1 / 10

despre cioran
proză [ ]
“Faptul cǎ exist dovedeşte cǎ lumea n-are nici un sens”
-------------------------
de nicu vrabie [hotoman ]
2008-03-13 | |

Face parte din acea categorie specialǎ de indivizi pe care “cineva” sau “ceva” îi trimite în dar
societǎţii ( nǎscuţi cu mult înaintea timpului lor), cu scopul de a avertiza societatea de ceea ce
urmeazǎ sǎ se întâmple sau sǎ devinǎ şi, paradoxal, nimeni sǎ nu-i creadǎ.
Aceşti indivizi, unii prezenţi încǎ din antichitate (Cassandra, Nostradamus, Jules Verne,
Cayce), au reprezentat “aşa da”-ul, “aşa nu”-ul, sarea şi piperul, de-a lungul vremurilor, le-au
fost contestate cu vehemenţǎ predicţiile şi modelul, dar, pe ascuns şi fǎrǎ ca nimeni sǎ
recunoascǎ vreodatǎ, le-au urmat exemplul.
Cioran, ca toţi despre care am vorbit, reprezintǎ oglinda ascunsǎ de fiecare dintre noi, cu
grijǎ, care reflectǎ lucrurile rǎsturnate din viaţa, societatea, intimitatea, relaţiile cu noi înşine
şi cu ceilalţi, cu lucrurile – imagini bipolare cu care suntem nevoiţi zilnic sǎ ne luptǎm.
O imagine de suprafaţǎ (falsǎ) în care nu credem şi pe care trebuie s-o prezentǎm societǎţii
sub formǎ de educaţie, principii, mascǎ, civilizaţie şi celaltǎ imagine, despre aceleaşi lucruri
şi fenomene, dar pe care o pǎstrǎm în intimitatea noastrǎ (fiindcǎ este cea realǎ) suntem
“noi”.
Aceastǎ luptǎ ne consumǎ tot timpul şi toatǎ energia şi este motivul principal care ne
împiedicǎ sǎ evoluǎm spiritual şi nu numai.
Voi prezenta o listǎ a câtorva calitǎţi privite în oglindǎ, rǎsturnate, ale lui Cioran, dupǎ care
voi continua cu citate şi comentarii despre fiecare.
Antisocial, naţionalist, rasist, antisemit, misogin, duşman al religiilor – “timpul” .
În ce constǎ ineditul personalitǎţii atât de controversate a acestui sfǎrâmǎtor de şabloane de
gândire, comportament (atât de puţin studiat) este cǎ a reuşit ca nimeni altul sǎ redea în
cuvinte puţine şi cu o simplitate dezarmantǎ sensurile nedescoperite ale tuturor lucrurilor, de
la începutul lumii şi pânǎ la sfârşitul acesteia.
Având privilegiul de “a-şi fi trǎit viaţa inainte de a se naşte”, a putut sǎ ofere fǎrǎ sǎ cearǎ
nimic. “ Nu propun adevǎruri ci semiconvingeri, erezii fǎrǎ consecinţe, ce n-au fǎcut
nimǎnui nici rǎu nici bine. Voi fi în veci omul fǎrǎ discipoli şi e vrerea mea sǎ nu am”.
A purtat cu o demnitate rarǎ stigmatul de “ciudat”, nebun, insomniac şi fǎrǎ sǎ-i pese, a dǎruit
cu generozitate “bijuterii” unei societǎţi care-l arǎta cu degetul şi despre care gândea
“dispreţul oamenilor mǎ întǎreşte şi nu le cer decât o favoare: sǎ nu însemn nimic în
ochii lor”.
A putut, în felul acesta, sǎ creeze liniştit, sǎ nu fie deranjat, sǎ nu cearǎ nimic.
Cioran este antisocial pentru cǎ “esenţa vieţii sociale este nedreptatea”. În acest context, el –
ca o formǎ de protest- a cǎutat sǎ iasǎ din tiparele impuse şi a sfǎrâmat tot ce avea mai de preţ
aceasta, respectiv: familia, morala, biserica, instituţiile, elitele, regulile, munca, umanitatea
 2 / 10

etc.
Foarte rar un gânditor îşi experimenteazǎ teoria, prima datǎ, pe el însuşi şi nu se dezice de ea
pânǎ moare. Criticând familia ca institutie, a anticipat declinul acesteia ( nu s-a cǎsǎtorit
niciodatǎ), când rata divorţurilor este mai mare ca cea a cǎsǎtoriilor, când indivizii care o
compun nu mai au în comun decât copiii şi datoriile, în cele mai fericite cazuri. În celelalte,
asistǎm la drame sociale, bǎtǎi, maltratǎri, abuzuri, violuri, abandonuri.
Fiecare individ ce compune “familia” are viaţa lui, cu emisiunile TV, cu tabieturile
alimentare, hobby-uri total individualizate.
De asemenea, a refuzat categoric sǎ aibǎ urmaşi, vorbind adesea despre “fericirea de a nu te
fi nǎscut, precum şi despre neajunsul de a te fi nǎscut”, chiar lǎsând testamente copilului
nenǎscut.
A criticat în termeni foarte duri “carnea”, precum şi obsesia omului de a lǎsa urmaşi, fǎrǎ sǎ-i
pese dacǎ prin ce a fǎcut şi acumulat (spiritual vorbind) procreerea reprezintǎ un pas înainte,
nu unul pe loc, sau, în cel mai rǎu caz, un pas înapoi.
“ De când mǎ ştiu, n-am fǎcut altceva decât sǎ nimicesc în mine mândria de a fi om. Şi
iatǎ-mǎ hoinǎrind la periferia speciei ca un monstru timorat, lipsit de deschiderea
necesarǎ ca sǎ invoc ca predecesor o altǎ ceatǎ de maimuţe”.
