Scriitorul Pascal Bruckner, în vârstă de 63 de ani, supranumit „filosoful actualităţii“, identifică rolul

iubirii în noul discurs politic. „Confuzia dintre domeniul privat al iubirii şi cel public, al politicii, a
ajuns să fie alarmantă“, spune Bruckner. Cel mai recent titlu apărut în româneşte al cunoscutului
scriitor şi eseist francez este intitulat „Paradoxul iubirii“ şi a apărut la Editura Trei.

„Adevărul": Scrieţi despre iubire de peste treizeci de ani, iubirea e prezentă în aproape toate cărţile
dumneavoastră. De ce preferaţi acest subiect? E unul frumos, dar care poate fi, deseori, alunecos.

Pascal Bruckner: E foarte alunecos! Iubirea - şi fericirea -, sunt subiectele principale ale timpului
nostru, în Europa de Vest. Valorile care au rămas valide în ciuda laicizării Europei. Sunt insule de
sacru, e tot ce ne-a rămas. Am distrus restul, însa iubirea continuă să fie învaluita de sacralitate.
Supravieţuieşte, iar noi ne ţinem cu dinţii de iubire fiindcă ştim că ea ar trebui să fie punctul culminant
al împlinirii societăţii noastre. Poţi avea succes, poţi câştiga o mulţime de bani, dar dacă nu există
cineva care să te iubească te vei simţi un ratat. Iubirea e sacră: admitem că cea mai frumoasă parte a
vieţii noastre e cea în care suntem iubiţi şi îi iubim pe ceilalţi şi că iubirea e cea mai imporantă reuşită
în viaţa personală.

Sunteţi un scriitor antrenat: vi se întâmpla, totuşi, să aveţi temeri create de generalitatea subiectului,
atunci când vă documentaţi, sau chiar în timp ce lucraţi la o carte?

Ce se întâmpla când scrii despre iubire este că resimţi riscul banalului: toată lumea scrie despre iubire.
Astfel, ori rişti să repeţi ce au spus alţii înaintea ta, ori să reduci lucrurile la un nivel de „revistă" - o
publicaţie lunară, un săptămânal sunt pline de articole despre bărbaţi şi femei, despre dragoste. Apoi, să
scrii despre iubire îti pune la încercare atenţia: trebuie să fii prudent să nu eşuezi în locuri comune, sau
să nu rămâi încâlcit într-un limbaj dificil. E necesar să fii clar şi profund în acelaşi timp. Iar acesta e cel
mai alunecos capitol...

Cum ştiţi că sunteţi original, aveţi o metodă prin care testaţi asta, faţă în faţă cu dumneavoastră?

Mă întorc la propriile experienţe în iubire. Dacă frazele vin din inima şi din mintea ta, lucrurile nu se
mai reduc la a-ţi face conştiincios temele şi documentul devine o carte despre propria viaţă. Scrii
despre amintirile tale, cu sentimentele pe care ele ţi le trezesc în prezent.

Cât de dureros e să retrăiţi ceva din trecut de fiecare dată când scrieţi?

A scrie, în sine, e dureros! O carte echivalează cu o suferinţă. Mai întâi trebuie să înramezi subiectul,
apoi să-l îmbraci în cuvinte, să eviţi repetiţiile. De fapt, mai direct spus, dacă mi-e permis să mă exprim
astfel: să scrii e o pacoste! (Râde) Paradoxal, pe cât e de dureros, pe-atât e de incitant... Fiind o pasiune,
sunt obligat să-i cedez; fiind dureros, sunt obligat să înving. Căci adevărata suferinţă ar fi să nu mai
scriu nimic.

Aveţi un top al celor mai „dureroase" cărţi?

Aş putea spune că da. „Tentaţia inocenţei", la care am lucrat în 1995, o carte grea şi care mi s-a părut
lungă, a fost cea mai dureroasă.

Din ce vă recuperaţi energia consumată prin scris?

Lucrez la o carte cam doi ani. De recuperat, mă recuperez prin viaţă... Plec în vacanţă des - din punctul
acesta de vedere sunt un francez pur-sânge, mă dedic vacanţelor, nu ratez niciuna, că e Crăciun, Paşte,
sau vacanţa de vară. Cânt la pian, fac joging, merg la schi, practic alpinismul.

Aţi studiat pianul?

Nu, am lucrat la un piano bar în timpul studenţiei. Trebuia să cânt cam 15 piese de la opt seara până la
miezul nopţii.

O lecţie de disciplină.

Aşa e, dar aveam partituri şi făceam însemnari, şi după o vreme cântatul se transformase în ceva
mecanic. Acum mai cânt din când în când pentru mine şi îmi face plăcere, deşi, recunosc, cânt mereu
acelaşi lucru: Erroll Garner - „Misty", Richard Rodgers - „Blue Moon", Anton Karas - „The Third
Man"... Majoritatea clasici, ştiţi, genul acela de muzică pe care oamenii, clienţii o cer. (Râde)

Într-un pasaj din „Paradoxul iubirii" vă referiţi la felul în care politicienii au început să se folosească de
iubire ca temă în discursurile lor. „Un popor nu mai este condus, ci este răsfăţat, legănat", scrieţi.

