UNIVERSITATEA DIN ORADEA

Facultatea de Ştiinţe Politice şi Ştiinţele Comunicării

Lector. dr. Florin Ardelean

INTRODUCERE ÎN TEORIA MASS-MEDIA

curs

ORADEA
2009

1
2
 Conceptul de comunicare

Comunicarea, în cazul fiinţei umane, este un fenomen de relaţie, un proces ce

influenţează însăşi realitatea, dar în acelaşi timp este un mod exemplar de expresie a
umanităţii generice. Lipsa comunicării, acolo unde sunt prezenţi doi sau mai mulţi
oameni, indică un viciu substanţial de standard, un handicap în urma căruia identitatea
sau amprenta umană sunt de nerecunoscut. În fapt, absenţa comunicării, oriunde se
manifestă persoane, ne poate trimite spre un nonsens, câtă vreme cădem în paradox –
lipsa oricărei comunicări este, prin sine, un mesaj. Ca verb, a comunica, a marcat evoluţia
speciei umane, procesul comunicaţional fiind o componentă esenţială a rafinării spiritului
şi a raţionalităţii, declanşând transformările care ne-au adus din preistorie în
contemporaneitate.
Etimologic, a comunica, are o extracţie latină. Communicatio, care este un substantiv
de genul feminin, are două semnificaţii1:
a. împărtăşire (communicatio consilii – împărtăşirea unui proiect; communicatio
sermonis tecum – conversaţia cu tine însuţi; communicatio utilitatum inter
homines – comunitatea de interese dintre oameni). Împărtăşirea, însă, nu este una
care să presupună un anume ritual religios, o împărtăşanie prin care să se
urmărească măntuirea de păcate sau o spovedanie în perspectiva absolvirii în
urma contaminării cu Răul. Împărtăşirea se referă la gestul de a relata, de a face
cunoscut altuia sau altora un anume fapt, un lucru sau o trăire – înseamnă a
transmite un mesaj;
b. comunicaţie – într-o accepţiune retorică – figură prin care oratorul cere părerea
auditoriului. Din această perspectivă, communicatio este o formă de adecvare ce
survine în actul de relaţie dintre doi sau mai mulţi interlocutori.
Verbul tranzitiv communico are, la rândul lui mai multe accepţiuni2:

1
G. Guţu, Dicţionar latin-român, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureştu, 1983, p. 221.
2
Idem.

3
 a. a face comun, a împărţi (ceva cu cineva), a repartiza egal; a împărtăşi cuiva
(communico de aliqua re – a se întreţine, a discuta, a se sfătui);
b. a pune în comun;
c. a împărţi (luând asupra sa), a lua asupra sa (mecum inimicitias communicasti – ai
împărtăşit cu mine duşmăniile);
d. a avea raporturi, a fi în legătură cu cineva pentru o anumită chestiune.
Gestul comunicaţional poate fi regăsit într-o paletă infinită de modalităţi, practic
fiecare fiinţă umană având o identitate comunicaţională, un anume fel inconfundabil de a
se exprima pe sine sau de a formula mesaje pentru alţii. Comunicăm în funcţie de interese
sau de trăirile afective. O putem face în modalităţi foarte simple sau, dimpotrivă, făcând
apel la canale de comunicare sofisticate, astfel încât mesajul nostru să fie recepţionat într-
un fel spectaculos. A comunica simplu nu înseamnă nicidecum a comunica rudimentar.
Întreaga evoluţie a comunicării - de la formele minimale, pentru care erau suficiente două
persoane (comunicarea interpersonală are nevoie, pentru a se efectua, de două condiţii:
prezenţa în acelaşi loc şi timp a comunicatorilor, dar şi capacitatea de a înţelege ceea ce
se comunică, de a surprinde mesajul în autenticitatea sa cât mai apropiată de intenţiile
comunicatorului), până la formele maximale (complexe), printre care comunicarea de
masă are o extensie planetară - întregul efort de adecvare prin modalitatea relaţiei de tip
emiţător-receptor revendică atributul cunoaşterii. A şti şi a înţelege sunt cele două
ipostaze în care omul se raportează la sine, dar mai ales la tot ceea ce-l înconjoară. Din
acest punct de vedere, modernitatea a stârnit orgoliile experţilor în producerea pachetelor
cu mesaje, le-a supralicitat tot mai mult străduinţele şi energiile, în tentativa mereu
repetată de a arunca limitele comunicării până dincolo de închipuirile şi idealurile cele
mai îndrăzneţe.

Astăzi, mass-media, în diferitele lor ipostaze au o ofertă remarcabilă, adresată

consumatorilor feluriţi, atât ca pregătire şi educaţie, cât şi ca situare geografică. Marea
problemă, aflată în actualitatea zilelor noastre, nu este aceea a lipsei mesajelor, ci a
luxurianţei acestora, astfel încât la fel de important este să ştii să descifrezi un mesaj cu
activitatea de selecţie a acestora.

4
De ce comunicăm?

Orice mesaj este purtătorul unui sens (aspectul prin intermediul căruia un anumit nume
sau enunţ se referă la denotatul său, adică la acel lucru sau fenomen al realităţii pe care îl
reflectă formal) şi al unei semnificaţii (funcţie a semnelor de a reprezenta ceva
independent de ele, de a avea un anume înţeles, o anume corespondenţă cu realitate
semnificativă): „orice semn lingvistic reprezintă o realitate cu două feţe, una materială,
cealaltă imaterială. Aspectul material îl constituie semnificantul, aspectul imaterial,
semnificatul. Semnul lingvistic este rezultatul asocierii dintre un semnificant şi un
semnificat, iar limba este un sistem de semne”3. Orice mesaj este construit cu un anume
scop. Primul şi cel mai important este acela de a ajunge la un destinatar dinainte ţintit.
Gestul comunicaţional este plin de consecinţe şi are drept temei faptul că omul este o
fiinţă socială, gata mereu de interacţiuni cu alte fiinţe la fel ca şi el sau cu o realitate de
contact. Astfel, comunicarea este o modalitate cotidiană de punere în expresie a
individului, de survenire a sa ca persoană publică, de identificare a sa şi de valorizare
implicită pe o piaţă în care mesajele înseamnă ştiinţă, putere, oportunitate şi
responsabilitate.
Chiar dacă este o fiinţă socială, irelevantă sau chiar recesivă cultural şi educaţional în
ipostaza unei existenţe solitare foarte îndelungate, singurătatea nu anulează utilitatea,
plăcerea şi estetica actului comunicaţional, ci doar îl face mai profund şi specific.
Solilocviul este, astfel, un îndelung şi delicat dialog cu sinele, o ipostază în care gândul se
instigă pe el însuşi într-o tentativă de a surmonta lipsa, mai mult sau mai puţin efemeră, a
altcuiva. Claustrarea, voluntară sau impusă, izolarea cea mai severă nu pot anula tentaţia
prealabilă a construirii cu premeditare a mesajelor, nu pot duce la extincţie o funcţie a
creierului care ne distinge net de restul biologicului terestru – discursul interior, acel flux
al gândurilor prin care ne punem în ordine (uneori în dezordine!) propria fiinţă.

3
Jean Lohisee, Comunicarea. De la transmiterea mecanică la interacţiune, Polirom, Bucureşti, 2002, p.
46. unul dintre cei mai importanţi teoreticieni ai limbajului, sub forma Semioticii, a fost Ferdinand de
Saussure.

5
Comunicarea cu eul interior face ca mesajul să poată face abstracţie, uneori, de un
adresant exterior, să aibă relevanţă chiar şi într-o formă eliptică, în care dualitatea
constitutivă a comunicării să se transforme într-o unicitate autosuficientă.
O altă ipostază-limită este aceea în care comunicăm prin apelul la profunzimile terifiante
sau serafice ale tăcerii. Grea precum plumbul, apăsătoare ori dimpotrivă, adiată de
farmecul trăirilor parfumate, tăcerea are o putere uluitoare în a resemnifica, în a acredita
un mesaj în chiar lipsa mesajului. Ordinul călugărilor trapişti a trasformat tăcerea în
canon, câtă vreme păcatul se poate insinua la adăpostul unui limbaj ce nu poate filtra
cuvintele predestinate conotaţiilor cu potenţial vulgar sau senzual.
Comunicăm simultan în trei orizonturi sau putem identifica patru componente ale oricărui
mesaj sau enunţ:
1. Orizontul raţionalităţii sau reflexivităţii. Logica formală „dirijează”, corijează sau
reglementează toate procesele cognitive care ajung să fie verbalizate, redate sub forma
unor semne sau transformate în text ori imagine. Nici un mesaj nu poate să fie sustras
canonului riguros al regulilor ce impun discursul raţional, construit pe severitatea
conceptelor şi noţinilor, dar şi pe normele de omologare a inferenţelor, pe baza unor
judecăţi cu grade diferite de validitate. Nu putem comunica în lipsa raţiunii, pentru că
golim de sens orice semn sau enunţ, iar pe de altă parte derapăm dincolo de semnificaţiile
acceptate şi în conformitate cu care ne reprezentăm lumea, de la obiectele şi persoanele
din jur, până la univers, în toată vastitatea sa.
Componenta reflexivă a mesajului îi conferă acestuia soliditate şi conformitate. Acelaşi
înţeles al unui enunţ, pentru o altă persoană, pentru cinci, o sută sau un milion de
potenţiali adresanţi ar fi imposibil de asigurat în lipsa validităţii cognitive, a acelei
coerenţe de structură, a omogenităţii semantice potrivit căreia un cod de semne poate fi
descifrat în acelaşi fel, indiferent de mulţimea publicului destinatar, cu condiţia ca fiecare
în parte să aibă aceiaşi cheie şi acelaşi mod de operare. Capacitatea de acum a sistemelor
informaţionale de a secreta, simultan, miliarde de mesaje cu potenţiali adresanţi imposibil
de evaluat cu exactitate, tocmai datorită luxurianţei canalelor de distribuţie a mesajelor,
se datorează faptului că specialiştii în comunicare, aceste comunităţi de profesionişti
media, au sporit indicele raţional-reflexiv al fiecărui mesaj, astfel încât perturmaţiile de
semnificaţie să tindă spre zero. Patologiile comunicaţionale datorate unor disfuncţii

6
logice au scăzut semnificativ, chiar dacă nu acelaşi lucru se poate spune despre strategiile
de dezinformare sau acelea care se ocupă de difuzarea unor produse cu scop de
manipulare.
Un caz aparte este acela al comunicării de tip poetic. Folosind metafore, epitete sau
comparaţii, resemnificând obiecte şi lucruri, astfel încât acestea să-şi modifice
semnificaţia sau să o disloce din locul în care ea a fost fixată de înţelesul tuturor
comunicatorilor, poetul îşi permite să „relateze”, să comunice, într-un mod aparte, printr-
o „logică” în care decriptarea mesajului se face într-o grilă unică şi originală a sensului şi
semnificaţiilor, chiar a limbajului utilizat.
2. Orizontul afectiv. Nici un mesaj nu este unul absolut raţional. Comunicarea este un
fenomen profund uman, implicit colorat de toate trăirile pe care le putem avea, contextual
sau permanent. Putem, aşadar, comunica din entuziasm, precum o facem de atâtea ori sub
imboldul spaimei sau fricii. Ipostaza cea mai terifiantă este aceea în care spaima nu are
nici chip şi nici motivaţie, ci se constituie într-o angoasă paralizantă, determinată, pe de o
parte, de ceea ce te poate aştepta într-un viitor incert şi dominat de perspectiva morţii, iar
pe de altă parte de ceea ce ai lăsat într-un trecut sub forma remuşcărilor. Strivit între cele
două spaime, comunici dintr-o pornire mântuitoare, din dorinţa de a te adecva măcar la
clipă, la ceea ce poate depinde acum şi aici de performanţa într-o lume a şanselor,
iluziilor, deznădejdilor şi a eternei speranţe4. În ce priveşte frica, ea poate paraliza
comunicarea, o poate distorsiona şi chiar compromite. Sistemele totalitare au
experiementat frica în regim colectiv, tocmai pentru a putea face fiabilă minciuna, pentru
a putea asigura un randament experimentului şocant al dresajului social. Actul
comunicaţional avea structura unei porunci, iar mesajul putea avea impactul unui linşaj.
Vulnerabil şi la dispoziţia ideologiilor în marş forţat spre fericirea promisă în orizontul
utopiilor fără consistenţă, individul a fost obligat la un efort al duplicităţii asumate. Dubla
măsură, dubla trăire şi dublul adevăr au fost standardele unei existenţe în care
comunicarea interpersonală se consuma într-o intimitate vinovată şi de multe ori
maculată, iar comunicarea de masă dădea anvergura unui spectacol al aparenţelor,

4
În volumul Scrisori către fiul meu (Humanitas, 2008, p. 94-100), Gabriel Liiceanu teoretizează, pe urmele
lui Martin Heidegger şi a lui Eugen Ionesco, asupra manifestării angoasei (spaima fără chip) sub cele două
forme ale sale: angoasa din perspectiva viitoare a morţii şi angoasa ivită din remuşcările trecutului: „suntem
în fiecare clipă, produsul acestei întâlniri, suntem în fiecare clipă prinşi la mijloc între remuşcare şi
moarte”.

7
minciunii în celofan şi supunerii la un discurs oficial şi mitologic (cel mai scump mit era
cel al personalităţii, închinat conducătorului). Realitatea regimului totalitar a impus
modul schizoid al comunicării – dubla măsură. Mesajele erau scindate în două sfere
perfect etanşe, fără puncte de atingere sau de interferenţă: mesajul public (laş,
contrafăcut, retorizat) şi mesajul de grup (esopic, clandestinizat, cu vagi accente de
răzvrătire în genunchi).
Componenta afectivă face mesajul atracţios sau, dimpotrivă, poate determina respingerea
lui, chiar dacă structura raţională îl recomandă. Orice formă de propagandă recurge la
instigarea unor resorturi ale afectivităţii, ori de câte ori încearcă să convingă, să
influenţeze un public receptor eclectic, predispus la rumori şi entuziasme, în dauna
lucidităţii şi discernământului critic.
Limbajul poetic, prin specificitatea sa, apelează la cuvinte în măsura în care acestea sunt
pline de trăiri şi sentimente. Mesajele lirice transmit stări contemplative, elegiace sau
exuberante, fiind druimul cel mai vizibil al sufletului către celălalt (în poem sufletul
comunică).
3. Orizontul persuasiv. Nu comunicăm doar pentru a transmite informaţii sau trăiri de
ordin afectiv, ci fiecare mesaj elaborat are o componentă prin care se încearcă
influenţarea destinatarului. Conceptul de persuasiune defineşte „activitatea de influenţare
a atitudinii şi comportamentului unei persoane, în vederea producerii unor schimbări care
sunt concordante cu scopurile sau interesele agenţiei iniţiatoare; persuasiunea se
realizează în condiţiile în care se ţine seama de caracteristicile de receptivitate şi
reactivitate ale persoanei influenţate”5. Persuasiunea ţine de capacitatea comunicatorului
de a fi convingător, folosind mijloace retorice sau diferite forme ale artei seducţiei. În
formele mai elaborate, în care intenţiile pot avea structura unor strategii şi tactici bine
puse la punct, persuasiunea devine propagandă sau manipulare.
4. Orizontul instinctual. Putem admite un prealabil, o intenţionalitate care premerge
oricărei comunicări. Fiinţa umană este imposibil de conceput în afara orizontului
comunicaţional, la fel cum lumea în care trăim ar avea cu totul alţi parametri de existenţă
şi de semnificaţie în lipsa mesajului construit cu scop şi în vederea unei distribuţii cât mai
extinse cu putinţă (acest aspect, al distribuţiei extinse nu se aplică serviciilor secrete de
5
Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu, Dicţionar de sociologie, Editura Babel, Bucureşti, 1993, apud Mihai
Coman, Introducere în sistemul mass-media, Polirom Bucureşti, 2007, p. 98.

8
informaţii, câtă vreme pragmatica mesajelor într-o astfel de situaţie este cu totul diferită
de cea a instituţiilor publice şi a operatorilor media).
Omul este o fiinţă curioasă. În toate stadiile vieţii lui consumă mesaje, chiar de la vârsta
la care acestea nu au un regim discursiv, ci unul intuiţionist, adecvat limbajelor non-
verbale. Un câmp dinamic al intereselor determină consumul şi selecţia mesajelor,
precum şi efectele de adecvare la acestea. Doar indiferenţa absolută ar putea fi
considerată drept punctul în care instinctul comunicării interumane păleşte, diminuează
sau chiar dispare. Totdeauna, însă, indiferenţa este relativă şi situaţională, aşa încât
comunicarea se insinuează şi dislocă, până la urmă, mica insulă de non-comunicare.
Nu toţi indivizii au acelaşi trafic comunicaţional. Direct spus, instinctul comunicării
diferă gradual, de la un om la altul, astfel încât unul poate fi situat spre un climax al
comunicării incontinente şi pătimaşe, iar un altul poate stărui în puncte de indiferenţă
încăpăţânate, greu de cucerit.
Însuşi momentul biblic al Facerii, al zămislirii omului de către Dumnezeu, din humă, este
unul plin de sens şi de semnificaţii, deci un act de comunicare. Făcându-l pe om,
Pancreatorul a transmis un mesaj, a dat contur unei fiinţe cu totul excepţionale, dar şi
extrem de capricioase, supusă deopotrivă măreţiilor admirabe, dar şi păcatelor
abominabile. Luând fiinţă într-un astfel de chip miraculos, omul s-a văzut, aşadar, într-un
prealabil al comunicării, într-o ipostază în care chiar sosirea lui în lume s-a întemeiat ca
mesaj. Istoria lumii şi a umanităţii nu este decât discursul acestui prim mesaj întemeietor.

Concepte cheie: comunicare, mass-media, semn, semnificaţie

9
 Forme de comunicare

Atributele comunicării

Fiind chiar o dimensiune a existenţei umane, comunicarea se manifestă într-o

diversitate de forme, utilizate în funcţie de oportunitate, eficienţă şi discernământul
comunicatorului, pe de o parte, iar pe de altă parte de nevoile publicului sau
destinatarilor. Totdeauna mesajul elaborat şi transmis va fi împărtăşit în legătură directă
cu scopul pentru care actul comunicaţional a fost iniţiat şi consumat. La limită, scopul
poate fi condiţionat de o gratuitate, de o intenţie hrănită din nevoia de exprimare estetică,
fără nici o ţintă materială.
Înainte de trecerea în revistă a formelor de comunicare este obligatoriu de stăruit
asupra unor atribute ale comunicării:
1. caracterul profund uman al comunicării – indivizii umani sunt actorii,
beneficiarii, iar uneori chiar victimele actelor de comunicare, multiplicate
ameţitor în fluxul mai fiecărei zile. În lipsa, temporară, a comunicării omul ia
decizii, prelucrează, analizează şi sintetizează cunoştinţe acumulate în relaţii
comunicaţionale anterioare. El este, însă, într-o continuă pândă, în aşteptarea şi
chiar în momente de preluare, de intrare în noi relaţii de comunicare, pe diverse
paliere şi din motivaţii dintre cele mai neaşteptate. O lipsă îndelungată de mesaje
noi, îi poate afecta procesul de adecvare sau de acomodare la realitate sau la
mediul de incidenţă proxim;
2. caracterul procesual – comunicarea se realizează în flux. Continuitatea şi
discontinuităţile pasagere sunt atributele acestuia, ceea ce dă atât dinamica,
precum şi portanţa comunicării. Procesul ca atare, are o anumită configuraţie, dată
de strategiile şi tacticile utilizate de către comunicatori, astfel încât randamentul
comunicării să se maximizeze, iar capacitatea pachetului cu mesaje de a fi înţeles
simultat, de cât mai mulţi consumatori, să fie optimă. Ideea de continuitate

10
 instituie caracterul permanent al comunicării, ceea ce are consecinţe directe
asupra modului de viaţă a fiecăruia, de la naştere până la moarte;
3. caracterul secvenţial – sintagma „mijloace de comunicare” se referă la
interferenţa în cadrul comunicării a mai multor secvenţe, care au caracter de
succesiune. Primul dintre ele este constituit din sistemul lingvistic şi de coduri,
care constituie materia primă, depozitul la care se apelează pentru a elabora
enunţul. În al doilea rând, este vorba de procesul din ce în ce mai profesionalizat
de elaborare a mesajului, din sunete, cuvinte, simboluri, imagini, precum şi
codificarea acestora astfel încât să devină un produs integrat de semne, dotat cu
sens şi cu semnificaţii. Al treilea sistem este alcătuit din tehnologii şi echipamente
sofisticate, prin intermediul cărora mesajul este transmis sau distribuit către
consumatori vizaţi şi „cercetaţi” în mod prealabil, ca urmare a strategiilor de
marketing comunicaţional. Cel de-al patrulea pas, cel final, menit să evalueze
însăşi pragmatica actului de comunicare se referă la „servirea” mesajului, la
decodificarea lui sau la punerea în funcţiune a echipamentelor ce deservesc
utilizatorul, astfel încât enunţul transmis să poată fi recepţionat cu fidelitate şi în
condiţii de confort. Acest caracter de algoritm al comunicării îi conferă trăsătura
de activitate de tip industrial;
4. caracterul instrumentalizat – comunicarea s-a tehnicizat în mod constant.
Instrumentarul pus la dispoziţia comunicatorului sau a receptorilor cunoaşte acum
grade de sofisticare în funcţie de care realitatea materială, cosmosul nostru uzual,
să poată fi conlocuit de o realitate virtuală, elaborată exclusiv din conţinuturi
comunicate. La finalul secolului XIX6, presa scrisă a ajuns la aşa-zisa „vârstă de
aur” şi graţie tehnologiilor tipografice făcute posibile de maşinismul rezultat ca
proces al industrializării. Astfel mass-media au devenit o forţă, putând să aspire
legitim la statutul onorant dar şi provocator de cea de-a patra putere în stat.
Achiziţiile ştiinţei, precum şi aplicaţiile tehnice din prima parte a secolului XX au
permis apariţia jurnalismului radiofonic, iar mai apoi a televiziunii, pentru ca
finalul secolului trecut să „inventeze” internetul sau cyberspaţiul. Comunicarea
este intim legată de vârful tehnologiilor de laborator. Instrumentalismul are o

6
Pierre Albert, Istoria presei, Institutul European, Iaşi, 2002, p. 60.

11
 pondere tot mai însemnată în sfera comunicării, riscând chiar să determine o
dependenţă a consumatorului faţă de canalul de distribuţie, ori chiar ca
echipamentele să devină mai importante decât mesajul;
5. caracterul instituţionalizat – comunicarea este un produs de echipă. Jurnalismul
are o prioritate în câmpul comunicaţional, în raport cu alte instituţii care
manevrează mesaje, tocmai prin faptul că redacţia constituie un atu. Caracterul
ierarhizat al acestora, distribuţia sarcinilor, protocolul luării deciziilor,
conexiunile realizate, precum şi posibilitatea de a livra mesajele sincron cu
evenimentele constituie tot atâtea beneficii care indică faprul că actul comunicării
a devenit o activitate birocratizată, supusă unor reguli de conduită şi de
tehnologie a fabricaţiei. Statutul fiecărui element din structura redacţională este
conexat cu rolurile pe care le are de îndeplinit;
6. caracterul concurenţial – comunicarea a devenit o afacere, o formă de comerţ.
Conceptul de piaţă determină modul în care sunt manageriate instituţiile media.
Se poate afirma că în fiecare clipă se dă o adevărată bătălie pentru întâietatea la
informaţie. Rapiditatea cu care mesajele sunt elaborate, codificate şi distribuite a
crescut constant, sincron cu pofta consumatorului de a devora produse media
proaspete şi senzaţionale. Tirajul şi ratingul constituie parametrii de excelenţă în
sfera comunicării instituţionalizate, de prea multe ori în dauna calităţii şi decenţei.
Succesul cu orice preţ dictează într-o lume în care ştirea şi divertismentul au ajuns
să se atingă nepermis.
O inventariere a formelor cumunicării directe sau interpersoanle trebuie să înceapă cu
modalitatea cea mai des întâlnită de adresare şi care indică, de altfel caracterul profund
uman al actului de comunicare – limbajul. Considerat a fi „un fapt universal al societăţii
omeneşti, care are esenţial aceleaşi caracteristici în toate manifestările sale”7, limbajul are
origini obscure, precum şi o evoluţie sau metamorfoze dictate de ritmul vieţii cotidiane.
El ne urmăreşte precum o umbră a lucrurilor pe care le desemnează şi contribuie masiv la
definirea personalităţii fiecărui individ, precum şi la procesul de coerenţă şi de
construcţie a spaţiului public. Cele mai importante caracteristici ale limbajului sunt8:
sistemicicitatea sau guvernarea în acord cu regulile stricte; capacitatea de a crea diferenţe
7
Denis McQuail, Comunicarea, Institutul European, Iaşi, 1999, p. 72.
8
Ibidem, p. 72, 73.

12
şi contraste, astfel încât un grup de sunete sau semne să distingă între obiecte ale
realităţiiu; caracterul arbitrar care afirmă lipsa oricăror relaţii de necesitate între obiecte şi
unităţile lingvistice care le desemnează, precum şi caracterul convenţional, în acord cu
care orice limbă este funcţională doar prin acordul formal al utilizatorilor de a resprecta
un sistem de reguli gramaticale, sintatice şi lexicale.
Un concept de bază al semioticii este cel de semn, câtă vreme Ferdinand de Saussure
definea limba ca fiind „un depozit de semne”. Ca fenomen complex, semnul face legătura
dintre o imagine acustică şi un concept sau obiect semnificat, fiind „un cuvânt sau o
combinaţie de cuvinte dintr-o limbă” care „indică sau se referă la un obiect exterior sau la
o idee exterioară”9. Raymond Firth10 distinge între următoare tipuri de semne aflate în
afara limbajului:
- indexul – indică o legătură directă cu semnificatul (urma lăsată de un picior pe o
suprafaţă moale)
- semnalul – accntul cade pe ceea ce urmează să se petreacă, după ce un stimul a
fost creat în vederea unui răspuns
- iconul – tot ceea ce prin imagine sugerează o similitudine dintre un produs şi
obiectul din realitate care a consituit modelul (în pictură, sculptură sau muzică)
- simbolul – un comples de semne care indică în mod convenţional anumite
gânduri, emoţii sau evenimente.

Comunicarea şi limbajul

Toate aceste moduri de comunicare care utilizează sisteme de semne ies din zona
limbajului, constituind forme speciale de comunicare, definite drept non-verbale,
extralingvistice sau paralingvistice, considerate ca fiind „totalitatea trăsăturilor non-
verbale (vocale sau nu), pe care participanţii le utilizează în conversaţie”11.
Comunicarea de tip non-verbal apelează la codurile pe care o comunitate le poate institui,
semnificând în mod specific un semn, conferindu-i astfel o putere de sugestie

9
Ibidem, p. 74.
10
apud Denis McQuail, op. cit. p. 74.
11
Denis Mc Quail, op. cit. p. 86, 87.

13
comunicaţională, în acord cu anumite coduri de comportament şi cu sedimente culturale
recognoscibile în tradiţii. De altfel, conţinuturile de comunicare paralingvistice sunt
identificabile în memoria colectivă şi pot determina cutume sau chiar influenţa evoluţia
unor comunităţi.
Comunicarea non-verbală se poate împărţi în două categorii, după criteriul acustic12:
- comunicare non-verbală vocală: râsul, strigătul, mormăitul, oftatul, căscatul,
tipuri de intonaţie, calitate a vocii, accent – toate acestea indicând o stare, făcând
cunoscută o atitudine;
- comunicarea non-verbală non-vocală – ţine de aşa-zisul limbaj al corpului – de la
expresia facială, gestică, poziţia mâinilor şi picioarelor, contactul vizual, contactul
corporal (strângerea mâinii, sărutul, bătaia pe umăr.
Întregul orizont al comunicării non-verbale are un pregnant rol indicial, adică
„transmite un element esenţial despre sine, pe care emiţătorul doreşte să-l prezinte
altcuiva”13. Modul în care se poate realiza acest transfer de semn, menit să avertizeze şi să
pună în lumină un anumit emiţător, este deosebit de elastic, depinzând în mod direct de
cel care doreşte să comunice în acest fel. De exemplu, utilizarea unor insigne sau a unor
uniforme sunt modalităţi de identificare, de semnalizare a apartenenţei la un anume grup
privilegiat sau cu o anumită pregnanţă publică. Pe aceeaşi linie se înscrie stilul de
îmbrăcăminte, coafura sau machiajul, precum şi mobilierul, decorarea casei ori marca de
maşină cumpărată, toate având scopul de a indica o anumită poziţie socială, eventual de a
marca distanţa şi a sublinia identitatea.
Un moment aparte al comunicării este reprezentat de către simboluri. Având o carieră
strălucită în istoria umanităţii, acestea s-au constituit într-un veritabil meta-limbaj, gata să
încorporeze semnificaţii şi să le sublimeze în stări de-o expresivitate plină de emoţie şi
trăire profundă. Având acces la paradigmă şi mit, „simbolismul acţionează ca un mod de
comunicare în acele sfere în care limbajul şi paralimbajul sunt prea restrânse la
experienţa senzorială, prea exacte, prea formalizate, sau prea inadecvate emoţional, prea
puţin cunoscute pentru a servi ca vehicul sensului”14. Simbolul transcende comunicării
obişnuite, reclamând un standard special al manifestărilor şi al comportamentelor, dictate

12
Ibidem, p. 88.
13
Idem.
14
Ibidem, p. 92.

14
de atitudini ceremoniale. Astfel, în creştinism, simbolul crucii constituie un metatext, o
emblemă şi o modalitate extatică de comuniune prin „termenul mediu” al sacrificiului, la
fel cum steagul naţional indică un „obiect” capabil să stârnească trăirea patriotică şi
solidaritatea naţională. Alte simboluri sunt binecunoscute şi fructificate cultural sau
artistic, cum ar fi mitul renaşterii asociat miticei păsări phoenix, leul – întruchipare a
puterii sau pelicanul ca model de sacrificiu al sinelui.
Aflate la o anumită distanţă pe drumul ce se ridică din realitate spre mit, simbolul este
destul de ambiguu pentru a refuza orice întruchipare concretă, dar şi destul de aluziv
pentru a motiva comportamente aflate sub semnul excepţionalităţii. Jurnalismul însuşi, ca
adevărat copil teribil al modernităţii a reuşit să-şi revendice dreptul la libertatea de
expresie, pe care a transformat-o într-un simbol al oricărei forme media, temeiul însuşi al
gazetăriei, dar şi punctul de pornire de la care se coagulează orice carieră de ziarist, privit
în mod generic. Lumea modernă apelează la simbol, dar nu mai are acces la mit, ceea ce
obligă fenomenul comunicării la un proces de reflexivitate aplicat la mai toate produsele
de „fabricaţie” ale civilizaţiei şi culturii, aflate sub impactul vanitos al tehnologismului.
Fenomenul de „depoetizare” a informaţiei este încheiat, iar comunicarea se revendică la
parametrii actualităţii situate în chiar orizontul faptului ce tocmai se consumă.
Comunicarea interpersonală a rămas o constantă a faptului de a transmite informaţii.
Este adevărat, modul în care o facem a evoluat sub raport tehnologic, dar şi sub impactul
apariţiei, evoluţiei şi explodării comunicării de masă, specifică societăţii moderne. Din
prima perspectivă, a echipamentelor folosite în actul comunicării între două persoane, a
dispărut condiţia ca indivizii aflaţi în act comunicaţional să mai fie în acelaşi loc fizic.
Telefonul, videofonul, interfaţa realizată de internet pot constitui modalităţi prin care
mesajele dintre două persoane să fie posibile la mare distanţă, cu sau fără vizualizarea
comunicatorilor. Din a doua perspectivă, mass-media au transformat actul comunicării
într-un spectacol la domiciliul consumatorului. Mesajele sunt recepţionate personal, dar
distribuţia lor se face pentru uzul unor comunităţi întregi. Consumatorul nu mai poate
avea orgoliul ca mesajul să-i fie adresat exclusiv, iar atenţia expeditorului să-i fie
rezervată în chip privat.
Cât priveşte paralimbajul, acesta se perfecţionează constant, inclusiv prin apariţia şi
dispariţia mesajelor sub formă simbolică, sub impactul civilizaţiei şi a culturii, a

15
tradiţiilor şi a spiritului nonconformist. Totul în jurul nostru semnifică sau dă sens unui
anume fel de indiciu sau mesaj. Recepţia acestora pretinde pricepere, interes şi o anumită
nevoie de a le utiliza.

Concepte cheie: mesaj, limbaj, semn, semnal, icon, simbol, verbal, non-verbal,
paralimbaj

Comunicarea de masă

16
 Factori ai comunicării de masă

Comunicarea de masă a reprezentat un salt uriaş, de la forma interpersonală (directă),

spre cea instituţionalizată şi puternic tehnologizată (mediată), în contextul în care
societatea omenească a ajuns la caracteristicile sale moderne de civilizaţie şi cultură.
Acest fenomen s-a reflectat puternic în modul în care comunităţile comunicau. Factorii
care au determinat acest salt, de la individ la mulţime, de la discursul sau mesajul adresat
unui interlocutor prezent, la cel propus unui destinatar statistic, absent dar conectat, sunt:
- apariţia condiţiilor în care canalul de transmisie să facă posibilă autonomia dintre
comunicator şi adresant. Aceste condiţi sunt legate direct de capacităţile
tehnologice tot mai bine puse la punct, începând cu inventarea tiparului, la
mijlocul secolului al XV-lea, continuând cu perfecţionarea constantă a
echipamentelor tipografice şi ajungând la oferta secolului XX, prin radio,
televiziune şi internet;
- procesul de emancipare socială şi culturală. Început cu Renaşterea şi continuat
apoi, după secolul al XVI-lea, mai ales în Apusul Europei, fenomenul a dus la
configurarea unui nou tip de societate şi la coagularea unui nou tip de individ.
Conceptele de libertate, spaţiu public, cetăţean, solidaritate, participare au
fecundat o mentalitate ce renunţa la clasicitatea întemeiată pe atemporalitate,
ierarhie socială strictă şi identificarea lui Dumnezeu cu singurul reper al vieţii.
Modernitatea a transformat factorul timp într-un criteriu de performanţă,
descoperind astfel competiţia sau concurenţa în termeni de profit, pragmatism şi
succes. Timpul, ca noţiune, îşi modifică semnificaţia. Lumea şi societăţile ce o
compun descoperă importanţa de a ajunge primul, de a realiza un lucru în termenii
duratei celei mai mici cu putinţă;
- societatea burgheză, tot mai consolidată economic, modifică termenii „jocului”
politic. Absolutismul monarhic dispare în favoarea contractualismului teoretizat
de Jean - Jacques Rousseau, trezind din amorţire imense comunităţi de indivizi.
Programul educaţional, consolidat de iluminism şi instituţionalizat prin şcolile
care vor prolifera în secolele XVIII şi XIX, va asigura o instrucţie minim necesară

17
 acestor mulţimi, pe cale de a se coagula în mari aglomerări urbane (ca urmare a
procesului de industrializare), dar va mai realiza un lucru esenţial: transformarea
presei, din „capriciu” destinat elitelor, în principalul vehicul al informaţiilor şi
nutrimentelor spirituale produse pentru cei tot mai mulţi. Această masă în formare
va face posibilă comunicarea de tip nou;
- ziarul se substituie cărţii. Cultura de tip clasic rămâne la nivelul unui privilegiu
pentru cei foarte puţini, iar chioşcul de ziare va deveni cu mult mai tentant decât
biblioteca. Conceptul de lume se jurnalizează. Evenimentele ce se petrec, filtrate
de media şi oferite pentru consumul de masă vor creiona, zi după zi, această nouă
realitate livrată prin hârtie şi cerneală tipografică. Industriile culturale vor acredita
spiritul popular, produsele digerabile pentru o minte medie, capabilă să înţeleagă
mesajul simplu şi atracţios;
- o anumită bunăstare materială relativă, făcută posibilă mai ales în societăţile
pornite pe calea industrializării, crează pentru prima dată condiţiile apariţiei
timpului liber, pentru mulţime. Realitate nouă şi bulversantă, acest buget al
timpului liber va modifica parametrii zilnici de viaţă, ba chiar va genera noi
ritualuri, de data aceasta sub impactul modernităţii. Un astfel de ritual va fi acela
al citirii, zilnice, a ziarului, iar mai apoi, a consumului media, în toate formele în
care acestea au devenit posibile. Divertismentul va fi noua religie a maselor,
modalitatea prin care se vor adecva la o lume în care mesajele vor deveni
exponenţiale ca număr şi cuceritoare ca putere de influenţă.

Diferenţe între comunicarea interpersonală şi comunicarea de masă

Trecerea de la comunicarea directă, interpersonală, cea care conservă contextul

dialogului, întreaga bogăţie de amănunte care însoţeşte comunicarea, dincolo de
conţinutul strict al mesajului, la comunicarea de masă – caz în care adresantul se

18
 depersonalizează, iar comunicatorul se instituţionalizează, presupune o serie de
diferenţe, în funcţie de caracteristicile specifice cumunicării de masă. Potrivit lui
Denis McQuail15 cele mai importante diferenţe dintre cele două tipuri fundamentale
de comunicare sunt:
1. Actorii actului comunicaţional, atât în ceea ce priveşte sursa mesajului, cât şi
destinatarul, nu sunt indivizi. Din acest punct de vedere, comunicatorul este, de
regulă, o organizaţie, un colectiv care are anumite caracteristici, dintre care cele
mai importante ar fi: grad înalt de profesionalizare în privinţa construirii de
mesaje, coerenţă şi aplicaţie maxime în direcţia scopurilor şi obiectivelor,
ierarhizare strictă şi control asupra procesului de elaborare a mesajului, percepţie
avizată şi studiată privind ţintele actului de comunicare. Cât priveşte
consumatorul, acesta este unul colectiv, fie că este vorba despre o comunitate
compactă, uşor de identificat într-o anumită zonă geografică, fie că este vorba de
un receptor răspândit la scară mondială şi imposibil de identificat sub raport
cultural sau etnic. Acest receptor nu are deloc structura şi coerenţa comunităţii de
comunicatori, ci reacţionează fără un scop comun, la nivelul fiecărui individ, în
funcţie de nivelul de instrucţie şi de efectul mesajului: „Relaţia tipică de
comunicare în acest caz este o relaţie asimetrică, neechilibrată, avantajul fiind de
partea comunicatorului, atâta timp cât sunt asigurate anumite condiţii pentru
atragerea atenţiei auditoriului”16;
2. interpunerea unui canal de transmisie, între comunicator şi audienţă, prin care se
realizează fluxul de mesaje, de regulă unidirecţionat – dinspre comunicator spre
mulţimea consumatorilor. Acest aspect ţine de o diferenţă esenţială, de acel lucru
în acord cu care cei doi actori ai comunicării, priviţi generic, pot fi complet
detaşaţi, autonomi, fără nici un contact fizic. Canalul este un produs al ştiinţei şi
tehnicii, mereu perfecţionat, dar trebuie remarcat şi faptul extrem de important că
„tehnologia comunicării de masă este costisitoare şi restrictivă, accesul la ea fiind
limitat la cei care îşi pot permite s-o cumpere sau reuşesc s-o utilizeze” 17. Acest
ultim aspect ridică, în privinţa comunicării de masă, numeroase aspecte de ordin

15
Denis McQuail, Comunicarea, Institutul European, Iaşi, 1999, p 173-175.
16
Ibidem, p. 173.
17
Ibidem, p 174.

19
 etic, mai cu seamă selecţia drastică a celor care au acces la privilegiul de a
comunica în masă, în funcţie strictă nu de calitate sau competenţă, ci de potenţa
materială şi influenţa publică;
3. caracterul relaţiilor dintre transmiţător şi receptor. „Comunicatorul şi auditorul îşi
construiesc fiecare câte o imagine despre celălalt pe care o modifică şi o investesc
cu sens. Dar fac aceasta într-o manieră autistă, fără interrelaţie şi operând cu
stereotipuri, comunicatorul cu un stereotip al audienţei, auditorul cu concepţii
strereotipe despre ce se aşteaptă de la mass-media”18. Distanţa spaţială
considerabilă, lipsa unor mijloace uzuale de feedback, evaluarea atât de
aproximativă a celuilalt determină apariţia unor erori sau distorsiuni în procesul
comunicării dintre specialistul în mesaje şi beneficiarul muncii lui. Aceste
distorsiuni nu ţin direct de calitatea sau conţinutul mesajului, ci de componenta
psihologică a comunicării realizate, de relaţia „oarbă” ce se instituie între cele
două extreme ale actului comunicaţional, de un stres ce parvine din aşteptări
confirmate sau nu, din deziluzii şi tensiuni ce se pot transforma chiar în frustrări,
la ambele capete;
4. sensul însuşi al comunicării de masă diferă de cel al comunicării interpersonale
din perspectiva caracterului public al mesajului, în primul caz, raportat la
caracterul intim sau personal al mesajului, în al doilea caz. Din această
perspectivă, s-a deschis în câmpul larg al teoriei comunicării sau în cel specific al
jurnalismului, problema deontologică a raportului dintre staţiul public şi cel
privat. Orice informaţie care este difuzată în masă începe să aibă consecinţe
imposibil de controlat de către o persoană sau alta, mai ales de către acelea care
sunt vizate de informaţia sau ştirea respectivă. De regulă, dezvăluirile în presă
sunt posibile tocmai prin forţarea zonei sensibile aflată la interferenţa dintre
intimitatea persoanei şi ceea ce transformă un fapt personal în lucru de interes
public. Lumea modernă este o vitrină cu prea puţine „obiecte” angelice sau
serafice, dar doldora de monstrozităţi şi surprize pândite de senzaţionalism,
frivolitate şi agresivitate. Tot această a patra diferenţă discerne între o instituţie
media şi una dedicată sau profilată în culegerea de informaţii în regim secret. Cea

18
Ibidem, p. 175

20
 din urmă, îşi găseşte utilitatea şi îşi confirmă forţa sau influenţa doar în ipostaza
în care poate asigura confidenţialitatea informaţiilor obţinute şi plasarea lor în
acele situaţii convenabile celor care conduc aceste servicii. Dimpotrivă, media îşi
recoltează gloria din rumoarea publică, din impactul de masă al mesajelor pe care
le aruncă în consum.