E paradoxal cǎ cineva care îşi dedicǎ viaţa şi opera oamenilor, sǎ nu-i placǎ oamenii, prezenţa
şi compania acestora. În spiritul acestei atitudini (din cauze naturale fiind insomniac) şi nu
numai, “naviga” noaptea pe strǎzile Sibiului, Dresdei, Parisului, iar ziua se ascundea în casǎ,
departe de forfota fǎrǎ sens a gloatei.
Cu nimic nu mi se pare schimbatǎ atitudinea societǎţii moderne, când din ce în ce mai mulţi
indivizi “navigheazǎ” pe cǎile Internetului, stimulaţi de cafea, Coca-Cola şi ţigǎri, sǎ
comunice cu “lumea” fǎrǎ s-o vadǎ, sǎ facǎ cumpǎrǎturi, sǎ citeascǎ presa, sǎ vadǎ lumea fǎrǎ
sǎ iasǎ din casǎ.
Acest Internet, creat ca o instituţie mondialǎ a comunicǎrii, creeazǎ prototipul omului izolat,
care nu vrea sǎ vadǎ pe nimeni şi nimic “live”, care ucide “şotronul” din faţa blocului şi nu
are darul decât sǎ creeze altǎ “specie”.
Despre carte, Cioran are, în acelaşi ton, pǎreri controversate, exploatând toatǎ aria de
beneficii şi pericole la care omul se expune, dedicându-se cititului.
De la ….“ O carte trebuie sǎ adânceascǎ rǎni, sǎ le provoace chiar. O carte trebuie sǎ fie
o primejdie” pânǎ la ….. “ Am citit prea mult…..Cititul mi-a devorat gândirea. Când
citesc, am impresia cǎ fac ceva, cǎ mǎ justific în faţa societǎţii, cǎ am o ocupaţie, cǎ-mi
spǎl ruşinea de a fi un om trândav, un om inutil şi inutilizabil”.
Munca a fost capitolul cel mai delicat al existenţei lui Cioran. A detestat munca şi a declarat
cǎ “ nu teama de a face ceva ci teama de a reuşi explicǎ multe eşecuri”.
Doar convingerea intimǎ cǎ este o “voce” care trebuie sǎ fie auzitǎ şi cititǎ îl determina sǎ se
ridice din pat şi sǎ-şi aştearnǎ pe hârtie opera, care, în majoritatea cazurilor se rezumǎ la
scurte, dar concise citate, expresii. Nu s-a aventurat în opere de anvergurǎ pentru cǎ “ tot ce e
mai bun în mine se datoreazǎ lenei”.
De asemenea, avea convingerea fermǎ cǎ orice activitate este absolut inutilǎ: “ Ceea ce ştiu
la 60 de ani, ştiam la fel de bine şi la 20. 40 de ani ai unei lungi, inutile munci de
verificare”.
 3 / 10

Societatea, din pǎcate, îi urmeazǎ exemplul şi consumǎ mult mai mult decât produce.
Slogane de genul “ Credit doar cu buletinul”, “ Cumperi acum şi plǎteşti când poţi”, nu
reprezintǎ decât un avanpost al unui fenomen global, care ne face sǎ ne asemǎnǎm cu o turmǎ
de castori care n-au altceva de fǎcut decât sǎ roadǎ tot şi sǎ nu producǎ nimic.
Cioran a avut un caracter imposibil, nu suporta pe nimeni în preajmǎ, critica pe toatǎ lumea,
fǎrǎ sǎ aibǎ o pǎrere bunǎ nici despre el însuşi. Despre articolul “ Odiseea ranchiunei” ( o
capodoperǎ) el spune: “ e lucrul cel mai curajos pe care l-am scris despre ceilalţi şi care a
stârnit cele mai puţine ecouri.. Nimeni nu s-a recunoscut în el cǎci oglinda era fǎrǎ
cusur”.
Era nemulţumit de felul în care omul evolua spritual, de cum gândea, cum acţiona, precum şi
de rezultatele slabe ale zbaterilor acestuia.
Ar fi vrut ca omul sǎ fie “patetic, polimorf, pe cât de centripet, pe atât de centrifugal, formele
vieţii sǎ se combine în tine atât de multiplu şi de complex, încât extazul pe care-l vei atinge sǎ
fie estetic, sexual, religios şi pervers”.
Cu toate cǎ era de o complexitate remarcabilǎ, nu avea încredere în psihologie şi declara cǎ
“ Arta de a fi psiholog nu se învaţǎ, ci se trǎieşte, se experimenteazǎ. Nimeni nu face
psihologie din iubire, ci dintr-o pornire sadicǎ de a nulifica pe altul prin cunoaşterea
fondului sǎu intim, proces ce epuizeazǎ repede pe oameni, ei având conţinuturi limitate.

Orice psiholog sfârşeşte prin a fi sceptic. Este pedeapsa naturii pentru acest violator de
mistere, care a pus prea puţinǎ iluzie în cunoaştere, pentru ca sǎ nu fi ajuns prin
cunoaştere la deziluzie. Puţinǎ cunoaştere încântǎ; multǎ cunoaştere dezgustǎ; cu cât
cunoşti mai mult cu atât vrei sǎ cunoşti mai puţin. Cine nu suferǎ din cauza cunoaşterii,
acela n-a cunoscut nimic”.
