DEFINIREA TOXICOLOGIEI CA ŞTIINŢĂ Şl RELAŢIILE El CU ALTE

DOMENII DE STUDII

Etimologic se poate defini ca ştiinţa care se ocupă de toxici. Este o disciplină cu baze
atât biologice cât şi chimice puternice. Toxicologia are o sferă destul de largă de preocupări
plecând de la prepararea unor substanţe toxice necesare precum substanţele antidăunători
(pestidde) şi substanţele toxice de luptă (STL) şi, continuând cu studiul proprietăţilor
fizico-chimice şi termodinamice şi al „parcursului" în organism al oricăror substanţe străine
acestuia (xenobiotice) de la pătrundere până la eliminare (toxicocinetică), cu punerea la
punct a metodelor de identificare şi dozare a xenobioticelor şi metaboliţilor acestora, cu
stabilirea mecanismelor de acţiune toxică la nivel molecular şi celular şi, terminând cu
combaterea şi prevenirea efectelor toxice ale xenobioticelor.
Farmacistul este singurul specialist care are la îndemână toate instrumentele necesare
acestor studii complexe. El este singurul capabil să „vizualizeze" drumul parcurs de un
xenobiotic în organism (aşa cum o face cu medicamentele în vederea optimizării acţiunii lor
terapeutice), slujindu-se de o etapă importantă a acestuia şi anume biotransformarea pentru a
înţelege mecanismele intime de acţiune toxică, activările toxice şi detoxifierile efectuate de
sistemele enzimatice din organism.
Domeniile de specialitate înrudite, care se află într-o relaţie dinamică cu eco
toxicologia si cu toxicologia -reciproc profitabilă sunt:
- chimia legală: stabileşte cauzele intoxicaţiei, procedează la identificarea şi
dozarea toxicului şi consfinţeşte în general toate acestea într-un raport de expertiză;
- farmacologia: multe din mecanismele de acţiune farmacodinamică explică şi acţiunea
toxică, multe acţiuni toxice sunt exacerbarea unor efecte farmacodinamice;
- biochimia: asigură cunoaşterea sistemelor enzimatice, a inducţiei şi inhibiţiei
enzimatice care este indispensabilă pentru lămuriri şi precizări pentru transformarea
xenobioticelor ca şi pentru explicarea mecanismelor de acţiune toxică;
- morfo- si fiziopatologia: contribuie prin descrierea modificărilor patologice şi
funcţionale a sistemelor şi organelor;
- chimia substanţelor naturale şi de sinteză farmaceutică): asigură
cunoaşterea unor aspecte oncogenetice şi filogenetice,
structura şi proprietăţile fizico-chimice ale xenobioticelor naturale şi de sinteză; -
- terapia intensivă a intoxicaţiilor acute ca parte integrantă a toxicologiei
chimice: stabileşte diagnosticul şi măsurile de tratament de urgenţă şi antidotic în
cazurile de intoxicaţii acute accidentale sau de suicid;
- medicina muncii: dă indicaţii asupra modalităţilor de diagnostic şi tratament
al intoxicaţiilor profesionale (cronice);
- laboratorul clinic : furnizează metodele de determinare a unor parametri
biochimici uzuali, frecvent modificaţi în intoxicaţii acute sau cronice;
- chimia analitică: asigură arsenalul de bază al metodelor de identificare şi dozare a
xenobioticelor rămânând ca acestea să fie selecţionate, adaptate sau chiar remodelate
pentru a corespunde cerinţelor analizei toxicologice, şi anume determinarea de cantităţi
infinitezimale de substanţă (de ordinul y sau chiar mai mic), inclusiv în probe biologice;
- genetică şi imunologie: asigură abordarea cauzelor cancerogenezei şi
mutagenezei precum şi aspectelor imunotoxicologice (instalarea hepatitei toxice imune);
- psihologie si psihiatrie care permit înţelegerea fenomenelor de obişnuinţă şi
dependenţă în toxicomanii.
Din această desfăşurare de domenii adiacente reiese şi abordarea mai dificilă a
studiului toxicologiei de către specialişti cu un bagaj sumar de cunoştinţe în direcţiile
menţionate.
Din numărul mare de xenobiotice studiate până în prezent sub aspectele lor
toxicologice, substanţele medicamentoase reprezintă un număr relativ mic (circa 10%). Se
înţelege de ce toxicologia nu poate fi considerată o variantă de farmacologie pentru doze
toxice.
Problema se complică dacă ţinem seama că potenţialul toxic al unei substanţe
depinde nu numai de structura, proprietăţile ei şi cantitatea pătrunsă în organism, ci şi de
frecvenţa de contact a organismului cu xenobioticul, starea normală sau patologică a
organismului care a suferit impactul toxic, particularităţi de metabolism - dintre care cele de
biotransformare sunt cele mai importante asocieri generatoare de sinergisme şi antagonisme.
În raport cu toxicologia „clasică", toxicologia modernă se preocupă atât de
caracterizarea toxicului şi precizarea acţiunilor lui asupra organismelor vii (afectarea toxică a
unor specii animale sau vegetale se răsfrânge şi asupra omului) cât şi de prevenirea,
eliminarea sau cel puţin discernerea a ceea ce este dăunător pentru organismul viu din mediul
înconjurător.Ea aprofundează deci relaţiile toxic - organism viu şi toxic - mediu
înconjurător - organism viu.
Ca urmare, toxicologia are şi un rol social foarte important, subliniat de un
reprezentant de frunte al şcolii franceze de toxicologie, profesor R. Fabre: .toxicologia
este o ştiinţă socială binefăcătoare care caută să asigure protecţia oamenilor împotriva
pericolelor de intoxicare la care se expun în timpul vieţii şi activităţii lor*. Un alt mare toxicolog
francez, R. Truhant afirmă că ea are misiunea de a face «munca inofensivă pentru viaţă şi să
menţină viaţa pentru muncă", caracterizare care însă limitează valenţele acestei ştiinţe complexe la
toxicologia ocupaţională.
Preocupările de bază ale ştiinţelor toxicologice ar putea fi rezumate şi
schematizate astfel:

în aceşti termeni s-au pus bazele toxicologiei moderne (anii 60' - 70'). în prezent
putem vorbi de delimitarea unor subdirecţii în ştiinţele toxicologice, cu tendinţa de a
deveni de sine stătătoare:
1) Toxicologia medico-legală (chimia legală) este cea mai veche ramură a
toxicologiei ea luând naştere din necesitatea de a dovedi crima prin otrăvire- şl de a o
diferenţia, eventual, de suicidul prin otrăvire. De altfel, sensul cuvântului otravă este
legat de contextul folosirii unui toxic: crima şl sinuciderea, intoxicaţii cw caracter
intenţional.
Lucrarea lui Hahnemann din 1786 „Asupra otrăvirilor cu arsen: cercetarea şi
determinarea lui pentru justiţie" ne lămureşte că toxicologia medico-legală s-a întemeiat
ştiinţific şi organizatoric sub imperiul necesităţii.
Necesitatea ca societatea să dea o replică judiciară crimelor prin folosirea
substanţelor toxice („otrăvuri" şi de aici „crime prin otrăvire") a fost imperioasă în diferite
perioade ale istoriei, dar punerea în operă a acestei necesităţi nu s-a putut face efectiv decât
începând cu perioada premodernă o dată cu dezvoltarea ştiinţelor biologice şi chimice
adiacente (începând cu sfârşitul primei jumătăţi a sec. al XIX -lea).
Organizatoric, în România, acest domeniu dispune de Institutul de Medicină Legală
din Bucureşti şi un număr de 15 Laboratoare de medicină legală ca sediul în oraşele
reprezentative pentru fiecare din fostele regiuni ale ţării (o „regiune" are un număr de 2 - 3
judeţe). în cadrul fiecăreia din aceste unităţi există un „Laborator de toxicologie" (de unde
şi numele de chimie legală) Una dintre preocupările de rutină ale acestora este
determinarea alcoolemiei, dar tot zilnic se efectuează analize pe corpuri delicte sau
probe biologice pentru diverse substanţe toxice, în scopul confirmării sau infirmării
caracterului intenţional (crime, sinucideri) sau neintenţional (intoxicaţii accidentale) al unor
intoxicaţii care au condus la deces. Sunt analizate şi probe biologice (sânge, urină) ale unor
persoane care au suspiciunea că li s-au dat substanţe toxice.
2) Toxicologia ocupatlonală (profesională) studiază intoxicaţiile acute şi
cronice cauzate de substanţele cu care se lucrează în sectoare industriale sau
agricole, elaborează măsuri de prevenire şi protecţie, stabileşte limitele de
tolerabilitate şi concentraţiile maxime admise.
Cea mai importantă parte a acesteia o reprezintă toxicologia industrială, care are ca obiectiv,
în principal bolile profesionale, datorate lucrului în sectoare în care nu se respectă în
totalitate normele de protecţie a muncii (în cadrul cărora măsurile pentru epurarea atmosferei
din halele industriale, necesare atât pentru muncitori cât şi pentru locuitorii din împrejurimi).
Se urmăreşte şi „ponderea" etiologică a unor noxe industriale depăşite sau nu în ansamblul
cauzelor de producere a unor boli degenerative cronice (cancer, Parkinson, polinevrite, etc).
3) Toxicologia clinică stabileşte diagnosticul şi aplică măsurile terapeutice
urgente pentru resuscitarea şi recuperarea celui intoxicat acut. De rapiditatea
diagnosticării depinde în mare măsură salvarea victimei. în acest scop un rol
important îl joacă alături de clinician şi specialistul în toxicologie analitică.
4) Toxicologia medicamentelor se ocupă cu verificarea preclinică (deci pe
animale de experienţă) a medicamentelor noi sub aspectul inocuităţii, toleranţei şi
acţiunilor secundare; acestea din urmă se pot depista prin administrarea de
supradoze în experimente animale. Se poate pune şi problema verificării şi clarificării
prin experienţe pe animale a periculozităţii unor efecte secundare observate la om în
cazul unor medicamente deja introduse în terapeutică.
Toate aceste informaţii constituie părţi ale dosarului farmaco-toxicologic, necesar - alături
de cel clinic şi chimico-farmaceutic - la autorizarea sau reautorizarea de punere pe piaţă
a unui medicament, fie el şi un generic.
5) Toxicologia Impurităţilor aerului analizează acţiunea noxelor aflate în
atmosfera generală (comunală), precum şi limitele de tolerabilitate a acestora;
instituie măsurile restrictive faţă de poluarea atmosferei, mai ales când aceasta îşi
are „originea" în unităţi industriale din vecinătate.
Este o parte importantă a toxicologiei comunale (care se mai ocupă şi de apa potabilă, apele
reziduale, sol).
6) Ecotoxlcologia studiază acţiunea nocivă a diferitelor substanţe chimice
asupra ecosistemului (aer, sol, apă, plante, animale) în corelaţie cu „replicile"
factorilor de mediu alteraţi asupra omului. Ea este o zonă specializată în cadrul
toxicologiei mediului înconjurător (aceasta se concentrează asupra impactului
poluanţilor chimici din mediul înconjurător asupra organismelor biologice).
Ecotoxicologia se focalizează mai specific asupra impactului substanţelor chimice
asupra dinamicii populaţiei într-un ecosistem. Transportul, soarta şi interacţiunile
substanţelor chimice în mediul înconjurător constituie un component critic atât al
toxicologiei mediului înconjurător cât şi al ecotoxicologiei.
7) Toxicologia alimentară este o parte a toxicologiei sanitare şi studiază
 acţiunea nocivă a aditivilor alimentari naturali sau sintetici adăugaţi ca agenţi de
conservare (acid saiidiic, antioxidanţi, etc.) sau de optimizare a aspectului ^coloranţi
alimentari, nitraţi pentru a da culoarea roz cărnii şi preparatelor din carne,
edulcoranţi, arome diverse, emulgatori, materii de „umplere", pe scunfceea ce
numim curent E-uri). De asemenea, urmăreşte şi reglementează concentraţia
pesticidelor remanente în alimente, cercetează eventuala prezenţă a unor
micotoxine (aflatoxina Bi, hepatocancerigenă, ochratoxlnele, nefrotoxice, patulina
din sucuri de mere care este neurotoxică) produse de unele mucegaiuri precum şi
prezenţa unor impurităţi în apa potabilă.
Diagnostichează prin intermediul analizei alimentelor infestate, botulismul. care
alături de tetanos constituie singurele Intoxicaţii bacteriene care fac obiectul toxicologiei;
boala apare în urma consumării de alimente contaminate cu toxina botulinică, produsă de
Bacillus bolinicum anterior ingerării (toxina bacilului tetanic are tot o provenienţă
„exogenă" fiind emisă de bacteria aflată la „poarta de intrare", adică în plagă).
Toxiinfecţiile alimentare nu sunt apanajul toxicologiei întrucât se produc în urma
consumării de alimente contaminate cu bacterii care se dezvoltă în organismul uman
excretând toxine (de ex. Escherichia coli, Salmonella, Staphiloccocuşţ etc).
8) Toxicologia pesticidelor se ocupă cu estimarea gradului de toxicitate şi
periculozitate a acestora în condiţiile de utilizare, şi stabilirea măsurilor de protecţie.
Printre acestea se numără şi impunerea unui interval de timp, de la ultima aplicare a
pestiddulul (insecticid, fungicid, rodenticid, erbidd) şi recoltarea plantei sau fructelor
sau legumelor respective. Verificarea respectării acestor norme se face prin
determinarea conţinutului procentual de pesticide reziduale.
9) Toxicologia comportamentală studiază efectele substanţelor toxice
asupra comportamentului uman şl animal. Este domeniul în care se încadrează şi
toxicologia abuzului şl dependenţei de substanţe stupefiante si halucinogene,
întrucât modificările comportamentale din toxicomanii au un impact puternic atât
asupra individului cât şi asupra societăţii.
10) Toxicologia cosmeticelor studiază compatibilitatea şi efectele
secundare locale şi eventual slstemice ale componentelor acestor preparate.

2. ISTORICUL TOXICOLOGIEI
„ Nu se poate aborda şi stăpâni o ştiinţă până când nu i se cunoaşte istoria" Auguste Comte

Cele mai vechi informaţii „toxicologice" ne duc către oamenii cei mai timpurii care
foloseau veninuri de animale şi extracte de plante pentru vânătoare, luptă şi asasinate.
Herodot, supranumit „părintele istoriei", afirmă că şi geţii cunoşteau aceste utilizări ale
otrăvurilor.
Papirusul Ebers (circa 1500 î.e.n.) conţine informaţii care se referă la mai multe
otrăvuri recunoscute, incluzând cucuta (otrava de stat a grecilor, „ghilotina greacă"),
acotinum (o otravă de „săgeată" la chinezi), opiu (folosit atât ca o otravă cât şi ca un antidot)
şi metale astfel ca plumb, cupru şi stibiu. Aceasta este de asemenea o indicaţie că erau
cunoscute plante conţinând substanţe similare alcaloizilor din digitală şi beladonă.
Hippocrates (circa 400 î.e.n.) adaugă un număr de otrăvuri şi principii de toxicologie
clinică având legătură cu biodisponibilitatea în terapie şi supradozarea.
în literatura vechii Grecii (Elada) există mai multe referiri la otrăvuri şi folosirea lor.
Astfel, după Plutarh, Themistocles s-ar fi otrăvit cu sânge putrefiat de taur (în care desigur
se formaseră ptomaine şi toxine ale microorganismelor), otravă la modă la atenieni, în acea
vreme. Unele interpretări sunt date de Homer (circa 600 î.e.n.) care arată că Odisseus obţinea
otrăvuri pentru săgeţi.
Theophrastus (370 - 286 î.e.n.), un student al iui Aristotel, include numeroase referinţe
în legătură cu plantele otrăvitoare în .De Historia Plantarum".
Dioscorides. un fizician grec la curtea împăratului Nero (37 - 68 e.n.) este primul
care încearcă o clasificare a otrăvurilor care era însoţită de descrieri şi desene. Această
clasificare în otrăvuri minerale, animale şi din plante nu numai că rămâne un standard pentru
16 secole dar este şi în epoca modernă o clasificare acceptabilă.
Din vremea lui Nero ne parvin informaţii despre o otrăvitoare celebră în acele vremuri,
Locusta, de care mama împăratului, Agrippina s-a folosit pentru a-i netezi fiului accesul la
tron. Cu ajutorul ei, Nero i-a omorât şi pe Brittanicus; acesta a ajuns însă în cele din urmă să
se teamă de Locusta şi a ordonat asasinarea ei.
Este probabil că cel mai bine cunoscut recipient pentru otravă a fost utilizat ca
o metodă de stat la execuţia lui Socrates (470 - 399 î.e.n.); această cupă cu extract
de cucută a fost estimată cu siguranţă ca fiind doza potrivită. Descrierea
manifestărilor intoxicaţiei acute cu extract de cucută făcută de Platon careta asistat
la execuţie rămâne valabilă şi astăzi.
În cazul lui Socrates a fost vorba de o sinucidere impusă („favoare" făcută nobililor
care urmau să fie executaţi), dar în Grecia antică otrăvirea era un mijloc legal de
sinucidere: cel care dorea acest lucru se prezenta în faţa Areopagului (sfatul înţelepţilor, un
fel de senat) şi îşi expunea motivele; dacă 1 se aproba gestul, i se dădea băutură din cucută,
dar dacă nu I se dădea consimţământul şi totuşi acesta se sinucidea era considerat trădător,
fiind repudiat şl chiar damnat, deoarece se aprecia că oricare membru al comunităţii aparţinea
cetăţii.
. Otrava era folosită pentru sinucidere şi în cazuri de dezonorare sau cădere în mâinile
duşmanilor (sunt Informaţii legate şi de căpeteniile dace).
în Egiptul antic fabricarea şi administrarea otrăvurilor fuseseră ridicate la rang
de artă pe care o deţineau preoţi din unele temple; aceştia făceau parte din casta
sacerdoţilor şi trebuiau să păstreze secretul prin jurământ: în caz că se spovedeau
sperjuri li se aplica „supliciul piersicii" (erau obligaţi să ingere sâmburi de-piersici şi
mureau prin intoxicaţie danhidrică).
Romanii au făcut uz extensiv de otrăvuri în politică. O legendă ca aceea a regelui
Mithridates al Vl-lea Eupator (111 - 63 î.e.n.) al Pontului vine să ne aducă informaţii
legate de încercările de găsire a unui antidot pentru toate veninurile de reptile şi substanţe
otrăvitoare. în acest scop au fost făcute numeroase experimente de toxicitate acută pe
criminali condamnaţi la moarte. Medicul său Cratevas i-a dedicat tratatul „Rhizotomlkon"
(erboristica) sfătuindu-l să ingere doze crescânde de otrăvuri. Mithridates a avut o astfel de
teamă de otrăvire încât a ingerat regulat, în cantităţi crescânde, un amestec de 36 de
ingrediente (Galenuş spune că 54), printre care şi şoricioaică (anhidrida arsenioasă);
obişnuinţa la otravă indusă în acest fel a fost numită mitridatism (astăzi se ştie că se explică -
cel puţin în cazul AS2O3 - prin micşorarea permeabilităţii peretelui intestinal) Iar
Mithridates â fost supranumit „regele farmacist". Legenda mai spune că fiind în pericol
să cadă în mâinile duşmanilor a încercat să se otrăvească şi, nereuşind l-a cerut unui
servitor să-l omoare cu pumnalul. Din această legendă vine termenul „mithridatic" ca
referire pentru un amestec proiectiv sau antidotic.
Termenul „theriac" a devenit de asemenea sinonim cu „antidot", deşi cuvântul îşi are
originea în tratatul poetic „Theriaca" (thur = animal veninos) al lui Nicander din Colophon
(204 - 135 î.e.n.) în care acesta relatează despre şerpi şi insecte veninoase. Abia în poemul
„Alexipharmaca" (alexo - a se apăra, pharmakon = medicament), scris de el mai târziu, face
referiri la antidoturi. Nicandru este cel care descrie efectele opiumului şi recomandă ca antidot
un amestec de vin fiert şi miere.
Mai târziu, în secolul I e.n., medicul lui Nero, Andromachus a preparat antidotul
Theriacum, adăugând la antidotul regelui Mithridates carne de viperă special preparată,
bulb de Scilla roşie şi opiu, despre care se credea a fi un antidot universal.
în timpul Romei republicane, otrăvirile căpătaseră proporţii epidemice, fapt care l-a
determinat pe consulul Sulla să instituie „Lex Cornelia" (circa 82 î.e.n.), aceasta putând fi
considerată prima lege contra otrăvirii (ea devine mai târziu un statut care reglementează şi
folosirea medicamentelor). Pedepsele prevăzute de lege: deportare în insule, confiscarea
averii, degradare civică. Cu toate acestea în anul 23 î.e.n. Titus Livius în lucrarea „De la
fundarea Romei" povesteşte despre câteva zeci de morţi subite cu aceleaşi simptome. Se
reuşeşte demascarea unui grup de 20 de patriciene care îi otrăveau pe cei pe care urma să îi
moştenească (în general soţi); se pare că drept pedeapsă au fost obligate să bea şi ele din
aceleaşi licori şi au murit.
Uneori crimele erau săvârşite destul de sofisticat: împăratul Augustus a fost omorât de
soţia sa Livia mâncând smochine luate direct din pom, dar pe care aceasta le „pudrase" cu
şoricioaică cu puţin timp înainte.
Din evul mediu timpuriu ne parvin puţine informaţii şi acestea mai mult indirecte.
Astfel în „Istoriile florentine", Machiavelli povesteşte cum gepida Rosismunda (sec. VI
e.n.) devine prizonieră şi apoi soţia lui Alboin, regele lombarzilor. Acesta o obligă să bea
din craniul tatălui ei şi de mânie femeia pune să fie omorât după care se otrăveşte.
în „Cartea drogurilor" medicul arab Al-Biruni (973 - 1048), un cărturar
enciclopedist, înfăţişează concepţia lumii arabe despre aliment, medicament şi otravă: „Tot
ceea ce se absoarbe se împarte în alimente şi otrăvuri iar între aceste două categorii se
situează medicamentele: acestea sunt vătămătoare în comparaţie cu alimentele şi curative în
comparaţie cu otrăvurile; între ele şi alimente există aşa numitele alimente
medicamentoase iar între ele şi otrăvuri aşa numitele medicamente toxice".
Înaintea Renaşterii, scrierile rabinului Maimonides din Cordoba (Moses ben
Maimon, 1135 - 1204 e.n.), medic şi filozof, includ un îndreptar privind trşrtamentul
otrăvirilor prin insecte, şerpi şi câini turbaţi («Otrăvuri şl antidoturile loţ", t198).
Maimonides, asemănător lui Hippocrates înaintea sa, s-a oprit asupra subiectului
biodisponibilităţii, notând că laptele, untul şi smântână pot să scadă absorbţia intestinală.
Dovadă a faptului că otrăvirile erau destul de frecvente în acele timpuri, stă recomandarea
lui de evitare a alimentelor şl băuturilor cu miros, gust şi culoare prea Intensă deoarece ar
putea fi vorba de intenţia de mascare a unei otrăviri.
Maimonides de asemenea respinge mai multe remedii populare ale zilei şi declară
îndoielile sale în legătură cu altele (de exemplu se zvonea că alchimiştii acelei perioade, în
căutarea antidotului universal, învăţaseră să distileze produse fermentate şi să facă o
băutură cu 60% etanol, despre care spuneau că are mai multe puteri interesante, decisive). A
continuat însă să susţină utilizarea theriacuiui şi a mithridaticului în tratamentul muşcăturilor
de şarpe.
În Renaşterea timpurie, italienii duc arta otrăvirii la apogeu. Otrăvirea devine o
parte integrantă a scenei politice.
O figură sinistră a timpului a fost o anumeToffana, care făcea -comerţ ambulant
mai ales cu preparate cosmetice conţinând arsen (Aqua ^Ţoffana). Produsele erau însoţite
de instrucţiuni corespunzătoare pentru uz. Se pare că a otrăvit 600 de persoane printre care
şi papii Pius III şi Clement XIV. Ea a fost succedată de o Imitatoare cu spirit
organizatoric, Hieronyma Spora, care s-a concentrat pe probleme de succesiune în familie
şi însuşirea unor averi de către potentaţii vremii. Este de notorietate activitatea criminală a
familiei Borgia (acest nume devenise sinonim cu otravă sau pericol).
Atât papa Alexandru VI (Borgia) cât şi fiul său Cesare (mai puţin fiica, Lucrezia
care s-a şi retras din viaţa publică) mânuiau cu succes o otravă numită „la cantarella", un
amestec de arsen şi fosfor. Circula o butadă precum că dintre cei invitaţi nici unul nu a
putut afirma „am fost la masă la Borgia".
Formele de „administrare" erau pulberea şi băutura otrăvitoare („polveretta" şi
„aquetta", ultima similară cu „aqua Toffana"). Fără a putea ştii cât este adevăr şi cât legendă
mijloacele de colportare a otrăvii către victimă erau destul de sofisticate:
otrăvire prin inhalare (aspirarea fumului torţelor, mirosirea florilor), otrăvire prin contact
(mănuşi, lenjerie otrăvită) şi chiar otrăvire la distanţă.
Această perioadă din Istoria papalităţii aruncă o umbră pe instituţia papală dar a dus la
creşterea substanţială a proprietăţilor statului papal (inscripţia de pe piatra funerară a
ministrului de finanţe Ferrara, otrăvit de Cesare este una din mărturii: „Aid odihneşte
Giovanni Batista Ferrara, pământul Ti are trupul, Borgia banii, iar Styxul sufletul").
Catherina de Medici a „exportat" în Franţa cunoştinţele sale în domeniul otrăvurilor şi
otrăvirilor „dobândite" în Italia. Pretextând îngrijirea unor bolnavi săraci, ea a experimentat o
serie de amestecuri toxice, observând simptomele şi momentul de instalare a efectelor toxice.
O „urmaşă" a acesteia a fost marchiza de Brinvilliers ale cărei acţiuni criminale declanşează
„afacerea otrăvurilor". Ea îşi otrăveşte tatăl şi cei doi fraţi cu ajutorul unei otrăvi de la amantul
său (acesta era cavalerul de Sainte-Croix care şi moare dintr-o eroare în timp ce experimenta
sublimatul corosiv, HgCfe). Marchiza este condamnată la moarte.
Punctul culminant al acestor practici ÎI constituie activitatea criminală a unei bande de
desfacere a otrăvurilor, condusă de Catherine Deshayes supranumita „La Voisin" (arsen şi
sublimat). Numărul uriaş de victime (se pare că printre ele se numără şi peste 2000 de
copii) l-au determinat pe Ludovic al XlV-lea să instituie o curte specială pentru judecarea
cazurilor de crimă prin otrăvire, numită „camera ardentă" (camera în care avea loc judecata
era tapetată în negru şi luminată doar prirî'intermediul lumânărilor). în perioada 1680 -
1682 au fost judecate 442 de procese şi se ordonă arestarea a 319 persoane (mulţi sus-puşi
au scăpat), dintre care 183 de femei, de regulă din înalta societate; ca şi în timpul Romei
decadente, mobilul crimei îl constituie eliminarea soţului, fie că acesta era inoportun sau
trebuia moştenit.
Istoria intoxicaţiilor accidentale dar mai ales intenţionale cu produse de provenienţă
naturală, dintre care majoritatea cu acţiune stupefiantă sau halucinogenă (substanţe
psihodisleptice) are momente mai semnificative şi mai bine cunoscute începând cu perioada
conchistadorilor (spaniolii veniţi să „civilizeze" America centrală şi de sud, după
descoperirea Americilor). Din acea perioadă avem şi descrierea unor manifestări ale acestor
Intoxicaţii. Astfel, săgeţile otrăvite cu „suc de curara" aduceau moartea zburătoare; cel rănit
îşi păstra luciditatea, dar treptat muşchii deveneau rigizi şi moartea survenea repede prin
paralizie respiratorie. Un misionar descrie efectele determinate de ingerarea de peyotl