Se aplică foarte bine şi comunismului, unde tot răul era construit în numele iubirii, într-un spirit frăţesc
- eram popoare de fraţi şi surori - şi, cu toţii ştim care a fost deznodământul. În democraţie, în ultimii
douăzeci de ani, liderii politici se folosesc de limbajul iubirii, cu intenţii pozitive, vor să ne mângâie.
Rezultă un paradox, este deconcertant pentru că nu-l rogi pe preşedintele tău sau pe prim-ministru să te
iubească, de la politicieni aştepţi să atingă nişte ţinte precum sănătatea, securitatea ori transportul.
Confuzia dintre domeniul privat al iubirii şi cel public, al politicii, a ajuns să fie alarmantă.

Deci vorbim despre o nouă capcană a politicii: iubirea?

Totul porneşte de la seducţie. Liderii politici vor mai întâi să ne seducă, după aceea vine un fel de
sentimentalism - pe care îl regăsim pretutindeni -, în combinaţie cu violenţe atroce. Liderii adoră să ne
vorbească în termeni de prietenie, de afecţiune. Nu ştiu cum e în România, dar în Franţa, la fel ca în
Statele Unite ale Americii, la televizor nici nu mai există nume, doar prenume! Eşti Barack, Pascal sau
Samantha... Se creează o familiaritate care poate părea plăcută, dar, până la urmă, oamenii nu te ştiu, nu
ştiu cine eşti şi te vor fi uitat după câteva minute.

Ce a înlocuit, în politică, din punct de vedere istoric, seducţia prin iubire?

Ordinea antică. Un sistem în care toate relaţiile erau construite pe convenţii şi, în funcţie de statutul
social, vorbeai cu oamenii după un anumit protocol. Iubirea şi afecţiunea nu intrau în discuţie, ele
ţineau de domeniul privat. Oamenii erau obligaţi să se adreseze cu „domnule" sau „doamnă". La acea
vreme nu exista această tiranie a intimităţii. Astăzi, toată lumea vrea să fie aproape de oricine, nu mai
există bariere, ori frontiere, cu toţii suntem prieteni şi ne iubim, ne pupăm - în Franţa orice bărbat se
pupă cu orice bărbat, în strânsă prietenie! Asta nu se întâmpla când eram eu tânăr. Aşadar, se pupă ca
mafioţii din filmele americane celebre, şi după aceea se omoară, îsi omoară cei mai buni prieteni.
Această îmbratisare, această căldură mediteraneană a devenit globală.

Volumul „Paradoxul iubirii“ poate fi găsit în librării începând din această săptămână

"Astăzi, toată lumea vrea să fie aproape de oricine, nu mai există bariere ori frontiere, cu toţii suntem
prieteni şi ne iubim.''
Pascal Bruckner scriitor

„Mintea e un servitor necredincios"

Vă sâcâie să fiţi identificat mai ales ca autor al romanului „Luni de fiere"?

Poate în România, nu şi în Franţa. Fiecare ţară are preferinţele ei. Sunt conştient că „Luni de fiere" a
fost un vârf al începutului carierei mele, însa francezii sunt mai ataşaţi de lucrările de nonficţiune. E o
viziune diferită. Cum mă simt când sunt identificat ca autor al romanului „Luni de fiere"? Mă simt
bine. Întotdeauna e bine să fii cunoscut prin cărţii tale. Doar că, uneori, te plictiseşte să ţi se amintească
de cărţile pe care le-ai scris demult.

De când aţi început să aveţi succes, a trebuit să scrieţi şi cărţi la comandă?

Niciodată.

Spuneaţi într-un interviu că succesul e o neînţelegere. Care e esenţa acestei neînţelegeri în ceea ce
priveşte propriul succes?

Nu ştiu. Mă gândesc de fiecare dată că succesul ţine, mai degrabă, de momentul în care publici. Nu
contează doar să scrii o carte bună, ci şi s-o scrii la timpul potrivit. Dacă ratezi momentul, chiar dacă ai
scris ceva bun, receptarea va fi diferită. De aceea spun că este o neînţelegere. De fapt, nu vei şti
niciodată de ce o carte a prins mai bine, şi o alta nu.

Când a ieşit pe piaţă „Luni de fiere", romanul a şocat publicul român din cauza erotismului explicit.
Erau anii '90, abia ieşisem de sub comunism... Şi publicul francez a fost incitat de această apariţie. Aţi
premeditat-o, de ce aţi ales să scrieţi acest roman?

În primul rând, „Luni de fiere" m-a eliberat de o poveste personală, pe care o trăisem timp de doi ani.
Voiam să mă debarasez de această povară care a însemnat un consum enorm, psihologic vorbind. Mă
despărţisem de o tânără şi simţeam nevoia să scriu despre asta. Fără să ştiu, la acel moment, ce formă
va lua povestea. De ce am scris „Luni de fiere"? De ce scriem cărţi, până la urmă? E o întrebare pe care
şi eu mi-o pun. În ziua de azi, toată lumea scrie cărţi, dar nimeni nu le citeşte! Doar publicul e cel care
face ca o carte să fie necesară.