Cioran şi-a iubit ţara ca nimeni altul, dar a iubit-o în felul lui, criticând-o. Criticând
conducǎtorii, intelectualii, ţǎranii, pe toţi cei care au împiedicat România sǎ devinǎ o naţiune,
nu un popor. Nu a scǎpat nimeni tirului necruţǎtor: de exemplu, Ştefan cel Mare ar fi trebuit
sǎ facǎ, în locul multor bisericuţe triste şi mici, o catedralǎ. O catedralǎ este “un rǎspuns dat
lui Dumnezeu la toate întrebǎrile pe care i le-a pus omului “.
Nu a fost deloc încântat sǎ plece din ţara lui şi sǎ-şi scrie opera într-o limbǎ strǎinǎ. “ Nu e
deloc comod sǎ te fi nǎscut într-o ţarǎ de mâna a doua, mai ales cǎ intelectualii noştri, în
ultima sutǎ de ani n-au fǎcut sǎ constate decât cǎ în ultima mie de ani n-am fǎcut
nimic.”
“Înaintaşii noştri nu ne-au iubit destul, de au vǎrsat aşa puţin sânge pentru libertate”, o
spune cu amǎrǎciune, pentru cǎ, nǎscut dincolo de Carpaţi, l-a putut cunoaşte pe jandarmul
ungur “teroare a copilǎriei mele transilvane” şi s-a cutremurat la gândul cǎ acesta şi-a întins
mustaţa o mie de ani peste Ardeal.
“Armata noastrǎ nu serveşte decât unui principiu de apǎrare. Funcţia principalǎ a
soldatului este sǎ atace, nu sǎ se apere. Idealurile noastre defensive golesc armata de
conţinut. Numai ţǎrile minore poartǎ rǎzboaie de apǎrare”.
“Cel mai prost soldat german “serveşte” cu ochii aţintiţi peste graniţǎ. Germanii detestau în
poporul evreu propriul lor vis “înfǎptuit”, universalitatea pe care n-o puteau atinge.
Voiau ei sǎ fie cei aleşi; pe când noi, în primul rǎzboi mondial, am cucerit ceea ce era al
 4 / 10

nostru, am cucerit ceea ce ne aparţinea”.

“Ce ar mai fi de fǎcut ?”, se întreabǎ Cioran şi ne întrebǎm şi noi, “lǎsând la o parte înaintaşii
cu greşelile lor, ce facem cu prezentul, ce facem cu ţara noastrǎ, cu poporul român.
La poalele Carpaţilor, mersul lumii trece pe lângǎ om şi soarele se îneacǎ în bǎlegar şi în
vulgaritate. Ce facem cu politicienii noştri, care în loc sǎ-şi punǎ întrebarea ce trebuie sǎ
devinǎ România, ei s-au întrebat ce trebuie sǎ rǎmânǎ.
Ce trebuie sǎ facem cu plaga secularǎ, scepticismul, în condiţiile în care democraţia
româneascǎ n-a creat mǎcar nici conştiinţa de cetǎţean.
Ce facem cu ţǎrǎnimea noastrǎ, sǎ nu se mai nascǎ cu privirea în jos, sǎ nu mai fie rezerva
biologicǎ a naţiunii.
Cum scǎpǎm de coada clasamentelor la toate capitolele rigorilor europene: “ un ţigan spunea
unui cerc de români: - aveţi noroc cu noi, cǎ de nu, aţi fi ultimii”.
Orgoliul nostru naţional este superficial, lipsit de sevǎ şi de profetism. Ne mulţumim a crede
cǎ bulgarii au fost tot timpul grǎdinari, iar noi numai eroi, fǎrǎ sǎ ne întrebǎm de ce suntem
atât de mizerabili dupǎ atâta risipǎ de eroism.
Nu vom putea deveni întâia forţǎ balcanicǎ decât lichidând ceea ce este balcanic în noi.
De vom continua sǎ ne izolǎm în mediocritatea noastrǎ, o sǎ înspǎimântǎm lumea cu atâta
ratare.
Dacǎ Bucureştiul nu va deveni un centru de atracţie pentru aceastǎ margine a Europei, atunci
mai bine l-am dǎrâma de acum.
Oamenii sunt, prin definiţie, de douǎ ori antisemiţi, odatǎ pentru cǎ l-au “omorât” pe Isus şi
apoi pentru cǎ, monopolizând finanţele mondiale, se întind ca o caracatiţǎ şi a ajuns o mânǎ
de oameni sǎ conducǎ lumea. Un german are un motiv în plus sǎ-i urascǎ, pentru cǎ voiau ei
sǎ fie poporul “ales”, drept pentru care au inventat holocaustul”.
Sub deviza “ a fi om este o dramǎ, a fi evreu e una în plus”, Cioran recunoaşte cǎ “ dacǎ
pânǎ la 20 de ani îi iubeam într-atât încât regretam cǎ nu sunt unul de-al lor, ceva mai
târziu, refuzând sǎ le iert rolul major jucat în istorie, am început sǎ-i detest cu
înverşunarea unei iubiri dublate de urǎ”.
Asta nu înseamnǎ cǎ Cioran nu i-a analizat şi studiat cu obiectivitate, scoţând în relief atât
calitǎţile cât şi defectele celui mai intolerant şi persecutat popor din istorie, pentru cǎ ei
inspirǎ un dublu sentiment, de fascinaţie şi de angoasǎ, cǎ ei prefigureazǎ diaspora universalǎ
şi admirǎ dezinvoltura cu care ei îşi trǎiesc dezechilibrul. Nu poate sǎ nu admire, fascinat,
tenacitatea şi rezistenţa acestui popor, care, de 2000 de ani sunt nomazi, cǎrora spaţiul nu le
ajunge şi care, dincolo de continente îşi cautǎ o patrie incertǎ - o patrie ca un somnifer de
fiecare clipǎ – evreii n-au una, ei posedǎ doar patrii provizorii.