(fâşii din corpul globulos al unui cactus): viziuni înspăimântătoare sau

ilariante; beţia durează câteva zile şi apoi dispare (astăzi ştim că este vorba de acţiunea
mescalinei). Băştinaşii erau convinşi că prin masticarea rădăcinii acestuia dobândeau darul
de a prezice
atacurile duşmanului sau soarta sau de a descoperi locurile unde se află-objecte
pierdute ori furate. În „Historia de las Indias de Nueva Espafia" misionarul Diego Duran
relatează-; că ingerarea unor ciuperci „îi făcură pe băştinaşi să-şi piardă mintea şi îi aduse
într-o stare de beţie cumplită, ca şi cum ar fi băut mult vin; erau atât de beţi şl de ieşiţi din
minţi, încât mulţi s-au sinucis" (recunoaştem o primă descriere a efectelor ciupercilor
halucinogene, conţinând substanţe psihodisleptice).
În zonele de podiş ale Anzilor peruvieni şi bolivieni se cultiva arbustul de
coca; băştinaşii mestecau frunzele acestuia aproape permanent şi se simţeau la
început învioraţi şi înveseliţi, căzând însă apoi într-o stare de torpoare (care avea
totuşi „avantajul" de a nu mai simţi senzaţia de oboseală, foame sau sete). Spaniolii
căutau să combată obiceiul „cocadei": „această plantă nu este decât Idolatrie, opera
diavolului, ea nu dă putere decât în aparenţă, nu posedă nici o virtute binefăcătoare
ci, din contră, costă viaţa unor Indieni, care în cel mai fericit caz, scapă cu sănătatea
ruinată".
Starea de exaltare şi excitaţie cu implicarea în acte violente produsă' de cânepa
indiană a fost descrisă încă din secolul al Xll-lea de către abatele Arnolefcdini Lubeck:
„Cânepa le producea băştinaşilor o stare de extaz, de nebunie sau de beţie"; apoi şi cu
ajutorul vrăjitorilor ajungeau să vadă privelişti fantastice şi erau gata să comită omoruri prin
înjunghiere.
Se pare că termenul de „asasin" derivă din cuvântul arab „haşsasin" care definea
secta fanatică „mâncătorii de iarbă" (adică de haşiş) care a fost activă câteva secole (XI -
XIII).
Marinarii lui Cristofor Columb au povestit încă din prima lor călătorie că au văzut
indigeni aspirând fumul de la capătul unui obiect semănând cu o cărbune (pe care îl numeau
„tabacco"), fum produs de arderea la celălalt capăt a unor ierburi mirositoare uscate,
înfăşurate într-o frunză mare, uscată. Fumul le provoca acestora o stare de beţie, dar îi
împiedica să resimtă oboseala; prin navigatori tutunul a fost în Spania şl Portugalia, de unde
Jean Nicot îl aduce în Franţa, după care obiceiul fumatului se răspândeşte în celelalte ţări.
Intoxicaţiile denumite „ciguatera". după numele unor peşti otrăvitori sunt descrise
iniţial în vechi scrieri chinezeşti. Simptomele intoxicaţiei cu aceşti peşti au fost semnalate în
sec. XV - XVIII de mai mulţi navigatori, misionari, naturalişti şi medici. Naturalistul
Kaempfer relatează în legătură cu mai mulţi marinari de pe un vas chinezesc că după ce au
mâncat acest peşte „şi-au pierdut cunoştinţa la scurt timp după masă, au avut convulsii şi
delir şi au scuipat atâta sânge încât şi-au pierdut viaţa după puţine zile".
în Europa, în Evul mediu şi după, sunt semnalate multe epidemii de eraotism. Ele se
produceau mai ales toamna, în timp de foamete (oamenii consumau cerealele fără
discernământ), după o vară secetoasă precedată de o primăvară umedă, condiţii în care
sclerotul ciupercii Claviceps purpurea (numit şi ergot) se dezvolta abundent pe spicul
gramineeior. Ergotismul se manifestă dramatic atât sub forma gangrenoasă cât şi sub forma
convulsivă, producând spaimă prin violenţa simptomelor şi multele decese; epidemiile au
putut fi stăpânite abia în secolele XIX -XX.
Otrăvirile cu ciuperci, de regulă prin confuzie cu ciuperci comestibile, mai rar cu
caracter intenţional, au reprezentat o îngrijorare majoră atât în Evul mediu cât şi în Renaştere.
Obscurantismul epocii atribuia vina producerii intoxicaţiilor unor factori externi cum ar
fi putregaiul pe care cresc ciupercile, apropierea unui copac cu fructe otrăvitoare,
cuiburilor de şerpi din vecinătate etc. Spaima de otrăvire cu ciuperci a făcut pe un naturalist
din secolul al XVIII-lea să spună că: „noi studiem ciupercile, dar nu le mâncăm11.
Bazele ştiinţifice ale toxicologiei au fost puse în Evul mediu târziu şi începuturile
Renaşterii de către medicul - alchimist şi fiu al unui medic elveţian (de limbă germană)
Philippus Aureolus Theophrastus Bombastus von Hohenheim Paracelsus(1493 - 1541). între
timpul Iui Aristotel şi vremea lui Paracelsus s-a produs o schimbare substanţial mică în
ştiinţele biomedicale. El a formulat mai multe puncte de vedere revoluţionare care rămân o
parte integrantă de structură a toxicologiei, farmacologiei şi terapeuticilor. Această afirmaţie
făcută în jurul anilor 60' este valabilă în bună măsură şi astăzi. El promovează o focalizare
asupra lui „toxicon", agentul toxic primar, ca o entitate chimică, opunând acest precept
concepţiei grecilor despre mixtură sau combinare.
Cele patru principii elaborate de Paracelsus sunt un corolar al vieţii şi activităţii
lui ştiinţifice:
- experimentarea este esenţială în examinarea răspunsului la substanţe chimice;
- se poate face o distincţie între proprietăţile terapeutice şi toxice ale
substanţelor chimice;
- aceste proprietăţi sunt uneori dar nu întotdeauna nedistinctibile, mai puţin însă prin
doză;
- se poate stabili un grad de specificitate al substanţelor chimice şi efectele lor
terapeutice sau toxice.
Dacă la acestea adăugăm aserţiunea cea mai cunoscută a lui Paracelsus şi anume că
„Toate substanţele sunt otrăvuri; nu există nici una care să nu fie otravă. Doza potrivită
diferenţiază o otravă de un remediu", avem o imagine clară a unui pionier al toxicologiei e.
Aceste principii l-au ajutat şi condus pe Paracelsus spre introducerea mercurului ca
medicament de ales pentru tratamentul sifilisului, o practică care a supravieţuit 300 de ani
şi i-a colportat în timp faima. Paracelsus publică în 1567, lucrarea .Asupra greţii minerilor şi
altor boli ale minerilor".
Preocupările lui în direcţia a ceea ce numim astăzi toxicologia ocupaţională au fost
continuate de Bemardino Ramazzini mai ales prin lucrarea publicată îrtanul 1700 intitulată
„Discurs asupra bolilor muncitorilor" şi ceva mai târziu (1775) «teseăire, Percival Pott's care
evidenţiază rolul, funinginii în apariţia cancerului scrotului la coşari (astăzi ştim că este
vorba de acţiunea cancerigenă a hidrocarburilor aromatice cu minim patru nuclee
condensate).
Părintele toxicologiei premoderne, ca ştiinţă de sine' stătătoare, diferită de medicina
clinică şi chiar de medicina legală precum şi de farmacologie, este considerat Orfila,
medic şi chimist de origine spaniolă instalat la curtea Franţei. Orfila a fost cel dintâi
toxicolog care a utilizat material de autopsie şi analiza chimică în mod sistematic ca probă
demonstrativă legală a otrăvirii. Introducerea de către el, în 1818 a acestui tip detaliat de
analiză supravieţuieşte ca un îndreptar în toxicologia legală. Orfila publică în 1815 prima
lucrare majoră dedicată în mod expres toxicităţii agenţilor naturali („Trăite des poisons").
în 1829, Christisen, profesor la Edinborough publică un manual de toxicologie,
care - ca dovadă a aprecierii lui - ajunge la a cincea ediţie în 1845.
Magendie (1783 - 1885), medic şi practicant al fiziologiei experimentale studiază
mecanismele de acţiune ale emetinei, stricninei şi „otrăvurilor de săgeată". Cercetările lui în
absorbţia şi distribuţia în corp a acestor compuşi rămân clasice în toxicologie şi farmacologie.
Claude Bemard, unul dintre cei mâi cunoscuţi studenţi ai lui Magendie, continuă
studiul „otrăvurilor de săgeată" (1850) şi, de asemenea, elaborează lucrări asupra
mecanismului de acţiune al rnonoxidului de carbon. El este promotorul conceptului de
homeostazie, iar tratatul lui „O introducere în studiul medicinii experimentale" este un reper
clasic în dezvoltarea toxicologiei.
Către jumătatea secolului al XIX-!ea începe o dezvoltare accelerată a toxicologiei
analitice, „forţată" de necesitatea ca societatea să dea replici crimei prin otrăvire, bazate pe
analize chimice şi experimente farmacodinamice asupra probelor biologice şi corpurilor
delicte.
Sunt cunoscute câteva „afaceri criminale", tot atâtea puncte de plecare spre noi direcţii
ale analizei toxicologice. Astfel, în 1840 cu ocazia afacerii Lafarge, Orfila reuşeşte ca pe
baza unor analize pertinente să dovedească că Charles Lafarge a fost omorât de soţia sa
Mărie (născută Capelle) cu anhidridă arsenioasă (şoricioaică).
Pentru prima dată medici, farmacişti şi chimişti s-au întâlnit într-o sală de tribunal în
calitate de martori într-un proces al unei posibile crime prin otrăvire. Cercetările au fost
începute de doi medici de provincie care, pe baza simptomelor prezentate de victimă, oscilau
între holeră şi otrăvire cu arsen. Ei nu au recoltat decât stomacul, tratând conţinutul lui
precum şi unele alimente rămase de la victimă cu H2S şi HNO3. Nu au apelat la realizările în
acest sens ale profesorului Orfila şi nici nu cunoşteau metoda de izolare a arsenului elaborată
de J. Marsh în 1836. într-un târziu au pus diagnosticul de otrăvire cu arsen (după simptome şi
după analiza unor alimente) dar suficient de neconvingător pentru ca avocatul lui Mărie
Lafarge, care era şi avocatul lui Orfila, să-l solicite pe acesta ca martor. Instanţa i-a însărcinat
însă pe doi farmacişti şi un chimist din Limoges să reia analizele după metodologia lui
Orfila şi Devergie şi cu aparatul lui Marsh. Rezultatul a fost negativ. Procurorul a cerut să
se analizeze şi alte organe. Analizele suplimentare pe ficat, splină, creier, plămâni, inimă au
fost efectuate chiar în piaţa din faţa tribunalului. Rezultat negativ şi bucurie explozivă în tabăra
lafargiştilor (se creaseră două tabere, iar aceştia credeau în ingenuitatea lui Mărie şi o
considerau incapabilă de crimă). Procurorul a cerut şi analiza alimentelor şi, rezultatul fiind
pozitiv, s-a procedat la chemarea luî Orfila. Rezultatele obţinute de Orfila au fost pozitive.
Succesul lui se datoreşte macerării cu salpetru a materialului rămas în filtre, când a obţinut
de 12 ori mai mult arsen decât în experienţele precedente. Orfila, în calitatea sa de expert,
concluzionează: „s-a găsit arsen în corpul lui Charles Lafarge şi acest arsen nu provine din
reactivi solul cimitirului sau sicriu". Se conturează ideea că metalele şl semimetalele sunt
disimulate în probele biologice, fiind combinate chimic cu constituenţi normali ai
organismului şi, în primul rând, cu proteinele. Orfila arată că una din cauzele insucceselor
celorlalţi a fost încălzirea prea puternică a probelor, care a dus la pierderi mari de arsen
prin volatilizare.
Mărie Lafarge a fost condamnată la muncă silnică pe viaţă (pedeapsă comutată de
regele Louis Philippe în închisoare pe viaţă). Acest episod reprezintă primul pas în punerea
la punct a metodologiei de izolare a toxicilor minerali (mai târziu Fresenius în 1845 şi von
Babo în 1847 pun la punct metoda de mineralizare cu clor născând, Iar Deniges metoda
sulfonitrică).
Până la Orfila experţii se mărgineau să deceleze toxicul numai din vomismente
şi stomac. El arată că toxicii se absorb în organism, se distribuie în diverse ţesuturi şi
organe şi se elimină parţial prin urină şi fecale; ca urmare, toxicii trebuie cercetaţi şi în
lichidele biologice şi ţesuturi. Practic, Orfila creează Gtaimia legală adică toxicologia
aplicată cercetării medico-legale. El este un pionier al toxicologiei moderne făcând din
toxicologia analitică cea mai exactă şi mai obte&ivă parte a Medicinii Legale.
În 1850 cu ocazia derulării cercetării într-o altă afacere criminală (afacerea
Bocarme), încredinţată chimistului belgian Stas, se pun bazele izolării toxicilor organici
din material biologic prin extracţie.
Anterior acestui eveniment, în 1823 procurorul general al Franţei, de Broe, face o
mare eroare la judecata tânărului medic parizian Edme Castaing acuzat că a ucis cu morfină
doi pacienţi şi prieteni, afirmând că otrăvurile vegetale nu lasă urme. S-a întâmplat într-o
perioadă când începuseră crime şi sinucideri cu alcaloizi (o dată cu evenimentul istoric de
izolare a morfinei din opiu de către SertOmer, la 1805). Nu s-a putut efectua nici o
identificare chimică iar condamnarea la moarte a învinuitului s-a făcut numai după
simptomatologie şl aspecte conjuncturale. în acest fel a ieşit în relief ignoranţa specialiştilor
în domeniul analizei toxicologice a otrăvurilor vegetale iar constatarea că acestea nu puteau
fi identificate a fost primejdios de mult popularizată (a încurajat criminalii).
Însuşi marele Orfila plecând de la constatarea că atunci când ţesuturile erau distruse
adică mineralizate (procedeul folosit deja pentru izolarea arsenului) se descompuneau şi
alcaloizii, afirmă cu amărăciune că alcaloizii s-ar putea să rămână întotdeauna imposibil de
izolat (1847).
Şi, totuşi, peste numai 3 ani Stas reuşeşte să elaboreze metoda de izolare a otrăvurilor
vegetale din diferite amestecuri şi chiar din cadavre. Profesorul de chimie de la Şcoala militară
regală din Bruxelles, flamandul Jean Servais Stas în vârstă de 37 de ani este însărcinat să
aducă lumină în afacerea Bocarme. Contele Hippolyte de Bocarme, ajutat de soţia sa, îşi
omoară cumnatul handicapat pentru a-l moşteni. Foloseşte nicotină obţinută prin extracţie din
frunze de tutun de către el însuşi şi încearcă să mascheze crima spălând victima - inclusiv în
gură - cu oţet. Stas se baza mult pe gust şi miros şi a îndepărtat imediat ipoteza otrăvirii cu
acid sulfuric (gura, limba, gâtul şi stomacul prezentau arsuri corozive). Organele fuseseră
prelevate în alcool. încălzind materialul cu hidroxid de potasiu a perceput miros de urină de
şoarece (asemănător cu al coniinei). Efectuează tratări succesive cu alcool şi apă până când
obţine o soluţie lipicioasă pe care o tratează cu soluţie de potasă caustică (KOH) când
percepe miros de nicotină. Pentru a se edifica, Stas procedează la o extracţie cu eter, după
care aduce la sicitate; reziduul apare ca un cerc subţire maroniu şi miroase puternic şi evident
a tutun. Atinge cu vârful limbii marginea inelului şi resimte arsură şi gust de tutun,
persistent timp de ore. O baghetă umectată cu acid clorhidric apropiată de reziduu determină
degajarea de vapori albi, denşi; la adăugarea de acid azotic observă apariţia unei mase
vâscoase galbene. întrucât nu erau cunoscute prea multe reacţii pentru identificarea nicotinei
(ca de altfel şi a altor alcaloizi) Stas recurge la efectuarea de diverse tratări cu reactivi
chimici pe probele obţinute de el şi pe nicotină pură constatând superpozabilitate perfectă.
Bocarme este ghilotinat, iar soţia sa achitată. Metoda elaborată de Stas şi completată şi
îmbunătăţită de Otto şi Ogier (în sensul efectuării unei extracţii şi din mediu acid şi al
purificării) devine metoda clasică de izolare a toxicilor organici nevolatili din materiale
biologice, folosită şi în prezent.
în 1863, în Franţa împăratului Napoleon al lll-lea, are loc un al treilea eveniment
hotărâtor pentru expertiza toxicologică şi anume folosirea ca probă a experimentului
farmacodlnamic. cu ocazia afacerii criminale având în centrul său
pe tânărul medic Couty de Pommerais care a otrăvit-o cu digitalină pe văduva Pauw
pentru a-i lua averea. Doctorul Ambroise Tardieu, profesor de medicină legală la
Paris, în vârstă de 45 de ani şi asistentul său farmacistul Roussin sunt însărcinaţi să
lămurească cazul.
Ei au fost Informaţi că „boala" a debutat cu dureri de stomac şi vomă, urmate:.
de o „extraordinară slăbiciune musculară". Inima galopa şi apoi dădea impresia . Nu au găsit
nici o leziune internă. Probele aveau un gust amar dar nu au
depistat indicii că ar fi vorba de o otravă vegetală, deşi simptomele făceau trimitere
la digitală. Au injectat un extract obţinut din vomă, i.v., unui câine. Acesta a început
să vomite după 2 ore şi Jumătate; inima îi bătea neregulat, cu pauze; după 6 ore şi
jumătate pulsul a scăzut la 45 şi respiraţia a devenit anevoioasă. Totuşi, după 12 ore
animalul a început să-şi revină. Reia experimentele pe broaşte întrucât farmacologii
descoperiseră că inima lor este adecvată pentru testarea efectelor asupra Inimii. Un
preparat din vomă injectat în paralel cu „digitalina" din „colecţia" găsită acasă la
doctor, face ca pulsul să scadă în 10 minute de la 40 - 42 la 15 - 20 , ca după 31
de minute ambele inimi să se oprească. Efectuează experimente cu extracte de pe
geluiala de pe scânduri atinsă de vomă şi neatinsă de aceasta arătând că numai
primul extract produce efectele menţionate.
Avocatul apărării emite însă ipoteza că aşa cum toxicii vegetali provin for plantă
din descompunerea proteinelor vegetale, tot astfel şi proteinele din.. organismul
victimei s-ar putea transforma în ceva analog alcaloizilor din plante. El dăduse astfel peste
un adevăr şocant (nevalabil în cazul dat). în adevăr, peste puţin timp, în anii 1870 - 1872
italianul Selmi şi francezul Armând Gauthier descoperă ptomainele (alcaloizii cadaverici),
iar în 1891 Ogier, glicozizii cadaverici. în 1906, Berthelot pune bazele cercetării toxicilor
gazoşi şi volatili.
În anul 1911 are loc ai patrulea eveniment crucial pentru punerea bazelor expertizei
toxicologice şi anume introducerea analizei cantitative şi a studiului distribuţiei toxicilor în
organe, de către chimistul englez Wlllcox. cu ocazia afacerii criminale declanşate de
agentul de asigurări londonez Henry Seddon prin omorârea cu arsen a unei femei pe nume
Elise Barrow, în scopul de a-i lua averea (era chiriaşa sa). în deceniile care preced acest
moment au fost aduse clarificări privind etiologia intoxicaţiilor cu arsen. Astfel, după ce în
anul 1875 Sonnenschein nu realizează că arsenul a pătruns în proba de analizat
cercetată cu prilejul unei suspiciuni de crimă, o dată cu hidrogenul sulfurat produs din
reactivi conţinând arsen (mai târziu Sonnenschein, un expert toxicolog de primă mână, autor
al unui manual de chimie medico-legală de excepţie, îşi recunoaşte eroarea), în anul 1879
Robert Otto arată că hidrogenul sulfurat poate să conţină arsen (sub formă de arsină).
în 1898 Eduard Schiff, specialist în dermatologie, sugerează ca test standard analiza firelor
de păr în orice expertiză legată de o suspiciune de moarte prin otrăvire, după ce constată
frecvenţa mare a prezenţei arsenul ui în păr. în anii de la sfârşitul secolului al XlX-lea şi
începutul secolului al XX-lea, în oraşul Manchester s-au constatat semne de intoxicaţie cu
arsen la aproape 6000 de persoane. S-a descoperit că fabricile de bere din oraş foloseau
glucoza contaminată cu arsen, că şi multe alte alimente conţineau mici cantităţi de arsen,
precum şi că arsenul era prezent în anumite vopsele de culoare verde folosite în gospodărie
precum şi la fabricarea hârtiei de tapet (au fost semnalate semne de intoxicaţie cu arsen la
locatarii camerelor astfel tapetate). Se punea tot mai accentuat problema precizării cantităţii
de otravă care a provocat otrăvirea şi dacă aceasta prin ea însăşi a putut determina moartea
victimei (fără a ţine seama de tarele de sănătate ale acesteia).
Willcox foloseşte în acest scop aparatul lui Marsh şi prepară cu ajutorul acestuia câteva
sute de oglinzi de arsen, plecând de la cantităţi cunoscute de arsen, de la 1 mg până la 0,02 mg.
Obţine astfel o adevărată scală etalon cu ajutorul căreia determină cantitatea de arsen din
organe (desigur, semicantitativ) prin compararea mărimii oglinzilor obţinute din probe cu
cele ale scării etalon. Probele prelevate din organe au fost cote părţi cântărite exact, şi
rezultatele au fost multiplicate printr-un coeficient obţinut din împărţirea greutăţii organului la
greutatea probei.
La interogatoriul încrucişat însă, avocatul apărării Marshall Hali îl pune în dificultate pe
Willcox subliniind că cel puţin în cazul muşchilor acesta a greşit întrucât regula empirică
folosită de el după care muşchii reprezintă 2/5 din greutatea întregului corp nu ţinea cont
de faptul că aceştia conţin 77% apă şi de cota de scădere a greutăţii acestora în urma
putrefierii, care în raport cu oasele, părul sau organele este proporţional cu mult mai mare,
astfel încât coeficientul de multiplicare de 2000 folosit ducea la erori în plus (cadavrul fusese
deshumat după mai bine de trei săptămâni şi greutatea corpului scăzuse de la 63,5 kg în
timpul vieţii la 27,216 kg). Willcox îşi recunoaşte această inabilitate dar cantitatea de arsen
determinată pentru întregul corp, de peste 131 mg era extrem de acoperitoare pentru a dovedi
că victima fusese otrăvită. Hali nu cedează şi obiectează cu privire la arsenul găsit în păr
care nu putuse ajunge la peste 15 cm de scalp în timpul de două săptămâni înaintea
morţii, perioadă în care ancheta precizase că i s-ar fu administrat arsen victimei. Aceasta
deoarece se ştia că deşi arsenul pătrunde în păr la scurt timp de la ingerare, el se localizează
la început în zona apropiată de rădăcina firului de păr şi apoi înaintează în ritmul de 1,5
cm pe lună o dată cu creşterea părului (era 4e? asemenea cunoscut faptul că dacă arsenul
se găseşte doar într-o secţiune a firului, înseamnă că el a fost ingerat accidental sau o
foarte scurtă perioadă de timp, iau» dacă era găsit în mai multe secţiuni - cu pauze între
ele - însemna că pătrunderea arsenului a avut ioc repetat, intermitent).
Willcox este pus în mare încurcătură dar reuşeşte în scurt timp să demonstreze că
părul absorbise arsen provenit din organele şi ţesuturile putrefiate ale victimei. Prin
obiecţiile şi atacurile sale, Hali (nespecialist în toxicologie) a contribuit în mod paradoxal
la dezvoltarea ulterioară a toxicologiei cantitative, subliniind sursele unor posibile erori ale
specialiştilor.
După aceste patru evenimente decisive evoluţia abordării expertizei toxicologice
şi a toxicologiei în general are un curs permanent ascendent.
în 1920 Cheile, studiind otrăvirea danhidrică, descoperă că în organism
acidul cianhidric este convertit în acid tiocianic (HSCN) pe care îl numeşte acid
clanhidric disimulat.
Două şcoli importante de toxicologie contribuie prin reprezentanţii săi la
dezvoltarea acestei ştiinţe la începutul secolului XX şi anume:
- şcoala franceză - prin R. Fabre, J. Ogier, E. Kohn-Abrest, R. Truhant
- şcoala rusă - prin Stepanov, Lazarev şi Glazova
Progresele ştiinţelor toxicologice atât în plan ştiinţific cât şi în plan organizatoric
şi legislativ au loc în ţări europene ca Germania, Franţa şi Anglia, dar mai ales în S.U.A.
Astfel, în intervalul anilor 1890 şi al primilor ani 1900, oamenii de ştiinţă francezi
Becquerel şl soţii Curie raportează descoperirea radioactivităţii, fapt care promovează o arie
foarte largă de explorare în fizică, biologie şi medicină precum şi în toxicologia
experimentală mai ales în efectuarea studiilor pe animale, urmărind raportul beneficiu -
risc în cazul noilor compuşi chimici obţinuţi. în S.UA dezvoltarea industrială intensă
duce la creşterea preocupărilor în direcţia toxicologiei ocupaţionale. în 1911 este înfiinţat
.Consiliul de Siguranţă Naţională" iar în 1914 „Divizia de laienă Industrială" (de către
Serviciul de Sănătate Publică U.S.)._în 1918 începe editarea Jurnalului de Igienă
Industrială" şi se înfiinţează laboratoare de cercetare toxicologică interne uzinale. în anii
1920 se declanşează „alarme" toxicologice legate de folosirea intensivă a compuşilor cu
arsen în tratamentul sifilisului, iar prohibiţia băuturilor alcoolice deschide poarta unor studii
timpurii de neurotoxicologie o dată cu descoperirea că triortocrezil fosfatul (TOCP),
metanolul şi plumbul (compuşi din lichiorurile vândute la negru) sunt neurotoxici. TOCP, care
este un aditiv de benzină modern, cauzează un sindrom constând într-un mers spastic rezultat
din consumarea berii brun - roşcate contrafăcute.
Descoperirea şi folosirea largă ca insecticide a DDT-ului
(diclorodifeniltricloretan), hexaclorbenzenului şi hexaclorciclohexanului ca şi sintetizarea
unor compuşi asemănători steroizilor ca DES (dietilstilbestrol) şi hexestrol grăbeşte
înfiinţarea în Anglia a Institutului de Toxicologie al Industriei Chimice. Interesant de
remarcat că observaţia iniţială care a condus la descoperirea DES a fost constatarea feminizării
animalelor tratate cu un carcinogen experimental, DMBA(7,12-dimetilbenz(a)antracen).
În anii 1930 se derulează un efort major al industriilor farmaceutice din Germania şi
S.U.A. de a fabrica antibiotice în producţie de masă. Unul din primele jurnale dedicate expres
toxicologiei experimentale este „Archio fur Toxicologie" care începe să fie publicat îrr Europa
în 1930. în acelaşi an în S.U.A. iau fiinţă „Institutele Naţionale de Sănătate" (NIH).
Administrarea de soluţii ale sulfanilamidei (a cărei acţiune bacteriostatică abia fusese
descoperită) în- etilenglicol duce la mai multe decese prin lezare acută a rinichilor,
consecutiv biotransformări! etilenglicolului în acid oxalic care precipită cu ionii de calciu
sub formă de oxalat de calciu (acesta obturează tubii renali). în replică, în 1938 ia fiinţă
.Administraţia alimentelor şi medicamentelor" din U.S.A. (FDA). în anii 1940 se dezvoltă
cercetările privind carciogeneza chimică. Acestea conduc la descoperirea rolului
intermediarilor reactivi în cancerogenitate şi al oxidazelor cu funcţiuni mixte din reticulul
endoplasmatic. Aceste constatări iniţiază lucrări majore asupra familiei de proteine citocrom
P450, care la rândul lor duc la două descoperiri importante: cromatografia pe hârtie în 1944
şi folosirea dibenzantracenului marcat radioactiv în 1948.
Lucrarea Iui Bernard Brodie din 1947 asupra metabolismului metiloranjului conduce la
introducerea analizei sângelui şi urinei pentru depistarea metaboliţilor medicamentelor şi
altor substanţe chimice. Se deschide calea spre studiul relaţiei între nivelele sanguine şi
acţiunea biologică. Tratatul devenit clasic al lui R.T. Williams „Mecanisme de
detoxicare" publicat în 1947, descrie mai multe căi şi mecanisme posibile de detoxicare,
deschizând drumul mai multor altor noi direcţii de studiu. în 1955 Lehman şi Fitzhugh dau o
formă riguroasă programului experimental pentru aprecierea siguranţei alimentelor,
medicamentelor şi cosmeticelor consemnată mai târziu (1982) de către FDA din
S.U.A. Congresul S.U.A. adoptă-amendamentele privind aditivii din Actul alimentului,
medicamentului şi cosmeticelor* Ele cer ca orice aditiv alimentar să fie găsit lipsit de
pericol pentru ca FDA să poată aproba folosirea sa. Clauza lui Delanev (1958) din aceste
amendamente statuează în linii mari că o substanţă chimică găsită carclnogenică la
animalele de laborator sau oameni nu poate fi adăugată ca supliment alimentar în
S.U.A. Este un bun exemplu de judecată privind optimizarea relaţiei beneficiu -
risc. Are loc expansiunea metodelor cantitative în toxicologie (dacă în vremea Iul Delaney
nivelul analitic al detecţiei pentru majoritatea substanţelor chimice era de 20-100 ppm,
astăzi el este de părţi la cvadrilion) şi dezvoltarea modelelor de evaluare a riscului.
Primul jurnal american dedicat toxicologiei a fost lansat de Coulston, Lehman şi
Mayes: „Toxicologie şi Farmacologie aplicată".
Anii 1960 debutează cu incidentul tragic al talidomidei (canterganului) în care mai
mult de o mie de copii s-au născut cu defecte serioase şl cartea lui Răcite. Carson
„Primăvara tăcută" (1962) care subliniind efectele folosirii pesticidelor asupm-ecosistemului
a impulsionat dezvoltarea ecotoxicologiei. Nivelele joase de detecţie *&. substanţelor
chimice şi capacitatea de a detecta cu rapiditate mutaţii punctuale creează mai multe
probleme şi oportunităţi pentru toxicologi şi evaluatori de risc, care sunt continuarea
interpretării amendamentului lui Delaney. Toxicologia celulară şi moleculară se dezvoltă ca
o subdlsciplină, şi evaluarea riscului devine un rezultat major al investigaţiilor toxicologice.
înfiinţarea „Centrului Naţional pentru Cercetarea toxicologică" (NCTR), expansiunea
rolului lui FDA şi crearea „Agenţiei de protecţie a mediului înconjurător" (EPA) ca şi a
„Institutului Naţional de Ştiinţe de Sănătate a Mediului" (NIEHS) au fost considerate în
mod clar tot atâtea mesaje că administraţia americană are implementat un Interes puternic în
toxicologie.
La sfârşitul anilor 1960 descoperirea că TCDD (2,3,7,8-tetraclorodibenzo-p-dioxln
sau pe scurt dioxina) este un contaminant al ierbicidului „Agent oranj" (descoperirea
toxicităţii TCDD fusese deja raportată în 1957) a dus ia descoperirea unei proteine de legare
cu afinitate celulară înaltă desemnată sub numele de receptor „Ah", o revoluţie în domeniul
toxicologiei.
în 1970 se mai înfiinţează „Siguranţa Ocupaţională şi Actul de sănătate" (OSHA). Se
emit şi două documente cu putere de lege: „Actul Federal pentru Insecticide, Fungicide şi
Rodenticide" (FIFRA) în 1972 şi „Actul pentru Controlul Substanţelor Toxice" (TSCA) în
1976. La nivel federal 4 agenţii sunt răspunzătoare pentru reglementarea expunerii umane la
substanţe chimice: FDA, EPA, OSHA şi CPSC (Comisia pentru Siguranţa Consumului
Produselor).
În România, încă înainte de înfiinţarea învăţământului superior farmaceutic o serie de
farmacişti lucrează în domeniul toxicologiei - după modelul şi tradiţia europeană - făcând să
rezulte, încă de la începuturi, identificarea farmacistului cu toxicologul. Astfel, în Muntenia
farmacistul Hepites înfiinţează în 1833 un laborator de analize chimico - legale în Brăila şi
este considerat expert toxicolog de primă mărime; mai târziu el devine profesor la Şcoala
naţională de farmacie din Bucureşti, fiind urmat la catedră de Bernath Landway (până în
1890). în Moldova pot fi remarcaţi farmaciştii Torenberg, Abrahamfi Stermer şi Lochman
cel tânăr. Bazele primului laborator de expertiză toxicologică au fost puse în anul 1840 de
către dr. Carol Davila. Mai târziu, Mina Minovici, farmacist şi medic, aduce un plus substanţial
de calitate în domeniul toxicologiei româneşti prin construcţia şi înfiinţarea în 1890 a
Institutului medico - legal (IML) cu o organizare şi o logistică unice în Europa acelei vremi.
Se mai remarcă prin activitatea la catedră şi lucrări în domeniul ptomainelor. Fratele său
Ştefan Minovici, deşi chimist, se identifică cu învăţământul farmaceutic şi profesia de
farmacist, organizând primul laborator de toxicologie legală şi devenind la 1917 prin impunerea
unui consiliu profesoral, ctitorul Facultăţii de Farmacie, ca instituţie de sine stătătoare (legiferată
cu întârziere din cauza războiului, abia în 1923).
El funcţionează ca profesor de chimie analitică, chimie organică şi toxicologie şi
elaborează în 1912 un manual de toxicologie. Colaboratori şi continuatori ai lui Ştefan
Minovici au fost farmaciştii A. Bacovescu, I. Vintilescu, N. Deleanu, Al. lonescu - Matiu şi
N. Ioanid.
Nicolae loanid devine primul profesor de Toxicologie (ca disciplină de sine stătătoare)
din învăţământul superior farmaceutic, în 1942, calitate în care a funcţionat până în 1967.
în paralel un reprezentant de frunte la Cluj este profesorul V. Galea. La Bucureşti
continuatori ai prof. N. ioanid la catedră sunt conf. I. Popa şi conf. T. Stan.