Comunicarea în „lumea” virtuală

Expansiunea, proliferarea şi diversificarea formelor de comunicare în masă este o

realitate pe care omul contemporan nu doar o savurează, dar, mai nou, o suportă,
graţie unui bombardament continuu şi nemilos cu mesaje doar în parte utile.
Capacitatea de a selecta mesajele şi de a accesa doar acele produse ale industriilor
culturale care sunt credibile şi folositoare sunt caracteristici ale utilizatorilor antrenaţi
şi educaţi în spiritul discernământului critic al consumului media. Mai multă
informaţie nu înseamnă mai bine, nu angajează un progres de la sine amorsat, la fel
cum navigatorii lumii virtuale de astăzi, având la dispoziţie posibilitatea de a
interacţiona sincron cu producătorii şi distribuitorii de mesaje, nu înseamnă în mod
automat că devin comunicatori.
Fenomenul forumurilor deschise de către comunităţile ziarelor electronice sau de
către posesorii blog-urilor este afectat de un acut simdrom al lipsei responsabilităţii în
actul de comunicare. Sub pavăza anonimatului proliferează înjurătura, vulgaritatea şi
mitocănia, în sosul opac al unui pseudodialog între cei care participă, simultan, la
configurarea mesajului deschis. Asistăm, astfel, la o relativizare a graniţei dintre
comunicator şi consumator, la realizarea mult-visatului feedback, a acelui răspuns
aşteptat, în vederea confirmării sau a infirmării succesului în comunicare, a măsurării
efectelor. Din păcate, preţul plătit este mult prea mare. Lumea virtuală a ajuns să fie
mai murdară decât lumea reală, tocmai pentru că nu respectă principiul
responsabilităţii, specific comunicării de tip clasic: identitatea cunoscută a
comunicatorului este o condiţie a responsabilizării acestuia pentru mesajele care
devin bun public (în primul rând este vorba de o răspundere morală, dar poate fi

21
vorba şi de una juridică, inclusiv penală). Cyberspaţiul a anulat premisa identitară a
comunicatorului, astfel încât mesajul riscă, în absenţa paternităţii, să devină irelevant
sau sfidător. Pe de altă parte, a comunica poate fi sinonim cu un hobby sau chiar cu
un capriciu, dacă nu cumva atinge, punctual, zona patologică a delirului de
personalitate din partea unor cârtiţe, pe cât de vehemente şi vindicative, pe atât de
oarecari.

Jurnalismul ca formă a comunicării de masă

Cea mai simplă schemă a comunicării de masă este binară şi ia în calcul un

emiţător (A) şi un destinatar (B), între care se interpune canalul prin care pachetul cu
mesaje circulă. Atât A, cât şi B nu sunt indivizi, ci instituţii, respectiv mulţimi. În
privinţa instituţiilor, cele media au, astăzi, răspândirea şi pregnanţa cea mai mare,
ţinând cont de totalitatea comunicatorilor. Jurnalismul a devenit un domeniu de
activitate complex, în care ocupaţia de bază este aceea de a colecta, elabora şi difuza
pachete cu mesaje. Din acest punct de vedere, comunicarea de masă şi-a găsit în
ziaristul standard activistul cel mai sagace şi interesat.
Reperul, acel spiritus loci care dă contur meseriei de gazetar este redacţia, la fel
cum spiritul religios îşi găseşte lăcaşul în biserică, iar cel consumist în supermarket.
Sanctuar al ştirilor, spaţiul magic în care evenimentul petrecut în lumea reală se
transformă în eveniment media, printr-o serie de ajustări şi metamorfoze subsumate
ideii de editare, redacţia este noul axis mundi, câtă vreme tot ceea ce există are o
şansă de a fi perceput şi băgat în seamă numai şi numai în situaţia în care scapă de
„paznicul barierei”, de cel ce triază între ceea ce are drept de existenţă în sumarul
unui ziar sau în cel al ştirilor de radio şi televiziune, pe de o parte, şi ceea ce cade sub
această demnitate, pe de altă parte. Lumea care ajunge la consumator, graţie
comunicării de masă, este o lume secundă, triată în elementele sale nu după criterii
morale, ci exclusiv după capacitatea de a şoca, a distra, a seduce măcar o zi interesul
mulţimilor. Din acest punct de vedere, orice redacţie din lume are privilegiul de a fi,
la anvergură modestă sau marcantă, strecurătoarea severă a faptelor şi personajelor

22
dintr-un oraş, un ţinut, regiune, ţară, continent sau chiar la scara lumii. Lumea editată
a devenit incomparabil mai importantă decât lumea existentă. Redacţia este acel loc
în care muncesc, scriu şi aspiră la notorietate noii „evanghelişti” ai modernităţii. O
diferenţă imensă, de semn, îi desparte, însă de cei patru evanghelişti ai creştinătăţii –
faptul că ei aduc zilnic doar vestea cea rea! O fac nu dintr-un puseu de perversitate, ci
pentru că ştirea bazată pe un fapt detestabil se vinde mult mai bine decât ştirea despre
gesturile măreţe.
Comunicarea de masă a transformat comunicarea însăşi în afacere. Fiecare
instituţie a comunicatorilor funcţionează ca o societate comercială, ca o mai mică sau
mai mare întreprindere economică. Succesul este asigurat de tirajul vândut sau de
punctul de rating (la rândul lui, acesta dictează preţul secundei din calupul de reclamă
şi publicitate). Costul influenţează direct activitatea de comunicare, mai ales atunci
când ne referim la instituţiile media, pentru că vânzarea trebuie să fie atât de bine
efectuată, graţie unui marketing agresiv şi profesionist, încât să stingă toate costurile
prilejuite de elaborarea şi distribuirea mesajului, să ofere resurse financiare pentru
plata ziariştilor şi personalului auxiliar, dar şi să asigure fondurile necesare
dezvoltării. Tot acest proces are loc în condiţiile unei concurenţe acerbe între
comunicatori, disputele pentru o cât mai extinsă „piaţă de desfacere” fiind fără
odihnă, iar mai nou şi fără reguli ale decenţei.

Atributele comunicării de masă

Astăzi, comunicarea de masă are câteva atribute prin care îşi evidenţiază atât
forţa, cât şi slăbiciunile:
- caracterul standardizat al mesajelor. Pentru a putea fi înţelese şi, eventual,
urmate de un număr cât mai mare de indivizi-receptori, mesajele trebuie să fie
redactate simplu, într-o modalitate cât se poate de atractivă, într-un stil care să
suscite interesul şi să conserve sau să sporească şi mai mult curiozitatea. Enunţul
sau imaginea trebuie să poată fi decriptate de oricare consumator potenţial, din
orice regiune a planetei, trecându-se peste barierele culturale, peste tradiţii şi

23
 obişnuinţe ale locului. Consumul aceloraşi mesaje asigură o legătură invizibilă
între inşi aparţinând unor comunităţi profund diferite, dar mijloceşte şi o posibilă
solidaritate. Caracterul universalist al mesajului asigură impact, după ce instituie
siguranţă în privinţa înţelegerii lui. Între cuvânt şi imagine, totdeauna va fi
preferată imaginea (efentual simbolul), graţie puterii de sugestie şi unui atu
remarcabil: nu presupune o traducere prealabilă;
- urgenţa elaborării şi transmiterii mesajului. Între (t), înţeles ca timp în care s-a
petrecut un eveniment şi (tt), reprezentând timpul în care mesajul despre
eveniment a ajuns la consumator, diferenţa de durată trebuie să fie cât mai mică
dacă se poate (t) să fie identic cu (tt). Astăzi, de altfel, se practică pe scară extinsă,
în radio şi televiziune, transmisiunile live, care asigură sincronicitatea
evenimentului cu recepţia acestuia ca mesaj needitat. Criza în care se află presa
scrisă şi care a determinat redacţiile să apeleze la ediţiile electronice ale diferitelor
jurnale îşi are originea în această diferenţă imensă de timp, între efeniment şi
mesajul despre eveniment ajuns la consumator. Tiparul, efectuat de regulă
noaptea, aşează între ştirea ajunsă la public şi faptul ce a generat-o un interval de
cel puţin 12 ore, ceea ce este imens şi tot mai de nesuportat sau neadmis în
comunicarea de masă de acum;
- caracterul imperial al comunicării de masă. Nici o altă formă de comunicare nu
poate rivaliza, ca randament şi impact, cu comunicarea de masă. Echipamente
ultrasofisticate, comunităţi ale comunicatorilor capabile de expertize infailibile, o
politică a seducerii unui număr copleşitor de consumatori ai miliardelor de mesaje
contribuie, în fiecare clipă, la succesul pe care comunicarea de masă îl savurează.
Comunicăm în ritmul în care respirăm, avem beneficii sau, dimpotrivă,
înregistrăm daune după modul în care ştim să ne racordăm la magistralele
comunicaţionale. Cale de a te sustrage nu există, decât cu riscul de a cădea într-o
perifrază a existenţei, de-a sta parcat, uitându-te cum lumea trece, ameţitoare, pe
lângă tine. Comunicarea este un spectacol cu milioane de protagonişti simultani.
Fiecare în parte vrea să fie văzut şi să fie influent. Caracterul imperial al
comunicării de masă furnizează fiecăruia, dacă nu certitudinea, atunci amăgirea că
prin gestul comunicării ajunge sau e pe care să ajungă la împlinirea visată. Asta în

24
 mod permanent, pentru ca în fiecare zi totul să pornească de la capăt. Fără odihnă,
la dimensiuni şi mai mari...
Modernitatea, aşa cum se înfăţişează acum, este o consecinţă a comunicării de
masă. La rândul ei, comunicarea de masă se hrăneşte din spiritul modernităţii:
competiţie, criza tot mai acută a timpului şi savoarea inegalabilă a succesului. Mass-
media pare a fi regina neîncoronată a tărâmului comunicaţional. Ele sunt cele care au
transformat mesajul în marfa cea mai vandabilă a planetei.

Concepte cheie: comunicator, receptor, consumator, mesaj, lume virtuală,

cyberspace, comunicare interpersonală

Societatea de masă

Caracteristicile masei

25
 Antropologii culturii, sociologii, dar şi filosofii au luat în discuţie şi analiză un
fenomen aparent straniu, petrecut spre finalul secolului XIX şi începutul secolului XX.
Este vorba de transformarea omului sub impactul modernităţii, mai ales sub cel al
capitalismului ajuns spre o primă fază a maturizării sale. Individul se „masifică”. Dintr-
un personaj cu o identitate şi un contur cât se poate de precise şi destul de constante pe
parcursul unei întregi vieţi, acesta ajunge la o uniformizare cu semnificaţie statistică.
Modificări structurale se înregistrează în cadrul personalităţii sale, atât în raport cu sine
însuşi, cât şi cu mediul social. Sociatatea de masă se constituie ca o sumă a acestor
indivizi „modificaţi” mentalitar, cultural, social şi educaţional. Potrivit lui Mihai
Coman19, conglomeratul uman obţinut se defineşte prin:
- dispersia spaţială a membrilor săi. Tipul de comunitate specific rural dispare,
făcând loc marilor aglomerări urbane, în care indivizii se pierd ca identitate şi
profil. Sentimentul solidarităţii umane se pierde, fiind înlocuit cu un sentiment
acut al însingurării;
- masificarea se manifestă prin lipsa unor forme de organizare şi structurare civică.
Abandonat fiind unei vieţi fără idealuri şi fără trecut, individul masificat bălteşte
într-un „suc” social tulbure, fiind dispus la orice aventură care îi poate promite un
proiect convenabil;
- absenţa tradiţiilor, valorilor şi credinţelor comune, fapt care duce la o
depersonificare a individului. Amputat de rădăcinile specifice comunităţilor
restrânse, omul-masă rămâne la dispoziţia unor oferte de substitut. Noile religii
care îl ademenesc sunt ideologiile, care stârnesc pasiuni, promit împlinirea unor
idealuri şi invită la trăiri tot mai fanatizate. Noua solidaritate va fi mediată de
aceste provocări de ordin politic. Secolul XX a experimentat cu succes
manipularea ideologică, punând în mişcare batalioanele anonimilor atomizaţi,
adică a inşilor masificaţi. În frunte, personaje fals-mesianice, din care se vor
personifica marii dictatori ai expremelor, de stânga şi de dreapta;
- anemierea instituţiilor publice, care îşi pierd din autoritate, comparativ cu o
resurecţie a agresivităţii indivizilor „mutanţi”. Societatea de masă este una a
violenţelor, mistificărilor şi propagandei agresive, în care individul-masă devine

19
Mihai Coman, op. cit., p. 19.

26
 protagonistul unui joc din care nu înţelege nimic, urmând să execute totul pe baza
relaţiei primitive şi non-reflexive poruncă – acţiune;
- coagularea progresivă a societăţii de consum, bazată pe bunuri eteroclite, venite
din afara comunităţii consumatorilor. Acesta este efectul imediat al societăţii de
tip industrial şi al constituirii marilor aglomerări urbane. Viaţa fiecărui individ
devine un pretext pentru a consuma bunuri de toate felurile. Sub raport cultural,
noile bunuri oferite vor fi produsele mass-media. În primul rând, ziarul va
constitui „hrana” spirituală zilnică a omului depersonalizat şi înregimentat în
mulţimea fără formă, dar cu tot mai mult instinct al puterii. Înstrucţia sumară,
educaţia la nivelul alfabetizării, vor constitui pojghjţa de spirit a masificării;
- izolare, alienare şi căutarea disperată a unei speranţe. Orizontul de aşteptare al
indivizilor masificaţi este unul foarte îngust. Inşi fără trecut, având spaima unui
viitor deloc ofertant, indivizii-masă se vor livra integral clipei, acelui prezent din
care vor încerca să extragă un minimum al supravieţuirii. Lupta pentru existenţă
declanşează dispute şi se duce în limitele unei disperări surde şi mute. Cei mulţi
nu mai cred în fericire şi băgăţie, nu mai cred nici în bunătatea semenului.
Succesul este un deziderat în numele căruia eşti în drept să faci apel la orice
mijloace.

Epoca modernă şi societatea de masă

Un diagnostic foarte precis, în privinţa maladiilor masificării, pune C. A. Rootes,

după ce constată decadenţa tradiţiilor, a comunităţilor structurate etnic, religios şi lingual,
în favoarea societăţii moderne birocratizate şi tot mai impersonală: „societatea de masă
este caracterizată ca una în care populaţia este o masă nediferenţiată, ruptă de rădăcinile
ei comunitare, de tradiţie şi de moralitatea arhaică, incapabilă să aibă gusturi culturale
elevate sau clarviziune politică; în consecinţă ea este supusă influenţelor afective sau
stărilor de moment şi este uşor de manipulat de politicieni fără scrupule”20. O astfel de
masă poate fi caracterizată drept instinctuală şi puternic gregarizată, fără o vertebrare

20
apud. M. Coman, op. cit., p. 18

27
interioară minimală, fără nevoi spirituale, animată doar de dorinţa de a se pune în slujba
oricui oferă ceva.
Analizînd acelaşi fenomen al masificării, dar din perspectiva tehnicilor de propagandă
politică, Jean-Marie Domenach insistă pe mutaţiile sociale specifice capitalismului de la
cumpăna dintre secolele XIX şi XX şi descrie, în condiţiile dublării populaţiei lumii, între
anii 1800 – 1900 şi a creşterii populaţiei Europei cu 165%, între 1800 şi 1932, procesul
de dizolvare a comunităţilor mici în favoarea comunităţilor de tip conglomerat21. Raportul
dintre individ şi masă este doar aparent unul disjunctiv. Dimpotrivă, individul se naşte a
doua oară, pe străzile marilor oraşe, după ce a scăpat din chingile morale şi
comportamnetale ale aşezărilor mici, iar masa se constituie doar în măsura în care aceşti
indivizi devin vocali, violenţi şi gata să se fanatizeze la contactul cu ideologia:
„dispocarea vechilor cadre, progresul mijloacelor de comunicare, constituirea
glomerărilor urbane, nesiguranţa condiţiei industriale, ameninţările crizei şi războiului, la
care se adaugă factorii multipli ai uniformizării progresive a vieţii moderne (limbaj,
îmbrăcăminte etc.), toate acestea contribuie la crearea maselor avide de informaţii,
influenţabile şi susceptibile de reacţii colective şi violente”22.
Tehnicile de propagandă vor găsi material uman în belşug sau chiar în exces, astfel
încât să poată fi puse în aplicare marile utopii ale secolului XX, sfârşite toate în carnagii,
războaie civile şi dictaturi dezintegrate doar spre finele veacului (masa reziduală a acestor
dictaturi continuă să producă efecte în societăţile post-comuniste, iar demasificarea şi
destructurarea mentalităţilor afectate de serviciile îndelungi ale propagandei se produc
lent şi uneori chiar contradictoriu). Societatea de masă a permis experimente de
manipulare la scara unor naţiuni întregi pentru că noul individ se afla în pasaj: cu o
identitate abandonată şi pe cale de a fi repudiată, fără a fi pus în loc ceva care să confere
un echilibru şi o viziune minimală cu privire la ziua de mâine. Castrat de istorie, omul
masificat a sfârşit prin a deveni carnea de tun a activiştilor politici. Ruinat interior, el îşi
va pune la bătaie viaţa pe baza unui ideal închiriat. Din nefericire, cele mai tentante astfel
de chirii iluzorii erau oferite de leninism şi hitlerism. Seminţele ce au germinat la debutul
secolului XX au dat roadele unui Rău imens. Cel care l-au făcut posibil şi necesar a fost
chiar omul-masă. Contactul lui cu istoria a fost unul nefast, materializat în cele mai
21
Jean-Marie Domenach, Propaganda politică, Institutul European, Iaşi, 2004, p. 24.
22
Ibidem, p. 25

28
terifiante experimente sociale, în cadrul cărora oameni fără vină au avut de îndurat
efectele unor ideologii criminale.

Critica omului-masă

De altfel, o analiză clasică a acestei tipolagii umane a fost oferită de Jose Ortega y
Gasset, în cel de-al treilea deceniu al secolului trecut, sub titlul cărţii Revolta maselor, pe
cât de celebră, pe atât de actuală.
Eseistul spaniol constată că, dintr-o dată, lumea s-a umplut de ...lume: oraşele sunt
ticsite de persoane, la fel - casele, hotelurile, trenurile, cafenelele, cabinetele medicale,
plajele, sălile de spectacole; în sfârşit - era din ce în ce mai greu de-a găsi un loc 23! După
momentul de stupoare, vine şi explicaţia – omul-masă şi-a făcut intrarea pe scena istoriei.
Cine sau ce l-a făcut posibil? Prin ce mecanisme? Autorul studiului consideră că
responsabile sunt trei principii ale secolului XIX: „democraţia liberală, experimentul
ştiinţific şi industrialismul. Ultimele două se pot rezuma într-unul singur: tehnica” 24.
Portretul acestor „geamanduri în derivă”, cum fericit le numeşte y Gasset, a oamenilor-
masă, aşadar, porneşte de la o constatare, de la o frustrare a acestora: omul-masă
„simţindu-se mediocru, proclamă dreptul la mediocritate şi refuză recunoaşterea unor
instanţe superioare lui”25, după modelul popoarelor-masă, gata să atenteze la destinul
marilor popoare creatoare. Dar iată cum este descris omul-masă, aşa cum a fost el înţeles
la începutul veacului care i-a desăvârşit gloria şi drama: „este omul golit în prealabil de
propria istorie, fără măruntaiele trecutului (...). Nu este un om, ci mai degrabă o carapace
de om, construită din simple idola fori26; este lipsit de un ,înăuntru’, de o intimitate

23
Jose Ortega y Gasset, Revolta maselor, Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 42. Ironia autorului este implicită,
atunci când constată că mulţimea a devenit vizibilă. Compară acest lucru cu faptul, deloc stimabil, că
soliştii au fost înlocuiţi de cor. Mulţimea devenită personaj principal pare a fi o contradicţie în termeni, o
ciudăţenie ce nu prevesteşte nimic bun.
24
Ibidem, p. 82
25
Ibidem, p. 155.
26
Idola fori sau idolii cetăţii au fost teoretizaţi de către filosoful englez Francis Bacon, în lucrarea sa
intitulată Novum organum, apărută la 1620. alături de idolii cetăţii, Bacon mai identifică alţi trei idoli care
afectează cunoaşterea adevărată, introducând prejudecăţi şi iluzii acolo und ear trebui să fie cunoaştere
verificată prin metode ştiinţifice, inductive: idolii tribului (ţin de natura umană), ai peşterii (produşi de
educaţie defectuoasă) şi idolii teatrului (determinaţi de doctrinele filosofice anterioare şi nefaste. Idolii
cetăţii relevă neconcordanţa dintre limbaj sau mesajele comunicate şi realitatea de fapt sau viaţa reală.

29
inexorabil şi inalienabil a sa, de un eu irevocabil”27. Un tablou deloc măgulitor, o
radiografie a nimicului înzestrat cu instinct şi capabil ca, prin multiplicare, să devină o
forţă, un tăvălug, un braţ coordonat de o minte exterioară. De altfel, prezenţa tot mai
sâcâitoare a omului mediu peste tot unde se petrece un fapt public este asociată, după o
vorbă a lui Rathenau, cu „invazia verticală a barbarilor”28, ceea ce sugerează haos şi
vitalitate.
Omul-masă este un profitor. El se consideră în drept de a fructifica avantajele
capitalismului, mai ales o oarecare relaxare materială, dispariţia obsesiei legată de ce va
mânca a doua zi. Popoarele statelor aflate în plin proces de industrializare tocmai îşi
trăiau primul confort, din punct de vedere istoric, tihna de-a avea o autonomie
economică, dar şi talentul de-a consuma. Omul-masă, potrivit lui Jose Ortega y Gasset,
este exponentul acestei bucurii sociale, astfel încât profilul său psihologic se întemeiază
pe câteva trăsături: (1)viaţa este uşoară şi îmbelşugată, lipsită de orice limitare tragică; (2)
dominaţia omului-masă este un fapt de la sine înţeles, ba chiar o normalitate, atitudinile şi
comportamentele sale urmând a deveni model pentru o societate omogenizată la
standardele sale; (3) va interveni activ acolo unde punctul său de vedere mediocru poate
fi auzit29. Acest profil creionează o filosofie de viaţă la baza căreia stă dreptul omului-
masă de a fi activ şi decisiv la nivelul vieţii publice, de a se impune şi a profita de forţa
pe care i-o dă numărul şi vitalitatea. O forţă brută, aşadar, lipsită o cultură sau de o
tradiţie care să o motiveze şi să-i dea identitate.
Analiza laborioasă a omului-masă, a societăţii timpului său, abia ieşită din experienţa
primului război mondial, îl va conduce pe eseistul spaniol la o concluzie extrem de
critică, la depistarea carenţei societăţii de masă. Este vorba despre o chestiune dramatică,
prin consecinţe: „Europa a rămas fără morală. Nu pentru că omul-masă ar dispreţui o
morală învechită, în favoarea alteia, în formare, ci pentru că centrul regimului său vital
constă tocmai în aspiraţia de a trăi fără a se pleca în faţa vreunei morale” 30. Masificarea
înseamnă eterogenitate31. Ansamblul conglomerat de oameni se bucură de „calitatea” de a
fi nevertebrată valoric şi în afara oricărei normativităţi etice. În lipsa responsabilităţii

27
Jose Ortega y Gasset, op. cit., p. 15.
28
Ibidem, p. 79
29
Ibidem, p. 119.
30
Ibidem, p. 203.
31
Mihai Coman, op. cit., p. 19

30
asumate faţă de efectele în spaţiul public a acţiunilor întreprinse la comandă, corpusul
social suferă de un handicap de raţionalitate şi de incapacitatea de a-şi gestiona destinul:
„Omul-masă nu-şi înfige trainic picioarele în fermitatea de neclintit a destinului său;
dimpotrivă, el vegetează suspendat fictiv în spaţiu”32. Înstrăinat în raport cu fiinţa sa
generică, fără tradiţii, fără morală, omul-masă este la discreţia hazardului, incapabil să
facă faţă noului standard de calitate civică pe care tocmai a fost invitat să-l asume, anume
trecerea de la ipostaza de simplu individ, fără drepturi şi fără orizont politic, la aceea de
cetăţean. Stingher la început, elementul mulţimii masificate va deveni violent imediat ce
va îmbrăca uniforma ideologică. Ameţit de adierea amăgitoare a puterii, va deveni biet
purtător al poverilor utopice. Ziarul, care îi ţine loc de profesor şi confident, îi va
întredeschide ochii, punându-i sub priviri o lume nevrotică, plină de crime, călăi sau,
dimpotrivă, de profeţi şi zâne. Instrucţia sumară, alfabetizarea în condiţiile urgenţei şi
îndoctrinării, vor determina profilul echivoc şi reactiv al omului-masă, gata pentru
acţiune în haită.

Masificarea, astăzi

Mihai Coman susţine că experienţa traumatizantă a masificării, generatoare de

înstrăinare, însingurare şi înregimentare în batalioanele sub stindard ideologic şi
propagandistic nu mai este de actualitate. Lumea de astăzi are alte caracteristici:
„Societatea ,post-modernă’ s-a demasificat – în cadrul marilor aglomeraţii urbane au fost
reconstruite noi grupuri şi, implicit, noi criterii identitare (...); aceste reţele comunitare au
spart ,masa’ în numeroase tipuri de ,public’ şi au devenit sursa unor curente de opinie,
generatoare nu de mişcări iraţionale şi impredictibile, ci de acţiuni concertate
planificate”33. E adevărat, curentele asociative, organizaţiile civice sau sportive au reuşit
să fie o alternativă la masificare, la societatea de masă, atomizată şi amorfă, în care
indivizii să se bucure doar de libertatea aventurii în proximitatea propagandei şi
ideologiilor. Societatea post-modernă s-a re-vertebrat, dar numai parţial.

32
Jose Ortega y Gasset, op. cit., p 127.
33
Mihai Coman, op. cit., p. 19, 20.

31
 Rutele care duc înspre tradiţii au rămas complet obturate, însingurarea se
manifestă ca o formă de alienare a celor fără ideal, iar consumul de bunuri se face tot într-
o formă reificată34, omul fiind sau devenind un simplu obiect, actor într-o piesă în care
rolul său este dinainte distribuit, fără putinţă de alegere.
Cât priveşte mass-media, acestea încearcă să se insinueze ca o marfă ce face parte
din acelaşi tip de consum, adecvată mereu unui ins standardizat, inactiv, dispus mereu să
înghită mesajele ce i-au alterat demult pragul psihic de excitabilitate, graţie terapiei de
şoc la care îl supun editorii şi producătorii diverselor pachete cu sunete, imagini şi
cuvinte. Presa a fost un factor care a favorizat masificarea, prin faptul că a oferit mesaje
de comunicare în masă, elaborate simplist şi seducător, pentru a fi înţelese de toţi şi
pentru a constitui începutul unei influenţe care apoi se va accentua, luând forma
propagandei ideologice. Destructurarea masei este tot un efort pe care şi-l asumă, în bună
măsură, media, printr-o altfel de ofertă – mesaje cât mai personificate ori distribuite spre
grupuri-ţintă mici, cu profile profesionale, culturale şi afective specifice.

Concepte cheie: omul-masă, masificare, modernitate, ideologie, propagandă, societate

de masă, tradiţii

Cultura de masă

Conceptul de cultură

34
Formă a înstrăinării omului, prin faptul că obiectele şi fenomenele lumii materiale şi sociale ajung să
pună stăpânire pe viaţa, acţiunile, atitudinile şi comportamentele oamenilor. Din subiecţi ai vieţii, aceştia
devin obiecte manipulabile, manevrabile, la discreţia hazardului.

32
 Dualitatea creată de asocierea comunicării de masă cu societatea de masă, reclama
închiderea într-o triadă, prin apelul la un al treilea concept specific modernităţii – cultura
de masă. O primă aproximaţie, în tentativa de a defini cultura de masă, ne trimite spre
percepţia diseminării unor produse ale spiritului uman în direcţia comunităţilor extinse,
astfel încât aceste opere distribuite să fie consumate, eventual înţelese şi asumate
(integrate în coduri atitudinale, comportamentale şi de personalitate).
Înainte de a discuta pe larg despre cultura de masă, se impune să definit, într-o
manieră funcţională, pentru a ne servi drept reper, conceptul de cultură. Astfel prin
cultură vom înţelege un ansamblu de manifestări, procese şi produse ale spiritului, ale
raţionalităţii şi afectivităţii umane, cu mare incidenţă creativă, destinate uzului public sun
formă de produse numite opere. Termenul a cunoscut o extensie foarte mare, putând
înţelege prin cultură inclusiv cultura viermilor de mătase, să discutăm despre culturi de
viruşi sau de cultura mare, din agricultură. Oricum, sensul tare al conceptului ne trimite
spre un „obiect” creat ca urmare a unei investiţii de inteligenţă, ingeniozitate şi
originalitate, spre domenii ale artei, literaturii, filmului, muzicii – spre ceea ce înţelegem
prin operă: un artefact, o născocire sub zodie faustică, un bun spiritual destinat desfătării,
dar şi criticii, răsfăţului intelectual, dar şi analizei, plăcerii, dar deopotrivă şi înţelegerii
profunde şi, de multe ori, plurivoce. Produsul cultural nu se constituie într-o trebuinţă sub
forma mărfurilor ce ne asigură subzistenţa. Dimpotrivă, el este consumat selectiv, de
către cei ce au un imbold intelectual, o tentaţie spre o anumită operă. Satisfacţiile obţinute
în urma consumului de produse culturale sunt strict spirituale.

Tipologii culturale
O dihotomie se impune, terminologic, cel puţin – discernerea între cultura elitelor şi
cultura de masă. Mihai Coman distinge în spaţiul cultural modern mai multe forme de
„agregare” ale produselor spiritului35:
1. cultura de elită. Apanaj al celor instruiţi, ar cuprinde produsele culturale ale
profesioniştilor din sfera artelor şi literaturii, teatrului sau filmului. Aceste creaţii
sunt apoi analizate critic de specialişti ai discursului cultural elitar, pentru că, de

35
Mihai Coman, op. cit., p. 20, 21

33
 multe ori, publicul receptor nu reuşeşte să înţeleagă singur semnificaţiile profunde
ale „obiectului” cultural consumat ca text sau ca spectacol. Cele mai
reprezentative opere culte constituie un canon, adică un eşantion care determină
valoarea şi reprezentativitatea dintr-un domeniu cultural sau altul. Canonul se
obţine prin selecţia drastică a acelor opere care legitimează la nivel superlativ
valoarea, constituind apoi un criteriu normativ, aplicat altor opere care doresc o
validare riguroasă şi indiscutabilă;
2. cultura folclorică. Este specifică satului, folosind tradiţiile şi experienţele
atribuite şi subsumabile comunităţii, valorile şi normele unei existenţe simple, dar
autentice, al cărui grad de împărtăşire este unul comunitar;
3. cultura populară. Creată sau nu de către profesionişti ai culturii, această categorie
de produse ale spiritului se bucură de o largă receptare, chiar în pofida respingerii
lor critice de către specialişti. Aceste producţii culturale se bucură de succes
pentru că găsesc drumul cel mai simplu spre gustul „poporului”. Ele nu au nimic
de a face cu ceea ce se cheamă cultură artizanală sau tradiţională ţărănească, ci cu
faptul că produsele acestei culturi se bucură de consumatori diverşi şi numeroşi;
4. cultura de masă. Este produsă de către profesionişti, în instituţii specializate,
urmând a fi livrată, sub forma unor artefacte, spre consumul celor mulţi.
Caracteristicile acesteia ar fi: sunt produse pe principiul benzii rulante; sunt
puternic standardizate, tocmai pentru că sunt produse în serie; distanţă socială în
creştere între producătorii acestor bunuri şi consumatori; valorizarea acestor
produse nu se face prin criterii estetice (ca în cazul culturii de elite), ci prin
comensurarea profitului economic; caracterul simplificat al conţinutului
intelectual al acestor produse, în favoarea unor conţinuturi afective, de impact
emoţional;
5. existenţa unor subculturi sectoriale; religioase, profesionale, alternative, etnice.

Cultura clasică şi cultura de masă

Decăderea culturii de tip clasic este un fenomen ce s-a accelerat în secolul XIX, o
dată cu expansiunea aproape explozivă a jurnalismului specific presei scrise şi cu

34
declanşarea industriilor culturale. Modernitatea de tip capitalist şi-a impus, treptat,
regulile şi în domediile spiritului, obligând la schimbarea felului însuşi în care era
perceput faptul cultural, mentalitatea creatorilor, precum şi pe cea a consumatorilor. Dacă
prin cultură clasică înţelegem dominaţia absolută a cărţii ca document de studiu şi a
bibliotecii ca spaţiu cultural prin excelenţă, dar şi o viziune cu totul specială, prin care
omul de spirit este cărturarul sau înţeleptul, cultura de masă a operat o revoluţie,
acreditând revuistica şi publicaţiile ca instrumente predilecte, mai degrabă ale nevoii de-a
te informa, decât a aceleia de-a te cultiva.
Un întreg cod determinat de aplicaţiile spiritului şi raţiunii creatoare a fost abandonat,
în favoarea unui alt cod, adecvat vremurilor şi intereselor dictate atât de dezideratele
comunicării de masă (obsedată de standardizare şi rapiditatea distribuirii mesajului
elaborat cât mai simplu cu putinţă), cât şi de interesele societăţii de masă, în mod specific
ale omului masificat, exprem de interesat în a se orienta şi a se informa într-un mediu
social ostil, dinamic şi impredictibil. Ziarul, chioşcul cu publicaţii tot mai diverse şi mai
colorate, vor prelua sarcina de informare curentă şi sumară, pe care cultura clasică o
oferea în variantă non-actuală, dar profundă, vor adăuga alte ingrediente unui produs
cultural tot mai popular şi de impact. Ştirea va spulbera eseul, iar reportajul va arunca în
desuetudine romanul foileton, câtă vreme pungaşul din prima pagină a ziarului va deveni
un personaj mult mai gustat decât Raskolnikov sau chiar Jean Valjean, personaje celebre
ale literaturii. Viaţa cu mizerii, crime şi nenorociri – aşa cum o vor ilustra tot mai
convingător mass-media, îşi va lua treptat revanşa împotriva aristocratismelor culturilor
elitare. Din acest punct de vedere, cultura de masă este un succes al vulgului asupra
rafinamentului de salon, aşa cum poate fi el perceput din romanul În căutarea timpului
pierdut, a lui Marcel Proust. În spaţiul cultural modern, audienţa lui Jack Spintecătorul
este incomparabilă cu cea a lui Don Quijotte.
Este cultura de masă o pseudocultură? Sau, chiar mai grav, o modalitate de proliferare
a inculturii? Răspunsul la ambele întrebări este negativ. Cultura nu se poate reduce la
grupul subţire, la propriu şi la figurat, al elitelor, în primul rând al acelora umaniste.
Formele de manifestare şi de obiectivare ale spiritului creator sunt diverse, cu grade
diferite de complexitate. La fel cum poemul Joc secund, a lui Ion Barbu, nu epuizează
substanţa poetică, nu reduce plăcerea şi rafinamentul liric la ermetism, cultura elitelor nu

35
acaparează întregul spaţiu al gândului, nu înseamnă toată noosfera. Adecvarea spiritului
la realitate, a raţiunii la timpul trăit au dus la modificarea substanţială a însăşi codului
cultural. Acesta este, astăzi, mult diferit faţă de cel din debutul de veac XX, dar mai cu
seamă se modifică accelerat, cu privire la viitor.

Caracteristicile culturii de masă

Noul cod, specific culturii de masă, are o serie de caracteristici care îi dau
specificitatea şi modul de manifestare. Lumea modernă a consolidat aceste atribute, le-a
rafinat şi modificat în funcţie de reacţiile consumatorilor, în diverse perioade de timp.
Dintre acestea, cele mai importante sunt:
- randamentul. Suntem martorii unui timp în care viteza de reacţie şi durata cât mai
scurtă în care un lucru poate fi realizat constituie criterii de bază ale succesului. În
zona culturii, acest adevăr se păstrează. Banda rulantă acţionează, producând două
efecte: standardizarea şi rapiditatea. Înserierea produselor culturale a permis
răspândirea lor şi consumul pe arii geografice vaste, de către comunităţi dintre
cele mai diverse. Unicitatea nu mai este o virtute, ci a rămas o vanitate de
colecţionar. O bandă rulantă specială este specifică producerii unei ediţii de ziar,
câtă vreme avem de-a face cu un tip de activitate definit drept birocraţie
nerutinieră36. Totul pare a fi făcut în cea mai mare grabă, sub pecetea unei
urgenţe, ca şi când umanitatea s-ar fi plictisit, irevocabil, de ea însăşi;
- instituirea modei. Prin modă nu se înţelege doar fenomenul limitat la fashion, la
industria veşmintelor şi a designului vestimentar de top, ci la faptul că toate
produsele culturale de masă au o existenţă specifică efemeridei. Într-un răgaz
foarte scurt, un „obiect” este achiziţionat şi consumat, după care este abandonat,
tocmai pentru că nu mai satisface gustul posesorului, mereu atent să fie în acord
cu ceea ce este cool. Valoarea nu mai pare a fi atributul permanent al unei calităţi
a produsului, ci ea devine variabilă, depreciindu-se în raport cu durata. Fenomenul
ţine de un efect al consumismului, de faptul că producătorii produselor culturale
au tot interesul să accelereze absorbţia la nivelul pieţei de desfacere. O discuţie
36
În fiecare zi, într-o redacţie, se derulează aceleaşi activităţi, în mod formal, chiar dacă evenimentele
realităţii determină un conţinut diferit al publicaţiei.