“Cu toate cǎ popoarele încearcǎ faţǎ de evrei aceeaşi ostilitate pe care o are fǎina faţǎ de
drojdia ce-i stricǎ odihna, ei reprezintǎ eşecul în mişcare, sunt osândiţi…binecuvântaţi,
la care instinctul şi intelectul nu se anuleazǎ reciproc.
Eşecurile lor nu seamǎnǎ cu ale noastre, ei refuzǎ conformismul pânǎ şi în nenorocire şi
de aceea au lǎsat strǎinilor avantajele efemere ale mântuirii şi au optat pentru
neajunsurile durabile ale pierzaniei.
Poate cǎ l-ar fi recunoscut pe Cristos dacǎ popoarele nu l-ar fi acceptat deja, fǎcând din
el un bun comun, un Mesia de export şi nu se ştie dacǎ atunci când bisericile vor fi
 5 / 10

pentru totdeauna pǎrǎsite, evreii nu vor intra în ele şi vor înǎlţa crucea pe sinagogi.
Una peste alta, deşi legaţi de lumea aceasta, ei nu fac parte cu adevǎrat din ea: este ceva
nepǎmântean în trecerea lor pe pǎmânt. Sǎ fi fost, în vechime, martorii unui spectacol
al fericirii depline, de care le este dor ? Şi vor fi vǎzut atunci ceva ce scapǎ simţurilor
noastre?
Inclinarea lor spre utopie nu este decât o amintire proiectatǎ în viitor, un vestigiu
convertit în ideal; dar, nǎzuind spre paradis, se tot izbesc de Zidul Plângerii – iatǎ-le
soarta”.
Nu e de mirare cǎ Cioran, fiind prin definiţie un “anti-orice”, n-avea cum sǎ scape din aceastǎ
ecuaţie femeia.
Lǎsând la o parte influenţele predecesorilor sǎi (filozofi, evident), în special Nietzsche, care
descria femeia în termeni deloc mǎgulitori, cu mult înaintea lui : “ Prostia în bucǎtǎrie:
femeia în chip de bucǎtǎreasǎ; îngrozitoarea nechibzuinţǎ cu care se asigurǎ hrǎnirea
familiei şi a capului ei ! femeia nu cunoaşte importanţa mâncǎrii şi vrea sǎ fie
bucǎtǎreasǎ! Dacǎ femeia ar fi fost o creaturǎ gânditoare, ar fi descoperit în decursul
practicii milenare a gǎtitului, marile legi fiziologice şi ar fi anexat arsenalului ei şi arta
tǎmǎduirii!. Absenţa totalǎ a raţiunii în bucǎtǎrie a fost cea care a întârziat şi a
prejudiciat cel mai mult evoluţia omului”, Cioran, deşi indicǎ aceeaşi atitudine, este mai
elaborat, mai complex, de multe ori poetic, pentru cǎ, în mod paradoxal, deşi nu le-a iubit,
femeile l-au adorat şi l-au acceptat aşa cum era, cu toate capriciile lui, în special pentru cel
mai sexy organ al lui: creierul!.
“ Femeile n-au creat nimic în nici un domeniu şi ceea ce este mai grav este cǎ, în acele
domenii în care au lucrat şi activat mai mult, au creat mai puţin”.
Incapacitatea lui Cioran de a iubi femeia (cu o singurǎ excepţie – la 70 de ani), se leagǎ şi
incapacitatea lui de a-şi întemeia o familie, cǎreia nu-i putea asigura cele necesare,
neplǎcându-i munca şi nici capacitatea de a deveni pǎrinte, nesuportând ideea de a transmite
nefericirile şi problemele lui unui potenţial moştenitor.
Dar, asta nu l-a împiedicat sǎ analizeze toate aspectele, în special cele negative, evident, ale
acestor probleme.
“ Sǎ întemeiezi o familie – cred cǎ mi-ar fi mai uşor sǎ întemeiez un imperiu ! Acei copii
pe care nu i-am avut – de-ar şti ce fericire îmi datoreazǎ!”
Principalul obstacol a fost comunicarea cu femeia, despre care spune: “ Nu cred ca
Dumnezeu sǎ fi fǎcut pe Eva din coasta noastrǎ, cǎci ar fi trebuit sǎ ne înţelegem cu ea
şi altundeva decât în pat.” Sau, “Îmi place femeia fiindcǎ alǎturi de ea încetez sǎ gândesc
şi pot cu deplinǎtate sǎ realizez, pentru un scurt timp, experienţa iraţionalului.”
Nici statutul de amant nu l-a încântat: “ Întâi poet, apoi ginecolog! Condiţia de amant este
cea mai de neinvidiat dintre toate!”, precum nici statutul femeii uşoare nu l-a fǎcut sǎ-şi
schimbe pǎrerea: “ Pretutindeni carne pe bani. Dar ce poate sǎ valoreze o carne
subvenţionatǎ? Înainte se producea din convingere sau din întâmplare; azi, pentru a
încasa subsidii. Acest exces de mercantilism nu poate sǎ nu dǎuneze calitǎţii
spermatozoidului”.
Nu lipseşte din aceastǎ analizǎ rolul şi scopul lui Dumnezeu în crearea şi, de ce nu, în
echilibrarea raportului de forţe fizice, psihice, divine.
 6 / 10

“ Dumnezeu, prevǎzând cǎderea omului, i-a oferit compensaţia iluzorie a femeii. Prin
ea, putut-a el uita Paradisul? – Nevoia religioasǎ e rǎspunsul negativ.”