3. TOXIC, OTRAVĂ SUBSTANTA CHIMICA Şl MEDICAMENT. RELAŢIA

SUBSTANTA- MEDICAMENT - TOXIC
Cea mai veche etiologie a cuvântului toxic şi a sensului său ar putea fi cuvântul egiptean
tako. însemnând distrugere, moarte.
Grecii antici (elinii) prin toxicon înţelegeau otravă.
După Dioscoride (sec. I e.n.) cuvântul toxic derivă într-adevăr de la grecescul-toxicon, dar
la rândul său acesta îşi are obârşia în toxon care înseamnă ansţ* sugestie privind
trimiterea cu ajutorul acestuia a săgeţilor otrăvite. După Pliniu (sec. l e.n.) „toxicus" (latin)
derivă de la taxus. un conifer ale cărui fructe erau folosite pentru prepararea extractului în
care erau înmuiate vârfurile săgeţilor (în prezent ştim că toxicitatea acestor fructe se
explică prin faptul că acestea conţin alcaloidul toxină.
Galenus (sec. II e.n.) afirmă că „toxic este orice lucru care poate altera organismul nostru".
Pe de altă parte asemănarea între toxic şi medicament a fost intuită chiar de către antici. Grecii, de
exemplu, foloseau şi termenul de pharmakon pentru toxic, înţelegând prin acesta şi medicament şi
substanţă toxică (de altfel termenul popular „farmece" înţelegând prin acestea băuturi cu efecte
„miraculoase" ar putea proveni tot din pharmakon.
Cuvântul otravă derivă din verbul slavon otrăviţi însemnând a produce mâhnire, a
tulbura pacea sufletului. Desigur că orice toxic este o otravă şi invers* Totuşi termenul de
otravă este mai restrictiv folosindu-se mai ales pentru toxicii cam „au făcut carieră" în
otrăviri criminale sau sinucideri. Este deci vorba şi de contextul în care aceste substanţe au
impact cu organismul omului, deci dacă avem de-a face cu o intoxicaţie sau cu o otrăvire
(intoxicaţie intenţională).
Mai circulă şi cuvântul venin care derivă de la latinescul „venenum" adică otravă. în
prezent, în mod curent prin veninuri se înţeleg toxinele elaborate de animale veninoase
(şerpi, scorpioni, peşti otrăvitori etc). De altfel, vom vedea mai departe că prin toxine se
înţeleg substanţele toxice produse de organismele vii, atât animale cât şi vegetale, ca şi de
unele bacterii. Relaţia medicament - toxic a fost excelent definită, mai ales dacă ţinem
seama că este vorba de sec. X - XI, de către Al-Biruini în „Cartea drogurilor" (a se vedea mai
înainte).
Paraceisus este primul care face referire la importanţa relaţiei doză - efect: „doar doza face
ca un lucru să nu fie otravă".
Goethe, care vizita des un farmacist prieten, în farmacia sa din Jena, ajunge la aceeaşi
concluzie şi afirmă: „Sola dosis facit venenum".
Relaţia medicament - otravă este definită ecliptic de către Gerolamo Mercuriale
(1530 -1606): „otrava este un medicament mortal".
În edictul dat de Regele Soare, Ludovic al XlV-lea, legat de „afacerea otrăvirilor"
(1680 - 1682) se dă o definiţie avangardistă a otrăvii: „Tot ceea ce provoacă o moarte
rapidă sau afectează un timp sănătatea omului, indiferent dacă este vorba de un corp simplu
sau compus, trebuie privit ca o otravă adevărată". J. Ogier (sec. XIX) defineşte toxicul ca
fiind „orice substanţă a cărei prezenţă în organism nu este nici normală, nici obişnuită".
R. Fabre şi R. Truhaut (începutul sec. XX) fac definiţia toxicului (şi deci a otrăvii)
mai consistentă şi concretă: „Toxică este substanţa care pătrunzând în organismul viu,
indiferent pe ce cale, într-o cantitate relativ ridicată (o singură dată sau în câteva prize
repetate, la intervale de timp apropiate) sau în cantităţi mici dar repetate timp îndelungat,
determină - imediat sau după o perioadă de latenţă - în mod trecător sau durabil, printr-o
acţiune fizico-chimică. tulburări - mai mult sau mai puţin grave - ale uneia sau mai multor
funcţiuni, putând culmina cu moartea".
Tratatele de toxicologie apărute în jumătatea a două a sec. XX fac referire la o acţiune
chimică şi fiziologică a toxicului asupra organismului, acţiune care provoacă alterarea
funcţiunilor acestuia, putând avea ca rezultat o stare patologică sau moartea. Modern
toxicitatea nu este considerată o însuşire intrinsecă a substanţei toxice sau potenţial
toxice ci se evaluează prin răspunsul dat de organismul viu care vine în contact cu acesta,
răspuns depinzând de mai mulţi factori legaţi de substanţă, organism şi mediu, precum şi-de
relaţiile dintre aceştia.
Se consideră că orice moleculă care prezintă instabilitate termodinamică -adică
reactivitate - la o temperatură superioară lui zero absolut (-273° C = 0° K) poate determina
efecte toxice în anumite condiţii. Efectul toxic este identificat şi uneori chiar cuantificat Ia
nivelul întregului organism, al unui ţesut, sau organ ţintă, sau la nivel celular sau chiar
molecular.
O delimitare mai netă între medicament şi toxic (otravă) se poate obţine dacă se ia în
consideraţie modul în care aceste substanţe acţionează asupra relaţiei între organism şi mediul
înconjurător. în acest sens poate fi definit ca toxic orice factor (de natură chimică, fizică sau
chiar psihică) care are tendinţa să rupă echilibrul între organism şi mediu, iar
medicamentul este considerat factorul capabil să restabilească acest echilibru.

II. CLASIFICAREA SUBSTANŢELOR TOXICE Şl A INTOXICAŢIILOR 1.

 CLASIFICAREA SUBSTANŢELOR TOXICE

„Toxicii sunt reactivi ai vieţii" Claude Bernard

Cea mai la îndemână clasificare are în vedere starea de agregare:

