UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ

“ION IONESCU DE LA BRAD” IAŞI

FACULTATEA DE ZOOTEHNIE
SPECIALIZAREA ZOOTEHNIE
ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

VASILE TEUŞAN

MATERIAL DE STUDIU I.D.

ANATOMIE, HISTOLOGIE,
EMBRIOLOGIE

ANUL I, SEMESTRUL I

IAŞI, 2006
 CUPRINS

Capitolul 1 Definiţia şi importanţa disciplinei de Anatomie, histologie,

embriologie ........................................................................................................ 3
1.1 .Definiţia disciplinei de Anatomie, histologie, embriologie ................... 3
1.2 .Importanţa disciplinei de Anatomie, histologie, embriologie pentru
zootehnie ....................................................................................................... 4
1.3 .Principiile de bază ale Anatomiei .......................................................... 5
1.4 .Terminologia utilizată în studiul anatomic ............................................ 5
1.5 .Elemente de orientare, Axe, Planuri ...................................................... 6
Capitolul 2 Aparatul de susţinere şi mişcare (locomotor) ............................. 8
2.1.Osteologie(studiul scheletului) ............................................................. 8
2.1.1.Scheletul membrelor anterioare ..................................................... 10
2.1.2.Scheletul membrelor posterioare ................................................... 15
2.1.3.Scheletul trunchiului, ..................................................................... 19
2.1.4.Scheletul capului ............................................................................ 23
2.2.Artrologie (studiul articulaţiilor) ........................................................ 29
2.2.1.Definiţia,clasificarea şi structura articulaţiilor ............................... 29
2.2.2.Articulaţţile membrului toracic(anterior) ....................................... 31
2.2.3.Articulaţiile membrului pelvin(posterior) ...................................... 32
2.2.4.Articulaţiile trunchiului .................................................................. 33
2.2.5.Articulaţiile capului........................................................................ 34
2.3.Miologie (studiul muşchilor) ................................................................ 34
2.3.1.Definiţia,clasificarea,structura şi rolul muşchilor scheletici .......... 34
2.3.2.Muşchii membrelor anterioare ....................................................... 38
2.3.3.Muşchii membrelor posterioare ..................................................... 40
2.3.4.Muşchii trunchiului ........................................................................ 43
2.3.5.Muşchii capului .............................................................................. 46
Capitolul 3 Histologie generală (studiul ţesuturilor) ..................................... 57
3.1.Definiţia,clasificarea,histogeneza ţesuturilor din organismul animal ..... 57
3.2.Ţesuturile epiteliale................................................................................. 57
3.3.Ţesuturile conjunctive............................................................................. 60
3.4.Ţesutul sanguin ....................................................................................... 64
3.5.Ţesuturile musculare ............................................................................... 67
3.6.Ţesutul nervos ......................................................................................... 68
Capitolul 4 Embriologie generală .................................................................... 75
4.1.Definiţii şi generalităţi, fazele dezvoltării ontogenetice ..................... 75
4.2.Gametogeneza ....................................................................................... 75
4.2.1.Spermatogeneza ............................................................................. 76
4.2.2.Ovogeneza ...................................................................................... 78
4.3.Fecundaţia ............................................................................................. 78
4.4.Dezvoltarea embrionară la mamifere şi păsări .................................. 79
4.4.1.Segmentarea ................................................................................... 79
4.4.2.Anexele embrio-fetale .................................................................... 82
Capitolul 5 Sistemul nervos............................................................................ 84
5.1. Sistemul nervos central ...................................................................... 84
5.1.1. Măduva spinării ........................................................................... 84
5.1.2. Encefalul ...................................................................................... 85
5.1.3. Meningele...................................................................................... 89
5.2. Sistemul nervos periferic .................................................................... 89
5.2.1. Nervii cranieni............................................................................... 90
5.2.2. Nervii spinali ................................................................................. 91
5.2.3. Nervii membrelor .......................................................................... 91
-1-
 5.3.Sistemul nervos al vieţii vegetative .................................................... 92
Capitolul 6 Morfologia organelor de simţ (Sistemul analizor) .................. 97
6.1. Analizatorul cutanat ........................................................................... 97
6.1.1. Pielea ............................................................................................ 97
6.1.2. Producţiile cornoase ale pielii....................................................... 97
6.2. Analizatorul gustativ ........................................................................... 99
6.3. Analizatorul olfactiv ............................................................................100
6.4. Analizatorul vizual ..............................................................................101
6.5. Analizatorul acustico-vestibular ........................................................102
Bibliografie ........................................................................................................108

-2-
 Capitolul 1
DEFINIŢIA ŞI IMPORTANŢA DISCIPLINEI
DE ANATOMIE, HISTOLOGIE, EMBRIOLOGIE

1.1. Definiţia disciplinei de Anatomie, histologie,

embriologie
Anatomia este o ramură a ştiinţelor biologice care studiază forma şi
structura organismelor vii (în cazul nostru, păsările şi animalele domestice).
Termenul de Anatomie provine de la cuvintele greceşti „ana"în părţi
egale şi „temno"-a tăia; altfel spus, tăierea în părţi egale a unui organ, aparat sau
sistem ce intră în structura organismelor animale. Anatomia a fost considerată
multă vreme ştiiinţa structurilor animale studiate pe cadavru, urmărindu-se
cunoaşterea conformaţiei, volumului, culorii, dimensiunilor, raporturilor dintre
diverse organe şi/sau formaţiuni utilizând ca principal mijloc de lucru disecţia
(disocierea şi/sau tăierea metodică).
Anatomia şi-a dobândit numele în perioada premergătoare descoperirii
microscopului (1664-Robert Hook) când se practica doar o Anatomie macroscopică
(activitatea acesteia oprindu-se doar la limita de vizibilitate a ochiului). Studiul mai
amănunţit al structurilor situate sub această limită (celulele, ţesuturile şi organizarea
internă a organelor) se face de către Anatomia microscopică.
Anatomia este ştiinţa organismului viu numai pentru cel care, studiind
părţile componente ale acestuia, păstrează permanent întregul în faţa ochilor.
Anatomia este o ramură a Morfologiei.
Morfologia (ştiinţa despre dimensiuni şi forme) studiază alcătuirea internă şi
externă a organismelor şi a organelor componente şi relaţiile dintre organe.
Anatomia are legături strânse cu alte ramuri ale Morfologiei: Citologia,
Histologia, Embriologia, Fiziologia etc.
Animalele domestice care fac obiectul de studiu al Anatomiei aparţin
claselor Mamifere (Mammalia) şi Păsări (Aves) din subîncrengătura Vertebrate
(Vertebrata), încrengătura Cordate (Chordata), regnul Animal (Animalia).
Vertebratele (Vertebrata) sunt cordate (Chordata) superioare al căror
schelet axial este reprezentat de coloana vertebrală, cartilaginoasă sau osoasă.
Corpul acestora este alcătuit din cap, gât, trunchi, coadă şi membre. Acestea, la
rândul lor sunt alcătuite din regiuni şi subregiuni corporale. Datorită gradului
ridicat de diferenţiere şi specializare a ţesuturilor, organelor şi sistemelor, a
schimburilor de substanţe la care acestea iau parte şi a gradului de dezvoltare a
creierului, Vertebratele se află în vârful arborelui filogenetic al Regnului
Animal (Animalia) şi populează aproape toate spaţiile de viaţă ale Terrei.
♦ Păsări (Aves) sunt vertebrate homeoterme cu respiraţie de tip pulmonar şi
piele uscată acoperită cu pene. Membrele anterioare sunt transformate în aripi.
Ca urmare a adaptării la deplasarea prin zbor, cutia toracică este extrem de
stabilă şi unele oase sunt pneumatice (pline cu aer). Pulmonii prezintă
formaţiuni anexe denumite saci pulmonari. În urma fecundaţiei interne se
depun ouă cu coajă calcaroasă care ulterior vor fi clocite.
La baza dezvoltării tuturor componentelor organismului animal este
celula-ou (sau zigotul). Din această celulă, prin diviziuni multiple şi procese
de diferenţiere ia naştere o varietate de celule diferenţiate, între ele, prin formă,
-3-
structură şi aptitudini funcţionale. Din asocierea celulelor similare în vederea
îndeplinirii unei anumite funcţii iau naştere ţesuturile.
Ţesuturile sunt structuri variate ca origine şi funcţie şi care nu sunt izolate
ci sunt în legătură unele cu altele. Din gruparea ţesuturilor şi prin funcţionarea lor,
împreună, se formează organele, aparatele şi sistemele.
Organul este o grupare de ţesuturi-morfologic individualizate-cu raporturi
bine definite ce lucrează împreună şi îndeplinesc o funcţie specifică. În general,
într-un organ se deosebeşte parenchimul (format din elementele funcţionale
specifice) şi scheletul (sau stroma) (de ex.: urechile, ochii, pulmoniii, rinichii etc).
Aparatul reprezintă un complex de organe cu origini şi structuri diferite
care contribuie la îndeplinirea aceleiaşi funcţii fundamentale a organismului. De
ex. cavitatea bucală, faringele, esofagul, stomacul, intestinul, ficatul şi
pancreasul, deşi sunt diferite ca origine, împreună contribuie la realizarea
digestiei, fiind grupate în aparatul digestiv.
Sistemul este reprezentat de un complex de organe cu origine comună şi în
structura cărora se întâlneşte un ţesut predominant (de ex.: sistemul nervos este
format din organe în structura cărora predomină ţesutul nervos).
Luând în considerare dimensiunile structurilor anatomice studiate şi
metodele de lucru utilizate, distingem studii macro- şi microscopice de anatomie.
Anatomia macroscopică studiază organele, aparatele şi sistemele, bazându-se pe
observaţia macroscopică utilizând ca principale metode de lucru: disecţia,
palparea, desenul, modelul experimental, radiografia, injectarea cu substanţe
de contrast etc. În cadrul acesteia se diferenţiază: - Anatomia descriptivă-
studiază forma, culoarea, volumul, consistenţa şi structura organelor precum şi
modul de ansamblare al acestora în cadrul fiecărui aparat sau sistem.
Anatomia comparativă-are ca obiect de activitate evidenţierea caracterelor
morfologice pe baza cărora se diferenţiază organele provenite de la specii diferite.
Studiul sistematic comparativ, bazat pe criteriul fiziologic, analizează:
aparatul de susţinere şi mişcare (Osteologia, Artrologia şi Miologia);
aparatul digestiv;
aparatul respirator;
aparatul urinar;
aparatul genital;
aparatul circulator;
aparatul nervos;
organele de simţ.
Anatomia topografică analizează printr-un studiu de sinteză rapoartele
naturale ce se stabilesc între diferite formaţiuni din cadrul unei regiuni corporale.
Anatomia microscopică (sau Histologia) are ca obiectiv principal studiul
structurilor aflate sub limita de vizibilitate cu ochiul liber (celule, ţesuturi).
Investigaţiile histologice necesită aparate măritoare (microscoape optice şi
electronice) şi tehnici de lucru complexe şi variate.

1.2 Importanţa disciplinei de

Anatomie, histologie, embriologie pentru zootehnie
Anatomia oferă posibilitatea înţelegerii proceselor biologice şi ale
elementelor necesare desfăşurării activităţii practice din domeniul creşterii
animalelor şi păsărilor.
Anatomia nu trebuie percepută doar ca un studiu de laborator şi/sau o
disciplină pur didactică şi obligatorie prin procesul de învăţământ, aceasta având,
în cadrul procesului de învăţământ, un triplu scop:

-4-
 > educativ (cultivă munca sistematică şi ordonată din sala de disecţie);
> ştiinţific (prin orizontul biologic pe care îl conferă);
> practic (prin aplicabilitatea noţiunilor în cadrul practicii clinice).
Necesitatea practică a studiului anatomic este exprimată prin capacitatea
de înţelegere a morfologiei organismului viu pornind de la o analiză sistematică a
structurilor corelate în permanenţă cu raporturile lor din organismul viu.
În contextul actual, având informaţii de anatomie, fiziologie, nutriţie,
genetică, reproducţie etc, crescătorii de animale vor putea sesiza modificarea
formei şi/sau a funcţiei unui organ, vor putea înţelege mai rapid şi mai bine
semnificaţia şi gravitatea modificării astfel încât să intervină în timp util pentru a
remedia afecţiunea. Nu este posibilă selecţia sau aplicarea unor tehnici noi şi
moderne din genetică pentru ameliorarea raselor de animale dacă un crescător de
animale nu dispune de cunoştinţe solide de Anatomie.

1.3. Principiile de bază ale Anatomiei

La baza Anatomiei stă:
♦ principiul omologiei-indică faptul că, organele sunt diferite ca formă dar
echivalente ca origine embrionară şi filogenetică (de ex. aripa de la pasăre şi
membrele anterioare de la mamifere);
♦ principiul analogiei-arată că organele sunt asemănătoare dar totuşi diferite în
plan ontogenetic;
♦ principiul convergenţei-indică asemănări aparente produse de procesul de
adaptare la condiţii de mediu asemănătoare;
♦ principiul corelaţiei-indică faptul că, organe diferite s-au modificat simultan
datorită legăturilor dintre ele (a fost formulat de G. Cuvier);
♦ principiul conexiunilor-permite recunoaşterea unor organe diferite ca formă,
prin păstrarea aceloraşi rapoarte faţă de organele esenţiale (de ex. Sistemul
nervos şi vascular);
♦> principiul embriologiei-indică faptul că dezvoltarea embrionară (sau
ontogeneza) este o ,,recapitulare" scurtă a dezvoltării filogenetice;
♦ principiul unităţii dintre structură şi funcţie-indică o relaţie bilaterală, astfel că,
cele două elemente formează o unitate indivizibilă ce se influenţează şi se
condiţionează reciproc;
♦ principiul diferenţierii şi integrării-arată că, odată cu diferenţierea crescândă a
formelor şi funcţiilor, creşte dependenţa organelor unele de altele şi de
organism ca întreg, astfel încât, procesul de integrare este mai profund;
♦ principiul unităţii dintre organism şi condiţiile de existenţă-relevă faptul că
organismul şi mediul în care acesta trăieşte formează o unitate, şi, variaţiile
mediului determină apariţia unor modificări structurale la nivelul organismului.

1.4. Terminologia utilizată în studiul anatomic

Termenii ştiinţifici utilizaţi în Anatomia animală sunt identici cu cei
utilizaţi în Anatomia omului, completând lista acestora cu anumiţi termeni
proprii, relativ puţini şi care nu pot fi găsiţi în terminologia altor ştiinţe.
Terminologia anatomică (sau nomenclatura) foloseşte limba latină, larg
răspândită în Evul Mediu printre oamenii de ştiinţă, în special naturalişti şi
medici.
Formaţiunile anatomice au primit, la început, denumiri „vulgare" în funcţie
de asemănarea lor cu unele obiecte din jur (de ex.: „crista galli "-creasta
cocoşului, „sesamoid"-ca o sămânţă de susan; „pisiform"-m formă de bob de
mazăre; „coccys"-gr. hokokkyx-cuc sau osul „coccigian"-care la om este
asemănător cu ciocul de cuc; „sacrum "-la romani sacru semnificînd sfânt. La
-5-
cestea se adaugă şi denumiri care aveau o semnificaţie funcţională (de ex.:
„jejun"-din lat. ieiunus-înseamnă gol; „arteră"-gr. arteria-semnifică canal cu aer
deoarece, în Antichitate, se credea că, prin aceste vase circulă aer, negăsindu-se
sânge în arterele cadavrelor).
În Anatomie s-au adoptat şi unele denumiri de provenienţă hipologică
(,,hipo"-lat. cal). În limba română, cuvintele au fost introduse sub influenţa Şcolii
franceze de către Prof. Ion Andronic, absolvent al Şcolii Veterinare de la Alfort-
Franţa, întemeietorul (în 1851) Şcolii Veterinare din Bucureşti şi profesor de
„exteriorul animalelor domestice". Astfel, multe dintre aceste denumiri sunt şi
astăzi în uz, ca de exemplu: bară, crupă, graset, jaret, bulet, gonaşe, flanc etc.
La începutul acestui secol, ca urmare a publicării unui număr mare de lucrări
ştiinţifice, a constituirii societăţilor anatomice şi a schimburilor internaţionale, a
apărut necesitatea stabilirii unui acord asupra totalităţii termenilor anatomici, lucru
care s-a şi concretizat prin apariţia Primei nomenclaturi anatomice veterinare
internaţionale denumită Nomina-Anatomica Veterinaria (N.A.V.).
Aceasta este valabilă şi astăzi şi cuprinde circa 6 000 termeni cu
corespondenţă la 8 specii de mamifere domestice. Lista a fost aprobată pentru
prima dată în 1963 la Hanovra (în Germania), revizuită apoi în 1965 la Gessen (în
Germania) şi 1967 la Alfort în Franţa (localităţi cu contribuţii importante în
dezvoltarea ştiinţelor biologice, în general, şi a Anatomiei în mod special). Ultima
revizuire a avut loc în 1973 la Viena (în Austria). Nomenclatura anatomică
pentru păsări apare într-o anexă a N. A.V. pentru animale.
În descrierile pe care le vom face în continuare vom utiliza Nomina
Anatomica Veterinaria (N.A.V.) care ţine cont de poziţia normală patrupedă a
mamiferelor domestice şi de o serie de abrevieri (sau prescurtări):
A - artera aa - artere a - arterei Art. - articulaţie
N. - nervul n. - nervului nn. - nervi
Gl. - Glandă Ggl. - ganglion
Porţ. - porţiunea Proc. - procesul
Lig. - ligament Ln. - limfocit
Reg. - regiunea R. - ramura
M. - muşchiul m. - muşchiului mm. - muşchi
V. - vena v. - venei vv. - vene

1.5 Elemente de orientare. Axe. Planuri

Pentru afacilitadescrierea, corpul animal ne folosim, în mod „simbolic",
de nişte planurile convenţionale:
> median (sau sagital)-împarte corpul în 2 jumătăţi egale (stângă şi dreaptă);
pentru a indica apropierea de acest plan se foloseşte termenul de medial şi
îndepărtarea faţă de acest plan se foloseşte termenul de lateral;
> paramediane (sau parasagitale)-sunt reprezentate de o serie de planuri
paralele cu planul median;
> transversale (sau segmentale)-sunt corespunzătoare pentru planurile
perpendiculare pe axul longitudinal al corpului;
> dorsale (sau orizontale)-sunt paralele la suprafaţa dorsală a corpului
şi perpendiculare pe planurile median şi transversal.
La membre, pentru a indica apropierea acestora de trunchi se utilizează
termenul de proximal; pentru a indica apropierea de extremitatea liberă a
membrului se utilizează termenul de distal.
Pentru a indica poziţia şi orientarea în corp a formaţiunilor descrise se
folosesc termenii de: cranial (indică apropierea de cap) şi caudal (indică direcţia
opusă). Aceşti 2 termeni sunt folosiţi pentru formaţiunile de la gât şi trunchi ca şi
pentru părţile membrelor situate proximal faţă de carp şi tars.

-6-
 Pentru formaţiunile de la cap se folosesc termenii de rostral (sau oral)
când se indică apropierea faţă de bot şi aboral, pentru extremitatea opusă.
De asemenea, se utilizează şi termenii de:
- dorsal indică apropierea de acea parte a gâtului şi a trunchiului dispusă deasupra
planului orizontal (termenul se poate utiliza şi pentu suprafeţele ce aparţin
capului, cozii şi membrelor, însă numai distal faţă de carp şi tars);
- ventral reprezintă termenul cu semnificaţie opusă precedentului (respectiv
îndepărtarea).
Pentru membre, distal faţă de carp, opusul termenului dorsal este palmar
pentru membrul toracic şi respectiv plantar pentru membrul pelvin. Pentru
degete, se folosesc termenii specifici:
- axial (sau concentric)-arată apropierea faţă de axul longitudinal al
membrului;
- abaxial (sau excentric)-are semnificaţie opusă (îndepărtarea).
De menţionat că, pentru degetul III de la solipede se folosesc termenii de
medial şi lateral. Poziţia faţă de suprafaţa corpului este apreciată prin termenii:
superficial-profund şi extern-intern.

Fig. 1. Planurile convenţionale de orientare

-7-
 Capitolul 2

APARATUL DE SUSŢINERE ŞI MIŞCARE

Aparatul de susţinere şi mişcare este alcătuit din:

> schelet (sistemul osos);
> cartilagii (sistemul cartilaginos);
> muşchi scheletici (sistemul muscular).

2.1. OSTEOLOGIE (Studiul Scheletului)

Oasele reprezintă componenta pasivă a aparatului locomotor asupra căreia
acţionează componenta activă (reprezentată de muşchi). Sunt elemente dure ce
determină forma şi dimensiunile corpului şi protejează organele vitale moi. Partea
din Anatomie care se ocupă cu studiul oaselor este denumită OSTEOLOGIE de la
gr. „osteon"-os şi „logos"-vorbire.
Scheletul reprezintă totalitatea oaselor (cu origine mezenchimală) din
corpul unui animal legate, între ele, prin mijloace naturale denumite ligamente.
Conformaţia oaselor. După formă, oasele se clasifică în:
> lungi-prezintă un corp denumit diafiză terminat cu 2 extremităţi
denumite epifize. Dimensiunea de lungime depăşeşte dimensiunile de lăţime şi
grosime.În interiorul osului se află canalul medular (de ex. femur, humerus,
radius, tibie etc);
> alungite-sunt oase mai subţiri şi mai lungi decât oasele din prima
categorie şi fără canalul medular la interior (de ex. coastele);
> late-sunt oase cu una dintre dimensiuni mai reduse (de ex. oasele
craniului);
> scurte-sunt oasele cu cele 3 dimensiuni reduse şi aproape egale ce
prezintă la interior ţesut spongios.
La păsări se întâlneşte o categorie specială de oase care prezintă la interior
o cavitate căptuşită de prelungirea unor diverticule ale mucoasei sacilor aerieni
denumite oase pneumatice.
La mamifere se întâlnesc cavităţi intraosoase la nivelul oaselor craniene
căptuşite de prelungiri ale mucoasei nazale denumite sinusuri.
De asemenea, în structura unor oase, la nivelul punctelor de solicitări
maxime, apar nuclei de osificaţie din care iau naştere oasele sesamoidiene.
Structura oaselor. În structura unui os intră: substanţă osoasă, periostul,
endostul, cartilajul de acoperire, măduva osoasă, vase sanguine şi nervi.
> Substanţa osoasă este formată din ţesut osos compact, dur-în
diafiza şi corticala epifizelor oaselor lungi şi ţesut osos spongios, reprezentat de
substanţa osoasă ce formează lamele şi/sau traveele ce se intersectează şi
delimitează spaţiile areolare neregulate în care se găseşte măduvă osoasă.
> Periostul şi endostul, sunt membranele fibroase ale osului la care
participă împletitura inserţiilor tendinoase de la suprafaţa acestuia.
Periostul acoperă osul în întregime, la exterior, cu excepţia locurilor de
inserţie tendinoasă, a culiselor tendinoase şi a suprafeţelor articulare. Reprezintă
stratul profund, bogat vascularizat şi inervat ce vine în contact cu osul. Este
format, la animalele tinere, din celule osoase tinere denumite osteoblaste ce
alcătuiesc stratul osteogen prin care osul creşte în grosime.
-8-
 Endostul este o membrană conjunctivă elastică (asemănătoare
periostului) ce căptuşeşte sistemul fundamental intern al oaselor lungi sau
compacta internă a oaselor late.
> Ţesutul cartilaginos hialin are aspect alb-albăstrui, este uşor flexibil
şi acoperit, la suprafaţă, de o foiţă conjunctivă fibroasă denumită „pericondru".
> Cartilajul articular de acoperire se dispune pe suprafeţele
articulare şi este lipsit de pericondru. Suprafaţa este netedă, lucioasă, de culoare
albăstrui-lăptoasă este bine fixat pe extremitatea osului cu care face corp comun şi
este mai îngroşat în centru, la capetele articulare şi/sau la circumferinţa cavităţilor.
> Cartilajul de conjugare este prezent la animalele tinere şi
reprezintă acea zonă neosificată din modelul cartilaginos al osului de care depinde
creşterea în lungime a oaselor. Din punct de vedere histo-structural, este format
din substanţă fundamentală denumită condrină, fibre conjunctive colagene şi
celule conjuctive mature denumite condrocite ce sunt adăpostite câte 2-4 sau mai
multe într-un condroplast.
> Măduva osoasă este plasată în canalul medular al oaselor lungi,
areolele ţesutului spongios, canalele Havers şi Wolkmann. După structură şi
aspect, se prezintă sub 3 forme: roşie, galbenă şi cenuşie.
Măduva roşie este caracteristică animalelor tinere. La animalele mature
se găseşte în areolele ţesutului spongios de la nivelul sternului, corpului
vertebrelor, coastelor, sfenoid şi bazioccipital. Este formată dintr-o stromă
conjunctivo-reticulară, în care se găsesc celulele fixe şi mobile hematogene ce
generează hematiile şi granulocitele ce imprimă culoare roşie acestui ţesut
hematopoetic. La extremităţile osului, măduva roşie participă la procesul de
osificare şi constituie măduva osteogenă.
Măduva galbenă reprezintă o modificare a măduvei roşii la animalele
mature prin creşterea treptată a numărului de celule adipoase ce înlocuiesc
elemente hemato-formatoare. Se întâlneşte în canalele medulare ale oaselor lungi.
Măduva cenuşie este caracteristică animalelor bătrâne atunci când
rezervele de grăsime sunt consumate şi procesul de hematopoeză încetează. Are o
consistenţă gelatinoasă, culoare cenuşie şi este semifluidă. Se întâlneşte în
diploea oaselor feţei şi a bolţii cutiei craniene.
Accidente de suprafaţă ale oaselor. Suprafaţa oaselor nu este netedă
astfel încât apar o serie de neregularităţi şi/sau accidente de relief-proeminente
sau excavate. După rolul şi modul de formare, accidentele de suprafaţă ale
oaselor sunt articulare şi nearticulare.
> Eminenţele articulare sunt situate, în special, spre extremitatea
oaselor lungi şi sunt reprezentate de:cap articular-are aspectul unei calote sferice
sau hemisfere; condil-este un segment de cilindru, mai mult sau mai puţin
convex;trochlee-este asemănătoare cu un scripete şi prezintă 2 buze separate de un
şanţ median.
> Eminenţele nearticulare oferă, în general, loc de inserţie pentru
tendoane şi sunt următoarele:proces (sau apofiză)-este o eminenţă bine detaşată de
restul osului; după formă, apofizele au diverse denumiri: coronoidă (coroană);
coracoidă (cioc de corb);stiloidă (stilete); mastoidă (mamelon cu numeroase
cavităţi); pterigoidă (aripă);odontoidă (dinte); uncinee (unghie); tubercul-este o
eminenţă bine detaşată de suprafaţa osului dar mai redusă ca întindere;
tuberozitate-este o suprafaţă rugoasă;spină-este o eminenţă mai mult sau mai puţin
ascuţită;creastă-este o eminenţă alungită, bine delimitată şi îngustă;linie-este puţin
detaşată de suprafaţa osului şi are un aspect rugos.
♦ Cavităţile articulare sunt acoperite de ţesutul cartilaginos hialin:
glenoidă-contactul cu capul articular al osului învecinat se face pe o
suprafaţă redusă;cotiloidă-este mai adâncă şi cuprinde capul articular al osului
învecinat aproape în în tregime; cochlee-este negativul trochleii fiind alcătuită din
2 cavităţi separate de un relief median.
-9-
 ♦ Cavităţile nearticulare sunt depresiunile care marchează
amprentele unor muşchi, sau organe, locul de trecere a unor tendoane, vase
sanguine şi nervi. Ele sunt reprezentate de:fosă şi fosetă-sunt depresiunile mai largi
sau mai înguste pe suprafaţa osului ce oferă loc de inserţie musculară; şanţ-este o
scobitură superficială şi alungită pe unde trec, în special, tendoane, vase sanguine şi
nervi; culisă tendinoasă-este un şanţ acoperit de ţesut cartilaginos hialin prin care
alunecă tendoanele; incizură-este o depresiune pe marginea unui os;gaură-este o
perforaţie în peretele osului prin care trec vasele sanguine şi nervii; canal şi
> conduct- care se formează când un vas sanguin sau un nerv străbat
un perete osos gros; hiatus-este o depresiune întinsă şi anfractuoasă în care se
deschid orificiile mai multor conducte; fantă şi fisură-sunt spărturi înguste şi
alungite. Pe suprafaţa osului se întâlnesc numeroase găuri pentru vasele sanguine
,de nutriţie ale osului. După mărime şi topografie, acestea se sistematizează în
găuri de ordinul: I, II şi III.
Scheletul la animale şi păsările domestice. Privit în ansamblu, scheletul
vertebratelor, se sistematizează în 3 grupe regionale:
> Oasele capului (sau scheletul capului) cuprinde oasele
corespunzătoare bazei piramidei osoase a craniului ce adăposteşte encefalul şi
asociate în neurocraniu şi oasele din porţiunea rostală ce adăpostesc o serie de
organe esenţiale ale aparatului digestiv şi respirator şi asociate în
splanchnocraniu (viscerocraniu sau oasele feţei).
La acestea se adaugă şi o grupă de oase şi cartilaje articulate ce constituie
scheletul şi/sau suportul limbii, faringelui şi laringelui denumit complex hioidian.
> Oasele trunchiului (sau scheletul axial) cuprinde: coloana
vertebrală, sternul şi coastele.
> Oasele membrelor (sau scheletul apendicular) sunt organizate (la
animalele domestice) în 2 complexe perechi: anterior (sau toracic deoarece vine
în contact cu pereţii laterali ai cutiei toracice) şi posterior (sau pelvin deoarece se
leagă de coloana vertebrală prin oasele bazinului). Oasele membrelor toracice şi
pelvine sunt omoloage şi prezentate comparativ pentru cele 4 regiuni:
♦ zonoscheletul (sau centura) este alcătuit din 3 oase:
- spată, claviculă şi coracoid (centura scapulară);
- ilium, ischium şi pubis (centura pelvină sau coxalul);
♦ stilopodiul este reprezentat de oasele: humerus (la membrul
toracic) şi femur (la membrul pelvin);
♦ zeugopodiul este format din 2 oase: radius şi ulnă (la membrul
toracic) şi tibie şi fibulă (la membrul pelvin);
♦ autopodiul corespunzător scheletului palmei şi/sau labei
piciorului la om şi cuprinde 3 subregiuni:
> bazipodiul are în componenţă la:
membrul toracic - oasele carpiene (scafoid, semilunar, piramidal,
pisiform, trapez, trapezoid, capitat, unciform);
membrul pelvin - oasele tarsiene (astragal, calcaneu, scafoid, micul
cuneiform, cuneiformul intermediar, marele cunoiform, cuboid);
> metapodiul este alcătuit din:
- oasele metacarpiene la membrul toracic;
- oasele metatarsiene la membrul pelvin;
> acropodiul are ca bază anatomică osoasă cele 5 degete cu câte 2-
3 falange (I, II, III) fiecare apoi cei doi mari sesamoizi şi câte un mic sesamoid,
asemănător structurate la membrul toracic cu cele de la membrul pelvin.

2.1.1. Scheletul membrelor anterioare

Centura scapulară a membrului toracic este alcătuită din 3 oase: spată,
claviculă şi coracoid.

