1984 – George Orwell

Umanitatea la raspantie

Dupa incheierea celor doua razboaie mondiale necrutatoare, societatile au trait sub
jugul unor regimuri politice dure si stricte – regimuri totalitare. Fie ca se supuneau
comunismului, socialismului, nazismului sau fascismului, oamenii au indurat multe nedreptati
si nelegiuiri, care, inevitabil, au dus la crearea unor opere atat literare cat si de arta care sa
descrie sau sa foloseasca durerile provocate de conducere drept ipoteza pentru un eventual
plan al viitorului. Operele, desi fictionale, isi au radacinile in temerile si gandurile unor scriitori
care au supravietuit perioadelor nefaste si si-au transpus ideile despre ce urma sa rezerve
viitorul, pe hartie.

Un astfel de roman este si „1984”, roman politic scris de George Orwell, in anul 1948 si
publicat in 1949. Acțiunea romanului are loc într-un viitor distopic și prezintă o parte din viața
intelectualului Winston Smith sub opresiunea guvernului totalitarist al Oceaniei. 1984 a
imprimat foarte mulți termeni și idei în cultura contemporană, și mai ales în limba engleză, de
exemplu Fratele cel Mare, dubla gândire, poliția gândirii, ingșoc. „Fratele cel Mare stă cu ochii
pe tine” este un simbol al controlului excesiv, iar adjectivul orwellian este folosit pentru a
descrie acțiunile și organizațiile Oceaniei.

Principala figură a romanului, Big Brother, a devenit o figură metaforică a regimului

polițienesc și totalitar, precum și a reducerii libertăților. În2005, publicația Time a clasat
romanul 1984 în lista celor mai bune romane și nuvele englezești din 1923 până în acel an. În
listă se găsește și celălat roman faimos al lui George Orwell, Ferma animalelor..

Romanul descrie o Mare Britanie posterioară unui război nuclear ipotetic dintre Est și Vest,
care ar fi avut loc în anii '50, în care s-a instaurat un regim de tip totalitar foarte inspirat din
ceea ce a fost stalinismul și din anumite elemente ale nazismului. Libertatea de expresie ca
atare nu mai există. Toate gândurile sunt minuțios supravegheate, iar imense afișe, care
tronează pe străzi, indică tuturor că „Big Brother stă cu ochii pe tine”.

Primul capitol începe cu portretul Fratelui cel Mare care „stă cu ochii pe tine” – expresie
a cărui dublu sens e lesne de sesizat: Fratele cel Mare te protejează, se interesează mereu (îi
pasă) de soarta ta, însă, în același timp, tu nu poți face nimic fără ca el să știe: te
supraveghează clipă de clipă. În afară de afișele imense prezente pe toate blocurile, clădirile
instituțiilor, panourile, mai există și tele-ecranele, care neîncetat transmit și receptează
simultan sunete și imagini. În fiecare încăpere – inclusiv în camerele apartamentelor – există
câte un tele-ecran, care poate fi dat mai încet, dar niciodată oprit. Nu doar prin mijloace
tehnologice însă, ci și în mod direct, prin membrii unor instituții specializate, are loc
supravegherea: patrulele de poliție, zburând în elicoptere la mică înălțime „își bagă nasul prin
casele oamenilor”, și, mult mai de temut: Poliția Gândirii.

Așa cum se întâmplă și în Ferma animalelor (editată cu trei ani mai devreme, în 1946)
valorile sunt răsturnate:
Războiul este pace
Libertatea este sclavie
Ignoranța este putere

Pentru un mai bun control al minții (celorlalți) până și limba este modificată, engleza (căci
pe teritoriul Londrei este plasată acțiunea) fiind înlocuită cu Nouvorba. Dacă avem sau nu
acces la concepte în lipsa unor cuvinte sau expresii care să le denumească, aceasta este
o problemă încă dezbătută în cadrul psihologiei, filozofiei minții și filozofiei limbajului
(ultimele două aflate în strânsă legătură), însă poziția lui Orwell este evidentă: el
pornește de la presupoziția care infirmă ipoteza posibilității de a gândi în lipsa cuvintelor
corespunzătoare: „Nu vezi frumusețea desființării cuvintelor? Tu nu știai că Nouvorba
este singura limbă din lume al cărei vocabular scade în fiecare an?! […] Nu înțelegi că
singurul scop al Nouvorbei este de a limita aria de gândire?! Până la sfârșit, o să facem
crimăgânditul literalmente imposibil, pentru că n-or să mai existe cuvinte în care să-l
exprimi. Fiecare concept care ar putea fi necesar vreodată orișicui va fi exprimat printr-un
singur cuvânt, cu sens strict definit și cu toate celelalte sensuri secundare șterse și uitate.
[…] Cum crezi tu c-ai mai putea avea o lozincă 'Libertatea este sclavie', când însuși
conceptul de libertate va fi abolit?” (G. Orwell – 1984, pp. 74, 75)