■ toxici gazoşi,
■ toxici lichizi,
■ toxici solizi.
După provenienţă (origine, natură) se împart în:
■ toxici minerali,
■ toxici organici naturali:
■ vegetali
■ animali
■ toxici organici de semisinteză şi sinteză.
Ogier şi Kohn-Abrest i-au clasificat după criteriul (comportarea) analitic(ă), mai concret
în funcţie de modul în care sunt izolaţi din aer şi/sau material biologic în vederea identificării
şi dozării lor în:
a) toxici gazosi. care se izolează, în general, prin recoltare din aer (comunal
sau industrial) şi, rar, din material biologic (CO, H2S, PH3, ASH3); marea
majoritate sunt anorganici;
b) toxici volatili:
- care se izolează prin distilare (au p.f. < 100°) din mediu add (pH ~ 5,
obţinut cu ajutorul acidului tartric) sau din mediu bazic (pH ~ 8-9, obţinut cu carbonat
acid de sodiu); sunt cei mai mulţi dintre toxicii volatili;
- care se izolează prin antrenare cu vapori de apă (au p.f. > 100°); exemple:
fenol, nitrobenzen, anilină.
Toxicii volatili sunt organici în marea lor majoritate.
c. toxici minerali ficşi:
- care se izolează prin mineralizarea (distrugerea) materiei organice (cationii
sunt disimulaţi în probele biologice întrucât sunt combinaţi - de exemplu cu
proteinele (metalo-proteine);
- care se izolează prin extracţie apoasă, hidroalcoolică sau dializă (metode „blânde" pentru
a nu-i denatura); exemple: nitriţi, nitraţi, cloraţi, acizi corozivi, baze caustice; ei se izolează
în porţiunea C de organe (10% din proba pentru expertiză);
d. toxici organici ficşi (nevolatili):
- care se izolează din mediu acid (cei cu caracter slab acid sau neutru);
- care se izolează din mediu bazic (cei cu caracter slab bazic).
în ambele situaţii extracţia se face cu solvenţi organici nepolari (cloroform, eter) şi,
mai rar, cu solvenţi organici slab polari (de exemplu: alcool i-amilic în cazul morfinei).
Metodele de extracţie folosite sunt:
- extracţia prin echilibrare (cu pâlnia de separare);
- extracţia exhaustivă (cu aparatul Sohxlet).
Desigur, mai multe clasificări se pot face după natura acţiunii biologice . Una dintre
acestea ar putea lua în consideraţie numai natura acţiunii toxicilor asupra sistemului nervos,
având în vedere că acesta dirijează şi controlează funcţionalitatea tuturor ţesuturilor şi
organelor.
Anatomic, sistemul nervos se împarte în sistem nervos central (SNC) şi sistem
nervos periferic (SNP).
Funcţional. SNC se împarte în sistemul nervos somatic şi sistemul nervos vegetativ sau
autonom (SNV).
După Intensitatea acţiunii toxice, cuantificată prin DL50 (exprimat în mg/kg), U.E.
admite următoarea împărţire:
• substanţe foarte toxice (DL50 £ 25);
 ■ substanţe toxice (DL50 = 25 - 200);
■ substanţe nocive (DL50 = 200 - 2000);
■ substanţe slab toxice sau practic netoxice (DL50 > 2000).
O clasificare după acelaşi criteriu - DUo, exprimat tot în mg/kg - dar mult mai nuanţată,
împarte xenobioticele în:
■ extrem de toxice DL50 £ 1
■ foarte toxice DL50 =1-50
■ moderat toxice DL50 = 50 - 500
■ slab toxice DL50 = 500 - 5000
■ practic netoxice DL50 = 5000 -15000
■ fără toxicitate (de ex. alimentele) DL50 ^15000
în acest curs prezentarea substanţelor toxice sau potenţial toxice se va face prin
gruparea lor în două mari categorii, după natura chimică a acestora:
■ toxici anorganici şi
■ toxici organici.
Toxicii anorganici sunt studiaţi după apartenenţa elementului central al acestora la
grupele principale sau secundare al sistemului periodic. în acest fel se vor putea face corelaţii
între poziţia elementului central în sistemul periodic (şi, deci, proprietăţile fundamentale şi
analitice ce decurg din această poziţie) şi acţiunea toxică a acestora.
Toxicii organici sunt studiaţi după provenienţa şi destinaţia (domeniul) lor de utilizare
iar în cadrul categoriilor mai cuprinzătoare (1 - 4) după încadrarea chimică (grupe funcţionale,
nucleu sau heterociclu de bază etc):
1. Solvenţi, reactivi, materii prime si poluanţi ai atmosferei: ei au reprezentanţi
în toate clasele chimice după clasificarea abordată de chimia organică de la
hidrocarburi alifatice la heterocicli (de exemplu: dioxan şi piridină);
2. Substanţe medicamentoase: excluzând anestezicele generale modeme
care sunt în general derivaţi halogenaţi, dar nu pot fi considerate practic
medicamente, ei au reprezentanţi începând cu acizii carboxilici (vezi AINS) şi
terminând cu heterodclii;
3. Substanţe psihodisleptice (halucinogene) care se subîmpart în compuşi de
provenienţă naturală cu azot neciclic (exemplu: mescalina) sau ciclic (exemplu:
bufotenina, psilocina, psilocibina, ergina etc), compuşi naturali fără azot în moleculă
(exemplu: THC) şi compuşi obţinuţi prin sinteză (exemplu: LSD).
4. Pestidde fantidăunătorO care se subdasifică după destinaţie şi - unde e
cazul - şi după structura chimică; astfel, deosebim insecticide (care la rândul lor se subîmpart
în: derivaţi organocloruraţi, organofosforice (COF), derivaţi carbamid şi dinitrofenoli - ca
de exemplu: DNOC), rodentlcide. ierbidde şi funoicide.
5. Toxine (toxalbumine) care la rândul lor se subîmpart după provenienţă
(origine) în : zootoxine. fitotoxine (exemplu: ricina, crotina, fasina), bacteriotoxine
(toxina botulinică şi toxina tetanică) şi micotoxine (unele ca amanitineie şi faioidineie:
produse de macromycete adică ciuperci otrăvitoare şi altele ca aflatoxineie produse:
de micromycete adică mucegaiuri). -ş&r
6. Aditivi alimentari: antioxidanţl ca BHA şi BHT; aromatizanţi şi potenţatori de
aromă: îndulcitori (eduicoranţi) nenutritivi ca zaharina şi ciclamatul; coloranţi ca de
exemplu: amarant, eritrozina, tartrazina; antiseptice ca de exemplu: acidul benzoic şi
benzoatul de sodiu, esterii metilic şi etilic ai acidului p-hidroxibenzoic, dioxidul de
sulf, metabisuifitui de sodiu; sechestranţi ca de exemplu: acidul citric şi citraţii, acidul
tartric şi tartraţii etc (ei chelatează metalele grele din alimente); emulaatori ca de
exemplu ledtina şi mono- şi digliceridele.
7. Detergenţi care pot fi anionici, cationici şi neionici

2. CLASIFICAREA INTOXICAŢIILOR
 2.1. Toxicitatea şi intoxicatia
Intoxicaţia sau otrăvirea este o reacţie a organismului faţă de o substanţă, străină
corpului (xenobiotic, substanţă exogenă) care generează o stare patologică diferită de aceea
produsă de boală. Complexitatea şi intensitatea efectelor toxice, locale sau generale, adică
gravitatea intoxicaţiei depinde de o însuşire a substanţei -diferită de proprietăţile ei fizice şi
chimice - numită toxicitate. Aceasta este o caracteristică similară nocivităţii. Fiind o formă
de manifestare a unor acţiuni biologice nedorite, toxicitatea unei substanţe are o anumită
„cotă" sau „grad de toxicitate" care depinde nu numai de structura sa chimică, ci şi de
cantitatea care a pătruns în organism, de organele şi sistemele afectate ca şi de
mecanismul de acţiune asupra acestora. N. Deleanu, un înaintaş important al toxicologiei
româneşti, a împărţit intoxicaţiile funcţie de natura (originea lor) în:
- intoxicaţii „endogene", care sunt de fapt formal endogene sau fals endogene
întrucât agentul etiologic (un microorganism sau un parazit) provine din exteriorul
organismului; el emite toxinele generatoare de stări patologice din interiorul
organismului, distribuindu-le prin intermediul circulaţiei sistemice), dar fără să fi fost produse
de acesta; acest tip de intoxicaţii, la rândul lor sunt: - de origine celulară (secreţii,
dezasimilaţii etc):
- de origine microbiană (tuberculoza, lues etc);
- de origine parazitară (malarie, helmintioze etc).
Toate aceste intoxicaţii sunt de domeniul medical (şi, ca urmare, se tratează
medicamentos). Există doar două situaţii în care deşi agentul etiologic primar este un
microorganism şi anume bacilul tetanic şi bacilul botulinic efectele toxice produse se datoresc
toxinelor elaborate şi emise de aceştia fie de la poarta de intrare în cazul tetanosului (plaga) fie
înainte de pătrunderea în organism în cazul botulinismuiui (alimentele infestate conţin deja
toxina botulinică). De aceea aceste două intoxicaţii fac obiectul toxicologiei, agenţii etiologici
incriminaţi fiind bacteriotoxine.
- Intoxicaţii „exogene" care sunt provocate efectiv de xenobiotice
(xenos = străin; bios = viaţă) şi intră în sfera de interes a toxicologiei. Intoxicaţia,
datorată în principal toxicităţii xenobioticului, este un proces extrem de complex. încă
cu mult timp în urmă, H.E.Stokinger, om de ştiinţă din avangarda toxicologiei
moderne afirma că: „Toxicitatea este consecinţa a două reacţii antagoniste: acţiunea
toxicului asupra organismului şi acţiunea organismului asupra toxicului".
Se poate concluziona că toxicitatea se instalează şi se exprimă sub formă de efecte
toxice de o intensitate variabilă, funcţie de rezultanta „disputei" între procese diametral
opuse (unele promovează, altele se opun) care se petrec concomitent pe parcursul mişcării
toxicului de la locul de expunere la locul său de acţiune într-o formă activă (această
„mişcare" a fost denumită sugestiv invazie sau livrare).
Intoxicaţiile exogene se clasifică - după cum pătrunderea toxicului a fost voit
(premeditat) sau întâmplător (prin hazard) - în:
1) Intoxicaţii intenţionale:
- crime,
- sinucideri,
- toxicomanii,
- doping,
- otrăviri simulate (parţia
- 2) Intoxicaţii accidentale:
- propriu-zise,
- profesionale,
- medicamentoase,
- alimentare.
 2.2. Intoxicaţiile Intenţionale

2.2.1. Crimele (otrăviri criminale)

Dintre omucideri, crimele prin otrăvire reprezintă mijlocul cel mai vechi dar şi cale mai laş
de suprimare a vieţii altuia. Majoritatea s-au derulat ca intoxicaţii supraacute sau acute,
dar au fost şi cazuri de Intoxicaţii lente, cronice, consecutiv unei administrări intermitente
care a dus la cumul de efecte şi în final la moarte. Acest ultim mod de otrăvire criminală a
fost practicat de criminali cu unele cunoştinţe în domeniu, iar „rafinamentul" acestei practici
a făcut uneori greu de dovedit juridic3' crima prin otrăvire întrucât toxicul şi metaboliţii săi
eliminându-se gradual, substanţa reziduală găsită la expertiza toxicologică apărea ca
provenind dintr-o cantitate administrată prea mică pentru a provoca moartea. Acest fapt a
fost mai posibil în cazul otrăvurilor care se acumulează în mică măsură (în generai mai
hidrofile); desigur însă că o dată identificată substanţa, s-a făcut apel la toxicocinetica ei şi,
datele furnizate de aceasta împreună cu informaţiile despre simptomatologie (dacă au
existat martori), precum şi cu analiza aspectelor anatomopatologtce, au condus prin
coroborare la stabilirea verdictului de crimă prin otrăvire.
Progresele majore făcute în analiza instrumentală prin apariţia cromatografiei pe lichide de
înaltă performanţă (HPLC) a gaz - cromatografiei (GC) asistată de spectrometrul de masă
(GC - MS), a spectrofluorimetriei şi a altor tehnici şi aparate extrem de sofisticate au permis
identificarea unor substanţe aflate în proba biologică în proporţia de părţi per quadrilion.
Bibliotecile de spectre au ajuns să conţină date despre zeci de mii de substanţe.
În acest fel, replica judiciară dată de societate crimelor prin otrăvire a devenit atât de
energică încât a descurajat pe criminali şi numărul crimelor de acest tip a fost permanent în
cădere liberă în ultimele decenii (totuşi este de gândit dacă „preferinţa" pentru arme de foc sau
arme albe ori pur şi simplu omorârea în bătaie, crime muit mai uşor de dovedit, nu înseamnă
o tendinţă spre mentalităţi şi instincte primitive, deşi oricum criminalii sunt în majoritate
primitivi).

2.2.2. Sinuciderile (auto - otrăviri)

Sinuciderea (sau suicidul prin otrăvire) este şi ea o modalitate de suprimare a propriei
vieţi practicată încă din antichitate. Din statisticile medico-legale reiese că scăderea în timp a
numărului acestora nu este nici pe departe ia fel de semnificativă ca în cazul crimelor prin
otrăvire. Oamenii se sinucid atât de prea mult rău cât şi de prea mult bine, dar totdeauna
există un anumit fenotip psiho-neurologic predispus la această practică. Substanţele folosite
sunt foarte adesea medicamente dintre cele mai active (benzodiazepine, barbiturice,
antidepresive, tranchilizante, neuroleptice etc.) dar şi unele anodine (de exemplu: aspirina).
Unii se sinucid fiind în semicunoştinţă de cauză: toxicomanii care îşi administrează
singuri supradoze ne mai fiind mulţumiţi de „trăirife" oferite de dozele de „croazieră" (de
altfel, mereu crescânde).

2.2.3. Toxicomaniile
Etimologic toxicomania înseamnă mania (nebunia) toxicului. Este vorba de o adevărată
boală care se instalează în urma inducerii dependenţei şi instalării abuzului de substanţe
psihoactive.
Ea afectează indivizi şi uneori colectivităţi din păturile extreme aie societăţii, atât cele sărace
cât şi cele bogate. Ea se propagă de la individ la individ şi chiar de la ţară ia ţară din
curiozitate şi respectiv spirit de imitaţie. Oamenii din ţările care au cunoscut dictatura mult
timp şi care sunt sărăcite atât material cât şi spiritual resimt sub formă de frustrări tot ce
decurge din irosirea existenţei lor sau a ascendenţilor imediaţi şi vor să recupereze rapid
rămânerile în urmă; îşi dirijează însă intenţiile în direcţii greşite, aducătoare de boală şi de
pierderea sensurilor umane. La noi în ţară .recuperarea" aceasta s-a produs dramatic încât acum
cuprinde masiv segmentul de vârstă 12-17 ani (sunt cunoscute cazuri şi la copii de 7 ani).
Este un semnal de alarmă care ar trebui să înspăimânte, iar farmacistul este unul din
factorii sociali de primă importanţă în combaterea acestui flagel.
Dacă la mijlocul secolului XIX toxicomaniile se limitau la opiomanle şi
cocainomanie, ele s-au extins de la droguri naturale complexe (opiu, haşiş şi marijuana,
frunze de coca, peyotl, etc.) la substanţe naturale pure (morfina), de semisinteză (heroina)
sau chiar de sinteză (LSD, STP, etc). Uneori sunt utHteate produse şi substanţe la care nu s-
ar fi gândit nimeni cu ani în urmă: clei de lipit, coji de banane (torefiate într-un fel anume),
solvenţi (eterul etilic şi unii esteri organici). Toxicomaniile constituie o formă de
intoxicaţie cronică instalată prin autoadministrarea repetată a unor substanţe
psihoactive numite şi droguri (dar puternic active şi chiar toxice), care generează euforie
(de aici termenul de euforizante pentru substanţe şi eufomanie pentru dependenţa însăşi),
stupefacţie asemănătoare celei de la instalarea narcozei (de aici denumirea de stupefiante)
sau halucinaţii (de aici termenul de halucinogene sau psihodisleptice), adică în general o stare
de satisfacţie (cel puţin în faza iniţială), ceea ce explică instalarea dependenţei de ordin
psihic şi de multe ori şi fizic faţă de drogul respectiv. încă în 1970 OMS defineşte
dependenţa faţă de euforizante şi halucinogene ca fiind „o stare psihică şi uneori fizică, care
rezultă din interacţiunea unui organism viu şi o substanţă cfctfmică, fie ea şi un medicament,
care include întotdeauna o compulsiune (dorinţă irezistibilă) de a lua substanţa continuu sau
periodic în scopul obţinerii efectelor sale: psihice şi uneori al evitării disconfortului şi
neplăcerii legate de privare".
Dependenţa psihică este trăsătura universal valabilă a dependenţei faţă de un anumit
drog şi se caracterizează prin puternicul sentiment de satisfacţie (chiar senzaţia de om
fericit) pe care îl resimte toxicomanul şi din care se naşte impulsul psihic dominant de a
continua autoadministrarea drogului. Uneori dorinţa obţinerii plăcerii rămâne secundară
faţă de necesitatea de a evita starea de rău sau de a-şi atenua senzaţiile dezagreabile
resimţite prin lipsa (privarea) drogului. De cele mai multe ori cel dependent continuă să ia
substanţa deşi el îşi dă seama că aceasta constituie un pericol pentru sănătatea sa, pentru
familie şi societate. De aici rezultă câ această compulsiune reprezintă factorul cel mai
important în intoxicaţia cronică cu substanţe psihotrope şi face din toxicomanie o
manifestare maniacală. De altfel, toxicomanii provin în general din rândurile unor oameni cu
boli psihice, diagnosticate sau nu, cum ar fi:
-nevropaţi - care caută să-şi combată anxietatea congenitală sau dobândită;
- psihopaţi - care urmăresc obţinerea unor plăceri paroxistice;
- psihotici - care încearcă să iasă astfel din starea quasipermanent depresivă
sau să înlocuiască propriile halucinaţii (terorizante, obsesive) cu cele oferite de drog
(de basm, idilice).
Dacă la dependenţă psihică se ajunge în urma autoadministrării multor substanţe şi
în primul rând a celor de tip euforizant (alcool, eter, marijuana, amfetamine, opiacee, etc),
în cazul unora dintre ele se instalează şi o dependenţă fizică (opiu, morfină, heroină,
diamorfină, petidină, metadonă, etc). Ea presupune o adaptare a organismului faţă de drog, o
compensare a efectelor depresive ale acestuia cu efectele de tip excitant, echilibrare care are
loc mai rapid sau mai lent, funcţie de intensitatea efectelor depresive ale drogului. La
suspendarea sau rărirea ritmului de administrare precum şi la pătrunderea în organism a unui
antagonist (nu se va utiliza decât în tratamentul intoxicaţiei acute cu opiacee) apare un
complex de tulburări organice uneori dramatice, mai ales cardio-vasculare şi la nivelul
sistemului nervos (se pot termina cu exitus sau cu sinucidere, după câteva zile de privare),
numit şi sindrom de abstinenţă; el este caracteristic fiecărui tip de drog sau chiar fiecărui drog
în parte.
Pe de altă parte dependenţa fizică reprezintă un factor important în reîmprospătarea
dependenţei psihice, întrucât presupune continuarea folosirii drogului sau în cazul
declanşării sindromului de abstinenţă, reluarea administrării acestuia. Se creează un adevărat
cerc vicios. Se apreciază că dependenţa fizică se instalează cel mai repede după injectarea -
mai ales i.v. - a drogului, în mod repetat, timp de 2 - 3 săptămâni (există un oarecare pericol
în acest sens şi în cazul bolnavilor incurabili în fază terminală cărora li se injectează morfină,
petidină sau fortral, în mod repetat, din necesităţi terapeutice).
Dintre toate drogurile opiaceele dau triada caracteristică pentru o toxicomanie:
dependenţa psihică, dependenţa fizică şi toleranţa.
Derivaţii barbiturici şi alcoolul produc aceeaşi triadă de consecinţe dar la doze superioare celor
terapeutice şi respectiv uzuale; în plus sindromul de abstinenţă are alte manifestări. în cazul
cocainei şi LSD există numai dependenţă psihică şi toleranţă (cocainomanii suportă doze
mari de drog, cu mult mai mari decât doza letală pentru această substanţă, dobândind o
capacitate crescută de biotransformare a acesteia şi o inhibare a receptorilor respectiv prin
suprastimulare).
În cazul toxicomanilor care au şi dependenţă fizică şi nu numai psihică, degradarea fizică şi a
personalităţii sunt extrem de accentuate, iar ei reprezintă deja un pericol pentru familie şi
societate.
Termenii legaţi de manifestarea patologică numită toxicomanie au evoluat şi ca lexic şi
prin conţinut în decursul timpului; dacă la început definiţiile şi încadrările' sunt făcute
numai de către OMS s-a ajuns ca în 2004 să se implice comisii de specialitate ţinând direct
de ONU (fapt care arată îngrijorarea mondială faţă de aceff-fenomen). Astfel, în 1957 ,
Comitetul Expert Asupra Drogurilor care Produc Adicţie din OMS defineşte obişnuinţa ca
pe o condiţie care rezultă din consumarea repetată a unui drog; printre caracteristicile
acesteia se pot enumera:
- o dorinţă (dar nu compulsiune) de a continua să ia drogul în scopul
dobândirii „stării de bine" pe care acesta o generează;
- un anumit grad de dependenţă psihică la efectul drogului, dar absenţa
dependenţei fizice şi astfel a sindromului de abstinenţă;
- o tendinţă redusă sau absentă de a creşte doza;
- consecinţele negative - dacă apar - sunt în primul rând în detrimentul
individului.
Obişnuinţa s-ar putea defini pe scurt ca „setea" („craving") psihologică pentru
efectele produse prin administrarea drogului. Acest termen este legat de un altul fâp-
fel de vechi dar larg folosit şi astăzi: adicţia. Adicţia este comportamentul care si
distinge în primul rând printr-o dorinţă conştientă, intensă de drog şi printr-o tendinfă
de recădere (reluare) cauzată în mod evident de persistenţa atitudinilor stabilite în
stadiile ei incipiente; caracteristicile adicţiei includ: . .
- dependenţa de drog ca o necesitate 24 din 24 de ore;
- impulsul de a creşte doza mult peste necesităţile corpului;
- auto-definirea ca toxicoman.
Individul care se manifestă astfel se numeşte adlct (toxicoman); de altfel, etimologic „to be
addict" înseamnă a fi vicios iar „addicted to" a fi dedat unui viciu. S-a arătat mai înainte că
această afectare psihică se instalează pe un anumit „teren" preexistent. Termenul de
obişnuinţă va fi folosit pentru a face referiri la utilizarea prelungită a opiaceelor şi apariţia
toleranţei, precum şi a „nefericirii" indusă de retragere (abstinenţă), atunci când nu este
însoţit de comportamentul descris deja sub numele de adicţie.
În 1964 Comitetul Expert OMS pentru Dependenţa de Drog înlocuieşte termenii de
obişnuinţă şi adicţie cu .dependenţa de drog", pe care apoi o redefineşte în 1969, precizările
făcute atunci fiind valabile şi astăzi. Se observă că uzul compulsiv al unui drog pentru
efectele lui psihice reprezintă singura caracteristică atât necesară cât şi suficientă pentru a
defini dependenţa de drog.
Dependenţa fizică şi toleranţa pot fi prezente dar nici una nu este necesară, nici
suficientă, prin ea însăşi, pentru a defini dependenţa de drog.
 Mai mult, drogurile psihotrope (incluzând antidepresiveie şi agenţii antipsihotici)
generează sindromul de abstinenţă, dar nu sunt adictive; în acest caz este important să se facă
distincţie între acest fenomen banal de tip „rebound" şi adevărata dependenţă.
în acelaşi b'mp această formulare a reprezentat o schimbare importantă în nomenclatura
OMS a abuzului de drog, care însă a primit o foarte mică atenţie şi nici nu este bine cunoscută.
Pe de altă parte, deşi OMS subliniază ferm că pacienţii trataţi cu opioide vor deveni
adicţi după încetarea tratamentului, recunoaşte totuşi în legătură cu aceştia că .există unele
situaţii în care instalarea dependenţei fizice are loc în absenţa unei dependenţe psihice
semnificative".
Cele două tipuri de dependenţă sunt redefinite de ONU în 2004:
- dependenţa psihologică sau fizică se defineşte ca o trăire a stăpânirii de
sine (controlului) deteriorate din cauza încetării utilizării drogului. Simptomele de
abstinenţă (psihologică) includ iritabilitatea, depresia şi tulburările de somn (comune
cu manifestări ale obişnuinţei suspendate prin neadministrarea drogului);
- dependenţa fiziologică sau fizică implică dezvoltarea de toleranţă şi sindrom
de retragere (abstinenţă) după încetarea folosirii drogului, ca o consecinţă a
adaptării corpului la prezenţa continuă a unui drog; adicţia poate fi considerată
corespondentul mai vechi dar încă bine reprezentat al acestui termen.
Sindromul de retragere este definit ca un grup de simptome de încadrare şi grad de
severitate variabile, care au loc la încetarea sau reducerea de doză a unei substanţe
psihoactive, ce a fost luată în mod repetat, obişnuit, pe o perioadă îndelungată şi/sau în doze
înalte. El înlocuieşte termenul de „sindrom de abstinenţă" (cu acelaşi conţinut) şi nu trebuie
confundat cu „abstinenţă" (de exemplu alcoolicul care nu a băut mai mult timp se descrie ca
„abstinent").
În Manualul de Diagnostic şi Statistică a Tulburărilor Mentale (DSM IV, editat de
American Psychiatric Association în 1994, în colaborare cu OMS) se introduc două noi
criterii faţă de DSM III R (1987):
- eşecurile majore în plan social şi profesional;
- recurenţa problemelor legale.
DSM IV conceptualizează abuzul de substanţe ca un model de rea adaptare?
la utilizarea substanţelor care duce ta consecinţe negative ce apar şi în absenţa
dependenţei.
ICD 10 (The 10-th Revision of the International Classification of Diseases and Health
Problems) defineşte sindromul de dependenţă ca o sumă de fenomene fiziologice,
comportamentale şi cognitive în care folosirea unei substanţe sau a unei clase de substanţe
dobândeşte o mult mai înaltă prioritate pentru un individ dat, faţă de alte obiceiuri care odată
aveau pentru el valoare mai mare. ICD 10 nu se referă nici la medicamente, nici la droguri,
ci promovează grupul de substanţe psihoactive care sunt autoadministrate datorită
proprietăţilor lor de reîntărire, precum şi substanţele folosite nort-terapeutic.
ICD 10 înlocuieşte „dependenţa fizică" cu neuroadaptare şi acesta deoarece
este posibil ca o persoană să prezinte semne de neuroadaptare fără semne de
dependenţă.
De asemenea, termenul „abuz" este considerat relativ ambiguu şi este înlocuit-cu
termeni mult mai concreţi şi specifici ca „utilizare neaprobată", „utilizare riscantă* -sau în
ultima versiune ICD 10 „utilizare nocivă". Acesta din urmă este un model de uz de
substanţă psihoactivă care este cauzatoare de pericol pentru sănătatea fizică sau mentală; are
de obicei, dar nu invariabil, consecinţe sociale adverse.

