America hiperboreană

Ce multe ştim despre America! Ştim că primii locuitori ai celor două continente americane au
fost amerindienii (native indians), ştim că America a fost descoperită de Cristofor Columb,
care rătăcit în drumul său spre Indii a ajuns aici botezându-i pe localnici impropriu indieni.
Ştim că numele Americii vine de la navigatorul Amerigo Vespuci…şi câte altele mai ştim! Toţi
cunoaştem America, unii chiar mai bine decât România!
Sunt şi lucruri mai puţin cunoscute marelui public în legătură cu America! Sunt, să le
zicem aşa, nişte „îmbârligături” ale istoriei. Să amintim câteva dintre ele.
Ştiaţi de prezenţa romanilor în America? Sunt aproape sigur că foarte putini dintre
dumneavoastră au auzit de aşa ceva deşi… Savantul Robert Marks, preşedinte al Consiliului
American de Arheologie Subacvatică declara în 1982, prin intermediul agenţiei UPI, că în
timpul unor cercetări efectuate în largul portului brazilian Rio de Janeiro au fost descoperite
fragmente de vase şi amfore romane vechi de cca 2000 ani, răspândite pe o suprafaţă de
300m pătraţi? Prezenţa romană în America de Nord este certificată, de asemenea, printr-o
monedă romană republicană (sec IV î.Ch) descoperită în 1833,în largul portului Norfolk din
statul Virginia iar în1913, s-a descoperit, în statul american Illinois monedă romană datând
din sec II î.Ch!
Cred că destul de puţin cunoscută este şi prezenţa vikigilor danezi pe coastele
americane (sec X d.Ch). Şi mai puţini ştiu, probabil, că Danemarca se numea până târziu în
Evul Mediu Dania iar locuitorii ei Dani, denumirea de danezi apărând destul de târziu. O să
mă întrebaţi , ei şi ce-i cu asta? Este pentru că danii era unul dintre etnonimele sub care erau
cunoscuţi dacii în antichitate după cum ne informează Marea Enciclopedie Franceză. Prin
urmare, danii/dacii, războinici de temut, au ajuns în America.
Se speculează de asemenea că pe ţărmurii Americii au ajuns şi Cavalerii Templieri,
refugiaţi din faţa furiei lui Filip II şi a papei. Numele sub care acest dublu continent era
cunoscut acestora era Merica.
Multe noutăţi dintr-o dată, nu? Cu toate aceste „picanterii” ale istoriei influenţa romană în
America este nulă, deşi, din moment ce există monedele menţionate mai sus, înseamnă că
exista o viaţă organizată, în cadrul căreia se vindea şi se cumpăra; cea vikingă la fel. Peste
toate se ridică insă enigmaticele tradiţii, obiceiuri şi mituri ale amerindienilor, populaţia
băştinaşă a celor două Americi motiv pentru care se şi numesc „nativ indians” . Şi peste toată
puzderia de neamuri ale Americii de Nord, peste sofisticatele civilizaţii ale Americii de Sud şi
Latine se ridică umbra acelor virracochas, civilizatorii şi iniţiatorii Americilor, pe care, istoricii şi
mai ales atlantologii, îi identifică cu atlanţii hiperboreeni.
Miturile şi tradiţiile indienilor americani, fie ei din America de Sud fie din America de Nord
vorbesc despre lucruri ciudate în legătură cu aceşti civilizatori. Mulţi dintre dumneavoastră
veţi zice că bat câmpii la modul vesel…J Cu toate acestea virracochas există independent
de asta şi la fel şi faptele pe care le voi menţiona!
Surprizele miturilor