În plus, stereotipia – nu unul dintre exemplele cele mai relevante: toate produsele de larg
consum se numesc Victoria – cărțile proaste (scrise de mașini), filmele de aceeași
factură, au rolul de a menține nivelul de educație și de inteligență cât mai scăzute în
rândul claselor de mijloc.

Tot în prima parte a cărții, personajul principal masculin, Winston Smith, începe să țină un
jurnal (deși știe că acest lucru e interzis – chiar dacă nu prin vreo lege scrisă). El detestă
Partidul, și este (într-o oarecare măsură) conștient de ororile provocate de conducere, dar
se poartă asemeni tuturor celorlalți – indiferent că aceștia îmbrățișează ori nu doctrinele,
ideologia general impusă – nelăsând să se vadă din comportamentul său nici o urmă de
nemulțumire.

Deși Winston e diferit de majoritatea celorlalți, viața pe care este obligat să o trăiască își
lasă o amprentă puternică și asupra personalității lui: Scrie „cu greu” în jurnal, povestind
frânturi din seara precedentă, când a fost la „un film foarte bun”, film de război cu femei
terifiate și „un braț de copil zburând sus, sus, sus”. Publicul era încântat și aplauda; s-au
auzit însă câteva proteste, dar acestea veneau din partea prolilor. Cei care „au început
brusc să facă gură și să țipe că n-ar fi trebuit să arate așa ceva, nu de față cu copiii” au
fost scoși din sală, însă probabil că nu au pățit nimic, căci „cui îi pasă ce zic prolii?”. Dacă
ar fi fost vorba de membri ai Partidului (adică toți în afara prolilor) ar fi fost cu siguranță
omorâți, iar existența lor ștearsă până la ultima urmă palpabilă din memoria celorlalți.

Zilnic, la ora unsprezece, toți oamenii – inclusiv cei care ocupă funcții destul de
importante în cadrul Partidului Interior (cum ar fi cazul lui O’Brian) – își întrerup orice altă
activitate pentru a participa – în grup – la „Cele două minute de ură”, în care, pe câte un
tele-ecran imens amplasat în holul principal al fiecărei clădiri, apare figura lui Emanuel
Goldstein, inamicul numărul unu al Partidului (al statului Oceania), iar cei care asistă se
exteriorizează vehement, stăpâniți de sentimente care alunecă dinspre frică spre mânie,
apoi ură. Chiar și Winston – care îl simpatizează în secret pe Goldstein – doar mimând
inițial aceeași adversitate împărtășită de ceilalți, se lasă dus de val (sau poate e vorba de
hipnoză în masă), surprinzându-se în final că strigă cu ură și gesticulează furios spre
figura de pe tele-ecran. Prin aceste „două minute de ură” se urmărea atât amplificarea
celor mai negative sentimente umane, cât și menținerea trează a atenției asupra
inamicului (intern: Goldstein, și extern: Eurasia, cu care acesta se spune că ar fi
colaborat, iar Oceania, aflată sub guvernarea Fratelui cel Mare, ar fi fost în război):
inamicul există, este activ, iar Partidul luptă pentru a-și proteja poporul.

Pe Goldstein nu îl văzuse nimeni niciodată (mai târziu, pe parcursul romanului, se lasă

chiar de înțeles că el nici măcar nu ar exista) dar se tot vorbește despre organizația lui
secretă și misterioasă, Frăția. El e pretextul atât pentru nenumăratele arestări făcute de
Poliția Gândirii, cât și pentru a arunca vina asupra unui singur dușman: unul singur care
nu vede Adevărul, ceilalți fiind doar victime nefericite ale acestui nebun puternic și
viclean.

