Universitatea “Lucian Blaga”.

Sibiu

Facultatea de Drept “Simion Barnutiu”

REFERAT
TEMA:
“Despre infractiuni si pedepse
de CESARE BECCARIA”

Studenta:Mîţu Angela, gr.nr.III

*SIBIU 2011*
 INTRODUCERE
O incercare de a determina locul operei lui Cesare Beccaria in evolutia dreptului penal nu poate
fi conceputa, ni se pare, fara o prealabila infatisare a izvoarelor si trasaturilor fundamentale ale
dreptului penal feudal.

Beccaria creeaza, distrugind; el loveste in temeliile dreptului material si procesual penal feudal,
surpindu-le si, atacand, fixeaza totodata principiile unui drept nou, asezat pe alte baze. Ceea ce
ratiunea si umanitatea ii arata ca trebuie sa fie este la antipodul a ceea ce este; de aceea, mai intii
trebuie sa darime si sa curete terenul de ruine,apoi va construi. Constructia sa, nedesavirsita
desigur, mai mult schitata, nu se ridica pe un loc gol; pentru a-i intelege bazale si arhitectura ,
trebuie sa stim ce a fost inaintea ei, ce a inlocuit.

Dreptul penal feudal, asa cum il aflam in cea de-a doua jumatate a secolului al XVIII-lea,
atunci cind Beccaria isi elaboareaza lucrarea, este produsul unei lungi evolutii istorice. Comun in
trasaturile sale generale principalelor popoare ale Europei, el nu iesise inca din perioada pe care
– datorita atrocitatii si barbariei pedepselor, dominate de o conceptie vindicativa, ca si cruzimii
unora din actele de procedura- unii autori au denumit-o „barbara”. Sistemul incriminarilor si
pedepselor sale, ca si sistemul procesual corespunzator, fusesera faurite si se dezvoltasera
treptat, in mare masura necodificat, sub influenta obiceiurilor, a dreptului roman si a celui
canonic, a unor acte legislative izolate si, in sfirsit ca rod al comentariilor unor juristi din secolele
anterioare.

Lucrarea lui Beccaria anticipeaza cuceririle dreptului modern, aplicind idei umanitare si
rationale, relevind importanta prevenirii delictelor, cerind un mai mare respect pentru drepturile
acuzatului, abolirea torturii si a pedepsei cu moartea si aratand ca esentiala in aplicarea pedepsei
trebuie sa fie estimarea vatamarii provocata de delicvent si nu atit individului lezat.

Dar, Cesare Beccaria mai poate fi amintit si pentru ideile sale estetice pe care le-a exprimat in
lucrarea Ricerche intorno alla natura dello stile.Amplificind doua eseuri literare publicate in
revista „Il Caffe”, el a tiparit acest mic tratat despre stil in 1770. El isi propune sa reinoiasca
vechile precepte estetice, apropiind mai mult arta de realitate si viata. Arta in conceptia lui
Cesare Beccaria, tipica de altfel pentru intreg iluminismul italian, trebuie sa aiba si un scop
pedagogic, sa invete, sa educe masele largi, sa se apropie de sentimentele si de necesitatile
poporului, sa se apropie, in fond, de problemele continutului, parasind cautarea exagerata
exclusiva a formei.

Cesare Beccaria va ramane insa pentru totdeauna in istoria culturii umane pentru cartea sa
unica, Dei delitti e delle pene, act de acuzare a trecutului, vast rechizitoriu impotriva justitiei
arbitrare, viu documentar al epocii in care a trait si mai ales monument al ratiunii umane.
 INFRACTIUNEA SI PEDEAPSA