2.2.4. Dopingul
Dopingul sau doparea nu este o intoxicaţie în sensul strict al cuvântului, întrucât, de regulă,
se praxtică la intervale relativ mari de timp, în timpul diverselor competiţii sportive, cu
ocazia cărora sportivii, ingerând diverse substanţe, urmăresc să-şi îmbunătăţească
performanţele.
Asemănător se întâmplă şi în cazul unor persoane cu preocupări intelectuale care, în timpul
unor perioade de muncă intensă, eludează somnul luând cafeina sau chiar amfetamina,
substanţe care le produc o stare de „trezire corticală" dându-le senzaţia de forţă şi energie;
în acest din urmă caz chiar există pericolul inducerii unor dependenţe sau toxicomanii
(amfetaminomania).
în toate cazurile însă, după exaltarea temporară a unor funcţii vitale ale organismului
şi în special a SNC (o adevărată „biciuire") urmeză o „cădere" la o cotă a posibilităţilor de
efort atât fizic cît şi intelectual mai mică decât cea iniţială (Tnainte de dopare). Alternanţa
acestor stări produce în timp dereglări atât metabolice cât şi nervoase care fac ca individul să
semene cu un toxicoman la începutul dependenţei.
Susbtanţele folosite de sportivii de performanţă sunt dintre cele mai diverse ca
structură, natură şi acţiune: analgezice (salicilaţi, fenilbutazonă, morfină), amine
simpatomimetice (amfetamine, efecdrină, pseudoefedrinâ), analeptice (nicetamida,
pentetrazol), antidepresive (imipramina), stimulante xantice (cafeina, teofilină), hormoni
steroizi anabolizanţi etc.
Este cunoscut faptul că în timpul contracţiei sale muşchiul transformă energia chimică
rezultată din glicofiză în lucru mecanic şi căldură. Glicemia scade, se formează acid lactic
în cantităţi crescute şi, ca urmare, se instalează acidoza cu hipoxie tisualră. Are loc degajarea
excesivă de căldură. La oxigenarea insuficientă şi căldura în exces sistemul nervos este foarte
sensibil (aşa se explică căderea unor atleţi în plin efort ca „fulgeraţi": este vorba şi de
acumularea acidului lactic la nivelul plăcii motorii dar şi de un colaps temporar al SNC).
Substanţele enumerate cresc eficienţa mecanică a muşchiului, cu întârzierea apariţiei
semnelor de oboseală şi asigură o mai bună adaptare la efort a vaselor sanguine. Pe de altă
parte- trebuie să se ţină seama şi de faptul că în condiţii de efort fizic şi temperatură excesivă a
mediului ambiant toxicitatea multor substanţe creşte în mod neaşteptat; astfel, în timp ce
amfetaminomanii suportă doze de până la 1700 mg/zi fără manifestări evidente, sunt citater
cazuri de decese la sportivi la doze moderate, mult inferioare acestora şi anume 50 - 60 mg
amfetamina.
Sportivii care practică dopingul au un regim alimentar care, predispunând la alcaloză,
preîntâmpină acidoza metabolică.

2.2.5. Otrăviri simulate

„Victima" simulează unele simptome de otrăvire, completează uneori cu semne, care
se vor obiective, tabloul „otrăvirii" ingerând vomitive sau purgative, ia un somnifer (în doză
rezonabilă) lăsând însă la vedere mai multe cutii goale pentru a sugera sinuciderea, sau, de
multe ori, solicită efectuarea analizei unor alimente sau băuturi în care ea însăşi a introdus
otrava. Creează astfel de situaţii o persoană cu sindrom maniacal, care are sau a avut o
boală psihică sau este perfect sănătoasă dar foloseşte acest simulacru de orăvire în scop de
şantaj (mai ales sentimental). De aici reiese că otrăvirile simulate nu sunt intoxicaţii propriu-
zise, deşi uneori, în dorinţa* unei cât mai bune reuşite a simulării, exagerează doza putând
ajunge într-adevăr în pericol (de ex. ingerarea de digitală pentru a demonstra prezenţa unor
tulburări* cardiace). Alteori, persoana care pune în operă şantajul chiar ingeră cantităţi
toxice dintr-un medicament (de ex. un tub de fenobarbital), dar îşi ia măsuri să fie
descoperită la timp spre a fi dusă la spital unde este salvată fără sechele prin spălătură
stomacală precoce.

2.3. Intoxicaţii accidentale

2.3.1. Intoxicaţii accidentale propriu-zise
Acestea sunt de obicei intoxicaţii acute şi constituie consecinţa neatenţiei, neştiinţei,
imprudenţei sau nerespectării regulilor de protecţia muncii în laboratoare sau industrie.
în farmacie, pentru prevenirea unor accidente prin confuzie, substanţele puternic
active şi toxice se păstrează separat în dulapurile „Separanda" şi respectiv „Venena",
etichetate distinct de medicamentele anodine. De asemenea, este obligatorie recepţia
calitativă a substanţelor pure la masa de analiză întrucât au existat cazuri de etichetări
greşite încă de la plecarea lor din depozite, ceea ce a dus la eliberarea de BaS în loc de
BaSO4 sau de KCIO3 în loc de KCI (legat de interpretarea greşită a denumirilor latineşti
ale substanţelor: de ex. BaSO4 se numeşte barium sulfuricum dar şi Barii sulfas, iar BaS
este barium sulfidum, iar KCI se denumeşte kalium chloratum, dar şi kalii chloridum, în timp
ce KCIO3 este kalium chloricum).
Etichetarea corectă şi cunoaşterea periculozităţii acestora se pretind şi pentru pesticide
sau îngrăşăminte agricole.
Acest tip de intoxicaţii se produc şi în zona casnică prin situarea în aceleaşi încăperi
sau chiar rafturi a alimentelor sau băuturilor alături de substanţe utile în gospodărie
pentru combaterea dăunătorilor sau pentru igienă; astfel, s-au produs intoxicaţii grave sau
chiar mortale prin confundarea cu băuturi alcoolice a unor lichide fără miros sau gust
evident neplăcut şi care erau de fapt soluţii de HgCI2 (sublimat coroziv), H2SO4, KOH,
NaOH, verde de Paris (acetoarsenit de cupru şi nu paration); de asemenea, au fost
confundate soda de rufe sau unii detergenţi cu sarea de bucătărie sau făina.
Sunt destul de frecvente intoxicaţiile acute cu oxid de carbon - multe chiar colective
(de ex. familiale) - cauzate de arderea incompletă a combustbililor (inclusiv a gazului metan)
în instalaţii şi sobe cu tiraj defectuos.
în industrie acest tip de intoxicaţii este rar întâlnit (de ex. explozia unor recipiente cu
NH3, O2 sau acetilenă, lichefiate).
2.3.2. Intoxicaţii profesionale
Majoritatea acestora sunt de tip cronic şi se întâlnesc mai ales în industria metalurgică
şi chimică. Dintre bolile profesionale mai bine cunoscute menţionăm (în paranteză sunt
indicaţi toxicii care cauzează bolile respective): benzenismul (benzen), saturnismul (Pb),
hidrargirismul (Hg), manganismul (Mn), silicoza (SiO2), antracoza (praful de cărbune),
berilioza (Be), baritoza (Ba) şi pneumoconioze (îmbolnăvirea plămânilor prin praful
industrial).
Unii toxici produc cancer profesional: beriliu, hidrocarburi aromatice cu minimum 4
nuclee condensate, dicromaţi, coloranţi azoici etc.
Intoxicaţii profesionale sunt şi cele care se produc la lucrătorii care manipulează
coloranţi în vopsitorii sau în fabricile de cosmetice sau în cazul celor care manipulează
pesticidele (antidăunătorii).
Un pericol major pentru populaţia care locuieşte în proximitatea întreprinderilor
producătoare de noxe industriale şi în care măsurile de epurare a aerului (atât a celui din
interior cât şi a celui evacuat) sunt insuficiente este îmbolnăvirea de aceleaşi boii ca şi în
cazul celor care lucrează efectiv în halele industriale: de ex. saturnismul (în zona Baia Mare)
sau berilioza sau fluoroza (situaţii tipice de producere de intoxicaţii „la distanţă" sau „de
vecinătate" prin colportarea toxicului prin aer dar uneori chiar prin hainele lucrătorilor
dacă aceştia nu se decontaminează înainte de a pleca acasă), precum şi variate
pneumoconioze şi alte afectări ale plămânilor cauzate de praful industrial.
Pentru prevenirea îmbolnăvirilor profesionale, laboratoarele uzuale trebuie să
efectueze periodic (cel puţin o dată la 6 luni) analize de sânge şi urină urmărind
eventualele modificări ale unor parametri biochimici sub influenţa noxelor inhalate»
iar laboratoarele mobile pentru urmărirea poluării să facă, tot periodic, analiza
cantitativă a noxelor specifice locurilor de muncă respective.

2.3.3. Intoxicaţii medicamentase

Ca şi cele profesionale, şi aceste intoxicaţii sunt în majoritate cronice. Etiologia lor este
legată de greşeli înfăptuite de unui din cei trei factori implicaţi în utilizarea
medicamentului: medic, farmacist şi bolnav.
- din eroarea medicului
 • prin prescrierea unor substanţe active sau indicarea unei posologii care ar
presupune depăşirea dozelor maxime terapeutice; în aceste cazuri dacă medicul
nu precizează „sic volo" farmacistul are obligaţia profesioanlă de a reduce
corespunzător dozeie prescrise;
• prin prescrierea de medicamente conţinând un principiu activ comun (efect
cumulativ);
• prin prescrierea de medicamente cu acelaşi loc de acşiune (sinergism de
adiţie) sau de principii active care se potenţează reciproc putând duce la efecte
toxice;
• prin prescrierea unor medicamente fără a lua în seamă că starea patologică şi în
general forma fizică a pacientului ar putea determina modificări de acţiune sau
chiar efecte toxice prin influenţarea absorbţiei, biotransformării şi eliminării
medicamentului;
În toate aceste situaţii, farmacistul trebuie să discute cu medicul pentru a lămuri
problemele apărute, reţinând reţeta.
- din eroarea farmacistului
• prin nedescifrarea corectă a reţetei, urmată de eliberarea unei substanţe active
sau a unui medicament în locul altora (mai grav dacă cele prescrise erau anodine,
adică slab active);
• eliberarea unui medicament de uz extern fără etichetă corespunzătoare sau a
unuia de uz intern;
• nesemnalarea depăşirii dozelor maxime sau a asocierii de medicamente care
generează efecte toxice;
• realizarea unui preparat necorespunzător tehnic (neomogen) care nu permite
pacientului administrarea de doze egale (ex. emulsia de bromoform);
• confundarea unor substanţe active (cazuri foarte rare);
• consilierea insuficientă mai ales în cazul bolnavilor care practică automedicaţia.
- din eroarea bolnavului
• supradozări autodidacte;
• automedicaţie;
• polifarmacie (polipragmazie);
• confuzii privind calea de administrare sau chiar medicamentul (în cazuri de
semisenilitate).
Multe din greşelile pacientului se datorează anturajului său şi pot conduce la intoxicaţii
polimedicamentose.
Unele accidente toxice medicamentase se datoresc unui complex de factori sau unor
factori greu de controlat: sensibilitatea particulară a unui bolnav faţă de un medicament sau
producerea unor reacţii secundare uneori dramatice; în acest ultim caz un exemplu îl
reprezintă administrarea de medicamente IMAO ambulatoriu (de altfel interzisă) unor bolnavi
care nu respectă dieta din care sunt excluse alimentele şi băuturile conţinând amine presoare
precum tiramina (bere, vin, ciocolată), mezeluri, brânzeturi fermentate, heringi etc; la
ingerarea acestora concomitent cu IMAO are loc o potenţare manifestată prin pusee de
hipertensiune paroxistică cu hipertermie şi risc de hemoragie cerebrală (tranilcipromina a
generat astfel de cazuri).
2.3.4. Intoxicaţii alimentare
Sunt în majoritate intoxicaţii accidentale acute.
Ele se produc prin consumarea din imprudenţă, neştiinţă, confuzie sau neglijenţă a
unor alimente preparate sau a unor produse vegetale sau animale considerate corespunzătoare
consumului. Intoxicaţiile alimentare sunt generate de:
- consumarea unor produse alimentare principial comestibile
• produse animale dar mai ales vegetale conţinând reziduuri de pesticide în
concentraţii depăşind normele admise;
 • conserve având în conţinut staniu sau stibiu cedate din materialul din care sunt
confecţionate cutiile, sub acşiunea acizilor organici din preparat (mai ales în
urma conservării îndelungate şi în condiţii necorespunzătoare);
• produse alimentare conţinând aditivi neavizaţi de fişele tehnice (ex. colorantul
galben de unt, dovedit a fi cancerigen);
• sorturi sau şarje de miere conţinând alcaloizi preluaţi de albine de la unele flori
(plasdarea necorespunzătoare a stupilor);
• icrele unor peşti ca somnul şi mreana
• produse alimentare alterate care produc toxiinfecţii cu evoluţie în general gravă
(botulism, salmoneloză)
• sâmburi de prune, cireşe, piersici, zarzăre, migdale amare care au produs
intoxicaţii danhidrice în urma hîdrolizei glicozizilor danogenetid la nivelul
intestinului;
• alimente infestate cu mucegaiuri toxigene prin condiţii improprii de conservare
sau păstrare îndelungată sau peste termenul de garanţie; aceste mucegaiuri
elaborează şi eliberează micotoxine precum aflatoxine (aflatoxina Bi este un
cancerigen hepatic puternic), ochratoxine (acestea sunt mai ales neurotoxice),
tricotecene, patulina (din unele sucuri de mere) care manifestă neurotoxidtate etc.
- consumarea unor produse alimentare necomestibile
• confundarea unor plante otrăvitoare cu unele comestibile (rădăcina de cucută în
loc de pătrunjel, bacele de beladona confundate cu cireşele, mai ales de către
copii, ciupercile otrăvitoare din genul Amanita cu ciuperca „de gunoi" etc.);
• substituirea în alimentaţie a mazării comestibile cu mazărea furajeră
(aceasta produce intoxicaţia numită neurolatirism, care la cai se manifestă prin
paraplegia spasmodică a membrelor inferioare);
• consumarea cărnii de peşti veninoşi (ichtiosarcotoxism)
• consumarea de moluşte (în multe cazuri ele „se încarcă" cu toxine
prin ingerarea de plancton toxic) care generează intoxicaţia numită
mitilotoxism.
Intoxicaţiile exogene pot fi clasificate în funcţie de un ansamblu de factori cum ar fi:
cantitatea şi ritmul de pătrundere în organism, natura şi mecanismul de acţiune al toxicului
respectiv, gravitatea şi rapiditatea apariţiei simptomelor. Astfel, putem distinge trei tipuri de
intoxicaţii:
- intoxicaţia supraacută generată de pătrunderea brutală a unei cantităţi
mari de toxic (de multe ori prin inhalare); simptomale apar rapid (în câteva minute),
sunt violente şi de tip apopiectic (uneori victima emite un ţipăt şi cade ca fulgerată),
iar moartea - greu de preîntâmpinat - se instalează rapid, uneori în 2 - 3 minute;
dau astfel de intoxicaţii acidul cianhidric şi cianurile alcaline, hidrogenul sufurat,
arsina şi compuşii oxigenaţi ai arsenului etc.
- intoxicaţia acută cauzată de pătrunderea în organism a unei cantităţi
relativ mari de toxic, de regulă o singură dată, dar uneori şi în mai multe prize într-un
timp relativ scurt, şi ale cărei simptome debutează în câteva minute până la două
ore (rar, după mai mult timp) şi sunt violente şi alarmante (fără a fi în general
brutale); moartea - mult mai uşor de prevenit faţă de intoxicaţiile supraacute - se
instalează în general într-un interval mergând de la 2 h la 24 h sau chiar 48 h.
- intoxicaţia cronică care este rezultanta pătrunderii repetate în organism
- prin ingerare, inhalare sau prin piele - a unor cantităţi mici de toxic, cu debutul
simptomatologiei după minimum câteva zile, dar de multe ori după luni sau ani;
simptomele nu sunt alarmante, de multe ori insidioase şi sugerând o patologie pur
medicală, iar tratamentul este trenant şi de multe ori puţin eficient, datorită faptului
că s-au produs deja unele ieziuni morfofuncţionale şi dereglări biochimice greu
reversibile sau chiar ireversibile; toate aceste trăsături i-au făcut pe R. Fabre şi R. Truhaut
 să o denumească „intoxicaţie pe termen lung".
În cazul toxicilor care acţionează după legea „totul sau nimic" (stricnina, HCN etc.)
acest tip de intoxicaţie nu este descris.
O intoxicaţie cianhidrică mai specială este aceea produsă de sâmburii de
caise, zarzăre, piersici etc. sau de către nitrili; se declanşează după matmuHţ de o
oră şi este denumită „intoxicaţie cu întârziere"
O intoxicaţie cu HCN care seamănă întrucâtva cu cea cronică este aceea cauzată de
atmosferele slab poluate; se traduce mai ales prin tulburări neuropsihice (cefalee, astenie,
insomnie, nervozitate) şi digestive (greţuri, anorexie), : dar revenirea este completă (nu
lasă sechele) la schimbarea locului de muncă; acest din urmă fapt o încadrează ca intoxicaţie
lentă (şi nu cronică).
Cele trei tipuri principale de intoxicaţie au corespondent în metodologia de testare a
toxicităţii unei substanţe nou sintetizate preconizată ca medicament sau aditiv alimentar
(teste de toxicitate acută, subacută, subcronică şi cronică).

2.4. Dificultăţi în diagnosticarea intoxicaţiilor

Se pot deosebi două situaţii:
• confundarea unei boli cu o Intoxicaţie sau otrăvire
1. uremia (la apogeu) cu intoxicaţia cu opiu;
2. ocluzia intestinală sau apendicita cu saturnismul;
3. holera cu otrăvirea cu compuşi oxigenaţi ai arsenului (vezi şi cazul Lafarge);
4. purpura infecţioasă (caracterizată prin erupţii hemoragice ale mucoaselor sau la
nivelul pielii, numite peteşii, ţi trombocitopenie) cu intoxicaţia dată de benzen;
5. tetanosul cu otrăvirea cu stricnina;
6. icterul cu intoxicaţia dată de fosfor sau acid picric
• confundarea intoxicaţiilor între ele
1. „beţia" din oxicarbonism cu beţia etilică sau sulfocarbonică;
2. intoxicaţia sau otrăvirea cu compuşi cu arsen, confundată cu o intoxicaţie de tip
alimentar, botulismul;
3. intoxicaţia cu nitriţi, confundată cu botulismul.

I TOXICI GAZOŞl
_________
I.1. HALOGENII
 1.1.1. FLUORUL
F2

Fluorul a fost descoperit de către Moissan, în 1886.

-în 1933 s-a produs prima intoxicaţie mortală cu fluoruri.
-în 1931, Fleming face prima observaţie de fluoroză industrială.

Etiologia intoxicaţiilor
Fluorul poate determina intoxicaţii acute şi cronice.
Intoxicaţiile acute pot fi:
-voluntare (crime);
-accidentale, produse prin confuzii.
Intoxicaţiile cronice cu fluor sunt reprezentate de:
-fluoroză endemică hidrotelurică, produsă prin consum de apă potabilă şi
legume provenite din soluri bogate în minereuri de fluor (unde provine din roci
eruptive sau de sediment, din descompunerea animalelor marine etc); în zonele
endemice, se consumă 4-8 mg fluor/zi.
- fluoroză industrială, cu risc de apariţie în (la):
- sinteza acidului fluorhidric şi a compuşilor cu fluor;
- industria maselor plastice (a teflonului - politetrafluoretilenă);
- industria frigorifică (la utilizarea freonului - CF2CI2);
- industria aluminiului (la manipularea criolitului – NaAlF 6 ), industria
superfosfaţilor, industria beriliului (din electroliza fluorurii de beriliu şi
a fluorurii de potasiu rezultă vapori de fluor);
- industria sticlei şi a ceramicii;
- fabricarea cimentului;
obţinerea filmelor fotografice (risc de intoxicaţie cu acid
fluorhidric);
utilizarea ca supercarburant pentru rachete (sub formă de amestec
de 30% fluor şi 70% oxigen lichid);
utilizarea substanţei fitofarmaceutice fluoracetat de sodiu.

Proprietăţi fîzico-chimice
Fluorul:
gaz slab gălbui, cu miros înţepător şi neplăcut;
reacţionează rapid cu apa şi formează acid fluorhidric (determină
intoxicaţii sub formă de fluoruri);
reacţionează cu toate elementele (metale, metaloizi), având mare afinitate
pentru Si; este cel mai reactiv dintre halogeni.
Acidul fluorhidric:
gaz incolor, cu miros puternic pătrunzător;
atacă sticla (atacă SiO2, cu formare de SiF4) şi majoritatea metalelor; este
 foarte caustic.
Fluorurile: substanţe solide, lipsite de gust şi miros (risc crescut de
intoxicaţie);
- CaF2, CuF2 şi PbF2 sunt insolubile;
- prin încălzire pot degaja fluor, care cu apa formează acid fluorhidric:

F2 + H2O —> HF

Toxicocinetică:
- pătrundere prin ingerare, prin inhalare sau transcutanat;
- absorbţie, din soluţie, în proporţie de 100%, distribuire rapidă; Ca, Fe şi
Mg pot întârzia absorbţia fluorului;
depozitare în oase şi dinţi, sub formă de CaF2 (50% din fluorul ingerat), fiind
un toxic cumulativ; în intoxicaţii letale, s-au constatat concentraţii crescute de
anion F" în toate ţesuturile;
Florl este un element indispensabil organismului. După unii autori este
considerat doar un element benefic şi nu esenţial.
Fluorul este încorporat în smalţul dentar şi în oase. înlocuieşte ionii
hidroxil din smalţul dentar, formând apatita şi crescând rezistenţa la mediul acid;
de asemenea, reduce producţia acidă a bacteriilor dentare.
Deficitul de fluor în organism determină apariţia cariilor dentare.
Se apreciază că ingestia zilnică totală de fluor este de 2,1-2,4 mg din
alimente şi, respectiv, 2,8-5,9 mg din apă. După alţi autori, această ingestie ar fi
mai redusă, de 0,25-1,5 mg/zi.
Băuturile carbonatate conţin aprox. 0,74 ppm F", în timp ce ceaiul conţine
aprox. 2,6 ppm (o ceaşcă de ceai poate conţine 0,5 mg fluor).
Alimentele marine pot conţine mari cantităţi de fluor (până la 28
mg/kg).

Doze letale: acid fluorhidric (soluţie) - 15 g; fluorură de sodiu - 5 g;

fluorosilicat de Na - 1 g; fluoracetat de Na - 0,05-0,1 g.
Valori limită pentru expunerea profesională:
- la 8 ore - 1,58 mg F2/1T13 aer; 1,5 mg HF/m3 aer;
- la 15 minute - 3,16 mg F2/m3 aer; 2,5 mg HF/m3 aer.
LBT pentru fluor-compuşi, în urină: 5 mg fluor/g creatinină (la sfârşit de
schimb).
Intoxicaţia acută
Inhalare:
- iritaţia căilor respiratorii superioare, sufocare, constricţie toracică,
necroză;
- iritaţia corneei şi a mucoasei oculare;
 - colaps;
- febră de fum - la aerosoli proveniţi din descompunerea termică a
teflonului.

Intoxicaţia cronică
Inhalare:
- cu gaze şi vapori - perforaţia septului nazal, leziuni ale gingiilor şi
faringelui, bronşită astmatiformă, fibroză pulmonară;
- cu pulbere de criolit - fluoroza industrială - leziuni osoase, osteosleroză
(afectarea coloanei vertebrale, bazinului, coastelor, craniului şi a
membrelor);
- tulburări digestive, paradontoze (simptome comune ambelor expuneri).
Expunerea cutanată la compuşi ce conţin fluor determină: arsuri, iritaţii,
necroză, onicoliză.

