Plumb – George Bacovia

Simbolismul este curentul literar al începutului de secol XX care pune accent pe latura estetică a literaturii. Curentul apare in Franța la sfârșitul secolului al XIX-lea
ca o reacție antiromantică și antiparnasiană, inițiatorul lui fiind Jean Moreas, autorul articolului considerat manifest literar, intitulat „Simbolismul” (1886). Curentul
literar promovează conceptul modern de poezie și are drept caracteristici respingerea prozaismului ( a locurilor comune) și a expresiei discursive – poezia fiind arta
de a simți –, cultivarea simbolului care să exprime corespondențele, afinitățile între diferite elemente ale universului, folosirea sugestiei pentru exprimarea acestor
corespondențe prin cultivarea senzațiilor coloristice, muzicale sau olfactive, înclinația spre stări sufletesti nedefinite, spre visare, proiecție diafană. Simbolismul
impune muzicalitatea interiorizată prin folosirea refrenului, a laitmotivului sau prin predilecția pentru anumite sunete, deschiderea față de un anume fel de inovații
formale, cum este versul liber, sau preferința pentru anumite teme și motive:motivul targului provincial ca element al izolarii, motivul evadarii in taramuri
misterioase, tema calatoriei, tema naturii receptate ca un peisaj interior, un loc al corespondențelor, o stare sufletească, motivul ploii si al toamnei, cel al solitudinii
ființei (o solitudine elegiacă și intimă), motivul instrumentelor muzicale, al iubirii și al nevrozelor, precum și „spleen”-ul (amestec de tristețe, dezolare și plictiseală)
ca modalitate de manifestare a singurătății.
Simbolismul romanesc, al carui teoretician a fost Alexandru Macedonski, cunoaste mai multe etape.
Prima dintre ele este etapa experiențelor, a tatonărilor, cea în care își desfașoară activitatea Al.Macedonski, a cărui operă nu este in ansamblu simbolistă, Mircea
Demetriad, Traian Demetrescu, Stefan Petica, Dimitrie Anghel.
A doua etapa este constituită de direcția pseudosimbolistă promovată de revista „Viața nouă”(1905) și îl are ca teoretician pe Ovid Densusianu, autorul unei poezii
citadine opuse celei sămănătoriste.
Există, de asemenea, o etapă a simbolismului exterior minulescian, Ion Minulescu nefiind un poet simbolist de substanță, prin viziune și sensibilitate, ci mai ales prin
mijloacele folosite, prin tehnică si motive.
A patra este aceea a simbolismului autentic bacovian, reprezentată deci prin creația lui George Bacovia, care cultivă simbolul, un simbolism depresiv implicând
sugestia melodică interiorizată, precum și teme și motive tipic simboliste: motivul târgului provincial, al singurătății, al nevrozei, al peisajului interiorizat etc.
Reprezentativă pentru creația bacoviană este și poezia „Plumb”, care a fost publicată la 1 octombrie 1911 în revista „Versuri”, sub pseudonimul George Andoni,
inclusă apoi in volumul „Plumb” din 1916, căruia îi dă și titlu.
Ea a fost considerată de critici un fel de artă poetică a lui Bacovia, conținând exprimate in versuri notele esentiale ale universului bacovian. Totodata, poezia pune in
evidență o viziune despre lume tipic simbolistaâă atât prin tema abordată, prin stările eului liric, cât și prin procedeele artistice specifice simbolismului.
Tema poeziei face trimitere la condiția unui solitar, a unei conștiințe înspăimântate de lumea în care trăiește, fiind deci centrată pe ideea izolării poetului, a ființei
umane, în general, într-o lume terifiantă, aproape neverosimilă.
Ideea exprimă melancolia, dezolarea, chiar spaima celui condamnat să traiască într-o astfel de lume distrugătoare.
Titlul conține cuvântul „plumb”, de fapt termenul-cheie al poeziei. El apare in șase dintre cele opt versuri ale poeziei(excepție făcând versul 3 din fiecare strofă).
Cuvântul-titlu concentrează în sine o mulțime de semnificații:culoarea cenușie, greutatea apăsătoare, totul fiind legat de dimensiunea funerară și valoarea magică, de
simbol al lui Saturn. Astfel, poetul reusșește să sugereze atmosfera grea, starea sufletească apăsătoare, monotonia, angoasa, teama de un spațiu închis, auster și
dezorientarea provocată de acesta.
Spatțiul acesta limitat este definit chiar din primul vers prin structura „sicriele de plumb”, accentuat în versul 3 prin altă sintagmă: „stam singur in cavou”.
Cadrul temporal nu este precizat, dar aspectele macabre, vântul și frigul din cavou sunt elemente care sugerează o dimensiune nocturnă, corelată cu spectrul morții.
Poezia este structurata in doua catrene, fiecare evidentiind cate un plan al existentei: unul exterior si altul interior, sentimental. Realitatea exterioara esste descrisa si
in prima strofa prin cuvinte ca „sicriu”, „cimitri”, „cavou”, simboluri ale unei lumi care il determina pe individ la izolare si la singuratate intr-un spatiu sufocant,
inchis, apasator. Cuvantul „plumb” este asociat sicrielor (simbol al mortii, al izolarii de tot ce este viu), florilor (simbol al imaginii palide a vietii pe cale sa se stinga)
si coroanelor (alt simbol al mortii – coroane mortuare care scartaie sinistru in bataia vantului). „Funerarul vestmant” vine si el sa izoleze acest spatiu aflat sub semnul
iminentei mortii, in care nu poate patrunde decat vantul, un element al unui univers haotic aflat in descompunere. Macabrul acestui spatiu este sporit de scartaitul
sinistru al coroanelor de plumb.