Cartea sacră a mayaşilor quiche numită Popol Vuh (Cartea Poporului) aminteşte despre
o Epocă de Aur a omenirii, timp în care exista un Paradis Terestru, în care oamenii trăiau
fără griji , plasat undeva în răsărit şi aflat sub conducerea Născătoarei şi a Făuritorului! De
asemenea, aflăm din acelaşi corpus de texte mayaşe că la plecarea lor zeii civilizatori au
spus poporului maya următoarele: „ Noi ne întoarcem la neamul nostru, Domnul Cerbilor se
şi află acum pe locul său, el se zăreşte acolo, în cer”. Ciudate informaţii ne mai transmit
mayaşii!
Aflăm dintr-un foc că paradisul maya se afla undeva în răsărit şi că acesta se afla sub
ocârmuirea Născătoarei şi a Făuritorului şi că neamul zeilor civilizatori era condus de Domnul
Cerbilor. Dacă paradisul terestru al mayaşilor care se afla sub conducerea Făuritorului ( şi a
Născătoarei) iar zeii lor se întorc în acest paradis din care au şi venit atunci înseamnă că
Făuritorul este acelaşi cu Domnul Cerbilor!
Din tradiţia neamului mayaş nahuatl aflăm un fapt şi mai surprinzător: Quetzalcoatl
(Şarpele cu pene) avea pilea albă şi era numit Yoali-Eequatl (Noapte-Vânt).. .Revenind la
Popol Vuh a mayaşilor quiche aflăm că primul vânt vine dinspre est „unde se află paradisul
terestru”… Prin urmare ştim că în limba nahuatl numele lui Quetzalcoatl desemnează Vântul
de Miazănoapte şi mai ştim de la mayaşii quiche , de aceasta dată, că paradisul terestru se
afla în est. Prin urmare avem direcţia din care a venit în America Quetzalcoatl! A apărut
dinspre est dar patria lui era în nord! Despre acelaşi Quetzalcoatl mai aflăm că pe langă
pielea albă, mai purta şi barbă şi era îmbrăcat în haină albă!
 Graham Hankok îl identifică pe acest Quetzalcoatl cu Virracocha adorat în regiunea
Callao, din jurul lacului Titikaka. Pentru a vedea şi certifica , o data în plus, originea lui
Quetzalcoatl trebuie să cităm o tradiţie a localnicilor: „Thumpa a părut în Altiplano în vremuri
străvechi , venind dinspre nord, cu cinci discipoli. Un bărbat alb, cu înfăţişare augustă, cu ochi
albaştri, cu barbă…”

Din alte mituri maya aflăm că oamenii din paradisul terestru „fiinţau şi rătăceau acolo,
în răsărit”
Cam destule nelămurite! Să vedem şi lămuririle de rigoare… că, deh , dacă spui de
unele chestii ciudate trebuie şi să le lămureşti tâlcul.
 Să pornim de la ciudatul Quetzalcoatl….. spre paradisul terestru. Numele său mayaş ne
trimite direct în extremul nord, limita cunoscută a Europei străvechi dincolo de care, ne spune
Herodot, nu se ştie ce se află şi cine locuieşte acele meleaguri. Ori limita lumii cunoscute
anticilor europeni era Istrul/Dunărea dincolo de care locuiau pelasgii-hiperboreii-atlanţii-
străvechii daci. Numele lui Quetzalcoatl spuneam că înseamnă vântul de miazănoapte prin
aceasta el fiind identic cu Boreas şeful clanului boreazilor, care erau preoţii cultului zamolxian
din Hiperboreea! Mai mult descrierea caracterelor sale tipologice, alb, cu barbă şi cu ochi
albaştri se potriveşte de minune tipului uman carpato-dunărean (v. Iisus, marele iniţiat din
Dacia) despre care Densuşianu ne spune că „(pelasgii) pletoşi, cu pielea albă şi cu ochii în
care se reflectau culoarea cerului şi a pământului” . Mai adăugăm că preoţii zamolxieni oficiau
îmbrăcaţi în alb!
Quetzalcoatl era reprezentat la amerindienii în discuţie sub două aspecte: Şarpele cu
pene şi şarpele dublu al creaţiei . Ambele reprezentări sunt prezente în simbolistica pelasgo-
geto-dacă. Pe Columna Traiană apare reprezentarea dragonului dacic ornat cu pene iar