În schimb, recunoaşte totuşi şi nevoia de femeie: “ Graţia femeii tempereazǎ tragedia
bǎrbatului”.
“ Pe sâni de muieri am visat mânǎstiri spaniole şi pe trupul lor nenutrit de gânduri se
înalţǎ EA, piramide sub care depǎnam legende faraonice. Îmbrǎţişǎrile lor aeriene şi
bestiale, delirul lor setos, ce noimǎ le-ai gǎsit, când nici una nu te lasǎ de unde ai plecat.
Ele te depun în vid. Fǎrǎ falsul absolut al sexului slab nu m-aş fi umilit în cântarea
cerului.”
Sǎ raportǎm la ce se întâmplǎ astǎzi cu femeia care vrea şi poate sǎ devinǎ orice, numai
femeie nu ?. Sǎ vorbim despre acel mercantilism prezent în fiecare ziar, emisiune TV, film.
Sǎ vorbim de canale TV dedicate în exclusivitate femeilor, de - cum?, ce?, pânǎ unde?, pânǎ
când?, pânǎ cât? pot sǎ facǎ, sǎ spunǎ, sǎ acţioneze.
Ce rezultate au toate acestea ? – scade numǎrul divorţurilor, copiilor abandonaţi, chiar ucişi la
naştere ? Sunt copii mai bine şi mai sǎnǎtos hrǎniţi, sau din ce în ce mai mulţi mǎnâncǎ la
fast-food ?
Sunt copii dornici sǎ facǎ din ce în ce mai mult sport, sau sunt din ce în ce mai graşi şi stau
din ce în ce mai mult în faţa televizorului sau calculatorului ?
“De când Schopenhauer a avut nǎstruşnica inspiraţie sǎ introducǎ sexualitatea în
metafizicǎ, iar Freud pe aceea de a înlocui vorbirea deşucheatǎ cu o pseudoştiinţǎ a
frǎmântǎrilor noastre, a devenit o modǎ ca primul venit sǎ ne vorbeascǎ despre
“semnificaţia” isprǎvilor, timiditǎţilor şi reuşitelor sale. În curând, relaţiile cu ceilalţi ni
se vor rezuma la notificarea orgasmelor reale sau nǎscocite. E destinul speciei noastre
pustiite de introspecţie şi anemie: sǎ se reproducǎ prin cuvinte, sǎ-şi etaleze intimitǎţile
nocturne, sporindu-le eşecurile sau izbânzile”.
Acesta a fost destinul lui Cioran, dupǎ cum singur recunoaşte: “ A fi un om de mari
singurǎtǎţi înseamnǎ a iubi pe toate femeile şi a iubi pe toate femeile înseamnǎ a nu iubi
nici una”.
Într-un anumit fel ar trebui sǎ-i mulţumim tatǎlui lui Cioran, care fiind preot şi dorind ca fiul
sǎu sǎ-i urmeze exemplul, i-a “greşit doza” de creştinism şi, dintr-un sfânt, cum ar fi trebuit
sǎ devinǎ, a devenit un demon, cum îl caracterizeazǎ mulţi, sau, de ce nu, “ereticul, din prea
credincios se naşte”.
Asta nu l-a împiedicat pe Cioran sǎ studieze religiile, poate mai mult decât ar fi fǎcut-o dacǎ
ar fi fost preot, dar de pe o poziţie neutrǎ, intransigent şi critic ca de obicei fapt ce a
determinat reflecţia sa: “cu cât oamenii avanseazǎ în cunoaşterea religiilor, cu atât se
depǎrteazǎ de Dumnezeu”.
Acest studiu aprofundat în care el a cǎutat mai mult fisurile, incompatibilitǎţile dintre el, noi
şi divinitǎţile respective. “ Am vrut sǎ mǎ mântui şi toate credinţele muritorilor mi-au
cerut lepǎdarea de mine. De la Vede, prin Buddha şi Cristos n-am descoperit decât
vrǎşmaşi ai necesitǎţii mele. Mi-au oferit salvarea în absenţa mea: cu toţii mi-au cerut
sǎ mǎ lipsesc de mine”.
Nu a suportat ideea cǎ în nici o religie nu se pune accent pe individ, ci se trateazǎ “turma”, cǎ
nu existǎ diferenţe de necesitǎţi şi aspiraţii spirituale între o ţǎrancǎ care spune: “Îmi
 7 / 10

amintesc de Dumnezeu când mǎ dor dinţii” şi el, spre exemplu, care are de tratat mult mai
multe afecţiuni ale personalitǎţii sale complexe, controversate, ale minţii sale strǎlucitoare:
“ O minte este prin definiţie perversǎ”.
Acest aspect l-a fǎcut sǎ fie dezamǎgit şi sǎ-i sporeascǎ nefericirea şi singurǎtatea.
“Douǎ atribute are omul : singurǎtatea şi orgoliul. El vieţuieşte pe pǎmânt ca sǎ le
scoatǎ în vileag. Religia încearcǎ sǎ ne lecuiascǎ de ele”.
I s-a propus sǎ se lecuiascǎ prin credinţǎ.
“ Credinţa singurǎ nu rezolvǎ nimic; îi adaugi înclinaţiile şi defectele tale; dacǎ eşti
fericit, le va spori, dar dacǎ eşti nefericit prin fire, nu-ţi va aduce decât un plus de
nefericire, de suferinţǎ, îţi va amǎrî şi mai mult existenţa – va fi o credinţǎ infernalǎ”,
concluzia fiind cǎ: “ în toate religiile, partea privitoare la durere este singura rodnicǎ
pentru o reflexie dezinteresatǎ. Restul e purǎ legislaţie, sau metafizicǎ de ocazie”.