- 10 -
 Spata este singura piesă osoasă bine reprezentată, din cadrul centurii
scapulare. Este un os lat, de formă aproximativ triunghiulară, completat la
marginea superioară de o piesă cartilaginoasă denumită cartilaj suprascapular.
Se dispune de o parte şi de cealaltă a porţiunii anterioare a cuştii toracice într-o
poziţie oblică dorso-ventral, caudo-cranial şi medio-lateral şi formează baza
anatomică osoasă a regiunii spetei. Forma plană şi triunghiulară imprimă spetei
2 feţe -laterală şi medială, 3 margini-cranială, caudală şi dorsală şi 3 unghiuri-
cervical, caudal şi ventral.
Faţa laterală este împărţită, la toate mamiferele, de o creastă,
alungită, denumită spină scapulară. În partea dorsală, spina capulară începe pe
„nesimţite" şi creşte treptat pentru a ajunge la o înălţime maximă unde formează
tuberozitatea spinei scapulare. Spina scapulară se termină brusc la(carnivore şi
leporide), în dreptul gâtului spetei printr-o proeminenţă denumită acromion. La
feline şi leporide, această formaţiune se prelungeşte sub forma unui cârlig
denumit proces hamat până în dreptul unghiului ventral, la baza lui dispunându-
se în sensul caudal, o apofiză suprahamată (sau para-acromiom La cabaline,
spina începe şi se termină lent. La rumegătoare se termină aproape brusc de
cavitatea glenoidă. La suine prezintă, central, o tuberozitate. La cabaline şi
rumegătoare, tuberozitatea spinei scapulare este evidentă şi alungită.
Raportul dintre fosa supraspinoasă (situată anterior) şi cea infraspinoasă (situată
posterior) este variabil în funcţie de specie (1/1 la carnasiere; 1/2 la iepure, cal şi
porc şi 1/3 la rumegătoare).
♦ Faţa medială (sau costală) este uşor concavă şi prezintă o
adâncitură largă denumită fosă subscapulară care, în apropierea marginii dorsale,
este delimitată de una sau mai multe suprafeţe de inserţie musculară pentru
muşchiul dinţat ventral.
♦ Marginea cranială (sau cervicală) este mai tăioasă, convexă în
treimea superioară şi mijlocie şi concavă în partea inferioară şi formează incizura
scapulară.
♦ Marginea caudală (sau toracală) este mai îngroşată, turtită caudo-
cranial, aproximativ rectilinie sau uşor ondulată şi prezntă amprente pentru inserţii
musculare.
Marginea dorsală (sau baza spetei) se dispune în apropierea coloanei
vertebrale, are aspect rugos şi este uşor convexă. La iepure, cal, rumegătoare şi
porc, spata are un şanţ în care se prinde cartilajul suprascapular.
♦ Unghiul cranial (sau cervical) este ascuţit la cabaline şi
rumegătoare, şters la suine şi rotunjit la carnivore şi realizează o legătură între
marginea dorsală şi cea cranială a spetei (carnasiere).
♦ Unghiul caudal (sau toracal) este mai ascuţit şi tuberos şi
depăşeşte, în planul caudal, marginea cartilajului suprascapular.
♦ Unghiul ventral (sau glenoidal) este cel mai dezvoltat şi separat
de restul spetei, de gâtul spetei, extrem de îngust la unele specii (de ex. leporide şi
feline-datorită adâncirii incizurii scapulare). Extremitatea unghiului articular al
spetei este sculptată de o suprafaţă articulară concavă denumită cavitate glenoidă
destinată articulării cu capul articular al humerusului. Circumferinţa cavităţii
este proeminentă şi rugoasă şi prezintă o adâncitură denumită incizură
glenoidală. Deasupra cavităţii glenoide şi înaintea ei se găseşte o tuberozitate
supraglenoidiană pe care, este fixat, în planul medial, apofiza coracoidă ce
reprezintă locul de inserţie pentru muşchiul coraco-brahial.
Clavicula. Mamiferele domestice sunt animale acleidale (fără claviculă)
deşi se poate observa un rudiment de claviculă (la leporide şi carnasiere).
Coracoidul lipseşte de la mamiferele domestice.

- 11 -
 La păsări, spata are o formă complet diferită de cea de la mamifere, este
falciformă, alungită şi turtită dintr-o parte în alta, poziţie orizontală, direcţie
caudo-cranială şi se dispune pe părţile laterale ale porţiunii anterioare a cuştii
toracice. Extremitatea anterioară a spetei se articulează cu clavicula şi
coracoidul. Coracoidul este osul cel mai dezvoltat al centurii scapulare, este
independent şi participă la formarea cavităţii glenoide. Are un rol important în
mecanica zborului, se dispune într-o poziţie oblică ventro-caudală şi stabileşte
legătura cu sternul. Acest os este cu atât mai scurt cu cât pasărea este mai bună
zburătoare. Clavicula se obţine din unirea celor 2 clavicule la nivelul extremităţii
ventrale rezultând, în final, o piesă unică în formă de „V" (la galinacee) şi/sau „U"
(la palmipede). Extremitatea liberă a fiecărei părţi prezintă câte 2 suprafeţe
articulare destinate articulării cu scapula şi coracoidul.
Stilopodiul toracic este reprezentat de humerus şi formează baza
anatomică osoasă a regiunii braţului.
Humerusul este un os lung, aproximativ cilindric, dispus oblic şi ventro-
caudal ce se articulează proximal cu spata şi distal cu oasele regiunii antebrahiale
(radius şi ulnă). Forma osului este patrulateră spre cilindrică la cabaline şi
rumegătoare, comprimată lateral la suine, cilindrică şi recurbată în „S" la
carnivore. Osul prezintă un corp denumit diafiză şi 2 extremităţi denumite
epifize. La nivelul corpului se disting 4 feţe:
♦ laterală-prezintă pe toată întinderea sa o excavaţie largă denumită
şanţ spiralat de torsiune , ce reprezintă locul pentru inserţia muşchiului brahial
şi este delimitat, în planul anterior, de creasta humerală şi tuberozitatea
deltoidiană şi, în planul posterior, de creasta epicondilului lateral;
♦ cranială-este plană, are aspect triunghiular, vârful orientat în jos şi
prezintă numeroase amprente musculare;
♦ medială-este rectilinie, convexă în sens caudo-cranial şi prezintă
în treimea mijlocie un tubercul rugos denumit tuberozitate rotundă şi, în treimea
inferioară, o gaură vasculară;
♦ caudală-este rotunjită în sens latero-medial, uşor concavă în
planul dorso- medial, mai îngustă la nivelul extremităţii proximale şi mai lată în
regiunea distală.
Extremitatea proximală este foarte dezvoltată şi prezintă 3 eminenţe mari:
capul articular-are forma unei calote sferice şi este susţinut de un gât
humeral scurt orientat caudal;
tuberculul mare-este dispus cranio-lateral, format dintr-un vârf-anterior, o
convexitate-plasată caudal, o creastă-prelungită în jos şi distinct la animalele mari;
tuberculul mic-este dispus cranio-medial faţă de capul articular humeral şi este
format dintr-un vârf şi o convexitate; este evident la cabaline, rumegătoare şi suine.
Porţiunile anterioare ale tuberculilor humerali (mic şi mare) sunt separate
de un şanţ intertubercular denumit culisă bicipitală prin care alunecă tendonul
proximal al muşchiului biceps brahial. Extremitatea distală este alungită în sens
transversal, prezintă o suprafaţă articulară formată dintr-o trochlee-plasată
medial şi un condil-dispus în planul lateral şi alcătuiesc un complex articular
denumit condil humeral. Pe faţa posterioară a humerusului, deasupra porţiunii
articulare se găseşte o fosă olecraniană flancată de 2 eminenţe alungite denumite
epicondili (lateral şi medial).
Pe faţa anterioară a humerusului se găseşte o excavaţie denumită fosă
radială (sau coronoidă).
La păsări, humerusul are corpul cilindric şi extremitatea proximală lăţită.
Capul articular este oval şi prezintă, în planul posterior şi pe faţa medială, o gaură
aeriană largă. Creasta deltoidiană este uşor recurbată. Extremitatea distală este
turtită şi reprezentată de o suprafaţă articulară formată din 2 condili separaţi de un
şanţ median.
- 12 -
 Zeugopodiul toracic este reprezentat, la toate vertebratele, de 2 oase
denumite radius şi ulnă. Acestea prezintă variaţii morfo-funcţionale dependente
de modul de viaţă al animalului şi tipul de specializare a membrelor toracice. La
speciile domestice, oasele antebraţului sunt în poziţie de pronaţie (carnasierele şi
felinele pot executa mişcări de supinaţie care însă nu depăşesc 80°). Oasele
antebraţului constituie baza anatomică a primei regiuni (a antebraţului) care se
desprinde complet de trunchi.
Radius-ul este un os lung plasat în poziţie aproximativ verticală înaintea
ulnei, între extremitatea distală a humerusului şi primul rând de oase carpiene.
Osul prezintă o diafiză şi 2 epifize-proximală şi distală.
Corpul radiusului este uşor turtit cranio-caudal şi curbat. Faţa anterioară
este netedă şi convexă în ambele sensuri, iar faţa posterioară este plană şi uşor
concavă în sens dorso-ventral.
Extremitatea proximală (sau capul radiusului) este şlefuită de una sau
mai multe cavităţi articulare pentru condilul humeral (la carnasiere).
Suprafaţa de articulare pentru humerus este mult alungită în sens
transversal şi reprezentată de 2-3 cavităţi glenoide separate prin reliefuri şterse,
astfel încât, cavitatea glenoidală laterală a radiusului se articulează cu condilul şi
buza laterală a trochleii. Cavitatea glenoidală medială este mai largă şi destinată
articulării cu buza medială a trochleii humerale.
Extremitatea distală este mai lăţită în sens transversal şi este reprezentată
de o suprafaţă articulară pentru primul rând de oase carpiene. Este largă şi eliptică
în sens transversal (la carnasiere).
Pe faţa anterioară se dispun 2 culise tendinoase (medială şi laterală) de
alunecare pentru tendoanele muşchilorUlna este un os lung ,plasat caudo-lateral
faţă de radius la care se articulează sau se sudează. Extremitatea proximală a
osului este voluminoasă, depăşeşte radiusul şi formează un „braţ de pârghie"
denumit olecran (reprezintă locul de inserţie mobilă pentru musculatua extensoare
a antebraţului). Este turtit în sens lateral şi are 2 feţe: medială-concavă şi laterală-
netedă şi/sau convexă.
Extremitatea distală proemină sub nivelul suprafeţei articulare şi formează
apofiza stiloidă a ulnei (la cabaline) ce ajunge până în treimea mijlocie a
radiusului. La rumegătoare, suine şi carnivore depăşeşte extremitatea distală a
radiusului Marginea cranială prezintă o adevărată apofiză în formă de cioc
denumit apofiză anconee sub care se găseşte o incizură articulară în formă de
semilună denumită incizură trochleară-destinată articulării cu trochleea
humerală. Corpul ulnei are dimensiuni mai mari decât radiusul (la carnasiere şi
leporide, vârful olecranului este mai puţin înalt
La păsări, oasele antebraţului au o dezvoltare invers proporţională cu cea de
la mamifere. Radiusul este mai redus decât ulna, are un corp perfect cilindric şi este
uşor turtit la extremitatea distală. Extremitatea proximală prezintă o suprafaţă
circulară destinată condilului superior al humerusului Ulna depăşeşte cu mult
dimensiunile radiusului astfel că apare ca un os lung cu corpul cilindric şi uşor curbat.
Autopodiul toracic este reprezentat, la toate animalele domestice, de 3
subregiuni: bazipodiu, metapodiu şi acropodiu, fiecare fiind alcătuită dintr-un
număr variabil de oase ce alcătuiesc în totalitate „oasele mâinii". Regiunea este
foarte variată ca formă şi structură deoarece şi specializarea extremităţii este
orientată spre ultimul segment (acropodiu) şi dependent de numărul degetelor.
Solicitările (mecanice) în favoarea locomoţiei au determinat reducerea numărului
de degete, iar sarcinile multiple la păstrarea numărului iniţial de 5 degete specific
arhetipului pentadactil. Carnasierele şi leporidele prezintă-autopodiul
pentadactil-dar cu mişcări mai limitate şi cu degetul I mai redus.
Bazipodiul toracic (sau carpul). Oasele carpiene sunt plasate pe 2 rânduri
suprapuse: rândul proximal şi rândul distal

- 13 -
 Rândul proximal de oase carpiene-pisiform, piramidal, semilunar şi
scafoid-se articulează cu extremitatea distală a oaselor antebraţului (radiusul şi
ulna).Rândul distal de oase carpiene-unciform, capitat, trapezoid şi trapez-se
articulează cu extremitatea proximală a oaselor metacarpiene (principale şi
rudimentare).Oasele carpiene sunt scurte, au un volum redus şi o formă poliedrică
neregulată (pisiformul este discoidal; piramidalul este paralelipipedic şi
asemănător cu o gheată ortopedică, semilunarul este cubic; scafoidul are formă
de scafă; unciformul este neregulat ca formă; capitatul este triunghiular ca
formă; trapezoidul diferă de unciform, prin prezenţa unui tubercul, la
extremitatea caudo-ventrală, iar trapezul este neuniform ca aspect). Fiecare os
prezintă 6 feţe: dorsală (sau cranială), palmară (sau caudală), articulară
proximală, articulară distală, laterală şi medială
La cabaline lipseşte osul trapezoid. La rumegătoare se sudează capitatul
cu trapezoidul şi formează capitato-trapezoidul şi lipseşte trapezul. La suine,
numărul oaselor este complet. La carnivore, faţa anterioară a semilunarului se
sudează cu scafoidul şi formează osul scafo-semilunar. În rândul distal, la
carnasiere, unciformul este osul cel mai dezvoltat, iar osul trapez-caracteristic
animalelor pentadactile-este mult mai redus decât trapezoidul. La păsări,
bazipodiul toracic cuprinde 2 oase carpiene dispuse pe un singur rând şi sunt
denumite carpo-radial şi carpo-ulnar.
Metapodiul toracic (sau metacarpul). Numărul şi forma oaselor
metacarpiene sunt variabile în seria animală. Din punct de vedere numeric, variază
de la 5 oase lungi paralele şi aproape egal dezvoltate la un singur segment
metacarpian foarte dezvoltat; restul degetelor au dispărut sau au rămas sub formă de
vestigii. Metacarpienele se articulează proximal între ele dar şi cu rândul distal de
oase carpiene şi distal cu primele falange. Oasele metacarpiene sunt numerotate în
sens medio-lateral, începând cu metacarpul corespunzător degetului mare (pollex).
Cele 5 degete de la om, sunt prezente numai la carnasiere şi leporide.
♦ Extremitatea proximală este rugoasă, sculptată de una sau mai
multe suprafeţe articulare plane sau uşor ondulate. Pe părţile laterale sunt
suprafeţe pentru articularea cu metacarpienele învecinate.
♦ Extremitatea distală (sau condilul metacarpului) este sculptată de
o suprafaţă articulară formată din 2 condili separaţi de un relief median
La cabaline este prezent un metacarp principal care are faţa cranială uşor
rotunjită, faţa caudală plană şi extremitatea distală prezintă 2 condili separaţi de
un relief median şi două metacarpiene rudimentare (lateral şi medial) cu aspect
aciform şi cu extremitatea proximală mai dezvoltată. La rumegătoare, sunt trei
oase metacarpiene (metacarpiene III şi IV sunt sudate, pe linia mediană este
vizibil un şanţ de sutură, iar extremitatea distală apare dublă, cu patru condili,
două reliefuri mediene şi o incizură; metacarpul V este rudimentar, iar I şi II au
dispărut). La suine, sunt prezente 4 oase metacarpiene (lipseşte metacarpul I),
aproape cilindrice. La carnivore sunt prezente toate cinci, aproape egale ca
volum, cu aspect cilindric (metacarpul I este mai redus).
La păsări, metacarpul III este mai dezvoltat şi se sudează, la extremităţi, cu
metacarpul IV delimitând un spaţiu interosos metacarpal. Metacarpul secundar
II este rudimentar şi se articulează, prin sinartroză, la extremitatea proximală a
metacarpienelor principale.
Acropodiul toracic are ca bază anatomică osoasă falangele. La speciile
pentadactile (carnasiere şi rozătoare), degetele sunt numerotate de la I la V,
începând cu cel medial (sistematizarea este similară cu cea de la om) în: I (mare)-
pollex, II-arătător (index), III (mijlociu)-medius, IV (inelar)-anulus şi V (mic)-
minimus. Suinele au patru degete (II, III, IV şi V), rumegătoarele au două degete (II
şi IV) şi cabalinele unul singur (III). Fiecare deget este format din 3 falange, în
afară de degetul I (pollex) care are doar 2 falange (a II-a şi a III-a). La rumegătoare

- 14 -
sunt prezenţi doi mari sesamoizi şi doi mici sesamoizi pentru fiecare membru. La
păsări, degetul principal III este mai dezvoltat şi format din două falange, degetul
IV este format dintr-o singură falangă şi degetul II are două falange.
Falanga I (sauproximală) are aspectul unui os lung cu 2 feţe: anterioară-
netedă şi convexă în sens tranversal şi se îngustează înspre extremitatea distală şi
palmară-ce prezintă asperităţi pentru inserţii ligamentare. Marginile laterale sunt
concave în sensul dorso-ventral. Extremitatea proximală este mai voluminoasă şi
sculptată de o suprafaţă articulară reprezentată de 2 cavităţi glenoide separate de
un şanţ median. Extremitatea distală se articulează cu falanga a II-a, este şlefuită
de 2 condili separaţi de un şanţ median; condilul concentric este mai mare decât
cel excentric. La leporide şi carnasiere, falanga I-a este cilindrică, uşor curbată şi
cu extremităţile tuberoase.
Falanga a II-a (sau intermediară) este un os scurt, turtit în sensul cranio-
lateral, cu extremitatea proximală sculptată de o suprafaţă articulară reprezentată
de 2 cavităţi glenoide separate de un relief median. Extremitatea distală este
identică cu cea a falangei proximale.
Falanga a III-a (sau distală) (la cabaline) prezintă trei feţe (parietală,
soleară şi articulară), trei margini (coronară, soleară şi articulară) şi două unghiuri
(lateral şi medial), fiecare unghi fiind prevăzut cu 2 apofize: superioară (sau
bazilară) şi inferioară (sau retrosală). Faţa articulară prezintă două cavităţi
glenoide pentru articularea cu falanga a II-a şi o suprafaţă alungită pentru micul
sesamoid (unul singur pentru fiecare membru). Pe marginea coronară se detaşează
eminenţa piramidală. În raport cu falanga I-a se găsesc oasele sesamoidiene mari
în număr de două pentru fiecare membru.
Sesamoidul mic este alungit transversal, prezintă 2 suprafeţe-articulară şi
flexoare, 2 margini-proximală şi distală şi 2 unghiuri articulare.

2.1.2 Scheletul membrelor posterioare

Centura membrului pelvin este asemănătoare structural cu centura
scapulară, cu deosebirea că, cele 3 oase (ilium, ischium şi pubis) sunt sudate
între ele într-un singur os denumit coxal (ca adaptare la mecanica locomoţiei
terestre şi propulsie). Cele 2 coxale (stâng şi drept) se unesc, la rândul lor,
printr-o articulaţie simfizară pe linia ventro-medială şi dau naştere unui singur
os denumit bazin (sau pelvis).
Coxalul este rezultat din sudarea ilium-ului, ischium-ului şi pubis-ului la
nivelul cavităţii cotiloide-zona de contact a centurii pelvine cu stilopodiul pelvin.
Se dispune pe partea laterală a regiunii sacrale, este orientat oblic dorso-ventral şi
cranio-caudal (la cabaline şi rumegătoare) sau tinde spre orizontalitate (la suine şi
carnivore). Sutura celor 3 oase, la nivelul cavităţii cotiloide, este perfect vizibilă la
animalul tânăr datorită ţesutului cartilaginos care separă conturul suprafeţelor
articulare. Prin intermediul ischium-ului şi pubis-ului, coxalul se articulează,
printr-o simfiză ischio-pubienă, cu simetricul. Ilium-ul este cel mai dezvoltat os al
coxalului. Este format dintr-un corp care vine în contact cu cavitatea acetabulară
şi o porţiune lăţită denumită aripă (sau paletă iliacă). Paleta iliacă este aplatizată
şi prezintă 2 feţe-externă (sau gluteană) care se prelungeşte şi pe corp şi internă
(sau sacro-pelvină) cu orientare medială, 3 margini-cranială, dorsală şi laterală
şi 3 unghiuri: latero-ventral, dorsal şi caudal. Faţa gluteană este denumită fosă
iliacă externă şi prezintă o concavitate largă ce este parcursă de o linie mai mult
sau mai puţin evidentă şi rectilinie sau curbă denumită linie gluteană. Faţa
pelvină este dispusă medial, are formă uşor convexă şi este separată în 2 suprafeţe
de o creastă redusă. Suprafaţa medială este mai redusă şi mai rugoasă, reprezintă
suprafaţa de contact cu osul sacrum şi este denumită faţă auriculară. Marginea
cranială (sau creasta iliacă) este variată în funcţie de topografia unghiurilor

- 15 -
paletei iliace, îngroşată şi convexă la animalele de talie mică În dreptul şi
deasupra cavităţii acetabulare, marginea dorsală se transformă într-o veritabilă
creastă (mai mult sau mai puţin tăioasă) denumită supracotiloidiană (sau spină
ischiatică ce aparţine, în realitate, ischium-ului).
♦ Unghiul latero-ventral (coxal sau al şoldului) este reprezentat de 2-4
tuberculi: craniali (dorsali şi ventrali) şi caudali (dorsali şi ventrali).
Ischium-ul ocupă porţiunea postacetabulară a coxalului, are o formă
patrulateră, este orientat, la toate mamiferele, în planul orizontal, cranio-caudal şi
uşor oblic, latero-median. Corpul osului este plasat lateral şi participă, prin
extremitatea lui anterioară, la formarea cavităţii acetabulare. Extremitatea caudală
se lăţeşte şi formează tabla ischiatică cu o formă aproximativ patrulateră care, prin
marginea ei medială, se articulează, prin simfiza ischiatică, cu simetrica. Marginea
laterală este situată pe corpul osului, este îngroşată, uşor concavă în sensul cranio-
caudal şi convexă în sens transversal, contribuind la formarea incizurii ischiatice
Faţa dorsală a tablei ischiatice este netedă şi uşor concavă. Faţa ventrală prezintă
numeroase amprente de inserţie pentru musculatura adductoare a coapsei.
Pubis-ul este osul cel mai redus din centura pelvină plasat în partea
ventro-cranială a acesteia. Prezintă un corp şi 2 ramuri. Corpul este redus dar
mai îngroşat şi participă la formarea cavităţii acetabulare.Faţa dorsală este
netedă şi uşor concavă la locul de incidenţă a celor 2 ramuri. În planul anterior
predomină un tubercul pubian dorsal. Faţa ventrală este ornată de rugozităţi
pentru inserţii musculare şi de un tubercul pubian ventral. La cal, pe faţa
ventrală a ramurii craniale se observă un şanţ orientat transversal care porneşte din
incizura cotiloidiană. Cavitatea acetabulară (sau cotiloidă) este plasată în centrul
coxalului şi este rezultată din unirea celor 3 oase, fiecare oferind câte o suprafaţă
articulară de formă semilunară. Are forma unei hemisfere în fundul căreia se
găseşte o fosă rugoasă pentru inerţie ligamentară. Sprânceana cavităţii cotiloide
este întreruptă, în planul medial, de incizura acetabulară
La păsări, datorită funcţiilor pe care le îndeplineşte membrul posterior
(susţinerea greutăţii corporale şi locomoţia terestră), centura pelvină este
voluminoasă, solidă şi strâns unită la porţiunile toraco-abdominală şi sacrală ale
coloanei vertebrale. Ilium-ul este osul cel mai dezvoltat din centura pelvină, se
întinde de la a 2-a vertebră toracală până la vertebrele caudale. Din sudarea
acestuia la coloana vertebrală se formează plafonul cavităţilor abdominală şi
pelvină. Jumătatea cranială pre-acetabulară este excavată de o fosă iliacă
externă. Marginea externă a porţiunii posterioare delimiteză incizura ischiatică
mare ce este transformată într-o gaură ischiatică.
Ischium-ul are formă triunghiulară, cu vârful orientat înainte şi
prelungeşte ilium-ul la care se sudează în planul latero-caudal.
Pubis-ul este cel mai redus os din centura pelvină, are formă stiloidă şi
circumscrie, împreună cu ischium-ul, gaura obturată şi incizura ischiatică mică.
Extremitatea cranială delimitează cavitatea acetabulară. Extremitatea caudală
depăşeşte, în planul ventral, ischium-ul şi are tendinţa de unire, pe linia mediană, cu
simetrica. Toate aceste porţiuni sunt unite, între ele, printr-o membrană interpubiană.
Stilopodiul pelvin este reprezentat de femur ce formează baza anatomică
osoasă a regiunii coapsei. Se dispune între cavitatea acetabulară a coxalului şi
extremitatea proximală a tibiei. Este osul cel mai mare, mai solid şi mai lung din
schelet. Prezintă un corp denumit diafiză şi 2 extremităţi denumite epifize-
proximală şi distală. Extremitatea proximală prezintă 2 eminenţe puternice:
mediană (articulară) denumită cap femural şi laterală (nearticulară) denumită
trochanter mare.
Capul femural apare şlefuit de forma unei calote sferice ce prezintă, în
centru, o mică fosetă ligamentară pentru inserţia ligamentului marele rotund care
la cal, este de formă triunghiulară şi plasată excentric. Trochanterul mare
flanchează, lateral, gâtul capului femural pe care îl depăşeşte în înălţime (la

- 16 -
cal,rumegătoare şi leporide) sau este sub nivelul acestuia (la feline). La cabaline
şi leporide, trochanterul mare este format dintr-o convexitate (cranial), o creastă
(sub convexitate) şi un vârf evident (caudal). La baza vârfului se găseşte fosa
trocanterică, largă la cabaline, adâncă la rumegătoare, suine şi carnivore. Sub
capul articular femural, în partea posterioară şi medială, se găseşte o proeminenţă
mamelonată denumită trochanter mic (la leporide are forma unei creste
verticale). Pe faţa posterioară a extremităţii proximale, trochanterul mare este unit
de trochanterul al treilea ,printr-o creastă intertrochanterică puternică.
Corpul femurului are formă prismatică la animalele mari şi aproximativ
cilindrică, rectilinie şi uşor curbată, la animalele mici. Prezintă 4 feţe convexe
nedelimitate precis: cranială, caudală, laterală şi medială. Faţa laterală a corpului,
în treimea distală, prezintă o fosă plantară evidentă la cabaline, uşor redusă la
rumegătoare, ştearsă şi rugoasă la suine şi tuberculiformă la carnivore.
Extremitatea distală a femurului este mai dezvoltată decât cea proximală,
este uşor alungită în sens cranial şi este formată dintr-o trochlee (dispusă anterior)
şi 2 condili puternici (dispuşi plantar). Trochleea este formată din 2 buze inegale
la cabaline şi rumegătoare şi egale (la suine şi carnivore) Are rol în aparatul pasiv
al membrului pelvin. Condilii femurali au formă globuloasă, suprafeţele sunt
şlefuite convex în toate sensurile şi separaţi de o fosă intercondiliană adâncă şi
ornată de suprafeţe rugoase pentru inserţii ligamentare.
La păsări, femurul este cel mai puternic os din scheletul membrului
pelvin. Este un os lung, arcuat şi masiv ce prezintă un cap articular bine detaşat
şi aproape sferic. Trochanterul mare este deplasat în planul anterior. Corpul
femural este perfect cilindric şi străbătut pe faţa posterioară de linii aspre.
Trochleea femurală este largă, cu buzele uşor inegale şi prelungite pe faţa
anterioară a femurului. Condilii femurali sunt masivi şi îndepărtaţi, cu raza de
curbură inegală. Rotula (sau patella) se dispune între femur şi tibie, pe partea
cranială a articulaţiei femuro-tibiale.
Rotula prezintă 2 feţe: posterioară (sau articulară) formată din 2
suprafeţe unite printr-un relief median şi anterioară (sau cranială) convexă şi cu
asperităţi de inserţie
La păsări, rotula este mult alungită în sensul transversal. Suprafaţa de
articulare este îngustă şi are forma unui fluture.
Zeugopodiul pelvin este cel de-al 3-lea segment al membrului pelvin, este
format din 2 oase: tibie şi fibulă ce reprezintă baza anatomică osoasă a regiunii
gambei. La mamifere, fibula suferă un proces de regresie şi prezintă un corp
redus cu o suprafaţă de articulare numai pentru tibie. La unele specii, reducerea
fibulei se face până la completa dispariţie a osului.
Tibia este principalul os al regiunii gambei. Este un os lung ce are formă
de prismă triunghiulară la cabaline, cilindrică la rumegătoare, turtită cranio-caudal
la suine şi ca un ,,S" şters la carnivore. Are 2 extremităţi: proximală-mai
dezvoltată şi articulată cu condilii femurali şi distală-orientată oblic, ventro-caudal
şi articulată cu primul rând de oase tarsiene.
♦ Extremitatea proximală a tibiei este mai voluminoasă la toate speciile.
Este formată din 3 tuberozităţi masive: una cranială (foarte dezvoltată, uşor
orientată spre lateral şi delimitează o culisă musculară) şi două caudale (sunt
dispuse în spatele tuberozităţii craniale, în planul lateral şi medial şi sunt
destinate articulării cu condilii femurali). Prezintă pe faţa proximală câte o
suprafaţă uşor convexă în sensul cranio-caudal, ce conferă un aspect condiloid,
denumite condili tibiali-medial şi lateral. Condilii tibiali sunt separaţi, între ei,
printr-o proeminenţă intercondiliană ascuţită (sau spină tibială) şi de 4 fosete
intercondiliene, neregulate şi rugoase pentru inserţii ligamentare: 2-anterioare,
1-centrală, în vârful eminenţei şi 1-caudală
- 17 -
 Corpul tibiei are aspect de prismă triunghiulară în jumătatea proximală şi se
aplatizează în sens cranio-caudal, spre extremitatea distală. Faţa caudală este lată şi
se delimitează net de celelalte feţe prin muchii laterale. Suprafaţa acesteia este
neregulată şi străbătută de numeroase linii popliteie, pentru inserţii musculare.
> Extremitatea distală prezintă o suprafaţă articulară (negativul perfect al
unui scripete) denumită cochlee tibială destinată articulării cu astragalul. Cochleea
este flancată, pe ambele părţi de câte o proeminenţă maleolară-medială-mai
dezvoltată şi ornată de o culisă musculară oblică şi laterală-ce aparţine fibulei.
La păsări, tibia este perfect cilindrică şi prezintă, la extremitatea
proximală, o creastă tibială scurtă, foarte ascuţită şi cu suprafeţe articulare plane
separate de o redusă spină intercondiliană. Extremitatea distală se termină cu o
trochlee orientată caudal, cu buze tăioase, şi 2 condili, orientaţi cranial. Fibula
este redusă, are aspect arciform şi extremitatea proximală lăţită pentru articularea
cu condilul lateral al femurului.
Autopodiul pelvin (sau oasele labei piciorului) urmează acelaşi plan
structural ca şi la membrul toracic. Toate tipurile prezente sunt considerate ca
derivate din arhetipul pentadactil. Cuprinde 3 subregiuni pelvine: bazipodiul,
metapodiul şi acropodiul. La carnasiere şi leporide se constată o reducere a
numărului de degete de la membrul pelvin, prin dispariţia degetului mare.
Bazipodiul pelvin este alcătuit dintr-un număr de oase scurte articulate,
între ele ce formează baza anatomică osoasă a regiunii tarsiene şi sunt dispuse pe
2 rânduri în jurul unui os central prezent la toate mamiferele:
> rândul proximal cuprinde 2 oase: astragalul şi calcaneul.
> rândul central cuprinde un singur os denumit scafoid.
> rândul distal cuprinde oasele: cuboid, cuneiformul III (sau mare),
cuneiformul II(sau intermediar) şi cuneiformul I (sau mic).
La cal se sudează cuneiformul II şi III într-un singur os denumit micul
cuneiform. La rumegătoare, se sudează cuboidul cu scafoidul în cuboscafoid şi
cuneiformul II şi III în marele cuneiform. La suine şi carnivore se găsesc toate
cele şapte oase. La păsări, oasele tarsiene sunt sudate în totalitate la metatarsul
principal, la care, se mai adaugă, un nucleu fibro-cartilaginos dispus pe buza
laterală a trochleii laterale. Articularea oaselor tarsiene între ele se realizează prin
intermediul unor ligamente scurte şi puternice, astfel încât, complexul articular
tarsian, nu execută mişcări de flexie şi extensie, decât la nivelul articulaţiei tibio-
astragaliene, într-un singur plan.
Metapodiul pelvin este reprezentat, la arhetipul pentadactil de 5 oase
metatarsiene lungi, dispuse aproximativ paralel şi continuate, distal, cu falangele
corespunzătoare pentru acelaşi număr de degete.
La suine sunt 4 degete: două bine dezvoltate şi două reduse. La
rumegătoare, degetele III şi IV se sudează, iar degetele II şi V au aspect tuberos la
extremitatea proximală. La cabaline degetul III este foarte dezvoltat, iar degetele
II şi V sunt rudimentare. La carnasiere sunt 4 oase metatarsiene (degetul II este
foarte redus) aproape egale ca dezvoltare, la care se adaugă un metatarsian extrem
de redus (rudimentul degetului I). Tipul de os metatarsian prezintă, ca şi omologul
său de la membrul anterior, un corp şi 2 extremităţi (proximală şi distală) dar,
comparativ cu metacarpul, este mai lung şi mai cilindric, iar în secţiune
transversală are formă rotundă.
La păsări, falangele seamănă mult între ele, ultima terminându-se ascuţit
şi uşor recurbat. Acropodiul este format din 4 degete numerotate în ordine
medio-laterală de la I la IV. Degetul I este orientat caudal. Toate degetele sunt
formate dintr-un număr de falange cu unul mai mult decât reprezintă numărul
degetului respectiv.
Numărul degetelor de la membrul pelvin este, în general, acelaşi, cu cel
de la membrul toracic, deşi se remarcă o tendinţă vizibilă de reducere a lor.