36
 aplicată la caracterul suveran al modei este purtată de către Horia-Roman
Patapievici, în Omul recent. După ce Emil Cioran a spus că detestă civilizaţia
pentru că a discreditat lacrima37, Patapievici supune modernitatea unei critici a
fundamentelor şi manifestărilor sale culturale. Omul recent este ceea ce au ajuns,
după 80 de ani de rătăciri, acele „geamanduri în derivă” despre care vorbea
Ortega Y Gasset, în Omul revoltat, este omul-masă ajuns în post-modernitate.
Omul recent poate fi, la fel de bine, jurnalistul, cel care este angajatul unui trust
de presă, gata în fiecare zi să secrete, asemenea albinei, acea miere pe post de
lume gata editată, dichisită şi împachetată, pe gustul consumatorului din fotoliu.
Înfăţişarea acestui ipochimen nu trezeşte respectul sau simpatia. Iată cum îl vede
cel ce i-a dibuit identitatea: „Omul recent este omul care, oricât timp ar trece peste
el şi oricâtă vreme l-ar şlefui, tot rudimentar rămâne (...); acest tip uman nu se mai
poate sprijini pe existenţa vreunul suflet, nici al lui şi nici al lumii, el nu mai are
resursele de a întemeia nici tradiţii şi nici măcar datini” 38. El este asemenea lui
Gregor Samsa, personajul nefericit al lui Kafka, trezit într-o dimineaţă în ipostază
de gândac uriaş. Urmaşul insului masificat adoră moda, pentru că nu are nici o
consistenţă interioară, doar nenumărate deghizamente care îl fac să fie ceea ce are
un succes momentan, el însuşi fiind produs al modei, al acelor transformări ce
survin pentru că progresul este o fatalitate. Singurul principiu care este respectat
este acela că totul se schimbă, că nimic nu merită o atenţie dincolo de aspectul
psihologic al curiozităţii. O filosofie heracleitică39 hrăneşte acest mod de a exista,
mereu altfel, mereu pe valul excepţionalităţii de context. Media, mai ales
televiziunile, au îmbrăţişat principiul inconsistenţei de structură provocat de
mentalitatea modei şi l-au transformat în factor de audienţă. Totul are vocaţia
sezonului;
- impunerea divertismentului. Cultura de masă s-a pliat pe directivele industriilor
culturale, aşa cum au fost acestea teoretizate, iniţial, în 1947, de către Theodor
Adorno şi Max Horkheimer (făcând parte dintr-un curent de gândire cunoscut sub
sintagma Şcoala de la Frankfurt), în cartea Dialectica iluminismului, definind
37
Emil Cioran, Caiete I, Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 76.
38
H. –R. Patapievici, Omul recent, Humanitas, Bucureşti, 2001.
39
Heracleitic este cel mereu schimbător, după numele filosofului Heraclkit din Efes, cunoscut pentru
sintagma Panhta rei – totul curge.

37
 astfel procesul prin care, utilizându-se tehnici performante, operele culturale pot şi
produse şi reproduse la scară industrială, pentru a putea fi consumate în masă40.
Apariţia radioului, a televiziunii, dar mai cu seamă a cinematografului, pe de o
parte, diversificarea modalităţilor prin care muzica putea fi ascultată, după
imprimare, dar şi diversificarea tipurilor de spectacole aduce omul-masă în
ipostaza de a savura, de a se dedica divertismentului. Mass-media vor acorda
fenomenului atenţia cuvenită, asistând, constant, la promovarea divertismentului
ca producţie şi funcţie a jurnalismului. Lumea însăşi a ajuns să fie percepută
numai când şi cum a reuşit să se înfăţişeze ca un spectacol. Cultura de masă îşi
împlineşte astfel destinul. Desprinsă de cultura elitelor, pentru care are un dispreţ
tot mai suveran, şi-a găsit în frivolităţile modei şi divertismentului formele de
fiinţare exemplară. Totul are şarm, orice poate stârni un hohot de râs, din mai
nimic se poate născoci o plăcere;
- impactul economicului. Înainte de a avea o valoare, produsul cultural trebuie să se
vândă. De altfel, studiul pieţei, marketingul produselor culturale destinate maselor
au determinat o selecţie a „obiectelor” culturale în funcţie de capacitatea acestora
de-a fi pe placul unor „ţinte” (grupuri de indivizi predispuşi la un anume consum
cultural, în funcţie de vârstă, profil profesional, sex şi nivel de instrucţie). Spaţiul
public este invadat de kitsch, făcut posibil din cauza inculturii de masă. Un
exemplu al kitsch-ului aflat în rut este, în domeniul muzicii, maneaua. La fel,
producţiile tv se întrec în a propune, graţie unui rating uriaş, emisiuni în care
vulgaritatea, mitocănia şi violenţa formează reţete ale succesului. Tot ce se vinde
are prioritate, tot ce aduce bani intră în grila de programe, tot ce stârneşte sau
provoacă scandal este bun de subiect de ştire;
- marginalizarea socială şi periferizarea omului de cultură. Cultura de masă nu
este creată de către profesioniştii culturii. Aceştia s-au retras demult în „turnul de
fildeş” al spiritului elitar, într-un fel de refuz a ceea ce se petrece în spaţiul public
extins41. Operele lor au un circuit închis şi o recunoaştere limitată la specialiştii

40
P. Brooker vorbea despre industriile culturale ca despre „organizaţiile particulare şi de stat care au ca
obiectiv producţia, sponsorizarea, expunerea şi distribuţia de bunuri şi servicii culturale” – apud Mihai
Coman, op. cit, p. 78.
41
Unii au preferat, dimpotrivă, să facă acea concesie necesară pentru a reuşi să supravieţuiască, devenind şi
ei fabricanţii produselor la modă.

38
 artelor şi literaturii, la acei foarte puţini care impun canonul într-un gen cultural
sau altul. În rest, amatorismul face legea, talentaţii şi inspiraţii de moment, de cele
mai multe ori impostori42 recunoscuţi prin agresivitatea cu care doresc să se
impună, au oferte „culturale” adecvate consumatorilor fără educaţie estetică.
Incultura ce proliferează asigură o piaţă de desface mereu generoasă şi întreţine
astfel o modă (singura modă care rezistă mai multe sezoane!) a kitsch-ului
perpetuu. Creatorul autentic, discret şi ruşinat, nu are altceva de făcut decât să
intre în „şomaj tehnic”, să refuze contaminarea cu ceea ce detestă în premise.
Invalidarea culturii profesioniste în lumea de astăzi este un indiciu că
modernitatea şi-a atins plafonul de standarde. Legitimarea pseudoculturii este
argumentul suprem al superiorităţii cifrei statistice în faţa singularităţii spiritului
faustic şi intolerant la mediocritate.
Spectacolul şi divertismentul sunt reginele neîncoronate ale tridentului ce defineşte
cel mai elocvent modernitatea: comunicarea de masă – societatea de masă – cultura
de masă. Omul masificat, conglomeratul în care individul se manifestă ca un ins fără
rădăcini, dar cu aspiraţii tulburi, este cetăţeanul de succes al zilei. Consumator
frenetic al mass-media, el nu este decât produsul de concepţie al acestora.

Concepte cheie: cultură, cultură clasică, cultura elitelor, cultură populară, kitsch

Triada mass-media

De la comunicare interpersonală la cyberspace

42
Un singur exemplu de impostor notoriu – Pavel Coruţ.

39
 Tot mai mult, comunicarea de masă, ca proces, este identificat cu fenomenul
mass-media, adică este asimilat practicilor prin care, într-o formă instituţională, prin
intermediul unor „organizaţii formale, care implică mari cheltuieli” 43 se produc (pe baza
unei precise diviziuni a muncii) şi se difuzează pe scară largă, folosind suporturi diferite,
mesaje destinate consumului personal din partea unor comunităţi şi mulţimi mari de
indivizi. În acest fel, comunicarea se defineşte prin complexitate şi flux.
Instituţionalizarea comunicării, la polul în care mesajele sunt fabricate şi difuzate,
permite utilizarea unor tehnologii de ultimă oră, combinarea „industriilor mass-media cu
industriile calculatoarelor şi cu sistemele de telecomunicaţii, pentru realizarea unei noi
galaxii de comunicare”44. Acest mecanism al „convergenţei”, aşa cum este el definit de
Nicholas Negroponte, a permis apariţia unor modalităţi noi de comunicare, lărgind foarte
mult sfera media, înspre sistemele „on-line”, jocuri electronice, teletext, imagini şi
spectacole holografice, televiziunea şi presa scrisă digitale, magistralele informaţionale şi
realităţile virtuale45.
Caracteristicile acestor sisteme induc ideea de mass-media, câtă vreme utilizarea lor
atrage audienţe extrem de mari, dezvoltă viteze mari de transmisie a mesajelor, au
aceleaşi modalităţi de finanţare ca şi instituţiile media clasice, dar au şi atribute care le
apropie de comunicarea interpersonală, dar mediată electronic (fără ca indivizii ce
comunică între ei să se afle în acelaşi loc sau să-şi cunoască identităţile; de exemplu –
serviciul messenger). Această apropiere între cele două forme de comunicare – de masă şi
interpersonală – indică tocmai progresul remarcabil pe care tehnologiile informatice l-au
adus în sfera actului comunicaţional. Bariere ce păreau de netrecut cad în cyberspace. De
altfel, tabloul noilor media este unul cât se poate de interesant, în primul rând datorită
interferenţei factorilor de definiţie46:
- convergenţa mediilor – obligă profesionistul media să stăpânească tehnici din
sfera presei scrise, radio, televiziune, blog etc.;

43
C. Wright, Functional Analysis and Mass Communication, în Lewis Anthony Dexter, David M. White
(ed), Society ans Mass Communication, Macmillian, New York, 1964, - apud. Mihai Coman, op. cit. p. 22.
44
Mihai Coman, op. cit., p. 23.
45
Ibidem, p. 26.
46
Idem.

40
 - hypermedia – posibilitatea de a naviga de la un link la altul, într-o „călătorie” care
se afundă în mesaje aflate pe o spirală infinită; practic, acest joc sau drum te
aruncă mereu în noi orizonturi şi niveluri de mesaje
- interactivitatea – capătul până acuma „mut”, inactiv, al gestului comunicaţional
se „trezeşte”, intervine în mesajul difuzorului, fie pe calea oferită de forumurile de
dezbatere, fie generând texte, pe blogurile unor persoane;
- fragmentarea şi personalizarea mesajelor – „textul” producătorului de mesaje
poate fi difuzat diferit, în funcţie de ţintă şi de particularităţile acestuia. Astfel,
acelaşi comunicator va edita mesaje diferenţiate, pornind de la aceeaşi temă
iniţială.

Scheme ale comunicării de tip mass-media

Mentalitatea de a comunica şi-a modificat, de asemenea, „paradigma”. Mass-media

experimentează formule mereu noi, care coabitează cu acelea deja clasicizate, într-o
tentativă de a spori, pe de o parte, atractivitatea în chiar actul comunicării (posibilitatea
mereu încercată de a-l transforma în spectacol, în divertisment foarte captivant)), iar pe
de alta, încercarea de a obţine randament dintr-o activitate circumscrisă tot mai mult
sferei comerciale, a activităţilor economice bazate pe un profit antecalculat.
În esenţa sa, însă, procesul comunicării de masă, aproape identificat cu mass-media,
are aceleaşi fundamente sau date de pornire. Modalităţile se pot diversifica, dar temeiurile
rămân aceleaşi.
Din acest punct de vedere, o analiză a mass-media nu poate face abstracţie de
modelul clasic. Unul dintre cele mai des citate şi discutate este acela propus de H.
Westley şi M. S. MacLean. Schema acestora, construită în trei puncte nodale, indică atât
mecanismul intim al comunicării, cât şi complexitatea lui47.

47
Denis McQuail, op. cit., p. 176.

41
Modelul Westley & MacLean

A – „susţinătorul”
B – un membru al publicului sau audienţei
C – organizaţia mass-media şi agenţii săi care controlează canalul de difuzare a mesajelor
X – orice eveniment sau fapt din sfera A, B sau C şi care devine obiectul-sursă al
comunicării
F – feedback sau funcţia de răspuns după ce mesajul şi-a făcut efectul

Fenomenul de sublimare

O analiză făcută pe acest model de comunicare specific mass-media surprinde,

într-o primă ipostază un dublu fenomen de sublimare. Mesajul x’, care se obţine de către
organizaţia media, în urma unui prim mesaj al „susţinătorului” (în cadrul formal al unei

42
conferinţe de presă sau într-o altă modalitate formală sau informală – eventual prin
contactarea unor surse din sfera lui A, de către un agent de comunicare din C) a suferit
deja o primă „editare”, astfel încât textul rezultat diferă mai mult sau mai puţin de modul
în care evenimentul s-a petrecut. Totdeauna „susţinătorul” va face public un anume
mesaj, care să-i fie favorabil, să escamoteze aspectele care nu convin şi care ar putea
aţâţa interesul agentului de comunicare. Spre exemplu, într-o conferinţă de presă
convocată la Primărie, având ca temă o rectificare de buget negativă propusă Consiliului
Local, pentru fondurile alocate protecţiei sociale, susţinătorul întâlnirii cu media va căuta
explicaţiile cele mai plauzibile, astfel încât gestul executivului să fie perfect motivat, ba,
mai mult, să vizeze interesul public. Acest mesaj (x’) se poate, aşadar, abate de la
adevărul faptelor, aşa cum este dorit de media, poate conţine erori de informaţie sau chiar
minciuni (semnificaţii strecurate cu intenţie, în scopul de a induce în eroare dintr-un
interes ascuns).
Interpunerea unui „susţinător” între eveniment şi organizaţia comunicatorilor în
masă poate facilita, pe de o parte accesul la informaţie, dar pe de altă parte, riscă să
distorsioneze chiar informaşia, fapt care va perturba grav gestul comunicaţional. Acesta
este motivul pentru care C va privi mereu cu reţinere „comunicatele” sosite din A,
încercând să verifice fiecare informaţie în parte şi să facă, la rându-i, o selecţie a
mesajelor. Astfel se petrece al doilea moment al sublimării, în urma căruia se obţine
mesajul x’’. Acesta poate avea sau nu conţinuturi ale mesajului x’, poate fi identic, dar şi
perfect contradictoriu cu acesta. De altfel, rolul lui C este acela de a fi un gatekeeper,
adică un „paznic al barierei” – să trieze mesajele şi să le stopeze pe cele care nu prezintă
interes public sau conţin informaţii care trebuie verificate din alte surse. Profesionalismul
instituţiei de comunicare în masă se verifică tocmai în capacitatea de a depista şi de a
înregistra mesajele cu problemă, pe baza identificării interesului pe care A l-ar putea
avea, astfel încât informaţia să ajungă în sfera lui B, adică a consumatorilor, într-un
conţinut convenabil lui, dar neadecvat în raport cu realitatea de fapt. De asemenea,
extrem de importantă este şi sublimarea de gradul doi, prin care se obţine mesajul secund,
din perspectiva în care editorii intervin în conţinutul mesajului, astfel încât să-l adecveze,
pe de o parte realităţii, iar pe de altă parte interesului propriu – acela de a fi un mesaj
percutant, pe care consumatorul să-l bage în seamă şi chiar să producă efecte.

43
 Un caz aparte este acela în care evenimentul nu este unul anunţat, iar responsabilii
„canalului de transmisie” trimit jurnaliştii chiar la faţa locului, acolo unde evenimentul s-
a petrecut. În acest caz, factorii de distorsiune scad, dar nu dispar, astfel încât mesajul nu
este automat unul aflat sub pecetea adevărului. În cazul unui grav accident rutier, de
exemplu, soldat cu victime, jurnalistul poate rata mesajul către audienţă dacă nu este
capabil să înregistreze corect datele realităţii, să observe şi să constate singur care sunt
elementele care definesc subiectul ştirii. Pe de altă parte, chiar la faţa locului fiind,
agentul de comunicare va apela, tocmai pentru că nu este un specialist în domeniu, la
declaraţiile unor oficiali (medici, poliţişti, procurori, experţi în circulaţie etc.) şi martori
oculari. Mesajul obţinut va ţine cont de aceste relatări, chiar dacă jurnalistul nu este în
măsură saă califice veridicitatea lor (niciodată jurnalistul nu va reuşi să identifice sau să
intuiască interesele care pot fi specifice unui caz relatat decât printr-o minuţioasă
documentare şi investigare prealabilă consumării faptului).
După cele două momente ale sublimării (editării), mesajul care ajunge la
consumator poate fi unul contrafăcut. De altfel, Denis McQuail indică acest pericol:
„Modelul implică totuşi în mod clar o activitate de selectare şi editare ca o componentă
esenţială în procesul comunicării de masă şi aceasta o diferenţiază de cele mai multe
forme de comunicare în mare contactul nu este imediat”48. Totdeauna va exista o anumită
marjă în care mesajul să se abată de la ceea ce am putea numi standardul optim al
comunicării, stabilit în raport cu faptele realităţii nemijlocite. Nici în comunicarea de
masă nu se poate atinge adevărul în sine, ca o corespondenţă perfectă între realitate şi
relatarea despre realitate.

Virtuţile şi servituţile transmisiunilor live

O modalitate tot mai des întâlnită de a evita orice distorsiune intervenită prin
momentele de sublimare este aceea a transmisiunilor în direct, posibile prin media
audiovizuale. În acest caz, C îndeplineşte doar rolul de canal de transmisie, iar A devine
48
Ibidem, p. 177, 178.

44
comunicator direct pentru un B care nu mai are şansa de-a consuma mesajul după ce
acesta a fost în prealabil pregătit de către specialişti. Gradul de verosimilitate al mesajului
nu creşte, din păcate. Dimpotrivă, absenţa „termenului mediu”, a comunicatorului
profesionist, care nu mai poate îndeplini funcţia de gate-keeper, îi permite
comunicatorului primar să-şi dezvolte mesajul aşa cum crede de cuviinţă şi să transmită
numai şi numai ceea ce îi convine, fără a fi tulburat sau corijat imediat. Practica tot mai
des întâlnită a televiziunilor este aceea de a folosi carele de transmisie prin satelit, zilnic,
la cele mai importante evenimente anunţate, de regulă, din sfera politică sau a
întâmplărilor conflictuale (sociale, în care sunt implicate personalităţi publice, sportive
etc.). Interesul este sporit, tocmai pentru că audienţa are impresia că este martora directă
şi nemijlocită a evenimentului relatat în timp real, fără momente de sublimare. Reporterul
are menirea doar de a veghea, eventual intervenţia sa limitându-se la un stand up, prin
care anunţă începutul şi finalul transmisiunii. Prin astfel de procedee, mass-media îşi
exibă doar capacităţile tehnice spectaculoase, dar abdică de la funcţia de informare şi
interpreatre (mai ales), în favoarea celei de simplu transmiţător de mesaje. Intervenţia sa
ulterioară, prin comentarii ale experţilor, nu poate fi o revenire eficientă, care să „editeze”
post-factum mesajul deja transmis în direct. Se ştie că un mesaj gata transmis şi
recepţionat, mai ales dacă are impact public, nu mai poate fi „recuzat” – efectele la public
sunt deja produse, iar comunicatorul îşi pierde din credibilitate în momentul în care
recunoaşte că a greşit în ipostaza iniţială.
Privit ca proces triangular, fenomenul mass-media are, simetric, trei abordări
diferite - din perspectivă mass-media este vorba de un continuu proces de selectare a
comunicatorilor primari şi a mesajelor acestora, astfel încât propriul mesaj elaborat să
ajungă şi să aibe efecte la consumatori; din perspectiva „susţinătorilor” interesul este
acela de a junge la canalul de comunicare adecvat, astfel încât mesajul pe gustul lor să
poată fi receptat de audienţă; din perspectiva consumatorilor, a publicului, intenţia este
aceea de a obţine utilitatea de care au nevoie în nevoia zilnică de a se adecva profitabil la
realitatea cât mai bine „scanată”49.
Modelul Werstley&MacLean reprezintă doar o secvenţă ruptă dintr-un flux
multidimensional. În fiecare clipă, avem de-a face cu o mulţime de „susţinători” (A) sau

49
Ibidem, 178, 179.

45
de surse care emit informaţii către mai mulţi comunicatori sau organizaţii de comunicare
în masă (redacţii) (C), astfel încât B este supus unui tir neîntrerupt. Acelaşi tir poate
afecta activitatea din C, capacitatea de a selecta mesajele fiind o caracteristică sine qua
non a unei topos media performant. Imaginea sau sugestia unui turn Babel, în condiţiile
societăţii moderne, supertehnologizate, nu este una departe de adevăr, pe fundalul luptei
pentru exclusivitate şi a proceselor de editare care fac concesii mari senzaţionalismului.
Capcanele în comunicarea de masă sunt pretutindeni, iar consumatorii, publicul receptor,
ar trebui reciclat la un curs intensiv (pur imaginar!) de cum se poate trăi bine informat,
prin refuzul strategic al înghiţirii mesajelor de flux. Cel mai grav pericol pentru individ
este acela ca, o dată trecut cu brio prin experienţa masificării (traumele şi sechelele n-au
dispărut încă!) să cadă pradă serviciului pe care media îl fac „dezinteresat” – să admită şi
să asume totul, instant, asemenea unui aliment semifabricat şi vidat, în detrimentul
experienţei şi gândurilor proprii.

Concepte cheie: hypermedia, convergenţă media, sublimare, paznic al barierei

(gatekeeper), organizaţie mass-media, public, audienţă, canal

Comunicatorul

46
 Comunicatorul este primul element al triadei mass-media, cel responsabil cu
producţia (documentare, redactare, editare) pachetelor cu mesaje, dedicate consumului
public. Dacă ne situăm la nivelul general al comunicării, atunci fiecare om de pe planetă
este un comunicator, de când se naşte şi până moare, în contexte dintre cele mai diverse şi
la niveluri diferite în privinţa capacităţii de a elabora mesaje sau de a înţelege mesajele
recepţionate. În ceea ce priveşte, însă, comunicarea de masă, problema comunicatorului
se restrânge, se aplică la o profesiune şi se insitutuţionalizează.

Roluri ale comunicatorului

Comunicatorii din mass-media tind să monopolizeze sfera comunicării masificate.

Rolul lor este acela de a transforma lumea în mesaj. Prin „lume” se poate înţelege aici
suma evenimentelor care atrag atenţia, a acelor fapte, întâmplări, procese ce trebuiesc
cunoscute pentru că au semnificaţie publică. Ce este un eveniment? La nivelul
comunicării de masă, evenimentul se referă la o realitate ce iese cu pregnanţă din şirul
monoton, repetitiv sau normal al existenţie cotidiene. Protagoniştii unui fapt cu rezonanţă
pot fi personalităţi cunoscute (ceea ce măreşte şi mai mult gradul de interes) sau oameni
obişnuiţi, pe care soarta sau anumite motivaţii i-au plasat în situaţii prin care devin
„vedetele” unui fapt ce apucă să suscite ineresul de cunoaştere a consumatorilor de
mesaje media. Indivizii care compun societatea au diverse preocupări şi îndeletniciri,
astfel încât a apărut necesitatea ca de aceste lucruri care ies din normalul zilei, şi care
trebuiesc făcute cunoscute prin comunicare, să se ocupe oameni specializaţi în tehnica
stabilirii faptului care are statutul de eveniment - observarea lui, verificarea temeinică a
surselor care asigură informaţii, redactarea unui text despre acel eveniment,
transformarea acelui text în mesaj, prin colaborarea unor colegi de breaslă care s-au
ultraspecializat în componente ale muncii jurnalistice (astăzi, nomenclatorul meseriei de
jurnalist conţine specializări dintre cele mai diverse: cameraman, editor imagine, editori
sunet, producător de ştiri, specialist în informatică, tehnicieni de platou, specialişti în
telecomunicaţii prin satelit etc. Acest fapt indică o tehnicizare a profesiunii, mai ales în
domeniul audiovizual). Comunicatorul este, într-un fel, cel ce stă de veghe, un fel de

47
„planton” care trebuie să reacţioneze atunci când în spaţiul real se petrec anumite
„perturbaţii” de la normal, mici „cutremure” în privinţa a ceea ce trece drept firesc şi
admisibil. El are, aşadar, atributul unui mesager, caracterizat prin vigilenţă continuă şi
aptitudini de a face o relatare.
Comunicatorul este asemenea lui Hermes, din mitologia greacă. Printre altele,
acesta era mesagerul zeilor, întruchiparea iscusinţei şi a şireteniei, posesorul caduceului, a
pălăriei cu borurile late şi a sandalelor din aur cu aripi50. Hermes era cel ce le tălmăcea
oamenilor de rând vorbele, poruncile şi îndemnurile zeilor din Olimp, într-un efort
permanent de a fi „termenul mediu” într-o relaţie de decodificare a mesajelor şi de
recompunere permanentă a lor. Avea şi alte calităţi51, chiar dacă era socotit un zeu de
rang inferior, printre care şi pe aceea, oarecum stranie, dar plină de sugestii, de a îndrepta
spre oameni visele premonitorii ale lui Zeus (în plus, era paznicul sacru al drumurilor şi
porţilor de acces – gatekeeper?!). Un Hermes modern este jurnalistul, aflat şi el în
interfaţa care trebuie să asigure fluxul de informaţii dinspre sfera decizională, a puterii
politice şi administrative, înspre mase, dar şi să se preocupe de feedback-ul acestui
proces.

Comunicatorul şi activitatea instituţionalizată

Activitatea într-o instituţie a comunicatorilor nu prea lasă loc pentru inprovizaţie,

algoritmul muncii fiind foarte strict standardizat, astel încât produsul obţinut – pachetul
cu mesaje – să necesite cel mai scurt timp cu putinţă şi, în al doilea rând, dar la fel de
important, să fie elaborat în limbajul cel mai accesibil. Mihai Coman surprinde exact
aceast „ritual” al actului comunicaţional, afirmând că „mesajele sunt produse de echipe
de oameni specializaţi în căutarea şi procesarea informaţiei, pe de o parte, şi conceperea
şi fabricarea divertismentului, pe de altă parte; aceşti specialişti lucrează în structuri
organizaţionale complexe, bazate pe o diviziune accentuată a muncii, pe ierarhii clare, pe

50
x x x , Dicţionar enciclopedic, vol. III, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1999, p. 66.
51
Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1989, p.
222.

48
norme şi proceduri de lucru standardizate”52. Munca de tip birocratic poate afecta
calitatea procesului de realizare a mesajului, un standard foarte ridicat delegitimând
entuziasmul jurnaliştilor, tentativele de ieşire din şablon, căutarea acelei originalităţi care
să salveze substanţa unui mesaj, să-i confere acel ceva care să-l facă dorit şi apreciat.
Acum, ziaristul şi-a pierdut alura boemă, aerul excentric, nonconformismul şi apetitul
pentru o anume agresivitate faţă de cutume, îmbrăţişând stereotipiile funcţionăreşti, cu tot
adaosul de plictis şi banalitate inerent. Munca în echipă, preocuparea de a respecta
termenul de predare al „materialului”, nevoia de a nu ieşi din „stilistica” impusă de
specificul instituţiei de comunicare îl determină pe comunicator să se conformeze tot mai
mult, să devină un model al căii de mijloc.
În acest decor, în care fiecare zi pare a semăna cu cele ce au trecut, dar şi cu cele ce
vor veni, redacţiile sunt ameninţate de pericole. Două sunt aproape permanente,
constituind neajunsuri ce afectează produsul comunicaţional53:
- înfundarea sitei care cerne în fluxul permanent de informaţii, astfel încât
evenimente care să merite un loc privilegiat în sumarul ediţiei să fie ignorate.
Acest neajuns care ţine de calitatea de gatekeeper a jurnalistului poate
compromite obţinerea imaginii optime a realităţii obiective, dar poate, de
asemenea, prejudicia instituţia, câtă vreme instituţiile concurente vor avea o ofertă
mult mai tentantă, aplicată în mod spectaculos pe întâmplările bine evidenţiate.
Soluţia pentru acest inconvenient care apare ca un factor extern, la nivelul
contactului dintre mediul comunicaţional exterior şi mecanismul funcţionăresc al
comunităţii de comunicare în masă, este o bună repartiţie a sarcinilor în cadrul
colectivului redacţional;
- comportamentul prea liber al specialiştilor angrenaţi în confecţionarea mesajului,
neglijarea algoritmilor de muncă, căutarea unor soluţii originale acolo unde s-ar
impune aplicarea seacă a standardului poate duce la compromiterea mesajului prin
depăşirea termenului de realizare (a dead-line-ului). În acest caz, viciul intervenit
este acela al nesocotirii virtuţilor activităţii de tip birocratic, care asigură eficienţa
sau randamentul realizat pe baza raţionalizării muncii.

52
Mihai Coman, op. cit., p. 27
53
Ibidem, p. 263.

49
 Mesajele şi „banda rulantă”

Spectrul birocratic nu este unul care să provoace doar neajunsuri. Dimpotrivă,

standardizarea, rolul decizional al experţilor, ierarhiile şi ariile de competenţă delimitate
strict, algoritmizarea procesului productiv sau eliminarea improvizaţiei în favoarea
procedurilor verificate sunt tot atâtea beneficii care îşi fac simţită prezenţa şi în cazul
instituţiilor de comunicare. Totuşi, efectul de „bandă rulantă” poate anestezia complet sau
parţial apetitul jurnalistului pentru căutarea acelui fapt care să dea personalitate zilei şi
interes ediţiei de ziar sau a jurnalului de ştiri. Denis McQuail insistă asupra acestui clivaj
dintre spontaneitate şi rutină: „se cere subliniată marea presiune sub care se află
comunicatorii din mass-media pentru a ţine sub control ,realitatea’ despre care relatează
publicului(...). Limita ficţiunii este rar atinsă, dar redactorii de ştiri probabil invidiază
uneori puterea pe care scriitorii de ficţiune o au asupra materialului lor”54. Într-adevăr,
obligativitatea de a fi doar servantul credincios al faptelor poate fi şi frustrantă, nu doar
monotonă.

Atitudini şi comportamente ale comunicatorilor

Oricât s-ar strădui să fie neutral în raport cu informaţiile pe care le utilizează pentru a
construi mesajul destinat consumului public, comunicatorul, în mod special jurnalistul,
are anumite atitudini care îi motivează comportamentele. Aceste comportamnete nu sunt
nici reci, nici inocente în raport cu publicul sau cu ceilalţi comunicatori. Un studiu
efectuat asupra lucrătorilor de la BBC55 cu privire la atitudinea lor faţă de public (un
client se aşteaptă din partea celui care îi face un serviciu plătit să îi satisfacă aşteptările,
să-l mulţumească, după principiul vulgar „clientul nostru – stăpânul nostru!”, ceea ce
poate fi frustrant pentru cel care prestează serviciul) a avut concluzii interesante. Astfel,
jurnaliştii s-au diferenţiat, ca atitudine, în trei categorii56:
54
Denis McQuail, op. cit., p. 192.
55
Studiul a fost efectuat de către Burns, în anul 1969.
56
Denis McQuail, op. cit., p. 183.

50
 a. atitudinea „responsabilă” sau „platonică”, în acord cu standardele instituţionale,
cu raţiunea profesională şi tradiţiile breslei. În acest caz, jurnalistul nu este
influenţat de aşteptările publicului, ci îşi face meseria aşa cum ştie mai bine, pe
deplin încrezător în misiunea sa şi în prestigiul instituţiei pe care o reprezintă. El
decide ceea ce este bine şi util de a fi comunicat, astfel încât acestea să fie bune şi
utile şi pentru consumatori. Avem de-a face cu o personalitate puternică, stăpână
şi conştientă de calităţile sale şi de rolul pe care îl are de îndeplinit în calitate de
jurnalist;
b. atitudinea „pragmatică”, în acord cu care jurnalistul va redacta mesajul având
permanent în minte ceea ce crede el că ar vrea publicul să primească. Mesajul va
fi conceput în raport cu aceste expectaţii, cu profilul statistic al publicului.
Recunoaştera va consta tocmai în mulţumirea pe care mesajul o va provoca din
partea celui pentru care s-a făcut toată munca. Personalitatea acestui ziarist va fi
una îndemnată spre obedienţă şi validarea muncii sale de către cei care se folosesc
de munca sa;
c. atitudinea „profesională”, dictată de reacţia breslei. În acest al treilea caz,
jurnalistul se va orienta după „aplauzele” venite din partea confraţilor, ca o
recunoaştere a valorii sale în funcţie de standardele calitative ale produsului
realizat. Criteriul abordat este exclusiv unul al meritului izvorât din meşteşug, din
capacitatea de a satisface normele şi principiile formale ale profesiunii. Atât
publicul, cât şi board-ul instituţiei media vor fi ignorate. În acest caz, avem de-a
face cu o personalitate tentată spre narcisism.
Comunicatorul nu este o maşină de produs mesaje. El are interese proprii, scopuri
care depăşesc cu mult pura activitate comunicaţională. De multe ori, comunicatorul
speculează poziţia sa privilegiată în raport cu anumite sfere ale puterii şi îşi formulează
pretenţii privind posibilele venituri materiale pe care le-ar putea obţine. De aceea,
produsele realizate pot avea ţinte „colaterale”: „adesea comunicatorii din mass-media nu
au drept scop explicit comunicarea, iar atunci când o au, nu comunică în mod necesar în
primul rând cu ceea ce se înţelege de obicei prin auditoriu, ci cu categorii foarte speciale,
alcătuite din patroni, alţi jurnalişti, potenţiali agenţi publicitari sau membri ai altor

51
instituţii”57. Problemele cele mai grave intervin atunci când comunicatorii au interese
aflate în divergenţă cu politicile redacţionale ale instituţiei în care activează, fiind puşi să
acţioneze astfel încât să provoace disfuncţii, blocaje sau să inducă mesaje contradictorii
(este vorba despre aşa-numitele cârtiţe).
Performanţele pe care un comunicator le obţine nu obligă automat şi la o vizibilitate
publică. De cele mai multe ori, marii profesionişti sunt anonimii care muncesc în
„catacombe”, în culisele şi în departamentele tehnice şi de producţie. Rolul de vedetă nu
are foarte multe în comun cu truda şi vocaţia comunicării, cât cu performanţa de a fi
expresiv sub raport fizic sau al „rolului” pe care eşti pus să-l joci. Este cazul crainicilor,
animatorilor şi realizatorilor de programe tv, mai ales, cei care se bucură de prestigiu
social şi de statutul vedetei, lăsând în umbră pe cei care realizează condiţiile sau mediul
în care vedeta să strălucească. Din acest punct de vedere, jurnalismul este nemilos,
împărţind rolurile nu neapărat după onestitatea, calitatea şi devotamentul celui implicat în
complexul proces al comunicării, din care o parte are toate atributele actoriei şi mai nimic
din arta şi ştiinţa comunicării de masă.

Atribute ale comunicatorului

Privit în toată aura lui de ins indispensabil vremurilor sale, comunicatorul are mai
multe atribute care îi dau un statut şi îi conferă un rol proeminent în contemporaneitate.
Cele mai importante dintre acestea sunt:
1. devotament sau fidelitate faţă de faptele realităţii. Ca un adevărat Hermes post-
modern, jurnalistul rămâne principalul salahor al acestui travaliu cu accente
ritualice (se repetă, neobosit, zi după zi, în mod continuu, fără sincope) prin care
inventariază tot ceea ce ar putea fi oglinda reprezentativă a lumii, într-un segment
de realitate şi într-o secvenţă de timp. Mesajele pe care le produce ţin locul
evenimentelor, în cazul consumatorilor aflaţi departe, aşa încât relatarea trebuie să
fie realizată în orizontul actualităţii imediate, prin obţinerea efectului de impact.
Intenţia de a falsifica (prin exagerare), uneori, cu scopul de a spori indicele de

57
Ibidem, p. 185.

52
 senzaţional constituie o racilă. Nici un cod deontologic şi nici o conştiinţă
hipercorectă nu vor reuşi să o anihileze complet;
2. profesionalismul. În acest domeniu, al comunicării de masă, provocările sunt tot
mai mari şi continue. Competiţia acerbă obligă la găsirea soluţiilor astfel încât să
fii de cele mai multe ori primul, de a avea sursele cele mai bune, mesajul trimis
spre consumator să fie realizat în condiţii de timp minimale, iar efectele obţinute
să motiveze şi să stimuleze efortul jurnalistului. De asemenea, apariţia unor
profile tot mai tehnice în cadrul profesiunii de comunicator în masă obligă la o
adecvare, la învăţarea din mers a ceea ce a survenit ca noutate. Reporterul
stăpâneşte acum şi deprinderi de fotoreporter sau de cameraman, la fel cum
trebuie să fie familiarizat cu tehnicile specifice tehnoredactării computerizate sau
accesului la cyberspace. Astăzi, comunicatorul este un expert policalificat;
3. activitatea în echipă. Redacţiile sunt spaţii media în care activităţile au un
caracter legat, produsul unuia devenind materie primă pentru un alt specialist,
astfel încât se pot activa foarte multe „noduri” până când produsul finit să poată fi
difuzat. E adevărat, pe de altă parte, că uneori activitatea în echipă nu este
distribuită uniform, unii având privilefiul de-a se bucura de eforturile celorlalţi
(este cazul vedetei, care „parazitează” munca performantă, dar anonimă a
echipei);
4. credibilitatea. Un produs media necredibil este un rebut, indiferent de cantitatea
de muncă pe care o depozitează, de intenţiile sau aşteptările comunicatorilor sau
de bunele lor intenţii. Notorietatea nu este tot una cu credibilitatea, de multe ori
prea multă vizibilitate fiind un factor de expunere negativ, ducând la deprecierea
credibilităţii. Lumea media este, oricum, în mod prealabil suspectată de
frivolitate, ceea ce constituie un factor agravant. Capacitatea de a păstra sau spori
credibilitatea constituie o strategie de imagine pentru fiecare instituţie sau
organizaţie de comunicare în masă.

Capacitatea umanităţii de a înţelege lucrurile de la sine, imediat ce se petrec, este

strict limitată. Dimpotrivă, posibitatea sau probabilitatea de a le înţelege eronat, în funcţie
de zvonuri şi prejudecăţi este mereu prezentă şi activă, uneori seducătoare. Rolul

53
comunicatorului va spori, câtă vreme nevoia de comunicare este în expansiune, chiar
dacă bombardamentul cu mesaje a devenit nu doar sâcâitor, ci contraproductiv. Vedete
sau simpli anonimi, jurnaliştii au de suplinit rolul lui Hermes, câtă vreme legendarul
Olimp s-a metamorfozat în cancelarie politică, primărie, sediu de partid sau locul în care
se petrec catastrofe, iar poporul şi-a cultivat pâna la stadiul de capriciu plăcerea de a şti,
fără ca neapărat să şi înţeleagă.

Concepte cheie: comunicator, birocraţie, mesaj, instituţie mass-media, redacţie, banda

rulantă, standardizare

Canalul în comunicarea de masă

54
 Mijlocul de comunicare este cel de al doilea element al triadei mass-media. El se
referă la un „ansamblu de tehnologii controlate de numeroase instituţii specializate” şi
„permite ameliorarea calităţii comunicării, creşterea ariei de difuzare şi a vitezei cu care
circulă mesajele respective”58. Intrat în discuţiile despre teoriile de comunicare sub
denumirea de canal de transmisie a mesajului, mijlocul prin care gestul comunicaţional
ajunge de la emiţător la receptor a cunoscut o perfecţionare continuă, astfel încât astăzi,
canalul constituie o problemă centrală, un factor de competiţie între organizaţiile
producătoare ale fluxurilor cu mesaje.