Tratament
Măsuri imediate:
în cazul arsurilor — spălare abundentă cu apă, aplicare de pastă cu oxid de
magneziu (tratament similar arsurilor cu acizi corozivi); inhalare - scoaterea
din mediul toxic, repaus;
Prevenirea intoxicaţiilor:
-fluoroza industrială:
• etanşeizare, aspirarea şi neutralizarea vaporilor de
fluor;
-fluoroza endemică:
• supravegherea conţinutului în apă - limita tolerabilă 1 mg/L;
• defluorizarea apei prin trecerea peste straturi de superfosfat
de calciu, apatită sau lumină activată.
Nu vor fi angajate, în servicii cu risc la:
-fluor şi compuşi - persoane care suferă de conjunctivite şi keratite
cronice, boli cronice ale căilor respiratorii superioare,
bronhopneumopatii cronice (inclusiv astm bronşic), dermatoze;
-fluoracetat şi metilfluoracetat de sodiu - persoane care suferă de
boli cronice ale SNC, miocardiopatii, hipoparatiroidii, hipocalcemii.

I.1.2.CLORUL

Cl2

Clorul a fost descoperit de către Scheele, în 1774.

 A fost utilizat în Primul Război Mondial, ca gaz de luptă.

Etiologia intoxicaţiilor
Clorul poate genera intoxicaţii supraacute, acute şi cronice.
Există risc toxic la clor în (la):
- operaţii cu clor lichid;
- prepararea derivaţilor cloruraţi;
- prepararea maselor plastice;
- operaţii de decapare a metalelor;
- utilizarea ca decolorant, în industria textilă, industria hârtiei, spălătorii
etc;
- operaţii de dezinfecţie, la utilizarea substanţelor generatoare de clor:
hipoclorit, cloramină B, cloramină T;
- staţii de sterilizare a apei, bazine de înot (concentraţia bactericidă este de
0,2 mg/L);
- laboratoare chimice;
- mediul casnic.

Proprietăţi fizico-chimice:
- gaz galben verzui, dens (d=2,49), cu miros caracteristic, iritant;
- limita de percepţie a gustului - 5 ppm; limita de percepţie a mirosului -
3,5 ppm (0,015 mg/L);
- solubilitate redusă (solubil în solvenţi organici);
- reacţionează cu apa şi formează acid clorhidric; reacţionează cu aproape
toate elementele.

Clorul în organism
CI" este principalul ion anorganic extracelular, fiind esenţial pentru
menţinerea balanţei hidro-electrolitice şi producerea de acid gastric. Deficitul de
CI" (produs prin vomismente, diaree, transpiraţii abundente) determină alcaloză
metabolică hipocloremică.
Necesarul zilnic de clor este de 500 mg/zi (respectiv, 750 mg/zi în
perioadele de pierderi fiziologice) sau 10 mg/kg corp/zi.
Excesul de clor determină hipertensiune; se presupune că ar avea
acelaşi efect cu sodiul, fapt controversat de administrarea de clorură de
potasiu la persoane cu restricţie de sodiu.

Toxicodinamie
Clorul este un gaz iritant - caustic şi sufocant tipic, prin:
- acţiunea la nivelul căilor superioare
- acţiunea la nivelul căilor respiratorii inferioare
- senzaţia de sufocare ;
In plus, clorul:
- determină hipoxii toxice, prin deficit de oxigen în atmosferă şi prin
perturbarea difuziei oxigenului (hipoxemie).
Valori limită pentru expunerea profesională:
- la 8 ore - 8 mg HCl/m3 aer;
- la 15 minute - 1 mg Cl2/m3; 15 mg HCl/m3 aer.

Simptomatologie
Intoxicaţia supraacută - sincopă respiratorie reflexă, edem pulmonar grav,
colaps cardiovascular.
Intoxicaţia acută - comportă trei faze:
I - faza de iritaţie:
- tuse, sufocare,
- anxietate, cefalee;
- congestia mucoasei oculare cu lăcrimare;
- stare de prostraţie - împiedică bolnavul să se salveze;
II - faza de remisiune (se instalează la 6-12-36 ore) - plămânii asigură o
hematoză minimă:
- jenă la inspiraţie în regiunea traheală şi diafragmatică;
- orice efort determină ruperea echilibrului şi creşterea necesarului de
oxigen
III - faza de edem pulmonar:
Intoxicaţia cronică:
- leziuni cutanate - acnee dorică;
- conjunctivită, ulcerarea septului nazal;
- durere retrosternală, tulburări respiratorii;
- leziuni dentare (determinate de acidul clorhidric), stomatite, gastralgii.
Examen anatomo-patologic: leziuni inflamatorii ale conjunctivei şi
mucoasei respiratorii, descuamare şi necroză bronşică, edem pulmonar.

Tratament:
Antidotul: bicarbonatul de sodiu
Măsuri generale:
- scoaterea din atmosfera toxică, reanimare cu aer pur;
- repaus (foarte important);
- oxigenoterapie (oxigen 100%, umidificat),
- spălaturi oculare şi decontaminare externă cu soluţie salină izotonă şi,
respectiv, cu apă din abundenţă.
Sunt contraindicate:
• respiraţia artificială;
 • administrarea de tonice respiratorii;
• administrarea de carbogen (dioxidul de carbon creşte acidoza).

Prevenirea intoxicaţiilor:
• ventilaţie adecvată (datorită densităţii mari a gazului);
• verificarea rezervoarelor metalice ce conţin clor lichid (clorul atacă
metalul);
• pulverizare de soluţii neutralizante în caz de avarii (200 g hiposulfit de
sodiu şi 175 g carbonat de sodiu la 1 L apă);
• utilizarea mijloacelor speciale de protecţie (costum izolant, ochelari);
• utilizarea măştilor cu cărbune activ.
Nu vor fi angajate, în servicii cu risc la clor, persoane care suferă de:
conjunctivite şi keratite cronice, boli cronice ale căilor respiratorii superioare,
bronhopneumopatii cronice (inclusiv astm bronşic), boli cardiace, dermatoze.

I.1.3.BROMUL
Br2
Bromul a fost descoperit de către Balard, în 1826.
Ingestia zilnică de brom prin dietă este de 0,1-0,3 mg/kg corp, atingându-
se concentraţii serice de 20 mg/L.

Etiologia intoxicaţiilor
Bromul poate genera intoxicaţii acute şi cronice.
Cele mai frecvente sunt intoxicaţiile accidentale, produse în industrie şi în
laboratoare de chimie. Bromurile sunt componente ale reactivilor utilizaţi în
fotografie; bromurile de metil şi etil sunt utilizante ca insecticide fumigante,
precum şi în extinctoare şi refrigeratoare; dibromura de etilen este utilizată ca
"scavenger" al plumbului (pentru combustibilii cu conţinut crescut de metal) şi
ca insecticid fumigant.
Bromul determină deficit atmosferic de oxigen.
Se cunosc numeroase cazuri de intoxicaţii medicamentoase cu
bromuri, utilizate ca hipnotice.

Proprietăţi fizico-chimice:
-lichid roşu-brun sufocant, emite vapori roşcaţi, denşi la temperatura
ordinară (d=5,5; p.f.= 59°C);
- puţin solubil în apă, solubil în solvenţi organici
 - este radiopac.
In cazul ionogramelor determinate cu analizoare, bromul poate interfera
determinările de anioni Cl- sau HCO3-.
Pentru unele animale, bromul poate fi considerat un element esenţial, fiind
implicat în creştere, reproducere şi în funcţionarea tiroidei. La om, efectul
bromului asupra funcţiei tiroidiene nu a fost demonstrat.

Toxicodinamie
Bromul:
- are acţiune toxică asemănătoare şi egală cu a clorului;
- este iritant şi caustic pentru piele şi mucoase;
- determină hipocloremie;
- determină tulburări neurologice prin deplasarea CI" (cu rol stabilizant de
membrană), cu tulburări ale transmisiei neuronale şi sedare.
- în doze mari, deprimă SNC.
Concentraţia toxică: 0,5-1,5 mg brom/L sânge. Doza
letală: < 1 mL brom.
Concentraţia letală (postmortem): 2 mg brom/L sânge. Valori
limită pentru expunerea profesională:
la 8 ore - 0,7 mg Br2/m3 aer;
la 15 minute - 6,7 mg HBr/m3 aer.

Simptomatologie

Intoxicaţia acută:
- inhalare: spasm glotic, iritaţii oculare,
- ingerare: greţuri, vărsături la doze mari poate determina comă calmă
- inicaţia cronică — bromismul, se manifestă prin:
- tulburări SNC: cefalee, vorbire incoerentă, agitaţie, tulburări de
memorie
(amnezie), dezorientare, deprimare SNC (sedare), depresie,
halucinaţii,
psihoze, demenţă, edem cerebral;
.

Tratament
Antidotul; tiosulfatul de sodiu (vezi administrarea mai jos).
Inhalare:
- repaus absolut;
- reanimare cu aer pur, oxigenoterapie;
- inhalaţii cu soluţii saturate de tiosulfat;
Contact cutanat.
- spălare abundentă cu apă;
-aplicare de tiosulfat de sodiu sau bicarbonat de sodiu 10%;
-aplicare de pansament gras sau liniment oleo-calcar;
Ingerare:
-administrare de apă albuminată, oxid de magneziu, apă cu amidon; cărbunele
activ nu absoarbe bromul anorganic, ci doar bromurile organice;
-provocare de vărsături, spălătură gastrică, irigarea totala a intestinului;

Prevenirea intoxicaţiilor
Nu vor fi angajate, în servicii cu risc la brom, persoane care suferă de
conjunctivite şi keratite cronice, boli cronice ale căilor respiratorii superioare,
bronhopneumopatii cronice (inclusiv astm bronşic), dermatoze, colite cronice.

1.1.4. IODUL
I2

Iodul a fost descoperit în 1811, de către Courtois.

In medicină, iodul este utilizat ca atare sau sub formă de derivaţi, după cum
urmează:
- preoperator, pentru reducerea vascularităţii glandei tiroide în caz
de
tiroidectomie;
pentru tratamentul hipertiroidismului şi al crizelor tirotoxice;
-ca agent sclerozant venos;
-ca dezinfectant local (sub formă de soluţii alcoolice sau apoase) sau
antiseptic local (în stomatologie, sub formă de iodoform);
Iodul este utilizat şi pentru dezinfecţia apei, în concentraţii de 2-8
ppm. Este un constituent al apelor marine.

Etiologia intoxicaţiilor
Iodul este responsabil de intoxicaţii acute (de cele mai multe ori prin
confuzie sau suicid cu soluţii dezinfectante), cronice (profesionale, în
industrie, laboratoare, fotografie etc.) şi hipersensibilitate (la utilizare în scopuri
medicale).

Proprietăţi fizico-chimice:
 -cristale romboedrice, brun-violete, strălucitoare, cu miros caracteristic;
-sublimează la încălzire (p.f.= 114°C);
-solubil în solvenţi organici;
-mai puţin reactiv decât clorul şi bromul.

Toxicocinetică:
- pătrundere respiratorie (sub formă de vapori), transcutanată şi pe cale
digestivă;
(în mod normal, în proporţie de 3-6 fJ.g%; în cazuri mortale prin suicid, peste
1 mg%);
- după absorbţie, acumulare în glanda tiroidă (cea mai mare parte), rinichi,
stomac, glanda mamară şi glande salivare;
eliminare renală, sub formă de iodură (excesul).
In organism
Iodul este un element esenţial pentru funcţionarea glandei tiroide;
In mod normal, concentraţia sanguină a iodului (sub formă de iodură) este de
5-8 ug%.

Toxicodinamie
Iodul este:
- iritant şi caustic pentru tegumente şi mucoase (mai iritant decât clorul);
- toxic endocrin - afectează funcţiile glandei tiroide,
- methemoglobinizant.
La concentraţii sanguine de iod mai mari de 0,2 mg/L, este afectată fixarea
normală a iodului în glanda tiroidă.
Iodurile şi iodoformul au, în general, toxicitate mică.
Doze letale: 2-3 g iod (după alţi autori, 0,5-2g); 30 g tinctură de iod (după
alţi autori, 10-30 mL).
Concentraţia sanguină letală: 145 mg/L.
Valori limită pentru expunerea profesională:
- la 8 ore - 0,5 mg I2/m3 aer;
-la 15 minute - 1 mg I2/m3 aer.

Simptomatologie

Intoxicaţia acută:
- inhalare: tuse, lăcrimare, cefalee, rinită, conjunctivită,
- contact cutanat:
- colorarea în galben-brun a tegumentelor şi mucoaselor, care se
usucă şi se exfoliază;
-arsuri chimice asemănătoare celor termice, greu vindecabile;
-la contact cu tinctură de iod rezultă acid iodhidric caustic, ce determină:
ulceraţii, hemoragii;
-ingerare:
-gust metalic, hipersalivaţie, arsuri, stomatită, vărsături galben-brune sau
albastre (în cazul prezenţei amidonului), diaree (cu scaune negricioase);
- fenomene cardiace (tahicardie sinusală);
- febră, prin hipertermie;
-agitaţie;
- tulburări renale:
- hipotensiune, colaps circulator.
Intoxicaţia cronică - iodismul:
- tulburări respiratorii: rinită, rino-traheită, laringită, bronşită;
- tulburări oculare (lăcrimare);
- tulburări cutanate: roşeaţă, iodite, urticarie,
- tulburări digestive: disfagie, gastroenterite;
- tulburări nervoase: excitaţie cu agitaţie psihomotorie ("beţia iodică");
- tulburări tiroidiene;

Tratament
Antidotul: tiosulfatul de sodiu (vezi administrarea mai jos).
Intoxicaţia acută:
- inhalare (tratament similar celui din intoxicaţia cu clor): scoaterea din mediul
toxic, repaus absolut, aerosoli cu tiosulfat de sodiu, oxigenoterapie;
- contact cutanat: spălare abundentă cu apă şi tiosulfat de sodiu 10%,
tratament local;
- contact ocular: spălare abundentă cu ser fiziologic;
- ingerare:
- provocare de vărsături (administrare de apomorfină, sirop de
ipeca) - trebuie evitată în cazul intoxicaţiilor cu iod cristale,
datorită riscului de arsuri;
- administrare de cărbune activat;
- spălaturi gastrice, după administrare de amidon (până la dispariţia culorii
albastre) sau după administrare de tiosulfat de sodiu 5%;
- regim hiposodat pentru eliminarea iodurilor (creşte diureza),
administrare de diuretice;
Prevenirea intoxicaţiilor:
- verificarea sensibilităţii la iod cu 1-2 mL produs; dacă este tolerat, se
administrează a doua zi restul dozei;
- respectarea contraindicaţiilor de administrare a iodului: hipersensibilitate,
bronşită acută, sarcină, nou născuţi; se impune prudenţă în cazul
pacienţilor cu tuberculoză.
 FOSGENUL
OXICLORURA DE CARBON, CLORURA DE CARBONIL
O = C(C1)2

Etiologia intoxicaţiilor
Fosgenul este un produs de combustie al compuşilor volatili
halogenaţi.
Este utilizat în fabricile de izocianat, coloranţi (la obţinerea vopselelor pe
bază de anilină), mase plastice, fibre sintetice, insecticide, metalurgie.
Se poate forma accidental, prin descompunerea termică a
hidrocarburilor clorurate (la contactul cu metalele încinse, cu flacăra liberă sau
la descompunerea tetraclorurii de carbon din extinctoare în timpul incendiilor
etc.) sau chiar prin reacţia fotochimică a cloroformului (CHCl 3 + 1/2 O2 = COCl2 +
HC1), precum şi prin reacţia dintre clor şi monoxid de carbon (la sudarea
rezervoarelor cu clor).
Riscul toxic la fosgen este mare în cazul avariilor sau a formării sale
accidentale.
In Primul Război Mondial, a fost utilizat ca gaz de luptă; fosgenul face
parte din clasa substanţelor sufocant-iritante, fiind mai puţin sufocant decât
clorul, dar mai insidios.

Proprietăţi fizico-chimice:
- gaz incolor, mai dens decât aerul (d-1,43) (se acumulează în văi, păduri);
- la doze mici are miros de iarbă proaspăt cosită; la doze mari are miros
înţepător, sufocant; pragul de percepţie a mirosului - 0,5 ppm (0,02 mg/L
aer); p.f.=8°C;
- este solubil în apă, cu hidroliză la HCl şi CO 2 ; este solubil în solvenţi
organici;
este stabil în atmosferă uscată şi la temperatură normală.

Toxicocinetică:
- pătrundere respiratorie;
- eliminare pulmonară (în forma nemodificată) şi renală (sub formă de CI").
Fosgenul reacţionează uşor cu grupările hidroxil, sulfhidril şi amoniu din
albumină, aminoacizi, vitamine. Este un metabolit al cloroformului.

Toxicodinamie
Fosgenul este toxic prin el însuşi şi prin acidul clorhidric rezultat din hidroliză
(acesta din urmă acţionează coroziv la nivel pulmonar). Acţiunea toxică a
fosgenului constă în:
-iritare respiratorie
- paralizie olfactivă la scurt timp de la expunere;
- afectare oculară - conjunctivite, lăcrimare, opacifierea corneei, scăderea
acuităţii vizuale;
Concentraţia toxică: 0,1 mg/L aer.
O concentraţie de fosgen de 150 ppm/minut induce edem pulmonar.
Concentraţii de fosgen >300 ppm/minut pot fi fatale.
Valori limită pentru expunerea profesională:
la 8 ore - 0,08 mg/m3 aer;
- la 15 minute - 0,40 mg/m3 aer.

Simptomatologie:
- tuse dureroasă (la conc. >5 ppm), arsuri în gât, bronhospasm,
- iritare oculară (la conc. >4 ppm);
- cefalee, greţuri, vărsături, astenie, gust caracteristic;
- arsuri cutanate, eritem (la contact cutanat la conc. de vapori >3ppm),
necroză, escare;
- infecţii.
Perioada de latenţă poate dura 3 zile (30 min.-2 zile, după alţi autori).

Tratament:
- scoaterea din mediul toxic, repaus la pat (foarte important, chiar în lipsa
semnelor de intoxicaţie care pot apărea tardiv);
- decontaminare - spălare, timp de o oră, cu apă sau cu soluţie salină;
Tratamentul intoxicaţiei cu fosgen nu comportă antidot;

Prevenirea intoxicaţiilor: purtarea măştii cu cărbune activ alcalinizat sau

cu urotropină.

COC12 + (CH2)6N4 + 6H2O -> CO(NH2)2 + 2NH4C1 + 6HCHO

Nu vor fi angajate, în servicii cu risc la fosgen, persoane care suferă de

conjunctivite şi keratite cronice, boli cronice ale căilor respiratorii superioare,
bronhopneumonii cronice (inclusiv astm bronşic).

I.3. Compusii azotului

1.3.1. AMONIACUL
 NH3

Amoniacul se găseşte în atmosferă în concentraţii foarte mici, unde rezultă

din descompunerea substanţelor azotate.

Etiologia intoxicaţiilor
Amoniacul determină intoxicaţii supraacute, acute şi cronice. Acestea se
produc prin:
- degajare bruscă de amoniac gazos (în industria frigorifică, tăbăcării);
- inhalare de NH3 gazos sau stropire cu NH3 lichid, în timpul fabricării şi al
altor operaţii industriale (prepararea carbonatului de sodiu, a sărurilor de
amoniu, sinteza acidului azotic, obţinerea vaporilor nitroşi, sinteze de
medicamente, prepararea fertilizanţilor şi a explozibililor, prepararea unor
coloranţi, rafinarea petrolului etc);
- ingerarea de NH3 lichid, prin confuzie sau sinucidere.
în gospodării, amoniacul se foloseşte ca agent de curăţire (5-10%) şi
albire.
în scop criminal se utilizează spray-uri cu amoniac (conţin 9,5-30% NH3),
pentru imobilizarea temporară a victimei prin stropire în ochi.
Fiind un excitant SNC în doze mici, sărurile de amoniu se utilizează,
inhalator, pentru combaterea oboselii, sincopei şi a colapsului, acestea făcând
parte în mod obişnuit din trusele de prim ajutor.

Proprietăţi fîzico-chimice:
- gaz cu miros înţepător şi sufocant, mai uşor decât aerul (d=0,77);
este uşor lichefiabil (-33°C);
foarte solubil în apă cu reacţie puternic alcalină; ca lichid se comportă ca
alcaliile caustice.

Toxicocinetică:
pătrundere respiratorie, rar digestivă;
dizolvare în ţesuturile cu care vine în contact, formând NH4OH caustic
(datorită hidrosolubilităţii crescute);
după absorbţia redusă, neutralizare parţială de către H2CO3; restul trece în
circulaţie;
biotransformare, în ficat, la uree şi glutamină;
eliminare prin aerul expirat, urină şi transpiraţie.

Toxicodinamie
Toxicitatea amoniacului se manifestă prin următoarele efecte: iritarea
tegumentelor şi mucoaselor - iritarea până la ulcerarea căilor respiratorii
superioare (cu hiperemie până la necroză), a conjunctivei şi a corneei; leziunile la
nivelul mucoaselor sunt de tip alcalin, cu necroză de lichefiere; efectul iritant se
produce la 400 ppm;
acţiune toxică la nivelul membranei alveolo-capilare, cu producere de EPA
lezional;
perturbarea difuziei oxigenului şi reducerea transferului de monoxid de carbon
la nivel eritrocitar (în special la fumători); acţiune toxică asupra SNC-ului şi
centrului respirator.
Doza letală: 10 mL NH4OH.
Concentraţia letală la inhalare: 3 mg NH3/L aer (5000 ppm).
O atmosferă cu 3 mg/L determină moartea în 5-10 minute.
O atmosferă cu 1,5 mg/L este periculoasă în 30 minute-1 oră.
O atmosferă cu 0,15 mg/L este suportabilă timp de 30 minute-1 oră.
Valori limită pentru expunerea profesională:
la 8 ore - 14 mg/m3 aer; -
la 15 minute - 36 mg/m3 aer.
Simptomatologie
Intoxicaţia supraacută - evoluţie foarte rapidă, cu moarte prin asfixie.
Intoxicaţia acută - după modul de pătrundere, se manifestă clinic prin:
- inhalare:
leziuni respiratorii - iritaţie intensă, tuse,
leziuni oculare - conjunctivită
ingerare - arsuri ale mucoasei bucofaringiene, esofagiene, gastrice, contact
cutanat -
Intoxicaţia cronică - simptomele de mai sus diminuate, cu stare
generală alterată.
Amestecarea amoniacului cu hipoclorit generează cloramină ce poate
determina edem pulmonar.
Tratament:
scoaterea din atmosfera toxică;
oxigenoterapie (oxigen umidificat sau ventilaţie mecanică cu presiune
intermitent pozitivă);
decontaminare - spălarea tegumentelor şi mucoaselor cu multă apă sau cu
soluţie salină izotonă, timp de 30 min. (pentru globii oculari, până la
reacţie neutră în interiorul sacului conjunctival);
aplicare de pansamente
ocluzive;
;
In caz de ingerare, nu se provoacă vărsături şi nu se recurge la
spălătură gastrică; se diluează cu apă sau lapte.

Prevenirea intoxicaţiilor: folosirea de măşti cu cartuşe adecvate.

 Nu vor fi angajate, în servicii cu risc la amoniac, persoane care suferă de
conjunctivite, boli cronice ale căilor respiratorii superioare, bronhopneumonii
cronice (inclusiv astm bronşic), dermatoze.