- 18 -
Numerotarea se face începând de la degetul mare în sens latero-medial. Baza
anatomică osoasă a regiunii degetelor o constituie falangele în număr de trei (I, II
şi III). Numai degetul mare are două falange (I şi II) la care se adaugă sesamoizii
mari şi mici. Dintre speciile domestice, degetul I poate fi prezent, în mod
inconstant numai la câine. Pisica şi iepurele au numai patru degete.
Falangele se aseamănă cu cele de la membrul toracic, dar prezintă şi unele
particularităţi. Privite individual, acestea sunt mai lungi, mai fine şi mai înguste
decât la membrul anterior. Detaliile anatomice sunt identice din punct de vedere al
nomenclaturii, înlocuind însă termenul de ,,palmar" cu cel de ,,plantar". La
carnasiere şi leporide, în afară de diferenţele semnalate la degetul I, restul
falangelor sunt identice cu cele de la membrului toracic.

2.1.3 Scheletul trunchiului

Scheletul trunchiului este reprezentat de coloana vertebrală,coaste şi stern
şi se caracterizează prin forma alungită, simetria bilaterală şi metameria
elementelor componente.
Coloana vertebrală (sau rahisul) reprezintă axul osos al corpului. Este
alcătuit din piese osoase articulate între ele denumite vertebre (lat. ,,verto-ere"-a
se întoarce; os răsucit) şi se sistematizează în 5 regiuni distincte: cervicală,
toracică, lombară, sacrală şi caudală. Dar, indiferent de regiunea căreia îi
aparţine, datorită planului comun de organizare, orice vertebră prezintă caracterele
tipice care o deosebesc de oricare alt os din organism.
Vertebra „ideală", care reuneşte caracterele morfologice ale tuturor
vertebrelor este denumită vertebră tip.
Vertebra tip este formată din corpul vertebrei. Pe faţa dorsală se observă
arcul vertebral
Corpul vertebrei are o formă aproximativ cilindrică pe toată lungimea
rahisului. Prezintă 4 feţe din care 2-la extremităţile cranială şi caudală-articulare
şi 2-dorsală şi ventrală-nearticulare.
♦ Faţa dorsală a tuturor vertebrelor formează planşeul canalului
neural în care se adăposteşte măduva spinării, are o formă plană, 2 suprafeţe
triunghiulare rugoase, convergente şi perforate de găurile vasculare.
♦ Faţa ventrală este convexă în plan transversal şi prevăzută de o
linie sagitală şi o creastă vertebrală ventrală.
♦ Faţa articulară cranială poate fi plană sau convexă, în funcţie de
specie şi/sau regiune. Se articulează cu faţa caudală a vertebrei precedente. În
regiunea toracală, conturul extremităţilor este şlefuit de 2 suprafeţe articulare
simetrice plasate la baza arcului neural destinate articulării cu capul coastei.
♦ Faţa articulară caudală este aplatizată sau excavată şi se
articulează, de obicei, cu proeminenţa vertebrei următoare. În regiunea toracală se
observă feţele costale caudale dispuse simetric pe contur. După aspectul feţelor
articulare ale corpurilor vertebrelor se disting vertebre de tip:
> amficelic (scobite la ambele capete);
> procelic (scobite cranial);
> opistolic (scobite caudal);
> amficirţian (bombate la ambele capete);
> amfiplatin (ambele extremităţi sunt plate);
> epihipic (cu capetele in formă de şa).
În general, la mamifere, vertebrele sunt de tip amfiplatin (cu excepţia
taurinelor şi cabalinelor unde vertebrele sunt de tip opistocelic exagerat în special
în regiunea cervicală. În regiunea coccigiană, vertebrele sunt bombate la ambele
capete (de tip amficirţian). La păsări, în regiunea cervicală, vertebrele sunt de tip

- 19 -
epihipic.Arcul vertebral delimitează, împreună cu arcurile vertebrale similare ale
vertebrelor precedente, canalul rahidian. Arcul vertebral este format din 2 lame
osoase simetrice care se deprind de la nivelul marginilor laterale ale feţei
superioare, converg dorsal şi se unesc, între ele, pentru a delimita plafonul
tunelului neural.Canalul vertebral prezintă o apofiză de înălţime variabilă
dispusă pe linia mediană denumită apofiză spinoasă. Prin articularea a 2 vertebre
succesive incizurile intervetebrale sunt transformate în găuri intervertebrale
(sau de conjugare) şi reprezintă orificiile prin care nervii rahidieni părăsesc
canalul neural. Arcul vertebral prezintă o serie de apofize şi formaţiuni
articulare. Astfel, la baza apofizei spinoase toate vertebrele prezintă câte 2 apofize
articulare craniale simetrice, mărginite de 2 suprafeţe orientate dorsal şi 2
apofize articulare caudale simetrice, mărginite de 2 suprafeţe orientate ventral.
De o parte şi de alta a arcului vertebral se detaşează apofizele transverse a căror
formă şi dimensiune variază de la o regiune la alta.
În regiunea cervicală, apofizele transverse sunt lăţite, bicuspide şi străbătute,
la bază, de câte o gaură transversă transformată într-un veritabil conduct.
În regiunea toracală, apofizele transverse sunt şlefuite de suprafeţele
articulare pentru tuberculul costal.
În regiunea lombară, apofizele transverse sunt deosebit de dezvoltate în
sens lateral şi se detaşează atât de pe corp cât şi de pe arc, fiind considerate ca o
,,coastă rudimentară" sudată la vertebra lombară denumită apofiză costiformă.
Numărul vertebrelor este caracteristic pentru fiecare regiune a coloanei
vertebrale, astfel că formula vertebrală este caracteristică pentru fiecare specie.
Vertebrele cervicale. Numărul vertebrelor cervicale este de 7 la toate
mamiferele domestice, indiferent de lungimea gâtului. Corpul vertebrelor este
dezvoltat în sens sagital şi prevăzut, pe faţa ventrală, cu o creastă şi uneori se
termină cu un tubercul. Arcul vertebral prezintă o dezvoltare exagerată a
apofizelor articulare .Apofizele spinoase cervicale sunt reduse şi cresc în
dimensiuni în sensul caudal. Apofizele transverse sunt relativ dezvoltate,
alungite cranio-caudal şi despărţite în 2 cuspide (sau tuberculi) unite printr-o
creastă. Baza apofizelor transverse este perforată de conductul transvers prin care
trece artera vertebrală. La toate vertebrele cervicale, cu excepţia primei vertebre,
incizurile vertebrale sunt extrem de largi şi adânci.Vertebrele cervicale (I-
denumită atlas şi II-denumită axis), se diferenţiază net între ele dar şi faţă de
restul vertebrelor din regiunea gâtului, fiind adaptate pentru susţinerea craniului şi
mobilitatea poliaxială a capului.
La păsări, vertebrele cervicale sunt în număr variabil cu specia (14-
găină; 15-raţă şi 18-gâscă), astfel încât, regiunea cervicală are aspectul literei
„S". Faţa terminală cranială a vertebrelor este concavă în sens transversal şi
convexă dorso-ventral. Faţa terminală caudală este convexă transversal şi
concavă dorso-ventral. Apofizele transverse au aspectul unor tuberculi aşezaţi
sub apofizele articulare craniale, perforate de gaura transversă şi continuate
caudal cu o apofiză stiloidă.
♦ Atlasul este prima vertebră a regiunii cervicale, are o conformaţie
specifică în vederea articulării cu craniul. Corpul vertebrei este modificat astfel
încât se reduce la un arc ventral şi conferă vertebrei un aspect aproximativ inelar.
Apofizele transverse sunt lăţite şi detaşate sub forma unor aripi.Faţa dorsală
formează planşeul canalului neural şi este excavată de apofiza odontoidă care
ajunge (de ex. la carnasiere) până la marginea cranială a atlasului.Arcul dorsal
este redus şi prezintă un tubercul delimitat, în planul anterior, de 2 fosete reduse.
Apofizele transverse (sau aripile atlasului) au forma unor lame lăţite şi
cu marginile libere, în general, îngroşate şi tuberoase. Dimensiunile aripilor
atlasului sunt direct proporţionale cu dezvoltarea apofizei spinoase a axis-ului.
Marginea cranială a aripii atlasului este perforată de gaura alară care, de ex. la
carnasiere, este transformată într-o incizură. Gaura vertebrală laterală este
- 20 -
dispusă cranio-medial şi legată de gaura alară, printr-un conduct alar. Gaura
transversă este plasată caudal şi orientată vertical (la câine) şi/sau orizontal (la
pisică şi iepure).
Axisul este cea de-a 2-a vertebră cervicală ce se caracterizează printr-un
corp foarte dezvoltat la care se adaugă, anterior, o prelungire denumită apofiză
odontoidă (semiconică la cal, aspect de jgheab la rumegătoare şi conică la suine,
carnivore şi leporide) şi dorsal, la nivelul arcului vertebral, o apofiză spinoasă.
Corpul vertebrei prezintă 2 feţe: dorsală (aspră) şi ventrală (prevăzută
cu o creastă bine detaşată care se termină uneori cu un tubercul vertebral ventral,
tras caudal). Extremitatea cranială prezintă apofiza odontoidă care se articulează
cu arcul vertebral ventral al atlasului Extremitatea caudală se articulează cu capul
articular al vertebrei a III-a cervicală şi apare mult excavată. La limita dintre corp
şi arcul vertebral se detaşează, simetric, apofizele transverse orientate caudal şi
perforate, la bază, de conductul transvers. Celelalte vertebre cervicale se
aseamănă între ele, având corpul alungit şi o apofiză spinoasă în descreştere
Vertebrele toracale. La mamiferele domestice, vertebrele toracale se
aseamănă mult cu vertebra tip. Comparativ cu vertebrele din regiunea cervicală,
corpul vertebrei toracale este mai redus. Extremitatea cranială este mai puţin
proeminentă, iar extremitatea caudală mult mai puţin excavată. La mamiferele
mici, vertebrele toracale se încadrează în tipul amfiplatin.
Pe circumferinţa extremităţilor-cranială şi caudală-sunt şlefuite suprafeţe
concave pentru articularea cu capul coastei denumite fovei costale-cranială şi caudală.
Feţele articulare caudale se micşorează treptat spre ultima vertebră, astfel
că, ultima vertebră toracală este lipsită de aceste suprafeţe. Apofiza spinoasă este
exagerat de dezvoltată (lăţită la rumegătoare şi porc, aciculată la carnivore şi
iepure), astfel că lungimea acesteia creşte începând de la prima vertebră toracală
şi până în dreptul vertebrelor a III-a şi/sau a IV-a după care încep să scadă spre
planul posterior şi rămâne constantă la ultimele vertebre.
Apofizele transverse sunt scurte, dirijate lateral, prezintă-la extremitatea
liberă-o suprafaţă articulară costo-transversală.
Vertebrele lombare variază ca număr şi formă în funcţie de specie şi
modul de viaţă al animalelor. Conformaţia acestor vertebre este determinată de
mecanica regiunii lombare a coloanei vertebrale.
Regiunea lombară a coloanei vertebrale este mult mai mobilă decât
celelalte regiuni datorită creşterii în volum a apofizelor articulare craniale care
se unesc la toate speciile cu apofizele mamilare şi realizează apofizele mamilo-
articulare. Apofizele spinoase şi mamilo-articulare au orientare cranială şi o
anticlinie pronunţată.
Apofizele transverse sunt deosebit de dezvoltate, dirijate lateral,
extremităţile rotunjite la cal şi oaie, cu spine accesorii la bou, lăţite la carnivore.
Apofizele mamilare sunt excesiv de dezvoltate la iepure astfel încât apar la fel de
înalte ca şi apofiza spinoasă. Apofizele accesorii se întâlnesc pe incizura vertebrală
caudală numai la carnivore şi iepure. Apofizele articulare craniale şi caudale sunt
individualizate, dezvoltate şi cu suprafeţe articulare orientate vertical. La
rumegătoare şi porc, apofizele articulare craniale au suprafeţele articulare orientate
medial (concavo-convexe, de jos în sus), având aspect de coarne de zimbru, iar
apofizele articulare caudale orientate lateral (convexo-conave, de jos în sus).
Corpul vertebrelor lombare este masiv, lung şi aplatizat dorso-ventral.
Lungimea corpului vertebrelor este determinată de necesitatea de alungire a regiunii.
Extremităţile articulare (craniale şi caudale) ale vertebrelor lombare sunt
aproape amfiplatine. Creasta vertebrală ventrală este îngroşată, evidentă numai
la primele vertebre şi bine detaşată şi tăioasă.
La păsări, vertebrele lombare şi sacrale (14) se sudează într-o singură
piesă osoasă denumită os lombo-sacral. Apofizele transverse sunt individualizate,
evidente şi adăpostesc, pe faţa ventrală, lojile renale.
- 21 -
 Vertebrele sacrale. La speciile domestice, vertebrele sacrale sunt sudate,
între ele, mai mult sau mai puţin şi formează o piesă unică denumită sacrum. Din
unirea găurilor vertebrale se formează un canal sacral ce comunică cu exteriorul
prin orificiile supra- şi sub-sacrale.
Osul sacrum se articulează cu centura pelvină cu care delimitează
cavitatea pelvină. Are o formă triunghiulară la majoritatea speciilor, cu vârful
orientat înapoi şi uşor aplatizat dorso-ventral. Extremitatea cranială (sau baza)
reprezintă, de fapt, prima vertebră sacrală.
Apofizele transverse proemină foarte mult la nivelul primei vertebre
sacrale şi formează aripile sacrum-ului ce fac legătura cu cele 2 coxale, prin 2
suprafeţe articulare corespondente.
Apofizele articulare craniale sunt evidente la prima vertebră.
Faţa dorsală a sacrum-ului prezintă, pe linia mediană, o creastă sacrală
mediană (sau spina sacrală) rezultată din sudarea apofizelor spinoase. De o parte
şi de alta a spinei sacrale se deschid găurile suprasacrale care comunică cu canalul
sacral şi reprezintă locul de emergenţă a ramurilor dorsale ale nervilor rahidieni.
Faţa articulară cranială este eliptică, uşor convexă, flancată de apofizele
transverse ale primei vertebre sacrale, foarte dezvoltate la cal, bou, oaie şi
îngroşate la porc, formând aripile sacrale. Aceste aripi sunt şlefuite de câte o
suprafaţă auriculară pentru articulare orientate oblic-la animalele mari şi vertical-
la porc şi carnivore, pentru articularea cu osul iliac.
Faţa articulară caudală este plană şi destinată articulării cu prima
vertebră coccigienă. Arcul vertebral şi apofizele articulare ale ultimei vertebre
sacrale sunt bine dezvoltate la carnasiere.
Vertebrele caudale sunt variabile numeric în funcţie de specie şi
constituie baza anatomică osoasă a regiunii cozii. Au rol în echilibru (la
carnasiere) datorită dezvoltării foarte mari. Vertebrele caudale sunt mult mai
reduse decât vertebrele din celelalte regiuni.
La toate speciile, primele vertebre caudale formează un arc neural dorsal,
iar la unele specii un rudiment de arc hemal (carnasiere). Începând cu vertebra a
IV-a caudală corpul vertebral se reduce, iar apofizele arcuale se simplifică treptat
până la completa lor dispariţie.
Coastele sunt oase alungite şi simetrice ce se articulează dorsal cu coloana
vertebrală şi ventral cu sternul formând împreună scheletul toracelui. Coastele
sunt recurbate în arc şi formate din 2 porţiuni: dorsală-denumită coasta
propriu-zisă şi ventrală-mai scurtă denumită cartilajul costal. Numărul
perechilor de coaste este variabil cu specia şi egal cu numărul vertebrelor din
regiunea dorsală a coloanei vertebrale (tab. .2.1.).

Formula costală la diferite specii

Tabelul 2.1.
Specia Perechi de coaste
număr total sternale asternale flotante
cal 18 8 10 -
bou 13 8 5 -
oaie 13 8 5 -
capră 13 8 5 -
porc 13-17 7 6(10) -
iepure 12 7 5 -
câine 13 9 4 -
pisică 13 9 4 -
nutrie 13 8 5 -
găină 7 4 1 2
curcă 7 4 1 2
raţă 9 6 1 2
gâscă 9 6 1 2

- 22 -
 În funcţie de modalitatea de fixare pe stern, există 3 tipuri de coaste:
> sternale (sau adevărate)-se articulează, prin extremitatea distală, direct cu
sternul;
> asternale (sau false)-se sprijină pe stern, în mod indirect, prin extremitatea
ventrală (prevăzută cu cartilajul costal) şi pericondru;
> flotante (sau libere)-au extremitatea distală complet liberă şi sunt lipsite de
sprijin pe stern.

O coastă prezintă 1 corp şi 2 extremităţi-proximală şi distală. Corpul

coastelor este arcuit, alungit, curbat, turtit dintr-o parte în alta şi prezintă 2 feţe:
medială-concavă în sens dorso-ventral şi laterală-convexă. Gradul de arcuire al
coastelor este maxim la perechea a 8-a şi rămâne constant până la perechea a 13-a.
Extremitatea ventrală a coastei se articulează sinartrodial cu cartilajul costal.
Extremitatea superioară a coastei are un gât scurt, tuberculul costal este şters iar
suprafeţele articulare de la ultimele coaste lipsesc.
Cartilajele costale sunt aproximativ cilindrice, uşor turtite, au lungimea şi
grosimea variabile şi se articulează sinartrodial, în planul dorsal cu coasta şi în
planul ventral cu sternul-la coastele sternale. Totalitatea cartilajelor costale
asternale formează un arc cartilaginos mobil denumit hipocondru (sau arcadă
hipocondrală).
La păsări, numărul perechilor de coaste variază între 7-la galinacee şi
9-la palmipede. Coastele sunt alcătuite din 2 porţiuni distincte: dorsală şi
ventrală. Corpul costal este turtit latero-medial şi prezintă, la jumătatea marginii
caudale, o apofiză uncinee, sprijinită, pe faţa laterală a coastei următoare.
Primele 2 perechi de coaste sunt flotante, următoarele 4 (la galinacee) sau 6 (la
palmipede) perechi sunt sternale, iar ultima pereche este asternală
Sternul se dispune în planul ventral al corpului, la jumătatea anterioară a
trunchiului. Apare ca o piesă osteo-cartilaginoasă formată din sternebre articulate
între ele prin cartilaje. De o parte şi de cealaltă, marginile sternului sunt prevăzute
cu incizuri costale destinate articulării cu: cartilajele coastelor sternale,
clavicula (la mamiferele cleidale) şi caracoidul (la păsări).
Numărul şi forma sternebrelor sunt variabile în funcţie de specie: 6-la cal,
7-la rumegătoarele mari şi mici, 6-la suine, 5-7 la leporide, 8 la canide şi felinae
(de natură osoasă şi cu aspect cilindric). Sternul prezintă 3 porţiuni:
> manubriul sternal (sau presternul)-este reprezentat de prima sternebră care
se articulează cu cartilajele primei perechi de coaste şi, în plan rostral,
prezintă o apofiză cartilaginoasă denumită apendice traheal sternal;
> corpul sternului (sau mezosternul)-are formă diferită în funcţie de
conformaţia sternebrelor, este aplatizat dorso-ventral sau lateral, datorită
prezenţei, pe faţa ventrală, a unei creste (sau carene) sternale care îi conferă
un aspect trifaciat (la leporide).
> -apendicele xifoid (sau poststernul)-este reprezentat de o apofiză
cartilaginoasă de forma unei palete lăţită dorso-ventral, cu marginile rotunjite,
orientată caudal ce reprezintă baza anatomică a regiunii epigastrice.

2.1.4 Scheletul capului

Capul osos reprezintă acea parte a scheletului destinată protecţiei
encefalului şi extremităţii anterioare a aparatului digestiv şi respirator. Este
alcătuit din 2 părţi:
> neurocraniul (sau craniul propriu-zis)
> masivul facial (sau splanchnocraniul)
La mamiferele domestice craniul este mult alungit antero-posterior pentru
că masivul facial (sau partea viscerală) se dispune înaintea părţii neurale. A
lungirea aparent exagerată a masivului facial este determinată de importanţa pe

- 23 -
care o au organele de simţ, aparatul de prehensiune şi masticaţie la speciile de
mamifere domestice. La oasele capului se adaugă oasele complexului hioidian
(aparatul de suport al limbii, faringelui şi laringelui).

Oasele craniului
Craniul cuprinde oasele care contribuie la formarea cavităţii craniene:
occipitalul, parietalul, frontalul, sfenoidul, temporalul şi etmoidul. Oasele
se dispun fie pereche (temporale; parietale; frontale) şi formează pereţii
laterali şi plafonul cutiei craniene fie nepereche (occipital, sfenoid, etmoid) şi
formează baza şi peretele posterior al cutiei craniene.
> Occipitalul se dispune la extremitatea aborală a capului şi face legătura cu
prima vertebrală cervicală. Este un os impar, neregulat ca formă ce delimitează
peretele posterior şi o parte din podeaua cavităţii craniene. Prezintă 2 feţe:
externă (exocraniană) şi internă (endocraniană) şi un contur foarte
neregulat. În plan posterior prezintă gaura occipitală separată, printr-o fosă
condiliană, de 2 condili occipitali biconvecşi. În fundul fosei condiliene se află
gaura nervului hipoglos. Condilii occipitali sunt separaţi, printr-o incizură stilo-
condiliană, de apofizele stiloide (sau jugulare). Faţa endocraniană este
acoperită de amprentele circumvoluţiunilor cerebeloase, protuberanţa
occipitală internă (opusă celei externe) şi creasta sagitală internă.
> Parietalul este un os par, lat şi de acoperire ce participă la formarea plafonului
cutiei cranine. Este format din 2 plăci osoase sudate pe linia mediană la nivelul
suturii sagitale şi situat lateral (la carnasiere). Prezintă 2 feţe:exocraniană-
convexă şi netedă şi endocraniană-concavă în ambele sensuri.
Interparietalul este reprezentat de un os sudat de timpuriu la occipital şi
dispus înaintea protuberanţei occipitale interne.
> Frontalul este un os masiv, neregulat, situat pe faţa dorsală a capului osos,
sudat, pe linia de simetrie, cu congenerul şi delimitează craniul şi masivul facial.
Prezintă 3 porţiuni: frontală, nazală şi orbito-temporală. Faţa exocraniană
prezintă o suprafaţă frontală de formă triunghiulară, netedă, de pe laturile căreia
se detaşează procesul orbital (sau zigomatic). Faţa endocraniană prezintă o
lamă osoasă transversală care se uneşte, în planul ventral cu etmoidul.
^ Etmoidul este un os impar plasat în porţiunea rostrală a craniului şi
delimitează peretele anterior al cavităţii craniene. Este format dintr-o lamă
perpendiculară plasată în planul median, o lamă cribiformă perpendiculară pe
prima dispusă transversal şi 2 mase laterale ce alcătuiesc labirintul etmoidal.
Lama perpendiculară se prelungeşte, în sens rostral, cu septum-ul nazal şi, în
sens aboral, pătrunde în cavitatea craniană prin apofiza crista galli. Labirintul
etmoidal este format din numeroase volute etmoidale suprapuse, învelite şi
protejate, la exterior, de o lamă osoasă extrem de fină denumită lamă papiracee
(sau orbitară). Volutele etmoidale sunt acoperite de o mucoasă de tip olfactiv
de la nivelul căreia, prelungirile celulelor senzoriale părăsesc etmoidul prin
orificiile lamei cribiforme pentru a ajunge la lobii olfactivi.
^ Sfenoidul este un os impar plasat la baza craniului în continuarea orală a
porţiunii bazilare a occipitalului. Este format din porţiunile: rostrală-denumită
presfenoid, caudală-denumită bazisfenoid şi mediană -denumită corpul
sfenoidului. De pe corpul sfenoidului se detaşează, în sens lateral, 2 perechi de
aripi: una cu dispunere orală, este mai dezvoltată şi aparţine presfenoidului, şi
cealaltă mai redusă, cu dispunere aborală şi aparţine bazisfenoidului Faţa
exocraniană este convexă în sens transversal şi prezintă, de o parte şi de
cealaltă a corpului sfenoidului câte o incizură pterigoidiană care, se
continuă, cu canalul pterigoidian ce se deschide în hiatul orbitar În hiatul
orbitar se deschid 7 orificii: pterigoidian, alar, trochlear-pentru nervul

- 24 -
 trochlear, optic, fisura orbitală, gaura rotundă-pentru nervul maxilar şi
gaura etmoidală. Pe faţa dorsală a bazisfenoidului se află o depresiune
centrală denumită fosă hipofizară (sau şaua turcească) perforată lateral de
canalul cranio-faringian. De o parte şi de alta se află 4 ş anţuri sagitale
paramediane: carotidian, cavernos, maxilar şi trochlear.
Temporalul este un os par dispus pe părţile laterale ale cutiei craniene de
o parte şi de alta a bazioccipitalului şi este format din:
♦ porţiunea pietroasă-formează împreună cu porţiunea timpanică o piesă
unică şi piramidală care, datorită legăturii cu organul auditiv, este denumită
porţiune auriculară;
♦ porţiunea squamoasă (sau solzoasă)-contribuie la formarea pereţilor laterali
ai craniului şi, prin formaţiunile de la baza procesului zigomatic la realizarea
articulaţiei temporo-mandibulare.
♦ piramida temporalului-ocupă spaţiul delimitat de occipital, parietal,
porţiunea squamoasă a temporalului şi bazisfenoid şi are axul mare cu vârful
orientat oblic, în sensul dorso-caudal.

Oasele feţei
Splanchnocraniul cuprinde oasele care contribuie la delimitarea
cavităţilor nazală şi bucală: nazalul, lacrimalul, maxilarul, incisivul, palatinul,
pterigoidul, vomerul, corneţii nazali, mandibula şi complexul hioidian.
^ Nazalul este un os de formă triunghiulară cu vârful orientat rostral, dispus pe faţa
dorsală a capului şi formează baza anatomică osoasă a regiunii nazale. Se sudează,
în planul median, cu simetricul şi formează creasta longitudinală internă. În
planul aboral, se sudează cu frontalul, printr-o margine convexă şi în planul lateral
cu lacrimalul, maxilarul şi incisivul. Extremitatea anterioară a nazalului are un
aspect stiloid şi contribuie la formarea incizurii nazo-incisive.. Faţa internă este
concavă în sens transversal şi formează plafonul cavităţii nazale. În sens
longitudinal, în treimea laterală a nazalului se observă creasta etmoidală-locul de
implantare a cornetului nazo-turbinal (sau cornetul nazal dorsal).
^ Lacrimalul este cel mai redus os al feţei dispus la marginea orală a orbitei
contribuind la delimitarea acestei porţiuni a orbitei. Prezintă 2 feţe: externă şi
internă şi o circumferinţă. Faţa externă se împarte în 2 porţiuni: facială şi
orbitară separate de o creastă orbitară ce delimitează marginea orbitei. La
nivelul porţiunii faciale se observă un tubercul lacrimal. La nivelul porţiunii
orbitale se găseşte o depresiune adâncă denumită fosa sacului lacrimal în
interiorul căreia se deschide, prin gaura lacrimală, canalul lacrimal.
> Maxilarul este cel mai masiv dintre oasele feţei dispus ventro-lateral de osul
nazal şi participă la delimitarea cavităţilor nazală, orbitară şi bucală. Faţa
externă (sau facială) este uşor convexă, de formă triunghiulară şi vârful rostral.
Prezintă o creastă facială puternică care se termină în planul rostral cu un
tubercul facial (sau spina maxilară) deasupra căreia se află gaura
infraorbitară (sau deschiderea canalului infraorbitar dentar superior). Pe
marginea ventrală a osului, se găsesc alveolele dentare. Înaintea primei alvelole
molare, marginea osului este lipsită de alveole şi formează diastema. În spatele
ultimei alveole dentare molare se află tuberozitatea maxilară. Faţa medială
(sau nazală) formează peretele lateral al cavităţii nazale şi a sinusului maxilar.
Aproape de marginea dorsală se află o creastă maxilo-turbinală pe care se
prinde cornetul nazal ventral, iar deasupra ei, se deschide conductul osos
lacrimal. Deasupra canalului infraorbitar, în planul dorso-caudal se deschide
hiatusul maxilar prin care, sinusul maxilar comunică cu cavitatea nazală. De la
marginea inferioară a feţei nazale se detaşează procesul palatin care, prin sutura
cu simetricul, contribuie la formarea plafonului cavităţii bucale (baza anatomică
osoasă a palatului dur) şi, în acelaşi timp, a planşeului cavităţii nazale.