Aceste concluzii îl fac sǎ declare: “ Capacitatea mea de a fi dezamǎgit depǎşeşte
înţelegerea. Ea e cea care mǎ face sǎ-l înţeleg pe Buddha, dar tot ea mǎ împiedicǎ sǎ-l
urmez”, din cauzǎ cǎ: “ pentru un budist, perspectiva altor existenţe este un coşmar:
pentru noi, coşmar este încetarea acestei existenţe”.
De un “tratament” special, ca sǎ spunem aşa, a avut parte creştinismul, pe care-l pune la zid
şi-l executǎ fǎrǎ milǎ, cu argumente lucide şi fǎrǎ patimǎ, am putea spune. A analizat toate
aspectele şi toate personajele, dar nu a fost prea mult bǎgat în seamǎ, punându-se afirmaţiile
lui pe seama unor “probleme” personale.
Spre exemplu, când a afirmat despre Isus cǎ nu poate sǎ-i dea lecţii de sexualitate şi
paternitate, nu l-a bǎgat nimeni în seamǎ, dar când un scriitor obscur, pe nume Dan Brown, a
scris cartea “ Codul lui Da Vinci” şi a firmat cǎ Isus a avut nevastǎ şi copil, întreaga lume
creştinǎ a luat foc.
Au curs râuri de cernealǎ şi atâtea dezbateri publice la televiziune cǎ s-a ajuns pânǎ acolo
încât preoţii în biserici cereau enoriaşilor sǎ nu cumva sǎ citeascǎ aceastǎ carte.
Dar, dacǎ stǎm strâmb şi judecǎm drept, evreii erau constituiţi din popoare nomade,
dependente de supravieţuirea prin numǎr, ca sǎ reziste atacurilor celorlalte triburi, precum şi
condiţiilor vitrege de climat. Ţinând cont cǎ speranţa de viaţǎ în acele vremuri era ceva mai
mare de 40 de ani, era obligatoriu ca în jurul vârstei de 20 de ani sǎ-ţi formezi o familie şi sǎ
faci urmaşi, ca sǎ fii demn de comunitatea respectivǎ. Deci era puţin probabil ca la 30 de ani
sǎ fii celibatar, sǎ contezi în ochii comunitǎţii şi, mai ales, sǎ fii rabin.
Cioran condamnǎ creştinismul pentru cǎ “ a adus justificarea teologicǎ a sǎrǎciei şi
mizeriei: el a consacrat condiţia sǎracilor şi a binecuvântat-o. Creând mândria de a fi
sǎrac, a compromis fiinţa umanǎ pe vecie”.
El apreciazǎ oamenii din Vechiul Testament, “care erau mai bǎrbaţi, îi cereau socotealǎ
lui Dumnezeu îi arǎtau pumnii, pe când la ce te poţi aştepta la 2000 de ani de stat în
genunchi, când omul abia îndrǎzneşte sǎ ridice privirea spre cer”.
Cioran zice: “ aşa am ajuns sǎ-l idealizez pe Iuda, care refuzând sǎ mai suporte
anonimatul devotamentului, a preferat sǎ se singularizeze prin trǎdare” şi care declarǎ:
“ce spunea EL, omul nu putea sǎ facǎ. EL zicea sǎ-ţi iubeşti duşmanii şi sǎ le dai
economiile tale, adicǎ obrazul şi tunica, punga şi recolta, dar era imposibil, cǎci acela
care primeşte în casǎ un hoţ, îl va vedea pe hoţ luându-i, drept mulţumire, chimirele şi
 8 / 10

femeia şi cel ce dǎ de mâncare duşmanului sǎu va avea un duşman cu atât mai

puternic”.
De asemenea, nu înţelege ce s-a întâmplat cu Iosif, tatǎl lui Isus, în condiţiile stricte ale
regulilor familiei din acele vremuri şi pe care îl considerǎ “ cea mai compromisǎ persoanǎ
din istorie. Creştinii l-au aruncat pe o linie moartǎ şi l-au fǎcut de râsul bǎrbaţilor. De-
ar fi spus el o singurǎ datǎ adevǎrul, fiul lui ar fi rǎmas un evreu obscur. Triumful
creştinismului îşi are originea în lipsa de orgoliu a unei virilitǎţi”.
Condamnǎ culpabilizarea generalǎ, când ni se reproşeazǎ cǎ Isus a murit pentru noi toţi, ca sǎ
ne salveze: “ compǎtimirea este un sentiment care nu angajeazǎ. De aceea îl gǎsim la
atâţia !. În lumea aceasta, încǎ n-a murit nimeni de suferinţa altuia, iar acela care a zis
cǎ moare pentru noi n-a murit, a fost omorât”.
Cioran aduce reproşuri creştinismului cǎ l-a înmuiat pe om: “nu mai este bǎrbat, acel
rǎzboinic care sǎ-şi poarte cu semeţie condiţia, cǎ însuşi Dumnezeu nu mai este acelaşi zeu
rǎzbunǎtor şi conducǎtor”, ca în Vechiul Testament.
“ Neîndrǎznind sǎ atacǎm în mod frontal religia, îl hǎrţuim pe patron, îi reproşǎm cǎ
este inactual, timid, moderat. Un zeu care şi-a risipit capitolul de cruzime nu mai este
nici temut, nici respectat, de nimeni.
Gândiţi-vǎ cum a fost cu papii: cât s-au dedat preacurviei, incestului, asasinatului, au
dominat întreaga suflare lumeascǎ, iar biserica era atotputernicǎ. De când respectǎ
poruncile învǎţǎturii bisericeşti, şi-au pierdut puterea; abstinenţa şi cumpǎtarea le vor
fi fatale: devenind respectabili nu mai sunt temuţi de nimeni. Pilduitor asfinţit al unei
instituţii!”.