13.2. OXIZII DE AZOT

Se cunosc 6 oxizi de azot:

N2O - protoxidul de azot sau oxidul nitros;
NO - monoxidul de azot sau oxidul nitric;
NO2 - dioxidul sau peroxidul de azot;
N2O3 - trioxidul de azot;
N2O4 - tetraoxidul de azot, dimerul dioxidului;
N2O5 - pentaoxidul de azot.
Importanţă toxicologică prezintă:
- protoxidul de azot, utilizat ca anestezic, agent spumant, combustibil
pentru rachete;
- monoxidul şi dioxidul de azot, denumiţi "vapori nitroşi", "gaze nitroase"
sau "fumuri nitroase".
Trioxidul şi pentaoxidul de azot produc intoxicaţii prin produşii de
descompunere:

N2O 3 <—> NO2 + NO

2N2O5 <—> 4NO2 + O2
N2O3 + H2O -----> 2HNO2
N2O5 + H2O -----> 2HNO3

Etiologia intoxicaţiilor
Riscul toxic la oxizii de azot, exceptând intoxicaţiile de natură
medicamentoasă prin supradozare de protoxid de azot, este asociat
următoarelor procese:
- arderea combustibililor - la temperatură înaltă, azotul se combină cu
oxigenul, generând, în principal, NO2; riscul de degajare este mare în
cazul sobelor cu tiraj defectuos sau prin gazele de eşapament ale
autovehiculelor (acestea din urmă pot conţine peste 65% monoxid de
azot, alături de monoxid de carbon şi ozon); în Europa, traficul rutier
produce 49% din emisia totală de oxizi de azot (concentraţiile atmosferice
maxime coincid cu maximum de trafic rutier);
- sudura electrică şi autogenă a metalelor - oxizii de azot rezultă prin
oxidarea azotului atmosferic;
- sinteza acizilor (HNO2, HNO3, H2SO4), nitraţilor, explozivilor,
 îngrăşămintelor azotoase;
- operaţiile de nitrare - la decaparea şi gravarea metalelor cu acid azotic;
- descompunerea îngrăşămintelor azotoase - în silozuri de porumb se pot
întâlni concentraţii mai mari de 2000 ppm NO2;
- deflagarea explozibililor cu azot;
- descompuneri diverse, în subterane, canalizări etc;

- prelucrarea termică a alimentelor - în timpul preparării unei mese, au fost găsite

în bucătării concentraţii de 500-2000 ug NO2/m3 (0,25-1,0 ppm).
Se estimează că 41% din oxizii de azot provin din plante, combustii
industriale şi casnice, 6% provin din agricultură, în timp ce 4% provin din alte
procese industriale.
Emisia totală de oxizi de azot în Europa este estimată la peste
6,2 Tg NOx/an.
Fumul de ţigară conţine oxizi de azot.

În natură, oxizii de azot se formează prin oxidarea azotului

atmosferic, sub acţiunea descărcărilor electrice.
Oxizii de azot sunt incorporaţi în particulele de ploaie şi zăpadă, şi se
depun pe suprafaţa terestră, sub formă de nitrat.
Dioxidul de azot joacă un rol important în procesele fotochimice
atmosferice (intră în categoria oxidanţilor atmosferici), influenţând formarea şi
depleţia de ozon. De asemenea, vaporii nitroşi determină deficit atmosferic de
oxigen.
Timpul de remanentă a oxizilor de azot în aer este de 3 zile; compuşii se
pot transporta la distanţe de peste 2000 km/oră.
Concentraţiile naturale ale oxizilor de azot în atmosferă sunt cuprinse în
limitele 0,4-9,4 jig/m3. Aerul curat conţine 1 mg NOx/m3 (NO2).
Se estimează că în centrul şi vestul Europei se găsesc 8-13 mg
NCVm , iar în zonele urbane, intens poluate, 500-1000 mg NO şi NO2/m3.
3

Proprietăţi fîzico-chimice
Protoxidul de azot este un gaz incolor, cu miros plăcut şi gust dulceag;
este solubil în apă şi în lipide; are proprietăţi oxidante. Ca anestezic se foloseşte
în amestec: 90% protoxid de azot şi 10% oxigen (în volume).
Monoxidul de azot este un gaz incolor, inodor şi insipid; în stare lichidă
şi solidă este dimerizat la dioxid de azot; se oxidează cu uşurinţă în aer la dioxid
de azot şi este puţin solubil în apă.
Dioxidul de azot este un gaz roşu-brun, cu miros iritant; este uşor
lichefiabil (se lichefiază la tetraoxid de azot); este solubil în apă, cu formare
de acid azotos şi acid azotic; este un puternic oxidant.
 Toxicocinetică
Oxizii de azot pătrund în organism pe cale respiratorie.
Monoxidul şi dioxidul de azot sunt parţial transformaţi în acizii respectivi,
formă sub care se elimină renal.

Toxicodinamie
Oxizii de azot acţionează toxic asupra organismului uman, în mod
diferenţiat.
Protoxidul de azot:
- acţionează asupra SNC, fiind un toxic de tip narcotic - în cantităţi mici
provoacă o stare de bună dispoziţie (cu uşoară beţie), motiv pentru care
este denumit "gaz ilariant"; este agonist parţial al receptorilor opioizi;
- este asfixiant, la doze mari (în conc. > 75%) - mecanismul nu constă în
afectarea hemoglobinei şi a enzimelor oxido-reducătoare, ci în eliminarea
oxigenului din sânge, consecutivă dizolvării sale în plasmă (efect
hipoxemiant);
- oxidează cobaltul din vitamina Bn;
- are potenţial cancerogen;
- reduce fertilitatea.
Concentraţia sanguină arterială de protoxid de azot în anestezia
chirurgicală: 170-220 mL/L.
Doza toxică minimă de protoxid de azot, prin inhalaţie: 24 mg/kg corp,
peste 2 ore.
2NO + O2 ----- 2NO2
NO2 + NO ------->
2
NO + O " N2O3
(peroxi) ONOO"
(peroxinitri)

Bioxidul de azot:
este cel mai toxic dintre oxizii de azot;
este iritant puternic al căilor respiratorii şi al mucoaselor oculare, datorită
formării de acizi (HNO2 şi HNO3);
acţionează toxic asupra celulelor ciliate, producând iniţial o paralizie a
vibraţiei şi apoi dispariţia cililor, ceea ce antrenează moartea celulelor;
pneumocitele de tip I sunt, de asemenea, foarte sensibile la acţiunea
toxică a dioxidului de azot; pneumocitele de tip II sunt proliferate;
creşte riscul de infecţii pulmonare prin afectarea macrofagelor alveolare,
respectiv a fagocitozei şi a capacităţii bactericide (acţiune
imunosupresoare);
afectează lipidele (cu auto-oxidare) şi enzimele pulmonare; sunt
incriminate reacţii ale radicalilor liberi;
are efect methemoglobinizant şi vasodilatator;
distruge, prin oxidare, grupările —SH al enzimelor tiolice.
La persoanele sănătoase, expuneri la 2,5 ppm NO2 determină
reducerea activităţii pulmonare, persoanele cu bronşită şi astm fiind mai
sensibile; la concentraţii > 2 ppm, apare edem pulmonar; la concentraţii > 0,1
ppm, de lungă durată (cu peak-uri de 1,0 ppm), dioxidul de azot produce
emfizem pulmonar şi pneumonie.
La animale, concentraţii < 0,2 ppm dioxid de azot influenţează
metabolismul prostaglandinelor, chiar după 30 minute. De asemenea, dioxidul
de azot afectează funcţia reproductivă a femelelor şi determină moarte fetală şi
afectarea nou-născuţilor.
Concentraţia letală de dioxid de azot: 0,5 mg/L aer.
Valori limită pentru expunerea profesională la oxizi de azot, exprimaţi în
NO2:
la 8 ore - 5 mg/m3 aer;
la 15 minute - 8 mg/m3 aer.
Intoxicaţia cu vapori nitroşi:
- intoxicaţia supraacută: bronhospasm şi moarte prin asfixie.
- intoxicaţia acută: tuse, iritaţie oculară (cu lăcrimare), astenie, cefalee,
ameţeli, tulburări digestive (greţuri, gust acid, pirozis prin înghiţirea
spumei acide), hipotensiune (prin vasodilataţie), tahicardie, hipertermie,
sufocare, constricţie toracică.
La 5-72 ore de la expunere, toate simptomele par să se amelioreze; se
instalează faza de remisiune, fapt ce induce în eroare şi permite continuarea
expunerii la toxic (gaze insidioase

Tratament Măsuri generale:

scoaterea din mediul toxic;
reanimare cu aer pur, oxigenoterapie cu oxigen 100%, umidificat
(administrarea hiperbară este contraindicată);
repaus absolut 24-48 ore.
- administrare de vitamină B12;
- ;
intoxicaţia cu vapori nitrosi:
spălare abundentă cu apă, lavaj traheobronşic, aerosoli cu
bicarbonat de sodiu 5%;

Prevenirea intoxicaţiilor:
- evitarea degajării gazelor nitroase;
- portul de mască în spaţii închise cu atmosferă de oxizi de azot.
 Nu vor fî angajate, în servicii cu risc la oxizi de azot, persoane care suferă
de conjunctivite , boli cronice ale căilor respiratorii superioare, bronhopneumonii
cronice (inclusiv astm bronşic).

I.4. COMPUŞII SULFULUI

1.4.1. HIDROGENUL SULFURAT

ACIDUL SULFHIDRIC H2S

în natură, hidrogenul sulfurat se formează prin descompunerea

proteinelor animale de către microorganisme.
Hidrogenul sulfurat este un poluant major al atmosferei.

Etiologia intoxicaţiilor
Hidrogenul sulfurat generează intoxicaţii supraacute, acute şi cronice.
Riscul toxic este prezent la:
- prepararea şi întrebuinţarea hidrogenului sulfurat, în (la): industria chimică
(inclusiv industria pesticidelor); industria metalurgică (la descompunerea
coloranţilor metalici pe bază de sulfiţi); industria tăbăcăriei (la utilizarea
sulfurilor ca depilanţi); industria petrolieră; prelucrarea oaselor, a grăsimilor
şi a sfeclei de zahăr; prepararea adezivilor; prelucrarea mătăsii; vulcanizarea
cauciucului; litografie (la descompunerea tonerelor ce conţin sulfiţi) etc;
evacuarea apelor reziduale şi la vidanjarea canalelor şi latrinelor - se
formează hidrogen sulfurat în urma proceselor de putrefacţie; apariţia
"pungilor" de hidrogen sulfurat în saline, puţuri sau mine de cărbuni
(hidrogenul sulfurat provine din descompunerea substanţelor organice
incluse în straturile geologice).
Proprietăţi fîzico-chimice:
gaz incolor, cu miros neplăcut, caracteristic de ouă stricate, decelabil la
0,03 ppm; anesteziază terminaţiile nervoase olfactive, astfel încât, la o
expunere de durată, mirosul nu este perceptibil nici la concentraţii mari
(100-150 ppm);
este mai greu decât aerul (d=l,19) şi are tendinţa de a se acumula în
locuri joase, unde lipseşte mişcarea aerului;
este uşor solubil în apă, cu reacţie acidă, şi foarte liposolubil;
are proprietăţi reducătoare.

Toxicocinetică
Hidrogenul sulfurat:
pătrunde pe cale respiratorie, transcutanată (accidental) şi digestivă (rar, sub
formă de soluţie);
;

H2S H+ + 2H+
HS- +S 2-

Toxicodinamie
Hidrogenul sulfurat este unul dintre cei mai toxici compuşi ai sulfului;
determină:
-asfixie - prin deficit atmosferic de oxigen şi inhibarea centrului
respirator;
-iritaţia mucoaselor şi tegumentelor -
-acţiune citotoxică (toxicitate sistemică),
-acţiune toxică asupra SNC - în prima fază îl stimulează, apoi îl
deprimă;
-consumul de alcool creşte mortalitatea prin semne nervoase centrale;
- fetotoxicitate, cu creşterea riscului de avorturi (în experimente pe
animale, s-a constatat că afectează şi funcţia reproductivă la femele,
precum şi nou-născuţii).
Se consideră că o atmosferă ce conţine H2S în concentraţie de:
- 1,2 mg/L (>800 ppm) - este mortală în 5-10 min.;
- 0,6 mg/L - este periculoasă pentru respirat, timp de 30 min.-l oră;
- 0,3 mg/L - este suportabilă timp de 30 min.-l oră.
Concentraţia letală: lmg/L aer.
Concentraţia letală/postmortem în ser (plasmă): 0,92 mg/L.
Valori limită pentru expunerea profesională: - la 8 ore
- 10 mg/m3 aer; la 15 minute - 15 mg/m3 aer.

Simptomatologie
Intoxicaţia supraacută: pierderea stării de conştiinţă, paloare,
hiperpnee, convulsii, comă, paralizie cardio-respiratorie (colaps, stop
respirator)
5% dintre pacienţi decedează înaintea ajungerii la spital.
Intoxicaţia acută:
-fenomene nervoase: anxietate, cefalee, ameţeli, excitaţie, depresie,
somnolenţă, vertij, ataxie, confuzie, delir, convulsii,
encefalopatie, demenţă, halucinaţii, parestezii;
-fenomene iritative respiratorii: tuse cu expectoraţie
Intoxicaţia cronică: astenie, , pierdere ponderală, fenomene
 iritative respiratorii şi oculare, dermită.
Tabelul 3 Doza de hidrogen sulfurat şi efectul
produs
ppm Efectul
0,05 prag de percepţie a gustului
0,005-0,25 prag de percepţie a mirosului
5-10 miros evident / oboseală musculară
50-150 iritare oculară
80-100 greţuri, vărsături, salivare, lăcrimare
100-150 paralizia nervului olfactiv
150-300 blefarospasm, vedere înceţoşată
250 - 500 edem pulmonar / bronhopneumonie
50 - 500 iritare respiratorie
500 depresie SNC în 30 minute
800-1000 comă şi stop respirator în 30 minute
>1000 o singură respiraţie poate cauza comă şi stop
respirator
Tratament
Măsuri generale:
• scoaterea intoxicatului din mediul toxic, repaus fizic;
• respiraţie artificială (metoda "gură la gură" poate fi periculoasă pentru
salvator), reanimare cu aer pur, oxigenoterapie;
• decontaminare cutanată, prin spălare abundentă cu apă şi săpun;
• decontaminarea ochilor, prin spălare cu apă sau clorură de sodiu 14%o;
aplicare de cocaină, hidrocortizon, antibiotice.

Prevenirea intoxicaţiilor:
- etanşeizarea instalaţiilor, ventilaţie;
- desulfurarea materiilor prime industriale (petrol, gaze naturale), unde este
posibil;
- monitorizarea concentraţiei atmosferice de hidrogen sulfurat;
- utilizarea măştii filtrante cu cărbune activ alcalin;
- avertizare asupra mirosului;
- epurarea apelor reziduale;
- schimbarea locului de muncă, în cazul persoanelor sensibilizate.
Nu vor fi angajate, în servicii cu risc la hidrogen sulfurat, persoane care suferă
de conjunctivite, boli cronice ale căilor respiratorii superioare,
bronhopneumonii cronice (inclusiv astm bronşic), anosmie.

1.4.2. OXIZII SULFULUI

 1.4.2.1. DIOXIDUL DE SULF
ANHIDRIDA SULFUROASĂ SO2

Dioxidul de sulf se găseşte în cantitate mare în regiunile vulcanice. în

oraşele industriale, rezultă din diferite procese industriale, în special din arderea
cărbunilor care conţin sulf.
în contact cu aerul atmosferic, dioxidul de sulf este oxidat la trioxid şi apoi
hidratat la acid sulfuric.
Amestecul complex de dioxid de sulf, acid sulfuric şi particule de praf,
anorganice şi organice, reprezintă o componentă importantă a contaminării
atmosferice în zonele intens poluate (inclusiv, a ploii acide).
Dioxidul de sulf împiedică creşterea plantelor şi scade asimilaţia clorofîliană.

Etiologia intoxicaţiilor:
Dioxidul de sulf generează intoxicaţii acute şi cronice, accidentale,
individuale sau colective.
Riscul toxic este prezent la:
- arderea sulfului (la: extragerea sulfului, prăjirea minereurilor care conţin
sulf, turnarea unor aliaje, arderea cărbunilor cu conţinut ridicat de sulf);
- fabricarea dioxidului de sulf, a tiosulfaţilor şi a acidului sulfuric;
- descompunerea unor săruri (sulfîţi, bisulfiţi) şi acţiunea acidului sulfuric
asupra reducătorilor;
- sulfonarea uleiurilor;
- întrebuinţare, ca:
• substanţă frigorifică (dioxidul de sulf lichid);
• conservant alimentar (sub formă de sulfiţi);
• decolorant (în industria hârtiei, industria textilă, vopsitorie,
tăbăcărie);
• dezinfectant, dezinsectizant, antifungic şi pesticid (sub formă de
fumigaţii);
• solvent, în industria petrolieră.

Proprietăţi fîzico-chimice:
• gaz incolor, cu miros înecăcios şi înţepător (de pucioasă arsă) (mirosul se
percepe la 35 ppm), cu gust acid;
• mai greu decât aerul (d=2,23), neinflamabil;
• solubil în apă;
• cu oxidanţii tari, funcţionează ca agent reducător;
• cu reducătorii (H2, H2S, C), manifestă caracter oxidant;
• în anumite condiţii atmosferice, se oxidează la trioxid de sulf care cu apa
formează acidul sulfuric ce-i potenţează toxicitatea.

Toxicocinetică:
 • pătrundere respiratorie (sub formă de gaz sau aerosoli de acid sulfuric),
digestivă (sub formă de soluţii de sulfiţi) şi transcutanată;
• biotransformare, în organe, la acid sulfuros, sulfiţi şi sulfat (sub acţiunea
unei sulfit oxidaze);
• eliminare renală, sub formă de sulfiţi şi sulfaţi.

Toxicodinamie
Dioxidul de sulf este un toxic:
-sufocant si iritant al aparatului respirator
O atmosferă ce conţine SO2 în concentraţie de:
- 15 ppm - se poate suporta 30 minute - 1 oră;
- 20 ppm - determină tuse şi iritaţia ochilor.
Expunerea la 500 jag/m3, timp de 10 minute, constituie un risc pentru
sănătate.
Concentraţia letală: 1,5 mg SO2/L aer.
Doza letală: 10-20 g sulfit.
Valori limită pentru expunerea profesională:
la 8 ore - 5 mg/m3 aer;
la 15 minute - 10 mg/m3 aer.

Simptomatologie Inhalare:
- Intoxicaţia acută:
tuse, rinoree, , sufocare,
- Intoxicaţia cronică:
- tuse,
- iritarea ochilor, conjunctivită;
- stomatită, gingivoragii, alterarea gustului şi mirosului, carii
dentare (datorate aerosolilor de acid sulfuric);

Ingerare (simptomele se datorează efectului caustic): vomismente, colici,

depresiune, colaps cardiovascular.
Contact cutanat cu dioxid de sulf lichid (acţionează prin congelare):

Tratament:
- scoaterea din mediul toxic;
- repaus absolut (orice efort poate declanşa edemul pulmonar);
- oxigenoterapie (oxigen 100%, umidifîcat), aerosoli alcalini cu bicarbonat de
sodiu (5%);
- spălarea ochilor cu apă sau cu clorură de sodiu 14%o;
- în caz de ingerare, se clăteşte cavitatea bucală cu apă şi soluţie de
- bicarbonat, se administrează suspensie de oxid de magneziu 1/5, de 3-
 4 ori/zi;
Prevenirea intoxicaţiilor:
- amplasarea de coşuri înalte pentru evacuarea gazelor;
- neutralizarea dioxidului de sulf cu soluţii amoniacale, captarea aerosolilor
de acid sulfuric;
- utilizarea măştii cu cărbune activ;
- aprinderea de focuri (local), pe vreme de ceaţă, pentru îndepărtarea
rumului de dioxid de sulf (prin încălzirea atmosferei).
Nu vor fi angajate, în servicii cu risc la dioxid de sulf, persoane care suferă
de conjunctivite şi keratite cronice, boli cronice ale căilor respiratorii superioare,
bronhopneumonii cronice (inclusiv astm bronşic), dermatoze.

1.4.2.2. TRIOXIDUL DE SULF

ANHIDRIDA SULFURICĂ
SO3

Etiologia intoxicaţiilor - risc toxic la utilizarea ca: intermediar în sinteza

acidului sulfuric şi a explozibililor, agent oxidant.
Proprietăţi fizice: lichid incolor, clar, neinflamabil, cu reacţie acidă.
Toxicocinetică
Trioxidul de sulf determină mai rar intoxicaţii acute pe cale inhalatorie,
deoarece este puternic reactiv şi generează, cu apa din căile respiratorii, acid
sulfuric caustic şi higroscopic.
Niveluri sanguine normale de sulfat: 0,8-1,2 mg%.

Toxicodinamie: acţiune iritantă asupra mucoaselor.

Simptomatologie: tuse, iritare nazală, dispnee, bronhospasm, durere

toracică (în special în zona pleurei), senzaţie de arsură, ameţeli.

Tratament:
- decontaminare, oxigenoterapie cu oxigen 100% umidificat;

a. HIDROGENUL ARSENIAT

ARSINA
H3 As
Hidrogenul arseniat este cel mai toxic compus al ar senului.
A determinat intoxicaţii mortale printre chimiştii care l-au studiat: Gehlen
(1815, Stockholm), Schindler (1830, Berlin), Britton (1861, Dublin).
O intoxicaţie aparte s-a produs într-o lagună din Marea Baltică, în perioada
1924-1942, când sute de pescari au fost intoxicaţi datorită arsinei formată sub
acţiunea hidrogenului produs de anumite alge asupra apelor reziduale celulozice
conţinând arsen.

Etiologia intoxicaţiilor
Hidrogenul arseniat poate genera intoxicaţii supraacute, acute, subacute
şi cronice.
Intoxicaţiile sunt, de obicei, accidentale şi au loc în metalurgie, industria
chimică, industria semiconductorilor, rafinării, la:
contactul acizilor cu minereuri ce conţin As sau cu metale impurificate cu As
(Fe, Pb, Zn, Cd, Ag, Au etc.) (zincul facilitează reacţia de formare a arsinei);
astfel de contacte se produc la:
prepararea hidrogenului în stare născândă şi reducerea compuşilor
organici (ex. prepararea anilinei din nitrobenzen); curăţirea şi detartrarea cazanelor
cu acizi; decaparea sau gravarea metalelor cu acizi; încărcarea cu acid sulfuric a
acumulatorilor cu plumb; contactul hidrogenului în stare născândă cu
compuşi oxigenaţi ai arsenului:

As2O 3 + 6Zn + 12H + 2H3As+6Zn2++3H2O

- contactul apei cu arsen topit sau arseniuri;

- prepararea fertilizanţilor.
S-au semnalat intoxicaţii cu arsină la bijutieri, gravori şi la lucrătorii cu anilină.

Propritetăţi fizico-chimice:
- gaz incolor, de trei ori mai dens decât aerul (d=2,7);
- lipsit de miros în stare pură, cu miros uşor aliaceu datorită impurităţilor
(dietilarsina - AsH(C2H5)2); mirosul aliaceu se percepe la concentraţii mari;
- puţin solubil în apă, solubil în acizi organici şi grăsimi;
- la aer se descompune, după reacţiile (umiditatea activează descompunerea sa):

2H3As + 3O2 ------► As2O3 + 3H2O

As2O3 + 2H3As -------► 4As + 3H2O

- are caracter reducător.