cei doi şerpi sunt şerpii creaţiei ce se încolăcesc în jurul caduceului hermetic, pornind în
două direcţii diferite pentru a se reuni în vârful acestuia
Pentru a desemna şi mai clar originea lui Quetzalcoatl vom spune că Hiperboreea
apollinico-zamolxiană era plasată de toţi autorii antici în Dacia (v Dacia Hiperboreană) unde
era centrul Imperiului Pelasg şi al religiei Făuritorului şi Născătoarei! Fapt surprinzător miturile
maya ne spun că oamenii din paradisul terestru (Hiperboreea greacă) rătăceau acolo în
răsărit! Şi culmea că au dreptate! De ce? Pentru că după ce pelasgii şi-au organizat centrul
politico-administrativ şi religios la Dunărea de jos şi-au extins dominaţia binefăcătoare asupra
întregii Asii Mici şi Europe mai apoi pornind să colonizeze Orientul Mijlociu şi Îndepărtat.
Acest fapt este denumit de N. Densuşianu „marea migraţiune pelasgă” iar de V. Lovinescu
„marea migraţiune hiperboreană.
Dar cine era Făuritorul şi Născătoarea? Mitologia pelasgo-dacă moştenită de români ne
spune că oamenii s-au născut din Pământ şi din Cer. Când vine vorba despre aceste două
divinităţi, Făuritorul şi Născătoarea, tradiţiile maya de comun acord îi numesc „Inima cerului”
şi „Inima Pământului”! Mai mult tradiţiile pelasge ne spun că Cerul şi Pământul erau părinţii
celor dintâi oameni iar Asiu spune şi mai specific cu referire la Născătoare, că Pelasg primul
om, s-a născut din pământul negru pe crestele înalte ale munţilor! Ori pământul, străvechea
divinitate cunoscută sub numele de Geea/Dakia/ Dochia este descrisă de tradiţiile antice ca
mama educatoare şi născătoarea tuturor!
Că veni vorba de munţi…ştim că zeii popoarelor amerindiene din America de Sud
locuiau în munţi întocmai ca Dublul Zamolxe şi preoţii săi şi că cordiliera sud-americană
poartă numele de Munţii Anzi. Ciudat! Iordanes în Getica ne spune despre geţi „pentru aceste
victorii mari,…. Ei i-au numit pe conducătorii lor semizei, adică „anzi” şi nu simpli oameni” Să
fie o pură coincidenţă? Eu cred că nu, din moment ce prima ţară colonizată de
pelasgii/hiperborei a fost Sumerul unde regii purtau numele de En-Si, care aduce uimitor de
bine cu anzii dacilor şi cu locurile zeilor sud-americani– Munţii Anzi! Chestiunea devine de-a
dreptul ciudată atunci când citim la Densuşianu: „Ceriul şi Pământul erau cei dintâi zei
consacraţi ai lumii vechi. Lor, pentru prima oară, li s-au dedicat vârfurile cele mai înalte ale
munţilor, dealurilor şi promontoriilor, cu deosebire înălţimile, unde se adunau norii şi se
formau precipitaţiile. În munţi se aflau templele şi altarele lor, aici li se aduceau sacrificii, după
un rit arhaic misterios, aici se celebrau festivităţile religioase”