Mesajul şi suportul

Comunicarea interpersonală nu presupunea intercalarea unui dispozitiv între cei

doi subiecţi aflaţi într-o relaţie de comunicare. Debitul vocal, gestica specifică unui
context al sugestiilor, distanţa mică între actanţi, cunoaşterea codurilor de limbaj erau
condiţiile suficiente pentru ca mesajul să poată fi articulat, transmis, recepţionat şi înţeles.
Marea problemă era însă aceea a eficienţei comunicării, câtă vreme mesajul trebuia
repetat pentru a ajunge să fie recepţionat de o mulţime. Prin repetare, enunţul iniţial risca
să fie viciat, din cauza multiplicării emiţătorilor, dar şi mai grav, din cauza repetărilor
succesive timpul necesar actului comunicaţional se dilata uneori până la a face superflu
mesajul. A apărut nevoia găsirii unor soluţii prin care mesajul să fie multiplicat sau fixat
astfel încât să poată fi lecturat sau văzut de cât mai multe persoane. Un prim pas s-a făcut
în momentul în care mesajul a fost transmis prin intermediul unui suport exterior
emiţătorului. Astfel, problema suportului a devenit una centrală în tehnologiile de
comunicare.
Pereţii peşterilor (Altamira), stelele funerare, zidurile templelor sau ale cetăţilor
au fost primele suporturi pe care mesajele au fost puse, devenind fapte publice. Marele
neajuns era acela că destinatarul mesajului trebuia să vină, să călătorească pentru a putea
intra în contact cu mesajul, iar partea bună era aceea că mesajul avea un suport extrem de
solid, putând fi văzut de generaţii succesive şi permiţând, astăzi, istoricilor să îl

58
Mihai Coman, op. cit., p. 28.

55
folosească drept izvor în recompunerea vieţii antice pe baza vestigiilor şi urmelor ce au
dăinuit după ce imperiile şi civilizaţiile antice s-au stins.
Un alt pas înainte, extrem de important a fost acela prin care suportul mesajului a
devenit mobil. La început, tăbliţele din lut, dar apoi utilizarea papirusului şi a
pergamentului au permis constituirea primelor depozite cu mesaje – bibliotecile. Acestea
vor fi, pe de o parte instituţiile care vor permite cunoaşterea pe baza experienţei mediate,
a documentelor scrise de alţii, iar pe de alta, vor căuta să conserve aceste bunuri
informaţionale, devenind spaţii ale memoriei scrise.
Toate aceste forme permit mesajului să existe numai graţie suportului material.
Acesta din urmă va deveni tot mai manevrabil, dar şi mai fragil, hârtia având handicapul
de a se deteriora mult mai repede decât peretele unui templu. Scribii antichităţii vor fi
primii angajaţi ai unei industrii care astăzi a ajuns la dimensiuni uriaşe – comunicarea de
masă. Preocuparea constantă pentru perfecţionarea mijloacelor prin care comunicarea să
crească în privinţa performanţei indică importanţa mesajului în societatea antică, faptul că
acesta asigura buna funcţiune a celorlalte departamente ale vieţii publice: religie,
administraţie, comerţ, război etc. Sfera de circulaţie a acestor mesaje se restrângea însă la
cei care aveau capacitatea de a decripta enunţurile, de a cunoaşte codul de acces
(limbajul, regulile de compunere ale semnelor), la cancelariile puterii politice, a
sacerdoţilor responsabili cu ritualurile religioase şi a cercurilor de conducere ale armatei.
Până acum, ne-am referit la formele (1) pre-clasice ale modului prin care mesajul se
foloseşte de un suport pentru a ajunge la consumator. Momentul prin care se trece la (2)
canalul clasic este marcat de apariţia tiparului, la mijlocul secolului al XV-lea, datorită
lui Guttenberg59. Se sfârşeşte astfel epoca îndelungată a scribilor sau copiştilor, pentru a
face loc competiţiei prin care dispozitivele tipografice se vor perfecţiona, permiţând
multiplicarea tot mai multor exemplare dintr-un document, în unitatea de timp. Până în
secolul XIX, tipăriturile se vor înmulţi, atât în ceea ce priveşte producţia de carte, cât şi
publicaţiile (almanahuri, periodice sau cotidiene). Suportul va fi hârtia pe care au fost
imprimate mesajele sub forma unor texte. Sistemul de distribuţie se va pune la punct, prin
folosirea poştalioanelor, iar mai apoi a transportului pe calea ferată. Apariţia maşinii cu
59
„Între 1438 şi 1454, Guttenberg creează, la Strasbourg şi apoi la Mainz, maşina de tipărit, invenţie care se
răspândeşte destul de rapid în cea de-a doua jumătate a secolului al XV-lea. Acesta permite rapida copiere a
aceluiaşi text şi oferă scrisului şansa unei difuzări pe care manuscrisul nu o avea” – Pierre Albert, Istoria
presei, Institutul European, Iaşi, 2002, p. 12.

56
aburi va duce la explozia tirajelor, în prima jumătate a secolului XIX, iar apoi tehnicile
tipografice se vor perfecţiona, inclusiv prin folosirea unor consumabile de tot mai bună
calitate (cernelurile tipografice, de exemplu).
În tot acest interval de timp, mesajul va rămâne în acelaşi corp comun cu suportul,
asistând doar la o înmulţire remarcabilă a suporturilor şi la o repartiţie a acestora, în
solidaritate cu mesajul, pe o suprafaţă geografică extrem de extinsă. Consumatorul utiliza
suportul pentru a ajunge în posesia mesajului, având la dispoziţie posibilitatea de a
depozita, de a păstra şi conserva suporturile achiziţionate, astfel încât să aibă posibilitatea
de a reveni la mesaj ori de câte ori avea nevoie. Acest atribut al reversibilităţii este
specific tuturor mesajelor care coexistă cu suportul care le susţine. De asemenea,
consumatorul avea un contact vizual cu mesajul, dar şi unul tactil, ceea ce crea o legătură
psihologică aparte. Cititul ziarului a devenit un ritual, la fel cum cărţile citite nu erau
aruncate, ci deveneau un bun faţă de care posesorul avea un ataşament aparte.

„Dispariţia” suportului

Secolele XIX şi XX au făcut posibile (3) canalele moderne de comunicaţie.

Caracteristica foarte importantă a acestora este aceea că asistăm la dematerializarea
mesajului, suportul modificându-şi spectaculos relaţia cu textul sau imaginea.
Acest lucru a fost făcut posibil de marile descoperiri din fizica teoretică (studiul
electromagnetismului şi a undelor hertziene, printre altele), precum şi de aplicaţiile din
tehnologiile care au permis transmiterea la distanţă a semnalului sonor, iar apoi a celui
video.
Mesajele nu mai aveau nevoie de un „însoţitor” permanent, de o realitate secundă
materială cu care să se îngemâneze. Sunt puse la punct de către primii tehnicieni din
telecomunicaţii echipamente şi instalaţii prin care sunetul, iar apoi imaginile sunt
înregistrate, transmise şi retransmise prin relee care amplifică semnalul. Consumatorul
avea acasă un alt subansamblu al circuitului prin care mesajul era transportat, un decodor
al acelui semnal, prin acţiunea căruia sunetul şi imaginile înregistrate iniţial erau
reproduse pentru uzul personal sau familial al consumatorului.

57
Tehnologiile specifice acestui canal media s-au perfecţionat continuu, făcând posibil, la
un moment dat, transmiterea semnalului fără o înregistrare prealabilă, astfel încât
consumatorul să aibă posibilitatea de a recepţiona live un anume eveniment (concert,
spectacol muzical sau sportiv, discuţie/ dezbatere etc.).
Canalele moderne asigură rapiditatea remarcabilă a transportului mesajului, dar
nu pot conserva conţinutul acestuia. Reversibilitatea, posibilitatea receptorului de a reauzi
sau revedea mesajul dispare. Pentru ca mesajul să fie conservat sunt necesare
echipamente speciale de înregistrare (benzi magnetice, videorecordere, cd-uri ori dvd-
uri). De asemenea, consumatorul nu mai are o relaţie tactilă cu mesajul, nu mai este un
proprietar al unui anume exemplar din cantitatea, din ediţia întreagă a unui pachet cu
mesaje. Mesajul este unul instantaneu, afectat de o efemeritate care poate fi contracarată
doar prin modalităţi tehnice suplimenatre.
Canalele moderne au reuşit performanţa să transforme comunicarea în fenomen
planetar, iar mass-media în spectacol. Performanţele tehnice ale celor care asigură drumul
mesajului dinspre comunicator spre consumatorii eterogeni au permis, de asemenea,
aruncarea pe piaţa media a unei cantităţi de produse care satisface orice gust, dar, în
acelaşi timp, este imposibil de consumat.

Spaţiul virtual

Cea de-a patra categorie de canale, specifice comunicării de masă se referă la (4)
spaţiul virtual. Finalul de secol XX, a făcut posibilă o reţea informatică şi a facilitat
tuturor posesorilor de calculatoare şi softuri specifice să devină comunicatori, parteneri ai
unui dialog în cyberspace, aparent fără limite şi în mod evident fără reguli precise şi
standarde profesionale omogene. Posturile TV şi radio de pe internet, ediţiile online ale
publicaţiilor de toate felurile, site-uri dedicate muzicii, sportului, divertismentului,
sexului, modei, celor mai ciudate capricii şi îndeletniciri umane au transformat lumea
virtuală într-o alternativă la realitate.

58
 Canalul virtual are în componenţă sisteme şi echipamente electronice, informatice
şi de programare, magistrale cu informaţii şi centri sau motoare de căutare, care au
stocate miliarde de informaţii. După ce comunicarea a început între doi indivizi, a urmat
apoi bucla creată de mijloacele de comunicare în masă, pentru ca tehnologiile virtuale să
readucă, chiar dacă nu faţă în faţă, ci prin intermediul a două webcam, alţi doi indivizi,
dintr-un alt timp, aflaţi în spaţii diferite, într-o cumunicare personalizată, intermediată de
o întreagă istorie a tehnologiilor şi ştiinţelor aplicative.

Tipologii ale mijloacelor de comunicare

Diferiţi cercetători, specialişti în comunicare, au oferit o multitudine de tipuri în care

canalele şi mijloacele de comunicare pot fi împărţite şi catalogate, fiind folosite criterii
variabile, dar reductibile la modalităţile prin care mesajul este creat, transportat şi
consumat. Astfel, Francis Balle, preluat de către Mihai Coman, propune o tipologie a
canalelor de comunicare împărţită în trei categorii60:
a. media autonomă. În acest caz, mesajul este conţinut în suportul de transmitere. La
rândul ei, media autonomă se subdivede în două categorii: cea care nu presupune
echipamente de decodare a mesajului, fiind de ajuns ca publicul să cunoască
limbajul în care mesajul a fost redactat (cărţi, reviste, ziare, afişe) şi cea care are
nevoie de echipamente de decodare (media autonomă electronică) pe care
receptorul le utilizează pentru a ajunge să vizualizeze şi să audă mesajul (casete,
cd-uri, receptoare tv sau radio);
b. media de difuzare. Singurul rol al canalului este acela de a transporta mesajul de
la sursa de creaţie spre indivizii ce compun publicul consumator. Este vorba de
reţeaua de relee terestre, sateliţiii geostaţionari şi echipamentele de cablu care
oferă pachetele cu programe cumpărate de la furnizorii de servicii audio şi video;
c. media de comunicare. Este formată din echipamentele prin care se reuşeşte un
dialog la distanţă, fie între indivizi, fie între grupuri comunicaţionale: telefonie,
poşta tradiţională sau poşta electronică.

60
Mihai Coman, op. cit., p. 29.

59
 Denis McQuail priveşte canalul de comunicare dintr-o perspectivă legată strict de
utilizatorii comunicării şi de consecvenţa în administrarea mesajelor: „Acolo unde
comunicarea dintre indivizi sau dintre roluri tinde să se repete, putem vorbi de existenţa
unui canal de comunicare – un contact folosit în mod repetat. Este o noţiune abstractă,
deşi poate fi reprezentată de o conexisune fizică: un cablu, un drum, o bandă de
frecvenţă, un tub acustic etc.”61. De asemenea, acelaşi teoretician leagă direct libertatea
accesului la un canal de comunicare în masă de structura comunităţilor şi indivizilor care
au anumite interese în promovarea unui anume tip de mesaj62.

Exigenţele canalului de transmisie

O istorie a comunicării poate indica rolul funcţional pe care canalele de transmisie a

mesajelor l-a avut, într-o competiţie a celui mai bun, care, automat, a devenit şi cel mai
satisfăcut sub raport financiar sau a poziţiei privilegiate în ordine socială şi politică.
Progresul a fost constant şi a făcut necesare programe laborioase de cercetare,
achiziţionarea de tehnică de vârf şi de resurse umane supercalificate. Un canal
perfecţionat a însemnat contracte cu marii producători de programe comunicaţionale, cu
reţelele media influente. Din acest punct de vedere, caracteristicile care au propulsat
competiţia între deţinătorii magistralelor pe care circulă mesajele sunt:
1. garantarea fidelităţii sau acurateţei mesajului. Pe drumul de la producător spre
consumator, mesajul poate suferi distorsiuni sau chiar poate fi compromis.
Frecvent, exemplare din conţinutul unei ediţii de ziar au vicii fizice, pagini rupte
sau lipsă, din cauza sistemului de tipografiere sau de transport, a manipulării
stocului în momentul distribuirii către chioşcuri. Sunt posibile, de asemenea,
căderi ale conexiunilor pe sateliţii de telecomunicaţii, fie din cauza condiţiilor
atmosferice, fie din motivaţii care ţin de proasta funcţiune şi monitorizare a
echipamentelor. Toate aceste blocaje şi complicaţii tehnice denaturează mesajul,

61
Denis Mc Quail, op. cit., p. 21.
62
Ibidem, p. 22: „Canalele, reţelele şi cercurile sociale sunt rezultatul existenţei unei infrastructuri fizice, a
unei similarităţi a participanţilor în termeni sociali, sau a unor teme comune, pe marginea cărora indivizii
pot comunica”.

60
 provoacă o sincopă, aşa încât consumatorul poate fi prejudiciat de dreptul şi
plăcerea de a consuma produsul media solicitat. De aceea, posesorii canalelor de
comunicare în masă au o preocupare constantă din a folosi tehnici şi instalaţii
performante, care să asigure fidelitatea mesajului – textuală, audio sau prin
imagini;
2. rapiditatea transportului de mesaje. Cele mai noi canale sunt concepute astfel
încât să poată satisface nevoia transmiterii în direct a evenimentelor de top, cele
care suscită interesul major al publicului. Este vorba despre evenimentele
intempestive (catastrofe naturale, scandaluri şi crize etc.), competiţiile sportive,
manifestările cultural-muzicale sau dezbaterile pe teme politice. O problemă este
aceea a acoperirii geografice, a ajungerii cu tehnica de transmisie în locuri greu
accesibile, dar în ultima vreme s-au făcut progrese tehnice remarcabile şi din acest
punct de vedere;
3. securizarea mesajului. Este o problemă delicată, un aspect care ţine de prestigiul
unui brand din branşa comunicatorilor. Posibilitatea ca altcineva decât
producătorul să penetreze un canal şi să afecteze mesajul aflat în proces de livrare
obligă posesorii mijloacelor de comunicare să intervină şi să remedieze situaţia;
4. asigurarea comodităţii consumatorului în momentul recepţionării mesajului. Este
o problemă care ţine de civilizaţia comunicaţională, de pretenţiile tot mai mari ale
utilizatorilor. De aceea, receptoarele tv sau audio, precum şi echipamentele
informatice sunt astfel fabricate încât asigură maximum de plăcere în momentul
în care mesajul soseşte la consumator.
Viitorul în domeniul mijloacelor de comunicare este deschis oricărei surprize.
Comunicarea rămâne o îndeletnicire străveche, însă vehiculele care o fac posibilă ţin de
ultima generaţie din tehnologiile înalte. Competiţia în curs, între marii posesori ai
canalelor de distribuţie media nu poate fi decât şi mai acerbă. Cel care câştigă se bazează,
invariabil, şi pe lenea consumatorului sau pe capriciile care uneori indică o doză ridicată
de snobism.

Concepte cheie: mesaj, suport, canal, fidelitate, spaţiu virtual, receptor

61
 Publicul sau audienţa

Cel de-al treilea element al triadei mass-media – publicul – confirmă sau infirmă,
prin felul cum se raportează la mesaj, întregul proces comunicaţional. Comunicatorii au
făcut o adevărată obsesie din a încerca să afle sau să intuiască preferinţele publicul pentru
un anume mesaj sau reacţiile acestuia la oferta făcută. De cele mai multe ori, răspunsurile
nu au venit sau au fost destul de obscure astfel încât obsesia să se menţină. Măsurarea,

62
însă, a cantităţii şi calităţii audienţei nu este doar o problemă de confirmare sau infirmare
a valorii profesionale a comunicatorilor, ci are un impact financiar direct, câtă vreme
producţiile media sunt difuzate doar în măsura în care se vând sau atrag sponsori.

Reacţii şi atitudini

Un consumator potenţial de mesaje poate avea următoarele reacţii în momentul în

care intră în contact cu mesajul oferit:
- ignorarea mesajului. Faptul de-a ignora ţine de voinţa şi de atitudinea fiecăruia,
neputând fi anihilată formal, ci doar prin capacitatea organizaţiilor media de-a
livra produse care, prin conţinut şi prezenţă, să suscite instantaneu curiozitatea şi
interesul. Pe de altă parte, refuzul mesajului poate avea şi alte cauze decât lipsa de
calitate a acestuia. O astfel de motivaţie posibilă poate sta în supraoferta de
produse media. Consumatorul se vede confruntat cu o problemă: supraabundenţa
mesajelor. O posibilă şi chiar probabilă reacţie este una de apărare, tradusă în
refuzul oricărui produs oferit. Oricum, capacitatea de selecţie trebuie să fie, de-
acum, o calitate a oricărui consumator educat, altfel va deveni victima stresată a
comunicării de masă. Aceasta îl va hărţui psihic în mod constant, cu un portofoliu
ameţitor de mesaje inutile, dar sclipitoare;
- consumarea mesajului. Este, cel puţin aparent, soluţia optimă, pentru toţi cei
implicaţi în procesul comunicaţional. Marketingul pieţei cu mesaje s-a dezvoltat
constant, astfel încât comunicatorii ştiu precis care sunt acele produse care au cele
mai mari şanse de a fi validate prin interesul manifest al publicului: „mesajele
transmise prin sistemele comunicării de masă sunt accesibile (puţin specializate),
atrăgătoare, intime, mereu inedite”63. Reacţia faţă de mesaj, manifestată de
prezumtivul consumator poate fi foarte diferită: (a) aprobarea mesajului, ba chiar
entuziasm faţă de mesaj, în acord cu aşteptările şi cu codurile culturale şi
educaţionale ale acestuia (există în acest caz o convergenţă maximă între punctele
de margine ale actului comunicaţional . comunicator, respectiv consumator; (b)

63
Mihai Coman, op. cit., p. 30.

63
 refuzul la fel de net, dezaprobarea şi reacţia vehementă, prin care consumatorul
pune în divergenţă clară propria opţiune, în raport cu aceea avansată de
organizaţia comunicatorilor; (c) acceptarea critică a mesajului, analiza
conţinutului acestuia şi preluarea unor date considerate utile, în raport cu altele
considerate demne de a fi repudiate; (d) ignorarea mesajului, dar de data aceasta
după ce el a fost parcurs de către consumator (în cunoştinţă de cauză, aşadar).
O critică a consumatorului de mesaje specifice comunicării de masă nu poate face
abstracţie de impactul masificării asupra profilului publicului.

Consumatorul ca masă

Un prim aspect al acestui fenomen ţine de caracterul profund eterogen al acestei

mulţimi consumatoare: „audienţa este constituită dintr-o multitudine de oameni, risipiţi în
plan geografic, eterogeni din punct de vedere socio-cultural” 64. Capacitatea
comunicatorului de a-l tenta pe un consumator cu produsul oferit de el ţine de strategii
bine puse la punct, prin care seducţia mesajului se traduce în simplitate şi impact. Orice
membru al unei comunităţi media este, implicit un propagandist, un agent de vânzări
disimulat într-un făcător de mesaje irezistibile: „comunicatorul de masă nu este decât
furnizorul originar al unui produs de consum util, iar relaţia auditorului cu el nu se
deosebeşte de cea a utilizatorului unei maşini cu firma producătoare”65. Acest aspect al
utilităţii mesajului pentru consumator a fost teoretizat de către cei care s-au ocupat sau
care se ocupă de efectele provocate de mesaj asupra consumatorului. Un astfel de efect
are loc sub formă de „utilizări şi gratificaţii”66, despre care Mihai Coman afirmă că are
două premise: (1) caracterul activ al publicului, care îşi formulează obiective clare,
pragmatice, în momentul interacţionării cu produse media şi (2) rezolvarea unor nevoi şi
obţinerea unor satisfacţii de către public în relaţia cu presa.. De aici o concluzie logică:
64
Idem.
65
Denis McQuail, op. cit., p. 197.
66
Potrivit lui Denis Mc Quail, „utilizările şi gratificaţiile” compun o pragmatică a publicului, orientat
mereu spre ceea ce ar putea să-l satisfacă, spre anumite nevoi. Aceste nevoi „includ nevoia de informare, de
evaziune, de eliberared de tensiune şi anxietate, de securitate şi protecţie, de companie, de sprijinire a
interacţşiunii sociale, de menţinere a unei stări de spirit, de furnizare a unui cadru activităţilor sutiniere
zilnice ş.a.m.d.” – Denis Mc Quail, op. cit., p. 196, 197.

64
„eficacitatea mesajelor mass-media depinde de aşteptările publicului; acesta selectează
diferite conţinuturi şi le utilizează în manieră activă, în funcţie de trebuinţele sale
concrete (...). În consecinţă, fiecare canal din audiovizual, fiecare publicaţie, fiecare
emisiune ori articol este ,evaluat’ pe baza capacităţii sale de a acoperi anumite nevoi sau
de a oferi anumite satisfacţii”67. Orice comunicator are, aşdar, un interes major, ba chiar
vital pentru prosperitatea economică a afacerii sale cu mesaje media – să aibă parte de un
consumator mulţumit, care vede utilităţi irepresibile în fluxul lui comunicaţional.
Un alt aspect legat de masificarea publicului, ar putea fi formulat astfel – comunităţile
de receptori sunt infuzate nu cu individualităţi, ci cu inşi. Aceştia sunt dispuşi să fie
„măturaţi”, zilnic, de o sumedenie extrem de eteroclită de mesaje, fără a fi interesaţi de
credibilitatea surselor, ci doar de plăcerea pe care o resimt când, în mod pasiv, din
fotoliu, de regulă, vin în contact cu producţiile media.

Consumatorul „dedublat”

Consumatorul trăieşte un straniu efect de dedublare. Identitatea sa cotidiană, suma de

trăsături care îi dau personalitatea şi îl fac să acţioneze în virtutea unor seturi de
convingeri şi atitudini se atrofiază până la extincţie, pentru a face loc unei identităţi de
substitut, obţinută prin mexajul unor situaţii şi personaje „întâlnite” în complicitate cu
tubul catodic. Un alt om se „destupă”, o altă identitate se „zideşte”, temerară şi efemeră,
prin asumarea unei existenţe mijlocite de universul comunicaţional în care intră. De
vreme ce, aşa cum se ştie, televiziunea oferă cel mai ieftin divertisment, consumatorul
acestuia profită de oportunitatea pentru a ieşi, în fiecare seară sau noapte, din pielea
cenuşie a omului banal, prins în vârtejul anodin şi sâcâitor al fiecărei clipe, pentru a intra
în epiderma parfumată şi fascinatorie a eroilor din telenovele sau a protagoniştilor din
show-uri: „individul caută, susţin numeroşi teoreticieni, să se expună la media pentru a
uita sau pentru a compensa imperfecţiunile anumitor roluri sociale. Alienarea ar produce
nevoia de evaziune, iar media ar servi ca instrument pentru a satisface această dorinţă” 68.
La mijloc este tot un fel de „utilizare şi gratificaţie”, dar dusă până la abandonarea
67
Mihai Coman, op. cit., p. 174.
68
Marian Petcu, Sociologia mass media, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002, p. 49.

65
consumatorului sau publicului în „beţia” sau în drogul ce acţionează ca substitut al unei
condiţii umane resimţită ca precară şi, poate nemeritată, în raport cu autoevaluarea pe
care şi-a face individul..
Mihai Coman observă, totuşi, eforturile producătorilor din audiovizual de a
destructura această masă a cărei solidaritate se rezumă la „calitatea” de-a fi o turmă, un
ansamblu gregar: „dezvoltarea noilor tehnologii de comunicare a condus la o anumită
,demasificare’ a acestor audienţe; astfel, transmisiunile de televiziune prin satelit sau
cablu au multiplicat oferta de programe şi au permis fragmentarea ,masei’ în numeroase
publicuri specializate: pentru filme (...), sport (...), modă, istorie, ştiinţele naturii,
informaţii, muzică”69. Programele de nişă au darul de a „colora” peisajul, de a oferi
fiecăruia în funcţie de gusturi şi pregătire profesională, eventual în funcţie de nivelul
cultural şi educaţional atinse. Publicul recepţionează bine astfel de iniţiative, angajându-
se în direcţia de unde vine oferta. Oricum, însă, nota dominantă o dă divertismentul, de
multe ori având o calitate foarte joasă, dacă nu de-a dreptul frivolă sau vulgară, ceea ce
însemnă că „instinctul” de masă acţionează şi produce efecte care motivează
comunicatorii să facă prea dese concesii mediocrităţii.

Audienţa şi rating-ul

Astăzi, rating-ul dictează! Motivaţiile economice, pur mercantile, faptul că

publicitatea sau contractele de reclamă se obţin în funcţie de punctul de rating atins de o
producţie sau alta (de altfel, existenţa într-o grilă cu programe tv a unei emisiuni este
condiţionată iarăşi de punctul de rating) afectează politicile editoriale ale posturilor de
televiziune sau de radio, diminuează drastic calitatea conţinutului mesajelor difuzate, dar
în primul rând face concesii inadmisibile gustului îndoielnic, aplecat spre hazul grimasat
şi trăirea hormonală, nesubstanţializată reflexiv, a celei mai mari părţi din public. În
sfârşit, măsurarea audienţei scoate din tăcere un colos care poate influenţa masiv chiar
opţiunile comunicatorilor, indiferent de influenţa lor sau de nivelul de performanţă
profesională. Acest colos este chiar masa, publicul. Primele efecte ale acestei prezenţe

69
Mihai Coman, op. cit., p. 31.

66
stresante sunt vizibile: mesajele ţin tot mai mult cont de preferinţele audienţei, de
mofturile, modele şi succesele clipei, în detrimentul valorii intrinseci.
Puterea acestei mulţimi pare a fi una paradoxală, câtă vreme „cei care ascultă un post
de muzică rock, urmăresc un program tv de sport sau citesc o revistă consacrată afacerilor
imobiliare nu au nimic în comun, în afara interesului pentru acel domeniu, prea multe
valori socio-culturale, nu trăiesc în aceeaşi zonă, nu aparţin aceloraşi organizaţii şi
instituţii socale”70, astfel încât eterogenitatea nu mai pare a fi un handicap, ci tocmai o
forţă, cel puţin pe piaţa comunicaţiilor de masă.
În privinţa măsurării audienţei, acest factor esenţial, atât de mult invocat în media de
acum, Denis McQuail atrage atenţia că, uneori, consumul media nu este ceea ce pare a fi,
astfel că, dincolo de regularitatea şi predictibilitatea măsurătorilor „apare suspiciunea că
se măsoară un comportament care are o diversitate de semnificaţii, pe care forma de
adunare a datelor nu reuşeşte să le surprindă”71. Este vorba de cei care doar aparent
consumă mesaje sau programe media, dar de fapt se află în circumstanţe care induc în
eroare: nu orice aparat de radio deschis în prezenţa unor indivizi înseamnă că aceştia
ascultă o emisiune radiodifuzată, precum nu oricine stă în faţa unui televizor este conectat
la ceea ce se petrece pe micul ecran. De multe ori, consumatorii media sunt doar fictivi.
Ei nu consumă mesaje, ci îşi omoară timpul, lasă radioul deschis pentru atmosferă sau
pentru a lăsa impresia că este cineva acasă. Acelaşi fenomen îl observă şi Mihai Coman
atunci când semnalează că „adeseori, consumul mesajelor media nu este ocupaţia
principală”72.
Alteori, însă, consumul media ne acaparează complet, fie că urmărim un program în
compania unor prieteni sau a unor inşi, pe o terasă (un meci de fotbal, să zicem), fie că ne
izolăm complet, la modul individual, în faţa televizorului sau calculatorului 73. Fuga de
realitate este o consecinţă a faptului că imaginile despre realitate au devenit cu mult mai
tentante decât aceasta însăşi. Captivi clipei, suntem consumaţi noi înşine, de către chiar
mesajele oferite spre devorare.

70
Idem.
71
Denis McQuail, op. cit., p. 195.
72
Mihai Coman, op. cit., p. 30
73
Idem.

67
 Feedback şi limitele lui

Procesul cvasi-universal al comunicării impune, totuşi, două limite, atunci când

abordăm problema relaţiei dintre comunicatori şi consumatori sau a relaţiilor dintre
aceştia din urmă. În primul rând este vorba despre faptul că „receptorii nu pot comunica
direct cu emiţătorii”74, chiar dacă mai sunt deschise unele „ferestre”, cum ar fi telefoanele
luate în direct în cadrul unor emisiuni sau dorinţele muzicale exprimate în cadrul unor
programe radio. Aceste „ferestre” nu asigură însă un mod de comunicare constant şi
eficient, astfel încât să modifice parametrii tehnici ai mesajului construit de emiţător. În
al doilea rând, „receptorii mesajelor mass-media nu sunt legaţi între ei printr-un sistem de
comunicare complex”75, ceea ce îi împiedică să analizeze sau să judece anumite mesaje.
Sigur, acest fapt este posibil doar în microgrupuri, cum ar fi familia sau anturajul.
Publicul, iată o masă aflată de un secol sub un bombardament mediatic intens. El
poate fi găsit acum oriunde pe suprafaţa planetei. Ceea ce a făcut pe intervalul unui secol
– să primească, să consume şi să reacţioneze la mesaje – nu-i mai este pe plac. Nu mai
vrea să adere la o formă de umilinţă ce i-a provocat, pesemne, prea dese frustrări. Tot mai
mult este ispitit să reacţioneze, să devină, poate, un public-comunicator.
Asemenea unui zoon communicans, receptorul consumă, selectează sau ignoră
mesaje. O face zilnic, fără să obosească sau să aibă clipe de plictis. În plus, sunt momente
în care are iluzia că a ajuns şi el la „butoane”. Modernitatea i-a găsit vocaţia.

Pătratul torsionat

Un model al relaţiilor complexe care se pot institui în cadrul procesului

comunicaţional de tip mass-media a fost elaborat de către Pierre Schaeffer, coordonator,
în anul 1970, al serviciului de cercetare din cadrul Organizaţiei de Radio şi Televiziune
din Franţa. Schema conţine toate cele trei elemente media, dar mai ales dinamica unor
raporturi, vizibile sau nu, între comunicatori, proprietarii canalelor de distribuţie a

74
Ibidem, p. 31
75
Ibidem, p. 32.

68
mesajelor, public, structuri de conducere din organizaţii media sau grupuri de putere
politică sau din administraţie.

Modelul pune în centru un anume tip de comunicator, Mediatorul, „elementul

uman responsabil cu buna funcţionare a maşinăriei”76, care este un comunicator cu
atribuţii de răspundere, cu vizibilitate şi relaţii.
Totul se bazează pe „dialogurile care se angajează între actorii aflaţi în vârfurile
patrulaterului şi mediatorul care este un fel de termen mediu, capabil să decupeze şi să se
afle în vârful unor triunghiuri care îi cuprind, succesiv, pe ceilalţi membri ai procesului
comunicaţional. Triunghiul (MAP) instituie trei dialoguri: „între mediator şi autor
(mediatorul-producător acceptă sau refuză un proiect, dă comanda, iar autorul o
negociază); între autor şi public, în timpul difuzării(...); între mediator şi public (stilul
prezentatorului, feeling-ul lui despre public”77. Acelaşi mediator se află, însă, în dialoguri
ascunse cu Grupurile autorizate („forţe politice, financiare, sponsori, grupuri artistice, de
76
Jean Lohisse, Comunicarea. De la transmiterea mecanică la interacţiune, Polirom, Bucureşti, 2002, p.
94.
77
Idem.

69
presiune, care deţin autoritatea în plan financiar, moral, politic, de competenţă” 78) şi
Grupurile de programare (tehnicieni, cei ce activează în departamentele de programe).
Astfel apare triunghiul (Ga, Gp, M), având un caracter mai puţin vizibil, specific culiselor
- de negocieri şi înţelegeri realizate în afara ariei perceptibile din media.
Mediatorul „joacă” pe cele două axe sau diagonale (una a puterii şi alta a
profesiunii), poziţia sa modificându-se, în funcţie de rolul asumat: unul mai apropiat
publicului, altul dedicat inereselor dictate de grupurile de autoritate sau de către cele care
asigură sau refuză programarea proiectului. În raport cu acest „joc” la patru capete, pe
care mediatorul îl face în mod curent, pătratul iniţial îşi schimbă conturul, se deformează,
determinând ca triunghiurile să nu mai fie de tip isoscel. Cu cât pătratul este mai
torsionat, cu atât relaţiile de comunicare între actorii care gravitează în jurul mesajului
sunt mai complexe. Modelul elaborat de Pierre Schaeffer sugerează dinamica,
complicităţile, disputele, solidarităţile, trădările, negocierile, abdicările, oportunităţile,
compromisurile care pot interveni în mediul comunicării de masă.

Concepte cheie: public, dedublare, mesaj, feedback, rating

Influenţe şi efecte în comunicarea de masă

Comunicarea de masă nu este una inocentă, în sensul în care intenţia comunicării

este totdeauna energizată de numeroase scopuri, unele transparente, altele ascunse. În
mod evident, conform tuturor cercetărilor sociologice întreprinse începând cu debutul
secolului XX, are loc un proces de influenţare a publicului în momentul în care un mesaj
este recepţionat şi consumat . Nu este vorba doar de un proces personal de adecvare a
insului care a primit o informaţie la conţinutul acelei informaţii, ci de procese complexe,
uneori liniare, alteori contradictorii prin care receptorii interacţionează cu mesajul, în
acord sau disonant faţă de aşteptările comunicatorului. În funcţie de intenţia prealabilă
dorită, audienţa poate avea reacţii diverse sau să nu aibă niciuna: „există grade diferite ale
78
Ibidem, p. 95

70
prezenţei sau absenţei intenţionalităţii şi un continuum al tipurilor de efecte, variind de la
cele deliberate şi neambigue, până la cele mai imprevizibile şi aleatorii”79. Înţelegând prin
influenţă „rezultatul co-orientării transmiţătorului şi receptorului în cadrul procesului de
comunicare”80, Denis McQuail merge pe urmele lui Max Weber şi constată prezenţa a trei
elemente în orice proces de influenţare, în raportul dintre consumatorul de mesaje şi
putere: ideea de relaţie (în absenţa unui contact informaţional influenţa nu se poate
manifesta), intenţia cuiva de a dobândi un control asupra comportamentelor şi atitudinilor
altcuiva şi faptul că niciodată relaţia de influenţare nu are un rezultat cert, ci doar unul
probabilist.

Caracteristicile fenomenului de influenţă

Totdeuna influenţa va fi exercitată de un comunicator care are anumite atribute, valori

şi pârghii de putere, în raport cu un consumator de mesaje cu un anume grad de
disponibilitate la influenţă (acest grad este determinat de parametrii de personalitate ai
individului), dar care poate fi considerat suficient de ridicat, în contextul procesului
durabil şi continuu al masificării. Denis McQuail distinge cinci puncte de pornire prin
care agentul de influenţă (comunicatorul) poate interveni asupra consumatorului
mesajelor sale, aceste cinci puncte fiind, de altfel, factorii de putere de care acesta se
serveşte81:
- puterea recompensatoare. Pe baza promisiunilor, a satisfacerii unor dorinţe
nutrite de auditoriu, cel ce exercită influenţa se poate aştepta la un răspuns
favorabil, în consonanţă cu mesajul;
- puterea coercitivă. Cel ce nu acceptă mesajul se poate aştepta la represalii, la o
pedeapsă, în locul premiului sau răsplatei;
- puterea referenţială. Mizează pe dorinţa receptorului de a se identifica sau a se
afilia agentului sau comunicatorului, în baza unui prestigiu sau a puterii pe care

79
Denis McQuail, op. cit., p. 147.
80
Ibidem, p. 149.
81
Ibidem, op. cit., p. 154, 155

71
 acesta o are. De obicei, personajele cunoscute din mass-media constituie modele
care sunt imitate;
- puterea legitimă. Mereu cineva este în ipostaza de profesor, iar altcineva în aceea
de elev. Ca atare, cineva este legitim să ceară să fie ascultat, pentru că alminteri ar
putea fi „rău”;
- puterea expertului. Agentul de influenţă se identifică în mod constant cu expertul,
cu acela care acţionează în conformitate cu lucrurile bine ştiute şi cu un plan
gândit temeinic, menit să aibă succes.

De la influenţă la efecte

Discutând despre influenţa care se poate exercita prin presă asupra unor grupuri sau
indivizi eterogeni şi despre efectele mesajelor construite într-o „grilă” mai mult sau mai
puţin propagandistică (propaganda fiind, în sine, un proces abil de influenţare a
opiniilor), Mihai Coman82 distinge, în ordinea tăriei acesteia, trei forme de influenţă: (a)
acordul – „acceptarea conştientă a influenţei unui mesaj”83, pe baza convergenţei dintre
valori, principii şi opţiuni între agentul de influenţă media şi consumator; (b) identificarea
– „asumarea valorilor promovate de sau prin sursa mass-mediei şi, în consecinţă, imitarea
comportamentului promovat de acestea”84 (spre exemplu, mulţi tineri poartă
vestimentaţia vedetelor rock promovate în emisiunile de divertisment ale televiziunilor);
(c) internalizarea – „asimilarea valorilor, semnificaţiilor şi modelelor de comportament
difuzate de mass-media şi topirea lor în valorile care constituie concepţia despre lume şi
în modul de comportament al indivizilor”85.
Influenţele mesajelor produc efecte. Acestea au fost analizate şi în jurul lor s-au
construit trei categorii distincte de teorii. Înainte de a le inventaria, să punctăm câteva
observaţii cu carcater general în privinţa efectelor media, aşa cum le-a identificat Denis
McQuail86:
82
Mergând pe urmele lui Kelman.
83
Mihai Coman, op. cit., p. 151.
84
Ibidem, p. 152.
85
Idem.
86
Denis McQuial, op. cit., p. 166 – 170.