In cartea sa, Cesare Beccaria ar vrea ca legilesa-si gaseasca originea in ratiune. Scopul prim al
legilor este de a asigura “cea mai mare fericire raspindita la cei mai multi”.Acela care, in finalul
cuvintului Catre cititor, se autodefineste ca un “ pasnic iubitor al adevarului”,nu considera
ratiunea de stat ca fiind superioara intereselor individuale ale persoanei umane. Pentru Beccaria
statul este totalitatea indivizilor si binele statului trebuie sa coincida cu binele cetatenilor care il
alcatuiesc. Aceste concluzii se desprind cu claritate din citatul urmator si care, sintetizeaza
dialectic si scopul lucrarii: “Moartea este oare o pedeapsa cu adevarat utila si necesara pentru
siguranta si buna ordine a societatii? Tortura, chinurile sint oare juste, si ating ele scopul pe
care si-l propun legile? Care este cel mai bun mijloc de prevenire a infractiunilor? Aceleasi
pedepse sint oare deopotriva de utile in toate timpurile? Ce influenta au ele asupra
moravurilor?Aceste problem merita sa fie dezlegate cu acea precizie geometrica , careia nu-I
pot resiza ceata sofismelor, elocventa seducatoare si indoiala sfioasa. Daca n-as avea alt merit
decit acela de a fi cel dintii care a prezentat Italiei, cu o claritate mai amre si mai
convingatoare, ceea ce alte natiuni au indraznit sa scrie si incep sa practice, ma voi considera
fericit; dar daca, sustinind drepturile oamenilor si ale adevarului de neinvins, as contribui la
smulgerea din spasme si din chinurile mortii a vreunei victim nenorocite a tiraniei sau a
ignorantei, deopotriva de fatale, binecuvintarile si lacrimile unui singur nevinovat frematind de
bucurie m-ar mingiia de dispretul oamenilor”

In acest act de acuzare a legislatiei existente pe atunci care este cartea lui Beccaria, se demasca
cruzimea legilor, inumanitatea procedurilor, arbitrarul judecatorilor. Dupa Beccaria, determinare
delictelor si a pedepsellor trebuie sa fie codificate cu o precizie geometrica. Stabilirea gravitatii
unui delict trebuie facuta dupa importanta prejudiciului social cauzat. Beccaria se ridica violent
impotriva acelora care confunda idea de justitie cu asprimea si cu salbaticia, impotriva sistemului
inchizitorial si torturii, cea mai inumana ramasita a barbariei. Dupa cum el se ridica si impotriva
pedepsei cu moartea de care se serveau adesea si in mod arbitrar stapinitorii timpului pentru
oprimarea libertatilor individuale, argumentind ca ideea inchisorii pe viata, deci pedeapsa
perpetua este mai greu de acceptat si de indurat decit ideea mortii, pedeapsa intradevar capital,
dar instantanee. Dar acest capitol, cel mai important de altfel al lucrarii lui Beccaria, ii ofera
posibilitate autorului de a construi un extraordinary rationament, imaginindu-se pe el insusi in
locul intractorului.

In realitate aceasta pagina (46) reprezinta o ascutita demascare a starilor de lucruri ale Italiei
contemporanesi a justitiei de clasa : “Ce fel de legi sint cele pe care trebuie sa le respect eu, legi
care lasa o distata asa de mare intre mine sic el bogat? El imi refuza un gologan pe care i-l
cersesc, si se sustrage poruncindu-misa fac o munca pe care n-o cunoaste. Cine a facut aceste
legi? Niste oameni bogati si puternici care niciodata n-au binevoit sa viziteze mizerabilile colibe
ale celor saraci, care niciodata n-au impartit o pine mucegaita inmijlocul nevinovatelor suspine
ale copiilor lor infometati si al lacrimilor sotiei”. Iar indemnul final este de-a dreptul
revolutionar: “Sa rupem aceste legaturi funeste pentru cei mai multi si folositoare citorva tirani
indolent; sa atacam nedreptatea la izvorul ei …”.

Cesare Beccaria nu a ramas niciodata indiferent fata de inegalitatea si nedreptatea sociala.

Nobilii, clericii si privilegiile lor formeaza adeseori tinta atacurilor sale directe.

In XXVII al lucrarii sale, Cesare Beccaria se va mai ridica inca o data impotriva justitiei de
clasa asupritoare in sistemul social contemporan: “Nici cel mare, nici cel bogat nu trebuie sa
aiba putinta de a rascumpara atentatele impotriva celui slab si a celui sarac…” Iar mai departe,
prefacindu-se ca nu vrea sa analizeze daca distinctia ereditara dintre nobili si oameni de rind e
folositoare intr-un duvernamant, daca nobilimea nu e un cerc inchis, daca inegalitatea este
inevitabila sau utila societatii, daca este mai bines a se perpetueze sau sa se stinga, Cesare
Beccaria declara: “Ma voi limita la examinarea pedepselor cuvenite acestei paturi sociale,
afirmind ca ele trebuie sa fie aceleasi pentru primul si pentru ultimul cetatean…”.

De altfel, potrivit conceptiilor inaintate ale iluminismului rational si active, Beccaria avea sa
elogieze si munca,aratind ca: Guvernele intelepte nu inaduie,in sanul muncii si al iscusintei,
inactivitatea sociala”. Cu cita violenta nu i-a demascat el pe “trintorii”, pe paraziti, care puteau
fi atit reprezentantii inaltului cler, cit si al nobilimii.