Într-una dintre tradiţiile menţionate mai sus, Făuritorul, aspectul masculin a lui Zamolxe
din perspectiva noastră, devine Domnul Cerbilor. Devine de-a dreptul ciudat atunci când
vedem că cerbul are un caracter sacru atât la pelasgi cât şi la români! În colindele româneşti
culoarea sură a cerbului îi conferă suveranitatea sacră iar pe una dintre stemele muşatinilor,
stema oraşului Baia, prima capitală a Moldovei, apare un cerb decapitat.
 Mai mult, muntele sacru unde se afla Columna Cerului, Axa Lumii despre care grecii
spuneau că se află în Hiperboreea/ paradisul terestru al bibliei şi de-a lungul căreia
comunicau energiile vitale ale Cerului şi Pământului (Inima cerului şi Inima Pământului) era
plasat în Dacia şi se numea Kogaion! Tocmai acest munte atât de sfânt al antichităţii străvechi
şi clasice dacă este privit dinspre nord oferă o surpriză uimitoare: culmile sale formează
imaginea schiţată a unui…cerb! Iată cum Făuritorul devenit Domnul Cerbilor se identifică cu
Zamolxe. Şi chiar mai mult, Ardealul, teritoriul ce se deschide dincolo de Kogaion, se numea
în vechea limbă Hardeal ceea ce înseamnă Casa Domnului!
America de Sud oferă şi alte surprize care trimit la patria de origine a zeilor lor.
Incaşii de această dată ne rezervă o surpriză… rasială! Primii locuitori ai Perului aveau
grupa sanguină A necunoscută în America de sud pană la venirea europenilor. Există ipoteza
cum că conducătorii incaşilor vorbeau o limbă secretă cu echivalenţi şi în limba sanscrită.
Numai că arienii care au invadat India punând bazele culturii vedice erau ..pelasgii conduşi
aici de către prinţul Rama! Având în vedere grupa sanguină pomenită nu putem deduce decât
că vechii incaşi erau … europeni-pelasgi din paradisul terestru Hiperboreea….
„Stela bărboşilor” descoperită în La Venta în 1940 de către Matthew Stirling… Aceasta
reprezintă imaginea unui om de tip caucazian cu nasul proeminent şi cu o barbă lungă şi
stufoasă. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul celorlalte figuri caucaziene descoperite în La
Venta. Una era sculptată, în basorelief, pe o placă de piatră, aproximativ circulară, cu
diametrul de circa 1 m. Îmbrăcat cu un fel de pantaloni mulaţi pe corp, trăsăturile sale erau
cele ale unui anglo-saxon. Avea o barbă deasă şi ascuţită şi purta pe cap o cuşmă ciudată.
Acestea ni le spune G. Hankok.
Eu fac următoarea observaţie: toate aceste figuri poartă barbă. Grecii, romanii,
sumerienii egiptenii antici nu purtau podoabă facială, unii dintre ei precum egiptenii şi
amerindienii fiind spâni! Menţiunea caucazian elimină din start tipul viking şi cel celt. Ciudat
este însă faptul că peruvienii poartă iţari ca şi vechii daci şi români actuali. Vedem că acelaşi
port era valabil şi pentru olmeci a căror capitală era la La Venta! Iar cuşma este simbol al
distincţiei nobiliare la daci fiind purtată de tarabostes şi de imaginea lui Zamolxe întruchipată
de Sfinx! Cuşma era simbolul nobleţei la pelasgi!!! Iar pentru a vedea tipul „caucazian” despre
care am vorbit aruncaţi o privire Imaginii lui Decebal de pe Columna lui Traian.
Alte surprize din… America de Nord

Prezenţa dacilor în America de Nord poate fi certificată prin existenţa a două toponime
derivate din rădăcina DAC: Dakota de Nord (North Dakota) şi Dakota de Sud (South Dakota).
Ori, se ştie că singurul popor ce purta această denumire, în toată antichitatea şi până în Evul
Mediu târziu, sunt locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, a căror ţară se numea Dacia.
Mai ştim , de asemenea, că teritoriul locuit de un popor, oricare ar fi acesta, capătă
denumirea stăpânilor lui: Imperiul persan de la persani, Imperiul roman de la romani,
România de la români, Ungaria de la unguri, etc. Mai ştim că pentru unele izvoare antice
Dacia era percepută ca Dakia. Deci, rădăcina „Dak” (sub această formă), aşa cum apare ea
în toponimul Dakota, are suport real.