- 25 -
 Incisivul se dispune la extremitatea orală a maxilarului, vizibil pe capul osos
la extremitatea orală, pe faţa ventrală şi dorsală a acestuia. Corpul osului este
plasat rostral şi emite 2 apofize: palatină şi nazală. Faţa labială este netedă,
uşor concavă şi se continuă pe apofiza palatină. Apofiza nazală a incisivului
delimitează, împreună cu spina nazală, incizura nazo-incisivă. Apofiza
palatină completează, în sens rostral, plafonul cavităţii bucale.
Zigomaticul este un os par relativ redus şi dispus pe părţile laterale ale capului
osos. Apare ca „o punte de legătură osoasă" între oasele feţei şi cele ale
craniului, participând la formarea planşeului orbitei şi arcadei zigomatice. Se
articulează prin sinartroză cu apofiza zigomatică a temporalului, cu oasele
lacrimal şi maxilar. Faţa externă prezintă 2 porţiuni-facială şi orbitală-
despărţite de marginea infraorbitară prin care osul participă la delimitarea
orbitei. Extremitatea rostrală a osului este mai lată şi prezintă deasupra
marginii ventrale creasta facială.
Palatinul este un os ce se dispune pe faţa ventrală a capului osos în partea
posterioară a apofizelor palatine ale maxilarelor şi delimitează, la toate
animalele, deschiderile guturale. Apare răsucit şi prezintă 2 porţiuni:
orizontală -plasată rostral şi ventrală -plasată în spatele primei lame. Lama
orizontală completează, în sens aboral, palatul dur şi, prin sutura cu simetrica,
delimitează, prin marginea aborală, orificiul gutural. Lama perpendiculară
delimitează, în sens lateral, orificiile laterale.
Pterigoidul este un os redus ca dimensiune prezent sub forma unei lame
sudate la apofiza pterigoidă a sfenoidului şi lama perpendiculară a palatinului
şi circumscrie deschiderea guturală. Prezintă 2 feţe-laterală şi mediană care
se sudează la creasta pterigopalatină.
^ Vomerul este un os impar dispus pe linia mediană de la presfenoid până la
apofizele palatine ale osului incisiv, are forma unui jgheab aplatizat în sens
transversal şi delimitează porţiunea ventrală a septum-ului nazal. Marginea
dorsală este prevăzută cu un şanţ în care se sprijină septum-ul nazal iar cea
rostrală vine în contact cu apofizele palatine ale osului incisiv.
^ Corneţii nazali sunt formaţiuni osoase perechi de tip papiraceu prinse de pereţii
laterali ai cavităţilor nazale şi răsucite în sensul longitudinal în jurul propriului
ax. În fiecare cavitate nazală există câte 2 corneţi: dorsal (sau nazo-turbinal)
şi ventral (sau maxilo-turbinal).
^ Mandibula este un os impar, care se sudează, prin extremităţile sale orale, mai
mult sau mai puţin, în funcţie de specie, în planul oral. Fiecare extremitate
apare ca un os turtit în sens transversal ce prezintă, în planul rostral, un corp
redus ce formează porţiunea dură a planşeului cavităţii bucale. Acesta se
prelungeşte posterior cu o ramură a mandibulei prin care se articulează cu
temporalul. Corpul mandibulei prezintă:o faţă dorsală şi una ventrală,o
margine orală şi una aborală.Ramurile mandibulare prezintă fiecare câte două
feţe,dintre care una este laterală şi una este medială.
Faţa laterală a mandibulei este netedă, uşor convexă şi se îngustează
rostral într-o gaură mentonieră. Faţa medială (sau linguală) este străbătută de o
proeminenţă denumită linie miliană-pentru inserţie musculară. La nivelul suturii
cu simetrica se află o suprafaţă denumită linie geniană-pentru inserţie musculară.
Marginea dorsală este groasă, prezintă 6 alveole dentare pentru premolarii şi
molarii inferiori. Ramura recurbată a mandibulei are o poziţie aproape
verticală faţă de corp şi prezintă:
♦ faţa laterală-este reprezentată de o scobitură largă şi foarte adâncă denumită
fosă maseterică delimitată de o creastă maseterică;
♦ faţa medială-este excavată de fosa pterigoidă perforată de intrarea în canalul
mandibular, adăposteşte nervul şi vasele sanguine alveolo-mandibulare şi se
deschide, rostral, în dreptul diastemei, prin gaura mentonieră;

- 26 -
♦ margine anterioară-este subţire, concavă şi se continuă, în sens aboral, cu
marginea alveolară a porţiunii molare a corpului mandibulei;
♦ margine aborală-este mai groasă, convexă şi prezintă, în planul ventral, o curbură
maximă denumită unghi mandibular (la carnasiere are aspect de tubercul);
♦ extremitate liberă (sau superioară)-este bifurcată, prezintă un condil
articular susţinut de un gât (în partea posterioară) separat, printr-o incizură
(adâncă) corono-condiliană de apofiza coronoidă (plasată oral).

♦ Apofiza condiliană a mandibulei este alungită, în sens transversal, cu o

suprafaţa articulară, eliptică şi convexă în toate sensurile formând
articulaţia tempo-mandibulară;.
♦ Apofiza coronoidă-este foarte lungă şi dezvoltată, depăşind în plan
dorsal, corpul mandibulei şi reprezintă locul de inserţie musculară pentru
muşchiul temporal.
♦ > Complexul hioidian este alcătuit din piese osoase şi fibro-cartilaginoase
articulate între ele,destinate suspendării limbii, faringelui şi laringelui la
faţa ventrală a capului osos şi între ramurile mandibulei. Cuprinde:
bazihioidul, procesul lingual (sau entoglosul), tirohialele,
keratohioidul, epihioidul, stilohioidul şi timpanohioidul.

TEST CHESTIONAR DE EVALUARE OSTEOLOGIE

1)Organul anatomic este definit ca fiind o grupare ordonată -de ţesuturi

-de aparate
-de sisteme
-de celule
2)Planul sagital se dispune -orizontal
-vertical
3)Raportat la G.V. a corpului animal scheletul reprezintă – 7-10%
15-20%
20-30%
4)În structura oaselor lungi (diafize) se găseşte -ţesut osos compact
-ţesut Hawersian
-ţesut epitelial
5)Periostul are rol în creşterea oaselor -în grosime
-în lungime
-nu are rol în creşterea oaselor
6)Fibrele “SHARPEY” sunt -fibre musculare
-fibre colagen
-fibre nervoase
7)Cartilajele de conjugare se găsesc -la nivelul epifizelor
-la limita dintre diafiză şi epifiză
8)Eminenţele articulare sunt reprezentate de -condili
-spine
-apofize
9)Cavităţile nearticulare sunt -fosa
-incizura
-cochleea
-condilul

- 27 -
10)Apofiza pterigoidă are o formă de -mamelon
-de cârlig
-de aripă
-de coroană
11)Spata are o formă de iatagan la -câine
-iepure
-curcă
-găină
12)Există şanţ spiralat (de torsiune) la humerusul de la -câine
-cal
-pisică
-pasăre
13)Apofizele retrosale şi bazilare se găsesc la -pisiform
-cuneiform
-falanga a II-a
-falanga a III-a
14)Pe faţa laterală a paletei iliace la porc se găsesc -linie gluteiană
-creastă gluteiană
-fosă iliacă
15)Tuberculul ischiatic se găseşte la nivelul -pubisului
-coxalului
-ischiumului
16)Fosa plantară există la femurul de -cal
-câine
-porc
-vacă
17)În regiunea toracală există 13 vertebre la -cal
-câine
-vacă
-iepure
18)În regiunea sacrală există 3 vertebre la -porc
-iepure
-câine
-pisică
19)Gaura maxilară, sfeno-palatină şi palatină aborală se găsesc la nivelul
-hiatusului orbitar
-hiatusului maxilar
-hiatusului mandibular
20)Gaura mentonieră se găseşte la nivelul -frontalului
-sfenoidului
-mandibulei

- 28 -
 2.2. ARTROLOGIE (studiul articulaţiilor).
Legătura organică dintre oasele scheletului se realizează prin intermediul
articulaţiilor. Pentru realizarea unei articulaţii este nevoie de cel puţin 2 oase
care se unesc, între ele, prin diferite mijloace de legătură generate, în majoritatea
cazurilor, de trecerea periostului de pe un os pe alt os. Articulaţiile: permit
mobilizarea razelor osoase; limitează şi dirijează sensul mişcărilor; amortizează
şocurile şi consolidează sistemul de susţinere.

2.2.1. Clasificarea şi descrierea principalelor tipuri de articulaţii

După modul de evoluţie ulterioară a ţesutului mezenchimal necondensat, se
deosebesc 3 tipuri morfologice de articulaţii: fibroase, cartilaginoase şi sinoviale.
> Articulaţia fibroasă este denumită şi sinartroză. Se dezvoltă când mezenchimul
necondensat se transformă în ţesut fibros alcătuit din fibre conjunctive extrem de
scurte care permit un grad redus de mobilitate, fiind considerate practic imobile.
Mijloacele de legătură sunt reprezentate de: ţesutul fibros, interpus între
marginile oaselor şi periostul care trece de pe un os pe osul învecinat. Majoritatea
articulaţiilor de acest gen au un caracter temporar suferind odată cu vârsta un
proces de „invadare" cu ţesut osos, rezultând o sudare completă denumită
sintostoză. În cadrul acestui tip de articulaţie, se deosebesc 3 genuri, după natura
ţesutului de legătură şi forma suprafeţelor de contact:
♦ sindesmoza-este caracterizată prin prezenţa, ţesutului fibros sau elastic
denumit ligament interosos, între marginile îndepărtate ale oaselor. Se
întâlneşte la oasele antebraţului (la carnasiere, oasele carpiene şi
apofizele spinoase ale vertebrelor);
♦ sutura-este caracteristică oaselor capului şi constă în interpunerea, între
marginile oaselor, a unei zone foarte reduse de ţesut fibros denumit
ligament sutural prin care, are loc, creşterea în lăţime a oaselor
> Articulaţia cartilaginoasă (sau amfiartroza)-se caracterizează prin
continuitatea suprafeţelor de contact şi interpunerea ţesutului cartilaginos a
cărui pericondru se continuă cu periostul oaselor participante, realizând o
mobilitate extrem de redusă; este de 2 tipuri:
♦ simfiza-este un tip special de articulaţie cu mobilitate variabilă şi se întâlneşte
doar la articulaţiile dintre cele 2 coxale, între suprafeţele de contact
interpunându-se un fibro-cartilaj care uneşte suprafeţele simfizare opuse .
♦ sincondroza-conţine fie un cartilaj hialin, fie un fibrocarilaj;
♦ sincondroza primară (I)-legătura dintre 2 piese osoase se face printr-un
cartilaj hialin care, odată cu maturitatea, se osifică (de ex. dezvoltarea
oaselor craniului primordial şi cartilajul de conjugare leagă epifiza de
diafiză); este o articulaţie lipsită de mobilitate;
♦ sincondroza secundară (II)-între 2 piese osoase se interpune o structură
fibro-cartilaginoasă angrenată cu piesele osoase participante şi separată
de acestea printr-o zonă redusă de cartilaj hialin care nu se osifică în mod
normal (de ex. la nivelul coloanei vertebrale, la articularea corpurilor
vertebrale); sunt articulaţii cu o mobilitate redusă.
Articulaţia sinovială (sau diartroza) reprezintă majoritatea articulaţiilor
mobile din cadrul aparatului locomotor ce constau în acoperirea suprafeţelor
articulare cu cartilaj hialin. Mijloacele de legătură sunt reprezentate de:
♦ capsula articulară sinovială care este un manşon fibros ce reprezintă
continuarea periostului de pe extremitatea unui os de la marginea suprafeţei
articulare pe extremitatea osului următor. Este formată din 2 straturi: extern
şi intern. Este fibroasă,rezistenta şi inextensibilă.
♦ suprafeţele articulare ce aparţin la două oase diferite (capetele articulare
înglobate în cavităţile glenoidă şi cotiloidă; condili şi cavităţi glenoide;

- 29 -
 trochleea-de la membrul anterior şi o suprafaţă plană; cochleea-de la
membrul posterior şi o suprafaţă plană);
♦ lichidul sinovial (sau sinovia)-este un lichid transparent de consistenţă
vâscoasă, redus cantitativ ce conţine biochimic: apă, substanţe proteice,
săruri minerale, urme de grăsime etc şi are rolul de a favoriza alunecarea
suprafeţelor articulare şi de a hrăni (prin imbibiţie) cartilajul articular;
♦ fibrocartilagiile complementare-sunt formaţiuni care completează suprafeţele
articulare, se prezintă sub forma unor burelete, perii şi discuri articulare şi
meniscuri intraarticulare ce au rolul de a absorbi şocurile şi de a realiza o
angrenare perfectă;
♦ meniscurile-au formă semilunară, sunt mai subţiri în centru şi mai groase la
periferie şi se interpun, parţial, între suprafeţele articulare, astfel încât,
etajele delimitate comunică,între ele, şi au o sinovială comună;
♦ cartilajele de acoperire-acoperă suprafeţele articulare ce reprezintă porţiuni
din modelul cartilaginos al osului care nu se osifică; au rolul de a facilita
alunecarea, de a se opune uzurii şi de a amortiza şocurile. Suprafaţa
articulară este netedă, lucioasă, de culoare alb-albăstruie şi lipsită de
pericondru. Porţiunea care vine în contact cu osul este strâns angrenată cu
acesta şi se calcifică;
♦ ligamentele-reprezintă continuarea periostului de pe un os pe alt os. Sunt
prezente sub forma unor ligamente capsulare (au forma unui manşon fibros care
se dispune în jurul cavităţii articulare) şi funiculare (au forma unor fascicule
răsucite în formă de frânghie,dispuse periferic sau intraarticular şi au un rol
important în mişcările pasive, conferind membrelor, precizie în deplasare).
Articulaţiile diartrodiale permit executarea unor mişcări foarte variate, în
funcţie de forma suprafeţelor articulare şi a ligamentelor:
Mecanica articulară. Mişcările executate la nivelul articulaţiilor sunt:
alunecare-este mişcarea dintre două suprafeţe plane caracteristică diartrozelor
plani forme; flexie-constă în apropierea razelor osoase cu micşorarea unghiului
articular şi este caracteristică diartrozelor; extensie-determină îndepărtarea
razelor osoase şi măreşte unghiul articular şi este frecventă la articulaţiile
diartrodiale; rotaţie-este dată de mişcarea realizată în jurul unui pivot sau a
axului longitudinal (de ex. articulaţia atloido-axoidiană); adducţie-este mişcarea
prin care extremitatea distală a unei raze osoase se apropie de planul median;
abducţie-este mişcarea ce îndepărtează extremitatea razei osoase de planul
median; circumducţie-este o mişcare complexă ce constă în trecerea succesivă
prin flexie, abducţie, extensie, adducţie şi rotaţie;
♦ pronaţie-la carnivore, membrele toracice execută o mişcare de rotaţie pe
direcţia cranio-medială.
♦ supinaţie-este opusul pronaţiei.
După forma suprafeţelor articulare şi mişcările pe care le permite o
articulaţie, diartrozele sunt de diferite tipuri:
♦ sferoidală-suprafeţele articulare participante la articulaţie sunt congruente şi
au forma unor calote cu segmente sferice. Este o articulaţie ce permite mişcări
de flexie, extensie, abducţie,circumducţie şi uneori de rotaţie (de ex.
articulaţiile coxo-femurală şi scapulo-humorală permit mişcări de flexie,
extensie, abducţie, adducţie şi circumducţie);
♦ elipsoidală-este asemănătoare cu prima, dar forma eliptică a suprafeţelor
articulare reduce posibilitatea executării mişcărilor la 2 axe perpendiculare
confundate cu diametrul mare şi diametrul mic al suprafeţelor eliptice în
contact (de ex. articulaţia antebrahio-carpiană, la carnasiere, permite mişcări
de flexie şi extensie);
♦ trochleară (ginglima sau articulaţia „în balama")-este tipul de articulaţie la
care,suprafeţele articulare sunt reprezentate de trochlee, iar suprafaţa opusă
formează negativul acesteia cochleea. Permite 2 tipuri de mişcări: flexie şi
extensie, dar numai într-un singur plan (de ex. articulaţia tibio-astragaliană);
- 30 -
♦ condiliană-este tipul de articulaţie la care, suprafeţele articulare sunt
reprezentate de condili şi negativul acestora şi permite mişcări de flexie şi
extensie în plan paramedian. Mişcările de lateralitate sunt anulate de prezenţa
unor ligamente colaterale puternice;
♦ pivotantă (sau trochoidă)-este tipul de articulaţie la care, suprafaţa articulară
de formă cilindrică, semicilindrică sau şlefuită ca un pivot, se roteşte în jurul
propriului ax, în interiorul unui inel osos, complet sau incomplet, permiţând o
mişcare de rotaţie (de ex. la articulaţia atloido-axoidiană, în care, atlasul, cu
o conformaţie de inel, se roteşte în jurul procesului odontoid al axisului; sau
la carnasiere, la articulaţia radio-ulnară extremitatea proximală a radiusului
se roteşte în jurul interiorului inelului, format din incizura radială a ulnei
împreună cu ligamentul inelar);
♦ „în şa"-este tipul de articulaţie în care suprafeţele articulare sunt concavo-
convexe pe direcţia a 2 axe perpendiculare, permiţând mişcări de înclinare în
2 planuri perpendiculare(de ex. vertebrele cervicale la păsări şi articulaţia
piramido-ulnară la rumegătoare);
♦ plană (sau de tip artrodial)-este cea mai simplă articulaţie, suprafeţele
articulare participante aproape plane, permit mişcări de alunecare limitate de
mijloacele de legătură (de ex. procesele articulare ale vertebrelor cervicale,
toracale, oasele carpiene şi tarsiene).
După numărul oaselor care participă la realizarea unei articulaţii
sinoviale sau diartrodiale, articulaţiile pot fi:
♦ simple-sunt formate numai din 2 oase alăturate (scapulo-humerală, coxo-
femurală etc);
♦ complexe-sunt formate dintr-o capsulă articulară ce înglobează mai mult de 2
oase (humero-radio-ulnară);
♦ complexe articulare-sunt formate din mai multe mai multe grupe de articulaţii
complexe ,înglobate de capsula articulară (antebrahio-carpo-metacarpiană).
După topografie, articulaţiile se dispun la nivelul capului, coloanei
verterale, toracelui, membrelor anterioare şi posterioare.

2.2.2. Articulaţiile membrelor anterioare (toracice)

Membrul toracic este legat de trunchi prin muşchi, fascii şi lame elastice.
Articulaţiile membrului toracic sunt reprezentate de:
> articulaţia scapulo-humerală (sau a umărului) este formată din cavitatea
glenoidă a spetei şi capul articular al humerusului. Mişcările permise sunt de
flexie, extensie, abducţie, adducţie, circumducţie. Mijloacele de legătură sunt
reprezentate de:
♦ o capsulă articulară-are forma unui manşon care înconjură
extremităţile oaselor;
♦ un ligament capsular-reprezentat de 2 întăritori craniale care pornesc
de la baza procesului coracoid, între tuberculii craniali ai humerusului;
♦ muşchiul capsular-consolidează articulaţia.
> articulaţia humero-radio-ulnară (sau a cotului) este formată din humerus-
prin condilul lateral şi trochleea medială, radiusul-prin cavităţile glenoide,
ulna-prin suprafeţele articulare craniale şi incizia semilunară. Cuprinde 3
articulaţii complexe:
♦ humero-radială;
♦ humero-ulnară;
♦ radio-ulnară (proximală, medială şi di sta lă). La cabaline şi
rumegătoare este de tip sinartrodial şi diartrodial; la suine şi
carnivore ligamentele interosoase nu se osifică.
> articulaţia antebrahio-carpo-metacarpiană (improprie „a genunchiului")
este formată din oasele antebraţului, carpienele şi metacarpienele prin

- 31 -
 suprafeţele articulare. Este o articulaţie de tip diartrodial ce permite mişcări de
flexie, extensie şi alunecare. Cuprinde 6 grupe de articulaţii, reprezentate de:
♦ articulaţiile antebrahio-carpiane;
♦ articulaţiile carpale interordinare proximale;
♦ articulaţiile carpale interordinare distale;
♦ articulaţiile carpale proximo-distale
♦ articulaţiile carpo-metacarpiene;
♦ articulaţiile inter-metacarpiane..
> articulaţiile falangiene (sau a acropodiului) sunt reprezentate de articulaţiile:
♦ metacarpo-sesamo-falangiană (sau a buletului) formată din condilii
metacarpieni, cavitatea glenoidă a falangei I-a şi suprafeţele articulare ale
sesamoizilor. Este o diartroză condiliană ce permite mişcări de flexie şi
extensie şi cuprinde 4 articulaţii:
♦ metacarpo-falangiană;
♦ metacarpo-sesamoidiană;
♦ sesamo-falangiană;
♦ intersesamoidiană.
♦ primă inter-falangiană (sau a chişiţei) se realizează între cei doi condili
ai extremităţii distale a falangei I-a şi cavităţile glenoide de la extremitatea
proximală a falangei a II-a,cu participarea ligamentului capsular anterior şi
a două ligamente colaterale-anterior şi posterior. Ligamentul posterior este
întărit de inserţia muşchiului flexor superficial şi a ligamentului
sesamoidian drept formând împreună marele burelet glenoidian ce
completează marea teacă sesamoidiană.
♦ secundă inter-falangiană (sau a ghiarei, la carnasiere şi leporide) este
formată din condilii extremităţii distale a falangei a II-a, cavităţile glenoide
ale falangei a III-a şi suprafeţele articulare ale falangei a III-a.
Aceste două articulaţii sunt diartroze de tip condilian şi permit mişcări de
flexie şi extensie. La rumegătoare, articulaţiile autopodiului au mijloace de
legătură duble; ligamentul sesamo-falangian este încrucişat pentru a se solidariza
cele două falange primare.

2.2.3. Articulaţiile membrelor posterioare

Membrul pelvin este legat de trunchi printr-o articulaţie sinovială şi
ligamente foarte puternice.
Articulaţiile membrului pelvin sunt reprezentate de:
> articulaţiile bazinului-cuprind 3 articulaţii:
♦ sacro-iliacă stângă şi dreaptă-este formată din suprafeţele articulare
ale ilium-ului şi sacrum-ului (unite prin capsula articulară însoţită de
ligamentele sacro-iliace dispuse inferior şi superior), un ligament sacro-
sciatic de natură membranoasă care formează pereţii laterali ai cavităţii
pelvine (prezintă, în porţiunea ventrală, marea şi mica gaură ischiatică).
Este o articulaţie de tip diartroză-amfiartroză;
♦ sacro-ischiatică;
♦ simfiza ischio-pelvină-rezultă din unirea celor două oase coxale care
este de natură cartilaginoasă (la tineret) şi se osifică (la adulte) dând o
articulaţie de tipul sinostozelor.
> articulaţia coxo-femurală (sau a şoldului) se realizează între cavitatea
cotiloidă a femurului şi capul articular al femurului. Este o enartroză tipică
care permite o multitudine de mişcări;
> articulaţia femuro-tibio-rotuliană (sau a grasetului) este formată din
suprafeţele articulare ale rotulei, trochlee, cei doi condili ai femurului,
suprafeţele condiloide ale tibiei şi două meniscuri articulare cu rol de
completare a articulaţiei femuro-tibiale. Este un complex articular ce permite
mişcări de flexie, extensie şi rotaţie alcătuit din 4 articulaţii:
- 32 -
> ♦ femuro-tibială; femuro-patelară;tibio-patelară şi tibio-fibulară.
Articulaţia tibio-tarso-metatarsiană(sau a jaretului), cuprinde 6 grupe
de articulaţii: tibio-tarsiană -se realizează între suprafeţele articulare ale tibiei,
astragalului şi calcaneului;
♦ inter-tarsiană proximală-este articulaţia la care participă suprafeţele
articulare ale astragalului şi calcaneului;
♦ inter-tarsiană distală se realizează între suprafeţele articulare ale
scafoidului, marele şi micul cuneiform şi cuboid;
♦ medio-tarsiene (inter-tarsiane)-se realizează între primul şi al doilea rând
de oase tarsiene;
♦ tarso-metatarsiană-se realizează între suprafeţele articulare ale celui de al
doilea rând de oase tarsiene şi metatarsiene;
♦ inter-metatarsiene-este identică cu articulaţia intermetacarpiană şi se
realizează între metatarsienele rudimentare şi cel principal, prin ligamente
interosoase.
> articulaţiile falangiene sunt identice (cu unele excepţii) cu cele de la
membrul toracic.

2.2.4. Articulaţiile trunchiului

Articulaţiile coloanei vertebrale sunt reprezentate de articulaţiile dintre:
corpurile vertebrelor-sunt amfiartroze intervertebrale deoarece între suprafeţele
articulare se interpun discuri intervertebrale de natură fibro-cartilaginoasă, mai
groase în regiunea cervicală precum şi periferică. Discurile se fixează de corpul
vertebrelor prin două ligamente comune dispuse dorsal şi ventral. Se realizează prin
interpunerea unor formaţiuni fibro-cartilaginoase de formă discoidală, între feţele
terminale ale vertebrelor. Discurile intervertebrale sunt alcătuite din ţesut fibro-
cartilaginos (la periferie) şi ţesut pulpos (în plan central). La acestea se adaugă:
♦ 2 ligamente fibroase comune lungi, formate din aglomerarea fibrelor
periostale, pe faţa superioară şi inferioară a corpurilor vertebrale;
♦ 1 ligament dorsal-plasat pe planşeul canalului rahidian, de la vertebra axis
la osul sacrum(este cel mai lung ligament din corpul animalului) care se
inseră-proximal (sau cranial) pe procesul odontoid al axisului, pe discurile
inter-vertebrale şi pe faţetele rugoase ale corpurilor vertebrelor;
♦ 1 ligament longitudinal ventral-plasat pe faţa inferioară a corpurilor
verebrelor a VI-a toracală până la prima vertebră sacrală (pe faţa inferioară
a vertebrelor cervicale şi primele 5 vertebre toracale, ligamentul este
înlocuit de muşchiul lung al gâtului).
arcurile vertebrelor-sunt articulaţii unde participă suprafeţele craniale şi
caudale ale arcurilor, legate prin ligamente capsulare, inter spinoase şi
ligamentul comun supraspinos (între occipital şi sacrum). Acesta este format din
ligamentul supraspinos dorso-lombo-sacral care se continuă, în partea cranială,
cu ligamentul cervical cu 2 porţiuni: funiculară (sau coarda ligamentului
cervical) şi lamelară (sau lama). Ligamentul cervical se inseră pe apofizele
spinoase ale vertebrelor cervicale şi ale primelor vertebre toracale şi
tuberozitatea cervicală a occipitalului. Are rol de suspensie a capului şi gâtului.
Articulaţiile toracelui sunt reprezentate de mijloacele de legătură:
♦ costo-vertebrale-între capul coastei şi corpul vertebrei.
♦ costo-transversale-între apofizele transverse ale vertebrelor toracale şi
tuberozitatea coastei;
♦ condro-costale-între extremitatea distală a coastei şi extremitatea proximală a
cartilajului costal;
♦ condro-sternală-între stern şi cartilajul costal al coastei sternale;
♦ cartilajele costale asternale-între cartilajul costal al unei coaste şi cartilajul
coastei precedente acesteia rezultând un arc cartilaginos denumit hipocondru.

- 33 -
 Articulaţia occipito-atloidiană este realizată între suprafeţele articulare
ale atlasului şi ale occipitalului. Este o dublă diartroză de tip condilian care
permite extensia şi flexia capului. Mijloacele de legătură sunt reprezentate de:
♦ un ligament capsular-întărit de 2 fascicule de fibre plasate pe părţile
laterale şi 2 întăriri dorsale intersectate în „X";
♦ 2 pungi sinoviale-câte una pentru fiecare condil.
Articulaţia atloido-axoidiană se realizează între suprafeţele articulare ale
atlas-ului şi axis-ului. Este o diartroză de tip pivotant ce permite mişcări de
rotaţie. Mijloacele de legătură sunt reprezentate de:
♦ un ligament capsular puternic, plasat la periferie;
♦ un fascicul ventral axo-atloidian (dispus pe creasta ventrală a axisului şi
tuberculul ventral al atlasului);
♦ un ligament longitudinal (sau alar) dispus pe planşeul canalului rahidian între
procesul odontoid al axisului şi faţa dorsală a arcului ventral al atlasului,
format din 2 fascicule de fibre: superficiale şi profunde.
Articulaţiile coloanei vertebrale permit mişcări de flexie, extensie,
înclinare laterală, circumducţie şi rotaţie.

2.2.5. Articulaţiile capului

Articulaţiile capului (sau ale craniului) sunt reprezentate de mijloace de
legătură:
♦ intrinseci-leagă oasele capului între ele, la care se adaugă şi articulaţia
temporo-mandibulară;
♦ extrinseci-leagă capul de regiunile învecinate (occipito-atloidiană).
Articulaţiile complexului hioidian sunt reprezentate de mijloace de
legătură:
♦ intrinseci-leagă piesele hioidului între ele;
♦ extrinseci-leagă piesele hioidului de apofiza hioidă a osului temporal.
La animalele adulte, articulaţiile capului sunt sinartroze, cu excepţia
legăturii dintre mandibulă şi oasele temporale care este o diartroză condiliană.