Distingeţi o diferenţă de receptare în rândul cititorilor dumneavoastră, odată cu trecerea timpului, cu

schimbul de generaţii?

O întrebare bună. Cred că cea mai mare preocupare a unui scriitor ar trebui să ţină de public, să fie
atent să câştige cititori din generaţii diferite. Dacă ai doar cititori dintr-o singură generaţie, atunci ştii că
îmbatrânesti cu ei, mori odată cu ei. E deprimant când ţin o prelegere sau vorbesc la o conferinţă şi văd
că majoritatea oamenilor din sală sunt cărunţi...

Cum simţiţi diferenţele dintre publicul în vârstă şi cel tânăr?

Cititorii în vârstă sunt întotdeauna tentaţi mai degrabă să polemizeze pe marginea ideilor, în timp ce
tinerii sunt înclinati să discute despre experienţele din spatele cărţii. Pentru cititorii tineri, o carte e un
mijloc de a trăi mai intens. Cititorii în vârstă deja şi-au consumat vieţile, aşa că aşteaptă de la tine, ca
scriitor, o opinie, nu o experienţă.

Ce vă place cel mai mult la mintea dumneavoastră?

O iubesc când funcţionează repede! (Râde) Dar adevărul e că mintea mea nu funcţionează tocmai
atunci când am nevoie, deci foarte des sunt absent. Există o expresie în franceză care descrie momentul
când cineva îti spune ceva şi nu eşti în stare să-i dai o replică deşteaptă. Replica vine întotdeauna două
ore sau două zile mai târziu. Mintea e hiperactivă când n-ai nevoie să fie aşa şi înceata când ar trebui să
fie rapidă. E ca un servitor necredincios.

În „Palatul chelfănelii" (1986), parabolă tragi-comică a relaţiei dintre popoare şi conducătorii lor, eraţi,
în scris, mult mai jucăuş decât sunteţi astăzi. De ce aţi renunţat la această latură jucăuşă?

Aveţi dreptate, cărţile recente sunt mult mai serioase. Nu ştiu de ce am renunţat la felul jucăuş de a
scrie. Ce ştiu e că am rămas jucăuş în viaţa reală: fac o grămadă de glume proaste în fiecare zi.

În literatură vă preocupă ideea de limită. În viaţa personală, ce limite nu aţi depăşit niciodată?

Sunt o mulţime limitele de netrecut - mă consider o persoană civilizată. De exemplu, n-aş ucide
niciodată pe cineva. În viaţa reală, iubirea e însa teritoriul unde poţi depăşi o mulţime de limite fără să
încalci vreo lege. Iubirea ţine doar de două persoane, sau, uneori, de mai multe...

Ce limite aţi depăşit şi v-a plăcut?

În general, îmi place să-mi depăşesc propriile limite fizice. Urc pe munte, fac alpinism, încercând să
trec dincolo de puterile propriului organism - mă simt extraordinar când pot să fac ceva de care nu
credeam că sunt în stare.

Trăim într-o societate asaltată de veşti catastrofice: criză economică, revolte sociale, cutremure. Starea
de normalitate a ajuns să pară un lux. Cum trăiţi acest tip de presiune?

Trăim un sentiment perpetuu de anxietate. Întrebarea e: de ce? Nu mai avem graniţe, nu mai există
crime în masă, iar nivelul prosperităţii e rezonabil. Trăim mai mult. Ce fac ştirile care ne invadează
vieţile în orice moment, prin ecranul televizorului? Generează insecuritate. Starea aceasta de alarmă e,
mai ales, indusă mediatic. Continui să cred că, în ciuda crizei, viaţa noastră este mai bună acum decât
era cu un secol în urmă. Riscul este ca media să ne transmită o percepţie greşită despre realitate, să ne
descurajeze în a reacţiona potrivit, echilibrat. Viaţa în Europa e mai bună decât oriunde în lume.

"Sunt obligat să cedez scrisului. Fiind dureros, sunt obligat să înving. Căci adevărata suferinţă ar fi să
nu mai scriu nimic.''
Pascal Bruckner scriitor

Figură-cheie a intelectualităţii pariziene

Pascal Bruckner s-a născut la Paris în 1948. Figură-cheie a intelectualităţii pariziene, Bruckner a scris
eseuri precum „Mizeria prosperităţii", „Euforia perpetuă", „Noua dezordine amoroasă". În România
este celebru mai ales prin romanele sale: „Iubirea faţă de aproapele", „Hoţii de frumuseţe" (Premiul
Renaudot 1997), „Luni de fiere", „Căpcăunii anonimi", sau „Palatul chelfănelii". Cel mai recent titlu
apărut în româneşte este „Paradoxul iubirii".