Denumirea statelor Dakota este însă una compusă din Dak+ sufixul ota. Ce însemne
acesta? Oricine cunoaşte un pic de gramatică românească va fi uimit de faptul că multe nume
româneşti au terminaţia „ota”, a-ul final devenind „ă” (Albotă, Arnota, Laiotă, Vlahotă). În toate
cazurile menţionate pentru limba română terminaţia „otă”/”ota” are semnificaţia de „mic”. În
cazul nostru, după ce am spus toate acestea putem observa că denumirea Dakota, aplicată
teritoriului locuit de indienii Dakota, nu înseamnă altceva decât…dacii mici!
După Marea Enciclopedie Franceză indienii Dakota, pentru că vorbeau o limbă Sioux, au fost
incluse de către alţi amerindieni în marea uniune de triburi Sioux. Numai că numele de
Dakota se aplică în mod special uniunii de triburi ce stăpânea cursul superior am fluviului
Mississippi, întinzându-se în vest până la Munţii Black Hills şi mai departe până în Munţii
Stâncoşi, având ca graniţă nordică Canada iar limita sudică fiindu-le râurile Big Sioux şi la
Plata. De aici putem deduce că etnonimul Dakotas a existat de sine stătător înainte de
includerea sa în marea uniune a triburilor Sioux de vreme ce se aplica unei populaţii ce se
putea delimita geografic pe un anumit teritoriu. Şi ca să continuăm în acelaşi ton este bine să
menţionăm că unul dintre statele americane locuite de indienii Dakota în trecut, purta si mai
poartă numele de Montana. Foarte ciudat, pentru că în limba română actuală o zonă pe a
cărei teritoriu se află munţi se numeşte montană. Ori Montana este un stat american muntos!
Sioux este considerată cea mai mare uniune de triburi din America de Nord Numele său
provine din rădăcina „Siu”. Tocmai aceasta este ciudăţenia lor! Pentru că sub denumirea de
SIU erau cunoscute de către chinezi triburile de Yue-Tchi (geţi) ce ocupau un teritoriu imens
ce se întindea din Asia Centrală până la Oceanul Pacific.
Există încă cel puţin două surprize în America de nord. Anume: tribul indienilor chaeyenne a
cărui denumirea seamănă uimitor de mult cu cea a tribului dac al Caenilor şi statul american
Illinois. Această ultimă denumire americană nu vi se pare că seamănă uimitor de mult cu
toponimul Ilion, aplicat cetăţii pelasgo-traco-dace Troia?

Obiceiuri şi tradiţii… nord americane

Şi la acest capitol avem surprize! Toate popoarele indienilor nord americani cred în Marele
Spirit. Aceasta este cunoscut de cele mai multe ori sub numele de Manitou (pronunţat Manitu)
Acest Manitou este considerat zeul suprem de către amerindieni el fiind stăpânul Veşnicelor
Plauri ale Vânătorii, unde mergeau războinicii după moarte. Din foarte ciudat pentru că
Zamolxe, Marele Zeu al dacilor le spunea acestora, prin intermediul marilor săi preoţi că:” nici
el (marele preot-n.n),nici oaspeţii lui şi nici urmaşii acestora în veac, nu vor muri, ci se vor
muta numai într-un loc unde, trăind de-a pururi, vor avea parte de toate bunătăţile” pentru a
vă dumiri că aşa stau lucrurile şi la indienii americani aruncaţi o privire asupra unor cărţi pe
care probabil le-aţi citit cu plăcere în copilărie: Ultimul Mohican, Hiawathaha, etc. Mai mult
chiar numele Manitou ar putea avea legături cu Zamolxe!
Densuşianu ne spune despre Zamolxe/ Saturn că în calitate de stăpân al lumii de dincolo se
numea Manes denumire ce desemna pur şi simplu, la origine, sensul de „mare”. Mai mult la
romani, care moşteniseră credinţele lor de la etruscii plecaţi din Apuseni în mil III î. Ch, mani
erau spiritele străbunilor plecaţi pe lumea cealaltă Prin urmare, Saturn/Zamolxe, mai mare
peste spiritele strămoşilor plecaţi era chiar Marele Spirit! Mai mult, Manitou pare a fi un nume
compus din Mani/Manes + tou survenit probabil prin aliteraţia lui ta. Iar ciudat pentru că unul
dintre epitetele lui Saturn/Zamolxe era chiar Tatăl cu variaţiuni româneşti precum Tătar, Tartar
iar particula Tou/tu/ta din Manitou desemnează tocmai calitatea de părinte a acestuia.
Indienii îl desemnau pe Manitou ca pe un vultur, de fapt simbol al regalităţii la toate
popoarele antice, numai că vulturul era şi emblema lui Zeus /Deus Pelasgicul care era
Zamolxe!