Relevant este și pasajul în care apar pentru prima oară copiii familiei Parsons (familie
vecină cu Winston în Blocul Victoria), de mici adepți înflăcărați ai Partidului și ai practicilor
drastice și violente exercitate de Poliția Gândirii (urmând, mai târziu, să-și denunțe chiar
tatăl ca fiind „criminal al gândirii”). Orwell nu alocă un spațiu foarte larg subiectului, însă
pasajele sunt relevante, aproape terifiante.

În capitolul următor întâlnim una dintre frazele cheie ale cărții – una dintre ideile care
fundamentează teoria lui Orwell cu privire la puterea extraordinară a regimurilor to-
talitare:

„Cine controlează trecutul controlează viitorul.

Cine controlează prezentul controlează trecutul.”

În funcție de interesele Partidului, orice urmă a vreunui eveniment, lucru (articol de ziar,
carte, etc.) ori persoană poate lua calea „găurilor de memorie”, ajungând scrum, și fiind
cu desăvârșire uitat (sau înlocuit – cum se întâmplă în cazul dușmanului, respectiv
aliatului de război al Oceaniei: rolul era schimbat odată la câțiva ani între Eurasia și
Estasia , dar totul ca și cum alianța, respectiv adversitatea, ar fi durat de o veșnicie, fiind
neschimbate și imposibil de schimbat vreodată.

Despre perioada de dinainte de revoluție – de dinainte de Era Fratelui cel Mare – nimeni
nu are amintiri clare, și nici nu poate ști cât e adevăr și cât fantezie din ceea ce se scrie in
manualele și cărțile de istorie. E „ca o ecuație cu două necunoscute”.

Exasperantă e și sărăcia, care generează mizerie și boală. Conducerea nu se află în

imposibilitatea de a asigura un nivel de trai ceva mai ridicat, însă are tot interesul să nu o
facă.
„Dacă există vreo speranță ea stă în proli” scrie Winston în jurnal, amintindu-și o
experiență sexuală cu o femeie bătrână într-un cartier al prolilor, care avusese loc cu vreo
trei ani în urmă. Prolii (aproximativ optzeci și cinci la sută din populația Oceaniei) nu erau
îndoctrinați, nici supravegheați („Prolii și animalele sunt liberi” – spunea o lozincă a
Partidului), însă trăiau într-o mizerie și sărăcie îngrozitoare, nefiind conștienți de forța lor.
„Dacă există vreo scăpare, ea stă în proli”, se gândește Winston, pentru că cei din Partid
sunt atât de strict supravegheați, încât nu au cum să se organizeze în grupuri, și nici
măcar nu pot avea încredere pentru a-și exprima – eventualele – păreri neortodoxe.

Durabilitatea sistemului stă tocmai în teroare. În finalul primei părți (dintre cele trei în
care este structurat romanul) este descrisă o lungă plimbare pe care o face Winston prin
cartierele prolilor – univers de care se simte tot mai atras de când și-a spus că aceștia ar
fi singura speranță. De reținut din acest pasaj sunt trei momente: În urma unei explozii
datorate căderii unei rachete în imediata lui apropiere, Winston dă peste o mână retezată
de la încheietură, pe care, fără să ezite, o împinge cu piciorul spre marginea străzii. Deși
lucid într-o mai mare măsură decât mulți dintre cei printre care trăia, își pierduse și el –
ca urmare a peste treizeci de ani în care Regimul controla faptele, gândurile și
sentimentele fiecăruia – aproape total sensibilitatea. Atenția lui – ca și un scurt
comentariu pe care îl face doar pentru sine – se îndreaptă asupra unui grup de trei
bărbați care discutau cu înflăcărare despre Loterie. Cifrele de câștig declarate oficial – de
altfel sume imense – nu erau niciodată cele reale, însă important era faptul că prolii
aveau un motiv pentru a trăi; mai exact, atenția le era oarecum distrasă de la mizeria și
neajunsurile în care trăiau. (Singurele distracții ale prolilor în afară de Loterie erau berea
ieftină și articole pornografice editate și distribuite în acest scop de Partid).