72
 - modificările pe care un mesaj media le va provoca receptorilor va fi cu atât mai
mare cu cât sursele de mesaj sunt mai puţine sau cu cât monopolul sursei
respective este mai ridicat (în regimurile de dictatură, mesajele au impactul cel
mai mare, pe când în regimurile democratice, în care opiniile se confruntă pe o
plajă a punctelor de vedere, influenţa diminuează);
- efectele cresc în situaţia în care mesajul este în consonanţă cu aşteptările
consumatorului. Mesajele pot întări o opinie, dar nu o pot disloca;
- comunicarea este eficientă şi îşi atinge obiectivele mai ales în zonele de periferie
ale concepţiilor publicului ţintă, nu în nucleele seturilor de convingeri şi atitudini;
- receptorii asimilează mesajele cu cei care le emit, astfel încât credibilitatea
enunţului transmis va fi direct proporţional cu prestigiul emiţătorului.
În afara acestor patru situaţii, se poate enunţa încă o observaţie: capacitatea de
influenţă pe care comunicatorii o pot pretinde este invers proporţională cu nivelul de
instrucţie şi de educaţie ale consumatorilor. Astfel persoanele simple, neinstruite, cu un
standard social şi cultural reduse vor fi cu mult mai expuse mesajului, mai dispuse la
influenţă decât persoanele cu standard ridicat.
Marian Petcu87, alături de alţi cercetători, distinge trei categorii de efecte ale mas-
media asupra audienţei, în funcţie de mărimea acesteia: microefecte (care se consumă la
nivelul persoanei), mezoefecte (detectabile la nivelul grupurilor şi micilor colectivităţi) şi
macroefecte (având o extensie la nivelul grupurilor mari, naţionale, continentale sau
mondiale), iar în funcţie de durata sau de intervalul temporal în care efectele sunt active
şi eficiente putem distinge între „efecte pe termen scurt (până la 6 zile), mediu (între 7 şi
30 zile) şi lung (peste 30 de zile)”88.
În funcţie de credinţa cercetătorilor cu privire la impactul mesajelor media asupra
consumatorilor, teoriile despre efectele mass-media se împart în trei mari categorii.
Acestea au fost elaborate în timp, începând cu anii de după primul război mondial şi au
continuat în paralel cu ascensiunea interesului pentru politică, mai ales în perioada
campaniilor electorale. Teoriile au fost aprofundate şi mai mult după anii ’60, pe fundalul
influenţei tot mai crescânde a mediei în planul vieţii publice, din ipostaza de-a 4-a putere
în stat, capabilă să concureze de la egal la egal cu primele trei.
87
Marian Petcu, Sociologia mass media, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002, p. 52.
88
Idem.

73
 1. Teoriile efectelor puternice

Teoriile privind efectele puternice ale mesajelor asupra consumatorului sunt elaborate
începând cu anii ’20, în contextul creşterii influenţei propagandei, a regimurilor de
dictatură interesate direct în procesul de „dresaj ideologic” exercitat prin media obedientă
sau transformată în instituţie aservită propagandei şi manipulării. La baza acestora stau
mai multe cercetări întreprinse în domeniul sociologiei şi psihosociologiei, direct
intreresate de comportamentele grupurilor şi persoanelor masificate la contactul cu
mesajele având mare încărcătură afectiv-emoţională, elaborate cu scopul prealabil de a
influenţa opiniile consumatorilor. Dintre acestea, cele mai importante sunt cele semnate
de Gustav Le Bon (Psihologia maselor), Scipio Sighele, Gabriel Tarde, americanul H. D.
Lasswell sau germanul Serge Tchakhotine (Violul mulţimilor prin propaganda politică).
Atenţia celor care au studiat fenomenul comunicaţional dintre cele două războaie a
insistat asupra spectaculozităţii reacţiilor sau efectelor „proceselor de contagiune, de
sugestie şi de halucinaţie, în sens mai larg, asupra posibilităţilor de manipulare a
mulţimilor prin exaltarea sentimentelor şi inhibarea gândirii”89.
Principalele teorii cu privire la posibilitatea ca mesajele să aibă un efect puternic
asupra receptorilor pot fi grupate astfel:

Înţepătura hipodernică sau „glonţul magic”. Se bazează pe o percepere a comunicării de

tipul stimul – răspuns, pe o agresivitate a componentei emoţionale a mesajului şi pe
crisparea sau deruta consumatorului, într-un câmp social dominat de frică şi de exaltările
ideologice (promovarea propagandei de stat într-o formă agresivă, chiar violent-
militaristă, ca în cazul fascismului italian, a hitlerismului sau stalinismului). Mihai
Coman insistă asupra faptului că „mesajele ajung la receptor nefiltrate de vreun factor
social sau cultural”90, fapt pentru care teoria mai poartă numele de flux într-un singur pas.
Sintagma „înţepătura hipodermică sugerează că mesajul are un impact major asupra
individului, că îi „fecundează” conştiinţa, modul de a gândi sau acţiona, astfel încât
89
Ibidem, p. 54.
90
Mihai Coman, op. cit., p. 154.

74
reacţiile determinate de mesaj au caracter instant, imediat subsecvent „înţepăturii, pe
când sintagma „glonţ magic” are o altă sugestie, anume că mesajul acţionează ca un
factor care vrăjeşte, care subjugă graţie unor mecanisme care depăşesc puterea de
înţelegere raţională;

Spirala tăcerii. Teoria a fost elaborată de Elisabeth Noelle-Neumann, care porneşte de la

premisa că fiecare membru al societăţii vrea să fie unul cu o cât mai mare vizibilitate sau
ca opiniile lor să fie legitimate de vectorii de imagine importanţi. Presa are un impact
major câtă vreme poate legitima sau delegitima aşteptările indivizilor, le poate accentua
frica faţă de căderea în „tăcere” (părerile lor nu contează şi nu au cotă de audienţă) sau le
anulează această frică prin faptul că oferă un câmp de interes faţă de opţiunile lor.
Tăcerea sau supunerea la insignifianţă prin refuzul de-a fi băgat în seamă poate da naştere
la minorităţi tăcute, dacă anumite grupuri se simt izolate şi refuzate, sau chiar la
majorităţi tăcute91, dacă mass-media promovează puncte de vedere ale unor personaje
influente (din politică, grupuri de interese sau media), fără ca acestea să fie acceptate de
majoritate. Bineînţeles, fiecare individ caută să evite căderea în astfel de zone ale tăcerii
şi lipsei de relevanţă publică. În consecinţă va alege şi va adera la acele mesaje care
validează grupurile vizibile şi influente;

Teza imperialismului cultural. Teoria a fost lansată de către Herbert Schiller, în 1969,
observând că statele mai puţin dezvoltate suportă o permanentă presiune din partea
statelor dezvolatte sau a superputerilor industrializate, inclusiv prin faptul că produsele
culturale ale celor bogaţi devin obiectul de interes şi al dorinţei de imitaţie din partea
celor săraci. Astfel „imperialismul cultural” se bazează pe faptul că „valorile culturale
importate din alte ţări (SUA, în special) sub formă de divertisment sau de alte genuri de
programe nu numai că pot polua cultura locală, îndeosebi când este vorba de ţări mici sau
în curs de dezvoltare, ci pot fi surse de influenţă, deci comunicarea de masă a devenit un
mecanism eficient de dominaţie culturală a lumii”92.
Alte teorii bazate pe ideea unor efecte puternice ale mesajelor media asupra
audienţei pornesc de la teza industriilor culturale care dezvoltă o dependenţă a
91
Ibidem, p. 161
92
Marian Petcu, op. cit., p. 62, 63.

75
receptorilor faţă de mesaje prin capacitatea acestora de seducţie şi manipulare culturală
(Şcoala de la Frankfurt, reprezentată de Adorno şi Horkheimer) sau de la modelul
„hegemonic”, potrivit căruia „clasele dominante îşi exprimă puterea, în momentele de
stabilitate economică şi socială, nu atât prin măsuri represive, cât prin mijloace
persuasive de tip cultural-simbolic” 93.

2. Teoriile efectelor limitate

Studiile tot mai aprofundate privind fenomenul media, dar mai ales impactul
mesajelor asupra comunităţilor de receptori, realizate mai ales după anul 1940, au relevat
faptul că efectele nu sunt directe şi puternice, ci cunosc o diferenţiere în funcţie de
caracteristicile consumatorilor sau de contextele comunicaţionale, precum şi o
configuraţie în trepte. Noua generaţie de cercetători, reprezentată prin Paul Lazarsfeld, B.
Berelson, H. Gaudet sau Elihu Katz a lansat alte teorii privind efectele mass-media, mult
mai nuanţate şi adecvate noilor vremuri postbelice.

Teoria sau modelul în doi paşi (Fluxul în doi paşi). Calea mesajului către public nu este
una directă, prin care mesajul comunicatorului să fie transmis liniar către consumator,
urmând ca acesta din urmă să constate şi să înţeleagă semnificaţiile mesajului.
Dimpotrivă, drumul este unul fragmentar, în trepte sau etaje: „în drumul său către public,
mesajul presei este filtrat de un factor intermediar, care a căpătat în literatura se
specialitate apelativul de ,lider de opinie’”94. Factor intermediar decisiv pentru înţelegerea
mesajului, liderul de opinie este produsul fragmentării grupului masificat al publicului în
microgrupuri. Fiecare astfel de microgrup are un lider care este capabil să desluşească
tainele mesajului, să-l interpreteze şi să-l facă abordabil într-un sens mult mai profund.
Caracteristicile care determină ca un individ să devină lider de opinie sunt: credibilitatea,
notorietatea şi relaţiile cu mediul exterior grupului, reprezentativitatea sau capacitatea de
a interioriza şi exprima caracteristicile grupului. Teoria „fluxului în doi paşi” – sintagmă
care îi aparţine lui E. Katz – modifică percepţia despre efectele mass-media, care „nu

93
Mihai Coman, op. cit., p. 157.
94
Ibidem, p. 163.

76
poate exercita o influenţă imediată, uniformă şi totală; efectele acţiunii sale asupra
receptorilor sunt parţiale, ating publicul treptat şi cunosc o mare varietate de forme”95.

Modelul cultivării. Teoria a fost lansată de Georg Gerbner, un sociolog american care a
constatat, în urma cercetărilor empirice, faptul că se crează o dependenţă a persoanelor
care consumă mesaje media, mai ales a acelora care petrec mult timp în faţa ecranului
televizorului, faţă de comunicarea de masă. Lumea însăşi devine, pentru un astfel de
consumator, o imagine, un şir de mesaje care îi parvin şi care devin substituienţii realităţii
şi a vieţii. De asemenea, programele tv devin sursă pentru interiorizarea unor
comportamente agresive sau excentrice, la fel ca acelea văzute la eroii preferaţi.
Modelul „agendei”. În viaţa de zi cu zi, fiecare individ acţionează în conformitate cu
anumite strategii pe care şi le elaborează în funcţie de scopurile, intenţiile şi motivaţiile
cele mai importante. Altfel spus, fiecare avem o agendă, un anume calendar al opţiunilor,
urgenţelor şi activităţilor pe care ni le propunem spre îndeplinire. Teoria „agendei”
susţine cu argumente faptul că mass-media are capacitatea de a impune o anume agendă
publică, prin mesajele pe care le promovează. Astfel, ea configurează un anume mod de
viaţă şi de percepţie privind evenimentele realităţii: „valorile, ierarhiile şi normele pe care
presa le promovează, înţelesurile pe care ea le sugerează ar putea influenţa modul de
gândire şi ,harta’ cognitivă a indivizilor şi a colectivităţilor. Altfel spus, aceasta ar
însemna că mass-media funcţionează în calitate de ,creatoare de agendă’, de făuritoare de
,ordine de zi’, de clarificări şi priorităţi pentru indivizii care compun audienţa lor”96.
În funcţie de agendele publice existente (media, politică, a consumatorului de mesaje)
pot interveni următoarele situaţii, ca urmare a „ciocnirii” agendelor97:
- mass-media are o acţiune directă asupra agendei publice, a modului ei de a se
forma;
- agenda publică influenţează agenda politică;
- agenda media influenţează agenda politică;
- sunt situaţii în care agenda politică are o influenţă puternică asupra agendei media
(vezi situaţia crizelor politice sau a campaniilor electorale);

95
Ibidem, p. 165.
96
Mihai Coman, op. cit., p. 167.
97
Marian Petcu, op. cit. p. 84.

77
 - agenda media este influenţată puternic de sursele care indică evenimentele din
planul realităţii.
Agenda setting este un model sau o teorie care pune în valoare rolul social pregnant al
media, faptul că jurnalistul are o anume responsabilitate în momentul în care propune atât
subiectul, precum şi în maniera în care îl abordează. În fiecare zi, lectura ziarului sau
urmărirea emisiunilor informative radio – tv constituie modalităţi prin care o masă
imensă de consumatori se conectează la realitate şi îşi formulează opinii despre aceasta.
Triunghiul public – media – politică acţionează în interconexiune, astfel încât agenda
finală a fiecărui grup este o sumă a scopurilor şi acţiunilor proprii, la care se adaugă
scopuri şi acţiuni induse de ceilalşi doi „parteneri” ai spaţiului public.

3. Teorii ale efectelor slabe sau complexe

Noile tehnologii media, înmulţirea ofertelor din partea unor comunicatori tot mai
sofisticaţi şi mai atenţi faţă de receptori, dar mai ales strategiile de curtuazie şi de
ademenire a publicului au dus la un al treilea tronson al teoriilor cu privire la efectele
mass-media. Acestea ţin cont de o anume „emancipare” sau câştigarea unei oarecari
autonomii a publicului în relaţiile cu comunicatorii. Între cele două elemente ale actului
comunicaţional intervine o negociere prin care fiecare se înfăţişează cu oferte şi pretenţii.
Potrivit lui Daniel Dayan98, postulatele pe care se întemeiază efectele slabe sunt: (1)
receptorul este o persoană interesată, motivată şi activă; (2) receptorul este intregrat în
mediul său cultural, în agregatul socio- economic şi politic, precum şi în setul valorilor
tradiţionale; (3) nu totdeauna sensul textului este imanent, ci se poate afla şi în exterior,
eventual la cei care îl consumă; (4) receptorii pot vedea în text şi altceva, un alt cod,
decât cel pus de comunicatorul ce l-a creat; (5) mesajul se redefineşte în momentul
receptării, în funcţie de context şi receptor, nu doar faţă de mesajul ca atare. Acest accent
pus pe receptori, descoperirea unui partener în actul de comunicare ce şi-a abjurat
pasivitatea, constituie punctele de pornire în reevaluarea teoriilor despre efectele mass-
media.

98
Daniel Dayan, Raconter le public, în Hermes, nr. 11-12, 1993, apud. Mihai Coman, op. cit., p. 173

78
Utilizări şi gratificaţii. Este vorba despre o teorie la care am mai făcut referire când am
vorbit despre publicul cunsumator de mesaje specifice comunicării de masă. Utilizarea şi
gratificaţiile indică un efect limitat al fluxului de mesaje în sensul în care receptorii
„caută să-şi satisfacă fie nevoi inconştiente de contact social sau de evaziune, fie
obţinerea unor informaţii anume”99, ori de câte ori se află în ipostaza de a consuma
produse elaborate de organizaţiile de comunicare în masă. Concluzia este una pozitivă:
„mass-media acţionează în sensul stabilităţii sociale, protejează structurile sociale
existente faţă de insatisfacţiile care ar putea deveni surse de instabilitate socială. În plus,
publicul participă activ şi chiar determină conţinuturile media prin alegerile lor”100.

Analiza receptării. Propune a abordare şi mai nuanţată, care reuşeşte să focalizeze atenţia
cât se poate de limpede pe fiecare categorie sau grup de receptori în parte. Masa
publicului este percepută demasificat, structurată, activă şi reactivă la mesaje, în stare să
modifice mesajul în funcţie de „filosofia vieţii” unui grup sau a unei culturi specifice.
Lectura mesajului apare astfel diferenţiată, în funcţie de multe caracteristici ale lectorului,
ceea ce a determinat cercetări pe două direcţii101:
- studierea situaţiei în care receptorii au propria versiune asupra mesajului, după
analiza critică a semnificaţiilor acestuia;
- dezbaterile din interiorul grupurilor mici (familie, anturaje) prin care indivizii
ajung la interpretări proprii privind valoarea şi însemnătatea mesajului.
Prin aceste modalităţi, receptorii îşi schimbă radical statutul, se „răzvrătesc”
împotriva catalogării lor drept o entitate amorfă şi gregară, fără instinctul opţiunii proprii.
Efectele mesajelor devin, efectiv, complexe, imposibil de anticipat în momentul în care
comunicatorii le lansează pe piaţă. Dincolo, însă, de acest rol activ în procesul
comunicaţional, în care pot opera negocieri în sfera semnificaţiilor mesajului şi se pot
opune acelor semnificaţioi care vin din partea grupului hegemonic (cel care poate impune
structura şi conţinutul mesajului), consumatorii media rămân prinşi în regulile jocului
comunicării: „nu pot interveni în actul de producere a mesajelor, nu pot contribui la

99
Marian Petcu, op. cit., p. 67.
100
Ibidem, p. 69.
101
Mihai Coman, op. cit, p. 177.

79
construcţia lor, sunt şi rămân, orice ar face, consumatori ai unor produse create de
instituţii şi persoane aflate în afara sferei lor de acţiune socială”102.
Oricum, teoriile efectelor slabe indică faptul că receptorul mesajelor a evoluat, în ton
cu rafinarea organizaţiilor de comunicatori şi cu dezvoltarea tehnologică a
instrumentarului comunicării – canale de distribuţie care fac apelul la sateliţi şi tehnologii
informatice pentru a face faţă avalanşei mesajelor.

Indiferent de teoria care încearcă să aproximeze efectele mesajelor asupra

receptorilor, ori de tipul în care aceasta se înscrie (puternice, limitate sau slabe), impactul
comunicării de masă nu poate fi negat, ignorat sau relativizat. Omul contemporan este un
produs al civilizaţiei comunicaţionale, atât în privinţa puterilor pe care le are, cât şi în
ceea ce priveşte slăbiciunile sau carenţele de care dă dovadă. Tot ce ne atinge şi tot ceea
ce înţelegem, ne afectează şi ne influenţează. Chiar şi ceea ce nu înţelegem are o
influenţă prin recul, prin însuşi faptul că neînţelegerea declanşează o stare de căutare şi
de punere în situaţie de a cunoaşte.

Concepte cheie: influenţă, efect, putere, receptor, comunicator, industrii culturale, lider
de opinie, agendă

102
Ibidem, p. 179.

80
 Funcţiile mass-media

Dacă privim societatea umană într-o manieră structuralistă103, constatăm faptul că

ea este compusă dintr-un şir întreg de subsisteme, care interacţionează între ele, sub
presiunea zilnică a oamenilor mânaţi de scopuri şi de interese. Mass-media au devenit o
componentă, un element sau un subsistem foarte important al corpusului social global,
având un rol important în mecanismul vieţii contemporane şi răspunzând unor necesităţi
pregnante şi precise. Astfel, media îndeplineşte anumite funcţii, se dovedeşte a fi utilă în
anumite direcţii, exercitând un rol pe care comunitatea jurnaliştilor l-a asumat. De altfel,
cercetătorii, sociologii şi antropologii care s-au interesat constant de expansiunea
fenomenului mass-media, au acordat o atenţie specială teoriilor sau modelelor
funcţionaliste, ca fiind abordări ce pornesc de la premisa că „un sistem se autoreglează în
raport cu finalităţile sale, iar elementele care îl compun sunt constituite, selectate,
modificate, în acord cu cerinţele derivate din funcţionarea sistemului”104. Mass-media
acţionează ca sisteme funcţionale, elementele lor respectând regula indicată mai sus.
Încercând să definească funcţiile cele mai importante pe care mass-media le
exercită, cercetătorii au venit cu propuneri deverse, marcate de timpul în care au fost
formulate şi de maniera în care a fost abordat chiar sistemul media.

103
Prin structuralism se înţelege teoria care concepe obiectele în forma unor sisteme, adică ansambluri cu
caracter organizat de elemente aflate într-o anumită structură. Aceste sisteme se caracterizează prin
integralitate şi ordine.
104
Marian Petcu, op. cit., p. 41, 42.

81
 Mihai Coman discută despre cinci funcţii, mai mult pentru a răspunde rigorilor
didactice, simplificând astfel problema şi prezentând-o într-o manieră riguroasă şi
discursiv-logică.

1. Funcţia de informare
Este, poate, cea mai importantă funcţie pe care jurnalismul şi-o asumă. Zilnic, aflăm
ceva despre lumea din jurul nostru, de la mai mică sau de la mai mare distanţă. Unele ştiri
ne privesc direct, în măsura în care avem anumite sarcini de îndeplinit, altele doar ne
semnalează evenimentele petrecute în proximitatea temporală. Acest flux zilnic de ştiri,
care vine pe mai multe direcţii (presa scrisă, audio, video şi internet) constituie un fel de
mediu permanent şi însoţitor, de care nu putem face abstracţie. Informaţii ce ne parvin
pot fi structurate după mai multe criterii. Astfel în funcţie de timpul în care sunt utile
avem:
- informaţii de utilitate imediată - de care ne servim pentru a ne orienta şi adecva la
realitatea de contact;
- informaţii de utilitate pe termen mediu (câteva zile, până la o săptămână) – pot fi
acele ştiri care urmăresc derularea unui eveniment pe mai multe zile;
- informaţii de utilitate pe termen lung sau permanent – sunt informaţii sau ştiri pe
care le stocăm sau le reţinem, pentru că apelul la ele ne poate fi favorabil în
situaţii care pot surveni oricând.

Tipuri de informaţii

Mihai Coman distinge trei tipuri de informaţii pe care mass-media ni le furnizează105:

a. informaţii generale. Utilitatea acestora este permanentă, raportată la o categorie mare

de fapte, sectoare sau evenimente ale realităţii. De fapt, importanţa lor creşte enorm în
momentul în care constatăm că tot ceea ce aflăm din media, fără a avea o semnificaţie de
urgenţă sau de aplicaţie imediată, ne serveşte pentru a ne adecva, pentru a ne armoniza şi

105
Mihai Coman, op. cit., p. 111-114.

82
a reacţiona optim la contactul cu realitatea. Ele ne formează interior, ne asigură o sumă
de cunoştinţe: „între noi şi lume se insinuează treptat un mediator, o instituţie care adună
informaţia, o selectează, o ambalează în forme accesibile şi o difuzează, facilitând, prin
chiar efortul ei de mediere, accesul nostru la realitate, ceea ce înseamnă că un număr din
ce în ce mai mare de oameni, grupuri sau chiar colectivităţi enorme depind de mass-
media pentru a stăpâni, înţelege şi judeca lumea înconjurătoare”106.
E adevărat, pe de altă parte, că informaţiile ne fac, de cele mai multe ori, doar să
ştim, nu şi să înţelegem, ceea ce a fost sesizat în momentul în care funcţia de informare
devine o disfuncţie, fie din cauza unui consum enorm de informaţii, care nu mai lasă loc
analizei critice, fie chiar din apatia şi indiferenţa care devin efecte perverse ale
bombardamentului mediatic permanent: „disfuncţiile media pot fi identificabile atât la
nivel individual, cât şi la cel al grupurilor (...). Abundenţa informaţională poate antrena o
anumită izolare în sensul că individul îşi îndreaptă interesul spre universul privat, asupra
căruia are control. O disfuncţie importantă ar fi cea numită ,de narcotizare’ – expunerea
la informaţiile difuzate poate duce la apatie”107;

b. informaţii instrumentale. Sunt acele informaţii de serviciu sau de utilitate, care ne

fixează indicii precişi pentru anumite servicii publice sau evenimente anunţate: datele
meteo obişnuite, mersul mijloacelor de transport în comun, orarul unor instituţii,
anunţurile unor expoziţii, lansări de carte, concerte sau alte manifestări culturale,
numerele loto câştigătoare, programele TV şi radio, dar şi anunţurile de mică publicitate,
inclusiv decese, reţete culinare, oferte de shopping etc. Astfel de informaţii sunt în
continuă expansiune cantitativă, dar şi ca diversitate. Ele ne ajută să fim eficienţi,
punctuali, să nu ratăm din ignoranţă ceea ce ne-ar putea interesa din „afişul” zilei;

3. informaţii de prevenire. Se referă la orice ar putea perturba bunul mers al activităţilor

într-o comunitate sau la nivelul indivizilor ce o compun. Aceste informaţii încearcă să ne
pună în gardă cu ceea ce ar putea deveni un pericol: datele meteo care anunţă o furtună,
anunţuri privind pericolul unor epidemii sau boli de sezon, modificarea, suspendarea sau
anularea unor trasee ale mijloacelor de transport în comun, probleme privind circulaţia pe
106
Ibidem, p. 111, 112.
107
Marian Petcu, op. cit., p. 45, 46.

83
drumurile publice şi riscul unor accidente, modificări ale modului de funcţionare al unor
instituţii publice de impact. Din aceeaşi categorie fac parte informaţiile cu rol avertizor
privind catastrofe naturale, probleme grave de mediu, accidente, explozii, incendii sau
crize din sfera financiar-bancară, căderea bursei sau, şi mai grav, ameninţări teroriste,
riscul unui război, crize politice cu impact destabilizator la nivel macrosocial.
Mihai Coman sesizează două disfuncţii care port interveni când media relatează
sau difuzează astfel de ştiri: minimalizarea sau chiar ignorarea lor sau, dimpotrivă,
exagerarea până la intrarea în panică şi transformarea angoasei în groază.

2. Funcţia de interpretare
Ar avea drept menire să transforme informaţiile în date înţelese, să asigure
transferul de la evenimentul întâmplat, la evenimentul priceput, desluşit în semnificaţiile
lui profunde. Interpretarea are loc la două paliere. Pe de o parte, prin faptul că jurnaliştii
asigură o triere, o selecţie a subiectelor care constituie oferta de publicare, dar şi o
ierarhizare a ştirilor, în funcţie de importanţa lor şi de domeniul la care se referă. Acest
demers este similar cu acela prin care cineva dă dreptul la viaţă sau, dimpotrivă, aruncă în
neant un proiect aflat în concurenţă cu altele, altfel spus „implică atât o judecată de
valoare, cât şi un proces, nu totdeauna perfect conştientizat, de interpretare a realului în
funcţie de un ansamblu de norme, reprezentări, simboluri, principii etc.”108
Pe de altă parte, interpretarea se realizează prin chiar luarea de atitudine, prin
formularea unor comentarii sau elaborarea unor opinii în legătură cu subiectele cele mai
importante din portofoliul realităţii. Sigur, totul se face respectându-se un principiu,
potrivit căruia faptele au prioritate în raport cu orice comentariu sau analiză109.
Despărţirea netă, în spaţiul editorial al unui ziar sau emisiuni radio-tv, a ştirii de opinie
ţine de o regulă sacrosantă a jurnalismului, chiar dacă, de la o ţară sau alta, se mai fac
unele concesii: Pierre Albert caracterizează astfel tagma din care face parte: „Jurnalismul
francez a fost întotdeauna un jurnalism de expresie decât unul de observaţie (...). Pe lângă
expunerea faptelor, el a fost preocupat şi de expunerea ideilor; pe lângă analiza situaţiilor,
a fost preocupat şi de critica intenţiilor. Prin aceasta, el este fundamental deosebit de

108
Mihai Coman, op. cit., p. 116.
109
Acest lucru a fost foarte plastic formulat de G. P. Scott, editor la The Guardian: „Faptele sunt sacre,
comentariile sunt libere” – apud. Mihai Coman, op. cit., p. 117.

84
jurnalismul anglo-saxon pentru care ştirea a avut întotdeauna prioritate în faţa
comentariului”110.
Din nefericire, jurnalismul românesc, mai ales cel din anii ’90, a ignorat uneori cu
bună ştiinţă nevoia de a separa ştirea de comentariu, astfel încât a riscat să compromită
tocmai funcţia de interpretare. Pentru a reuşi să-ţi faci o imagine, cât de cât exactă, despre
un eveniment, era necesară lectura unui număr considerabil de ziare sau ascultarea şi
vizionarea programelor de ştiri radio-tv. De multe ori, citind comentariile, puteai avea
senzaţia că reporterii respectivelor ziare au fost prezenţi la evenimente cu totul diferite.
Cele mai importante genuri jurnalistice prin care faptele pot fi interpretate sunt:
editorialul, comentariul sau opinia, cronica, pamfletul, caricatura. O mare amploare a
luat, ca gen de televiziune, talk-show –ul, în care dezbaterea pe un subiect nu are
totdeauna intenţia de a lămuri o problemă, ci doar de a face spectacol, complicând şi mai
mult chestiunea. De regulă, funcţia de interpretare este asigurată de persoane notorii,
specialişti sau experţi în domeniul la care se aplică opinia.

3. Funcţia de legătură
Produsele media pot şi chiar sunt consumate sincron de către indivizi sau
comunităţi disparate, care nu comunică, de regulă unele cu altele. Totuşi, un mod de
comunicare, un canal al înţelegerii reciproce între cei ce-şi sunt, în mod curent, străini, se
poate realiza în momentul în care se găseşte o referenţialitate comună. Această şansă
poate fi oferită chiar de faptul că străinii ajunşi la contact au consumat sau consumă
produse media identice. Fie că este vorba despre un film, un personaj celebru din show-
biz sau din sport, un om politic unanim cunoscut, se crează o punte de comunicare acolo
şi atunci când persoane care nu s-au văzut niciodată nu par avea nimic în comun. De
asemenea, prin aceste fire invizibile care unesc datorită aceluiaşi consum mediatic,
oameni răsfiraţi pe întreg mapamondul pot intra într-o relaţie de solidaritate pe baza unui
proiect lansat de instituţii media, fie că este vorba despre salvarea unor comunităţi de la
malnutriţie, fie de declanşarea unor acţiuni comune împotriva unor flageluri sau
ameninţări palnetare: încălzirea globală, consumul de narcotice, comerţul cu carne vie
etc.

110
Ibidem, p. 117.

85
 Puterea mass-media vine din capacitatea lor de a mobiliza indivizi care aparent nu
au interese comune, dar care se pot regăsi pe aceeaşi baricadă, graţie unor campanii
declanşate în scop umanitar: „Astfel, presa se dovedeşte a fi o ,creatoare de public’, deci
o făuritoare de reţele sociale, adesea mai ample şi mai active decât cele uzuale”111.
Într-o lume globalizată, dar în care, paradoxal, omul trăieşte în bună măsură atomizat şi
însingurat, media pot interveni cu succes pentru a reconecta un dialog ce pare a fi
compromis: relaţia cu cel de lângă tine care are, datorită aceloraşi mesaje accesate, un
gând ce-ţi poate suscita interesul. Iar astăzi, sintagma „cel de lângă tine” poate avea un cu
totul alt înţeles decât mai alaltăieri, datorită „ţesăturii” din cyberspace.

4. Funcţia de culturalizare
Mass-media are capacitatea, prin mesajele pe care le administrează, să contribuie,
alături de familie, şcoală, instituţii religioase, rude şi prieteni, la una dintre operaţiunile
cele mai delicate, dar cu atât mai specifice umanităţii: administrarea codurilor de
comunicare, a normelor sociale, a tradiţiilor şi cunoştinţelor despre lume, a valorilor şi
interdicţiilor către cei mici, către copiii aflaţi la vârsta învăţării şi asumării de roluri
sociale şi culturale tot mai complexe. Timpul petrecut în faţa unui televizor a crescut
foarte mult, similar cu scăderea vârstei de la care copiii consumă programe media – doi
sau trei ani. De aceea, comunităţile celor care elaborează mesajele sunt interesate în a
oferi programe care să-i integreze pe cei aflaţi în proces de socializare. De asemenea,
sunt vizate toate categoriile de posibili consumatori, indiferent de vârstă sau profesiune,
de sex şi standard cultural, oferta având grijă să satisfacă toate cerinţele imaginabile.
Fiind o instituţie cu un impact major asupra vieţii fiecăruia, media, prin mesajele
difuzate are „funcţia de a confirma, de a întări normele unei societăţi, chiar şi atunci când
prezintă comportamente deviante şi acţiuni de încălcare a normelor curente”112.
Funcţia de culturalizare a mass-media nu înseamnă faptul că ziarul, programul de
radio sau tv asigură întreaga cantitate de cunoştinţe ori promovează eficient strategii
paideice (de învăşare şi asimilare a codurilor prin care se ajunge la un nivel de
spiritualitate optim). Biblioteca rămâne locul privilegiat în care formarea intelectuală se

111
Ibidem, p. 120.
112
Ibidem, p. 121.

86
produce, e drept, prin efort şi învăţare. Media rămâne doar o soluţie de completare,
nicidecum de substituire.
O miză exclusivă pe culturalizarea realizată prin consumul de mesaje difuzate în
masă poate avea efecte contrare scopului iniţial. Chiar dacă „transmiterea valorilor prin
intermediul mass-media contribuie la realizarea stabilităţii sociale şi la menţinerea în
timp a structurilor culturale”113, rutele clasice de formare şi de consolidare a
performanţelor spirituale şi intelectuale trebuie să fie urmate cu stăruinţă. Este vorba
despre şcoală, lectură şi stimularea gândirii creative.

5. Funcţia de divertisment
Divertismentul a devenit o industrie care are cel mai scăzut cost în momentul în
care devine bun comunicat în masă. Adevărată megafuncţie, divertismentul prin media
doboară record depă record, în privinţa audienţei. Spectacolele de toate felurile,
întrecerile sportive, concursurile, evenimentele cu rezonanţă planetară, programele de
popularizare de tip Discovery sau National Geographic, tirajele de milioane de exemplare
ale publicaţiilor de toate genurile sau succesul fulminant al cărţilor care îl au drept erou
pe Harry Potter, toate acestea atrag atenţia asupra faptului că oamenii adoră să se distreze,
să trăiască febril timpul lor liber, utilizând cu predilecţie telecomanda televizorului.
Aproape orice poate fi transformat în divertisment, ceea ce devine deja o problemă,
semnalată cum se cuvine de Neil Postman: „Problema esenţială nu este aceea că
televiziunea ne oferă divertisment, ci că ea tratează toate subiectele în forma
divertismentului (...). aceasta înseamnă că divertismentul devine supra-ideologia oricărui
discurs al televiziunii”114
Nevoia de senzaţional se pliază perfect pe nevoia hohotului de râs, dar şi pe
senzualitatea provocată de trăirile în faţa televizorului, seară de seară. Mihai Coman
observă: „consumul de divertisment nu răspunde numai dorinţei de relaxare şi refacere,
după oboseala unei zile de activitate; din altă perspectivă, el satisface şi nevoia omului de
a scăpa de sub presiunea cotidianului, de a evada şi de a găsi refugiu într-o lume
imaginară”115. Fie că sunt numite „experienţe vicariale”116, fie că sunt tratate drept „trăiri
113
Ibidem, p. 122.
114
apud. Mihai Coman, op. cit., p. 125.
115
Ibidem, p. 124.
116
Idem.

87
prin procură” de către Jean Cazeneuve117, toate aceste „derapaje” din realitatea imediată
spre interiorul, spre ceea ce se află, iluzoriu, dincolo de sticla televizorului constituie
modalităţi prin care consumatorii de divertisment se reidentifică sau încearcă tentative de
„năpârlire”, de ieşire din epiderma şi identitatea fără expresie şi anvergură publică.
De altfel, Marian Petcu vorbeşte chiar de o funcţie de evaziune118 specifică mass-
media, mai ales televiziunii care a juns să fie un „narcotic social”, având puterea de a
deturna publicul spre o lume imaginară, prin utilizarea de către consumatorii
divertismentului a unor „proiecţii” şi „identificări”. O proiecţie este „operaţia prin care un
subiect ,expulzează’ din sine şi localizează în altul calităţi, sentimente, dorinţe pe care nu
le cunoaşte ori le refuză în sine însuşi”119. Cât priveşte identificarea, aceasta urmăreşte
traseul prin care un individ îşi modifică personalitatea prin interiorizarea unor
caracteristici şi atribute găsite într-un model (acest model este un personaj îndrăgit din
lumea divertismentului tv).
Fuga de sine, de un sine nu atât deplorabil, cât valorizat ca fiind banal, îl aruncă
pe consumatorul produselor comunicării de masă cu specific de divertisment într-o
experienţă repetitivă, dar fără o împlinire majoră. Descentrarea de sine nu provoacă
mulţumiri decât efemere şi parţiale, iar recentrarea nu mai are loc sau atunci când se
produce regăseşte un loc spiritual sau sufletesc devastat, puţin primitor şi incapabil de
proiecte care să-l reclădească.
Televizualul românesc tocmai trăieşte efervescenţa megafuncţiei de divertisment.
Din nefericire, acesta este de foarte multe ori nu doar de proastă calitate, ci chiar penibil
şi deplorabil. Producţii precum Vacanţa Mare, Ceao, Darwin!, Folclorul contraatacă,
Trăsniţi din NATO , Acces direct sau reality-show-uri de tip „Big Brother” aduc
divertismentul tv în zona vulgarităţii de lupanar şi a mediocrităţii ce frizează oligofrenia.

Diferiţi autori au identificat alte funcţii ale mass-media. Printre cele mai cunoscute
propuneri sunt următoarele120: Charles Wright – funcţiile de supraveghere, corelare,
transmitere culturală, divertisment; Roland Cayrol – funcţiile de informare, exprimare a

117
Acesta vorbeşte despre funcţia trapeutică sau cathartică a media, din cauza faptului că oferă experienţe
imaginare unor indivizi care astfel se eliberează de frustrări, pulsiuni şi nemulţumiri.
118
Marian Petcu, op. cit., p. 48.
119
Ibidem, p. 49.
120
apud Marian Petcu, op. cit., p. 46, 47.

88
opiniilor, economică şi de organizare socială, divertisment, psihoterapeutică, instrument
de identificare şi apartenenţă socială, ideologică; Francis Balle – funcţiile de inserţie
socială, recreere, purificare sufletească; Michel Mathien – funcţiile de evaziune, coeziune
socială, distribuire a cunoştinţelor, depozitare a actualităţii, ghid al actualităţii, recreere,
purificare; Leo Thayer121 - funcţiile de socializare, identitate, mitologizare, compensare,
informare, divertisment şi educaţie; M. Wiley – funcţiile de a furniza informaţii, de a le
analiza, de a oferi un cadru general pentru cunoaştere, de a distra, de a difuza o
cunoaştere enciclopedică122.
Unele funcţii, potrivit lui R. K. Merton, au caracter manifest, iar altele latent,
adică sunt „consecinţe neaşteptate, imprevizibile şi greu de identificat la o privire
superficială”123.

Mass-media îndeplineşte un rol social decisiv în procesul prin care omul şi

comunităţile pe care le compune încearcă să se raporteze prin cunoaştere la lume.
Funcţiile ce îi sunt specifice asigură sincronizarea individului la realitatea din care face
parte, inclusiv la propria lui personalitate. Dinamica acestora urmează transformările şi
adecvările petrecute în chiar mecanismele de reproducere ale mass-media.

Concepte cheie: funcţie, mass-media, informaţie, culturalizare, comentariu, opinie,

divertisment, evaziune

121
apud Mihai Coman, op. cit., p. 110
122
Idem.
123
Ibidem, p. 108.

89
 Tipologii mass-media

Mass-media se prezintă, astăzi, ca un ansamblul de instituţii, având structuri

diferite, modalităţi de lucru specifice, formate din specialişti în comunicare pe care îi
numim jurnalişti (mai pot fi numiţi gazetari, ziarişti), care îşi desfăşoară activitatea în
locaţii speciale. Acestea se numesc redacţii. O redacţie este o structură de comunicare în
masă, în care se realizează procesul de producţie al pachetelor cu mesaje, ierarhizată
strict şi divizată pe tipuri de activitate. Ca spaţiu, o redacţie este formată din încăperi
dotate cu echipamente şi instalaţii care facilitează munca zilnică axată pe comunicare.