La daci, Zamolxe era reprezentat ca un şarpe iar este cunoscută onomastica indiană care
prevalează în nume precum Şarpele cel Mare, Micul Şarpe. Chiar neamul indienilor Dakota
se autodenumea cu titlul de Little Snakes (Şerpii Mici) Ca şi putere, forţă divină manifestată
pe pământ, simbolul lui Zamolxe era ursul iar indienii americani purtau nume Mare Urs, Şapte
Urşi, Micul Urs. Din legendele menţionate de V. Lovinescu aflăm că tatăl moldovenilor este un
taur/bour alb ori nume ca taur, bizon, ruda a bourului şi zimbrului, sunt fregvente la
amerindienii nord americani.

Întocmai cum la pelasgi şi la daci existau nume Diogenes sau Zalmodegikos, Diuspor fiecare
în legătură cu Marele Zeu. Lupul este un alt element existent atât în tradiţiile dacice cât si în
cele amerindiene fapt deosebit mai ales într-o zonă în care nu există lupi ci numai coioţi,
rudele fricoase ale lupilor. Ştim că numele dacilor derivă din cuvântul traco-frigian daous care
înseamnă lup, ori, lupul este unul dintre cele mai răspândite nume la indieni iar la români
chiar există numele de familie şi patronimul Lupu! Mai mult, Lupul era un simbol zamolxian,
Apollo/Zamolxe fiind numit şi Lykaios!

Adăugăm aici nişte identităţi de cultură care din nou pun pe gânduri. Ritmul tam-tam-urilor
amerindieni care impuneau mişcările dansurilor sacre amerindiene se aseamănă uneori până
la identitate cu acompaniamentul „dobelor” ce acompaniază colindele, incantaţiile sacre ale
românilor!
Platon ne vorbeşte la daci despre practica descântecelor în vindecările de anumite boli, iar
vraciul indian tocmai acesta făcea descânta bolnavul pentru a alunga spiritul rău (boala) care
se cuibărise în corpul pacientului. Mai mult englezii i-au numit pe vracii indieni medicine-man
adică un soi de medici „empirici” şi chiar şi azi la românii de la sate mai este valabilă
„medicina babelor” ce foloseşte descântece şi fel de fel de obiecte magice. Dar aceşti vraci
erau si deţinătorii cunoaşterii sacre, a ritualurilor, tradiţiilor şi legendelor, ei înşişi având în
dotare un arsenal de obiecte magice. Toate bune numai că avem şi noi nişte vraci cu obiecte
magice în dotare şi care umblau pe nori – solomonarii. Să nu uităm că în ritualurile acestor
vraci amerindieni fumul/norii joacă un rol crucial uneori!

Acestea fiind spuse vom încheia pe tonul pe care am şi început. Indienii lenapi din neamul
delewarilor credeau că: „Toate acestea s-au petrecut tare demult pe pământ, dincolo de
Oceane (!), la începutul începutului. O mică observaţie: dacă primul Ocean , căci se foloseşte
Oceane şi nu Ocean desemnează Oceanul Atlantic celălalt desemnează ce? În trecut
Dunărea era cunoscută sub numele de Okeanos Potamos sau Fluviul Ocean!
În încheiere, sunt de părere că prezenţa civilizatoare a Atlanţilor/hiperboreilor/ pelasgilor de la
Dunărea de Jos în America este un fapt cât se poate de plauzibil datorită tocmai identităţilor
pe care le-am menţionat.
Şi pentru că vor fi mulţi care vor zâmbi din colţul gurii când vor citi acest articol, repet, în
limbajul ardelenesc, drag mie: Nu-i musai să mă credeţi! Io mi-am zâs numai părerea! J

Bibliografie:

1. Eugen Delcea, Secretele Terrei. Istoria începe în Carpaţi, Ed Obiectiv, Craiova

2. N. Densuşianu, Dacia preistorică, ed Arhetip,Bucureşti,2002
3. Dan Apostol, Atlantida şi Pacifida. Amintiri din noaptea timpului, ed RAI, Buc
4. Alexandru Pele, Etnonimele românilor. Dac, get, Ed Abaddaba, Oradea,2000

zamolxe