Toxicocinetică
Hidrogenul arseniat:
- pătrunde respirator (se absoarbe bine pe această cale);
- este vehiculat, în special, fixat de hematii (pe care le lezează) sau dizolvat în
plasmă;
o fracţiune (dizolvată în plasmă) acţionează direct asupra organelor şi
ţesuturilor, cealaltă fracţiune se metabolizează la arsen (As sau As 3+ ) (prin
oxidare)

Tabelul 4 Evoluţia intoxicaţiei cu arsină, funcţie de concentraţia în aer

< 0,15 - 1,5 ppm (0,5-5,0 mg/m3) apar manifestări clinice
10 ppm delir, comă
100 ppm, < 30 minute 25-50 hemoliză extinsă, moarte
ppm, timp de 30 minute
150-250 ppm moarte fulgerătoare
Măsuri imediate:
- scoaterea din mediul toxic, decontaminare cu apă şi săpun;
- repaus la pat (este indicat a se prelungi şi pe perioada convalescenţei,
pentru prevenirea sincopei cardiace);

Prevenirea intoxicaţiilor:
- măsuri generale, instructaj în vederea cunoaşterii posibilităţilor de
producere a intoxicaţiilor cu hidrogen arseniat, purtarea măştilor filtrante;
- controlul concentraţiei atmosferice de hidrogen arseniat, prin procedee
dinamice;
- acoperirea deşeurilor arsenifere cu var nestins.
Nu vor fi angajate, în servicii cu risc la hidrogen arseniat, persoane care
suferă de anemie, , boli cardiace cronice.

1.6. HIDROGENUL FOSFORAT

FOSFINA
H3P

Etiologia intoxicaţiilor
Similar hidrogenului arseniat, hidrogenul fosforat poate genera
intoxicaţii supraacute, acute, subacute şi cronice.
Intoxicaţiile cu hidrogen fosforat sunt posibile în mediul profesional, la:
-contactul fosfurilor metalice (de Zn, Al, Mg) cu apa (producerea fosfinei este
mai rapidă când fosfiira vine în contact cu un acid diluat), la:
- prepararea acetilenei din carbură de calciu (CaC2), care conţine
fosfuri ca impurităţi (acetilena conţine 0,04% H3P);
- utilizarea fosfurilor de Zn, Al, ca raticide (cunoscute sub
denumirea de Phosfotoxin, Fumitoxin etc.) (se utilizează în
agricultură, la fumigaţia cerealelor, sau în mediul casnic); aceste
raticide pot produce intoxicaţii accidentale, uneori colective, sau
voluntare (crime, sinucideri);
- "stingerea" cu apă a unor aliaje ce conţin fosfor;
 - prepararea hidrogenului din Zn şi acid sulfuric, impurificaţi cu
compuşi de fosfor;
-tratarea fosforului cu baze, la prepararea hipofosfiţilor:

4P + 3KOH + H3P + 3KH2PO2

3H 2 O

-tratareasuprafeţelelor metalice cu acid fosforic (la cald);

-prelucrarea cristalelor siliconice în industria semiconductorilor;
-la prepararea ilicită a metamfetaminei, când acidul fosforos este încălzit
în atmosferă reducătoare.
Propritetăţi fizico-chimice:
-gaz incolor (d=l,17), cu miros aliaceu, perceptibil la 1 mg/L aer (2 ppm);
-insolubil în apă, solubil în solvenţi organici;
-instabil la aer şi lumină (este inflamabil datorită prezenţei H4P2 lichid)
(produsele comerciale cu fosfură de aluminiu conţin adesea carbonat de
amoniu pentru reducerea flamabilităţii fosfînei);
-are caracter reducător.
Concentraţia toxică: 1 mg/L aer.
Concentraţia letală: 3 mg/L aer (după alţi autori, 1,5 mg/L).
Doze letale: 4 g fosfură de zinc, 500 mg fosfură de aluminiu.
Valori limită pentru expunerea profesională:
la 8 ore - 0,20 mg/m aer;
la 15 minute - 0,50 mg/m3 aer.
Concentraţiile sanguine sau urinare ale fosforului nu sunt relevante în investigarea
intoxicaţiei cu fosfină.

Simptomatologie
Intoxicaţia supraacută: comă, cu evoluţie rapidă la deces prin colaps
cardiovascular şi asfixie (prin paralizie respiratorie).
Intoxicaţia acută - debutează la 3 ore de la expunere şi constă în:
• fenomene respiratorii -
• fenomene nervoase fenomene cardiace - tahicardie ventriculară,
cianoză, aritmie (fîbrilaţie atrială), infarct miocardic;
• fenomene digestive tulburări oculare - iritare, diplopie, midriază.
Intoxicaţia subacută: tulburări de tip astenic şi iritativ;
Intoxicaţia cronică - se aseamănă, în parte, intoxicaţiei cu fosfor şi se
manifestă prjn:
• tulburări generale - astenie, ameţeli, scădere ponderală;
• tulburări cardiace — tahicardie sinusală, hipotensiune, aritmie, angină;
tulburări endocrine şi metabolice -
• tulburări respiratorii;
 • tulburări hematologice tulburări de mers, letargie, tremor, parestezii;
• tulburări de vorbire; tulburări oculare;
• hepatită toxică
• tulburări renale - oligurie, insuficienţă renală;
• afectarea dentiţiei (pierderea dinţilor) şi tulburări osoase (fracturi
spontane ale maxilarelor), consecutive demineralizării.
în expunerile severe, pot fi afectate toate organele şi sistemele
organismului uman.

Tratament

Măsuri imediate:
• scoaterea din atmosfera toxică, oxigenoterapie (oxigen 100%,
umidificat);
• decontaminare cutanată prin spălare abundentă cu apă;:

Prevenirea intoxicaţiilor:
• măsuri de protecţie generală;
• manipularea fosfurilor în absenţa umidităţii;
• purtarea măştilor de protecţie cu cărbune activ (absoarbe H3P), substanţe
oxidante (transformă H3P în H 3 PO4) sau cu cărbune activ împregnat cu
AgNO3:
H3P + 3AgNO3 Ag3P + 3HNO3

• verificarea, la angajare şi periodic, a pseudocolinesterazei serice şi a

examenului sumar de urină (respectiv, a urobilinogenului).
Nu vor fi angajate, în servicii cu risc la hidrogen fosforat, persoane
care suferă de bronhopneumonopatii cronice (inclusiv astm bronşic),
hepatopatii cronice, boli cronice ale SNC.

1.7. MONOXIDUL DE CARBON

CO

Primele studii asupra toxicităţii monoxidului de carbon au fost efectuate de

Claude Bernard, care a admis că monoxidul de carbon se fixează de hemoglobina din
hematie, distrugând-o.
în 1925, Nicloux a demonstrat că, contrar celor afirmate de Bernard,
monoxidul de carbon nu distruge hematia, ci numai împiedică hemoglobina să-şi
exercite funcţia sa de transportor de oxigen.
Oxicarbonismul cronic a fost semnalat în 1920, de către Lewin.
Obişnuinţa la monoxid de carbon a fost semnalată de Killick, în 1948, şi
confirmată de Truhaut, în 1967.

în natură, CO se găseşte în toate cele trei regnuri:

- regnul mineral, în gaze petrolifere (0,4-0,5%), gaze de mină, gaze
vulcanice;
- regnul vegetal, în flotorii algei gigant Hereocystis leutkeana (provine din
respiraţia algei);
- regnul animal, în sângele mamiferelor şi al peştilor.

în organism
La om, se găseşte, în mod normal, 0,15-0,80 mL CO/100 mL sânge. Originea
monoxidului de carbon din organismul uman poate fi de natură:
- exogenă - din cauza poluării atmosferice şi a consumului de tutun;
- endogenă - din dezechilibrul metabolismului hidrocarbonat sau din
metabolismul hemoglobinei (fiecare moleculă de Hb eliberează 4
molecule de CO).
Fumul de ţigară conţine 4% CO, iar o ţigaretă degajă 86-129 mg CO.
In vivo, monoxidul de carbon poate rezulta şi din biotransformarea clorurii de
metilen sau a diiodometanului.
Valorile normale ale carboxihemoglobinei:
- 1,5% HbCO la nefumători;
- 8-10% HbCO la fumători (5-6%, după alţi autori).
Simptome clinice de intoxicaţie apar, în general, când nivelul de HbCO din
sânge depăşeşte 15%.

Etiologia intoxicaţiilor
Intoxicaţia cu monoxid de carbon este cea mai frecventă intoxicaţie cu gaze
toxice.
Riscul toxic la monoxid de carbon este crescut datorită imposibilităţii decelării
organoleptice a toxicului, motiv pentru care este considerat "asfixiantul perfect".
Monoxidul de carbon determină intoxicaţii acute şi cronice; intoxicaţiile pot
fi: accidentale (profesionale sau în mediul casnic) sau intenţionale (suicid sau
crimă).
Monoxidul de carbon se formează prin arderea incompletă a materialului
organic:
- pentru obţinerea de căldură sau energie:
-arderea combustililor în sobe (risc în cazul sobelor cu tiraj
defectuos sau în cazul sobelor din fonte înroşite, întrucât
monoxidul de carbon difuzează prin fontă);
- arderea combustibililor în locomotive (risc în tunele lungi);
- utilizarea carburanţilor în maşinile cu motor cu
explozie-gazele de eşapament pot conţine peste 7%
 CO (benzina
produce mai mult monoxid de carbon decât petrolul lampant utilizat în motoarele
Diesel);
- folosirea gazului de iluminat;
- în timpul incendiilor;
- în garaje insuficient ventilate;
- în mine (rezultă din arderea gazului grizu - amestec de metan şi aer);
- la deflagarea explozibililor;
- la sudura metalelor cu flacără oxiacetilenică;
- în industria chimică şi în industria metalurgică (la arderea minereurilor şi
a cocsului).

Proprietăţi fîzico-chimice:
• gaz incolor, inodor, neiritant;
• are densitatea apropiată de cea a aerului (d=0,96); este foarte uşor
difuzibil în atmosferă (t1/2 în aerul ambiental - 5-6 ore);
• trece cu uşurinţă prin pereţii poroşi;
• este foarte puţin solubil în apă (24 mL/L), mai solubil în alcool şi eter de
petrol;
• arde cu flacără albastră, puţin luminoasă, cu degajare de căldură;

CO + 1/2 O2 CO2 + 68,2 cal.

• este un reducător puternic, nespecific (reduce PdCk la Pd).

Valori limită pentru expunerea profesională:
la 8 ore - 20 mg/m3 aer;
la 15 minute - 30 mg/m3 aer.
LBTîn intoxicaţii cu CO (în sânge): 5% HbCO din Hb.
Tabelul 5 Concentraţii normale, toxice sau letale ale carboxihemoglobinei (%)
Normale Toxice Letale/Postmortem
l-3,5(nf) >10(nf) 50
5,8 (f) >15(f)
(nf) - nefumători; (f) - fumători.

In experimente pe animale de laborator, s-a constatat că monoxidul de

carbon determină afectare testiculară.

Dacă intoxicaţia s-a produs prin pierderea cunoştinţei, vindecarea este completă,
fără sechele. în caz de pierdere a cunoştinţei, intoxicatul poate fi recuperat dacă
rezistă 5 zile.
 Tabelul 6
Evoluţia intoxicaţiei cu monoxid de carbon, funcţie
de valorile carboxihemoglobinemiei

HbCO Simptomatologia
%

1 -fără simptome
10 -fără simptome sau cu simptomatologie neînsemnată
15-20 -simptome uşoare: cefalee, vasodilataţie cutanată
30-35 -simptome severe: oboseală, ameţeli, vărsături, tulburări
de vedere, tendinţă de colaps

50-55 -simptome grave: inconştienţă, posibil sincopă, care pot

duce lent la moarte
66 -moarte în aproximativ 5 ore, în comă şi convulsii
80 -moarte rapidă
100 -moarte fulgerătoare
 Tratament
Antidotul: oxigenul (vezi administrarea mai jos).
Intoxicaţia acută:
- scoaterea din atmosfera viciată, decubit dorsal sau latero-ventral;
oxigenoterapie intensă

Prevenirea intoxicaţiilor:
- manipularea atentă a aparatelor casnice;
- etanşeizarea instalaţiilor industriale, asigurarea de ventilaţie dirijată;
- utilizarea de substanţe odorizante pentru sesizarea scăpărilor de gaz;
- controlarea periodică a concentraţiei de CO din aer;
- utilizarea măştilor cu cartuş filtrant de hopcalită (amestec de MnO2, CoO,
Ag2O, CuO), care trasformă CO în CO2.
Nu vor fi angajate, în servicii cu risc la monoxid de carbon, persoane care
suferă de: anemie, epilepsie, boli cronice ale SNC şi cardiovasculare.

DIOXIDUL DE CARBON IPMI

co2
Dioxidul de carbon este un constituent normal al aerului atmosferic, unde
se găseşte în proporţie de 0,03-0,3% (v/v). Se găseşte, de asemenea, în gazele
vulcanice şi în izvoarele carbo-gazoase.
Provine din arderi complete, din respiraţia animală şi vegetală (la om,
aerul expirat conţine până la 4-5% CO2, v/v), din fermentaţii şi putrefacţii.
60% din dioxidul de carbon produs la suprafaţa Terrei rămâne în
atmosferă, fiind utilizat în fotosinteză.
în contact cu umiditatea atmosferică, CO2 poate genera un pseudofum
dens la joasă altitudine. CO2 determină deficit atmosferic de oxigen.
Creşterea concentraţiei atmosferice de dioxid de carbon, ca urmare a
creşterii sintezei prin combustie (aprox. 1 ppm/an) şi reducerii descompunerii
acestuia (datorată despăduririlor) determină aşa numitul "efect de seră"
 (încălzirea atmosferei).
Etiologia intoxicaţiilor
Intoxicaţiile cu dioxid de carbon sunt, de regulă, accidentale şi se pot
produce în următoarele situaţii:
- în industria chimică (la sinteza ureei, carbonaţilor, a unor acizi
carboxilici), metalurgică (în topitorii), alimentară (la fabricarea băuturilor
gazoase);
- folosirea extinctoarelor;
- coborârea în peşteri, fântâni sau mine părăsite;
- în silozuri, crame, depozite de fructe, depozite de bere;
- utilizarea ca agent de refrigeraţie (sub formă de zăpadă carbonică,
utilizată în tratamentul verucilor, al negilor);
- în zone cu presiune crescută (în submersibile sau la scafandri).
Creşterea presiunii determină creşterea considerabilă a toxicităţii dioxidului de
carbon; 1% CO2 la 1 atm. corespunde la 3% la 3 atm.
Dioxidul de carbon poate agrava o intoxicaţie cu monoxid de carbon sau
cu gaze de vidanjare.
Proprietăţi fizico-chimice:
- gaz incolor, inodor, cu gust uşor acru, mai dens decât aerul (d=l,56, respectiv,
l,97 1a O°C);
- nu difuzează în atmosferă; se acumulează pe suprafaţa solului şi în excavaţii;
- se dizolvă în apă (1:1), cu reacţie slab acidă;
- nu arde şi nu întreţine arderea.
Zăpada carbonică este dioxid de carbon solid, menţinut în această stare la
temperatura de -26°C; are proprietatea de a sublima
Tabelul 7

Evoluţia intoxicaţiei cu dioxid de carbon, funcţie

de concentraţia atmosferică

c o2 Simptomatologia
în atmosferă %
(v/v)
0,5-2 uşoară dispnee, iritaţie cutaneo-mucoasă
 4-6 dispnee, cefalee, ameţeli, iritabilitate, hipertensiune
arterială, tulburări de vedere
8-10 insuficienţă respiratorie, convulsii, somnolenţă,
pierderea stării de conştiinţă, cianoză, răcirea
extremităţilor, scăderea sensibilităţii
12 moarte prin inhibiţie cardiacă sau asfixie
>40 moarte fulgerătoare

Tratament:
- scoaterea din mediul toxic;
- respiraţie artificială (reanimare cu aer pur), oxigenoterapie (oxigen 100%,
umidificat);
- în caz de contact cutanat cu zăpadă carbonică, se procedează la încălzirea
zonelor expuse prin cufundare în băi cu apă încălzită la 40-42°C, timp de 30
minute; în cazul refrigerării avansate, zonele degerate (necrozate) vor fi
îndepărtate; tratamentul este similar arsurilor termice.

Prevenirea intoxicaţiilor:
- port de mască sau de aparate cu aport de oxigen;
- verificarea atmosferei cu detectoare speciale (flacăra unei lumânări se
stinge la concentraţii de peste 10%).
Specialiştii americani din domeniul încălzirii spaţiilor de locuit, precum şi al
aerului condiţionat, recomandă ca nivelul de dioxid de carbon să nu depăşească
1000 ppm (după Dart, 2004).

AERUL VICIAT
AERUL CONFINAT

Aerul viciat reprezintă atmosfera din încăperi închise unde sunt reunite mai
multe persoane, un timp mai îndelungat. Poluanţii din încăperile închise pot
proveni din trei surse principale: din exterior, din interior şi din activitatea
ocupanţilor spaţiului.
Etiologia intoxicaţiilor:
- intoxicaţii mortale (prin asfixie) - se produc în mine (surpate), submarine,
 tuneluri, ateliere, cabine spaţiale avariate;
- intoxicaţii uşoare - se produc în săli aglomerate, insuficient ventilate.
Toxicodinamia aerului viciat se datorează:
- scăderii procentului de oxigen, cu asfixie;
- creşterii procentului de dioxid de carbon (acesta determină deficit atmosferic de
oxigen);
- creşterii temperaturii şi umidităţii, cu perturbarea metabolismului
termoreglator;
- degajării de substanţe volatile cu "miros greu" (produşi de catabolism eliminaţi
respirator şi prin glande sudoripare), cu efecte iritante;
- factorilor mecanici asociaţi (compresiune toracică, traumatisme).
Simptomele de asfixie apar când concentraţia oxigenului scade sub 16%.
Niveluri de oxigen mai mici de 10% pot fi fatale.
Concentraţii ale dioxidului de carbon în atmosfera ambientală mai mari de 35%
pot determina depresii respiratorii şi circulatorii; primele semne pot apărea la
concentraţie de 1%.
Prezenţa dioxidului de carbon în încăperile cu ventilaţie inadecvată este
responsabilă de aşa zisul sindrom "rău de clădire" (SBS - Sick Building
Syndrome).
Cercetări recente au evidenţiat că şederea mai mult timp într-un spaţiu
închis determină fenomene alergice de tip astm sau rinită, ca urmare a acţiunii
poluanţilor asupra chemoreceptorilor din căile respiratorii şi a eliberării de
histamină.
Simptomatologie
Intoxicaţia acută: transpiraţii abundente, cefalee, jenă respiratorie,
opresiune toracică, accelerarea mişcărilor respiratorii şi cardiace, hipotensiune,
agitaţie, halucinaţii, delir; în cazuri grave: comă şi moarte.
Intoxicaţia cronică: oboseală, insomnie, anorexie, fenomene cutanate
(iritaţii, eczeme).
Unii autori consideră că patru simptome sunt sugestive pentru sindromul
"rău de clădire": afectare nazală şi oculară repetată, letargie, tegumente uscate
şi cefalee.
Prevenirea intoxicaţiilor: ventilarea corespunzătoare a spaţiilor
aglomerate.
Se apreciază că pentru o persoană sunt necesari 35-40 m3 aer/oră.
O ventilaţie cu un debit de 0,56 m3/min., ar permite menţinerea nivelului
de dioxid de carbon din încăpere la valori cu 0,05% mai mari faţă de concentraţia
exterioară.
Pentru prevenirea fenomenelor iritative datorate compuşilor organici
volatili (în medii nonindustriale), concentraţia acestora nu trebuie să depăşească
3 mg/m3 aer, respectiv 0,9 ppm exprimaţi în toluen (după Fung, citat de Dart,
2004).

OXIGENUL
O2

Oxigenul a fost descoperit de către Scheele şi Priestley.

Este un element indispensabil vieţii.
Oxigenul se găseşte în aerul atmosferic în concentraţie de 21% (v/v).
Respirarea unei atmosfere cu un conţinut de oxigen mai mic de 16% produce:
- 12-16% - respiraţie precipitată şi diminuarea coordonării mişcărilor;
- 10-12%-confuzie mintală;
- 6-10% - inconştienţă şi moarte prin asfixie (hipoxie până la anoxie).
La nivel celular, deficitul de oxigen determină:
- creşterea activităţii glicolitice, cu apariţia hipoglicemiei;
- diminuarea procesele energo-dependente:
- sinteza de proteine;
- metabolizarea fosfolipidelor;
- procesele de transport transmembranar;
- moarte celulară.
Celulele nervoase şi miocardice sunt cele mai sensibile la deficitul de
oxigen.
Respirarea unei atmosfere cu peste 50% oxigen sau de oxigen pur, sub
presiune, este periculoasă.
Etiologia intoxicaţiilor - intoxicaţiile cu oxigen se produc prin:
- aplicarea inadecvată a oxigenoterapiei;
- folosirea aparatelor de respiraţie autonomă (la scafandri).
Oxigenoterapia se poate aplica prin:
- insuflaţie de aer cu 30-50% O2, prin sondă nazofaringiană;
- inhalaţie de oxigen 100%, prin mască;
administrarea continuă de oxigen sub presiune (2,5-3 atm.) - este greu de
suportat.
Prevenirea intoxicaţiilor:
- aplicarea corectă a oxigenoterapiei;
- instruirea personalului submarinelor asupra riscului supradozării cu
oxigen, respectiv asupra fenomenelor premergătoare apariţiei convulsiilor
care anunţă intoxicaţia iminentă.

OZONUL
O3

Ozonul este unul dintre cele mai oxidante substanţe, fiind o formă
alotropică a oxigenului.
Se formează în troposferă, rezultând din reacţiile atmosferice dintre
substanţele organice volatile (hidrocarburi) şi oxizii nitrici, catalizate de lumina
solară (UV), sau din fotoliza oxigenului (când alături de oxigen molecular se
găseşte şi oxigen născând).
UV
NO2 NO* + O*
O* + O2 O3
O3 + NO* NO2
 Sinteza fiind condiţionată de lumina solară, maximum atmosferic de ozon
se atinge după amiaza. Descărcările electrice pot favoriza reacţiile. Cantităţi mari
de ozon se găsesc în zone cu trafic intens şi inversiuni termice frecvente.
Ozonul este o specie reactivă de oxigen, fiind un component important al
smogului oxidant (fotochimic), alături de radicali liberi peroxidici HO-O* şi *O-O*.

Etiologia intoxicaţiilor
Intoxicaţiile cu ozon sunt, de regulă, acute şi apar:
- la funcţionarea aparatelor electrice de înaltă tensiune (ex., în serviciile de
radiologie), a lămpilor cu vapori de mercur, în operaţiile de sudură cu arc electric;
- la utilizarea ca agent oxidant, decolorant, dezodorizant sau sterilizant.

Proprietăţi fizico-chimice:
- gaz incolor (d=l,63), cu miros plăcut, de fân proaspăt cosit (0,1-2 ppm),
sau aliaceu (2-10 ppm); la peste 10 ppm, mirosul devine pătrunzător, neplăcut;
- puţin solubil în apă; este liposolubil (penetrează profund);
- este foarte instabil (se descompune cu formare de O2 şi [O]).

Toxicodinamie
Iniţial, efectele toxice ale ozonului au fost atribuite oxizilor de azot care-1
însoţesc atunci când este preparat din aer. Ulterior, s-a constatat că şi ozonul
preparat din oxigen pur este toxic.

Ozonul:
- este oxidant puternic, eliberând în organism un exces de oxigen;
- este iritant pentru tegumente (provoacă arsuri cutanate profunde), pentru
mucoasa respiratorie şi oculară (chiar la concentraţie de 1 ppm);
Pentru om, se consideră că atmosfera devine nocivă la concentraţii de
ozon de peste 20 ppm.
Valori limită pentru expunerea profesională:
- la 8 ore - 0,10 mg/m3 aer;
 - la 15 minute - 0,20 mg/m3 aer.
In SUA, concentraţia maximă de ozon admisă în atmosferă este de 0,05-
0,06 ppm.

Prevenirea intoxicaţiilor: ventilare corespunzătoare, izolarea aparatelor,

port de mască cu MnO2.
La manipularea ozonului nu se folosesc mănuşi din cauciuc sau piele.
Nu vor fi angajate, în servicii cu risc la ozon, persoane care suferă de:
conjunctivite, boli cronice ale căilor respiratorii superioare, bronhopneumopatii
cronice (inclusiv astm bronşic), boală cardiacă ischemică.