a continuat într-o direcţie de
o exuberanţă coloristică şi decorativă care, prin câteva naturi moarte, va culmina cu o altă
mare operă, Dansul, în care articularea planurilor s-a transformat într-un ornament
bidimensional. Tocmai acest tablou ascunde sub aparenta fericire o umbră întunecată, ca
şi când, la Picasso, lucrurile ar fi întotdeauna ambivalente: profilul negru, gravat înspre
fereastră, este cel al lui Ramon Pichot, un prieten din anii trăiţi în Spania, de puţin timp
dispărut în momentul realizării acestui tablou.
În 1925, Picasso a pictat Trei dansatori, lucrare în care nu a renunţat la elementele
realiste, dar, aşa cum a procedat şi în trecut, el “rupe” părţile corpului, dislocând braţe,
nasuri, buze. Culorile şi formele pierd orice bucurie decorativă şi par izvorâte din graba
impulsurilor primitive care animă tabloul cu un fel de mânie. Apare, de asemenea, şi
intenţia, sugerată doar, a temelor care ar părea să ia naştere din principiile descompunerii
cubiste, cum ar fi capul dublat, care începe să fie prezent în câteva opere, precum Femeie
cu sculptură. Mai mult decât atât, se observă o anumită dimensiune onirică, cu informaţii
despre sine în câteva portrete, care conduc din nou la tânăra lui amantă din acei ani,
Marie-Therese Walter.
Unii critici au spus că Picasso a folosit acest stil ca urmare a deteriorării căsniciei
cu Olga, transferându-şi durerea pe pânză. De altfel, mariajul lor s-a încheiat în 1935,
când aceasta l-a părăsit pe artist, fără a divorţa legal. Picasso şi-a făcut publică noua
pasiune - Marie-Therese Walter, pe care o cunoscuse încă din 1927 şi cu care avea şi o
fetiţă.
În 1928 a realizat sculpturile Figura şi Metamorfoza II, iar în 1932 a sculptat la
Boisgeloup capete inspirate de Marie-Therese.
Între 1935 şi 1937, el a realizat câteva portrete ale Mariei Teresa, pe care le-a ţinut
departe de ochii publicului pentru mulţi ani. În aceiaşi perioadă a participat la diferite
6
expoziţii, unde a cunoscut-o pe Dora Maar, care a devenit amantă şi model pentru
următorii 10 ani (planşa 12).
Picasso nu a putut ignora evenimentele neplăcute care s-au abătut asupra Europei.
O dată cu războiul din Spania, cu insurecţia fascistă a generalului Franco contra
Guvernului Frontului Popular, Picasso, care în general a fost reticent cu temele politice,
s-a arătat a fi de partea republicanilor. El şi-a exprimat prin artă poziţia sa anti-fascistă şi
anti-nazistă. Obsesiile multiple din această perioadă se vor regăsi sintetizate în Guernica
(planşa 13).
În Guernica, artistul a continuat să folosească elemente ale cubismului, înfăţişând
victimele războiului într-un realism distorsionat. Ochii, membrele, urechile sunt
fragmentate. În centrul lucrării este un cal rănit în război, ochiul se mişcă deasupra
capetelor speriate. Mai jos, zace un luptător rănit, ţinând mânerul unei sabii rupte. În
stânga, o mamă urlă spre ceruri, ţinându-şi în braţe copilul care pare mort. În dreapta sunt
trei femei: una a scăpat dintr-o casă în flăcări şi chiar hainele ei ard, alta ţipă de panică,
alta ţine o lampa în mână cu care oferă lumină. Există şi o altă sursă de lumină, deasupra
calului, un fel de soare simbolic, strălucind ca un ochi, cu un bec electric drept pupilă. În
stânga este reprezentat un taur. Picasso a explicat mai târziu că “taurul nu simbolizează
fascismul ci brutalitatea şi întunecarea, iar calul reprezintă oamenii. Mesajul tabloului
este protestul monumental împotriva întunericului şi brutalităţii”. Pentru a da un efect mai
puternic, pictorul nu a folosit culoare, ci doar nuanţe de alb, negru şi gri. Astfel, lucrarea
redă mai bine tragedia, distrugerea şi lipsa de speranţă. Doar o firavă floare, aşezată lângă
sabia ruptă mai oferă o uşoară undă de speranţă că viaţa merge mai departe, în ciuda
războiului.
În 12 iulie 1937, lucrarea a fost expusă în Pavilionul spaniol din cadrul Expoziţiei
Internaţionale de la Paris. Ea a fost criticată de extremişti, atât de dreapta cât şi de stânga.
După ce expoziţia a fost închisă, lucrarea a făcut un tur al lumii, poposind în toate marile
capitale. Toţi banii strânşi au fost donaţi Partidului republican din Spania.
Tot în 1937, Picasso a realizat „Femeie înlăcrimată” (planşa 17), o compoziţie cubistă
care aminteşte de victimele de la Guernica.
În timpul ocupaţiei naziste, Picasso a preferat să rămână în Franţa. Din când în
când, oficialităţile germane au încercat să îi facă anumite favoruri, dar artistul a refuzat de
fiecare dată. A continuat să picteze şi a redescoperit dragostea pentru sculptură. Timp de
câţiva ani s-a dedicat realizării de schelete din metal, folosind materiale reciclabile,
procedând astfel şi la crearea renumitei lucrări Cap de taur din anul 1942, formată dintr-
un mâner şi o şa de bicicletă, alături de care a mai folosit hârtie, ţesături şi alte elemente
din viaţa de zi cu zi, care l-au inspirat pe moment. A devenit obsedat de cranii, atât de om
cât şi de animal. Lucrările au fost uşor interpretate ca fiind metafore ale ororilor înfăptuite
de nazişti.
În octombrie 1944, Picasso a aderat la Partidul Comunist Francez, pe care l-a
văzut ca pe singurul capabil de o mişcare de rezistenţă împotriva fascismului şi
nazismului.