Principii ale mass-media

Principiile după care funcţionează instituţiile mass-media sunt:

- profesional – jurnaliştii sunt acele persoane care îndeplinesc sarcinile de serviciu
având ca finalitate mesajele cu destinaţie publică. Ei au o pregătire de specialitate
şi experienţă, astfel încât activitatea desfăşurată să aibă randament şi pregnanţă;
- concurenţial – piaţa comunicării de masă este disputată concomitent de mai multe
instituţii specializate în producţia şi difuzarea de mesaje. Lucrul acesta
influenţează major chiar modalitatea în care se desfăşoara munca de jurnalist, în
primul rând conţinutul mesajelor;
- comercial – fiecare instituţie mass-media este o societate comercială, care îşi
desfăşoară activitatea pe baza balanţei de venituri şi cheltuieli. Primul criteriu care
apreciază favorabil sau negativ totalitatea operaţiunilor de comunicare este

90
 profitul. Mediul jurnalistic a fost şi este marcat de apariţia a numeroase instituţii
noi, precum şi depariţia prin faliment a altora;
- deontologic – profesioniştii din media se ghidează în activitatea lor de un cod
deontologic. Acesta conţine o sumă de prevederi care trebuie respectate pentru a
asigura funcţiunea normelor eticii într-un domeniu marcat de responsabilitate şi
putere de impact public. O structură care poate chema la „judecată” ziariştii care
au încălcat deontologia profesiunii de jurnalist este Consiliul de Onoare din cadrul
Clubului Român de Presă, o structură formată din patronii unor publicaţii şi
posturi de radio-tv. Eventualele sancţiuni aparţin strict, ca aplicabilitate, mediul
sau tagmei jurnalistice, fiind cu totul diferite de alte sancţiuni, pe baza legii, în
penal sau civil, din cauza unor fapte reclamate în contul unor gazetari, pe baza
materialelor publicate de aceştia;
- ierarhic – o redacţie este construită prin distribuţia unor roluri, îndeplinite de
către toţi cei care concură la realizarea obiectivelor profesionale, statutul fiecăruia
fiind determinat de atribuţiile ce îi revin. Funcţiile sunt de decizie şi de execuţie,
structura redacţională fiind despărţită de structura managerială. Redacţia este
condusă de un director sau redactor-şef, cel care are în subordine un colectiv
specializat pe roluri comunicaţionale.

Mass-media comerciale şi non-profit

Mihai Coman124 procedează la o tipologizare a instituţiilor de presă, având ca punct

de pornire diverse criterii. Varietatea tipologică este determinată de multitudinea de
modalităţi prin care mesajele sunt elaborate, de forma de prezentare a acestora şi de
experimentele care au loc permanent în instituţiile de presă scrisă şi audiovizuală.
Impactul internetului a fost şi este imens, modificând substanţial chiar forma de
prezentare a mesajului.
Un prim criteriu de tipologizare este economic, vizând profitul. Astfel, instituţiile
media se împart în comerciale şi non-profit sau de serviciu public. Primele, au luat fiinţă

124
Mihai Coman, op. cit., p. 34-42.

91
din dorinţa expresă a patronilor de a obţine profit prin distribuţia de bunuri de comunicare
în masă. Ele nu depind de anumite surse de finanţare atrase, ci se descurcă financiar din
produsele pe care le vând. Din acest punct de vedere, ar trebui să se bucure de o anumită
independenţă editorială, câtă vreme singura instanţă care ar trebui să valideze activitatea
jurnalistică a instituţiilor comerciale este publicul, consumatorul. Modalităţile prin care
beneficiarul mesajelor difuzate sancţionează sau nu activitatea firmelor comerciale media
este de două feluri: „în mod direct (prin creşterea sau scăderea vânzărilor unui produs)
sau indirect (prin creşterea sau scăderea ofertelor de publicitate, a căror valoare este
nemijlocit legată de mărimea audienţelor)”125.
În ultimii ani, am asistat la un fenomen accelerat de integrare a instituţiilor media
comerciale. Consecinţa acestui fenomen a fost apariţia şi consolidarea trusturilor de
presă. Fenomenul de integrare s-a făcut pe orizontală şi pe verticală. Pe orizontală, prin
multiplicarea instituţiilor media avute în componenţă de către un trust de presă, fie că este
vorba de redacţii de presă scrisă, audio sau video, iar pe verticală, prin integrarea unor
instituţii media diferite ca formă de difuzare a mesajelor – media scrisă, vorbită şi video
(uneori, integrarea a pornit de la posturi de televiziune spre cele de radio, iar apoi spre
redacţiile de ziare şi alte publicaţii – este vorba despre trusturile Media Pro şi Impact,
alteori – cum este cazul trustului intitulat Centrul Naţional Media, patronat de fraţii
Micula – integrarea a început de la publicaţii spre radio şi apoi posturi tv).
Din nefericire, statutul de posturi comerciale, deci care au drept ţintă obţinerea de
profit financiar, graţie unei activităţi comunicaţionale caracterizate prin credibilitate şi
profesionalism, a cunoscut modificări de substanţă. Lucrul acesta a fost posibil în
momentul în care au devenit patronii unor trusturi media oameni implicaţi direct în lupta
politică (chiar lideri de partide politice) sau care şi-au pus instituţiile de presă la
dispoziţia unor forţe politice. Consecinţele au fost extrem de neplăcute, afectând chiar
deontologia profesiunii de jurnalist, care îşi face din echidistanţa politică o normă de
credibilitate. Criteriul profitului financiar a fost eludat, în favoarea altor profituri –
avantaje politice prin distribuirea unor roluri în executivul administraţiei centrale, sume
de bani orientaţi către aceste trusturi sub formă de publicitate de stat, constituirea în
grupuri de presiune menite să influenţeze sau chiar să determină politicile publice etc..

125
Ibidem, p. 34.

92
Complicităţile dintre structurile patronale ale trusturilor şi instituţiile politice şi
guvernamentale au fost alimentate de interesele survenite din ambele părţi, în contextul în
care, la sfârşitul ultimuluii deceniu din secolul trecut şi debutul anilor 2000, mai multe
trusturi de presă aveau imense datorii la stat, provenite din taxele şi impozitele neplătite.
În acest context, prea multe instituţii media au devenit aservite editorial unor structuri
politice, motiv pentru care şi-au văzut afectat prestigiul, pierzându-şi chiar bunul sau
valoarea care întemeiază profesiunea de jurnalist – dreptul sau libertatea de expresie.
În ceea ce priveşte instituţiile media non-profit sau aflate în serviciu public, acestea
atrag surse de finanţare de la instituţii publice, începând cu partidele politice, structuri ale
statului, ale societăţii civile sau ale mediului de afaceri. Baza în care sunt atrase fondurile
financiare necesare exercitării funcţiunii jurnalistice sunt proiectele de utilitate şi
anvergură publică, având drept ţintă beneficiul cetăţeanului. Instituţii cu rol de control
supraveghează respectarea condiţiilor în care instituţiile non-profit activează.
Începând cu perioada numită vârsta de aur a presei scrise (finalul secolului XIX,
începutul secolului XX – până la primul război mondial) şi până în prezent, trecând prin
momentele în care au apărut presa radio, cea tv şi apoi cyberspace-ul mass-media nu a
încetat să se adapteze, să parcurgă perioade de prosperitate şi avânt, punctate apoi de
acelea de criză şi de degringoladă. Redacţia a fost locul în care s-au pus la punct
strategiile noilor media, sub impactul schimbărilor provocate de însăşi evoluţia societăţii
umane. Factorul care a influenţat cel mai mult mutaţiile din structurile de mesaje media a
fost divertismentul, adaptarea jurnalismului la loisir, câtă vreme presa a devenit obiectul
de interes nu doar a elitelor, ci în primul rând a imenselor mulţimi şi comunităţi
urbanizate.

Presa serioasă şi tabloidul

Nevoia de a distra şi de a şoca a a dus în câmpul jurnalistic spectacolul în care au fost

„distribuite” senzaţionalul, macabrul, carnavalescul, burlescul sau violenţa şi sexul.
În raport cu acest criteriu, al negocierii dintre staţiul acordat ştirilor şi informaţiilor de
interes public şi spaţiul acordat divertismentului, scandalului, senzaţionalului, sportului şi

93
vedetelor de tot felul, presa se poate împărţi în mai multe categorii. Printre alţii, Colin
Sparks126 distinge între 5 tipuri de media, tocmai disociind între presa care acordă
importanţă lucrurilor serioase şi cea de scandal, adică tabloidele (acestea sunt o categorie
de publicaţii care îşi recrutează cititorii din categoriile medii şi joase ca instrucţie, pe
baza subiectelor de scandal, a sportului, divertismentului şi a ilustraţiilor de cele mai
multe ori cu o tentă erotică cel puţin implicită):
1. presa serioasă – se axează asupra subiectelor de interes, asupra actualităţii
politice, economice, sociale şi culturale, radiografiind principalele subiecte ale
spaţiul comunitar propriu, dar şi a celui mondial. Sunt respectate regulile
profesionale, dar mai ales cele ale codului deontologic, printre acre şi aceea a
dreptului persoanei la intimitate. Ca exemple: Wall Street Journal, Financial
Times, New York Times, Le Monde (din spaţiul publicistic românesc – Ziarul
Financiar, Cotidianul, Gândul);
2. presa semi-serioasă – păstrează interesul pentru subiectele serioase, dar alocă
spaţiu mai mare ilustraţiilor, faptului divers, articolelor de tip soft şi feature. Este
interesată şi de subiecte care ar putea ţinti persoanele aflate în vacanţă sau care îşi
petrec timpul finalului de săptămână. Ca exemple: Times şi The Guardian (din
România, România liberă sau Gardianul);
3. presa serioasă-populară – se axează masiv pe subiectele ce ţin de industria
divertismentului, de scandalurile din sferele societăţii „înalte” şi pe foarte mult
sport. Actualitatea este exploatată în regim de reportaj şi interviu, cu insistenţă pe
subiectele conflictuale şi care au posibilitatea de a fi exploatate în grilă
senzaţională. În paralel, acest tip de presă acordă spaţiu ştirilor serioase,
compensând astfel balanţa ofertei. Ca exemple: Daily Mail, Daily Express, USA
Today, iar de la noi Evenimentul Zilei şi Jurnal Naţional;
4. presa tabloidă de chioşc – este presa ce se vinde la chioş, alături de cea serioasă.
Se bazează aproape exclusiv pe divertisment, sport şi scandal. Ştirile serioase sunt
puţine şi tratate într-un registru popular. Subiectele politice pot fi prezente, dar cu
o mare încărcătură de can-can, cu accentul pus pe culise, zvonuri şi viaţa

126
apud. Mihai Coman, op. cit. p. 35.

94
 personală a oamenilor politici (aventuri picante). Ca exemple: Sun, Daily Mirror,
Bild, iar dintre cele autohtone Libertatea, Click;
5. presa tabloidă de supermarket – sunt publicaţiile care fac cele mai mari concesii
vulgarităţii, scandalului şi subiectelor mondene, fiind mereu în căutarea unor
subiecte prin care să fie compromise persoane influente în spaţiul public.
Apelează la serviciilor de tip paparazzi. Ca exemplu: Can-can şi Atac la
persoană.
Fiecare astfel de presă îşi are sectoarele de public pe care mizează atunci când îşi
stabilesc politicile editoriale, forma şi conţinutul mesajelor. În ultima vreme, la noi, în
spaţiul românesc al mass-media, a sporit interesul pentru publicaţiile gen tabloid, lucru
facilitat şi de caracteristicile spaţiului public – numărul crescut de contexte scandaloase,
personalităţi publice dubioase, apetenţa pentru vulgaritate, bălăcăreala, înjurătura şi
pamfletul care de cele mai mujlte ori nu are nimic de a face cu specia literară, ci cu atacul
la persoană. În ultimii ani, posturile comerciale de televiziune au programat tot mai multe
emisiuni care se înscriu în categoria presei de tip neserios, fie că este vorba de talk-show-
uri de felul celui programat de Antena 1 – Un show păcătos, fie de emisiunea de pe
B1TV – Interzis.

Ziarul şi audiovizualul

O altă tipologie se inspiră de la suportul pe care este fixat mesajul în actul

comunicării. Din acest punct de vedere, media se împarte în:
A. Presa scrisă. Este forma clasică prin care presa s-a afirmat şi s-a impus ca a patra
putere sau în calitate de „câine de pază al societăţii civile”. Termenul de „ziarist” a fost
consacrat prin faptul că jurnaliştii au fost, aproape în mod automat, cel puţin până în
urmă cu 80 de ani, angajaţii unor publicaţii.
Şi în privinţa presei scrise avem de-a face cu o diversitate de situaţii, lucru care a
fost determinat de tentativele fiecărei redacţii de a-şi optimiza veniturile şi de-a câştiga
competiţia cu ziarele concurente. De aceea, în funcţie de câteva criterii vom putea
diferenţia între tipuri de presă scrisă.

95
 În funcţie de format, putem discerne între (1) formatul tip ziar, în care oferta este
sub forma unei pagini mari, A2 (în ultima vreme, tot mai multe ziare au renunţat la
formatul mare, printre excepţii putând enumera România liberă), (2) formatul tip
„tabloid” sau A3, la care au aderat cele mai multe dintre cotidiane şi săptămânale, (3)
formatul A4 este specific doar câtorva publicaţii, mai ales celor care merg expres pe
divertisment (cum ar fi cele dedicate integramelor).
În funcţie de aria de răspândire, publicaţiile sunt ; locale, metropolitane (specifice
marilor aglomerări urbane), regionale, naţionale şi internaţionale. Dacă în Germania sau
Franţa sunt foarte influente titlurile regionale127, în Italia sau SUA au prioritate titlurile
metropolitane, pentru ca în România cele mai influente cotidiane să aibă circulaţie
naţională.
În privinţa conţinutului:
- publicaţii generaliste – publică ştiri şi materiale de presă care acoperă întreaga
plajă a realităţii, încercând să fie un barometru al actualităţii şi evenimentelor de
cel mai mare interes;
- publicaţii specializate – sunt mai degrabă cu apariţie săptămânală, chiar dacă
putem avea cotidiane de mare tiraj din categoria publicaţiilor specializate (în
România – Ziarul Financiar, Bursa, Prosport, Gazeta Sporturilor, iar în alte ţări –
La Gazetta dello Sport, L’Equipe, Financial Times, Il Solle-24, Handelsblatt,
Wall Street Journal, La Croix, Christian Science Monitor.
În privinţa săptămânalelor, Roland Cayrol128 propune următoarea tipologie: publicaţii
de informare politică şi generală (The Observer, Stern, L’Expresso, Paris-Match,
L’Express, Newsweek – în România nu avem exemple de această categorie), publicaţii
economice (The Economist, L’Expansion, Capital), presa feminină (care se subdivide în
presa de informare şi divertisment, presa casei şi a familiei şi presa sentimentală), presa
pentru copii şi adolescenţi, presa confesională şi presa de divertisment (cu o foarte largă
paletă – presa hobby, sportivă, de vulgarizare ştiinţifică, erotică etc.).
În funcţie de ora de apariţie, presa scrisă se împarte în publicaţii de dimineaţă, de
prânz şi de seară. În ceea ce priveşte presa românească, publicaţiile de dimineaţă sunt

127
Ibidem, p. 38.
128
apud. Mihai Coman, op. cit. p. 39.

96
cvasicopleşitoare. Concurenţa televiziunii şi a radioului, care anunţă cu promptitudine tot
ce se întâmplă pe parcursul unei zile, a făcut inutilă presa scrisă de amiază şi de seară.

B. Audiovizualul. Radioul a apărut imediat după primul război mondial, iar televiziunea a
început să se extindă şi să depăşească stadiul experimental de la mijlocul secolului trecut.
Practic, astăzi, acestea deţin o bună parte din totalul schimburilor simbolice sub forma
mesajelor comunicării de masă. Mai ales televiziunea s-a extins, devenind mai mult decât
o formă de comunicare, spre a fi un mod de existenţă, o componentă permanentă a vieţii
omului, din copilărie până la moarte (au fost semnalate decese din cauza extenuării unor
persoane dependente de televizor).
Audiovizualul se poate clasifica şi el după mai multe criterii129:
a. după zona de acoperire: posturi locale, regionale, naţionale, internaţionale,
planetare;
b. după conţinut: generaliste şi specializate (amploarea acestora din urmă a crescut,
putând fi vizionate astăzi posturi tv de nişă – pentru ştiri, filme, desene animate,
muzică de toate felurile, modă, ştiinţă, informaţii financiare, feministe, erotice).
Folosirea pe scară tot mai extinsă a spaţiului virtual făcut posibil de softurile tot mai
performante ale calculatoarelor şi de aplicaţiile de net a dus la tentativele reuşite ale unor
redacţii din presa scrisă, radio şi tv de a instala şi administra site-uri. În spaţiul jurnalistic
local (Oradea), constatăm existenţa unor cotidiane cu pagini web, ce sunt vizitate de zeci
de mii de consumatori media: Jurnal bihorean a fost primul care a avut iniţiativa de a
pune la dispoziţia cititorilor site-ul www.bihon.ro, urmat fiind imediat şi de alte
publicaţii: Crişana şi Realitatea bihoreană. Săptămânalul Bihoreanul a făcut acelaşi
lucru, în 2008, fiind site-ul cel mai aplicat pe realitate şi eveniment local, fireşte în grila
consacrată de săptămânal, aceea de tabloid. În anul 2005, a luat fiinţă un ziar electronic
fără corespondenţă pe un alt suport. Este vorba de www.contrastonline.ro. Tendinţa este
aceea de a se renunţa la instituţiile din presa scrisă pe suport de hârtie, în favoarea
ediţiilor electronice, mult mai puţin costisitoare din punct de vedere material şi financiar.
Criza economică anunţată pentru 2009 poate amplifica şi urgenta acest proces.

129
Ibidem, p. 41.

97
Concepte cheie: redacţie, ziar, tabloid, non-profit, serviciu public, trust de presă, presa
electronică, audiovizual

Jurnalismul – vocaţie şi profesiune

Riscul de a intra pe un teren friabil sau pe nisipuri mişcătoare atunci când

întreprindem tentativa de a afla ce este un jurnalist este foarte mare. De cel puţin trei
secole, jurnalistul a pornit pe lungul drum spre profesiune. Un drum anevoios, presărat cu
multe succese, dar şi cu eşecuri. De pe margine, publicul, beneficiarul muncii lui, l-a
privit mai tot timpul cu neîncredere, cu un anume dispreţ, poate din cauza faptul că
profesiunea de jurnalist a fost asociată, nepermis (?!), cu aceea de bârfitor cu un scop
malefic, de îndeletnicire puţin onorabilă, prin care erau răspândite zvonuri, minciuni şi
fapte senzaţionale, care nu rezistau unei verificări simple. Având această „zestre” deloc
onorabilă, în lipsa unui statut care să-l legitimeze, jurnalistul a intrat în era mass-media cu
dorinţa de a fi, în sfârşit, ceea ce şi-a dorit dintotdeauna – un profesionist recunoscut ca
atare de toată lumea.

Jurnalism sau jurnalisme?

O analiză temeinică a profesiunii de jurnalist surprinde, la început, câteva

caracteristici prin care se măreşte dificultatea de a putea răspunde univoc la întrebarea ce
este acela jurnalism? În privinţa atribuţiilor pe care le îndeplinesc, jurnaliştii acoperă o
plajă mare de activităţi şi roluri, fapt pentru care nu pot fi reuniţi sub un numitor comun.

98
O primă concluzie este aceea că nu putem vorbi de jurnalism, ci de jurnalisme130, câtă
vreme:
1. s-au impus diferenţe majore între jurnalismul din presa scrisă, radio şi televiziune,
în privinţa redactării şi prezentării ştirilor, a evenimentelor şi manifestărilor de
interes public;
2. ritmul de lucru şi abordarea materialelor de presă sunt diferite, în funcţie de tipul
de presă scrisă în care jurnalistul activează – cotidian sau săptămânal (amploarea
materialului jurnalist, conceperea lui, formele de prezentare diferă spectaculos);
3. ca tematică, munca unui jurnalist diferă în funcţie de domeniul în care îşi exercită
meseria – actualitate, sport, divertisment etc.;
4. activităţile dintr-o redacţie din sfera presei locale diferă de acelea dintr-un mare
cotidian metropolitan sau naţional. De altfel, indiferent în care mediu jurnalistic
te-ai afla, s-ar presupune că ai statutul de jurnalist, egal pentru toţi. Ca influenţă,
dar şi ca mod de a acţiona, există diferenţe enorme între un reporter care lucrează
pe eveniment la un ziar local şi editorul ştirilor din departamentul de politică
externă a cotidianului New York Times, spre exemplu. Această diferenţă implică
moduri cu totul diferite în care fiecare jurnalist se aplică asupra regulilor,
principiilor, normelor şi protocoalelor prin care se exercită profesia de jurnalist.
Relaţiile pe care cei doi le au sunt cu totul disproporţionate, la fel cum este în
cazul influenţei sau prestigiului de care se bucură.
Mihai Coman observă slaba identitate socială a gazetarilor, câtă vreme, deşi sunt cei
mai importanţi comunicatori în masă, încă nu este foarte clar dacă îşi consideră
îndeletnicirea lor o profesie, o activitate, o îndeletnicire sau o artă: „dacă ei consideră
educaţia academică şi cultura ca avantaje sau dezavantaje în exercitarea muncii; dacă
promovează valori stabile precum competenţa, responsabilitatea, experianţa profesională
sau valori imprecise precum flerul, norocul, inspiraţia”131. Subminaţi interior de o anume
doză de vag, jurnaliştii glisează între aplicarea standardelor tehnice prin care ajung să-şi
exercite atribuţiile într-o redacţie media, pe de o parte, şi apelul la vocaţie, la o anume
tentaţie interioară, hrănită eventual de talent, poate chiar de o chemare irepresibilă spre
munca de comunicator de masă.
130
Afirmaţia îi aparţine lui Remy Rieffel. Apud Mihai Coman, op. cit. p. 235.
131
Mihai Coman, op. cit. p. 237.

99
 Vocaţie sau profesiune?

Aflat la punctul de intersecţie a mai multor profesiuni care interferează parţial,

jurnalismul se revendică, în privinţa apartenenţei, atât de la grupul profesiunilor liberale
(cu care are în comun însăşi structura mesajului, ca text), cât şi de la grupul profesiunilor
tehnice, câtă vreme jurnalistul este un fel special de muncitor la „banda rulantă” prin care
se asigură fluxul comunicaţional, relaţia dintre redacţie şi consumatorii media. Din acest
punct de vedere, Denis Ruellan insista asupra naturii duble a profesiunii de jurnalist –
„liberală în spirit şi salarială în practica ei”132.
Dificultatea de a contura mai precis ce anume se poate înţelege prin practica
jurnalismului – o meserie, o artă, un hobby, o vocaţie? – devine şi mai evidentă în
momentul în care încercăm să definim termenul de jurnalism. Toate tentativele vor
demonstra caracterul tautologic sau redundanţa logică a acestora. Nici o definiţie nu
reuşeşte să limpezească ambiguităţile structurale, să lumineze ce este, în esenţa sa,
meseria de jurnalist. Termenul de jurnalist a apărut pentru prima dată în secolul al XVII,
în publicaţia Journal des Savants, pentru ca mai apoi să se lărgească tot mai mult,
înglobând activităţi tot mai diferite, dar subsumabile procesului prin care anumite
comunităţi constituite legal pregăteau, editau, împachetau şi distribuiau mesaje destinate
consumului unui public cât mai extins.
O dată cu creşterea în anvergură a fenomenului comunicaţional, cu impunerea presei
ca un adorabil copil din flori al modernităţii, „jurnalismul nu a reuşit să delimiteze un
corp clar de competenţe specifice: el oscilează constant între un set de tehnici privind
scrierea şi editarea şi un corp de cunoştinţe în măsură să legitimeze misiunea şi
responsabilitatea socială a jurnaliştilor. Altfel spus, atributele profesionale oscilează între
elemente cu caracter mai degrabă subiectiv şi conjunctural şi elemente cu caracter
ştiinţific şi sferă largă de generalitate”133. Pare a fi un blestem, profesiunea de jurnalist
putându-şi-l alege pe Ianus drept simbol. Toate tentativele de acreditare a unei imagini
univoce, stabile, cristaline, menite să inspire credibilitate se izbesc de subminările
provocate de caracteristicile aproximative, negociabile şi mai puţin transparente ale
132
apud Mihai Coman, op. cit. p. 238
133
Mihai Coman, op. cit., p. 240

100
activităţilor specifice. Oricât s-ar strădui, jurnalistul nu pare suficient de putincios pentru
a ajunge, în sfârşit, la el însuşi. Drumul autocunoaşterii şi legitimării pare a fi unul fără
sfârşit. Dar, cel puţin, putem spune că are un anume folos...

Definiţii ale jurnalismului

Câteva dintre definiţiile date jurnalismului134. Conform Statutului Federaţiei

Internaţionale a Jurnaliştilor, jurnalistul este „orice personaă care, în mod regulat şi pe
bază de remuneraţie, depune o activitate care constă în a contribui prin cuvânt sau
imagine la una sau mai multe forme mass-media”. În anul 1980, sub egida UNESCO, a
fost redactat şi adoptat un Protocol al Jurnaliştilor prin care noţiunea de jurnalist
„desemnează orice persoană, indiferent de naţionalitate, care are un serviciu plătit şi
regulat de editor, reporter, fotograf, cameraman sau tehnician de presă scrisă, radio sau
televiziune, care îşi exercită profesia în acord cu principiile etice şi cu normele stabilite
de profesie; activitatea sa profesională constă în căutarea sau distribuirea informaţiilor,
opiniilor, ideilor, studiilor sau comentariilor pentru publicaţii periodice, agenţii de presă,
servicii de radio-televiziune sau ştiri filmate”. Enciclopedia Internaţională a Ştiinţelor
Sociale se referă la jurnalist ca la „o persoană a cărei ocupaţie principală constă în
strângerea, scrierea şi editarea unor materiale care, în general, prezintă şi interpretează
evenimente curente” iar Enciclopedia Britanică este de părere că jurnalistul se ocupă de
„strângerea, scrierea şi editarea ştirilor”.
Toate tentativele de a depăşi caracterul tautologic imanent sau redundanţa privind
semnificaţiile şi sensul noţiunii de jurnalism sunt sortite eşecului. Jurnalismul însuşi se
sustrage prinderii sale într-un concept. Poate că de vină sunt chiar practicile jurnalistice
însele. O naliză sumară a câmpului jurnalistic românesc, în ultimii 19 ani, ne poate aduce
unele lămuriri, prin caracteristicile care îi sunt specifice presei post-decembriste:
- o recrutare haotică, fără criterii a celor care au exercitat profesiunea.
Fenomenul a fost accentuat în anii ’90, pe un fundal al exploziei numărului de
publicaţii şi a lipsei unor instituţii de tip academic prin care să fie legitimaţi

134
Ibidem, p. 240, 241.

101
 lucrătorii din presă. În aceste condiţii, redacţiile au fost umplute că toţi cei care
credeau că au vocaţie, cu toţi iluminaţii şi justiţiarii de context, cu patrioţii care
erau gata să debiteze texte fără capăt pentru a-şi exprima ataşamentul faţă de
„noua democraţie” şi, apăsat, faţă de duşmanii care complotau împotriva
„poporului martir”. Ziarişti au devenit, apoi, primii şomeri, iar patroni de presă
primii milionari din tranziţie;
- lipsa unei experienţe în profesiune. Presa românească a anilor ’90 s-a caracterizat
prin amatorism, impostură şi un expresionism dat de avalanşa scandalurilor
găzduite de paginile publicaţiilor. Îndrăzneala, ataşamentul faţă de înjurătură,
atacul la persoană decis, perseverenţa în polemici suburbane au constituit
„calităţi” jurnalistice prin care au fost suplinite atributele jurnalismului, etica
profesiunii şi nevoia de studiu pentru a afla, după primele experienţe gazetăreşti,
care sunt regulile şi normele meseriei;
- lipsa unor forme de validare profesională. Dacă statutul Societăţii Ziariştilor,
constituită ca instituţie sindicală, în anul 1883, avându-i ca membri fondatori,
printre alţii, pe Hasdeu, Eminescu, Delavrancea şi C. A. Rosetti, prevedea că
puteai deveni jurnalist „relativ uşor, printr-o practică profesională de minimum
trei ani şi se menţinea prin fidelitatea faţă de profesie şi printr-un profil moral
fără pată”135, după 120 de ani, acelaşi statut putea fi obţinut infinit mai uşor şi
păstrat fără nici un impediment, chiar dacă jurnalistul neofit îşi demonstra cu
asupra de măsură incompetenţa. Acest fapt a provocat o decredibilizare a presei
româneşti, caracterizată prin avânt şi mai puţin respect faţăd e profesiune. Abia
spre finalul anilor ’90, prin redacţiile mass-media apar şi angajaţi cu studii de
specialitate;
- slaba coerenţă a organizaţiilor structurate în interiorul tagmei jurnaliştilor. Fie
că a fost vorba despre Societatea Ziariştilor Profesionişti sau de Asociaţia
Ziariştilor Români sau de alte organizaţii cu anvergură naţională sau locală,
acestea nu s-au preocupat de curăţarea branşei de elementele care au compromis-
o, ci s-au mărginit să conserve un statut şi o autoritate a jurnaliştilor, în disputele
cu factorii de decizie din politică şi sfera puterii judecătoreşti. O luptă continuă s-

135
Luminiţa Roşca, Formarea identităţii profesionale a jurnaliştilor, Politom, Bucureşti, 2000, p. 82.

102
 a dat în contra promulgării unei legi a presei, din cauza, legitimă, a temerii ca
astfel să nu fie afectată libertatea de expresie. Pe de altă parte, lipsa
reglementărilor sau persistenţa în Codul Penal a articolelor ce încriminau insulta
calomnia sau defăimarea au provocat deservicii tendinţei de legitimare a
jurnaliştiloc drept profesionişti ai comunicării de masă;
- apariţia târzie a unui cod deontologic şi lipsa unor măsuri eficiente pentru ca el
să fie respectat. Clubul Român de Presă nu a reuşit să rezolve situaţiile de criză
intervenite în sânul ziariştilor, cu ocazia unor cazuri de încălcare a eticii de presă,
chiar dacă s-au luat poziţii şi s-au exprimat puncte de vedere în favoarea
respectului faţă de norme. S-a manifestat mereu o teamă faţă de posibilele
intruziuni în problemele interne ale presei din partea unor forţe ostile sau
interesate să blocheze libertatea de expresie, ceea ce a determinat o reacţie de
solidarizare nediferenţiată.

Ce este o profesie?

Interogaţia cu privire la faptul dacă jurnalismul este sau nu o profesie a primit

răspunsuri diferite. Încercând să cuantifice criteriile care pot certifica o profesie, R. A.
Beam136 a găsit următoarele atribute:
- ocupaţia se constituie pe baza unui corpus de teorii şi deprinderi, care pot fi
învăţate în medii academice acreditate şi apoi experimentate într-o practică sau
perioadă de stagiatură;
- cei ce îndeplinesc ocupaţia respectivă au dreptul la libertatea de a o practica, în
măsura în care îşi asumă şi responsabilităţi;
- profesia evoluează şi îşi asumă o „cultură profesională” proprie – valori, norme şi
simboluri care sunt interiorizate de cei care practică meseria, de la o generaţie la
alta;
- cei ce practică profesiunea ajung să o idealizeze, subliniindu-i importanţa,
utilitatea şi impactul public, capacitatea de a contribui la salvgardarea binelui
comun;

136
apud Mihai Coman, op. cit. p. 242.

103
 - colectivul dintr-o profesiune îşi propune să exercite ocupaţia, pentru care fiecare
membru al colectivului şi-a demonstrat aptitudinile, pe o durată lungă de timp.
În ceea ce priveşte profesiunea de jurnalist, aceasta nu îndeplineşte primul criteriu, al
treilea şi ultimul, ceea ce ridică semne de întrebare cu privire la statutul de profesiune în
cazul mass-media.

Profesionalizarea jurnalistului

Putem vorbi de un proces lent, dar consecvent prin care jurnaliştii, prin activităţile
practicate, prin apelul la responsabilitate, norme şi valori au transformat jurnalismul
dintr-o ocupaţie problematică, într-o profesiune pe cale de acreditare. Acest fenomen al
profesionalizării reprezintă „o formă complexă, de maturizare, în dezvoltarea diferitelor
ocupaţii umane, în trecerea lor de stadiul de îndeletniciri la cel de meserii şi profesii” 137.
Lumea modernă a admis jurnalismul ca o formă predilectă a comunicării de masă, în
pofida deficienţelor care nu o califică plenar drept o profesiune.
Nevoia zilnică de informaţii, dependenţa de ştiri sunt motivaţii tari ale compromisului
potrivit căruia sunt declaraţi competenţi să editeze şi să difuzeze mesaje specifice unor
domenii cum sunt educaţia, ştiinţa, societatea, cultura, sănătatea, mediul, investigaţia şi
ancheta oameni care nu au o pregătire de specialitate în domeniile respective, dar se
bucură de statutul de jurnalişti – un „cetificat în alb” care le conferă dreptul de a fi
comunicatori profesionişti. Mihai Coman admite că jurnalistul se află la mijloc, într-o
ipostază ambivalentă: pe de o parte, afectat de modelul non-profesional – „bazat pe
talent, individualism, slabă coerenţă organizaţională, absenţa unui cod etic unanim
acceptat”138, pe de altă parte, tentat de modelul profesional – „bazat pe tehnici academice
de formare şi de transmitere a deprinderilor, pe spiritul corporatist, pe structuri
organizaţionale clare, pe instaurarea şi aplicarea unor reglementări general acceptate
etc.”139.
Oricum, în câmpul de manifestare al comunicării de masă jurnalistul s-a perfecţionat
şi şi-a însuşit o experienţă uriaşă, cel puţin de mai bine de o sută de ani. Lucrul acesta

137
Mihai Coman, op. cit., p. 249.
138
Idem.
139
Idem.

104
diminuează mult din ceaţa care a stat multă vreme cantonată în redacţii şi anunţă
profesionalizarea unei meserii care a avut o „copilărie” îndelungată şi zburdalnică. Cât
priveşte vocaţia, aceasta nu contravine, ca principiu, regulilor care trebuie să consolideze
o instituţie riguroasă.
Mereu de veghe pe graniţele altor profesiuni, jurnalistul mai speră să-şi construiască
un blazon profesional fără cusur. De foarte mare ajutor îi poate fi faptul că a devenit
indispensabil într-o lume în care comunicarea a devenit standard de succes şi de
existenţă.

Concepte cheie: meserie, profesie, vocaţie, jurnalism, jurnalist, profesionalizare

105
 Jurnaliştii: reporterul şi editorul

Este greu de stabilit, acum, care ar fi cel mai important departament dintr-o
instituţie mass-media. Fiecare pare a avea o importanţă strategică: (1) departamentul
jurnalistic este centrul nervos, creierul unei organizaţii care trebuie să asigure în flux
continuu, standardizat, după reguli şi norme precise, mesaje pentru mase, (2)
departamentul tehnic (secretariat de redacţie, tipografie, serviciile de producţie din
audiovizual) condiţionează posibilitatea ca mesajul elaborat să fie omologat şi difuzat, iar
(3) departamentul economic (publicitate, marketing, contabilitate) realizează modalităţile
prin care întreprinderea mediatică respectă condiţiile necesare pentru ca societatea
comercială să poată funcţiona cu profit. O instituţie media este una integrată, în care
componentele funcţionează pe bază de roluri şi strategii, de asumare a algoritmului
specific în urma căruia produsul este obţinut în condiţii de performanţă.
Diviziunea muncii este cheia ce face posibilă această integrare. Din acest punct de
vedere, Lars Engwal consideră că o redacţie de presă are două mari componente140:

- cea normativă – este asigurată de munca jurnaliştilor propriu-zişi, a celor care au

abilităţile de a stabili condiţiile de realizare şi de a obţine efectiv produsul
mediatic oferit spre consum;
- cea utilitară – compusă din totalitatea celor care asigură profitabilitatea instituţiei
(patronat, manageri), dar şi condiţiile tehnologice ale fluxului de mesaje.

Din prima categorie fac parte reporterii şi editorii, cele două mari specializări ce dau
imaginea meseriei de jurnalist.
140
apud Mihai Coman, op. cit., p. 276.

106
 Reporterul

Este cel care ar putea fi asemuit cu soldatul, cu acel infanterist aruncat în luptă pentru
a cuceri, per pedes, teritoriile vizate de ofensiva unei armate. Indiferent dacă lucrează în
domeniul presei scrise, audio sau video, el dă sens meseriei de jurnalist prin faptul că
realizează condiţiile elementare şi concrete prin care mesajul este cu putinţă. Principala
lui datorie este aceea de a fi mereu disponibil, capabil şi suficient de priceput pentru a
face faţă provocărilor, stimulilor şi chemărilor realităţii, de a răspunde prezent, indiferent
de circumstanţe atunci când evenimentul stă să se petreacă.

Reporterul şi munca de teren

Zona de competenţă a reporterului este actualitatea, indiferent de domeniul în care

este specializat: eveniment, social, politică, sănătate, economie, cultură sau sport. Potrivit
lui G. Bohère, reporterul trebuie să fie capabil să identifice, să colecteze şi să redacteze
informaţii de interes public, în condiţii de timp şi de calitate. Pentru a reuşi acest lucru,
operaţiunile pe care el trebuie să le realizeze sunt141:
a. deplasarea pe teren, acolo unde s-a petrecut un fapt sau un eveniment de interes
public;
b. adunarea de la faţa locului a tuturor informaţiilor şi detaliilor pe baza cărora să
poată descrie fidel faptul; colectarea de mărturii şi documentarea din toate sursele
posibile în legătură cu faptele petrecute, cu persoanele implicate şi contextele care
au favorizat producerea evenimentului;
c. verificarea temeinică, din mai multe surse, a dovezilor şi mărturiilor colectate;
d. să redacteze un document scris pe baza observaţiilor, mărturiilor, documentării şi
verificării informaţiilor.

141
Ibidem, p. 277.

107
 Precum se poate vedea, reporterul este un om de teren. Principala lui activitate nu se
desfăşoară în redacţie, la birou sau în faţa calculatorului, ci în priză directă cu realitatea:
„scriitura jurnalistică, fără a fi o simplă ,oglindă’ a realului, rămâne totuşi, în chip
esenţial, ancorată în dimensiunea referenţială: ea pleacă de la şi trimite la o realitate
concretă, verificabilă, certă”142.
Capacitatea unui reporter de a fi eficient în colectarea datelor de la faţa locului, din
teren, este condiţionată de mai multe calităţi. Una este adecvarea la context. Modul în
care se petrec lucrurile este diferit, de la caz la caz. Reporterul trebuie să aibă stăpânirea
de sine şi discernământul de a identifica repede contextul: fluxul celor petrecute, cauzele,
consecinţele şi actorii principali ai faptelor. Spiritul de observaţie, cumpătul şi prezenţa
de spirit sunt calităţi care sunt indispensabile unui reporter, iar când este vorba despre un
reporter de televiziune, la acestea se mai adaugă spontaneitatea, câtă vreme
transmisiunile live au sporit considerabil, din dorinţa de a exacerba tensiunea şi
atractivitatea mesajelor.
Chiar la faţa locului, reporterul trebuie să verifice informaţiile pe care le are, în
primul rând a mărturiilor. De foarte puţine ori, reporterul ajunge în teren chiar când
evenimentul este în desfăşurare. De aceea, el trebuie să procedeze mai mereu la o
reconstituire a faptelor pe baza mărturiilor acelora care au asistat la derularea întâmplării.
De multe ori, adevărul este greu de stabilit pe loc, deoarece se poate ca martorii să aibă
anumite interese în raport cu persoanele implicate şi faptele consumate. Problema devine
cu adevărat dificilă când avem de înfruntat episoade conflictuale, iar mărturiile sunt
contradictorii. În astfel de situaţii, atitudinea cea mai înţeleaptă, dar şi profesionistă, este
aceea de a aştepta clarificarea datelor, eventual din partea organelor speciale, implicate în
rezolvarea cazului. Orice hazardare poate fi contraproductivă, deoarece aparenţele sunt de
cele mai multe ori înşelătoare143.
Dar există şi un moment prealabil plecării pe teren. Este acela în care o informaţie (de
la surse, de cele mai multe ori) soseşte în redacţie, anunţând faptul ce urmează a deveni
subiectul ştirii. Capacitatea de discernământ în astfel de momente este extrem de

142
Mihai Coman, op. cit. p. 277.
143
Nu de puţine ori, reporterii de televiziune ajunşi la locul în care se derulau conflicte, fiind puşi să
transmită în direct, deveneau fără să vrea susţinătorii sau partizanii unei părţi din conflict, deoarece nu
cunoşteau contextul şi cauzele. Astfel de dezinformări generate de pripeală şi pe setea de senzaţional au
produs momente penibile.