2.3. MIOLOGIE (STUDIUL MUŞCHILOR)

2.3.1. Definiţia, clasificarea, structura şi rolul muşchilorscheletici
Miologia se ocupă cu studiul musculaturii scheletice (structură, dezvoltare
şi poziţie) care reprezintă circa 40 % din greutatea corporală. Termenul de
Miologie provine de la gr. „ myos "-muşchi şi „ logos "-vorbire.
Muşchii scheletici reprezintă componenta activă a aparatului de susţinere
şi mişcare datorită proprietăţii acestora de a se contracta ca urmare a stimulilor
nervoşi. Scurtarea muşchilor pune în mişcare oasele scheletului pe care sunt
prinşi. Mişcarea se realizează între limitele permise de articulaţiile dintre oase.
Astfel este posibilă mişcarea diferitelor părţi ale corpului şi locomoţia
animalului. De asemenea, musculatura:
- preia o parte din greutatea corpului;
- participă la menţinerea echilibrului (are rol în statica animalului);
- completează pereţii anumitor cavităţi ale corpului (muşchii
intercostali; diafragmul, musculatura abdominală);
- sprijină unele activităţi ale organelor interne (mecanismul
respiraţiei, presiunea abdominală ). După criteriul morfo-funcţional,
ţesutul muscular poate fi: neted, cardiac şi striat.
> Ţesutul muscular neted are o activitate relativ independentă de sistemul nervos
al vieţii de relaţie (se numeşte muşchi involuntar sau al vieţii vegetative), o
coloraţie palidă, roz-gălbuie, iar în secţiunile histologice este lipsit de
striaţiuni. Se întâlneşte numai la nivelul organelor interne fiind responsabil
- 34 -
 doar de motilitatea viscerelor. Caracteristica fundamentală a musculaturii este
contracţia musculară şi este condiţionată de însuşirea citoplasmei de a
conduce şi de a răspunde la stimulii externi prin contracţie sau mişcări
amiboidale. Pe măsura dezvoltării sistemului nervos, apar celule specializate în
contracţie cu origine diferită care îşi asumă funcţia locomotorie.
> Ţesutul muscular striat de tip cardiac reprezintă o categorie specială de ţesut
muscular care întruneşte caractere comune de la ţesutul muscular neted şi de
la cel striat. Se găseşte în ţesutul muscular cardiac şi aglomerările de ţesut
muscular care îşi păstrează caracterele embrionare, de contractilitate şi
conductibilitate autonomă, alcătuind ţesutul nodal.
> Ţesutul muscular striat de tip scheletic intră în structura muşchilor striaţi
(sau scheletici),care au ca principală caracteristică, contracţia musculară.
Conformaţia muşchilor. Muşchii scheletici sunt organe care se pot izola
şi individualiza. În corpul unui mamifer domestic există 200-250 perechi de
muşchi la care se adaugă şi câţiva muşchi impari.
Volumul muşchilor este variat în raport cu specia, vârsta, sexul, starea de
îngrăşare, contribuind, alături de schelet, la realizarea formelor generale şi a
exteriorului corpului. Pentru a mobiliza piesele osoase, un muşchi se prinde, în
general, pe 2 oase, diferite funcţional: unul este fix (sau mai puţin mobil) şi
celălalt mobil şi asupra căruia se exercită forţa de tracţiune a muşchiului. Locul de
prindere a muşchiului pe osul fix reprezintă originea fixă (sau capul muşchiului)
şi osul mobil reprezintă inserţia mobilă (sau coada muşchiului).
La membre, originea fixă a muşchilor este dispusă proximal, iar inserţia
mobilă este dispusă distal.
♦ Capul şi coada unui muşchi se continuă cu un tendon (mai lung sau
mai scurt), formaţiunea alungită alcătuită din ţesut conjunctiv fibros şi dens
cu care muşchiul se prinde pe os.
După modul cum se prezintă cele 3 porţiuni (unice sau multiple) ale unui
muşchi, se întâlnesc muşchi: simpli şi compuşi. Muşchii compuşi au mai multe capete:
2 (biceps brahial), 3 (tricepps brahial) sau 4 (cvadricceps femural); 2 (digastrici-
muşchiul digastric) sau mai multe burţi (sau ventere) (poligastrici-dreptul abdominal)
sau mai multe cozi: (extensori şi flexori digitali la speciile polidactile).
Structura muşchilor. Muşchii au în structură ţesut muscular striat de
tip scheletic, ţesut conjunctiv, vase (sanguine şi limfatice), nervi şi formaţiuni
auxiliare cu importanţă funcţională pentru muşchi.
Fiecare muşchi este învelit într-un strat gros de ţesut conjunctiv denumit
epimisiu care îl desparte de muşchii învecinaţi.
Fiecare fibră musculară striată este învelită la exterior de endomisium (o
lamelă fină de ţesut conjunctiv orientat spiralat ce suportă reţeaua vasculară
capilară şi terminaţiunile nervoase. Acestea se reunesc împreună în fascicule mai
lungi, acoperite de o teacă de ţesut conjunctiv bogată în vase sanguine şi nervi,
denumită perimisium (are proprietatea de a acumula grăsime în cantităţi
variabile cu rasa şi starea de întreţinere a animalului şi imprimă aspectul
„marmorat" al muşchiului în secţiune).
La extremităţile fasciculelor musculare, fibrele musculare se subţiază
treptat prin alipirea endomisium-ului şi continuarea lui directă cu fibrele
tendinoase (uneori, miofibrilele perforează tubul sarcolemic, pierd striaţiunile
transversale şi se transformă în fibre colagene).
Ţesutul conjunctiv şi orientarea fibrelor musculare au importanţă
funcţională deosebită. Astfel, fibrele colagene din perimisiu şi endomisiu au un
traiect spiralat în jurul fasciculelor şi a fibrelor musculare, întretăindu-se în „X".
Această dispoziţie permite îngroşarea fibrelor musculare în timpul contracţiei.
Ţesutul conjunctiv lax al perimisiu-lui formează un strat ce permite
alunecarea fasciculelor musculare între ele fără frecare şi pierdere de energie.
Acelaşi lucru se întâmplă şi la nivelul epimisiu-lui a cărui structură laxă şi
grosime sunt cu atât mai mari cu cât mobilitatea dintre doi muşchi este mai mare.
- 35 -
 Tendoanele şi aponevrozele. Inserţia muşchilor scheletici pe oase,
cartilaje sau alte formaţiuni se face prin intermediul ţesutului conjunctiv de la
extremitatea porţiunii cărnoase a unui muşchi. Acesta se dispune fie sub formă de
cordoane-la muşchii fusiformi şi penaţi denumite tendoane fie sub formă de foi
subţiri şi largi-la muşchii laţi denumite aponevroze.
Tendoanele şi aponevrozele sunt dispozitivele pasive ale muşchilor ce
transmit forţa de contracţie la razele osoase pe care sunt prinse. Fibrele
tendinoase sunt mult mai fine decât fibrele musculare, ceea ce face ca tendonul
să fie mai subţire decât muşchiul căruia aparţine. La muşchii poligastrici, burţile
sunt legate (între ele) prin fibre tendinoase dispuse în ,,zig-zag" (se formează
intersecţii tendinoase). Sunt formate din fibre colagene dispuse paralel reunite în
fascicule. Ţesutul conjunctiv lax care uneşte fasciculele tendinoase şi fibrele
colagene, între ele, are o dispoziţie asemănătoare cu cea din porţiunea cărnoasă
a muşchiului. Fibrele tendinoase sunt dispuse în direcţia tracţiunii exercitate de
către muşchi. Au traiect paralel cu muşchiul în tendoanele scurte şi spiralat în
tendoanele lungi şi descriu spire largi care micşorează posibilităţile de disociere
mărind rezistenţa faţă de forţele de torsiune. În structura fibrelor tendinoase
intră fibre colagene ondulate, paralele şi strâns unite între ele care determină o
rezistenţă foarte mare a tendonului la tracţiune. Fasciculele tendinoase de la
extremităţile fasciculelor musculare se asociază şi formează tendonul
muşchiului care este învelit la exterior de epitendon de la care pleacă lame
conjunctive înspre interiorul tendonului, printre fasciculele tendinoase formând
peritendonul. Fibrele tendinoase din cadrul fasciculelor sunt separate, între ele,
prin endotendon în care se găsesc celulele tendinoase.
Aponevrozele sunt tendoane lăţite în care fibrele colagene sunt dispuse în
mai multe planuri orientate pe direcţia liniilor de forţă servind pentru inserţia
muşchilor laţi.
Vasele sanguine. Muşchii au un metabolism ridicat şi, în consecinţă, sunt
vascularizaţi din abundenţă. Fiecare muşchi are un sistem vascular propriu şi
aproape închis, neexistând decât foarte puţine legături cu formaţiunile învecinate.
Arterele pătrund în interiorul muşchiului prin anumite locuri, se ramifică
în reţele arteriale fine care se anastomozează. Arteriolele terminale ale
muşchiului (care însă nu se anastomozează) au un traiect perpendicular pe direcţia
fasciculelor musculare. Capilarele arteriale sunt dispuse în endomisiu, au un
traiect paralel cu al fibrelor musculare, astfel că, fiecare fibră musculară este
însoţită de mai multe capilare.
Venele însoţesc arterele, sunt prevăzute cu valvule şi au rolul de a drena
sângele din muşchi datorită contracţiilor musculare în timpul cărora sângele este
expulzat în vene cu capacitate mai mare.
Vasele limfatice ale muşchilor însoţesc arterele şi formează reţele
capilare în jurul fibrelor musculare.
Porţiunea cărnoasă a muşchilor este bogat vascularizată. În schimb,
tendoanele şi aponevrozele sunt slab irigate. Fracturile de tendon se vindecă mai
greu decât fracturile osoase şi rupturile musculare datorită slabei irigări sanguine.
Nervii. Muşchiul împreună cu sistemul nervos formează o unitate
funcţională. Activitatea musculară este coordonată de sistemul nervos prin stimuli
eferenţi şi aferenţi. Nervii însoţesc vasele sanguine şi se ramifică în muşchi, astfel
că, fiecare fibră musculară beneficiază de o triplă inervaţie:
> motorie-fibrele motorii transmit impulsuri intermitente de la sistemul nervos
central care comandă contracţia. Pericarionul neuronului este situat în cornul
ventral al măduvei spinării iar axonul său (se ramifică în muşchi pentru a
inerva mai multe fibre musculare) formând împreună o placă motorie;
> senzitivă-fibrele senzitive conduc impulsuri proprioceptive de la muşchi şi
tendoane spre sistemul nervos central care controlează în permanenţă starea

- 36 -
 de contracţie (a muşchiului) şi de tensiune (a tendonului) adaptând impulsurile
motorii transmise la starea actuală a muşchiului, în funcţie de necesităţi.
Astfel, se realizează un dispozitiv de reglare automată a contracţiei musculare.
> vegetativă-fibrele vegetative transmit incontinuu impulsuri de la sistemul
nervos central la sarcolema muşchiului, conferindu-i un tonus propriu.
Forma muşchilor este variată şi dependentă de numărul şi aranjamentul
fibrelor musculare faţă de direcţia tendonului, poziţia şi rolul muşchilor în corp.
La membre se întâlnesc, în general, muşchi lungi şi fusiformi la care, capul
şi coada se subţiază treptat şi se continuă cu câte un tendon. Burta reprezintă
porţiunea cea mai groasă a muşchiului şi este alcătuită din fibre paralele cu
direcţia în care se execută tracţiunea. Când sunt mai mulţi muşchi fusiformi
înveliţi de o teacă fibroasă comună, burta devenind prismatică.
Pe laturile trunchiului de întâlnesc muşchi laţi formaţi din fibre paralele
cu tendonul de tracţiune.
Un muşchi lat este format din fibre paralele sau aproape paralele cu
direcţia de tracţiune, are un aspect subţire şi se întinde pe suprafeţe mari. La
extremităţi, se continuă, printr-o aponevroză (o formaţiune fibroasă subţire şi
largă ce reprezintă un tendon lăţit-de ex. muşchii abdominali ventrali).
Muşchii penaţi sunt formaţi din fascicule musculare scurte care converg
simetric, succesiv şi oblic faţă de direcţia de tracţiune a muşchiului. Tendonul pe
care se prind fibrele musculare oblice se continuă şi în dreptul porţiunii cărnoase
a muşchiului.
După poziţia tendonului faţă de porţiunea cărnoasă se disting muşchi: *t*
unipenaţi-tendonul acestora se întinde de-a lungul uneia dintre marginile
muşchiului;
♦ bipenaţi-tendonul pătrunde în porţiunea cărnoasă a muşchiului, astfel încât,
fibrele musculare se prind pe muşchi în ambele părţi;
♦ multipenaţi-sunt formaţi din mai mule tendoane care converg spre un tendon
comun, după ce a primit inserţia fibrelor musculare oblice;
♦ flabeliformi-au fibrele musculare dispuse radiar ca un evantai în zona
tendonului;
♦ poligastrici-sunt formaţi din mai multe porţiuni musculare unite prin
formaţiunile tendinoase corespunzătoare;
♦ semipenaţi-sunt formaţi din fascicule musculare scurte dispuse numai de o
parte a axului principal a tendonului.

După formă, muşchii striaţi sunt de 3 categorii:

♦ lungi-au un ax principal de contracţie cu aspect de fus şi sunt alcătuiţi din cap
(simplu sau divizat-biceps, triceps, cvadriceps), corp (sau burtă) şi coadă;
♦ membranoşi (sau laţi)-au 2 axe de contracţie, aspect de évantail şi formă
triunghiulară, dreptunghiulară sau patrulateră;
♦ scurţi-au 3 axe de contracţie şi sunt dispuşi în jurul articulaţiilor.
Muşchii sunt în raport de axul median al corpului sau învelitorile fibroase:
> simetrici (saupari);
> impari-dispuşi în planul median (diafragm);
> superficiali (sub piele) (pieloşi);
> profunzi (sau subaponevrotici).
După mişcările pe care le imprimă articulaţiilor şi pieselor osoase pe care
se inseră, se disting muşchi: flexori; extensori; adductori (apropie membrele de
planul median); abductori (îndepărtează membrele de planul median); rotatori
(imprimă prin contracţie, o mişcare de rotaţie piesei osoase); pronatori (lucrând
pe articulaţii pivotante, imprimă mişcări specifice de pronaţie regiunii
antebrahiale şi rotaţia antebraţului, astel încât, orientată cu faţa în jos sau spre

- 37 -
spate, radiul şi ulna să apară încrucişate); supinatori (imprimă mişcări specifice
de supinaţie regiunii antebrahiale şi rotaţia antebraţului, astfel încât mâna să fie cu
faţa în sus sau înainte, iar radiusul şi ulna să fie paralele); ridicători (sau levatori);
coborâtori (sau depresori); retractori; protractori; dilatatori; tensori; propulsori
(desprinderea membrului posterior de pe sol sau biped posterior); cabratori
(desprinderea membrului anterior de pe sol şi ridicarea trenului anterior de pe sol
sau biped anterior); sfincteri (închid sau deschid un orificiu: de ex. muşchiul
sfincter anal şi/sau piloric); articulari (ataşaţi capsulei articulare) etc.
♦ Mişcarea caracteristică din cadrul unei articulaţii este iniţiată de unul sau mai
mulţi muşchi agonişti.
♦ Muşchii care determină o mişcare opusă sunt antagonişti. Contracţia acestora se
efectuează simultan cu o relaxare a agoniştilor, printr-un mecanism reflex, astfel că
mişcarea decurge lin şi precis (de ex. la nivelul articulaţiei cotului, muşchiul
agonist al flexiei este reprezentat de muşchiul biceps brahial; antagonistul său este
muşchiul triceps brahial care este şi agonist al extensiei antebraţului).
♦ Muşchii care se ajută în activitatea lor sunt sinergişti (de ex. muşchiul brahial
este un sinergist al muşchiul biceps brahial).
Muşchii antagonişti pot acţiona şi sinergic când se contractă împreună.
Aceasta se întâmplă pentru a fixa o articulaţie plasată proximal, astfel încât
întreaga forţă de contracţie a unui muşchi agonist să fie aplicată la nivelul unei
articulaţii distale.
După poziţia din diferite regiuni ale corpului, muşchii pot fi:
> pieloşi;
> ai capului;
> ai trunchiului;
> ai cozii;
> ale membrelor anterioare;
> ale membrelor posterioare.

2.3.2 Muşchii membrelor anterioare

Muşchii membrului toracic se împart în:
> muşchii regiunii spetei: sunt aşezaţi în jurul spetei, au inserţia fixă pe spată şi
inserţia mobilă pe humerus. Se grupează în:
> muşchi laterali-sunt acoperiţi de fascia scapulară laterală ce se inseră pe
spina scapulară, marginea cervicală, unghiul cervical, marginea toracală şi
unghiul toracal şi ventral se continuă cu fascia brahială. Sunt reprezentaţi
de: supraspinos-este situat în fosa infraspinoasă şi are rol de extensor al
braţului şi tensor al fasciei brahiale;
infraspinos-este plasat în fosa infraspinoasă şi are rol de abductor şi
rotator dinăuntru în afară al braţului;
deltoid-este situat relativ superficial, este format din două porţiuni
convergente spre tuberozitatea deltoidiană: anterioară (la rumegătoare
se inseră pe procesul hamat,iar la cabaline pe tuberozitatea spinei
scapulare prin intermediul fasciei scapulare laterale) şi posterioară-se
inseră pe unghiul toracal şi marginea toracală a spetei;are rol de
abductor şi rotator al braţului, tensor al fasciei scapulare laterale
şiflexor al braţului când lucrează sinergic cu marele rotund;
micul rotund (teres minor)-este situat sub deltoid şi are rol de
abductor şi rotator în afară al braţului.
> muşchi mediali-sunt acoperiţi de fascia capulară medială care este mai
puţin dezvoltată decât cea laterală. Sunt reprezentaţi de:
subscapular-este un muşchi lat de formă triunghiulară (la
rumegătoare este divizat în trei porţiuni) şi se inseră fix pe toată fosa

- 38 -
 subscapulară şi mobil pe tuberculul mic caudal al humerusului;
acţionează ca adductor al braţului;
marele rotund (teres major)-este un muşchi lung şi turtit ce se inseră
fix pe unghiul toracal al spetei şi mobil pe tuberculul rotund împreună
cu marele lat dorsal;acţionează ca adductor al braţului şi flexor al
braţului când lucrează în comun cu deltoidul;
coraco-brahialul-este un muşchi alungit învelit de o fascie proprie,
are inserţia fixă pe apofiza coracoidă printr-un tendon lung şi inserţia
mobilă pe tuberculul rotund;are rol de adductor şi rotator din afară în
interior al braţului;capsular-este reprezentat de un fascicul muscular
redus (inexistent la rumegătoare) plasat înapoia articulaţiei scapulo-
humerale de la ,,sprânceana" cavităţii glenoide până sub capul
humeral; are rolul de tensor al capsulei articulare.
> muşchii braţului (sau ai regiunii brahiale)-sunt situaţi în jurul humerusului şi
acţionează asupra antebraţului, au inserţia fixă pe spată sau humerus şi inserţia
mobilă pe radius şi ulnă. După poziţie pot fi sistematizaţi în:
> anteriori ai braţului- sunt reprezentaţi de muşchii
biceps brahial-este un muşchi fusiform care se inseră printr-un tendon pe
tuberozitatea supraglenoidă şi mobil pe tuberozitatea radială medială;
acţionează ca flexor al antebraţului;
brahial-este situat în şanţul spiralat de torsiune al humerusului, se inseră
sub capul articular humeral, tendonul distal trecând peste tendonul
bicepsului brahial şi se prinde pe faţa posterioară a radiusului şi ulnă (la
rumegătoare); acţionează ca flexor al antebraţului;
> posteriori ai braţului-sunt reprezentaţi de muşchii:
triceps brahial-este cel mai voluminos muşchi de la membrul toracic, este
format din trei porţiuni: lungă (se inseră fix pe unghiul şi marginea
toracală a spetei), medială (se inseră fix pe faţa medială a humerusului
sub tuberculul rotund) şi laterală (se inseră pe creasta anconee a
humerusului); acţionează ca extensor al antebraţului când membrul este
ridicat de pe sol şi ca propulsor când membrul este în sprijin pe sol;
tensor al fasciei antebrahiale-este un muşchi lat situat pe partea medială a
porţiunii lungi a tricepsului, este format din două porţiuni: lungă (caudală)
şi lată (cranială); se inseră fix cu porţiunea lungă pe unghiul toracal al
spetei şi cu porţiunea lată pe tendonul muşchiului marele lat dorsal
(latissimus dorsi) şi mobil pe olecran şi pe fascia antebrahială, acţionează
ca protector al articulaţiei humero-radio-ulnare şi extensor al antebraţului.
muşchii antebraţului (sau ai regiunii antebrahiale)-sunt situaţi în jurul
zeugopodiului toracic; sunt formaţi dintr-un corp muscular fusiform şi un
tendon distal. Se sistematizează în:
> muşchii regiunii anterioare cu acţiune proximală-acţionează ca extensori ai
metacarpului şi degetelor, fiind reprezentaţi de:
extensor carpo-radial-este cel mai voluminos muşchi de pe faţa
anterioară, se inseră fix pe creasta epicondilului lateral şi mobil-cu un
tendon, pe extremitatea proximală a metacarpului III) şi acţionează ca
extensor al metacarpului;
abductorul lung al policelui (sau extensorul oblic al metacarpului) este
un muşchi redus plasat oblic pe faţa dorsală a radiusului, are inserţia fixă
pe interlinia radio-ulnară, se prelungeşte cu un tendon fin ce trece peste
tendonul extensorului carpo-radial şi se inseră mobil pe metacarpul II;
acţionează ca extensor al metacarpului.
> muşchii regiunii anterioare cu acţiune distală-sunt reprezentaţi de:
extensor digital comun-este un muşchi cu tendon multifid repartizat
tuturor degetelor şi prezintă, în funcţie de specie o mulţime de variante de
formă. Porţiunea musculară se inseră fix pe creasta epicondilului lateral,

- 39 -
 tuberozitatea laterală a radiusului şi ligamentul colateral lateral. Inserţia
distală este pe eminenţa piramidală a falangei a III-a. Acţionează ca
extensor al falangelor;
extensor digital lateral-este un muşchi lung, are aspect semipenat la
rumegătoare (este denumit şi extensor propriu al degetului IV), prezintă
numeroase variante în funcţie de specie,se inseră fix pe tuberozitatea
radială laterală şi pe interlinia radio-ulnară şi se inseră mobil pe faţa
anterioară a falangei I la cabaline şi pe falanga a II-a a degetului IV la
rumegătoare; acţionează ca extensor al falangelor.
> muşchii regiunii posterioare cu acţiune proximală-acţionează ca flexori
ai metacarpului şi falangelor, sunt plasaţi în stratul superficial şi
reprezentaţi de: flexor carpo-radial-este plasat medial în contact cu
radiusul, se inseră fix pe baza epicondilului medial şi se prinde mobil pe
extremitatea proximală a metacarpului III la rumegătoare şi II la
cabaline; acţionează ca flexor al metacarpului; flexor carpo-ulnar-are
aspect fusiform, este situat pe partea medio-caudală a antebraţului, se
inseră fix la baza epicondilului medial şi pe olecran şi mobil pe pisiform;
acţionează ca flexor al metacarpului; extensor carpo-ulnar-este plasat pe
partea latero-caudală a antebraţului, are inserţia fixă pe vârful
epicondilului lateral şi cea mobilă pe pisiform şi, printr-un tendon, pe
extremitatea proximală a metacarpului IV la cabaline sau V la
rumegătoare; acţionează ca flexor al metacarpului.
> muşchii regiunii posterioare cu acţiune distală-sunt plasaţi în stratul
profund, în spatele radiusului şi a ulnei, sub muşchii cu acţiune proximală şi
sunt reprezentaţi de:
flexor-superficial al degetelor-este situat sub scobitură, pe partea
medială a muşchiului flexor profund; este format din două porţiuni:
humerală (se inseră fix pe vârful epicondilului medial) şi radială (se
inseră pe marginea medială a radiusului); cele două porţiuni se unesc
deasupra carpului într-un tendon care alunecă prin marea teacă post-
carpiană şi formează, deasupra buletului, un inel prin care alunecă
tendonul flexorului profund şi se inseră bifurcat pe marele burelet
glenoidian; acţionează ca flexor al falangelor;
flexor profund al degetelor piciorului-este format din trei porţiuni:
humerală (se inseră pe vârful epicondilului medial), ulnară şiradială,
cele 3 tendoane se unesc deasupra carpului într-un tendon puternic care
alunecă prin marea teacă post-carpiană împreună cu tendonul
flexorului superficial; apoi străbate inelul flexorului superficial, străbate
marea teacă sesamoidiană ,apoi dă o inserţie pe falanga a II-a denumită
lamă transversală ce se termină lăţit pe creasta semilunară.
¾ Muşchii regiunii autopodiale-sunt slab dezvoltaţi la animalele
mari, fiind transformaţi în cordoane fibroase cu rol în aparatul
pasiv; la speciile polidactile sunt bine dezvoltaţi.

2.3.3. Muşchii membrelor posterioare

Muşchii membrelor posterioare prezintă o masă musculară dezvoltată în
concordanţă cu rolul pe care îl au în deplasarea animalului. După regiunea pe care
o ocupă,aceste mase musculare,ei se împarte în:
> Muşchii crupei-sunt aşezaţi în jurul oaselor sacrum şi coxal, au una din
inserţii pe aceste oase şi cealaltă pe femur şi sunt reprezentaţi de:
gluteu superficial-este redus până la dispariţie, la rumegătoare, prezintă
o porţiune musculară în forma literei ,,V" (se inseră fix pe unghiul extern
al ilium-ului şi spina sacrală-prin fascia glutee şi mobil pe throcanterul
- 40 -
 al III-lea femural) şi o aponevroză (se inseră pe tuberozitatea ischiatică);
acţionează ca abductor al coapse;
gluteu mediu-este un muşchi dezvoltat ce se întinde de la masa musculară
comună până la femur; se inseră fix pe masa comună, faţa internă a
fasciei gluteene, unghiul extern şi intern al ilium-ului, pe jumătatea
medială a fosei iliace externe, ligamentul sacro-iliac superior şi sacro-
sciatic şi mobil pe trochanterul mare caudal; acţionează ca extensor
al coapsei când membrul este ridicat de pe sol şi propulsor şi cabrator
când membrul este în sprijin;
piriform-este reprezentat de o porţiune musculară cu inserţia fixă pe
gluteul mediu şi mobilă pe creasta intertrochanterică caudală;
acţionează ca auxiliar al precedentului; gluteu accesoriu-este un muşchi
de formă triunghiulară, aspect alungit situat sub gluteul mediu şi se inseră
fix pe fosa iliacă externă, în jumătatea laterală şi mobil pe creasta
trochanterică laterală; acţionează ca auxiliar al gluteului mediu.
Muşchii profunzi ai bazinului-sunt plasaţi în contact intim cu oasele
bazinului şi sunt reprezentaţi de:
gluteu profund-este un muşchi scurt ce se inseră fix pe faţa externă a
crestei supraacetabulare şi mobil pe faţa internă a trochanterului mare
cranial; acţionează ca abductor al coapsei;
gemenii bazinului-sunt reprezentaţi de două fascicule musculare reduse
situate între ischium şi tendonul muşchiului obturator intern; acţionează
ca auxiliari ai gluteului profund;
obturator extern-este un muşchi lăţit situat sub gaura obturată ce se
întinde de la conturul găurii obturate până la fosa trochanterică;
acţionează ca adductor şi rotator lateral al coapsei;
pătratul femural-are aspect fusifor, este plasat oblic înapoia femurului
între faţa inferioară a ischium-ului şi faţa posterioară a femurului;
acţionează ca extensor al coapsei;
capsular-este situat între inserţia proximală a muşchilor dreptul femural
şi vastul lateral; acţionează ca tensor al capsulei articulare;
obturator intern-este situat pe planşeul cavităţii pelvine, peste gaura
obturată; se inseră fix pe pubis şi ischium, în jurul găurii obturate, pe faţa
internă a ilium-ului şi mobil în fosa trocantherică. La cal, tendonul trece prin
gaura ischiatică mică şi la rumegătoare, prin gaura obturată; acţionează ca
abductor al coapsei (la cal) şi adductor al copasei (la rumegătoare).
Muşchii coapsei-sunt voluminoşi şi puternici situaţi în jurul femurului:
> craniali-sunt situaţi pe faţa anterioară a femurului:
tensor al fasciei lata- se inseră fix pe unghiul extern al ilium-ului şi mobil-prin
porţiunea aponevrotică-pe fascia lata; acţionează ca tensor al fasciei lata;
cvadricepsul femural-este format din 4 muşchi: dreptul femural (este
situat în partea anterioară a femurului, se inseră proximal în fosetele
musculare de la sprânceana cavităţii acetabulare şi distal pe rotulă);
vastul lateral (se inseră proximal pe marginea şi faţa laterală a femurului
şi distal, pe patelă); vastul medial, se inseră proximal pe faţa medială a
femurului şi distal-pe rotulă); vastul intermediar (este situat între vastul
lateral şi medial, sub muşchiul dreptul femural la care aderă, se inseră
proximal-pe faţa cranială a femurului şi distal-pe rotulă); acţionează ca
exetrnsor al gambei şi propulsor;
> latero-caudali-sunt situaţi pe faţa latero-caudală a femurului:
biceps femural-ocupă partea caudo-laterală a coapsei, se inseră proximal
pe spina sacrală, ligamentul sacro-sciatic, aponevroza coccigiană,
tuberozitatea ischiatică; distal; prezintă 2 porţiuni-cranială ce se inseră pe

- 41 -
 faţa anterioară a rotulei şi ligamentul tibio-rotulian şi caudală-se continuă
cu o aponevroză ce se inseră pe fascia gambieră propriu-zisă; din grosimea
muşchiului, se desprinde o bridă fibroasă ce se inseră pe calcaneu, paralelă
cu tendonul lui Achile; acţionează ca extensor al coapsei, propulsor,
cabrator, flexor al gambei şi tensor al fasciei gambiere;
semitendinos-este situat în spatele şi pe partea medială a bicepsului femural
(la cabaline, se prinde proximal pe spina sacrală şi tuberozitatea ischiatică;
la rumegătoare, se fixează pe tuberozitatea ischiatică); porţiunea
tendinoasă se lăţeşte şi se prinde pe creasta tibială; din tendon, se desprinde
o bridă fibroasă care ajunge până la calcaneu care, împreună cu cea a
muşchiului biceps femural se ţes şi formează tendonul intermediar care,
împreună cu tendonul lui Achile, contribuie la formarea corzii jaretului;
acţionează ca flexor al gambei, propulsor şi cabrator; semimembranos-este
situat oblic caudo-cranial, prezintă o extremitate simplă (la rumegătoare) ce
se inseră proximal pe tuberozitatea ischiatică; la cabaline, extremitatea
proximală este dublă şi se inseră pe marginea caudală a ligamentului sacro-
ischiatic; inserţia distală este pe condilul medial al femurului; acţionează ca
extensor al coapsei, propulsor şi cabrator.
> mediali-sunt reprezentaţi de muşchi dispuşi pe două straturi:
> superficial:
graţios-este un muşchi de formă lăţită ce se inseră fix pe simfiza ischio-
pubienă printr-o aponevroză comună cu a simetricului şi mobil-pe
ligamentul tibio-rotulian medial şi fascia gambieră propriu-zisă;
acţionează ca adductor al membrului şi tensor al fasciei gambiere;
croitor-este un muşchi alungit ce se inseră proximal pe fascia lombo-iliacă
şi distal pe ligamentul tibio-rotulian medial; acţionează ca adductor;
> profund:
pectineu-este situat sub muşchiul croitor, se inseră proximal pe marginea
anterioară şi faţa ventrală a pubisului şi distal pe faţa medială a
femurului, în jurul găurii vasculare; acţionează ca adductor al coapsei;
micul adductor-este un muşchi redus ca mărime ce se inseră pe faţa
ventrală a pubisului şi faţa caudală a femurului, la nivelul găurii
vasculare; acţionează ca adductor al coapsei;
marele adductor-este un muşchi lung format din 2 porţiuni (scurtă şi lungă) ce se
inseră proximal pe faşa ventrală a ischium-ului şi distal pe faţa poserioară şi pe
condilul medial al femurului; acţionează ca adductor al coapsei. Muşchii gambei-
sunt situaţi în jurul tibiei şi fibulei şi se sistematizează în:
> anteriori cu acţiune proximală-sunt reprezentaţi de:
tibial anterior-vine în contact cu faţa anterioară a tibiei, sub muşchiul
fibularul al III-lea, se inseră proximal pe fosa tibială, tuberozităţile laterală
şi cranială a tibiei şi distal, tendonul se bifurcă-unul se prinde pe metatars
şi celălalt-pe micul cuneiform; acţionează caflexor al metatarsului;
fibularul III-este reprezentat (la cal) numai printr-o porţiune tendinoasă;
la rumegătoare, este dezvoltat şi situat peste tibialul anterior; se inseră
proximal în fosa musculară cranială a femurului, prezintă un tendon distal
lăţit (la rumegătoare), bifid (la cal) şi se inseră pe cuboid şi tuberozitatea
proximală a metatarsului; acţionează ca flexor al metatarsului (la
rumegătoare şi în aparatul pasiv-la cabaline);
> anteriori cu acţiune distală-sunt reprezentaţi de:
extensor lung al degetelor piciorului-are o porţiune musculară cu aspect
fusiform ce se inseră proximal în fosa musculară cranială a femurului (la
cabaline); tendonul trece pe sub trei inele date de fascia gambieră,
pretarsiană şi premetatarsiană, se unesc în treimea mijlocie a metatarsului
cu tendonul lateral al degetelor piciorului şi se inseră pe eminenţa
piramidală a falangei a III-a; acţionează ca extensor ala falangelor;

- 42 -
 extensor lateral al degetelor piciorului-este un muşchi cu aspect fusiform
ce se inseră proximal pe ligamentul femuro-tibial lateral şi fibulă; la
cabaline, tendonul se uneşte cu cel al muşchiului extensor lung al
piciorului în treimea mijlocie a metatarsului; la rumegătoare, este
denumit extensor al degetului IV; acţionează ca extensor al falangelor.
> posteriori cu acţiune proximală-sunt reprezentaţi de:
triceps sural-este reprezentat de o masă musculară voluminoasă situată în
planul superficial al muşchilor gambieri posteriori; este format din 3
muşchi (solear şi gemenii: lateral şi medial al gambei) ale căror tendoane
se unesc şi se inseră pe calcaneu; acţionează ca extensori ai metatarsului
şi propulsori;
> posteriori cu acţiune distală-sunt reprezentaţi de:
flexor superficial al degetelor piciorului-este format dintr-o porţiune
cărnoasă şi o puternică formaţiune fibroasă (la cabaline); se inseră
proximal în fosa plantară şi distal pe calcaneu şi pe marele burelet
glenoidian; acţionează ca flexor al falangelor;
flexor profund al degetelor piciorului-este cel mai dezvoltat muşchi al
regiunii, se inseră proximal pe faţa posterioară a tibiei, se prelungeşte cu
un tendon care, deasupra articulaţiei jaretului, se uneşte cu tendonul
tibialului posterior care, prin teaca mare post-sesamoidiană, în treimea
superioară a metatarsului, primeşte brida tarsiană şi se uneşte cu
tendonul flexorului lung al piciorului;
tibialposterior-este situat înapoia precedentului, se inseră proximal pe
tuberozitatea supero-laterală a tibiei; tendonul se uneşte cu cel al
felxorului lung al halucelui; flexor lung al degetelor piciorului-este un
muşchi cu aspect fusiform ce se inseră sub tars înapoia tuberozităţii
proximale laterale a tibiei; tendonul se uneşte sub tars cu tendonul
flexorului lung al halucelui; cei trei muşchi acţionează ca flexori ai
degetelor piciorului.
Muşchii autopodiului pelvin-sunt slab dezvoltaţi ca şi cei din regiunea similară a
membrului toracic. Un muşchi specific autopodiului pelvin este extensorul scurt
al degetelor piciorului.