Un ultim episod din plimbarea lui Winston o constituie vizita sa la anticariatul de unde, cu
ani în urmă, își cumpărase caietul devenit ulterior jurnal, însă acest fragment nu are
relevanță decât pentru firul narativ al povestirii, în vederea unor evenimente care
urmează. Până atunci însă, văzând un bătrân – care prinsese cu siguranță perioada de
dinainte de Revoluție, de dinaintea Erei Fratelui cel Mare – intrând într-un bar – cârciumă,
în argoul prolilor – îl urmează sperând să obțină răspunsuri la numeroasele întrebări pe
care și le punea referitor la vremea uitată (când el era încă un copil). Însă concluzia la
care ajunge – în urma discuției cu bătrânul – e aceea că puținii oameni rămași în viață
care să fi cunoscut istoria și altfel decât din actualele manuale școlare – erau prea senili
pentru a-l putea lămuri.

Partea a doua a cărții începe cu prefigurarea unei povești de dragoste dintre Winston și
Julia, neînsemnat membru al Partidului Exterior – pe care el o suspecta inițial de spionaj
din partea Poliției Gândirii – care-i strecoară, într-un context favorabil, un bilețel cu
mesajul „Te iubesc” și cu care reușește chiar să stabilească o întâlnire într-un loc unde nu
erau supravegheați.

Winston și Julia nu rezistă tentației de a închiria o cameră doar pentru ei doi, un interior
unde să nu fie supravegheați de nimeni. Închiriază camera de deasupra anticariatului din
zona prolilor, în care Winston mai intrase de două ori până atunci.
 La scurt timp după aceea, O’Brien îl invită pe Winston la el acasă, pretextând că
intenționează să-i împrumute ultima ediție a Dicționarului de Nouvorbă. Acesta se duce
împreună cu Julia, iar O’Brien (după ce închide tele-ecranul – ceea ce le este permis doar
membrilor Partidulului Interior) îi asigură ca Frăția există, este activă, și-i promite să-i
trimită o carte scrisă de Goldstein însuși. (CarteaTeorie și practică în colectivismul
oligarhic, din care este prezentat un fragment de 35-40 de pagini, reprezintă în mod
explicit viziunea lui Orwell asupra istoriei sub aspect socio-politic).

La scurt timp după, Julia și Winston sunt arestați de Poliția Gândirii (în spatele unui tablou
din camera închiriată fiind amplasat un tele-ecran). Winston este torturat luni întregi,
cedează – deși nu foarte ușor – în fața torturilor, căzând și fizic și psihic. Anchetatorul
principal este O’Brien însuși, care-i mărturisește că de șapte ani îl avea sub observație, că
el însuși împreună cu alți câțiva membri ai Partidului Interior scriseseră cartea atribuită lui
E. Goldstein, și că atât puterea, cât și exercitarea puterii prin mijloace cât mai brutale
constituie pentru Partid scopuri în sine. De la simplul fapt de a mărturisi – sub tortură –
crime reale și imaginare, cei arestați, fără excepție, ajung sa accepte la nivel rațional
ideologia Partidului, iar în final, chiar și sentimentele sunt iremediabil atrofiate ori
modificate – devenind pe deplin ortodoxe.

Până la urmă, atât Winston cât și Julia sunt vindecați și eliberați; după un timp ei se și
reîntâlnesc (de această dată întâmplător, însă fără a se mai ascunde, căci, odată ieșiți din
Ministerul Iubirii, de pe mâna agenților Poliției Gândirii, ei nu mai prezintă nici un interes
pentru Partid) însă dragostea lor unul pentru celălalt fusese distrusă definitiv. Winston si
Julia sunt psihic zdrobiți, spălați pe creier, lobotomizați ... În ultima scenă Winston joacă
de unul singur una din interminabile partide de șah la de la Cafeneaua Castanilor, ultima
escala pentru vinovații de crimă-gândit, înainte de "vaporizare". În sfarsit el se simte
„complet vindecat”, atunci când, în urma anunțării unei mari victorii pe frontul din Africa,
realizează „ce ticăloșie făcuse, și ce pierdere fusese pentru el să nu înțeleagă atâta timp!
Ah, cu câtă încăpățânare s-a exilat de unul singur de la pieptul iubitor […] Dar gata, totul
este bine acum, lupta s-a sfârșit. A câștigat bătălia cu el însuși. Îl iubește pe Fratele cel
Mare!”
Concepte cheie ale romanului

Structura de clasă
Fratele cel Mare

„Fratele cel Mare este masca sub care Partidul se prezintă lumii întregi” (idem, pag. 258).