7
 După eliberarea Parisului, o altă femeie a intrat în viaţa lui Picasso – pictoriţa de
20 de ani, Françoise Gilot. Alături de ea, pe Coasta de Azur, l-a întâlnit la Antibes pe
Romuald Dor de la Souchere, administratorul Muzeului Civic din Palatul Grimaldi, unde
erau păstrate mărturii arheologice din perioada romană. Acesta i-a cedat pictorului
încăperile de la etajul superior al muzelui, în schimbul unei opere pe care să o păstreze în
colecţia sa, iar Picasso a decis să decoreze pereţii goi ai clădirii, care astăzi este cunoscută
drept Muzeul Picasso. Rezultatul a fost o mare friză compusă din 22 de panouri care
tratează diferite subiecte, printre care arcada mitologică a lucrării Bucuria de a trăi
(planşa 11). Aceasta este populată de centauri şi figuri feminine filiforme, care fac
trimitere la prototipul „femeii-floare", cu care artistul a identificat-o pe noua sa iubită,
Francoise. Iconografia mitologică, care în perioada „suprarealistă" reprezentase instinctiv
frica şi animalitatea, devenise la acel moment expresia fructuoasă a luminozităţii mitului
mediteraneean.
Acelaşi spirit se regăseşte şi într-una dintre cele mai cunoscute opere, realizată imediat
după război, Bucătăria (planşa 14), pictată în două variante, în 1848. Este vorba despre
bucătăria apartamentului din Rue des Grands-Augustins (în varianta păstrată la Paris se
identifică şi farfuriile pictate în decoruri spaniole, pe care le ţinea agăţate pe perete), care
1-a uimit datorită frumuseţii sale.
În 1945, Picasso s-a lansat în litografie. A colaborat cu un tipograf talentat şi cel
mai bun litograf din Paris, Fernand Mourlot. Prima lucrare a sa a fost un portret al unei
tinere, pentru care a pozat Françoise Gilot. Vara următoare a mai creat încă 11 litografii.
Din 1946, artistul a început să lucreze cu lut, exprimându-şi interesul pentru
ceramică. Fascinat de mobilitatea materialului, instrument absolut special pentru a „hrăni"
obsesia periodică de a da forme plastice picturii, a realizat în doi ani aproape 2.000 de
piese din ceramică, expunând cam 150 la Paris, în 1948, într-o etapă în care era foarte
concentrat şi asupra sculpturii. Dragostea sa pentru ceramică a dăinuit de a lungul
timpului. (planşa 15).
În 1949, pentru afişul-manifest al Congresului pentru Pace de la Paris, a ales
Porumbelul. (planşa 17).
Un an mai târziu a creat Capra (planşa 15), una din cele mai memorabile lucrări ale sale.
A fost realizată din bronz, dar şi din rebuturi precum carton, ipsos, cioburi, coşuri vechi.
Picasso şi-a petrecut ultimii ani din viaţă alături de o nouă iubită, Jacqueline
Roque (planşa 18) pe care a întâlnit-o în 1953 şi cu care s-a căsătorit în 1961.
Artistul a continuat să-şi petreacă timpul pictând, ocupându-se de afacerile sale,
primind vizitele prietenilor, cu care asista la coride ori se plimba pe Coastă, pozând
pentru fotografi, asistând la cum se organiza, în toată lumea, expoziţii de celebrare ce î1
omagiau ca fiind un monument viu al picturii secolului al XX-lea, prezentând operele,
evitând însă, deseori, să se prezinte la inaugurări. Şi în pictură au prevalat portrete ale
Jacquelinei, scene din viaţa petrecută pe malul mării sau imagini ale atelierului, punctate
cu exuberanţa culorilor, dar şi mai mult cu frenezia pensulei, devenită stilizarea cea mai
distinctă a etapei finale din viaţa lui.