Cioran vede aproape sfârşitul nu numai al Bisericii ca instituţie ( care face eforturi disperate
sǎ-şi pǎstreze privilegiile şi puterea), dar şi a religiei creştine: “Tocit pânǎ la urzealǎ,
creştinismul a încetat sǎ fie o sursǎ de uimire şi scandal, sǎ declanşeze crize ori sǎ
stimuleze inteligenţele. Nu mai provoacǎ spiritul, nu-l mai sileşte sǎ-şi punǎ întrebǎri:
neliniştile pe care le trezeşte, ca şi rǎspunsurile şi soluţiile sale sunt toropitoare: nici o
sfâşiere cu şanse în viitor, nici o dramǎ nu ar putea porni de la el. Creştinismul şi-a trǎit
traiul: de pe acum cǎscǎm pe cruce…nimeni nu mai vrea sǎ-l salveze, sǎ-I mai
lungeascǎ boala. Din ce ne locuise odinioarǎ adâncurile, a mai rǎmas doar un reflex de
suprafaţǎ care va merge sǎ îngroaşe rândurile experienţelor noastre ratate”.
Soluţiile pe care omul şi Biserica le cautǎ pentru a se salva, nu fac decât sǎ scurteze agonia.
“ Cǎutǎm suferinţa pentru a ne sustrage rǎscumpǎrǎrii, facem drumul izbǎvirii în sens
invers. Suntem o rasǎ superficialǎ”.
Despre Dumnezeu, el spune: “ lucrarea lui poartǎ stigmatul provizoratului, cu toate cǎ nu
timpul i-a lipsit. Dar nu e mai puţin adevǎrat cǎ primul nostru strǎbun ne-a lǎsat drept
moştenire repulsia faţǎ de Paradis, un loc în care se ştia totul, dar nu se explica nimic”.
Şi ca cinismul caracteristic al lui Cioran sǎ fie complet, el declarǎ: “ Cât timp va mai exista
un singur zeu în picioare, misiunea omului nu va fi încheiatǎ”.
Dacǎ despre celelalte capitole menţionate putem spune cǎ Cioran le-a tratat cu acea rǎutate
caracteristicǎ, dublatǎ de un profesionalism şi o interpretare unicǎ, despre ultimul capitol pe
care îl vom prezenta, Timpul, consider cǎ aceasta reprezintǎ principala preocupare filozoficǎ,
ascunsǎ cu grijǎ printre celelalte capitole.
 9 / 10

Deşi i-a dedicat cartea “ Cǎderea în timp”, Cioran evitǎ sǎ facǎ din aceasta vârful de lance al
carierei sale filozofice pentru cǎ: “ timpul nu-i fǎcut sǎ fie cunoscut, ci sǎ fie trǎit;
cercetându-l, scotocind în el, îl înjoseşti, îl transformi în obiect”.
A sesizat cǎ sunt mai multe feluri de timp, cǎ acesta nu este liniar:“ Cu cât înaintezi în viaţǎ
îţi dai seama cǎ nimic nu înveţi, ci regresezi în amintire. Este ca şi cum am imita o lume
pe care am trǎit-o cândva, identitatea cu noi înşine este o evoluţie întoarsǎ”, ci este
curbat, chiar rotund, cǎ odatǎ trecutǎ, “clipa” nu este iremediabil pierdutǎ: “ Îngrǎmǎdesc
timp trecut, îl fabric într-una şi arunc într-una în el prezentul, fǎrǎ sǎ-i dau rǎgazul sǎ-
şi epuizeze propria duratǎ. A trǎi înseamnǎ a fi supus magiei posibilului; dar când
percepi pânǎ şi în posibil un timp trecut ce va sǎ vinǎ, totul devine trecut virtual şi nu
mai existǎ nici prezent nici viitor”, cǎ existǎ timp în timp, ce poate fi condensat sau dilatat.
“ Am dorit prea mult timpul, pentru a nu-l falsifica. L-am izolat de lume, am fǎcut din
el o realitate independentǎ faţǎ de oricare alta, un univers solitar, un înlocuitor de
absolut”.
Simţind cǎ mesajele pe care urmeazǎ sǎ le lase posteritǎţii sunt mai multe decât capacitatea
lui de lucru, cǎ anxietatea (“care trateazǎ posibilul ca pe un deja-vu, nu e un fel de memorie a
viitorului ?”), împreunǎ cu celelalte probleme ale lui, a trebuit sǎ facǎ “ceva”.
“ Câtǎ vreme acţionǎm, avem un scop: acţiunea, odatǎ terminatǎ, ea nu are pentru noi
mai multǎ realitate decât scopul pe care-l urmǎream. Nu existǎ deci nimic coerent în
toate acestea, nu era decât un joc. Dar existǎ şi din aceia care au conştiinţa acestui joc;
chiar în timpul acţiunii ei trǎiesc concluzia în premise, rezultatul în virtual, subminând
gravitatea prin însǎşi faptul cǎ existǎ”.
A ştiut, a simţit cǎ nu aparţine timpului sǎu : “ceilalţi cad în timp, eu unul am cǎzut din
timp”, cǎ tot ce ştie şi declarǎ nu este rezultatul muncii sale: “viziunea mea despre lucruri
precede formarea mea intelectualǎ”, cǎ nu e bine “ sǎ stai prea mult sub copacul
cunoaşterii” şi cǎ “sclavii faraonilor care nu ştiau nimic, aveau pentru eternitate o
simţire mai ascuţitǎ decât savanţii noştri, care ştiu totul fǎrǎ sǎ cunoascǎ esenţialul”.