Este mai ușor să concentrezi sentimentele maselor spre o singură persoană (fie ea și
imaginară), decât spre un grup destul de numeros. Fratele cel Mare nu fusese văzut niciodată;
cu siguranță că nici măcar nu fusese pseudonimul vreunuia dintre liderii inițiali ai revoluției,
însă luase naștere odată cu Partidul, și nu va muri niciodată (cel puțin atât cât Partidul va
continua să existe).

E. Goldstein fusese – poate – unul dintre primii membri ai Partidului Interior, a cărui
mentalitate era mult prea liberală, și de aceea fusese exclus. La fel de bine este posibil ca el
nici să nu fi existat vreodată, și să fie pură invenție a Partidului. Cert este însă că Emanuel
Goldstein era (omolog Fratelui cel Mare) ținta furiei și a sentimentelor de ură ale maselor.
Prezentat ca inamicul numărul unu al Oceaniei, el era totodată și o unealtă a Partidului, care,
neoficial, și păstrând anumite limite, chiar încuraja erezia (gândirea neortodoxă), căci
„Ascultarea nu ajunge. Dacă nu-l faci (pe om) să sufere, cum poți fi sigur că ascultă de voința
ta și nu de-a lui? Puterea constă în a-l umili și a-i provoca durere. Ai putere atunci când rupi
conștiința omului în bucăți, iar bucățile vii le rearanjezi în forme noi, pe care tu însuți le
hotărăști” (idem, pag. 329).

Partidul Interior – sub două procente din populația Oceaniei (adică șase milioane de membri) –
constituie clasa cea mai înaltă a societății. Cei privilegiați din punct de vedere a condițiilor de
viață, dar, în primul rând, cei care dețin puterea. Aderarea în rândurile Partidului Interior, nu
se face după criteriul eredității, ci în funcție de rezultatul unui examen care se susține la
șaisprezece ani. Nu există discriminări rasiale, și nici favorizați în funcție de regiunea în care
s-au născut ori în care trăiesc. Partidul nu are interesul să-și perpetueze sângele, ci să se
perpetueze pe sine însuși. Nu contează cine anume exercită puterea, atâta timp cât structura
ierarhizată a societății rămâne mereu aceeași” (idem, pag. 260).
Partidul Exterior

„Sub Partidul Interior urmează Partidul Exterior, pe care, dacă socotim Partidul Interior drept
creierul Statului, îl putem ușor asemui cu brațele acestuia” (idem, pag. 258).

Partidul Exterior constituie aproximativ cincisprezece la sută din populația Oceaniei,

reprezentând un fel de clasă de mijloc a societății. Membrii Partidului Exterior – în general
funcționari în cadrul vreunuia dintre ministerele Oceaniei – au un nivel de trai mult inferior
membrilor Partidului Interior, și ceva mai ridicat decât al prolilor, însă, spre deosebire de
aceștia din urmă, ei sunt sub permanentă supraveghere, și veșnic în atenția Poliției Gândirii.

Prolii (cei de jos), aproape optzeci și cinci la sută din populația Oceaniei, sunt în mare parte
analfabeți și îndeplinesc munci fizice plătite cât se poate de prost. În ciuda numărului lor mare
pe care-l alcătuiesc, ei nu reprezintă un pericol pentru partid, căci nici măcar nu sunt
conștienți de forța lor; din acest motiv ei nici nu sunt prea strict supravegheați, ori prea aspru
pedepsiți atunci când încalcă vreuna din legile (scrise ori nescrise ale) Oceaniei. „Într-un
singur caz ar putea proletarii să devină periculoși, și anume dacă progresul tehnologic ar face
necesară educarea lor la un nivel superior; dar, din moment ce concurența militară și
comercială a dispărut, nivelul de educație al maselor este, de fapt, în scădere” (idem, pag.
260).
Ministerele Oceaniei

În număr de patru, ministerele Oceaniei – toate cu sediul în Londra – sunt, după cum urmează:

 Ministerul Păcii (care se ocupă de tot ceea ce are legătură cu războiul).

 Ministerul Adevărului (responsabil cu falsificarea continuă a trecutului, cu presa,
literatura și filmele distribuite membrilor Partidului și proletariatului.
 Ministerul Abundenței (cel care raționalizează toate bunurile de larg consum, de la
alimente, țigări, alcool, până la șireturi de pantofi și lame de bărbierit).
  Ministerul Iubirii – de care tine și Poliția Gândirii (în atribuțiile căruia, pe lângă cele două
minute de ură, intră și torturile fizice și psihice în urma cărora, toți cei arestați mărturisesc
crimele (reale și imaginare), unii sunt împușcați, însă, fără excepție, toți sunt vindecați).