2.3.4 Muşchii trunchiului

Muşchii trunchiului sunt complecşi şi se sistematizează în muşchii:
> episomei;
> toracali;
> axilari;
> abdominali.
♦ Muşchii episomei (sau ai spinării) se dispun în jurul coloanei vertebrale, în
regiunile dorsale, lombară şi costală, între vertebre şi coaste sau în spaţiul
intercostal, pe 4 straturi:
> în stratul I sunt muşchii:
trapez toracal-are formă triunghiulară, se inseră fix pe apofizele spinoase ale
grebănului şi pe aponevroza muşchiului marele lat dorsal şi mobil pe
tuberozitatea spinei scapulare; acţionează ca ridicător al spetei;
marele lat dorsal (latissimus dorsi)-are formă relativ triunghiulară, prezintă o
porţiune musculară inserată pe tuberculul rotund al humerusului; aponevroza
este întinsă şi se prinde pe apofizele spinoase dorsale (cu excepţia primelor
patru), pe fascia toraco-lombară şi creasta iliacă; acţionează ca flexor al
braţului când membrul este ridicat de pe sol şi propulsor când membrul este în
sprijin pe sol.

- 43 -
 > în stratul II sunt muşchii:
romboid toracal-are formă dreptunghiulară şi este dublat, pe faţa medială, de o
lamă elastică cu rol de amortizor; se inseră fix pe vârful apofizelor spinoase ale
vertebrelor toracale III-VI şi mobil pe faţa internă a cartilajului suprascapular;
acţionează ca ridicător al spetei;
dinţat toracal dorsal-este redus, lăţit, situat la nivelul unghiului costal, acoperă
unghiul ilio-costal şi este alcătuit din porţiunile: musculară-cu fibrele orientate
oblic şi festonată pe marginea ventrală datorită inserţiilor pe coaste şi
aponevrotică-situată în prelungirea marginii dorsale; se inseră pe apofizele
spinoase dorsale şi lombare; acest muşchi prezintă 2 porţiuni, în raport cu
direcţia fibrelor: cranială-fibrele orientate oblic şi înapoi şi în jos ce se prind pe
marginea cranială a coastelor (la cabaline:5-12; la taurine:5-8; la ovine-lipseşte)
şi caudală-fibrele orientate oblic în jos şi înainte ce se inseră pe marginea
caudală a ultimelor coaste (la cabaline-8; la taurine: 7-8, la ovine: 5-7);
acţionează ca inspirator (porţiunea cranială) şi expirator (porţiunea caudală).
> în stratul III sunt muşchii:
ilio-costal toracal-este un muşchi subţire, lung, alcătuit din fascicule succesive
orientate dorso-ventral, caudo-cranial, situat în loja ventrală a muşchilor: dinţat
dorsal-stâng şi drept; primul fascicul se inseră pe creasta iliacă unde fuzionează
cu muşchiul ilio-spinal şi formează masa comună, apoi se inseră pe extremitatea
liberă a primelor apofize transverse lombare şi pe ultima coastă; fasciculul
următor celui de pe prima coastă sare peste 3-4 coaste şi se prinde pe o alta cu
ajutorul unui tendon; restul fasciculelor se comportă identic; ultimul tendon se
prinde pe apofiza transversă a ultimei vertebre cervicale; acţionează ca redresor
al coloanei vertebrale şi expirator auxiliar;
ilio-spinal-este format dintr-o serie de fascicule greu de individualizat dispuse în
jgheabul vertebro-costal, în loja dorsală a muşchilor seraţi dorsali fiind acoperit
de o fascie puternică; acţionează ca extensor şi redresor al coloanei vertebrale.
♦ Musculatura toracelui delimitează pereţii laterali şi planşeul cavităţii
toracice fiind reprezentată de:
intercostali-sunt situaţi în spaţiile dintre coaste atât în dreptul coastelor propriu-
zise cât şi în dreptul cartilajelor costale şi formează straturi de fibre musculare
aproape perpendiculare între ele;
transvers al coastelor-este reprezentat de un fascicul muscular aplatizat orientat oblic
ventro-caudal; începând de la prima coastă, trece peste feţele laterale ale coastelor a
II-a şi a III-a şi ajunge până la al IV-lea cartilaj costal; intervine în expiraţie;
transvers al toracelui-este un muşchi de formă triunghiulară situat în cavitatea
toracică deasupra sternului; fibrele musculare sunt orientate transversal de la
nivelul unui rafeu median până la cartilajele costale; intervine în expiraţie;
retractor al ultimei coaste-are originea pe extremitatea apofizelor transverse ale
primelor două vertebre lombare şi se inseră pe ultima coastă; acţionează ca expirator;
dinţat ventral toracal-intervine, împreună cu dinţatul ventral cervical, în
suspensia trunchiului între cele două membre toracice; prin intermediul unor
dinţături se inseră pe feţele laterale ale primelor coaste, se orientează spre
suprafaţa serată de pe faţa medială a spetei; pe faţa laterală prezintă o
aponevroză; acţionează ca basculator al spetei;
diafragmul-are aspect de cupolă musculo-aponevrotică a cărei convexitate
pătrunde în cavitatea toracică; separă cavitatea toracică de cavitatea
abdominală; porţiunea musculară este situată la periferie şi se prinde pe
primele vertebre lombare, faţa medială a hipocondrului şi apendicele xifoid al
sternului; porţiunea aponevrotică (sau centrul frenic) are o poziţie centrală;
muşchiul este perforat de trei orificii prin care trec: artera aortă,esofagul şi vena
cavă caudală; acţionează în inspiraţie.
♦ Musculatura axilară (sau pectorală) are rolul de a lega membrul anterior de
trunchi şi este dispusă pe două straturi:

- 44 -
 > superficial:
pectoral descendent-este plasat în regiunea prepectorală, se inseră fix pe
manubriul sternal şi mobil pe creasta humerusului şi delimitează, împreună cu
muşchiul cleido-brahial, spaţiul delto-pectoral; acţionează ca adductor al
membrului anterior;
pectoral transvers-este un muşchi foarte lăţit şi cu fibrele musculare orientate
transversal; se inseră fix pe stern şi mobil-pe creasta humerusului (porţiunea
cranială) şi pe fascia antebrahială (porţiunea caudală); acţionează ca adductor
al membrului anterior şi tensor al fasciei antebrahiale.
> profund:
pectoral ascendent-este un muşchi de formă triunghiulară, se inseră cranial pe
tuberculii humerali şi caudal pe stern şi tunica abdominală; acţionează ca
adductor şi basculator al spetei şi propulsor (când inserţia este reversibilă);
pectoralprescapular (sau subclavicular)-se inseră fix pe faţa laterală a sternului
şi mobil pe fascia scapulară laterală; acţionează în propulsie (când membrul este
în sprijin pe sol); când inseţia pe stern este fixă, muşchiul acţionează ca
basculator al spetei şi tensor al fasciei scapulare laterale.
♦ Muşchii abdominali participă la formarea pereţilor cavităţii abdominale şi
se sistematizează topografic în:
> inferiori-sunt reprezentaţi de 4 perechi de muşchi care formează
podeaua şi pereţii laterali ai cavităţii abdominale. Ei sunt:
> oblic extern al abdomenului - este un muşchi lat, format dintr-o porţiune
musculară situată pe faţa laterală a hipocondrului care se inseră pe coastele
asternale şi ultimele patru coaste sternale sub forma unor dinţături care se
angrenează cu dinţăturile muşchiului dinţat ventral şi se continuă cu o
porţiune aponevrotică intinsă de formă triunghiulară ce se ţese cu aponevroza
muşchiului oblic intern. Porţiunea aponevrotică participă la formarea liniei
albe. Acţionează ca expirator, flexor al coloanei vertebrale, susţinător al
masei intestinale, intervine în actul parturiţiei (la femele) şi/sau al defecării;
> muşchiul oblicul intern; reprezintă deschiderea traiectului inghinal în
cavitatea abdominală;
oblicul intern al abdomenului-este un muşchi lat de formă triunghiulară ce se
inseră pe unghiul extern al ilium-ului de unde iradiază mobil pe faţa internă a
ultimelor două coaste şi participă la formarea liniei albe;
> drept abdominal-este un muşchi poligastric ce se situează pe faţa ventrală,
între aponevrozele muşchiului oblicul intern şi transversul abdominal; se
inseră pe faţa ventrală a sternului, cartilajele ultimelor coaste sternale şi
primele coaste asternale, linia albă,marginea anterioară a pubisului şi
tendonul prepubian; acţionează ca expirator şi flexor al coloanei vertebrale;
transversul abdominal-este un muşchi lat ce prezintă o porţiune musculară ce
se inseră dorsal pe faţa internă a hipocondrului (prin dinţăturile ce se
angrenează cu dinţăturile muşchiului diafragm) şi o aponevroză largă ce
delimitează linia albă; acţionează în comun cu muşchii oblici;
> superiori-sunt acoperiţi, la exterior, de fascia lombo-iliacă, situaţi pe
plafonul cavităţii abdominale, pe două straturi (superficial şi profund)
şi sunt reprezentaţi de muşchii:
> psoas mic-este un muşchi cu aspect semipenat situat în apropierea liniei de
simetrie; se inseră pe corpul ultimelor trei vertebre toracale şi pe toate
vertebrele lombare; porţiunea tendinoasă se inseră caudal pe tuberculul
psoatic; acţionează ca flexor al coloanei vertebrale lombare;
> psoas mare-este un muşchi situat pe partea laterală a muşchiului psoas mic
dar este mai voluminos; se inseră pe corpul şi apofizele transverse ale
ultimelor două vertebre toracale şi ale primelor cinci vertebre lombare;

- 45 -
 porţiunea tendinoasă trece printre cele două porţiuni ale muşchiului iliac şi se
inseră pe trochanter; acţionează ca flexor şi rotator în afară al coapsei;
> iliac-este un muşchi situat în fosa iliacă internă; este formată din două
porţiuni: medială (se inseră pe creasta ileo-pectinee şi trochanterul mic) şi
laterală (se inseră pe faţa inferioară a unghiului extern al ilium-ului şi pe
articulaţia sacro-iliacă; acţionează în comun cu muşchiul psoasul mare;
> pătrat al lombelor-este un muşchi cu aspect fasciculat, foarte turtit, situat sub
apofizele transverse lombare în direcţie oblică, dinapoi spre dinainte;
acţionează ca înclinător lateral al coloanei vertebrale.

2.3.5 Muşchii capului

Muşchii capului se sistematizează după formă, rol şi topografie, în:
> pieloşi;
> masticatori;
> hioidieni;
> ai organelor (limbă, văl palatin, faringe,
laringe)
♦ Muşchii pieloşi ai capului au inserţia mobilă pe piele şi
cea fixă pe oase, cartilaje şi fascii şi sunt inervaţi de nervul
facial. Se clasifică după funcţie, poziţie şi rol, în:
> pieloşi ai feţei-sunt reprezentaţi de muşchi reduşi situaţi în jurul orificiilor:
nazale, oculare şi bucal:

> pieloşi ai buzelor şi obrajilor-sunt reprezentaţi de:

> orbicular al gurii-este situat între tegumentul extern şi intern al buzelor, astfel
încât apare ca un sfincter; se inseră pe faţa laterală a incisivului, faţa labială
a mandibulei şi cele două rafeuri ale comisurii buzelor; acţionează în
prehensiunea alimentelor şi sfincter al orificiului bucal;
y zigomatic-este un muşchi cu aspectul unei benzi musculare ce se inseră pe
fascia maseterică sub spina maxilară, trece peste muşchiul maseterin şi se
inseră oral pe muşchiul bucal şi comisura buzelor; are rolul de a trage
comisura buzelor spre înapoi;
> ridicător propriu al buzei superioare-este format dintr-un corp muscular
fusiform uşor turtit ce se inseră ab or al pe maxilă, zigomatic şi lacrimal şi se
prelungeşte oral cu un tendon lung ce trece peste vârful nasului, se uneşte cu
omonimul şi formează o aponevroză comună ce se inseră oral pe muşchiul
orbicular al buzei superioare; acţionează ca ridicător al buzei superioare;
> coborâtor al buzei superioare-este specific rumegătoarelor şi suinelor, situat
sub muşchiul canin şi paralel cu acesta, se inseră aboral-pe tuberculul malar
şi oral-pe partea laterală a buzei superioare; are rolul de a trage lateral şi de
a coborî buza inferioară;
> cutanat alfeţei-este reprezentat de un fascicul muscular lăţit şi subţire ce
reprezintă inserţia muşchiului pielos pe comisura buzelor; are rolul de a trage
comisura buzelor înapoi şi în jos;
> coborâtor al buzei inferioare-este un muşchi cu aspect relativ fusiform situat
paralel cu marginea ventrală a muşchiului buccinator; se inseră oral-
printr-un tendon, în buza inferioară şi aboral-în spatele ultimului molar;
are rolul de a trage buza inferioară în jos;
> mental-este un muşchi impar redus, reprezentat de un nucleu muscular fibros
situat în ţesătura buzei inferioare;
> incisiv-este format din fascicule musculare reduse situate sub mucoasa
labială, este specific tineretului (viţel, mânz, miel) cu rol în supt.
> pieloşi ai nasului sunt reprezentaţi de:
> ridicător nazo-labial-este subţire, lăţit, se inseră aboral pe fascia epicraniană
şi osul frontal; la jumătatea orală se separă în două porţiuni: antero-dorsală
(se inseră pe aripa laterală a nasului) şi ventrală (se inseră pe muşchiul

- 46 -
 orbicularul gurii); are rolul de ridicător al buzei superioare, comisurii buzei şi
aripii nasului;
> canin-are formă triughiulară şi se inseră aboral-pe maxilă, înapoia spinei
maxilare şi oral- pe aripa externă a nasului; acţionează ca dilatator al nării la
cabaline şi deviator lateral al comisurii buzelor la rumegătoare;
> lateral al nasului-este situat în zona incizurii nazo-maxilare, format din 4
porţiuni (la cabaline) ce se inseră pe oasele, membrana fibroasă şi cartilajele
aperturii; intervine în mobilitatea narinelor;
> transvers al nasului-este un muşchi impar specific cabalinelor de formă
patrulateră, cu fibrele musculare orientate transversal între cele două narine
şi inserţia pe faţa anterioară şi marginea laterală a cartilajelor alare; are
rolul de dilatator al narinelor;
> cutanat nazal-specific rumegătoarelor, est lat, fin, subţire cu fibrele orientate
transversal peste apofizele nazale şi se inseră pe cartilajele alare şi pielea
nărilor pe care o mişcă.
> pieloşi ai craniului şi pleoapelor sunt:
> frontal-este reprezentat de o formaţiune musculară subţire situată la baza
apofizei orbitare;fibrele sale se întreţes cu cele ale muşchiului orbicular al
pleoapelor; acţionează ca tremurător al pleoapei superioare;
> orbicular alpleoapelor-este situat în jurul orbitei şi grosimea pleoapelor, are
aspect circular, se inseră pe tuberculul lacrimal şi oasele care delimitează
orbita; acţionează pentru închiderea pleoapelor;
> lacrimal (sau malar)-are formă triunghiulară, este situat înaintea şi sub orbită
şi acţionează ca tremurător al pleoapei.
> pieloşi ai urechii-situaţi în jurul cartilajelor auriculare şi sunt:
♦ extrinseci leagă urechea de formaţiunile învecinate:
> scutulari-sunt situaţi în plan superficial, se prind cu o extremitate pe
cartilajul scutular şi cu cealaltă pe formaţiunile osoase din jur:
> zigomato-scutular-este foarte redus la cabaline şi foarte dezvoltat la
rumegătoare, se inseră pe arcada zigomatică şi marginea antero-laterală
acartilajului scutular; are rolul de a trage cartilajul scutular înainte;
> fronto-scutular-este relativ scurt, lăţit şi situat între arcada orbitală şi
marginea anterioară a cartilajului scutular şi are rolul de a trage cartilajul
scutular spre înainte;
> inter-scutular-este lat, subţire şi acoperă spaţiul dintre cartilajul scutular şi
creasta fronto- parietală pe care se inseră cu o aponevroză; are rolul de a
trage de cartilajul scutular spreînainte şi medial.
> scutulo-auriculari-au rolul de a trage cartilajul scutular de cartilajul
conchal şi sunt situaţi pe două straturi:
> superficial:
> scutulo-auricular superficial mare-trece de pe faţa externă, marginea medială
a cartilajului scutular pe partea medială a cartilajului conchal;
> scutulo-auricular superficial mic-este alcătuit dintr-un fascicul muscular
situat sub muşchiul precedent pe care îl încrucişează între cartilajul scutular
şi partea dorso-caudal a pavilionului urechii, acţionând împreună cu acesta;
> profund:
> scutulo-auricular profund mare-este alcătuit dintr-un fascicul muscular
orientat medio- lateral între cartilajul scutular şi partea medială a pavilionului;
> scutulo-auricular profund mic-este alcătuit dintr-un fascicul muscular
încrucişat cu precedentul, între cartilajul scutular şi partea posterioară a
pavilionului; au rolul de a roti pavilionul urechii în afară şi înapoi.
> muşchii auriculari-au inserţia mobilă pe cartilajul conchal şi inseţia
fixă pe formaţiunile din jur:
> zigomato-auricular-este situat între baza conchiei şi arcada zigomatică şi are
rolul de a trage conchia auriculară spre înainte;
> parotido-auricular-are forma unei panglici subţiri ce se inseră fix pe fascia
glandei parotide şi mobil sub baza conchiei auriculare; are rolul de abductor
al urechii;

- 47 -
> cervico-auricular superficial-este reprezentat de un fascicul muscular redus
situat între baza conchiei auriculare şi coarda ligamentului cervical şi are
rolul de a trage pavilionul urechii spre înapoi;
> cervico-auricular mijlociu-este situat parţial sub precedentul, are o formă
triunghiulară, se inseră pe coarda ligamentului cervical şi pe faţa laterală a
bazei pavilionului şi are rolul de a roti pavilionul urechii spre lateral şi înapoi;
> cervico-auricular profund-are aspectul unei benzi ce pleacă de pe coarda
ligamentului cervical pe baza cartilajului conchal şi este acoperit de glanda
parotidă; are rolul de a roti în lateral şi spre înapoi pavilionul urechii;
> temporo-auricular profund-are aspect triunghiular, pleacă de pe creasta
sagitală a occipitalului spre baza pavilionului urechii şi are rolul de a trage
pavilionul urechii spre planul medial;
> timpano-auricular-are aspect fusiform, este situat pe partea medială a bazei
conchiei auriculare şi a conductului auditiv extern şi are rolul de a scurta
conductul auditiv extern.
♦ intrinseci-se prind cu ambele extremităţi pe cartilajul conchal, sunt reduşi şi au
rolul de a modifica pavilionul urechii.
♦ Muşchii masticatori sunt implicaţi în procesul de masticaţie:
> buccinator-este situat în jumătatea anterioară a obrajilor şi este format din
două porţiuni: bucală (este situată în planul superficial, se inseră pe spaţiul
interdentar al maxilei şi al mandibulei şi are aspect penat) şi molară (este
alungită, situată în cea mai mare parte sub muşchiul maseter şi se inseră pe
tuberozitatea alveolară şi mandibulă, în spatele molarilor; are rolul de a
readuce bolul alimentar între tablele dentare;
> maseter-este situat pe faţa laterală a mandibulei, fibrele musculare sunt
orientate pe două (la cabaline) sau trei direcţii (la ovine) ce se intersectează
cu formaţiuni fibroase; se inseră fix pe spina maxilară (tuberculul malar) şi
creasta maxilară şi mobil pe curbura şi faţa laterală a mandibulei; acţionează
ca ridicător al mandibulei, propulsor şi uşor deviator lateral al mandibulei;
> temporal-este format din două porţiuni-orbitară (se inseră fix pe suprafaţa
fasciei temporale şi creasta temporală) şi temporală (se inseră fix pe creasta
post orbitară) şi mobil-ambele porţiuni, pe apofiza coronoidă şi marginea
anterioară a mandibulei sub condilul mandibular; acţionează ca ridicător al
mandibulei;
> pterigoidian lateral-este vizibil la cabaline şi ovine, are aspect fusiform, situat
pe faţa internă a articulaţiei temporo-mandibulare şi se inseră fix pe faţa
laterală a apofizei pterigo-palatine şi mobil pe gâtul condilului mandibular;
acţionează ca propulsor şi deviator lateral al mandibulei;
> pterigoidian medial-este situat pe partea internă a mandibulei, este împărţit în
două planuri: superficial şi profund-vine în contact cu faţa medială a
mandibulei, se inseră fix pe marginea crestei pterigo-palatine şi mobil pe faţa
medială a mandibulei; acţionează ca ridicător şi propulsor al mandibulei şi
deviator lateral al mandibulei (când acţionează singular);
> digastric-este format din două porţiuni cărnoase: prima-se inseră fix pe
apofiza jugulară a occipitalului şi mobil pe ramura recurbată a mandibulei în
dreptul tuberozităţii-porţiunea occipitală) şi a doua se inseră pe faţa medială
a marginii ventrale a mandibulei; are rol de coborâtor al mandibulei.
♦ Muşchii gâtului
Musculatura regiunii cervicale este foarte dezvoltată, se dispune în
straturi şi asigură o mare mobilitate gâtului şi capului. Mobilitatea vertebrelor este
dată de stratul muscular profund situat în vecinătatea vertebrelor cervicale
(constituie musculatura intrinsecă a gâtului). În afară de aceşti muşchi proprii ai
gâtului, există o serie de muşchi care s-au dezvoltat în teritoriul cefalic, ulterior au
migrat în regiunea gâtului şi trunchiului şi sunt la suprafaţa precedenţilor.
O altă grupă de muşchi este ataşată centurii scapulare, se inseră pe gât şi
trunchi. Musculatura proprie a gâtului se găseşte în profunzime, iar musculatura
care a pătruns în teritoriul cervical ocupă o poziţie superficială. Musculatura
cervicală este învelită de trei fascii superficiale derivate din ţesutul conjunctiv:

- 48 -
> cervicală superficială-acoperă toată musculatura gâtului, reprezintă
continuarea fasciei superficiale a trunchiului şi se prinde pe ligamentul cervical;
> mijlocie-reprezintă continuarea, în regiunea cervicală, a fasciei endotoracice,
suspendă viscerele (traheea, esofagul, vasele sanguine şi nervii), este situată
în regiunea cervicală ventrală şi se inseră pe apofizele transverse cervicale;
> cervicală profundă-este specifică musculaturii stratului patru şi se prinde pe
toate apofizele vertebrele cervicale;
Musculatura cervicală este sistematizată în:
> dorsală-cuprinde muşchi situaţi dorsal de apofizele transverse ale
vertebrelor cervicale pe patru straturi:
> în stratul I se află:
> trapez cervical-este situat superficial, se inseră pe spina scapulară şi coarda
ligamentului cervical şi are rolul de a ridica şi bascula spata.
> în stratul II se află:
> romboid cervical-se inseră pe unghiul cervical al spetei şi coarda ligamentului
cervical şi are rolul de a bascula spata;
> dinţat cervical-este situat sub şi înaintea spetei, are rolul de înclinarea gâtului
şi tragerea spetei spre înainte;
> splenius-este un muşchi lat de formă triunghiulară dispus pe laturile gâtului şi
are rol de extensor al capului.
> ventrală-cuprinde muşchi situaţi ventral faţă de apofizele transverse ale
vertebrelor cervicale pe două straturi:
> superficial-vin în contact cu traheea, esofagul, vasele şi nervii:
> sterno-mandibular-are rol deflexor al capului;
> cleido-mastoidian-delimitează în regiunea ventrală, împreună cu sterno-
mandibularul, jgheabul jugular care adăposteşte vena jugulară; prin acţiunea sa,
are rolul de a trage capul şi gâtul în jos sau lateral şi membrul toracic spre înainte;
> cleido-transvers-are rol în înclinarea laterală a gâtului şi oscilaţia spetei;
> cleido-brahial-este intercalat între braţ şi gât şi se continuă, caudal, cu precedenţii;
> omo-hioidian-este un muşchi lat dispus transversal, delimitează fundul
jgheabului jugular şi acţionează asupra complexului hioidian;
> sterno-tiroidianul;
> sterno-hioidianul-are rol în deplasarea înapoi a hioidului şi a laringelui.
> profund-vin în contact intim cu vertebrele:
> lung al gâtului-acţionează caflexor al gâtului;
> scalen-este alcătuit din două porţiuni-dorsală şi ventrală şi acţionează
caflexor al gâtului;
> ilio-costal cervical-are rolul de înclinător lateral al gâtului;
> lung al capului-este flexor al capului;
> drept ventral al capului-este un tensor al capsulei articulare şi flexor auxiliar
al capului;
> drept lateral al capului-este flexor auxiliar al capului.

TEST CHESTIONAR DE EVALUAREARTROLOGIE ŞI MIOLOGIE

1)Articulaţiile se pot clasifica după -mobilitatea lor

-mărimea oaselor componente
-topografia lor
2)În structura articulaţiilor diartrodiale participă -cartilajele de acoperire
-cartilajele de conjugare
-ligamentele capsulare
-ligamentele periferice
-lichidul sinovial

- 49 -
3)Sindesmozele sunt articulaţii de -mobilitate mică
-mobilitate mare
-mobilitate medie
4)Adducţia este o mişcare -de apropiere a unui os de planul median
-de îndepărtare a unui os de planul median
5)Art. Humero-Radio-Ulnară permite mişcări de -flexie şi extensie
-de alunecare
-de rotaţie
6)Articulaţia Radio-Carpo-Metacarpiană este -un complex articular
-o articulaţie complexă
-o articulaţie simplă
7)Articulaţiile bazinului sunt -art. sacro-pubiană
-art. sacro-iliacă
-art. sacro-ischiatică
8)Art. Femuro-Tibială are -două ligamente colaterale
-un ligament capsular anterior
-un ligament capsular posterior
9)Art. Occipito-Atloidiană este o -amfiartroză
-o dublă diartroză condiliană
-o art. pivotantă
10)Muşchiul infraspinos are inserţia distală pe -creasta deltoidiană
-tuberculul mare
-suprafaţa infraspinoasă
11)Muşchii anteriori ai antebraţului sunt -flexor carpo-radial
-extensor carpo-radial
-extensor digital comun
12)Muşchiul triceps brahial are rol de -propulsor
-extensor antebraţ
-flexor antebraţ
-rotator
13)Muşchii pieloşi ai nasului sunt -Canin
-Ridicător naso-labial
-Zigomatic
14)Muşchiul jugulo-mandibular are funcţie de -coborâtor al mandibulei
-masticator
-extensor al capului
15)Muşchii extrinseci ai hioidului sunt -jugulo-hioidian
-milo-hioidian
-kerato-hiodian
16)Muşchiul Sterno-hioidian are rol de -flexor al braţului
-coborâtor al hioidului
-este un muşchi hioidian extrinsec
17)Muşchiul Cleido-Brahial are inserţia distală pe -spată
-humerus
-stern
18)Muşchiul Psoas -mare
au inserţia cranială pe -coaste
-mic -primele vertebre lombare
-creasta iliacă
19)Muşchiul Graţios are inserţia proximală pe -simfiza ischio-pubiană
-gâtul iliumului
-femur
20)Muşchii gemeni ai gambei şi muşchiul solear, au funcţie de -flexori gambă
-extensori metatars
-propulsori

- 50 -
 Fig. 2.

Fig. 3.

- 51 -
 Fig. 4.

Fig. 5.

- 52 -
 Fig. 6.

Fig.7.

- 53 -
Fig. 8.

- 54 -
 Fig. 9.

Fig. 10.

- 55 -
Fig. 11.

Fig. 12.