La întrebǎrile universale : cine a fost mai întâi? Oul sau gǎina ?, cine suntem?, de unde
venim?, în ce scop?, încotro ne îndreptǎm?, Cioran îşi justificǎ, în primul rând lui şi apoi
celorlalţi, rostul lui pe aceastǎ lume, cu care este complet incompatibil şi încearcǎ s-o scoatǎ
din amorţire din mersul monoton, ireversibil, pe urmele de paşi fǎcute de altcineva, prin
aceastǎ retoricǎ pe invers, prin întrebǎrile şoc pe care nimeni pânǎ la el nu şi le-a mai pus:
“ Ce fǎcea oare Dumnezeu în timp ce nu fǎcea nimic? Cum îşi folosea cumplitul rǎgaz
de dinaintea creaţiei?
Revenind la timp, Cioran a considerat cǎ dacǎ nu aderǎ la zbaterile celorlalţi de a face cât mai
mult şi în final de a reuşi cât mai puţin, se pare cǎ i-a reuşit politica, pentru cǎ a trǎit suficient
de mult, deşi proclama sinuciderea ca fiind singurul gest nobil al omului, a produs
suficient de mult şi de valoros, a primit (fǎrǎ sǎ le accepte), din partea societǎţii, premiile,
recunoaşterea şi gloria, meritate.
“În loc sǎ lǎsǎm timpul sǎ ne macine încetul cu încetul, noi, am gǎsi o cale sǎ îi sporim
efectul, adǎugând la clipele lui, pe ale noastre şi, în felul acesta, cu sau fǎrǎ voie, mizǎm
pe viitor, facem din el un panaceu, asimilându-l cu naşterea unui timp absolut diferit în
chiar interiorul timpului”.
 10 / 10

În final, ce se mai poate spune de Cioran, un gânditor de excepţie, care a reuşit sǎ sfǎrâme
atâtea şabloane, de gândire, de logicǎ, de comportament?
El însuşi este judecat, în mod paradoxal, prin şabloane.
Ne mândrim cu el când facem bilanţul valorilor risipite prin Europa şi prin lume, dar nu ne e
ruşine cǎ n-am reuşit sǎ le asigurǎm acestor oameni condiţii decente (oricum ei nu cereau
prea mult) sǎ-şi scrie opera în limba şi în ţara lor, pe care au iubit-o cu disperare.
Aceştia sunt citiţi şi studiaţi prea puţin, chiar deloc. În capul listei este însuşi Cioran, despre
care s-a citit “ Schimbarea la faţǎ a României” sau “ Pe culmile disperǎrii”, dupǎ care
urmeazǎ acele şabloane despre care am vorbit şi care l-au fǎcut sǎ fie evitat şi, pe nedrept,
marginalizat.
Este posibil ca acest tratament la care este supus, sǎ fie consecinţa multor adevǎruri greu de
digerat, pe care le scrie şi pe care omul şi, în special românii (deşi conştienţi de ele) preferǎ
sǎ nu le bage în seamǎ şi sǎ meargǎ mai departe ca şi când ele nu ar exista.
Îl consider pe Cioran, în literatura românǎ, cǎci filozofia nu prea existǎ, un fel de “ecleziast”,
care pune deşertǎciunea la rang de cinste, capitol care a scǎpat ca prin minune cerberilor
bisericii, de l-au lǎsat în Vechiul Testament.
Aşa şi Cioran a apǎrut şi a supravieţuit în mod miraculos, în special propriilor angoase şi va
rǎmâne spre disperarea multora ca un specimen exotic şi, pe care, doar atunci când acest
popor va reuşi sǎ-şi analizeze lucid şi intransigent problemele, când va fi nevoit ( din pǎcate)
sǎ stabileascǎ cu exactitate care-i este valoarea, prioritǎţile, opţiunile, raporturile cu noi înşine
şi cu ceilalţi şi apoi (printr-un miracol) sǎ separǎm grâul de neghinǎ şi sǎ cǎutǎm valorile de
pe unde le-am aruncat, sǎ le aşezǎm cu cinste în locul pe care-l meritǎ.
Şi, printr-un proces naţional de autoanalizǎ, sǎ reabilitǎm şi sǎ spǎlǎm “ruşinea “ de a fi
român, cu care Europa ne rǎsfaţǎ în ultima perioadǎ.
Cǎci, dupǎ cum spunea “eternul” Cioran:
“Conştiinţa, aceastǎ neparticipare la ceea ce eşti, aceastǎ capacitate de a nu coincide cu
nimic, nu era prevǎzutǎ în planurile creaţiunii.Omul o ştie, dar n-are curajul nici sǎ şi-o
asume pânǎ la capǎt şi sǎ piarǎ prin ea, nici s-o repudieze spre a se salva.
Strǎin de propria-i naturǎ, singur în el însuşi, rupt şi de lumea aceasta şi de cea de
dincolo, el nu aderǎ pe deplin la nici o realitate: cum ar putea s-o facǎ, de vreme ce nu-I
decât pe jumǎtate real?
O fiinţǎ fǎrǎ existenţǎ. Fiecare pas întru spirit înseamnǎ un pǎcat faţǎ de viaţǎ. Ca sǎ
refacǎ legǎtura cu lucrurile ar trebui sǎ punǎ capǎt aventurii conştiinţei !.
Îndepǎrtându-se de şirul fiinţelor, pe cǎile bǎtute ale mântuirii, inoveazǎ fǎrǎ încetare
ca sǎ-şi poatǎ menţine renumele de animal interesant”.