Războiul
1984: Cele trei mari puteri: Oceania, Eurasia și Estasia sunt mult prea echilibrate ca forță
pentru a se putea pune problema cuceririi vreuneia dintre ele de către celelalte (chiar dacă s-
ar alia două contra uneia singure). În plus, economia fiecăreia este una închisă, astfel încât
nici motivația financiară nu mai există. „Principalul scop al războiului modern este acela de a
consuma produsul mașinii fără a ridica nivelul de trai. […] Într-o lume în care fiecare ar fi
muncit puține ore pe zi, ar fi posedat o mașină ori chiar un avion, într-o astfel de ipotetică
lume, forma cea mai evidentă, și poate cea mai importantă de inegalitate ar fi dispărut. Până
la urmă, o societate ierarhizată, nu este posibilă decât bazată pe sărăcie și ignoranță. […]
esența războiului constă în distrugere.” (pag. 233-236)

Nouvorba

„Scopul Nouvorbei nu este doar acela de a oferi un mijloc de exprimare a concepției despre
lume și obiceiurile mentale proprii adepților devotați ai SOCENG-ului, ci, în același timp, de a
face imposibil orice alt mod de gândire. Intenția este ca, atunci când Nouvorba va fi adoptată,
o dată pentru totdeauna, iar Vechivorba uitată, o idee neortodoxă – adică o idee divergentă
față de principiile SOCENG-ului – să fie literalmente de neconceput, cel puțin în măsura în care
gândirea se bazează pe cuvinte.” (pag.368)

Derivată din Engleză, și devenită limba oficială în Oceania, Nouvorba se împarte în trei
categorii de cuvinte, categorii diferențiate pe baza modului de formare a cuvintelor:

 Vocabularul A conține cuvintele cele mai uzuale, majoritatea păstrând forma lor inițială
din limba engleză, însă sensul lor este foarte strict delimitat; de exemplu,
cuvântul lovitură descrie impactul fizic dintre două corpuri, și în nici un caz nu poate fi
inclus în expresii de genul „lovitură de stat”, ori „lovitură cu bătaie lungă” – referitor la o
idee, atitudine, etc.

 Vocabularul B se compune din cuvintele cu sens politic, în marea lor majoritate fiind
compuse prin alăturarea radicalelor a două cuvinte din vechivorbă cu sens opus ori, cel
puțin total diferit; în mai toate cazurile, cuvintele care fac parte din Vocabularul B, au cel
puțin două sensuri, care diferă în funcție de atitudinea pe care o ai față de interlocutor: de
exemplu, a macavorbi – are sens laudativ atunci când expresia este asociată unei
persoane cu gândire ortodoxă, și acuzator în sens contrar, în ambele cazuri desemnând o
lungă înșiruire de cuvinte prin care să nu se afirme absolut nimic. Mai toate cuvintele din
această categorie se subordonează conceptului de dublugândit.

 Vocabularul C este compus exclusiv din expresii tehnice și științifice, fiind – ca număr
de cuvinte – mai redus decât celelalte două.

Dublugânditul
Cuvântul din Nouvorbă care corespunde cel mai bine conceptului de dublugândit,
este albnegru, și „reprezintă capacitatea de a stoca în minte, concomitent, două convingeri
care se exclud reciproc, și de a le îmbrățișa pe amândouă în același timp. Un gânditor al
Partidului știe în ce direcție trebuie să-și modifice amintirile; prin însuși acest lucru, el este
conștient că joacă feste realității, dar, prin intermediul dublugânditului, el se și asigură că
realitatea nu a fost violată. Acest întreg proces trebuie să fie și conștient, altminteri nu s-ar
desfășura cu precizia necesară, și inconștient, altfel ar atrage după sine un sentiment de
falsitate la început, apoi de vinovăție.

Bazandu-se pe conceptele de utopie si antiutopie, Orwell creeaza un roman care se afla

si astazi printre cele mai bune opere literare ale tuturor timpurilor si care descrie perfect
mentalitatea si judecata unor indivizi facand parte din secolul umanitatii la raspantie.

Spahiu Ioana Adriana

Clasa a XII-a I