- 56 -
 Capitolul 3

HISTOLOGIE GENERALĂ (studiul ţesuturilor)

3.1. Definiţia, clasificarea şi histogeneza ţesuturilor

din organismul animal
Ţesuturile sunt formaţiuni morfologice în structura cărora intră diferite
componente histologice elementare (celule, fibre şi substanţă intercelulară).
Elementele histologice din compoziţia unui ţesut provin prin dezvoltarea,
diferenţierea şi specializarea celor trei foiţe embrionare, fiecare ţesut având o
anumită structură şi un anumit tip de metabolism.
Ştiinţa care se ocupă cu studiul caracterelor microscopice ale ţesuturilor din
organismele vii se numeşte Histologie. Denumirea derivă din cuvintele greceşti
„histos” (ţesut) şi „logos” (ştiinţă). Definiţia este completată prin explicarea
noţiunii de ţesut, originară din cuvântul francez „tissue” (structură sau ţesătură).
În structura organismului animal se disting cinci grupe principale de
ţesuturi: epiteliale, conjunctive, muscular, nervos şi sanguin, fiecare grupă, la
rândul său, cuprinzând mai multe subgrupe.
Principalele criterii utilizate pentru clasificarea ţesuturilor sunt asemănările
morfologice, macroscopice şi microscopice, aspectul elementelor componente,
proporţia dintre acestea şi funcţiile îndeplinite de elementele componente.

3.2. Ţesuturile epiteliale

Ţesuturile epiteliale sunt formaţiuni dispuse la suprafaţa corpului sau pe
faţa cavitară a unor organe care comunică cu mediul extern. Sunt formate în
totalitate din celule, substanţa intercelulară găsindu-se într-o cantitate foarte redusă.
Celulele care intră în alcătuirea ţesuturilor epiteliale au formă variată:
cubică, pavimentoasă, prismatică etc. De exemplu, celulele cubice au înălţimea
aproximativ egală cu lăţimea, nucleul are o formă sferică şi este plasat central;
celulele pavimentoase sunt aplatizate, au nucleul alungit după planul orizontal al
celulei şi plasat central; celulele prismatice au înălţimea mai mare decât lăţimea,
nucleul are formă ovoidă şi este plasat în axul vertical al celulei spre polul bazal.
După modul în care sunt aşezate elementele constitutive (pe unul sau mai
multe straturi), ţesuturile epiteliale pot fi simple (cuprind un singur strat de celule)
şi stratificate (cuprind mai multe straturi de celule).
În ţesuturile epiteliale pseudostratificate, deşi epiteliul este alcătuit dintr-
un singur rând de celule, totuşi, nucleii apar la nivele inegale.
În grupa ţesuturilor epiteliale se întâlnesc structuri morfologice specializate
pentru îndeplinirea unor funcţii de protecţie, absorbţie sau secreţie, fiecare cu o
structură morfologică particulară.
Pentru funcţia de protecţie, ţesutul epitelial se structurează sub formă de
membrane sau foiţe care realizează acoperişuri sau căptuşeli pe suprafeţele sau în
interiorul organismului animal (pielea la exterior sau membranele ce căptuşesc
arborele respirator, aparatul urinar şi/sau aparatul genital).
Pentru funcţia de secreţie unele celule din membranele epiteliale se
specializează în elaborarea unor substanţe particulare şi eliminarea acestora în
mediul exterior. În acest caz, celulele de la suprafaţă (de ex. celulele caliciforme
muco-secretorii din epiteliile respiratorii şi digestive care alternează cu celulele
epiteliale obişnuite de acoperire de pe suprafaţa acestor mucoase) se specializează
pentru această funcţie.
- 57 -
 Există însă şi segmente epiteliale în care activitatea secretorie este foarte
intensă astfel că, unele celule se „afundă” în ţesutul subiacent şi formează
structuri tubulare sau alveolare denumite glande.
Epiteliul cubic simplu este format din celule de formă cubică şi de talie
joasă. Aceste celule se spijină, cu polul bazal, pe o membrană bazală. Nucleul este
mare, ocupă 70-80% din spaţiul intern al celulei, are o formă sferică şi este plasat
central. Acest tip de ţesut: căptuşeşte canalele glandelor exocrine; are rol de
acoperire şi protecţie; se întâlneşte în epiteliul germinativ de la suprafaţa ovarului
şi la baza foliculilor tiroidieni în normo-funcţie.
Epiteliul pavimentos simplu apare ca o foiţă formată dintr-un singur strat
de celule plate, subţiri şi umflate la centru. Nucleul este discoidal şi imprimă
celulei un contur poligonal. Celulele sunt dispuse pe o membrana bazală. Acest
epiteliu căptuşeşte cavităţile marilor seroase şi se numeşte mezoteliu; se întâlneşte
în capsula Bowman din glomerulul renal Malpighi, în ansa Henle a tubului
urinifer din structura rinichilor sau la suprafaţa mezenterului alături de un fascicul
de ţesut conjunctiv.
Epiteliul prismatic simplu este alcătuit din celule de formă prismatică şi
talie înaltă, dispuse, prin polul bazal, pe o membrană bazală. Celulele constitutive
sunt: absorbtive, secretorii (caliciforme) şi ciliate:
Ţesutul epitelial pseudostratificat este format din celule de formă
prismatică, cu înălţimi diferite, dispuse pe un singur rând ce se sprijină, prin polul
bazal, pe o membrană bazală. Unele dintre aceste celule (celulele ciliate şi
caliciforme) sunt înalte şi ajung până la suprafaţă altele sunt mai mici şi nu ating
suprafaţa. Pentru că nucleii celulelor sunt situaţi la nivele diferite, ca o consecinţă
a inegalităţii înălţimii celulelor, apare impresia de stratificaţie.
Ţesuturile epiteliale stratificate sunt epiteliile ce au un rol protector.
Acestea s-au structurat diferit în funcţie de necesitatea pentru protecţia solicitată
de fiecare segment al organismului animal. După modul şi gradul de solicitare şi
protecţie de la nivelul suprafeţelor umede sau expuse la aer, se deosebesc
următoarele tipuri de epitelii stratificate:
> prismatic stratificat;
> pavimentos stratificat necheratinizat (de tip mucos);
> pavimentos stratificat de tip cornean;
> pavimentos stratificat de tip urinar.
Epiteliul stratificat prismatic , reprezintă o formă rară de epiteliu. Este
alcătuit din trei rânduri de celule epiteliale, mai mult înalte decât largi. Este reprezentat
de epiteliul de la nivelul căilor respiratorii (epiteliul traheal de tip respirator)
Epiteliul stratificat pavimentos necheratinizat (de tip mucos) se dispune
pe suprafeţele supuse ruperii şi uzurii; în acest caz, funcţia absorbtivă este redusă.
Pe aceste suprafeţe, lichidul necesar menţinerii umede (umectate) a epiteliilor,
provine din glandele situate în apropierea mucoasei .
Din punct de vedere morfo-structural acest ţesut este alcătuit din trei straturi
de celule: bazal (germinativ sau profund), intermediar (mijlociu) şi superficial:
> stratul bazal este alcătuit din celule cubice, cu nucleii de formă ovală sau
sferică dispuse, prin polul bazal, pe membrana bazală;
> stratul intermediar este alcătuit din 5-12 straturi de celule poligonale, cu
nucleii de formă ovală şi plasaţi central; printre celule se pot observa macule
şi zonule,(desmozomi), care îi conferă acestui strat denumirea de strat
spinocelular;
> stratul superficial este alcătuit din câteva straturi de celule pavimentoase şi
aplatizate, cu nuclei discoidali, plasaţi central;
Acest tip de epiteliu căptuşeşte cavitatea bucală(limba,plafonul planşeul)
faringele,esofagul,mucoasa rumenală,a reţelei şi a foiosului.
Epiteliul pavimentos stratificat de tip cornean are o structură similară
epiteliului pavimentos stratificat necheratinizat de tip mucos cu deosebirea că, stratul
germinativ (sau profund) este format dintr-un singur rând de celule prismatice ataşate
pe o membrana bazală foarte dezvoltată, denumită membrana Bowman. Peste acest
strat se suprapun câteva rânduri de celule poliedrice care formează stratul

- 58 -
intermediar. Celulele succesive devin din ce în ce mai aplatizate astfel încât stratul
superficial este format doar din celule pavimentoase .Acest epiteliu deşi este expus în
permanenţă la aer, este umezit în permanenţă de filmul de lacrimi.
Epiteliul pavimentos stratificat de tip urinar este un epiteliu stratificat
de tip mixt; stratul germinativ este format din celule cubice; stratul intermediar
din celule cu aspect de „rachetă de tenis”, iar stratul superficial din celule mari,
binucleate, cu aspect de „umbrelă”, fiecare umbrelă acoperind două sau mai multe
celule subiacente .
Epiteliile din suprafeţele uscate sunt reprezentate de epiteliul de tip
pavimentos stratificat cheratinizat din piele sau de tip cornos (sau epiderma).
Este asemănător structural cu epiteliul din suprafeţele umede, cu deosebirea că se
devitalizează şi se cheratinizează celulele stratului superficial. Acest epiteliu este
format din şase straturi de celule, din care trei „vii” (bazal, intermediar şi
granular) şi trei „moarte” (strălucitor, cornos şi descuamant).
> stratul bazal (sau germinativ) este format din celule cubice şi/sau prismatice
care reînnoiesc în permanenţă şi trec în straturile superioare;
> stratul intermediar este de tip mucos şi este denumit stratul lui Malpighi sau
stratul cu spini); este format din 6-20 de straturi cu celule de formă
poligonalăstratul granular (sau stratul lui Ulna) este situat deasupra stratului
spinos, este format din 2 sau 3 rânduri cu celule aplatizate şi cu citoplasma
plină cu granule de keratohialină (originară din fracţionarea tonofilamentelor)
de natură proteică. Nucleii sunt aplatizaţi şi fragmentaţi. Acesta este stratul în
care celulele epiteliale mor;
> stratul strălucitor (sau lucidum) apare ca un strat „mort” şi insensibil la
stimulii interni sau externi, astfel că nu se observă nici o delimitare celulară.
Apare ca un strat omogen şi strălucitor cu celule încărcate cu eleidină;
> stratul cornos apare ca un strat amorf fără nici o delimitare celulară, de culoare
roşie închisă, mai gros sau mai subţire, este stratul în care eleidina se transformă
în keratină şi se descuamează sub formă de praf cornos; din această zonă se
formează anexele cornoase ale pielii (ongloane, pene, puf, lână, păr etc).
> stratul descuamant este superficial şi se desface în fâşii mai mari sau mai mici
vizibile la suprafaţa externă a epiteliului.
Ţesuturile epiteliale glandulare (acinii glandulari). În anumite
formaţiuni ale organismului animal unde activitatea funcţională normală impune
cantităţi mari de substanţă secretată dar care sunt elaborate în cantitate
insuficientă de către celulele epiteliului superficial, o parte din aceste celule
pătrund în ţesutul subiacent, alunecă, migrează şi se diferenţiază în structuri
specializate denumite „glande” (denumirea provine de la primele formaţiuni
studiate cu formă de ghindă-lat. „glans” şi sufixul grec. „crine” ce derivă de la
verbul grecesc „krino”-a secreta).
În organismul animal există trei tipuri de glande:
> exocrine-îşi varsă produsul de secreţie printr-un canal la suprafaţa epiteliilor;
> endocrin- îşi varsă produsul de secreţie direct în sânge fiind lipsite de canale
excretoare;
> amficrine-au potenţialitate dublă: unităţi secretorii exocrine şi „gheme” (sau
„cordoane”) de celule care secretă în capilarele sanguine.
Toate glandele sunt situate în ţesutul conjunctiv. Glandele reprezintă
stadiul cel mai organizat şi specializat al celulelor epiteliale pentru îndeplinirea
funcţiilor secretorii. Formaţiunile secretorii ale glandelor sunt acinii glandulari.
Acinii glandulari reprezintă unităţile morfologice, structurale şi
funcţionale ale glandelor exo-, endo- şi amficrine. Acinii sunt separaţi de canalele
intralobulare sanguine printr-o cantitate de mică de ţesut conjunctiv care
adăposteşte capilarele şi nervii. Celulele unităţilor secretorii au o formă mai mult
sau mai puţin piramidală, vârfurile îndreptate spre centrul unităţilor secretorii
unde se găseşte lumenul şi în care se varsă produsul de secreţie. La baza celulelor
secretorii se află celulele mio-epiteliale.
Unităţile secretorii sunt după natura secreţiei: de tip seros-formaţiunile
secretorii seroase (acinii seroşi);

- 59 -
 >de tip mucos-formaţiunile secretorii mucoase (acinii mucoşi);de tip
mixt-formaţiunile secretorii mixte (acinii micşti).
Acinii seroşi. Sunt limitaţi de o vitroasă (sau membrana bazală) pe care
sunt aşezate celule secretorii (5-7 la număr) cu formă piramidală. Polul apical
circumscrie un lumen strâmt care se continuă cu un canal excretor scurt. Fiecare
celulă are o bază largă şi un pol apical efilat. Nucleii au formă sferică şi sunt
dispuşi central sau în treimea inferioară a celulelor. Celulele conţin la polul bazal
ergastoplasmă şi la polul apical granule de zimogen.
Acinii mucoşi. Sunt alcătuiţi din celule tronconice sau aplatizate ce se
inseră, printr-un pol bazal larg, pe membrana bazală, iar cu polul apical
delimitează un lumen larg. Citoplasma este clară, spumoasă şi conţine o cantitate
mare de bule de mucigen .Nucleul este sferic şi dispus uneori la baza celulei; însă,
de cele mai multe ori este aplatizat, deformat şi discoidal.
Acinii micşti. Sunt formaţi dintr-un complex de celule mucoase şi seroase,
predominând elementele mucoase învelite de celulele seroase la periferia acinului
mucos într-o formaţiune cu aspect de semilună denumită semiluna Gianuzzi.

3.3. Ţesuturile conjunctive

Ţesuturile conjunctive sunt ţesuturile care leagă, între ele, celelalte
ţesuturi realizând structurile de suport şi sprijin ale organismului, vaselor sanguine
şi nervilor. Caracteristica principală a ţesuturilor conjunctive este conţinutul
ridicat în substanţă intercelulară (sau fundamentală). Există şi varietăţi de ţesuturi
conjunctive, în care substanţa fundamentală (aflată din abundenţă) conţine câteva
celule conjunctive (de ex. ţesutul cartilaginos) sau în care predomină celulele
conjunctive (de ex. ţesutul hematopoetic şi adipos).
Elementele histologice componente ale ţesuturilor conjunctive sunt:
♦ substanţa fundamentală (aspectul, componenţa şi duritatea sunt variabile în
funcţie de tipul de ţesut conjunctiv);
fibrele conjunctive (colagene, reticulare şi elastice);
♦ celulele conjunctive (sunt reprezentate de 2 categorii de celule: autohtone şi
emigrate din alte ţesuturi).
Substanţa fundamentală este formaţiunea histologică dispusă printre celulele
conjunctive care, împreună cu fibrele conjunctive, îndeplineşte funcţii importante în:
formarea scheletului, susţinerea, sprijinul şi hrănirea ţesuturilor printre care sunt
răspândite. Biochimic, substanţa fundamentală este constituită din mucopoliozide,
proteine, glucide, lipide, metaboliţi etc. Alături de această componentă intercelulară
amorfă există şi o substanţă fundamentală care reprezintă mediul permeabil pentru
principii nutritivi dizolvaţi care traversează pereţii capilarelor şi ajung la celule, iar
produşii de degradare rezultaţi din metabolismul celular sunt vehiculaţi spre capilare
(în acest caz, formaţiunile fibrilare îndeplinesc rol de susţinere).
Fibrele conjunctive constituie formaţiunile histologice printre celulele
conjunctive şi sunt reprezentate de:
♦ fibre de colagen, sunt structurate dintr-o proteină denumită colagen care, prin
fierbere şi la contactul cu apa, se hidrolizează parţial şi produce gelatina (sub
acţiunea unei enzime bacteriene denumită colagenaza poate fi digerată). Fibre
elastice-sunt subţiri (diametrul 1-2 microni), anastomozate, ramificate .Când se
rup, extremitatea liberă se recurbează şi formează cârligul lui Bischoff. Aceste
fibre conţin o proteidă specială impermeabilă denumită elastină care se dispune
în plăci fenestrate şi poate fi distrusă de o enzimă denumită elastază. Se dispun,
fie în reţele cu ochiuri mari şi neregulate (de ex. în ţesutul cartilaginos elastic,
ţesutul conjunctiv lax) fie în suprafeţe lamelare (de ex. în limitanta externă a
arterelor de tip elastic, tunica medie a arterei aortei).
♦ fibre reticulare sunt fibre scurte, subţiri, diametru de 0.2-1.0 microni şi sunt
onofibrilare.Ele formează o reţea extrem de fină cu ochiuri puţin vizibile
dispuse printre fibrele de colagen. Aceste fibre se condensează fie sub epitelii
(formează membranele bazale) fie în jurul capilarelor sanguine şi a celulelor

- 60 -
 glandulare (formează reţele mai dense pentru suport şi sprijin). Membrana
bazală este reprezentată de un strat subţire, de substanţă intercelulară,
amorfă, hialină, susţinută de o reţea de fibre reticulare condensate în
substanţa amorfă ce se dispune la limita dintre membranele epiteliale şi
ţesutul conjunctiv de susţinere.
Celulele conjunctive sunt reprezentate:
Celulele autohtone-sunt variate morfo-funcţional, sunt reprezentate de
următoarele categorii celulare: mezenchimale de origine, fibroblaste, fibrocite,
histiocite, macrofage, mastocite, adipocite şi melanocite (chromatocite).
Celulele mezenchimale de origine (sau mezoblastele) sunt evidenţiate în ţesutul
conjunctiv embrionar, se reduc numeric spre sfârşitul perioadei embrionare
şi, la adult se găsesc în număr mic de-a lungul vaselor sanguine, de calibru
mic şi în ţesutul hematopoetic. Sunt celule de formă stelată datorită
numeroaselor prelungiri prin care, se stabilesc, raporturi cu celulele
învecinate. Citoplasma conţine un nucleu ovalar (mono sau bi-nucleolat)
dispus central. Este celula „cap de serie”pentru toate celulele ţesuturilor de
aceeaşi origine (sanguin şi muscular).
Fibroblastele şi fibrocitele sunt cele mai numeroase celule conjunctive. Sunt
celulele conjunctive cu aspect stelat sau fusiform care generează fibrele
colagene şi cea mai mare parte a componentelor amorfe din substanţa
intercelulară. Celulele tinere sunt denumite fibroblaste şi iau naştere din
celulele mezenchimale dar care se pot diferenţia în adipocite, melanocite şi
histiocite. Nucleul este mare, ovoid sau invaginat şi conţine granule de
cromatină extrem de fine care îi imprimă aspectul de nuclei „prăfoşi”.
Celulele mature, denumite fibrocite, sunt mai mari cu citoplasma mai
abundentă şi prelungiri mai puţine decât celulele tinere.
Adipocitele (sau lipocitele) sunt componentele ţesutului adipos derivate din
fibrocite (lipidele se acumulează într-o picătură mare astfel încât citoplasma şi
nucleul sunt aplatizate şi plasate la periferie) şi histiocite (lipidele se dispun sub
formă de picături mici sau vacuole cu nucleu central) care se dispun-fie izolate,
fie grupate în lobuli adipoşi. Adipocitele de origine fibrocitară apar sub forma
unor vacuole mari, delimitate la periferie de o peliculă fină de citoplasmă şi un
nucleu aplatizat cu aspect de inel cu pecete. Sunt celule de talie mare (100-
120microni) formă poliedrică şi întregul volumul celular ocupat de o veziculă
plină cu lipide. Adipocitele de origine histiocitară au aspect spongios datorită
numeroaselor vacuole de lipide de dimensiuni diferite.
Melanocitele (sau chromatocitele) sunt celulele pigmentare masive de formă
neregulată datorită numeroaselor prelungiri, inegale ca grosime şi ramificate.
Citoplasma corpului celular şi a prelungirilor este încărcată cu granulaţii de
pigment melanic de formă sferică şi culoare neagră. Aceste celule se întâlnesc
în tunica coroidă a globului ocular, foiţa pia-mater a meningelui, derm şi
straturile bazale ale epidermei.
Histiocitele sunt celule mobile, polimorfe şi numeroase prelungiri citoplasmatice.
Citoplasma are aspect vacuolar şi conţine un nucleu sferic, plasat central;
cromatina nucleară este dispusă în cruste groase ce imprimă nucleului un
aspect crustos. Sunt celulele specializate în elabprarea de proteine, emiterea
de pseudopode şi văluri cu care se prind de suporturi şi fagocitează
particulele solide.
Macrofagele sunt histiocite cu rol de celule migratoare fagocitare ce se pot
asocia între ele astfel încât să formeze celule gigantice plurinucleate.
Mastocitele sunt celule relativ mari (10-25 pim ) de formă sferică, ovalară sau
neregulată (în ţesutul conjunctiv lax). Citoplasma conţine granule rotunde
(diametrul 0.5 pim) omogene care maschează nucleul celulei. Nucleul mic de
5 pim, este sferic, ovalar sau neregulat, mono- sau bi-nucleolat şi conţine
cromatină nucleară sub formă de cruste groase. Sunt celule specializate să
elaboreze heparina, histamina şi serotonina, fiind considerate din acest punct
de vedere ,,glande endocrine unicelulare „.

- 61 -
 Clasificarea ţesuturilor conjunctive
Tabelul 3.3.
fără lax
predominanţa lamelar
unor celule fibros
celule mezenchimal
reticulat
ţesuturi corionul citogen
conjunctive cu adipos
propriu-zise predominanţa pigmentar
unor fibre (ţesut fibros) tendinos
elemente aponevrotic
fascial
elastic
substanţă fundamentală mucos
ţesuturi cartilaginos hialin
conjunctive elastic
metaplazate fibros
osos haversian
spongios
periostul

Ţesuturile conjunctive propriu-zise fără predominanţă

Ţesutul conjunctiv lax ,este un ţesut conjunctiv neorientat în care, fibrele
de colagen sunt grupate în fascicule lungi orientate în toate sensurile. Unele
fascicule se anastomozează (între ele) prin schimburi reciproce de fibrile de
colagen. Printre fasciculele de colagen se observă rare fibre elastice (dispuse în
reţea) şi reticulare. Toate elementele componente (substanţa fundamentală, fibre şi
celule) se află în proporţie egală. Substanţa fundamentală are aspect gelatinos şi
conţine celulele autohtone ţesutului conjunctiv (fibroblaste, fibrocite, histocite,
mastocite şi adipocite) şi uneori câteva celule hematogene emigrate . Este
localizat în: corionul mucoasei şi submucoasei tubului digestiv; stratul conjunctiv
subcutanat; ţesutul conjunctiv peri- şi inter-visceral; organele parenchimatoase şi
în structurile interstiţiale.
Ţesutul conjunctiv dens este ţesutul conjunctiv în care fibrele conjunctive
au grosime variabilă şi funcţii diferite (rolul principal revine fibrelor conjunctive,
iar cel secundar reţelelor elastice).
Ţesutul conjunctiv lamelar este un ţesut dens, ordonat, alcătuit din
lamele fine colagene dispuse în planuri suprapuse anastomozate oblic. Fibrele
conjunctive sunt dispuse în grosimea lamelelor formate din substanţă
fundamentală densă. Celulele conjunctive sunt dispuse între lamele. Se întâlneşte
în capsulele corpusculilor senzitivi.

Ţesuturile conjunctive propriu-zise cu predominanţa celulelor

Ţesutul mezenchimal este format din celule mezenchimale şi substanţă
fundamentală. Celulele mezenchimale sunt de formă stelată datorită numeroaselor
prelungiri prin care au raporturi de contiguitate cu celulele învecinate şi
delimitează ochiuri de mărimi diferite care îi conferă ţesutului, în ansamblu, un
aspect de reţea. Este specific stadiului embrionar de dezvoltare .
Ţesutul adipos este format din celule adipoase (sau lipocite), fibre de
reticulină şi rare fibre colagene dispuse în substanţă fundamentală (redusă
cantitativ). Celulele adipoase sunt grupate în paniculi adipoşi. Ţesutul adipos este
de origine fibrocitară (paniculii adipoşi din hipodermul pielii sunt separaţi prin
trabecule de ţesut conjunctiv, fibre reticulare-dispuse într-o reţea densă şi capilare
sanguine) sau histiocitară (este localizat în regiunile peri-genitală şi perirenală,
epiploon şi glanda mamară). Este un ţesut bogat vascularizat.
Ţesutul pigmentar este format din celule pigmentare aglomerate în zone
compacte printre care se află câteva fibre conjunctive şi capilare sanguine. Se
întâlneşte în: derm, coroidă şi iris.

- 62 -
 Ţesuturile conjunctive propriu-zise cu predominanţa fibrelor
conjunctive
Sunt ţesuturile conjunctive formate din fascicule conjunctive voluminoase
strânse şi orientate, celule conjunctive fixe şi rare fibre elastice.
Ţesutul aponevrotic este format fibre conjunctive colagene (încrucişate ca
nişte panglici) ce formează spaţii interfasciculare quadrilate în care sunt celule de
formă neregulată sau asemănătoare unor litere din alfabet (Y, Z, T, L, I) grupate 2
câte 2, cu nucl ei bi-geminaţi) şi rare fibre elastice.
Ţesutul tendinos este un ţesut conjunctiv în care predomină fibrele
colagene, asociate în mănunchiuri, printre care se observă rare fibre elastice
dispuse în reţea, celule conjunctive-denumite tenocite şi substanţă fundamentală-
redusă cantitativ. Tenocitele sunt celule de formă stelată sau aripi (aliforme) cu
prelungiri care înconjură mănunchiurile de fibre de colagen. La microscopul optic
celulele au formă prismatică, nucleul este alungit şi plasat spre extremitatea
celulei.În secţiune longitudinală prin tendon, se observă mănunchiurile de fibre
de colagen dispuse în coloane paralele (nucleii celulelor sunt dispuşi perechi în
şiruri paralele) şi substanţa fundamentală plasată în spaţiile dintre coloanele de
fibre conjunctive.În secţiune transversală prin tendon se observă mănunchiurile
de fibre de colagen secţionate transversal grupate în coloane cu aspect punctiform.
Ţesutul fascial este format din fibrele conjunctive colagene; fibrele elastice
reduse numeric, formează o reţea în ochiurile căreia se dispun celule conjunctive.
Ţesutul elastic este alcătuit din fibre conjunctive elastice care se
anastomozează şi formează o reţea în ochiurile căreia se observă câteva fibre
conjunctive colagene şi celule conjunctive. Substanţa fundamentală este subţire şi
are rolul de a lega fibrele conjunctive. Este specific în ţesutul elastic de tip
fibrilar (din ligamentul cervical, tunica abdominală, ligamentele articulare
elastice) şi ţesutul elastic de tip lamelar (din peretele arterei aortă la mamifere).
Ţesuturi conjunctive propriu-zise cu predominanţa substanţei
fundamentale
Sunt reprezentate de ţesutul conjunctiv de tip moale (sau mucos) din
structura cordonului ombilical (la mamifere). Structura acestui ţesut se modifică
pe măsura înaintării foetus-ului în dezvoltare (se multiplică elementele fibrilare
din masa substanţei fundamentale). Substanţa fundamentală este gelatinoasă,
transparentă, omogenă, de culoare roz şi conţine puţine celule conjunctive
mezenchimale şi rare fibre colagene.
Ţesuturile conjunctive metaplaziate
Sunt ţesuturile conjunctive a căror elemente constitutive suferă modificări
adaptative: substanţa fundamentală se impregnează cu condrină (în ţesutul
cartilaginos) sau oseină (în ţesutul osos) astfel încât, elementele celulare şi
fibrilare îşi modifică forma şi sunt înglobate în masa de substanţă fundamentală
modificată.
Ţesutul cartilaginos este un ţesut conjunctiv dens metaplaziat ce participă
la realizarea structurii unor piese cu rol de susţinere. Este alcătuit din substanţă
fundamentală amorfă cu consistenţă de gel şi impregnată cu condrină, fibre de
colagen şi elastice, elemente celulare tinere (denumite condroblaste) şi mature
(denumite condrocite).
Ţesutul cartilaginos se prezintă în 3 varietăţi:
> de tip elastic este un ţesut conjunctiv metaplaziat caracterizat prin prezenţa, în
substanţa fundamentală, a unor granulaţii şi fibre conjunctive elastice, care
formează reţele în ochiurile cărora se dispun celulele cartilaginoase (izolate
şi/sau asociate în grupe izogenice axiale de câte 2-3 condrocite). Este reprezentat
în organismul animal de: cartilajul epiglotei şi a pavilionului urechii.
> de tip hialin. Este un ţesut conjunctiv metaplaziat cu aspect sticlos şi/sau
translucid datorită aspectului omogen al substanţei intercelulare în care se află
condrocitele.
Ţesutul osos este un ţesut conjunctiv metaplaziat care îndeplineşte, în
organismul animal, 2 funcţii esenţiale: mecanică (asigură suportul pentru piesele
din scheletul vertebratelor) şi rezervor de săruri minerale.

- 63 -
 Componentele histologice ale ţesutului osos sunt:
Substanţa fundamentală este alcătuită dintr-o materie proteică denumită
oseină şi o substanţă pre-osoasă impregnată cu săruri minerale (fosfat tri-calcic,
carbonat de calciu şi magneziu) în care se dispun fibrele conjunctive şi elastice
calcificate. Se dispune în lamele osoase concentrice şi stratificate ce formează
lamelele haversiene care alcătuiesc un sistem în jurul unui canal central Havers.
Acesta formează, împreună cu lamele concentrice, un sistem Havers (sau un
osteon). Printre lamele, substanţa fundamentală prezintă cavităţi lenticulare denumite
osteoplaste (similare cu condroplastele cartilajului) de la care pleacă, în toate
direcţiile, canale fine şi ondulate (denumite canale osoase) care străbat substanţa
fundamentală şi fac anastomoză cu canaliculele venite de la osteoplastele vecine.
Osteoplastele formează, împreună cu canaliculele osoase, un sistem de cavităţi
intercomunicante (lichidele transvazate din capilare pătrund în aceste canalicule şi
umplu toate spaţiile din osteoplastele în care sunt dispuse celule osoase.
Celule osoase au origine mezenchimală şi sunt reprezentate de 3 categorii
celulare care, în funcţie de etapa evolutivă a ţesutului osos, sunt denumite:
osteoblaste-sunt celulele osoase tinere ce au proprietatea de a se divide activ,
dimensiuni de 15-20 microni, formă aproximativ lenticulară, prelungiri şi
expansiuni.
Osteocitele sunt celulele osoase tinere (sau osteoblastele maturizate) incluse în
osteoplaste, au formă lenticulară, expansiuni citoplasmatice care pătrund în
canalele osoase şi sunt lipsite de capacitatea de a se divide;
osteoclastele sunt celulele osoase specifice zonelor de remodelare osoasă dispuse
printre fibrele de colagen şi rarele fibre elastice calcificate. Sunt celule
voluminoase gigantice de formă ovoidă şi prelungiri mari. Citoplasma este
spumoasă, vacuolară, bazofilă, multinucleate. Nucleii sunt numeroşi (2-40
nuclei), dispuşi în corpul celular sau în prelungiri, sunt mono- sau bi-nucleolate
şi conţin cromatină fin granulară.
Ţesutul osos se prezintă sub 3 varietăţi:
> haversian compact-este format din sisteme Havers (sau osteoane). Un sistem
Havers conţine un capilar sanguin şi foarte puţin ţesut conjunctiv. Legătura
dintre canalele Havers a 2 osteoane vecine se face prin canalele Volkmann.
> spongios (sau areolar) este format din lamele osoase subţiri ce delimitează o
reţea lamelară cu pereţi discontinui şi cavităţi mari, neregulate şi
intercomunicante. Orientarea traveilor osoase este variabilă iar spaţiile
delimitate sunt ocupate de măduva osoasă hematogenă şi celule adipoase.