Si mai clar isi ridica puternica lui voce in acest act de acuzare a vechilor orinduiri, a justitiei
arbitrare, in secventa Cum se previn infractiunile, aratind ca oamenii trebuie sa cunoasca limitele
responsabilitatii lor, sa nu traiasca in nesiguranta si ignorant: “Vreti sa preveniti infractiunile?
Faceti ca legile sa favorizeze nu atit clasele de oameni, cit pe oameni insisi…” In acelasi
paragraph Beccaria sublinia marele rol al educatiei in prevenirea delictelor “In sfirsit cel mai
sigur dar cel mai dificil mijloc de a preveni infractiunile este sa se perfectioneze educatia…”.

Lucrarea lui Beccaria anticipeaza cuceririle dreptului modern, aplicand idei umanitare si
rationale, relevand importanta prevenirii delictelor, cerand un mai mare respect pentru drepturile
acuzatului, abolirea torturii si a pedepsei cu moartea si aratand ca esentiala in aplicarea pedepsei
trebuie sa fie estimarea vatamarii provocata de delicvent societatii si nu atit individului lezat.
 PRINCIPIILE TEORIEI PEDEPSEI
Teoria pedepsei este, fara indoiala, partea cea mai importanta a doctrine lui Beccaria, nu numai
pentru contributia sa, aproape imediata, la umanizarea dreptului penal- o data cu consacrarea
principiilor formulate de el in legislatia pozitiva, - ci si pentru ca aceste principii nu au incetat, in
general de a fi actuale. Iata-le, infatisate succind:

 Primul principiu : legalitatea pedepselor.

“Numai legile pot stabili pedepsele privitoare la infractiuni…”; “…o pedeapsa care depaseste
limita fixate de legi inseamna o pedeapsa justa plus o alta pedeapsa “. Judecatorii nu pot aplica
deci alte specii de pedeapsa decit cele prevazute de lege pentru fapta savirsita si nu pot fixa
pedepsei alese o alta intindere sau un alt mod de executare decit cele de asemenea stabilite prin
lege. Sistemului pedepselor arbitrare, Beccaria ii substituie astfel sistemul pedepselor legale.

Constanta sa preocupare pentru cea mai stricta respectare a legalitatii- atat sub aspectul
incriminarii cit si al pedepsei- il determina pe Beccaria sa ajunga la o concluzie extrema:
interdictia interpretarii legilor de catre judecatori. Legea trebuie aplicata in litera ei, caci nimic
nu este mai primejdios decit “sa se consulte spiritului legii “. Fiecare om are punctual sau de
vedere,deosebit in moment diferite; pretinsul spirit al legii ar depinde deci de logica, buna sau
rea, a judecatorului, de violenta pasiunilor sale, “de toate acele forte marunte care schimba
aparentele oricarui obiect in sufletul nestatorinic al omului”.Este nevoie de un cod fix de legi,
care sa fie respectate in literal lor; in acest fel nu vom vedea aceleasi infractiuni pedepsite de
acelasi tribunal, in mod diferit, in moment deosebite, supusii nu vor fi “expusi micilor tiranii ale
multora” si vordobindi “acea securitate personala, care… este scopul pentru care traiesc
oamenii in societate…”.Interpretul legitim al legii este suveranul, nu judecatorul, caruia I se cere
doar sa o aplice fara sa o interpreteze.

Aceasta pozitie extrema- al carei fundament teoretic era doctrina separatiei puterilor,
formulate de precursorii ideologici ai revolutiei burgheze din Franta- nu poate fi inteleasa decit
ca o reactive fata de doctrina dominant pe atunci, care, servind interesele feudalitatii, recunostea
judecatorilor dreptul de a suplinifara scrupul lacunele legii penale; ea reflecata teama burgheziei
progresiste – evident justificata- fata de interpretatea “creatoare” a judecatorilor feudali ¹.

“Acolo nu exista vreun cetatean in defavoarea caruia sa fie ingaduit a se interpreta o lege, cind
e vorba de bunurile, de onoarea ori de viata sa”². Beccaria generalizeaza acest principiu,pe care
Montesquieu il socotea propriu numai guvernamintului republican.