108
importantă. Reporterul trebuie să se consulte cu editorul sau şefii redacţiei pentru a lua
decizia plecării sau nu pe teren. Niciodată munca unui reporter nu este o aventură decisă
din proprie iniţiativă, ci o misiune redacţională, realizată în echipă, aflată sub comanda
editorului, cel care va decide cum şi ce să devină subiect de ştire.

Calităţile şi obligaţiile unui reporter

Credibilitatea surselor este, iarăşi, un aspect decisiv în operativitatea misiunii

redacţionale şi în succesul ei. Acesta este motivul pentru care o bună parte din munca
unui reporter, mai ales în privinţa subiectelor de actualitatea şi a evenimentelor de
impact, depinde de capacitatea acestuia de a recruta şi de a întreţine legături durabile şi
serioase cu sursele aflate în locuri cheie, în instituţii de contact cu realitatea în parametrii
cei mai dinamici ai acesteia.
Mobilitatea unui reporter este factorul necesar care poate asigura rapiditatea cu care
îşi îndeplineşte munca. Acest atribut trebuie însoţit de colocvialitate. Aceasta se referă la
măiestria cu care un reporter ştie să dezlege limbile martorilor, ale celor care au ceva
semnificativ de spus în legătură cu faptele întâmplate: „cel mai adesea, jurnalistul de
teren îşi strânge informaţiile dialogând cu actorii sau martorii evenimentuliui pe care l-a
ratat. Altfel spus, textul său este ,povestea unei poveşti’”144. În legătură cu acest spirit
colocvial, mai trebuie spus că el trebuie însoţit de un bun-simţ continuu. Nu de puţine ori,
reporterii ajung la evenimente cu efecte tragice. Se impune, tocmai pentru a nu deranja
operaţiunile de salvare care tocmai pot avea loc, dar şi pentru a respecta suferinţa umană,
ca reacţiile reporterului să fie foarte bine cumpănite, să fie rezervat şi discret, să nu
încerce să stabilească dialoguri în momente nepotrivite (de multe ori, se dă o luptă în
chiar interiorul, în gândurile reporterului cu privire la oportunitatea unor gesturi, de
dragul de a obţine un material senzaţional. Reacţia cea mai nimerită este, în toate aceste
cazul, o rezervă demnă şi respect faţă de victime).
Verificarea informaţiilor este o operaţiune strict necesară, care continuă şi după ce au
fost adunate probele şi mărturiile de pe teren. Din acest punct de vedere, reporterul

144
Mihai Coman, op. cit. p. 278.

109
trebuie să aibă alte calităţi, cum ar fi:curiozitatea, capacitatea de a face asociaţii de idei,
spiritul analitic, deprinderea de a lucra pe calculator şi de a folosi arhivele şi punctul de
documentare din redacţie, eventual colaboratorii care pot furniza informaţii suplimentare
în legătură cu un caz sau altul. O chestiune delicată apare în relaţia cu sursele: de multe
ori s-a verificat în practică faptul că sursele au manipulat reporterii, în scopul de a obţine
anumite foloase în urma publicării materialelor de presă îndreptate împotriva unor
persoane, pe baza mărturiilor sursei. De aceea, verificarea informaţiilor oferite de către
acestea trebuie făcută de fiecare dată cu maximum de minuţiozitate. În al doilea rând, este
bine ca reporterul să dea dovadă de prudenţă şi să nu forţeze publicarea unui material,
chiar cu riscul de a pierde exclusivitatea, atunci când verificările indică dubii sau când
este în joc onorabilitatea unor persoane.
După ce toate elementele sunt clare, după ce s-a documentat şi edificat asupra
aspectelor principale privind subiectul pe care urmează să-l transforme în text jurnalistic,
reporterul redactează o primă formă a materialului, în redacţie. O face sub indicaţiile
editorului, care îl avertizează asupra lungimii articolului sau ştirii şi a condiţiilor în care
va fi publicat sau difuzat. Reporterul ştie că textul lui iniţial poate suferi modificări şi
acceptă acest lucru pentru că este constient de faptul că aceste ajustări vor mări calitatea
jurnalistică a mesajului, îi vor conferi impact şi vizibilitate în raport cu alte materiale de
presă conţinute în aceeaşi ediţie de ziar sau emisiune informativă.
Jurnalismul clasic a impus imaginea reporterului aflat mai tot timpul pe teren, în
căutarea subiectului care să-l propulseze spre celebritate sau, de ce nu?, către premiul
Pulitzer. Mutaţiile intervenite în presă, în redacţiile unor instituţii media, dar mai ales
posibilităţile multiple prin care informaţia circulă au determinat o diminuare a muncii de
teren a reporterului în favoarea redactării subiectelor din redacţie, pe baza informaţiilor
culese din surse multiple: internet, agenţii de presă, alte instituţii media. Acest fapt, deloc
profitabil, apropie nepermis munca reporterului de aceea a editorului, dar, mai grav,
anihilează prospeţimea mesajului, acel lucru care îi dă o anumită aplicaţie la concret.
Ofensiva „jurnaliştilor de birou”145 nu face decât să crească vertiginos cantitatea
mesajelor, dar în detrimentul valorii sau calităţii lor. Un reporter fără munca de teren este
o contradicţie în termeni.

145
Ibidem, p. 279.

110
 Cum trebuie să fie un reporter bun? Răspunsul este dificil. Un reporter bun nu este,
neapărat, un ziarist cu aplomb şi cu energie debordantă. Succesul nu poate veni, decât la
nimereală, în cazul în care reporterul face economie de raţiune şi inteligenţă. De aceea,
reţeta unui reporter bun nu poate fi dată, ci doar se poate construi crochiul unuia pe care
să şi-l dorească editorii şi redactorii-şefi. Acesta ar fi, bărbat sau femeie, o persoană cu
calităţi profesionale dovedite (cunoştinţe din domeniul media, respect pentru codul
deontologic, experienţă), calităţi personale (devotat profesiunii, ambiţios, cu putere de
muncă, sănătos), calităţi moral-volitive (pasiune pentru meserie, onestitate, perseverenţă,
o personalitate formată şi nefluctuantă), calităţi spirituale (o cultură generală solidă,
plăcerea lecturii, spirit analitic şi de sinteză, tentaţia către autoperfecţionare) – la toate
acestea ar mai trebui să se adauge o calitate: cel de-al şaselea simţ - cel al evenimentului.

Editorul

Este cel de-al doilea element care dă substanţă jurnalismului sau, altfel spus,
complementaritatea care, împreună cu reporterul, dă sens unei redacţii. Dacă ne-am referi
la tandemul reporter-editor prin prisma filosofiei lui Aristotel care distingea între patru
cauze, atunci reporterului i-ar putea atribui cauza eficientă, iar editorului cauza finală
(legată de scop).

Diferenţe reporter - editor

Am definit, fireşte, metaforic, reporterul drept acel soldat sau mărşăluitor prin
terenurile şi spaţiile în care realitatea dă contur concret faptelor şi personajelor. Ei bine,
prin contrast, editorul este, la figurat, stâlpul de rezistenţă al redacţiei, acel strateg ce-şi
mână în „luptă” legiunile, pentru a putea obţine victoria prin care realitatea se sublimează
în ştiri, materiale de presă, mesaje, producţii informative, reportaje şi interviuni,
medalioane, opinii şi editoriale, adică produsele de consum media. Dacă am propune o
comparaţie mai puţin belicoasă, atunci editorul ar putea fi asemuit unui diriginte de
şantier, veghind şi monitorizând fiecare etapă a unei contrucţii, aprovizionându-se cu

111
materiale şi materii prime necesare temeliei, pereţilor şi acoperişului, finisajelor şi
mobilierului. Produsul media îi datorează spiritul reflexiv, gândirea aplicată,
discernământul.
Editorul este un birocrat. Toate operaţiunile prin care mesajul se încheagă şi ia formă
i se datorează, într-un fel sau altul. Primele şi unele dintre cele mai importante operaţiuni
pe care le face, în ritm zilnic, sunt selecţia (îndeplinirea rolului de gatekeeper)
materialelor, a subiectelor şi iniţiativelor redacţionale, în funcţie de interesele instituţiei şi
de pregnanţa ofertei, iar în al doilea rând, ierarhizarea subiectelor pe pagini şi, în cazul
emisiunilor tv, identificarea head line-urilor. Materia brută începe să prindă contur de
ştire sub mâinile şi în raport de gândirea editorului: să fie şlefuită, să i se dea expresia cea
mai tentantă, să surprindă cât mai limpede semnificaţiile detaliilor sau sensul ce duce spre
adevăr.
Într-o redacţie, avem două categorii de editori: cei de departament şi editorii de
instituţie (redactori-şefi, redactori-şefi adjuncţi, secretari de redacţie, directori şi
manageri). În ceea ce priveşte prima categorie, a editorilor de departamente, potrivit lui
Mihai Coman, aceştia pot fi grupaţi pe mai multe tipologii:
- după domeniul pe care activează: economic, politic, social, eveniment, sănătate,
cultură, educaţie, sport, divertisment;
- după produsele media pe care le realizează: ediţii de dimineaţă, de prânz sau seară
ale unor instituţii locale, municipale, regionale, naţionale sau internaţionale;
- după tipul de activitate: editori de grafică, fotografie, stilistică sau gramatică
(copy-editor).

Atribuţii ale editorului

Principalele atribuţii pe care editorii le au în calitate de gatekeepers, în viziunea lui G.

Bohère146, sunt:
a. să direcţioneze şi să monitorizeze activiattea reporterilor de teren;

146
apud Mihai Coman, op. cit., p. 280, 281.

112
 b. să opereze, în funcţie de linia editorială a instituţiei mass-media, între materialele
primite de la reporteri, colaboratori sau din alte surse, astfel încât să rezulte
articole sau produse media bune de tipărire sau de difuzare;
c. să ţină legătura cu diverşii colaboratori, să stabilească temele articolele de opinie
şi să medieze eventualele conflicte între punctele de vedere redacţionale şi acelea
ale colaboratorilor;
d. să stabilească precis care este locul fiecărui material în pagină sau în sumarul
emisiunilor informative;
e. să redacteze, atunci când este solicitat sau când crede că este nevoie, articolele
redacţionale (editorialele), ce reflectă poziţia instituţiei în subiecte de actualitate.
Atribuţiile pe care le are transformă editorul în omul cel mai vizibil dintr-o redacţie.
În fiecare moment el trebuie să fie apt pentru următoarele obligaţii:
- să conceapă forma ediţiei, în colaborare cu staff-ul redacţional şi după ce s-a
consultat cu managerul instituţiei media. Această responsabilitate este de prim
ordin şi asigură succesul întregii activităţi sau, dimpotrivă, poate aduce prejudicii
materiale şi de imagine în cazul în care se fac greşeli de strategie sau activitatea
de gatekeeper a fost făcută defectuos;
- să vegheze la buna desfăşurare a activităţii. Din acest punct de vedere, editorul
este un negociator. El este cel care reprezintă interesele fiecărui reporter în parte,
dar şi a echipei redacţionale, în totalitate. Astfel, fiecare jurnalist ar vrea ca
articolul scris de el să fie articolul de atac al primei pagini, iar jurnaliştii de
televiziune ţin ca ştirea propusă să facă parte din headline. În acelaşi timp,
editorul susţine în faţa managerilor şi patronilor dorinţele şi opţiunile
reporterilor147 sau intervin atunci când au de-a face cu un conflict de conştiinţă (în
cazul în care un reporter refuză să semneze un articol modificat de editor, sau alţii
din staff-ul instituţiei, pe motiv că nu reflectă punctul său de vedere). O instituţie
media este bună, competitivă sau lipsită de performanţă, în funcţie de capacitatea
editorului de a-şi motiva echipa;

147
La fel cum reporterul trebuie să-şi protejeze sursele, editorul este obligat moral să-şi apere colegii din
subordine în faţa persoanelor superioare ierarhic. Un editor responsabil, îşi va asuma consecinţele unei
greşeli de colectiv, mai degrabă decât să o arunce pe umerii echipei. Atunci, însă, când o vinovăţie este
flagrantă, din partea unui reporter, editorul nu trebuie să o muşamalizeze, ci să stabilească responsabilitatea
pentru fapta comisă şi să propună o pedeapsă.

113
 - să ia decizii ori de câte ori se impune. O redacţie este un loc al deciziilor în
cascadă. Pe parcursul unei zile pot interveni situaţii dificile, conflictuale chiar,
astfel încât mintea cea mai lucidă, care are planul strategic al întregii activităţi de
producere a pachetelor cu mesaje, trebuie să intervină. Această atribuţie îi revine
editorului. Cea mai proastă opţiune este aceea de a întârzia luarea unei decizii.
Faptul îi va atrage blamul şefilor, dar şi dezaprobarea subalternilor. În cazul în
care a luat o decizie, iar mai apoi a constatat că o alta ar fi fost mai bună, are
datoria de a recunoaşte că a greşit şi de-a înlocui decizia iniţială cu aceea
considerată optimă;
- să respecte şi să vegheze ca întreaga echipă să ţină cont de codul deontologic al
profesiunii de jurnalist. Editorul este imaginea instituţiei. Sunt momente în care
provocările şi tentaţiile în direcţia forţării notei, a căutării senzaţionalului cu orice
preţ sau a urgenţei de a publica materiale neverificate sunt mari sau chiar
imposibil de ţinut în frâu. Interesele instituţiei media, ale patronatului, pot fi,
câteodată, în dezacord cu normele profesiunii de jurnalist (de exemplu, a prefera
să opreşti de la tipărire o anchetă jurnalistică, în favoarea unui contract de
reclamă!). Editorul trebuie să acţioneze astfel încât compromisurile să fie cât mai
mici sau chiar să nu fie admise.

Editorul – un personaj

Toţi cei care studiază fenomenul mass-media admit că editorul este o personalitate
care îşi pune amprenta pe instituţia în care lucrează şi că, uneori, felul lui de a fi şi de a
munci devine un brand: „instituţiile mass-media poartă pecetea personalităţii editorilor,
care le imprimă o direcţie şi un stil, adeseori inconfundabile” 148. Un editor de prestigiu
este un model. Calităţile care l-au impus devin tipare pentru cei care visează să parcurgă
treptele profesiunii de jurnalist cât mai sus posibil. Tenacitatea, dorinţa de a se
perfecţiona, experienţa de teren, relaţiile de bună calitate din spaţiul public, raporturile
bazate pe respect şi profesionalism din interiorul instituţiilor media sunt atributele care îi

148
Mihai Coman, op. cit., p. 281.

114
pot permite unui reporter să spere că într-o zi va ajunge editor, mai ales că în această
calitate nu ajungi prin absolvirea unei şcoli, ci prin dovedirea unor competenţe.
Pe e altă parte, nu totdeauna un editor este un personaj public marcant, o vedetă
media şi nici măcar un om cu influenţă deosebită în mediile politice. Asta pentru că nu
toate publicaţiile din lume au acelaşi calibru cu The Guardian, spre exemplu. Mai ales la
nivelul presei locale, editorii nu sunt ceea ce cheamă a fi o persoană de succes sau un
model. Mai degrabă obscuri, obsedaţi de dificultăţile pe care le au de înfruntat în fiecare
zi, unele din cauza tirajului care nu este la nivelul pretenţiilor patronului, altele din cauza
reporterilor nemulţumiţi pe motivul salariilor proaste şi sosite cu întârziere, editorii
multor publicaţii din România se mulţumesc cu foarte puţin, chiar dacă, într-un fel, au
puterea de a impune, la ziarele, posturile de radio sau tv la care lucrează acea imagine a
lumii pe care o doresc. O putere colosală, un statut de invidiat, hrănite, poate, doar cu un
covrig şi eterna speranţă că banii le vor ajunge până luna viitoare, în ziua de leafă.
Care ar fi calităţile cele mai importante care pot da profilul unui editor? Înainte de
toate, un editor bun trebuie să fie un om bun! În sensul în care personalitatea sa să fie
alcătuită armonios, nebântuită de orgolii, vanităţi şi bovarisme. Iluziile care îl animă
trebuie să fie construite într-un orizont al probabilităţii, dacă nu în acela al certitudinii
viitoare. Foarte important este ca îndemnul de a face rău cuiva, cu intenţie, să fie
reprimat, în favoarea ideii de solidaritate şi bună cuviinţă. Ideea ziaristului crud, feroce,
care nu are nici mamă nici tată, gata să execute moral mai pe oricine şi să-şi folosească
poziţia jurnalistică pentru a se răfui cu duşmanii este tot ce poate fi mai rău şi necuvenit.
Adevărul spus nu trebuie să fie nici scuipatul şi nici lovitura aplicată celui deja în
genunchi.
Un editor bun trebuie să aibă cultură generală, o experienţă cât mai bogată, energie
inepuizabilă, generozitatea de a munci fără limite de program, precum şi naivitatea de a
crede că, nesmintit, ziua de mâine va aduce în ochii celor de care depinde soarta lui
profesională zâmbetul candid al mulţumirii.

Concepte cheie: presa, reporter, redacţie, surse, munca de teren, documentare,

redactare, editor,

115
 Jurnalişti sau (doar) comunicatori?

Tagma jurnaliştilor are, am văzut, un defect de identitate. Cu foarte mulgă

greutate am putut stabili ce însemană a fi jurnalist, dar a fost aproape imposibil de
dovedit dacă avem sau nu de-a face, când ne referim la jurnalism, cu o profesiune
riguroasă. Lucrul acesta poate genera o oarecare iritare, dacă nu de-a dreptul o stare de
nemulţumire sau frustrare, câtă vreme cei mai importanţi comunicatori de masă ştiu că
meseria lor are standarde de îndeplinit, norme de aplicat, etici de dovedit şi o utilitate mai
presus de orice discuţie. O modalitate prin care se exprimă această trăire nefirească,
această „disonanţă profesională”, este hotărârea sau vehemenţa cu care jurnaliştii, cei ce-
şi desfăşoară strict activitatea într-o redacţie de presă scrisă, audio sau video, fiind
ocupaţi cu construirea mesajelor pentru consumatori, îşi apără „teritoriul”. Toţi cei care
atentează, într-un fel sau altul, la calitatea de jurnalist, fără a îndeplini standardul
redacţional enunţat mai sus sunt supuşi unui gest de sancţionare, prin refuzul de a fi
atestaţi în branşă.
Sunt vizaţi cei ce dau târcoale profesiunii, anumiţi comunicatori care pot intra în
coliziune de interese cu jurnaliştii sau cei ce participă la activitatea de produccere a
mesajelor, dar au de îndeplinit sarcini tehnice, colaterale şi disjunse de operaţiunile
specifice elaborării acestora. Relaţiile care se stabilesc între jurnaliştii cu „legitimaţie de
presă” şi alte categorii de comunicatori înrudiţi sau implicaţi în construirea unor mesaje
cu rol de distribuţie în masă sunt de multe ori tensionate, inamicale sau conotate masiv de
o indiferenţă care, de fapt, ascunde o vigilenţă continuă.
Să vedem care sunt aceste ocupaţii comunicaţionale care interferează cu
jurnalismul, dar mai degrabă disfuncţional, decât armonios.

Colaboratorii media
Este vorba despre cei care, fără a avea o pregătire jurnalistică sau intenţia de a se
manifesta ca jurnalişti, au o activitate de presă reflectată şi obiectivată în anumite rubrici,

116
materiale sau producţii de radio-tv. De regulă, în această categorie se înscriu anumiţi
specialişti din domenii cum ar fi sportul, politica, literatura sau alte domenii ale spiritului,
cei care compun jocuri logice sau cuvinte încrucişate, cei care dau sfaturi medicale,
juridice sau redactează rubricile de horoscop.
Colaboratorii nu intră în schema redacţională a unui cotidian sau periodic la
categoria „salariaţi”, nu îndeplinesc sarcini redacţionale zilnice şi nu au veleităţi de
reporteri obligaţi la o monitorizare atentă a actualităţii. Rolul lor este mai degrabă unul
auxiliar, (dar nu periferic, totuşi!), de adjuvant editorial. Uneori, putem avea situaţii în
care anumite rubrici (de regulă, de opinii) să fie susţinute de personalităţi, de oameni cu
nume greu într-un anumit domeniu, ceea ce poate suscita interesul din partea
consumatorilor fixaţi pe rubrica respectivă şi mai puţin pe conţinutul redacţional al
publicaţiei. Este cazul analiştilor şi specialiştilor în politică, prezenţe obişnuite în pagilile
ziarelor sau în studiourile tv. De asemenea, sunt numeroase situaţiile în care un cotidian
apelează la serviciile sezoniere – eventual cu ocazia unui eveniment competiţional – ale
unui reputat om de sport, altul decât reporterul de specialitate, tocmai pentru a spori
prestigiul publicaţiei. Nu totdeauna cooptarea unor colaboratori este văzută cu ochi buni
de către titularii unor domenii, din redacţiile media, tocmai pentru că îşi văd ameninţate
poziţiile şi prestigiul faţă de consumatori sau ceilalţi membri ai breslei.

Freelancers sau pigistes149

Sunt jurnalişti ca formaţie, dar care nu sunt legaţi de un anumit patron sau
instituţie mass-media, ci preferă să-şi vândă mesajele pe care le realizează, în funcţie de
cine oferă mai mult sau se declară interesat de serviciile acestora. Pentru a avea calitatea
de jurnalist independent (freelancer) trebuie ca respectivul comunicator să obţină din
presă cel puţin jumătate din totalul veniturilor sale.
O astfel de calitate sau de situaţie în care se poate afla un ziarist maschează de
fapt o posibilă sincopă profesională – ipostaza de şomer. Numeroşi freelancers au avut, în
trecut, calitatea de angajaţi ai unor organizaţii mass-media, calitate pierdută, fie prin
renunţarea jurnalistului la slujba respectivă, fie în urma unui conflict cu patronatul sau cu
conducerea executivă a instituţiei.

149
Denumirea este valabilă în spaţiul anglo-saxon, respectiv în Franţa

117
 Numărul celor care prestează pe cont propriu a crescut. Astfel, în Franţa150,
numărul acestora era, în anul 1980 de 1121, pentrru ca până în 1990 să crească de
aproape 3 ori (la 3213 pigistes (procentual, prezenţa lor a crescut de la 6,7%, la 12%).

Personalul tehnic
Redacţiile sau instituţiile media sunt tot mai pline, mai ales în departamentele
tehnic, economic şi de marketing, cu tot mai mulţi non-jurnalişti, specialişti în tehnici
informatice, editare imagine sau sunet, cameramani, tehnicieni de platou, producători (în
cazul televiziunilor şi radiourilor), specialişti în distribuţia mesajelor (inclusiv prin
sateliţi), economişti, agenţi de vânzări. Acest tablou este un efect direct al tehnicizării
formelor media, al nevoii ca mesajul să ajungă în termeni de timp record la consumatori
şi în parametri de fidelitate impecabili.
Între segmentul jurnalistic al redacţiilor şi componentele non-jurnalistice se iscă, mult
prea des comflicte. Izvorul lor poate fi unul pueril sau cât se poate de serios, subsumat
următoarelor interogaţii:
- cine e mai important, reporterul sau cameramanul, editorul sau producătorul,
secretarul de redacţie sau redactorul?;
- a cui muncă este mai importantă din punct de vedere comercial – a segmentului
de producţie editorială sau a celui de vânzări şi marketing?;
- cine este cu adevărat jurnalist şi cine este doar un tehnician obligat la un service
cu rol adiacent?;
- cine este indispensabil?
Rezolvarea acestor dispute sau tensiuni este obligatorie, riscul fiind acela de-a fi
afectat produsul mediatic, imposibil de realizat altfel decât printr-o muncă de echipă
solidară, competentă.

Purtătorii de cuvânt (specialişti PR)

Poate cele mai nevralgice situaţii se produc la „ciocnirile” dintre jurnalişti şi
specialiştii PR, cei ce lucrează în birourile de presă ale unor instituţii cu care media are
raporturi zilnice, pentru că au expunere publică majoră. Reticenţele apar din raţiuni

150
Mihai Coman, op. cit., p. 254.

118
obiective sau din manifestarea unor complexe. Astfel, destui purtători de cuvânt au ajuns
în aceste poziţii de invidiat (din interiorul unor instituţii cum ar fi poliţia, primăriile,
prefecturile, ministerele etc) după ce au lucrat în redacţiile din presă, fiind racolaţi în
urma unor promisiuni de prosperitate materială sau alte avantaje. Aceştia se cunosc de
cele mai multe ori cu jurnaliştii care vin la întâlnirile anunţate sau care scotocesc,
incognito, respectivele instituţii pentru a afla informaţii de interes public, dar care în
numeroase ocazii sunt ascunse tocmai de specialiştii PR şi de cei care îi plătesc.
S-a ajuns în situaţia în care, pentru a scăpa de interesul stânjenitor al presei,
numeroase instituţii publice au înfiinţat birouri de presă pentru a cosmetiza informaţiile
sau pentru a le transforma în mesaje credibile, deşi conţin minciuni şi falsuri. Un jurnalist
cu experienţă se va feri de birourile de presă, pentru a se axa pe exploatarea unor surse
din interiorul respectivelor instituţii, tocmai pentru a nu risca să fie manipulat.

Relaţia jurnalişti – vedete media

Animatorii şi prezentatorii au invadat producţiile radio-tv, indicând încă o dată rolul
crescut şi în continuă expansiune a divertismentului. Aceştia au o componentă
jurnalistică, dar în bună măsură îşi asigură succesul şi ajung vedete în primul rând prin
calităţile specifice unui bun actor. De altfel, destui actori lucrează cu deosebit succes în
audiovizual, iar prima mare vedetă proiectată şi zămislită în laboratoarele
postdecembriste ale tubului catodic a fost un actor – Florin Călinescu.
De asemenea, alte vedete, cu impact deosebit la public sunt prezentatoarele şi
prezentatorii principalelor emisiuni informative ale posturilor de televiziune. Puţini ştiu
sau şi mai puţini stau să se gândească la faptul că o echipă numeroasă a realizat un produs
de calitate pentru care recompensa cea mai puţin meritată o ia cel ce devine o imagine-
brand pe sticla televizorului: „pentru vedete, prestigiul profesional este sincron cu
celebritatea. Iar celebritatea nu vine dintr-o performanţă jurnalistică, ci din ,seducţie’, din
personalizarea şi afectivizarea informaţiei, din procedeele teatrale care vizează
emoţionarea şi atragerea publicului”151.
Animatorii sau moderatorii dezbaterilor de tip talk-show au, de asemenea, momentul
lor de glorie. Televiziunile comerciale au pus la punct producţii în care au atras

151
Ibidem, p. 257.

119
personalităţi charismatice, oameni cunoscuţi şi îndrăgiţi de public, showman-i capabili să
devină vedete şi să atragă puncte de rating. De cele mai multe ori, aceştia au cunoştinţe
sumare din profesiunea de jurnalist sau sunt de-a dreptul lipsiţi de cunoştinţe şi deprinderi
elementare, dar compensează prin arta actoriei sau prin excelenţa într-un domeniu de
impact la public.
Echipele din spatele unor producţii tv în care „caimacul” notorietăţii îi revine exclusiv
animatorului sau moderatorului au frustrări pe care şi le reprimă cu greu, dar care pot
izbucni, uneori, în conflicte deschise. De multe ori, vedetele şi profesioniştii din media se
sfidează reciproc sau chiar se dispreţuiesc. Cei câştigaţi sunt animatorii, care au
contractele cele mai mari, cele mai bine plătite, din întreg audiovizualul mondial.

Reporterii speciali
Sunt la bază, de regulă, reporteri sau jurnalişti de investigaţie. Nevoia de a şoca, reţeta
evenimentelor transformate în fapte senzaţionale i-au determinat pe producătorii
emisiunilor informative să apeleze la un truc: prezenţa într-un spaţiu exotic şi potenţial
periculos, în care se petrec fapte la cald (de cele mai multe ori violente), a unor jurnalişti
în regim special. Câteva nume s-au impus: Cătălin Radu Tănase, Cristian Zărescu sau
Adelin Petrişor. Aceştia sunt folosiţi în emisiunile de ştiri pe post de eroi ai contextelor.
Totdeauna, realitatea este scenografiată astfel încât să se obţină efectul maxim, iar
reporterii speciali să înfrunte o situaţie ce poate deveni periculoasă sau să scape de sub
control. Fiecare riscă sau mimează riscul. Putem exemplifica prin cel puţin trei situaţii în
care reporterii speciali au mimat riscul, căzând chiar în ridicol. La începutul anilor 2000,
Cătălin Radu Tănase a îndeplinit rolul de reporter special într-un context ridicol: undeva
pe Valea Trotuşului, lângă o cabană , s-a consumat un viol urmat de uciderea victimei de
către agresor. Reporterul special al Pro TV a intrat în direct, arătând telespectatorilor,
după ce a încercat să dramatizeze contextul, piatra cu care agresorul i-a zdrobit capul
victimei (e penibil să faci pe reporterul special de la locul unui viol)! O altă situaţie
situaţie s-a petrecut în vara anului 2006, cu ocazia inundaţiilor. Cristian Zărescu a fost
trimis la Aiud, unde se aştepta ca oraşul să fie acoperit de ape. Producătorul l-a pus însă
pe reporterul special într-o situaţie stânjenitoare în momentul în care acesta s-a căznit să
inducă panica, deşi apa nu trecea de glezna de la picior. A treia situaţie s-a consumat în

120
iarna dintre anii 2008/ 2009, când deşi a fost lipsă cronică de zăpadă, s-a întâmplat să
ningă, totuşi, câteva ore. Acesta a fost prilejul unui producător tv să trimită un reporter
special în zona montană, să-l pună sub reflectoare, având grijă să fie complet acoperit de
zăpadă, ca şi când s-ar fi petrecut o catastrofă, iar toată România ar geme sub omăt.
Efectul a fost unul comic!

Bovarismele jurnalistului

Numeroşi gazetari dezvoltă ceea ce am putea numi personalităţi fictive, consumând

steril idealul de-a fi sau de a deveni ceea ce nu le stă în putinţă să fie. Aşa cum se ştie,
jurnalismul este înrudit cu multe profesiuni, dar nu se confundă cu ele, ci se păstrează
doar în limitele faptului comunicaţional. Mânat de elan, se poate întâmpla ca un jurnalist
(să nu uităm că Hermes avea în picioare sandale prevăzute cu aripi din aur!) să
experimenteze roluri care nu-i sunt proprii sub raport profesional sau să exibe apucături
specifice boemei. Astfel de trăiri nu fac decât să dezvăluie bovaricul ce zace uneori în cei
care doresc cu orice preţ să pară ceea ce sunt.

Relaţia jurnalist-sociolog
Jurnalistul şi sociologul au în comun foarte multe lucruri care ţin de exercitarea
profesiunii: observarea atentă a realităţii, a comportamentelor şi atitudinilor, relaţia cu
mulţimile şi inventarierea unor mărturii. Practic, sociologul şi jurnalistul vizează
descrierea cât mai fidelă a fenomenelor sociale, a faptelor de viaţă, într-o stilistică sobră,
marcată de narativitatea având drept scop descrierea exactă a unor întâmplări şi
personaje. Totul trebuie să se subsumeze obiectivităţii, cu cât mai puţine elemente de
subiectivitate epatantă şi de emotivitate.
Dar asemănările se opresc aici. Jurnalistul se desparte de sociolog prin faptul că
motivaţiile muncii lor sunt complet diferite: dacă sociologul încearcă să descrie o realitate
pentru a o aduce la concept, la o paradigmă menită să modeleze o realitate prin noţiuni şi

121
teorii, jurnalistul are drept obiectiv doar concretul sau „evenimentul pentru calitatea sa de
a fi unic şi relevant”152.

Relaţia jurnalist – istoric

Asemănările sunt numeroase, poate cu atât mai mult cu cât ne simţim cu toţii atraşi de
istorie, în măsura în care ne fascinează episoadele marcate de eroism şi personalităţi
proeminente. Iată cele mai importante locuri în care istoricul şi jurnalistul consonează:
- aplicaţia la eveniment. Fiecare în parte, istoric şi jurnalist, vânează acel fapt
extraordinar, capabil să fixeze timpul şi să determine mersul lucrurilor. Istoricul o
face decupând „felii” mari de timp, iar jurnalistul savurând durata clipei;
- amândoi caută mecanismele care au declanşat fenomenele sau evenimentele, ce se
află în spatele aparenţelor, cauzalităţile şi resorturile intime ale faptelor;
- şi istoricul şi jurnalistul folosesc surse şi trebuie să citeze riguros atunci când fac
trimiteri la mărturii.
Scopurile investigaţiilor pe care le fac istoricul şi jurnalistul sunt, însă, complet
diferite: primul este asemenea unui arpentor care „măsoară” umbrele trecutului,
încercând să afle adevărul, iar cel de-al doilea este fascinat exclusiv de actualitate, de
pecetea proaspătă a prezentului. De notat este, totuşi, faptul că presa este un izvor valoros
pentru istoric, o sursă prin care poate ajunge la adevărul trăit, la „murmurul” vieţii din
spatele evenimentelor tratate doct şi obiectivist, în litera şi spiritul tratatului de istorie.

Relaţia poliţist (procuror, detectiv, agent secret) – jurnalist

O anume aură romantică şi spiritul aventurii pot înfiripa în gândul jurnalistului
ipostaza de justiţiar. De aici până a se crede un Superman nu este de multe ori decât ceva
mai puţin decât o trăire stânjenitoare.
Mai multe „fire” pot lega detectivul de jurnalist:
- amândoi sunt în căutarea informaţiei. A o obţine presupune, de multe ori, apelul la
mijloace mai puţin ortodoxe, la „stoarcerea” unor surse, la folosirea unor inşi
plantaţi în locuri periculoase, puşi apoi să „toarne”: „detectivul şi jurnalistul
preiau (la modul real, dar mai ales la cel simbolic) o parte din atributele specifice

152
Ibidem, p. 338.

122
 eroului justiţiar, fie el cavaler medieval, haiduc, domnitor iluminat, procuror
incoruptibil sau lider spiritual”153;
- amândoi sunt dispuşi să-şi asume riscuri şi să stabilească în nume propriu ce este
binele şi răul. Investigaţia devine scop în sine, fiind folosite toate mijloacele
pentru a o duce la capăt, uneori riscând viaţa unor oameni sau demnitatea altora;
- ignorarea dreptului la viaţă intimă a persoanei.
Ceea ce-i deosebeşte este însă esenţial: scopul investigaţiei jurnalistice este unul
public, pe când agentul de informaţii foloseşte datele culese pentru a le păstra departe de
ochii şi urechile publicului, fiind furnizate doar unor instituţii de drept. În plus, mijloacele
pe care le au la dispoziţiei oamenii legii, pe de o parte, şi jurnalistul, pe de alta, în
exercitarea anchetei sunt profund diferite: jurnalistul nu poate apela la forţă şi nu poate
lipsi de libertate persoanele pe care le intervievează, nu poate pedepsi şi nu poate
constrânge prin nici un gest contrar voinţei celui aflat în investigaţie.

Relaţia scriitor – jurnalist

Este, de departe, cea mai delicată şi fecundă relaţie, pentru că între literatură şi
jurnalism pare a se subîntinde o reţea invizibilă de canale de comunicare şi complicităţi.
Oricum, sute de ani, istoria presei poate sta mărturie!, mari sriitori au fost şi jurnalişti,
chiar dacă nu reporteri de investigaţie, cel puţin au colaborat la mari publicaţii, în care au
inserat numeroase articole de opinie sau roman-foiletoane. Este vorba, printre alţii, de
Johnathan Swift, Voltaire, Balzac, Daniel Defoie, W. Faulkner, Camus, T. Capote, J. P.
Sartre, Zola, Hugo, iar de la noi Eminescu, Ion Heliade Rădulescu, Ioan Slavici, Mircea
Eliade, Constantin Noica, Eugen Ionesco etc.
Dincolo, însă, de aparenta asemănare dintre scriitor şi jurnalist, nimic nu pare a-i lega
în afară de literele alfabetului! Dimpotrivă, totul pare a-i despărţi: mod de lucru, calitatea
şi semnificaţia textului elaborat, relaţia dintre text şi creatorul lui.
Astfel, scriitorul se bazează pe calitatea autoreferenţială a creaţiei sale, pe când textul
jurnalistic este unul strict referenţial. Referenţialitatea se stabileşte în acord cu
semnificaţiile textului. Literatul se bazează pe imaginar şi ficţiune pentru a propune o
realitate expresivă, dar alternativă la realitatea naturală, cu care poate avea în comun

153
Ibidem, p. 340.

123
câteva aspecte şi situaţii, personaje şi contexte, dar, în ansamblu, opera literară este
autoreferenţială (mecanismele ei de producere ţin intim de gândul liber al scriitorului).
Jurnalistul ţine cont de realitate, rămâne lipit de ea, pentru a obţine o referenţialitate
mereu verificabilă, demonstrabilă şi cât mai convingător mărturisită. Scriitorul este
profund subiectiv, ludic, dispus la fantezii şi improvizaţii dintre cele mai incredibile, dar
care să aibă forţă de seducţie, în schimb jurnalistul este analitic, obiectiv, lucid şi
responsabil de veridicitatea celor relatate.
În al doilea rând, opera literară se realizează printr-un proces în care scriitorul se
abstrage în sine, se izolează pe o perioadă mare de timp, încercând să se situeze într-o
lume alternativă; textul jurnalistic este construit în mustul sau în febra actualităţii,
necesitând minute sau cel mult ore pentru a fi terminat. În al treilea rând, opera literară nu
se verifică decât la nivel estetic, standardele pe care trebuie să le îndeplinească fiind strict
stilistice şi narativ-creatoare; textul jurnalistic este supus mereu validării prin surse şi
mărturii.
Şi regimul proprietăţii este diferit. Opera literară aparţine scriitorului, care o poate
vinde, personal sau prin utilizarea unor impresari, caselor de editură interesate. Textul
jurnalistic aparţine instituţiei media, nu celui care l-a redactat. Acesta primeşte salariu
pentru activitatea pe care o prestează, conform unor dispoziţii contractuale.
În sfârşit, textul literar şi cel jurnalistic mai are specifică o mare deosebire. Aceasta ar
putea fi formulată în raport cu canonul timpului lecturii. Textul jurnalistic care apare
publicat într-un cotidian are o „viaţă” lungă de doar 24 de ore. După acest interval, textul
se perimează acut. Devine inactual, fanat, fără putinţă de a trezi interesul cuiva (un
individ care citeşte un ziar vechi de o săptămână poate risca să fie declarat dement!).
Textul literar nu are moarte. Valoarea lui se transmite, prin lectură şi analiză critică, de la
o generaţie sau alta, fără a fi diminuată d etimp. Dimpotrivă!. Astfel Cervantes sau
Dostoievski, Proust ori Joyce sunt citiţi oricând, graţie plăcerii estetice a lecturii, nu
nevoii de informaţie.