Strofa a doua ilustreaza un univers interior degradat, prin sintagmele „amorul de plumb” ce „dormea intors”. Aici participiul „intors” poate semnifica atat zadarnicia
acestui sentiment pe care poetul incearca inutil sa-l salveze, cat si intoarcerea spre apus, spre moarte. Sentimentul nu mai este posibil, pentru ca aripile care inseamna
zbor, inaltare sunt de plumb, acesta semnificand un zbor in jos, o cadere sura si grea. De ddata aceasta, „florile de plumb”, sintagma care apare si in prima strofa,
semnifica falsa iluzie a salvarii unui sentiment condamnat pieririi. Asa se exprima tipatul deznadajduit al poetului („si-am inceput sa strig”), asociat senzatiei de frig
(„si era frig”) pe care o simte priveghind in singuratate langa „mort”, langa amorul pierdut, sinonim aici cu neputinta in fata mortii, a distrugerii, a degradarii
interioare („stam singur langa mort”.
Statutul de confesiune lirica al poeziei este evidentiat de prezenta persoanei intai a verbului „stam”, marca a eului liric, si prin adjectivul pronominal „meu”, prin care
se individualizeaza un discurs cu semnificatii generale.
Atmosfera poemului este de infern tipic bacovian, care incorseteaza eul liric: viata lasa locul sentimentelor apasatoare, oboselii psihice, imposibilitatii implinirii
idealului, dar si tristetii, disperarii, starii de nevroza, sugerate prin verbele „sa strig”, „scartaiau”, sau pustietatii sufletesti, incremenirii interioare, exprimate prin
verbul „a fi” alaturat substantivelor „vant” si „frig”. Toate aceste stari sufletesti sunt de durata, se prelungesc intr-o nedeterminare temporala, in vesnicie, fapt pus in
evidenta prin folosirea imperfectului: „dormeau”, „stam”, „era”, „scartaiau”, „dormea”.
Ceea ce da originalitate textului este simetria. Astfel, primul vers al fiecarei strofe incepe cu verbul „a dormi” la imperfect, sintagma „flori de plumb” se intalneste
in versul al doilea din fiecare strofa, iar cuvantul „plumb” este peste tot, in cele mai diverse structuri; „sicriele de plumb”, „coroanele de plumb”, „amorul meu de
plumb”, „aripile de plumb”, simetric repartizate la sfarsitul penultimelor versuri ale celor doua strofe.
Acestei simetrii lingvistice ii corespunde una imagistica si stilistica, pentru ca de fiecare data substantivul „plumb” apare ca determinant al unui regent cu care
formeaza o metafora sau un simbol, cu semnificatii identice sau apropiate, insa in planuri diferite ale esistentei – unul exterior si altul interior.
In privinta versificatiei, se observa rima imbratisata si prezenta aceluiasi cuvant – „plumb” – in ambele strofe, in rima versurilor 1 si 4, poezia capatand astfel un ton
grav, o sonoritate surda datorita consoanelor finale. In schimb, rima „strig” – „frig”, cu sonoritatea ei stridenta, ne duce cu gandul la un tipat de deznadejde, de
disperare.
Prezenta verbelor la timpul imperfect confera muzicalitate poeziei, ele sugerand un geamat continuu, nepotolit („dormeau”, „dormea”, „stam”, „scartaiau”,
„atarnau”). Ritmul, mai ales iambic, imbinat cu peonul si amfibrahul, nu face decat sa sporeasca – pana la absurd – sentimentul de deznadejde trait de eul liric.
Dupa cum se observa, in aceasta poezie exista numeroase trasaturi specifice simbolismului. Astfel, se constata mai intai atmosfera sumbra, apasatoare, asociata unor
aspecte exterioare care declanseaza angoasa determinata de singuratate sau de imposibilitatea implinirii prin iubire.
Apoi, exista numeroase simboluri, plumbul fiind simbolul central al poeziei. Acesta apare inca din versul incipient: „Dormeau adanc sicriele de plumb”, in care i se
asociaza cel al sicrielor, fiind astfel prezent inca de la inceput motivul mortii vazuta ca un somn adanc. Simbolurile acestea ca si ale cimitirului, al cavoului, ca si
motivele singuratatii, ale frigului sau ale vantului accentueaza asupra starii de izolare, a unui spatiu inchis, sufocant.
Imaginile vizuale dominate de cenusiu („flori de plumb”) se alatura celor auditive („scartaiau sicriele de plumb”) sau tactile („si era vant”, „si era frig”), toate
sugerand o atmosfera tipic simbolista. De aceeasi natura sunt si laitmotivul „stam singur”, sonoritatile lugubre obtinute prin aglomerarea unor consoane, repetitia
ssubstantivului „plumb” in diferite structuri metaorice si paralelismul sintactic realizat intre cele doua strofe.
Prin toate aceste aspecte, poemul „Plumb” este, indiscutabil, o capodopera a liricii bacoviene si, în general, a poeziei simboliste, dezvăluind o sensibilitate ieșită din
comun, ilustrată prin structuri expresive de excepție, toate puse in slujba realizării unei viziuni despre lume tipic simbolistă.