_________________________

¹ Vezi Szabo Imre, Interpretarea normelor juridice , Edittura Stiintifica, Bucuresti, 1964, p. 17
² Despre spiritual legilor, vol. I, cartea VI, cap. II, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1964

 Al doilea principiu: egalitatea pedepselor

Legea trebuie sa prevada aceleasi pedepse pentru toate persoanele vinovate de aceeasi
infractiune, indiferent de conditia sau situatia lor sociala. Pedepsele “trebuie sa fie aceleasi
pentru primul si pentru ultimul cetatean”; nobilul sau cel bogat nu trebuie “sa se teama mai
putin decit altii cind e vorba de a viola conventiile care l-au ridicat deasupra altora”.

La epoca in care scria Beccaria, egalitatea legala a pedepselor, care azi ni se pare fireasca, era o
simpla revendicare a spiritelor laminate; pedepsele difereau dupa rangul infractorilor: de o alta
specie, mai usoara, sau de aceeasi specie, dar mai blinde in executare pentru nobili; de o specie
mai grea, sau, oricum, mai dureroasa in executare pentru cei din starea a treia.

In aceste conditii, proclamarea principiului egalitatii pedepselor a insemnat un atac direct

impotriva privilegiilor nobilimii, iar recunoasterea lui legislative, in cursul Revolutiei franceze,
una din marile cuceriri in domeniul penal.

O observatie se impune totusi: egalitatea legala a pedepselor- adica statornicirea in abstract in

lege, a unor pedepse egale pentru fiecare infractiune abstracta indiferent de persoana
faptuitorului- nu inseamna niciodata o egalitate reala. Infractorii resimt in mod diferit
consecintele aceleiasi pedepse, in raport de situatia sociala, de starea materiala sau de insusirile
lor fizice ori psihice individuale. Beccaria pare a-si fid at el insusi seama de aceasta realitate: “…
egalitatea pedepselor nu poate fi decit extraordinara, ele fiind in realitate deosebite pentru
fiecare indivvid …”.O egalitate in oarecare masura reala nu poate fi obtinuta decit pe calea
individualizarii pedepselor de catre judecatori; dar Beccaria nu recunoaste judecatorilor un
asemenea drept.

 Al treilea principiu: personalitatea pedepselor

Numai cel vinovat de savirsirea infractiunii poate fi pedepsit: pedeapsa aplicata infractorului nu
trebuie sa atinga direct alte personae. Nu poate exista raspundere penala pentru fapta altuia.

In conceptia lui Beccaria, raportul de drept penal, nascut din savarsirea infractiunii, se leaga
intre individual infractor si societate. Este vorba deci de o responsabilitate sociala, in sensul ca
numai el singur raspunde pentru faptele sale; nici familia sa, nici orasul in care s-a nascut sau a
trait nu pot fi responsabile. Toate vechile forme ale responsabilitatii collective trebuie abolite.

 Al patrulea principiu: moderatia pedepselor

Pedepsele trebuie sa fie moderate, pentru ca scopul lor “nu este de a chinui si a lovi o fiinta
sensibila, nici de a desfiinta o infractiune care a fost savarsita”,ci, “acela de a-l impiedica pe
infractor sa aduca cetatenilor sai noi prejudicii si de a-i abate pe altii de la savirsirea unor
fapte asemanatoare”,;or, pentru ca o “pedeapsa sa aiba efectul dorit este de ajuns ca suferinta
pricinuita de pedeapsa sa depaseasca beneficiul pe care il adduce infractiunea… Tot ce intrece
aceasta masura e deci inutil si, ca atare tiranic”. Trebuie alese deci nu numai “acele pedepse”,
dar si “acea metoda de a fi aplicate”, care, “pastrand proportia, vor face o impresie cit mai
puternica si cit mai durabila asupra sufletelor oamenilor si cit mai putin chinuitoare asupra
corpului vinovatului”

Moderatia pedepselor- asa cum o intelege Beccaria – poarta atat asupra calitatii, cit si asupra
cantitatii acestora. Dar el are grija sa atraga atentia ca masura pedepselor nu poate fi stabilita in
abstract, ci depinde de civilizatia si moravurile fiecarui popor. Ideea fusese exprimata de
Machiavelli.