Jurnalistul nu are nici un motiv să fie bovaric, să aibă frustări sau nostalgia unui scriitor
neîmplinit. E suficient să fie ceea ce este! Gloria îl poate găsi şi pe el. Iar dacă nu se
petrece lucrul acesta prea des, cel puţin jurnalistul are bucuria de a fi, ca notorietate, mult

124
mai vizibil decât poliţistul, istoricul, sociologul sau chiar scriitorul. În zilele noastre,
reportajul este mult mai gustat decât proza scurtă, iar investigaţia de presă trezeşte mai
multă curiozitate decât romanul de aventuri.

Concepte cheie: colaborator, personal tehnic, freelances, animator, vedetă, bovarism,

istoric, detectiv, scriitor, referenţialitate, autoreferenţialitate

125
 Birocraţia de tip jurnalistic

Instituţiile de presă se văd confruntate, zilnic, cu numeroase dificultăţi care provin

din tipul de activitate pe care îl desfăşoară: transformarea informaţiilor despre realitate
în mesaje pentru consumul de masă.

Cauze de stres şi presiune

Responsabilii cu fluxul de producţie specific mass-media au de suportat presiuni

mari, stres şi spaima de-a nu reuşi să facă faţă solicitărilor şi mai ales pretenţiilor
consumatorilor. Materia primă pe care o folosesc – informaţiile despre cele petrecute într-
un interval de timp şi pe o anumită suprafaţă geografică – nu este porţionată astfel încât
în fiecare moment un număr determinat şi planificat de informaţii să intre pe „banda
rulantă” la care comunicatorii lucrează pentru a elabora pachetele cu mesaje. Dimpotrivă,
realitatea rezervă surprize: sunt zile cu un volum mare de informaţii dintre cele mai
importante şi diverse (uneori, două sau trei evenimente sunt anunţate simultan,
determinând probleme în alocarea resurselor umane pentru rezolvarea tuturor situaţiilor
ivite), precum sunt destule zile în care nimic nu pare să se întâmple. Indiferent, însă, de
ceea ce se petrece sau nu în câmpul realităţii, instituţiile media trebuie să producă.
O redacţie este asemenea unei mori care trebuie să macine continuu. Pe de o
parte, editorii trebuie să-şi facă treaba de gatekeepers, selectând mesajele în funcţie de
amplitudinea lor şi de interesul public pe care l-ar putea determina, iar pe de altă parte,
reporterii sunt nevoiţi să găsească singuri sau prin sursele pe care le au subiectele de
impact. În plus, angrenajul redacţional, prin toate departamentele sale, este obligat să
funcţioneze, iar această funcţionalitate să fie legitimată de calitatea mesajelor realizate şi
distribuite consumatorilor.

126
 Din toate aceste motive, activitatea într-o redacţie sau instituţie media este
organizată după un model industrial, astfel încât randamentul să fie asigurat. Tipul de
organizare specific acestui mod de producţie, tipic capitalist (orientat spre profit, spre
maximizarea randamentului şi optimizarea efortului) este cel birocratic. Fundamentală
este posibilitatea de standardizare a operaţiile efectuate de către cei implicaţi în fluxul
productiv: „instituţiile mass-media sunt organizaţii complexe care produc mesaje în ritm
industrial; în consecinţă ele trebuie să aplice tehnici de raţionalizare a producţiei, bazate
pe standardizarea produselor şi a procedeelor de fabricaţie şi pe birocratizarea aparatului
de producţie”154.
Consecinţa este una care obligă organizaţiile media să se supună unor reguli,
norme şi proceduri de raţionalizare strictă: „jurnaliştii lucrează în organizaţii birocratice,
caracterizate prin ierarhie, diviziune şi rutinizare a muncii, pe baza unor reguli şi
proceduri relativ standardizate. Scopul acestora este eficienţa în strângerea, scrierea şi
transmiterea informaţiilor”155. Nevoia de a reuşi să se alinieze unor pretenţii privind
randamentul şi ritmicitatea activităţilor comunicaţionale determină managerii instituţiilor
media să aplice normele birocratice, astfel încât: (1) administrarea departamentelor
(jurnalistic, tehnic şi economic) are loc prin folosirea unor specialişti şi experţi; (2)
redacţia este subîmpărţită în secţii şi segmente, în baza diviziunii muncii, conduse de alţi
experţi şi profesionişti; (3) redacţia se ghidează după un regulament de ordine interioară,
potrivit căruia întreaga organizare este algoritmizată, relaţiile între departamente şi
angajaţi sunt strict determinate, (4) criteriile raţionale stau la baza selectării informaţiilor
şi a felului cum este finisat mesajul, iar (5) deciziile se iau în conformitate cu procedurile
de rutină implementate.
Privit astfel, jurnalismul nu mai are nimic în comun cu improvizaţia, inspiraţia de
moment, instinctul care îţi spune unde şi cum este ştirea, iar jurnalistul are figura unui
funcţionar aplicat asupra procesului de fabricare a mesajelor, mai degrabă decât sufocat
de grija ca nu cumva să-l părăsească muza în momentul redactării unui text. Modelul
„benzii rulante” a schimbat substanţial câmpul ziaristicii, tocmai pentru a face faţă
provocărilor concurenţiale şi din punctul de vedere al reacţiei eficiente, în interiorul
154
Jean Charron, Les medias, les sources et la production de l’information, Gaetan Morin Edition, Quebec,
1991, apud. Mihai Coman, op. cit., p. 270.
155
David Paletz, Entman Robert, Media Power and Politics, Macmillan, New Zork, 1981, apud Mihai
Coman, op. cit., p. 270.

127
instituţiei, în diverse momente ale fluxului de activitate, la impulsurile din exterior:
„organizarea birocratică a instituţiilor de presă derivă, deci, din confruntarea permanentă
cu fluxul inconstant de informaţii care asaltează redacţiile şi care reprezintă o sursă
permanentă de imprevizibil” 156.
Organizarea de tip birocratic din media nu este însă la fel de rigidă precum în
ramurile industriale, ci avem de-a face cu o aplicare a birocraţiei profesionale, nu
mecanice, care apelează la competenţe, nu la reguli inflexibile, aplicabile indiferent de
context.
Punând în relief tocmai specificul muncii într-o comunitate de comunicatori de
masă, sociologul englez Jeremy Tunstall157 vorbeşte despre faptul că unor astfel de
instituţii le este specifică o „birocraţie nebirocratică”, tocmai datorită imposibilităţii de a
păstra standardele şi rutina, când avem de-a face cu jurnalişti şi cu operaţiunile greu de
uniformizat prin care mesajele sunt construite şi difuzate. Într-adevăr, zilnic rutina muncii
pare să fie aceaşi, doar că informaţiile care stau la baza activităţii sunt mereu altele, au alt
conţinut, în funcţie de întâmplările lumii reale. A aplica orbeşte mereu aceeaşi schemă,
poate duce la o anumită eficienţă, dar standardizarea se transformă în şablon, ceea ce
sărăceşte până la monotonie caracteristicile mesajelor.
Aşa cum se ştie, jurnaliştii nu au deloc siguranţa zilei de mâine, la fel cum
patronii unor instituţii media nu sunt niciodată siguri că din punct de vedere economic
profitul va fi realizat. Mediul din presă este unul cât se poate de instabil şi imposibil de
prevăzut în evoluţie, astfel încât incertitudinea este un motiv de stres permanent. În plus,
asupra oricărei instituţii media, potrivit lui Mihai Coman, acţionează mai mulţi factori de
presiune. Aceştia îşi pun amprenta asupra echipei sau colectivului, ca ansamblu, dar şi
asupra fiecărui jurnalist sau tehnician în parte.

1. Presiunea exercitată de fluxul de informaţii

Informaţiile nu se găsesc sub formă de zăcământ natural, aşteptând doar să fie
exploatate. Dimpotrivă, cele mai multe dintre informaţiile cu care lucrează o instituţie de
presă trebuie să fie căutate, astfel încât reporterii au pus la punct strategii laboriaose în

156
Mihai Coman, op. cit., p. 272.
157
Ibidem, p. 274.

128
urma cărora să poată intra în posesia acelor informaţii care vor amorsa „ştirea bombă”
sau măcar cu care vor intra pe prima pagină ori în headline-ul ştirilor de televiziune.
Goana după informaţii este specifică întregii echipe redacţionale, pentru că orice sincopă
în aprovizionarea cu această „materie primă” atât de preţioasă produce disfuncţii majore,
afectând chiar existenţa instituţiei media sau a factorului uman care îi dă consistenţă şi
prestigiu. Toţi editorii din lume vor încerca să procure informaţii astfel încât să lucreze cu
o supraofertă de ştiri. Doar aşa vor putea fi „paznici ai barierei” copetitivi, în stare să
decanteze din noianul de ştiri al zilei ceea ce are valoare şi percutanţă la consumatori.
Informaţiile au grade diferite de importanţă şi relevanţă jurnalistică. Cele mai
căutate sunt informaţiile bine ascunse, care o dată dezvăluite pot declanşa o serie de ştiri
şi materiale de presă incendiare. Acestea dau naştere, de regulă, la ceea ce se cheamă
scandalul de presă sau investigaţia jurnalistică. Ele nu vor fi obţinute niciodată în cadrul
conferinţelor de presă şi nici nu vor fi conţinute în comunicatele pe care toate redacţiile le
primesc din diverse puncte şi birouri instituţionale. De obicei, astfel de informaţii au
regim de exclusivitate şi sunt obţinute „pe surse”158, adică sunt rezultatul muncii
reporterilor care folosesc persoane influente din toate mediile (politice, administrative
locale sau centrale, servii secrete, poliţie etc.) pentru a da de urma unor documente,
mărturii sau indicii pe baza cărora să se declanşeze scandalul.
Cel mai mare stres redacţional este acela provocat de faptul că media concurentă
are informaţii pe care tu nu le ai. Starea se tensionează, editorii intră în panică, iar
reporterii pleacă să afle ceea ce poate ziarul rival ştie deja. Din fericire, astfel de
informaţii sunt relativ rare, astfel că ediţia de ştiri a televiziunilor precum şi paginile
publicaţiilor se umplu cu ştiri şi materiale de presă cu regim normal, care sunt elaborate
pe baza unui flux informaţional specific întregii media.
Potrivit lui Mihai Coman, cele mai uzuale surse sunt:
- agenţiile de presă, bibliotecile, arhivele, institutele de cercetare a opiniei publice
şi centrele de documentare;
- instituţiile mass-media;
- materialele aduse de angajaţii instituţiei media;
- oferta colaboratorilor permanenţi sau ocazionali;
158
Prin surse, F. Balle înţelege „ansamblul mijloacelor la care recurg jurnaliştii pentru a fi la curent cu
evenimentele” – apud Mihai Coman, op. cit. p. 266.

129
 - tot ceea ce se primeşte de la cititori sau persoane ocazionale;
- materialele difuzate de birourile de presă ale unor instituţii publice.
O redacţie bine echilibrată şi suficient de elastică în privinţa secţiile ce o compun îşi
va construi modalităţi prin care să aibă un flux continuu de ştiri şi informaţii şi îşi va
pune la punct un sistem prin care exclusivităţile să îi dea acea pregnanţă care să îi susţină
credibilitatea şi influenţa la publicul ţintă. Indiferent însă, cât de bine va fi pus la punct
acest mecanism, stresul provocat de informaţie va fi unul permanent. Important este ca el
să nu devină acut.

2. Presiunea factorului economic

Orice instituţie mass-media este o societate comercială. Ea acţionează pe un câmp în
care se manifestă cu putere interesul material şi financiar. În ceea ce o priveşte, interesul
său este acela de a obţine profit în urma activităţii desfăşurate. În consecinţă, mesajele, în
totalitatea şi în diversitatea lor, sunt marfă, în sensul economic al noţiunii. În media, a
produce marfă pe stoc înseamnă a edita publicaţii sau a difuza emisiuni care nu aduc
reclamă sau care nu au audienţă la public.
Departamentul de vânzări a crescut ca însemnătate în toate organizaţiile de
comunicare în masă. Agenţii ce lucrează aici fac tot posibilul pentru a vinde marfa, adică
mesajele produse de echipa redacţională. Fireşte, calitatea mărfurilor condiţionează direct
cumpărarea lor. Lucrul acesta funcţionează şi în media, dar nu tocmai ca în toate celelalte
societăţi comerciale.
Contractele de reclamă şi de publicitate vin, de regulă, direcţionate pentru anumite
pagini, în presa scrisă sau pentru anumite producţii radio sau tv. Se poate întâmpla ca, din
pricini greu de anticipat, firma sau societatea comercială care a făcut contract de reclamă
să dorească rezilierea lui din cauza faptul că ziarul respectiv i-a adus prejudicii (ştiri sau
alte materiale care au pus firma într-o lumină nefavorabilă) sau pentru că în emisiunea
vândută şi în care este difuzat sportul de reclamă au fost inserate mesaje care nu au
convint. În aceste situaţii, instituţia media are de ales între a opri difuzarea emisiunii sau
a mterialelor de presă incriminate sau de a pierde banii din contractul de publicitate. De
cele mai multe ori, managerii firmelor media preferă prima variantă. Motivul – nici în
mass-media banii nu au miros!

130
 3. Presiunea factorului politic
Mediul politic exercită o presiune continuă asupra mediului jurnalistic. Motivul este
cât se poate de clar: presa este interfaţa dintre liderul politic şi mulţime. Interesul este
acela ca imaginea pe care o are în media un politician sau altul să fie cât mai bună cu
putinţă, iar, dacă se poate, imaginea adversarilor să fie cât mai negativă. Această raţiune
determină o curtuazie din partea mediului politic faţă de redacţiile de presă ori faţă de
anumiţi exponenţi ai acestora, care sunt consideraţi lideri de opinie. Adevărate strategii
de imagine sunt puse la punct, nu doar în timpul sau în preajma campaniilor electorale, ci
în mod permanent
Conducerile publicaţiilor, posturilor de radio şi de televiziune au contacte oficiale,
discrete şi ascunse cu mediul politic, în primul rând cu forţele de la putere, acolo unde se
administrează banul public şi se pot obţine favoruri. În funcţie de politicile editoriale
avute, anumite instituţii media sunt considerate pro-guvernamentale sau pro-opoziţie, dar
niciodată lucruile nu stau pe loc ci evoluează. Sunt cunoscute cazuri în care anumite
organe de presă sau anumiţi ziarişti şi-au schimbat atitudinea faţă de unii lideri politici
sau faţă de anumite partide, înainte sau după alegeri159.
Existenţa unor instituţii media este influenţată de mediul politic, mai ales în cazul
democraţiilor neconsolidate sau în contexte de criză şi instabilitate economică şi socială.
Acesta este motivul pentru care şefii instituţiilor media sunt foarte atenţi la relaţiile pe
care le au cu mediul politic, cu factorii de putere şi centrele de putere informală,
încercând să se pună la adăpost de eventuale reacţii adverse. Pe de altă parte, instituţiile
de presă se spionează între ele, denunţând atunci când au probe complicităţile dintre
mediul politic şi cel comunicaţional. Astfel a fost declanşat, în anii 2003-2004, scandalul
legat de publicitatea sau reclama de stat pe care unele ministere din guvernul Adrian
Năstase le-a perfectat cu posturi de televiziune şi redacţii din presa scrisă, pentru a obţine
favoarea de-a nu fi obiectul unor investigaţii de presă sau relatări în notă critică.
La rândul lor, jurnaliştii au relaţii pe cont propriu şi fac jocuri în interes personal cu
anumiţi politiceni sau cu segmente ale puterii administraţiei de stat. Acest fapt pune
159
Astfel, în anul 1996, Evenimentul Zilei a fost un cotidian pro-Emil Constantinescu şi pro-CDR, pentru ca
imediat după alegere, Ion Cristoiu să intre în „opoziţie” şi să declanşeze o campanie anti-CDR şi anti-
Constantinescu. Un alt exemplu – cotidianul Ziua şi-a schimbat atitudinea faţă de PD şi Traian Băsescu, în
ianuarie 2005, din cauza acutizării conflictului dintre Băsescu şi Dinu Patriciu.

131
serios în umbră deontologia profesiunii şi anulează chiar obiectivitatea acestora în
momentul în care formulează mesaje despre administraţie şi politică. Credibilitatea lor
are de suferit, dar acest neajuns este copios contrabalansat de avantajele şi beneficiile ce
decurg din acest joc „la două capete”.
Relaţia politicii cu jurnalismul este mereu negociabilă. Interesul de a supravieţui este
unul de prim rang, indiferent de ce instituţie media discutăm. Pe de altă parte, politica
există doar câtă vreme mesajele ei sunt colportate de media şi până când imaginea
liderilor apucă să fie difuzată în eter sau să aibă savoarea cernelii tipografice.

4. Presiunea reprezentată de audienţă

Publicul a ajuns să deţină un control indirect asupra instituţiilor media, prin faptul că
măsurătorile de audienţă au devenit un criteriu de bază în privinţa evaluării produselor de
presă. Ziarele există doar dacă au tiraj, iar producţiile tv rămîn în grila de programe doar
dacă strâng suficiente puncte de rating. Convine sau nu, gustul consumatorului de
produse de comunicare în masă a ajuns să legitimeze munca jurnaliştilor chiar mai mult
decât calitatea mesajelor pe care aceştia le produc: „generalizarea sistemelor şi
tehnologiilor moderne de măsurare a audienţei (îndeosebi în audiovizual) transformă
publicul în ,arbitru’, dacă nu al valorii, cel puţin al succesului de moment”160.
Punctele de rating sunt importante pentru că în funcţie de ele ce obţin tarifele de
reclamă şi publicitate. În acest fel, „alianţa” dintre publicul consumator şi omul de afaceri
care cumpără în audiovizual spoturile de reclamă este factorul care influenţează cel mai
mult evoluţia presei, determinând „populismul” acesteia: senzaţionalul ieftin,
vulgaritatea, apetitul pentru violenţă şi precaritatea funciară a programelor de
divertisment.
Presiunea pe care audienţa o exercită asupra fiecărui om care lucrează în media este
continuă. Succesul ar trebui să fie echivalent cu munca bine făcută, cu profesionalismul şi
talentul. Criteriile de performanţă validate de consumatori şi cumpărătorii de reclamă nu
mai ţin de cont de valoarea şi calitatea muncii prestate, ci de capacitatea produsului de a
stârni buna dispoziţie, de a distra.

160
Mihai Coman, op. cit., p. 268.

132
 Lumea modernă a născut multe paradoxe. Unul dintre acestea se petrece în mass-
media: deşi lumea în care trăim, şi care se află într-un progres accelerat, determinat de
munca echipelor de cercetare ştiinţifică şi tehnologică formate din oameni de ştiinţă şi
experţi, aşadar, această lume a excelenţei în cercetare şi inventică este reflectată, într-o
imagine cât mai completă de către mass-media, printr-o sită a deciziilor luate, în funcţie
de rating, de către omul mediocrităţii în rut. Plăcerile lui, gustul, expectaţiile şi
mulţumirile sunt criteriile de care ţin cont editorii şi producătorii, cei care determină
profilul şi conţinutul mesajelor.

5. Factorul de presiune internă

Nici o instituţie nu este pe deplin armonizată şi astfel articulată încât să nu fie
posibile, accidental sau uneori din motive obiective, disfuncţii. Acestea se pot manifesta
sub forma unor presiuni sindicale sau în contexte individuale, ca tensiuni în cadrul
colectivelor redacţionale şi tehnice..
În media s-au înfiripat, deşi a existat o opoziţie în acest sens, manifestată clar de
patronat, atât organizaţii sindicale, cât şi profesionale, având drept scop apărarea
intereselor salariaţilor sau promovarea excelenţei profesionale a jurnaliştilor de top.
Acestea pot constitui, de asemenea, factori de presiune asupra angajatorilor, a acelora
care au interese legate de o piaţă a muncii, în care oferta să fie cât mai generoasă şi
ieftină. Fenomenul de trustizare a presei a accentuat stresul şi presiunea pe care o resimt
jurnaliştii.
Locul de muncă, într-o instituţie de producere a comunicării de masă, este cu totul
nesigur, resursele umane cunoscând un rulaj mare, din cauza celor care pleacă în căutarea
unui loc de muncă mai puţin solicitant, dar mai sigur. Nu doar presiunea este resimţită, ci
jurnaliştii mai trebuie să facă faţă şi provocărilor sau tentaţiilor la care sunt supuşi de
către cei care au interese în legătură cu conţinutul şi forma mesajelor pe care instituţia le
difuzează. Câteodată, subiecţii acestor interese se află în relaţii de adversitate sau chiar
concurenţă cu patronii jurnaliştilor aflaţi la mijloc, într-un joc al trădării şi al onestităţii.
Atmosfera dintr-o redacţie este mereu tensionată. La factorii de stres deja menţionaţi
se pot adăuga amatorismul şi impostura, care au făcut, mai ales în prima parte a anilor
’90 casă bună cu numeroase medii jurnalistice autohtone. Eliminarea lor nu s-a putut face

133
printr-o operaţiune de curăţire a celor care nu aveau nimic în comun cu profesionalismul
din media. De multe ori, nepricepuţii sunt camuflaţi în oameni plini de energie,
solicitudine şi talente rare dar bine ascunse.

Factorii de presiune acţionează concertat, având momente de puseu şi de acalmie.

Reglarea tensiunii este o necesitate permanentă, care se realizează prin sporirea acelor
factori ai „birocraţiei nebirocratice” care măresc standardizarea produselor, randamentul
şi monitorizarea personalului, dar care asigură şi un anume indice de libertate a
personalităţii jurnaliştilor şi câmp de manifestare pentru originalitate şi iniţiativă.

Concepte cheie: birocraţie, birocraţie nebirocratică, stress, presiune, flux, informaţie,

audienţă

134
 Ce este jurnalistul?

Despre docilitate şi revoltă

Filosofii, antropologii, sociologii, oamenii de cultură din diferite specializări au
încercat să definească omul, să-l găsească şi să-l fixeze printr-o anumită trăsătură, să-l
pună în expresia sa maximă, specifică şi inalienabilă. Aristotel, Pascal, Leibniz,
Heidegger, Sartre sunt doar câţiva gânditori, dintr-un lung şir al cărui capăt încă nu pare a
se vedea care l-au văzut pe om în relaţie cu atribute fundamentale, cum ar fi libertatea,
gândirea, politica, moartea, creaţia. Modernitatea a avut puterea şi dorinţa să-l acrediteze
pe homo viator drept cel mai performant comunicator din toate timpurile. Măreţia lui nu a
fost niciodată mai deplină, iar suferinţa aproape o imposibilitate.
Ca fiinţă dotată cu spirit şi sentimente, individul este suma experienţelor sale: a
faptelor, atitudinilor, comportamentelor, percepţiilor, iluziilor, idealurilor, angoaselor, în
sfârşit, suma trăirilor pe care le-a experimentat, mai frugal ori pe îndelete. Două spirite,
percepute drept caracteristici fundamentale sau tipare de existenţă l-au modelat ca
personalitate astfel încât să-i confere conturul unei identităţi inconfundabile – i-au dat
forma şi l-au pus în expresie. Este vorba despre spiritul revoltei şi spiritul docilităţii. În
raport cu aceste două tipare, deopotrivă caracteriale şi comportamentale, de atitudine şi
de personalitate, omul poate fi definit ca fiinţa condamnată să rătăcească între două
repere ce ţin intim de condiţia umană: docilitatea şi revolta.
Civilizaţia umană este o construcţie la temelia căreia găsim lucrarea celor două
spirite. Istoria însăşi se plămădeşte din îngemănarea şi rivalitatea inconturnabilă dintre
cultura revoltei şi cultura docilităţi. Născute şi hrănite de către cele două spirite, culturile
respective se constituie în arhetipuri, în matrici prin care fiinţa fiecăreia se exprimă.
Nimic din ceea ce este uman nu pare a se putea sustrage pentru a exista într-un spaţiu şi
un timp în care revolta şi docilitatea să lipsească.
Cum am putea defini revolta absolută? Ca pe negativitatea însăşi. Este drumul
direct de la realitate la neant, înseamnă distrucţia cataclismică, acel factor care poate
afecta în mod fatal chiar destinul nostru, ca specie. A fi revoltat, în termeni relativi, de
data aceasta, înseamnă a fi omul refuzului continuu, ce-l ce nu-şi are locul în nici un
spaţiu şi în nici un adevăr. Mereu exilat, revoltatul fuge de tot ceea ce e ademenit în

135
repaus. Supărat pe lume şi resentimentar prin ideologie, revoluţionarul este revoltatul
exaltat. Heracliteian în esenţă, el este chiar aventurierul şi singuratecul prin vocaţie
(revolta nu se practică în cor!); este omul nesupus şi instigator, cel cu scânteia sau cu pata
gata pusă. Nu are răgazul de-a-şi argumenta cauza, ci numai râvna declamării acuzei.
Gata oricând de arţag, revoltatul este mercenarul fără simbrie al cauzelor de pripas şi al
idealurilor în care nimeni nu investeşte nimic, dar mai toţi au speranţa ascunsă a unui
câştig. La modul propriu, el nu are ţeluri, ci doar instinctul conflictului. Dacă a fi să-i
atribuim un ideal, atunci acesta ar fi nimicul devastat, ceea ce ar exista atunci când tot ce
există acum ar fi făcut praf şi pulbere.
Docilul este insul aşternut în regulă, cel care şi-a făcut din respectul normei o
religie, iar din viaţă un pretext pentru siestă. Singura metafizică validă este aceea care se
ţese în jurul ideii absolute cu privire la temeiurile a ceea ce se cuvine. Conciliat până spre
laşitate şi tolerant până la a-şi negocia onoarea, insul docil amână la infinit luarea unei
decizii. Face asta din conştiinţa faptei bune, adică din circumspecţie faţă de propriile sale
posibile dorinţe de neoprit. Fericirea lui se ţese precum pânza unui păianjen în intervalul
dintre două fapte. Se simte perfect acunci când este învăluit în tăcere şi se declară gata să
parieze oricând pe înţelepciunea celui ce nu face nimic. Nutreşte scârbă de orice gest şi
are oroare de indiferent ce se înfăţişează ca nou. Cel mai adorat concept este cel de ordine
şi preferă oricând să fie un oportunist improvizat decât să tranşeze între două fleacuri
concurente. Vocaţia lui nemărturisită este aceea de a fi administratorul unei lumi ce nu a
început încă. Eleat în substanţă, inert din cauza spaimei de-a nu-i fi deranjat confortul,
docilul nutreşte spaimă faţă de asocierea nepotrivită dintre două litere: „N” şi „U”. El este
avântat doar în somn, atunci când îşi permite răscolitoare vise războinice, pentru ca
imediat ce se trezeşte să facă penitenţă şi să se căiască fără limite. Fără ocolişuri spus,
docilul este omul-preş.
Din fericire, nu putem întâlni în lumea ce ne conţine docili şi revoltaţi în stare
pură. Aşa cum sunt prezentate mai sus, cele două arhetipuri, rod a două culturi şi
întrupare a două spirite, sunt două abstraţii, produsele unui efort pur mental. Indivizii pe
care îi cunoaştem şi cu care ne întâlnim zilnic, în ipostaze curente, sunt amestecuri în
proporţii şi dozaje diferite ale spiritelor revoltei şi docilităţii. În fiecare este pusă o
cantitate, pe care nimeni nu ştie cine a hotărât-o, din ceaunul cu substanţa revoltei şi din

136
căldarea cu elixirul docilităţii. Aproape niciodată cele două nu construiesc un echilibru
perfect. De fiecare dată, după natura fiecărui ins, fie docilitatea, fie revolta se află într-o
cantitate cu ceva mai mare, astfel încât un spirit sau altul precumpănesc. Rar, foarte rar se
poate întâmpla ca ecuaţia să fie complet dezechilibrată. Sunt tocmai acele situaţii în care
inşi aleşi de soartă prind expresie, se întrupează ca purtători de spirit revoltat sau docil.
Istoria lumii s-a mişcat în ritmul în care astfel de încurcături şi dezechilibre au fost
posibile.

Jurnalistul şi cele două spirite

La fel ca şi omul, jurnalistul este greu de definit. Profesia lui nu este clar încă
dacă se înfăţişează doar ca o îndeletnicire, ca o activitate specifică sau prin ceea ce se
cheamă, mai nou, job. Paradoxal, însă, lumea este în genunchi aproape în faţa sa, este
adulat sau temut, lins ori cumpărat. Nimeni nu-l priveşte cu indiferenţă. Mai ales în
ultimii 100 de ani, a ştiut cum să-şi chivernisească existenţa, cam de când comunicarea de
masă a devenit un atribut al preaumanului. Nu şi-a pierdut timpul prin biblioteci şi nici nu
a buchisit etica imperativului categoric. Este dexter pe intervale definite în minima
moralia, se simte excelent în ipostază de vedetă, iar companion predilect îi este omul
politic. A învăţat repede eticheta marilor saloane, s-a luat la trântă cu James Bond cam de
când investigaţiile jurnalistice au luat locul foiletoanelor prin gazete ori mazete şi i-ar
plăcea să se creadă despre el că face şi desface prin cancelariile politice, de pe aici şi de
aiurea. De mult nu mai are complexe, dar nici ruşinări.
Din moftangiu, maţe-fripte, scârţa-scârţa pe hârtie, iată, a ajuns o personalitate a
lumii moderne. Nu-l putem defini exact, dar este cineva! Lunecos, asemenea unui peşte,
când cutezăm a-l valoriza şi pune în canon profesional, jurnalistul poartă în sine cele
două spirite şi este un produs târziu al culturii revoltei şi docilităţii. Să şi demonstrăm...
Jurnalistul, ca tipologie umană, pare a se revendica din stirpea omului revoltat. El
este un iconoclast prin definiţie. Pus pe scormonit şi pe căutat, ziaristul face mai orice
pentru a ajunge la acele informaţii prin care să amorseze ştirea de scandal, la acel lucru
neştiut şi care dezvăluit să-i aducă lui foloase şi notorietate, iar comunităţii iluzia că

137
dreptatea nu este vorbă în vânt. La fel ca revoltatul, şi jurnalistul este într-un război
necurmat cu ordinea, cu ceea ce stă aşezat în matca lui şi pare a fi armonios, drept şi bine
întocmit. Instinctul îi spune, însă, că fisuri nevăzute alterează ordinea de fapt, că răul este
înşurubat în feţele obscure ale oamenilor, faptelor şi lucrurilor. Este treaba lui, deşi
nimeni nu l-a investit expres cu aceasta, de a demasca această lume secundă şi hâdă, de a
deconspira marea, poate chiar cosmica diversiune, prin care fapta cea rea atentează şi
trânteşte la pământ fapta cea bună. Doar Feţi-frumoşii şi ziariştii se mai iau la trântă
dreaptă cu Zmeii, în timp ce poliţiştii, procurorii şi judecătorii preferă să admire la bară
evoluţiile Ilenei Cosânzeana. Numai că vremurile nu mai sunt precum acelea din poveşti,
la fel cum şi Zmeii şi Feţi-frumoşii s-au reprofilat.

Critica şi opinia

Jurnalistul nu este un revoltat lipsit de măsură. El nu este asemenea

revoluţionarului, gata să răstoarne lumea, în numele unor idealuri politice, cu arma în
mână, pe baricadele înălţate cu fanatism şi disperare, punându-şi la bătaie viaţa pentru a
învinge. Mai puţin impetuos, lucid şi mereu calibrat raţional, jurnalistul a căutat şi a găsit
o armă redutabilă, pe care o poate folosi fără a fi acuzat că atentează la ordinea de drept.
Noul revoltat, cel pentru care modernitatea a fost ocazia unei cariere fulminante, a
abandonat pistolul şi steagul de dragul criticii. Aceasta este marea lui descoperire. O
armă care nu ucide, chiar dacă poate fi devastatoare, căci prin critică sunt posibile doar
execuţiile morale!
Pentru destui jurnalişti, revolta este un camuflaj. Libertatea de expresie, care
întemeiază dreptul la viaţă profesională pentru orice angajat din presă, este cea care dă
sens şi substanţă criticii, în numele revoltei faţă de minciună, sperjur, impostură şi
fărădelege. Revoltaţi în premise, destui jurnalişti cochetează vârtos cu docilitatea cea mai
dezinvoltă. Înţelegeri subterane scurtcircuitează uneori vocaţia rebelă a jurnalistului şi
substituie cu gloanţe de manevră muniţia de război a criticii. Apostazia prin care rebelul
se transformă în docil constituie una dintre maladiile sau patologiile la zi ale mass-media.
Docilii din presă sunt estropiaţii cu simţ gospodăresc.

138
 Cealaltă patologie ţine de o altă poză mult îndrăgită de jurnalişti – ipostaza de
revoltă cruntă, dusă până în pânzele albe. Şi aceasta este o formă de a-ţi trăda condiţia.
Critica, în ipostaza de armă a jurnalistului, nu este un exerciţiu estetic (critica de presă nu
este critică literară!), dar nici nu trebuie transformată în atac la persoană. Cinismul,
înverşunarea, spiritul de revanşă sau de răzbunare sunt tot atâtea trăiri de rău augur pentru
un jurnalist care nu pare să accepte că reversul admisibil şi firesc al libertăţii de expresie
este responsabilitatea. Aceasta trebuie asumată pentru că mesajele elaborate şi difuzate au
un impact public şi pot afecta imaginea şi viaţa unor persoane
Critica, în calitate de instrument al adecvării binelui la spaţiul public, este o
invenţie a lumii burgheze, o modalitate originală de a domestici omul revoltat. Naşterea
societăţii civile a fost posibilă în momentul în care o reglare de conturi prin apelul la
soluţia unui duel dintre doi oameni de onoare a fost înlocuită cu dreptul fiecăruia la
opinie, în cadrul unui proces menit să stabilească dreptatea şi adevărul. Aparent, a fost
posibilă o minune - revoltatul s-a docilizat! O anumită viziune a conflictului, cea
eroizantă, în care combatanţii se supuneau cu orgoliu probei vitejiei şi morţii a căzut în
desuetudine. Brusc, omul modern şi-a dat seama că vitejia nu mai rentează. Nu aducea
profit! Noua lume reclama un alt fel de negociere a adevărului – prin confruntarea sau
înfruntarea opiniilor. Astfel, monitorul vivace al acestei lumi, jurnalistul, cel ce putea
depune mărturie în numele criticii că lucrurile stau într-un fel sau altul, se recentra, ca
personalitate, într-un rebel sârguincios şi calculat. Lumea nu merita efortul de-a fi trecută
prin foc şi sabie pentru a da naştere unei alte lumi care să cadă apoi pe mâna rentierilor
revoltei – nişte docili administratori ai ordinii şi legii. Mult mai spectaculos era ca lumea
să fie supusă zilnic probei elegante, inteligente şi nemiloase a criticii. Aşa s-a născut
ziarul – un produs de concepţie al revoltaţilor cu scaun la cap şi conturi în bănci. În
redacţiilor acestora trudesc nişte inşi ce par docili. Asta pentru că nu mai au apucăturile
boemilor de altădată. Şi nici nu mai sunt boemi! Jurnalistul romantic şi risipitor cu viaţa
sa a lăsat locul birocratului eficient. Învăţând de la docil, revoltatul a înţeles cum este să
fii util.

Ce este un jurnalist? Poate nu ştim atât de bine ce este, dar cu certitudine ştim ce
face. În intervalul dintre docilitate şi revoltă el pare a-şi fi găsit, în sfârşit, nu odihna, ci

139
locul. Un jurnalist este sau ar trebui să fie, astăzi, prin profesie şi educaţie, un revoltat
bine temperat!

Concepte cheie: revolta, docilitatea, formă, expresie, jurnalist, critică, opinie, libertate
de expresie

Bibliografie

140
Albert, Pierre, Istoria presei, Institutul European, Iaşi, 2002
Bertrand, Jean-Claude, O introducere în presa scrisă şi vorbită, Polirom, Bucureşti, 2001
Briggs, Asa; Burke Peter, Mass-media. O istorie socială – de la Gutenberg la internet,
Polirom, Bucureşti, 2005
Charaudeau, Patrick; Ghiglione, Rodolphe, Talk show-ul. Despre libertatea cuvântului
ca mit, Polirom, Bucureşti, 2005
Collin, Simon, Dicţionar de multimedia, Editura Universal Dalsi, Bucureşti, 2001
Coman, Mihai, Introducere în sistemul mass-media, Polirom, Bucureşti, 2007
Coman, Mihai, Manual de jurnalism, vol. I şi II, Polirom, Bucureşti, 2001,
Coman, Mihai, Mass-media în România post-comunistă, Polirom, Bucureşti, 2003,
Coman, Mihai, Mass media, mit şi ritual – o perspectivă antropologică, Polirom,
Bucureşti, 2003
Domenach, Jean-Marie, Propaganda politică, Institutul European, Iaşi, 2004
Dumistrăcel, Stelian, Limbajul jurnalistic, Istitutul European, Iaşi, 2006
Gaillard, Philippe, Tehnica jurnalismului, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 2000
y Gasset, Jose Ortega, Revolta maselor, Humanitas, Bucureşti, 1994
Guţu, G., Dicţionar latin-român, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983
Hartley, John, Discursul ştirilor, Polirom, Bucureşti, 1999
Kapferer, Jean-Noël, Zvonurile, Humanitas, Bucureşti, 2006
Kernbach, Victor, Dicţionar de mitologie generală, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1989
Liiceanu, Gabriel, Scrisori către fiul meu, Humanitas, Bucureşti, 2008
Lohisse, Jean, Comunicarea – de la transmiterea mecanică la interacţiune, Polirom,
Bucureşti, 2002
McQuail, Denis, Comunicarea, Institutul European, Iaşi, 1999
Mucchielli, Alex, Arta de a comunica, Polirom, Bucureşti, 2005
Palmer, Michael; Ruellan, Denis, Jurnaliştii – vedete, scribi sau conţopişti, Editura
Triton, Bucureşti, 2003
Patapievici, H. –R., Omul recent, Humanitas, Bucureşti, 2001
Petcu, Marian, Sociologia mass media, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002

141
Petcu, Marian, Tipologia presei româneşti, Institutul European, Iaşi, 2000
Pop, Doru, Mass media şi democraţia, Polirom, Bucureşti, 2001
Pop, Doru, Introducere în teoria media, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002
Popescu, Cristian Florin, Dicţionar explicativ de jurnalism, relaţii publice şi publicitate,
Editura Tritonic, Bucureşti, 2002
Randall, David, Jurnalistul universal, Polirom, Bucureşti, 2007
Roşca, Luminiţa, Formarea ientităţii profesionale a jurnaliştilor, Polirom, Bucureşti,
2000
Runcan, Miruna, A patra putere – legislaţie şi etică pentru jurnalişti, Editura Dacia, Cluj-
Napoca, 2002
Severin, Werner; Tankard, James, Perspective asupra teoriilor comunicării de masă,
Polirom, Bucureşti, 2004
x x x, Dicţionar de filosofie, Editura Politică, Bucureşti, 1978

Cuprins

142
Conceptul de comunicare........................................................................................... 3
Forme de comunciare................................................................................................10
Comunicarea de masă................................................................................................17
Societatea de masă.................................................................................................... 26
Cultura de masă......................................................................................................... 33
Triada mass-media......................................................................................................40
Comunicatorul.............................................................................................................47
Canalul în comunicarea de masă.................................................................................55
Publicul sau audienţa..................................................................................................63
Influenţe şi efecte în comunicarea de masă................................................................71
Funcţiile mass-media..................................................................................................82
Tipologii mass-media..................................................................................................91
Jurnalismul – vocaţie şi profesiune.............................................................................99
Jurnaliştii: reporterul şi editorul................................................................................107
Jurnalişti sau (doar) comunicatori?...........................................................................117
Birocraţia de tip jurnalistic........................................................................................127
Ce este jurnalistul?....................................................................................................136
Bibliografie...............................................................................................................142

143