8
 În 1954, a realizat 14 versiuni ale tabloului Done di Algeri (planşa 16) al lui
Delacroix şi în 1957 mai mult de 40 de versiuni dedicate operei Las Meninas de
Velazquez.
Procedura denumită „d'apres" — realizarea unei lucrări inspirate după o operă a unui
maestru - este caracteristică artei moderne. Faţă de copia tradiţională, este o tentativă de
reflectare critică cu mijloacele picturii a operelor pe care artistul le consideră
determinante pentru reconstrucţia propriei genealogii: în loc să imite orbeşte modelul,
autorul unei lucrări „d'apres" evidenţiază în general caracteristicile pe care le consideră
potrivite propriei sensibilităţi.
Aflat la vârsta senectuţii, Picasso a creat ultima mare serie „d'apres", cu care se pare că a
vrut să înrădăcineze ideea că intrase deja în Istoria artei. Această colecţie a fost dedicată
tabloului de care a fost legat primul scandal din arta modernă, Le dejeuner sur 1'herbe de
Edouard Manet. Picasso a revenit de mai multe ori asupra acestui subiect de-a lungul
anilor, realizând 27 de versiuni. (planşa 16)
În 1958, după expunerea în premieră la Vallarius, a finalizat grandiosul panou
decorativ Căderea lui Icar, destinat a fi aşezat în sediul parizian al UNESCO, la care a
lucrat toată luna decembrie a anului 1957, acoperind o supraraţă de peste 800 de metri
pătraţi pentru care, la început, se gândise să propună o compoziţie cu înotători (din care
rămân urme la finalizarea lucrării).
Odată cu trecerea anilor, câteva dintre operele sale sculptate fuseseră deja
amplasate în ambianţa urbană (este cazul lucrării Om cu miel la Vallarius). În 1967,
oraşul Chicago a expus sculptura Cap de femeie (planşa 15).
Ultimii ani din viaţă l-au surprins implicat în realizarea de machete din hârtie, pe
care mai apoi le-a transpus în lucrări realizate din tablă în atelierele meşteşugăreşti. A fost
momentul căutării unor dimensiuni sculpturale monumentale, care să păstreze articularea
în planuri geometrice, caracteristică a picturii sale de după război.
Între 1968 şi 1970, Picasso a creat sute de pânze.
Pe 8 aprilie 1973, Picasso a murit în urma unui atac de inimă, la vârsta de 91 de
ani. A fost înmormântat la poalele Muntelui Sainte-Victoire. Pe mormântul său, văduva a
dorit să aşeze una dintre sculpturile sale, Femeie cu vas din 1933. Artistul a lăsat în urma
sa aproape 1900 de tablouri, 3200 de obiecte ceramice, 7000 de desene, 1200 de sculpturi
şi 30000 de lucrări grafice.

BIBLIOGRAFIE

1. ROBERT CUMMING, Art , Ed. DK Publishing, Inc., New York, 2005

2. DEBICKI J., FAVRE J. F., GRUNEWALD D., PIMENTEL A.F, Istoria artei –
pictura, sculptura, arhitectura, Ed. Rao, Bucureşti, 1995
3. GALLUZZI, F., Picasso, Ed. Adevarul Holding, Bucureşti, 2009

9
4. LUNDAY ELIZABETH, Secret lives of great artists, Ed. Quirk Books,
Philadelphia, 2008
5. McNeese T., Pablo Picasso, Ed. Chelsea House pubishers, New York, 2006

10