Beccaria sustine, ca pedeapsa cu moartea nu este legitima, deoarece omul, nefiind indrituit sa
dispuna de propria lui viata, niciodata n-a putut ceda societatii dreptul sau la viata sau consimti la
stirbirea lui prin contractual social. Acest argument a fost amplu combatut. S-a aratat astfel ca,
desi libertatea este un drept tot atat de inalienabil ca si viata, Beccaria, in contradictie cu sine
insusi, considera legitima pedeapsa privatiunii de libertate.1

Intelegand probabil el insusi vulnerabilitatea argumentarii sale cu privire la nelegitimitatea

pedepsei cu moartea, Beccaria demonstreaza, in continuare, ca aceasta nu este nici utila, nici
necesara. Rigoareapedepsei, arata el, produce mai putin efect asupra spiritului omului decit
durata ei, sensibilitatea este mai mult si mai constant atinsa printr-o impresie usoara, dar
frecventa, decit printr-o zguduire violenta, dar trecatoare. Pedeapsa cu moartea este funestra
pentru societate, caci prin exemplele de cruzime pe care le da oamenilor inaspreste moravurile;
opinia publica condamna pedeapsa cu moartea si dispretuieste pe calau, desi el indeplineste o
indatorire oficiala, in interesul public. Doar in doua cazuri aplicarea pedepsei cu moartea este
justificata: atunci cind, desi privat de libertate , infractorul are inca asemenea relatii si o
asemenea purtare “incat atinge securitatea natiunii” si atunci cind “moartea lui are adevaratul
si singurul mijloc de a-i abate pe ceilalti de la savirsirea infractiunilor”

 Al cincilea principiu: inevitabilitatea si promptitudinea pedepsei

Efectul preventive, care este scopul legii penale, depinde mai mult de certitudinea pedepsei decit
de severitatea sistemului represiv; ceea ce slabeste constringerea psihologica pe care o exercita
pedeapsa este nu moderatia acesteia, ci speranta de a o putea evita. “Unii dintre cele mai
puternice frane ale infractiunilor nu este cruzimea pedepselor, ci inevitabilitatea lor”.
“Certitudinea unei sanctiuni, desi moderata, va face totdeauna o impresie mai puternica decat
frica produsa de alta mai grozava,unita cu speranta impunitatii”.

Dezvoltand logic toate consecintele principiului formulat,Beccaria ajunge astfel sa propuna

masuri defavorabile invinuitului,care ar putea sa para o negare a spiritului de umanitate ce

³ Vezi G.Filangieri, Scienza delle legislazione, Napoli, 1780-1785, cartea III, cap.V, p.II.
1
domina intregul sau sistem;dar nu trebuie sa pierdem din vedere ca,in conceptia sa,certitudinea
pedepsei – pe care aceste masuri tind sa o asigure – este accesoriul necesar al unor pedepse
moderate.

Efectul preventive al legii penale depinde nu numai de certitudinea pedepsei,ci si de

promptitudinea aplicarii ei.Cu cat momentul aplicarii pedepsei este mai apropiat de momentul
savarsirii infractiunii, “cu atat este mai puternica si mai durabila in sufletul omului asociatia
acestor doua idei,infractiune si pedeapsa;incat,incetul cu incetul,el ajunge sa se considere pe
una drept cauza,iar pe cealalta drept efect necesar,inevitabil al ei “.Pe de alta parte,este drept si
uman ca “chinurile inutile si crude ale nesigurantei “ si durata detinerii preventive sa fie cat mai
mult cu putinta scurtate.

Corelarea principiului promptitudinei pedepsei cu principiul legalitatii in sensul sau cel mai
larg,duce la concluzia ca aplicarea celui dintai nu poate sa aiba ca efect o judecata rapida,dar
facuta cu incalcarea legii;Beccaria nu formuleaza expres aceasta concluzie,dar ea este pe linia si
in spiritual gandirii sale.

 Al saselea principiu:proportia dinte infractiuni si pedepse.

“Trebuie sa existe o proportie intre infractiuni si pedepse”.Daca pentru doua infractuni care
vatama societatea in mod inegal s-ar stabili pedepse egale,pe de o parte,”oamenii nu vor
intampina un obstacol mai puternic in savarsirea infractiunii mai grave,daca de aceasta este
legat un avantaj mai mare”,iar,pe de alta parte,nu se va mai “face nici o deosebire intre aceste
infractiuni” si se vor “distruge sentimentele morale”.

Ideea nu este noua.In dreptul roman se admitea ca pedeapsa trebuie masurata dupa
delict:poena commensurari debet delicto.Montesquieu, in Despre spiritul legilor,consacrase un
capitol special acestui subiect.

Beccaria concepe practice realizarea principiului enuntat prin intocmirea a doua scari:una a
infcatiunilor si alta a pedepselor corespunzatoare celor dintai.

