sonet 138

Ea jura ca-i din adevar, icoana

si eu o cred, desi minciuna-i simt,
ma vede june fara de prihana
neinvatat cu-al lumii vested jind.
Ma crede tinar desi bine stie
ca zile-mi mai bune-mi sint trecut
si eu pare s-o cred si-n viclenie
si-al ei si al meu, ni-i adevarul slut.
Ea tace mincinoasa. De ce oare
nu-i spun ca sint batrin, cun de-am uitat?
Esti un narav al dragostei, uitare,
anii nu-i stii, citi ai cu-adevarat!

Si-astfel o mint, la rindu-i si ea minte,

minciuna-i dintre vini cea mai cuminte...

sonet 66

Să mor aş vrea, sătul de toate eu,

Să nu mai văd zdrobite crezuri iară,
Nici vrednici în mizerie mereu
Şi nici sărmani în haine de ocară.

Onoarea să nu văd cum zace jos,

Nici hâdul frumuseţea cum o sapă,
Virtutea pângărită ruşinos,
Semeţi striviţi de-o stăpânire şchioapă,

Deşteptul doftorit de nătărăi

Şi arta în căluş de tiranie,
Cei buni supuşi cu biciul celor răi
Şi adevărului tălmaci - prostia!

Sătul de toate, plec din lumea lor!

Dar cui îmi las eu dorul, dacă mor?

sonet 44

Trista substanţa-a cărnii de-ar fi gând

păgubitoarele hotare-aş trece
în ciuda depărtării, aducând
faptura ta ce-n alte zări petrece.
N-ar fi nimic piciorul meu de-ar sta
departe de tărâmul ce te-ascunde,
gându-i mai sprinten şi de tine-ar da
închipuindu-şi cum te-arăţi şi unde.
O, dar că nu-s gând îmi spune gândul,
n-am cum să sar peste noian de leghe,
îmi locuiesc pământ şi apă trupul,
mi-e dat s-aştept, mi-e dată numai veghe...
Pământ şi apă, ce va mai pot cere?
Doar lacrima, pedeapsă şi durere.

sonet 90

De vrei să mă urăşti, urăşte-mă acum,

Cậnd toata lumea impotriva-mi sare,
Slujeşte-i ura, pleacă-mă oricum,
Fii pentru jertfa ta făr’ de cruţare.
In inimă, după durerea mea,
N-aduce mậntuirea aşteptată,
Dă-mi după-o noapte de furtună grea
O dimineaţă ploii să mă bată.
Vrei să mă laşi? Nu aştepta atunci
Ca stinsă suferinţa mea să piară,
Dă lupta şi pe buze să-mi arunci
Pedeapsa, dintre toate mai amară.

Căci de te-oi pierde, orice jale grea

O umbră-a suferinţei mi-ar părea.

Sonet 73

Tu vezi în mine anotimpul când

Pierită frunza, galbenă şi rară,
În ceaţa rece-atârnă tremurând
Pe crengi ca-n strane-n care veri cântară.

În mine vezi treptat cum amurgeşte

O zi,pe urma soarelui apus,
Ce-ncet, încet, spre noapte-o îmbrânceşte,
Pecetea ăstei morţi de cum i-a pus.

În mine vezi cenuşa ce se-ncinge

Pe jarul tinereţii ei scrumit,
Ca-n patul morţii unde-ncet se stinge
De-acelaşi dor ce-n vremuri l-a hrănit.
Tu asta vezi, şi asta-ţi dă avânt
Să ţii la ce vei părăsi-n curând.

Sonet 40

Ia-mi dragostele, dragul meu, ia-mi tot !

Ce vei avea mai mult ca înainte ?
Eu n-am iubit nicicînd, de-aceea pot
Să-ţi dărui toată dragostea fierbinte.

De-mi furi iubita fiindcă mă iubeşti,

Nu te blestem că tu-i culegi iubirea,
Dar te blestem de-ncerci să te-amăgeşti
Îndestulîndu-ţi gustul, nu simţirea.

Iert jaful tău, tîlharule iubit,

Deşi-mi furi tot ce-mi umple sărăcia,
Chiar dacă gelozia-i un cuţit
Mai otrăvit decît neomenia.

Curvar gingaş, ce schimbi şi-un rău în bine

Ucide-mă, dar nu fugi de mine !