Pedeapsa – arata,in acelas sens,Beccaria – trebuie “sa fie cat mai conform posibil cu natura
infractiunilor”.De aceea,infractiunile contra persoanei trebuie pedepsite cu pedepse
corporale,infractiunile contra onoarei – cu infamia,contra – cu confiscarea marfii prohibite
precum si a marfurilor care se afla impreuna cu ea;furtul deasemenea,ar trebui sanctionat cu o
pedeapsa pecuniara,dar cum aceasta este “infractiunea mizeriei”,pedeapsa cea mai potrivita este
– robirea temporara “a muncii si a persoanei” faptuitorului fata de societate.Cel de-al doilea
criteriu – care intra in funciune atunci cand,dupa ce s-a stabilit natura pedepsei,este vorba de a I
se determina intinderea - reprezinta contributia lui Beccarie.Pedeapsa,odata stabilita,natura
sa,trebuie sa fie proportional cu paguba,ce s-a cauzat societatii prin comiterea
infractiunii.Prejudiciul social constituie,intr-adevar,in conceptia lui Beccaria ,”masura
infractiunii”;el se apreciaza desigur,desi Beccaria nu spune expres,in functia nu numai de
paguba materiala,care uneori poate sa nu existe,dar si de intinderea tulburarii,de ordin material si
moral,ce s-a pricinuit.

Valoarea teoriei lui Beccaria rezida,ni se pare,nu in elemental de imprumut,ci in cel

original.Nu intotdeauna este posibil sa se realizeze o similitudine perfecta intre natura pedepsei si
natura infractiunii.De altfel,eficacitatea unei asemenea pedepse – o adevarata forma renascuta a
talionului – este,de multe ori,indoelnica.

Formuland aceste principii,Beccaria,stiind prea bine ca organizare si functionarea represiunii

nu sunt suficiente pentru reducerea si lichidarea criminalitatii;el isi da seama ca,alaturi de un
system de masuri penale trebuie sa se instituie sis a actioneze un sistem eficient de masuri
preventive.Dar nu numai atat : accentual trebuie pus pe prevenire,nu pe represiune.Scopul
principal a oricarei bune legislatii trebuie sa fie prevenirea infractiunilor,nu pedepsirea
lor.Pedeapsa unei infractiuni nu poate fi socotita “cu adevarat justa (adica necesara) atata
vreme cat legea nu a intrebuintat cel mai bun mijloc cu putinta,in inprejurarile date ale unei
natiuni,ca sa o previna”.

Complexul de masuri sociale educative

Beccaria dezvolta si propune unele masuri practice.Dupa parerea lui,garantia prevenirii

infractiunilor consta in statornicirea unor ordini in care instructiunea sa mearga maina in maine
cu libertatea;inmultirea incriminarilor,considerarea ca infractiuni al unor “actiuni indiferenta” nu
impiedica tulburarile si dezordinea,nu previne infractiunile,ci creeaza altele noi.O prevenire reala
nu poate fi realizata decat printr-un complex de masuri social-edicative,in randul careia aseaza:
elaborarea unor legi simple si clare,redactate pe intelesul tuturor, “care sa favorizele nu atat
clasele,cat oamenii insisi”; raspandirea culturii si a stiintei in randurile maselor largi;combaterea
viciilor cu ajutorul educatiei;formarea unui mare numar de magistrate cinstiti,independent si
interesati in respectarea legii;recompensarea virtutii;in fine,si inainte de toate,perfectionarea
educatiei.Alaturi de aceste masuri cu character general,alte masuri specifice pot contribui la
prevenirea anumitor categorii de infractiuni.Astfel,el propune:scaderea taxelor vamale,ca mijloc
de a preveni contrabanda;infiintarea unei banci publice,inregistrarea publica a tututror
contractelor si crearea posibilitatii de a se consulta documentele,ca mijloace de prevenire a
falimentelor;formarea unor garzi pe cartiere,ca mijloc de a preveni infractiunile contra linistei
publice.

Beccaria a inteles in mod just ca fenomenul infractional nu poate fi combatut numai prin
pedepse.El a inteles,deasemenea,importanta precumpanitoare a masuilor sociale,economice si
educative in lupta impotriva criminalitatii.Nu se poate nega,pe de alta parte,nici caracterul
progresist,nici utilitatea unora din masurile propuse de el.Dar Beccaria nu vede limitele eficientei
acestui complex de masuri,si crede,in mod eranat,ca ele sun suficiente pentru prevenirea
infractiunilor.