3.4. Ţesutul sanguin este singurul ţesut „lichid” din organismul

animal, circulant printr-un sistem închis de vase. Are origine mezenchimală
comună cu a ţesuturilor conjunctive ,dar faţă de care prezintă o serie de
particularităţi. Este alcătuit din:
> substanţă fundamentală;
> elemente celulare structurale (sau figurate).
Substanţa fundamentală este denumită plasmă şi nu are o structură
histologică. Este lichidă, circulă printr-un sistem conductor şi permite elementelor
structurale să se deplaseze în interiorul acestora. Are constituţia unei soluţii de
cristaloizi şi coloizi în care sunt suspendate celule şi fragmente citoplasmatice.
La mamifere şi păsări, celulele sanguine sunt de 2 tipuri: roşii şi albe iar
fragmentele citoplasmatice se numesc plachete sanguine. La mamifere şi om
hematiile sunt anucleate. La păsări, toate celulele sanguine sunt nucleate.. Cele 2
categorii de celule sanguine (roşii şi/sau albe) au preluat denumirea de la aspectul pe
care îl au în sângele proaspăt (globulele roşii sau hematii la mamifere şi/sau
eritrocite la păsări; globulele albe sau leucocite, la ambele clase de vertebrate).
♦ Globulele roşii (hematiile şi/sau eritrocitele) sunt elementele sanguine a căror
denumire provine de la gr. „ eritros „-roşu. Studiate la microscopul optic din
profil au forma unui disc biconcav cu marginile rotunjite; privite din faţă au
formă circulară, cu partea centrală mai clară („ pierderea „ nucleului de aceste
celule este considerată o adaptare, prin diferenţiere extremă, la funcţia de a

- 64 -
 umple complet, citoplasma, cu hemoglobină) (forma discoidală este ideală
pentru absorbţia şi schimbul de gaze, iar marginile netede permit rostogolirea
prin lumenul intern al capilarelor).
Durata de viaţă a hematiilor (la mamifere) este de 90-120 de zile.
Biochimic, hematiile sunt alcătuite dintr-un complex coloidal (60 % apă şi
40 % proteine) şi o heteroproteidă-hemoglobina (obţinută din holoproteida-
globina şi pigmentul –hem).
Hemoglobina are proprietatea de a se combina (reversibil) cu oxigenul
transformându-se în oxihemoglobină (la nivelul pulmonului unde concentraţia de
O2 din aerul inspirat este mare) (sângele oxigenat este răspândit în ţesuturi prin
sistemul circulator). Concomitent, hemoglobina participă la transportul CO2 sub
formă de carboxihemogloină de la ţesuturi spre pulmoni.
Numărul hematiilor (exprimat în mii/mm3 sânge) este variabil cu specia (tab. 3.2.)
Tabelul 3.2. Numărul mediu de hematii la diferite specii
(după Papilian V. Şi Roşca Gh, 1978)
Specia mii/mm3 sânge
cal 7 500
vacă 6 000
oaie 10 000
capră 13 000
porc 6 590
câine 6 000
pisică 8 000
iepure 5 000
cobai 5 000
şoarece 9 000
şobolan 8 000
arici 11 000
maimuţă 6 000
găină 3 500
porumbel 4 000
gâscă 2 900
raţă 4 000

Hematiile sunt distruse încontinuu de sistemul circulator şi splină (prin

procese de hemoliză (ieşirea hemoglobinei din eritrocit) şi fagocitoză (distrugerea
eritrocitului de către histiocit în organele hematopoetice şi hematolitice) simultan
trecând, din organele hematopoetice, în sânge, hematiile neoformate.
♦ Globulele albe (sau leucocitele). Denumirea provine de la gr. „leukos”-alb).
Sunt celulele sanguine dispersate printre globulele roşii. La mamifere, există
5 tipuri de leucocite incluse în 2 familii: cu granulaţii în citoplasmă-denumite
leucocite granulare şi fără granulaţii în citoplasmă-denumite leucocite
agranulare (tab. 3.3.).
Tabelul 3.3. Formula leucocitară la diferite specii
(după Cotea. C. V., 1984)
Numărul Formula leucocitară (%)
Specia (mii/mm3 sânge) neutrofile eozinofile bazofile limfocite monocite
cal 7-10 50-60 3-6 0.5-1.0 30-40 1-6
vacă 5-10 25-40 3-8 0.5-1.5 40-70 4-10
oaie 5-10 30-45 3-10 0.5-1.5 40-65 1-40
capră 7-16 30-45 3-8 0-1.5 45-65 3-5
porc 10-15 40-60 2-6 0-3 40-50 0-5
iepure 9-12 30-50 0.5-2 3-6 30-70 1-5
câine 7-11 60-75 2-9 0.5-1.5 20-35 3-7
pisică 10-15 50-80 2-8 0.5-1.5 20-50 5-6
şobolan 5-25 16-36 1-4 - 62-75 1-6
şoarece 7-15 20-50 0-5 0.5-1.5 65-80 3-7
om 5-9 60-70 2-5 0.5-1.5 30 1-10
găină 9-30 30-45 4-15 1-6 40-70 3-6
gâscă 6-20 30-70 2-6 0.5-4.0 20-90 0-4
raţă 20-24 30-40 4-12 0-5 42-59 2-7

- 65 -
Leucocite granulare sau granulocitele sunt de 3 tipuri, diferenţiate, prin afinitatea
granulelor intracitoplasmatice pentru coloranţii neutri (leucocite neutrofile), acizi
(leucocite eozinofile) şi bazici (leucocite bazofile).
Leucocitele granulare neutrofile sunt elemente sanguine polimorfonucleare cu
dimensiuni de 10-12 pim, nucleu multilobulat, cu 2-6 lobi de formă şi mărimi
variabile uniţi prin filamente de cromatină. Au proprietatea de afagocita, îngloba
şi distruge bacteriile în citoplasmă). În formula leucocitară, proporţia de
neutrofile este variabilă cu specia (30 % taurine şi ovine; 35 % caprine; 36 %
suine; 60 % ecvine).
Leucocitele granulare eozinofile sunt elementele sanguine de dimensiuni medii
(10-15 jxm), bi-nucleate (2 lobi uniţi printr-un filament de cromatină), granulaţii
intracitoplasmatice egale şi foarte mari mari (astfel încât nucleul are aspect de
bob de zmeură-la cal). Au proprietatea de a fagocita complexele antigen-
anticorp. În formula leucocitară, apar în proporţii variabile cu specia (0.8-8 %
suine; 1.4 % porumbel; 2.1 % raţă; 3 % caprine şi ecvine; 5 % galinacee; 6 %
taurine; 8 % ovine etc).
Leucocitele granulare bazofile sunt elementele sanguine de dimensiuni medii
(10-12 fim). Nucleii sunt mari, ocupă aproape jumătate din masa
intracitoplasmatică, sunt lobulaţi, înmuguriţi în formă de treflă şi umbriţi de
granulele mari cu forme şi dimensiuni variabile. Au tendinţa de a părăsi curentul
sanguin. În forma leucocitară, bazofilele sunt rare şi prezente în proporţie
variabilă cu clasa de vertebrate: 0.1-0.5 % la mamiferele domestice şi 3 % păsări
(1-5 % găină; 2.4-2.7 % la gâscă şi 1.5-4% raţă).
• Leucocite agranulare (denumite agranulocite) sunt de 2 categorii: mici şi
numeroase denumite limfocite şi mai mari şi mai puţin numeroase
denumite monocite.
Limfocitele sunt elementele sanguine produse de organele limfopoetice (splină,
timus, nodulii şi ganglionii limfatici), au dimensiuni variabile (6-8 /um-mici; 8-12
/um-mijlocii şi 12-18 pim-mari) şi conţin un nucleu sferic sau ovoid înconjurat de
o citoplasmă subţire. Monocitele sunt elementele sanguine deformă sferică şi
dimensiuni de 15-25 pim, citoplasmă relativ abundentă cu granulaţii gri-
albăstrui. Nucleii au formă variabilă (ovală, reniformă sau uşor lenticulară) şi
dau impresia că sunt „pieptănaţi” (este modul caracteristic de dispunere a
cromatinei nucleare). În formula leucocitară, proporţia monocitelor este
variabilă cu specia: 0.3-6 % cal; 4-20 % raţă; 6.7-13 % gâscă; 8-17 % găină;
11-17 % taurine şi ovine; 11-20 % suine.
Plachetele sanguine (sau trombocitele) sunt fragmentele de citoplasmă
suspendate grupat în sânge (la mamifere) printre celelalte elemente figurate. Au
dimensiuni de 2-4 Ăim, formă circulară sau ovalară şi o durată de viaţă scurtă în
circuitul sanguin. Un plachet sanguin este format din 2 componente: cromomera
(cromatomera este partea colorată, formată din numeroase granule) şi hialomera
(este partea clară dispusă la periferie). Numărul de plachete sanguine se exprimă
(numeric) în mii/mm3 sânge şi este variabil cu specia: 170-978 ovine; 187-944
caprine; 200-500 cabaline; 260-700 taurine etc.
La păsări se disting 3 categorii de leucocite granulare: eozinofilele şi
bazofilele sunt similare cu cele de la mamifere; heterofilele sunt similare cu
neutrofilele dar diferite, prin prezenţa, în citoplasmă, a incluziunilor în formă de
bastonaşe fusiforme acidofile. Proporţia de leucocite granulare din formula
leucocitară este variabilă cu specia (găină-6-8 % heterofile şi eozinofile şi
respectiv 6-12 % bazofile; gâscă-26.70-43.45 % heterofile; raţă 9 % eozinofile, 8-
10 % heterofile şi 4 % bazofile);
plachetele sanguine sunt deosebite de cele de la mamifere; sunt celule nucleate,
au aspect ovalar sau fusiform şi dimensiuni variabile (5-7 ăxm). Proporţia
plachetelor sanguine este exprimată numeric în mii/mm3 sânge şi varia cu specia
(găină 30-75; gâscă 38-210 şi raţă 67-132).

- 66 -
 3.5. Ţesuturile musculare
Ţesuturile musculare sunt formaţiuni histologice alcătuite din celule de
formă alungită denumite miocite sau fibre musculare (netede, striate de tip
scheletic şi striate de tip cardiac)-specializate pentru realizarea contracţiilor
musculare (excitabilitate şi contractilitate) şi substanţă fundamentală. Este
ţesutul foarte bogat vascularizat şi inervat, cu un metabolism foarte intens ce intră
în alcătuirea muşchilor scheletici din structura organismului animal şi a aparatului
de susţinere şi mişcare.
Miocitele sunt celule alungite şi cu formă variată.
♦ Leiocitul (sau fibra musculară netedă) din muşchiul neted este fusiform
(lungime de 50-500 microni şi diametru de 4-8 microni).
*t* Rabdocitul (sau fibra musculară striată de tip scheletic) este cilindrică
(lungime de 5-35 cm şi diametru de 50-100 microni).
♦ Fibrele musculare striate de tip cardiac se dispun în reţea (cu o lungime de
100-150 microni şi diametru de 20 microni).
Din punct de vedere structural, fiecare celulă musculară prezintă o
membrană (denumită sarcolemă) cu structură lipoproteică trilamelară peste care se
dispune, la exterior o membrană de natură conjunctivă. (denumită endomisium).
Citoplasma (denumită sarcoplasmă) conţine organite comune de tipul
reticulului sarcoplasmatic (sau REN) (este foarte dezvoltat şi implicat în
fenomenul de cuplare a excitaţiei cu contracţia musculară în prezenţa ionilor de
Ca+2, mitocondrii, complexe Golgi, lizozomi şi peroxizomi (foarte slab dezvoltaţi)
dar şi organite specifice (microfilamente de actină şi miozină-organizate sub
formă de miofibrile.
Miofibrilele pot fi: omogene (denumite leiofibrile-în fibra musculară
netedă-sau leiocite) şi/sau heterogene (denumite rabdofibrile-în fibra musculară
striată de tip scheletic-sau rabdocite şi/sau de tip cardiac-cardiofibrile).
Nucleul are forma şi mărimea variate cu tipul de celulă musculară, este
mononucleat, plasat central în celula musculară netedă, bombat în celula
musculară cardiacă şi/sau alungit (30-40 nuclei/cm liniar), dispus la periferia
celulei musculare striate de tip scheletic.
Fibrele musculare sunt de trei categorii:
> netede-în ţesutul muscular neted;
> striate-în ţesutul muscular striat de tip scheletic;
> cardiace-în ţesutul muscular striat de tip cardiac.
♦ Ţesutul muscular neted este alcătuit din fibre musculare netede denumite
leiocite-unitatea morfologică, structurală şi funcţională a muşchiului neted.
Fibra musculară netedă are o formă alungită, fusiformă, eventual ramificată (în
artera aortă), capete subţiate şi o porţiune centrală, mai bombată. Dimensiunea
fibrelor este variabilă (în arteriole, unde are rol în reglarea presiunii sanguine
are dimensiuni mici; în peretele uterului femelelor gestante, are dimensiuni
mari: 500 microni lungime şi diametru de 20 microni).
Citoplasma conţine două elemente principale: sarcoplasmă şi miofibrile
(sau leiofibrile). Sarcoplasma este o componentă mai „lichidă” a citoplasmei în
care, se dispun, miofibrilele şi nucleul.
Nucleul ocupă partea centrală şi mai bombată a fibrei (conţine mai multă
sarcoplasmă), are o formă cilindrică, cu numeroase granule fine de cromatină în
interior şi 1-3 nucleoli. Are proprietatea de a se plia în timpul contracţiei
musculare şi de a se adapta la diminuarea dimensiunilor celulei.
Fibrele musculare nedete se asociază în grupe, denumite fascicule (sau
mănunchiuri) ce se asociază şi formează muşchiul neted. În cadrul fiecărui
fascicul, extremităţile a două fibre vecine sunt legate, între ele, printr-o punte de
ţesut conjunctiv cu predominanţă elastică şi reticulară şi se găsesc în dreptul
nucleului leiocitului vecin, formând, în jurul acestuia, o plasă.
- 67 -
 Muşchii netezi se întâlnesc în peretele tubului digestiv, alcătuind stratul
muscular denumit musculoasă, al vaselor sanguine, căilor genitale şi urinare.
Ţesutul muscular striat de tip scheletic este format din fibre musculare
striate denumite rabdocite-unitatea morfologică, structurală şi funcţională a
ţesutului muscular striat de tip scheletic. Rabdocitele sunt celule fibrilare lungi,
cilindrice şi cu extremităţile ovoide. Au o lungime de 5-35 cm, diametru 20-100
microni, sunt multinucleate (30-40 nucl ei/mm lungime); nucleii au formă ovalară,
dimensiuni de 10 microni lungime şi 5 microni diametru şi sunt dispuşi sub
sarcolemă.
În sarcoplasmă se găsesc miofibrile (sau rabdofibrile) grupate în
coloanele Leydig care, în secţiune transversală, apar sub formă de câmpuri
poligonale strălucitoare, punctate, grupate şi separate de sarcoplasmă, formând
câmpurile Conheim.
Fibra musculară striată prezintă striaţii transversale ale miofibrilelor,
reprezentate de discurile alternante (clare şi întunecate) care se succed în toată
lungimea miofibrilelor..
> Ţesutul muscular striat de tip cardiac este un tip special de ţesut muscular,
cu asemănări şi deosebiri faţă de ţesutul muscular neted şi ţesutul muscular
striat de tip scheletic. Se aseamănă cu ţesutul muscular neted, prin prezenţa
nucleului în planul central, dar diferă de acesta, prin neuniformitatea
miofibrilelor. Se aseamănă cu ţesutul muscular striat de tip scheletic, prin
aspectul miofibrilelor, dar diferă de acesta, prin sinciţiul funcţional al
celulelor componente. Este format din fibre musculare care se unesc, între ele,
prin formaţiuni speciale denumite discuri intercalare dispuse scalariform şi
formează striuri scalariforme Eberth.
Fibrele musculare striate de tip cardiac sunt ramificate, anastomozate şi
formează o reţea. Celulele au nucleii ovoizi plasaţi central, lungimea de
100 microni diametrul de 15-20 microni şi numeroase miofibrile alcătuite din
miofilamente. Fibrele miocardiace sunt limitate de o membrană plasmatică
lipoproteică ce vine în contact cu o membrană subţire (echivalentă cu sarcolema).
Ţesutul muscular striat de tip cardiac intră în structura miocardului ce
are proprietatea de a se contracta ritmic şi involuntar.

3.6. Ţesutul nervos

Ţesutul nervos este un ţesut cu morfologie specială specific sistemului
nervos şi analizatorilor. Este specializat pentru înregistrarea stimulilor externi şi
interni şi conducerea acestora pe distanţe lungi.
Elementele histologice componente ale ţesutului nervos sunt:
> celulele nervoase principale denumite neuroni;
> celulele secundare de susţinere şi nutriţie a celulelor nervoase principale
denumite nevroglii.
Neuronul (sau neurocitul) este o celulă nervoasă specială caracterizată prin
proprietatea citoplasmei de a produce, sub acţiunea stimulilor externi sau interni, o
formă particulară de energie denumită influx nervos care stimulează celulele altor
ţesuturi. Neuronul este alcătuit din:
corpul celular (sau pericarionul);
prelungirile celulare, dendritice şi axonice-neuritice sau fibre nervoase.
Dendritele sunt prelungirile scurte şi ramificate (dichotomic).
Axonul este o prelungire mai lungă şi subţire, neramificată şi cu colaterale
rare detaşate în unghi drept.
Neuronul, indiferent de formă şi/sau mărime, are un singur pericarion şi
una sau mai multe dendrite cu ramificaţii diferite.
Corpul neuronului are forme, aspecte şi dimensiuni variabile (formă-
globulară, ovoidă sau sferică) (aspect-fusiform, piriform, piramidal, stelat,
triunghiular sau poliedric) (dimensiuni variabile între 14 şi 135microni).

- 68 -
 Pericarionul are o membrană celulară denumită neurolemă ce protejează,
la exterior, citoplasma denumită neuroplasmă. Aceasta conţine organite comune
(complexe Golgi, mitocondrii, ribozomi, lizozomi, peroxizomi, reticul
endoplasmatic rugos) şi organite specifice (neurofibrile şi corpusculi Nissl) şi un
nucleu veziculos (cu aspect nucleolat) sărac în heterocromatină (şi-a pierdut
capacitatea de multiplicare) dar este bogat în eucromatină nucleară.
Neuroplasma este un coloid fosfo-proteic în stare de gel vâscos şi incolor,
bogat în granulaţii denumite corpi tigroizi (sau corpusculi Nissl), neurofibrile,
complexe Golgi, centru celular, pigmenţi etc.
Corpusculii Nissl reprezintă granulaţiile cromatofile asemănătoare unor
blocuri poliedrice cu aspect fusiform şi/sau de bastonaş. Denumirea provine de la
faptul că, în unii neuroni (de ex. celulele multipolare din măduva rahidiană),
blocurile cromatofile sunt plasate unele lângă altele şi dau pericarionului un aspect
de „încărcare” granulaţiile sunt cu atât mai numeroase cu cât celula este mai mare.
Neurofibrilele sunt dispuse în spaţiile dintre corpusculii Nissl, sunt foarte
fine şi dispuse într-o reţea mai strânsă în jurul nucleului şi mai largă în restul
corpului celular. Sunt formate din neurofilamente şi microtubuli.
Nucleul este dispus central sau excentric, are dimensiuni mari, formă
sferică, aspect veziculos şi este bogat în granule fine şi dispersate de eucromatină.
Nucleolii sunt mai mari şi foarte discreţi în nucleoplasmă.
Neurilema are structura generală a oricărei membrane celulare, cu desebirea
că, este dublată de foiţa externă a celulei gliale satelite.
Prelungirile neuronale se termină, fie în interiorul sistemului nervos
central, fie sub forma nervilor periferici. La nivelul sistemului nervos central,
neuronii intră în legătură unii cu ceilalţi prin prelungirile neuronale de la nivelul
sinapselor (gr. „synapsis”-a îmbrăţişa) (sinapsele reprezintă locul unde prelungirile
eferente ale unui neuron se ating cu dendritele sau corpul celular al neuronului
vecin sau, membrana unui neuron se află în raport de contiguitate cu membrana
unui neuron vecin).
Fibrele nervoase sunt reprezentate de axonii şi dendritele neuronilor.
Acestea sunt de două tipuri: centrale (dispuse în sistemul nervos central) şi
periferice (dispuse în sistemului nervos periferic).
Fibra nervoasă axonică are trei constituienţi principali: axoplasmă, axolemă
şi teci (sau învelitori externe).
Tipuri de neuroni. De la pericarion pleacă, în diferite moduri şi direcţii,
prelungirile neuronale. În funcţie de numărul şi modalitatea de emergenţă a
prelungirilor neuronale, se disting tipurile de neuroni:
> amacrini-sunt neuronii lipsiţi de pericarion, ei având doar dendrite (intră în
structura retinei);
> pseudo-unipolari-au aspect piriform sau sferic, talie mare (30-80 microni)
nucleu veziculos plasat central (sărac în cromatină nucleară); din corpul
celular pleacă, aparent, o singură prelungire neuronală groasă care, după o
traiectorie scurtă, se divide în „T”: o ramură reprezintă dendrita, iar cealaltă-
axonul (se întâlneşte în structura ganglionilor spinali şi în rădăcina senzitivă a
nervilor cranieni);
bipolari-au aspect fusiform, ovoid sau globulos şi au talie mică; dendritele se
detaşează dintr-o extremitate a corpului celular; axonul emerge din polul opus
(se întâlnesc în structura stratului mijlociu al retinei, al ganglionilor:
vestibular-Scarpa şi acustic-Corti);
multipolari-au formă piramidală, stelată sau fusiformă; dendritele pleacă din
unghiurile piramidei şi/sau a poliedrului, iar axonul de pe o latură sau de la
baza celulei. Când pericarionul are formă stelată, dendritele pleacă din diferite
puncte ale suprafeţei celulei, se ramifică dichotomic şi prezintă, la suprafaţa
celulei, nodozităţi sau asperităţi în formă de spini;
multipolari piramidali Betz din scoarţa cerebrală-sunt neuroni de talie mare, formă
piramidală, au un singur axon ce se desprinde din mijlocul bazei piramidei la
nivelul unui con de emergenţă axonică şi mai multe prelungiri dendritice

- 69 -
 desprinse din unghiurile şi de pe laturile piramidei. Corpii Nissl apar în
neuroplasmă (ce excepţia zonei conului de emergenţă axonică) ca mici blocuri,
poliedrice. Printre corpii tigroizi se dispun neurofibrile sub formă de reţea mai
densă în jurul nucleului. Nucleul este mare, veziculos şi colorat în galben .
neuronii multipolari piriformi Purkinje din scoarţa cerebeloasă-sunt neuroni
de talie mare (40-60 Ăj,m) şi aspect piriform (de pară). Baza celulei este
orientată spre stratul profund granular al scoarţei cerebelare, iar extremitatea
subţiată-spre stratul molecular al scoarţei cerebelare. Nucleul mononucleolat,
are aspect veziculos, este plasat central (este sărac în heterocromatină, dar
bogat în eurocromatină-metabolic activă). Dendritele sunt reduse numeric la
2-3, se desprind din extremitatea subţiată a pericarionului, sunt groase şi
ramificate. Axonul se desprinde de la nivelul conului de emergenţă axonică de la
baza pericarionului. Corpii tigroizi au aspect de blocuri poliedrice mici .
multipolari stelaţi (sau neuronii motori) sunt localizaţi în coarnele ventrale
ale măduvei rahidiene, au de talie mare (60-140 microni), numeroase prelungiri
dendritice care se detaşează, din unghiurile pericarionului. În neuroplasmă sunt
vizibile neurofibrilele şi corpusculii Nissl).
Nevrogliile reprezintă elementele trofice, de susţinere şi izolare a ţesutului
nervos ce separă elementele nervoase de vasele sanguine şi ţesutul conjunctiv.
Nevroglia din sistemul nervos central are aspect polimorf, este alcătuită dintr-
un corp celular şi numeroase prelungiri gliale. Citoplasma este granulară (granulele
sunt denumite gliosomi) şi conţine gliofibrile, complexe Golgi, incluzii etc. Nucleul
este variat ca formă (sferic, elipsoidal sau lobulat) şi bogat în cromatină nucleară.
Macroglia este formată din nevroglia propriu-zisă care este de diferite
tipuri:
ependimară-se dispune la nivelul canalului ependimar, are formă prismatică sau
piramidală, formează un epiteliu simplu discontinuu cu celule unite prin
desmozomi;
plasmatică-este denumită „astrocit protoplasmatic” (sau „celulă în păianjen”),
apare frecvent în substanţa cenuşie a centrilor nervoşi şi are o citoplasmă
granulară, nucleu rotund şi numeroase prelungiri gliale;
fibroasă-este denumită „ astrocit fibros „, apare frecvent în substanţa albă a
centrilor nervoşi, are un corp celular mic şi citoplasmă încărcată cu gliofibrile
ce pătrund în prelungirile care iradiază din corpul celular.
Oligodendroglia are corpul rotund, nucleul veziculos, câteva prelungiri
gliale noduroase şi puţin ramificate şi apar în substanţa nervoasă-albă şi cenuşie.
Microglia (mezoglia sau celula lui Del Rio Hortega) apare în tot sistemul
nervos şi este mai mică decât restul nevrogliilor; corpul celular este polimorf
(ovoid, sferic, fusiform sau triunghiular). Nucleul este mic şi intens colorat.
Celulele prezintă două prelungiri lungi şi ramificate şi manifestă proprietatea de
fagocitoză a celulelor nervoase degenerate.
Nevroglia periferică este reprezentată de celula satelită a neuronilor din
ganglionii nervoşi rahidieni şi simpatici şi de celula Schwmann (dispusă în afara
tecii de mielină Schwann, între două strangulaţii Renvier).
Nevrogliile au un rol important în sistemul nervos: susţinerea şi nutriţia
celulelor nervoase principale (prin picioruşele perivasculare ale macrogliilor),
izolare, apărare şi fagocitare.

TEST DE EVALUARE HISTOLOGIE GENERALĂ

1)Epiteliul stratificat cornos îşi are originea în –ectoderm
-mezoderm
-endoderm
2)Epiteliul simplu cubic se găseşte –la suprafaţa ovarului
-la interiorul vaselor sangvine
-în structura tiroidei
- 70 -
3)Epiteliul prismatic simplu din intestinul subţire are rol –de absorbţie
-de filtrare
-de căptuşire şi protecţie
4)Epiteliul urinar este un epiteliu –simplu
-stratificat
5)Epiteliile senzoriale se găsesc dispuse –în stomac
-în organele de simţ
-în rinichi
6)Celula mezenchimală este –mononucleată şi cu prelungiri
-binucleată şi fără prelunigiri
7)Substanţa fundamentală conţine –proteine
-apă
-hormoni
-leucocite
8)Ţesutul aponevrotic şi tendinos sunt ţesuturi conjunctive –orientate
-semiorientate
9)Tenocitele sunt celule din –ţesutul osos
-ţesutul cartilaginos
-ţesutul tendinos
10)În ţesutul osos compact, există celulele –osteocite
-osteoblaste
-osteoplaste
-osteoclaste
11)Ţesutul sanguin are următoarele funcţii –transportă substanţe nutritive şi gaze
(O2;CO2) –imunocompetenţă
-căptuşire şi protecţie
-homeostazie termică
12)Plasma sanguină conţine –apă
-proteine
-substanţe minerale
-leucocite
13)Dimensiunile hematiilor din sângele mamiferelor sunt de -4-10µ
-2-3µ
-15-30µ
14)Funcţiile hematiilor sunt –imunocompetenţa
-de a imprima culoarea roşie sângelui
-de transport a gazelor (O2;CO2)
15)Eozinofilele prezintă în citoplasma lor –granule izodiametrice multiple
-nu prezintă granule
-granule diferite ca mărime
16)Monocitele au dimensiuni de -2-3µ
-15-25µ
-5-7µ
17)Miocardul conţine ţesut muscular –striat
-neted
-cardiac
18)Funcţiile ţesutului muscular sunt –contractibilitatea
-de upport şi susţinere
-glandulare
19)Ţesutul nervos are ca principale caracteristici –contractibilitatea
-excitabilitatea
-conductibilitatea
-de căptuşire şi protecţie
20)Un neuron este format din –pericarion
-dendrite
-axoni
-taxon

- 71 -
 Fig. 13.

Fig. 14.

- 72 -
 Fig. 15

- 73 -
 Fig. 16 şi 17

- 74 -
 Capitolul 4

EMBRIOLOGIE GENERALĂ

4.1. Definiţii şi generalităţi,fazele dezvoltării ontogenetice

Dezvoltarea embrionară începe cu fecundaţia ovulului şi continuă cu
segmentarea zigotului, gastrulaţia şi formarea foiţelor embrionare şi a
organelor şi ieşirea din ou,fătarea sau naşterea.
Segmentarea zigotului constă în diviziuni celulare succesive şi rapide.
Modul în care are loc segmentarea depinde de cantitatea de vitelus pe care o
conţine ovulul. Segmentarea poate cuprinde întregul ovul (segmentare totală în
cazul mamiferelor şi a omului) sau numai porţiuni ale acestuia (segmentare
parţială în cazul reptilelor, păsărilor şi insectelor). Segmentarea se încheie
odată cu formarea blastulei.
Gastrulaţia şi formarea foiţelor embrionare. În gastrulaţie, din vezicula
embrionară unistratificată se formează gastrula. Ca rezultat al gastrulaţiei
apar ectodermul, (respectiv foiţa embrionară externă), mezodermul-la grupele
de animale superioare (foiţa embrionară mijlocie) şi endodermul( foiţa
embrionară internă). Din cele trei foiţe embrionare se dezvoltă organele.
Apariţia tubului neural şi a organelor. Tubul neural ia naştere din
ectoderm. Tubul neural reprezintă sediul sistemului nervos de mai târziu şi este
conservat în interiorul embrionului. Foiţele embrionare constituie punctele de
plecare în formarea organelor.
Ontogeneza este procesul de dezvoltare individuală a unui organism
începând din stadiul de ovul fecundat până la maturitate, parcurgându-se mai
multe etape:
fecundaţia;
segmentarea;
gastrularea;
organogeneza;
creşterea şi dezvoltarea intrauterină
parturiţia
creşterea şi dezvoltarea extrauterină(sau în afara oului).
La mamifere, unele faze ale ontogenezei (fecundaţia, segmentarea,
gastrularea, histogeneza şi organogeneza) se desfăşoară în organismul matern
şi reprezintă dezvoltarea intrauterină. Dezvoltarea continuă şi în afara
organismului matern după actul parturiţiei cu perioada post-natală.
Dezvoltarea intrauterină se desfăşoară în 3 etape:
embriogeneză (de la fecundarea ovulului şi până la apariţia celor trei foiţe
embrionare: ectoderm, mezoderm şi endoderm şi a anexelor embrionare);
histogeneză şi organogeneză (formarea ţesuturilor şi a organelor);
fetală (continuă dezvoltarea organelor până lafătare).

4.2. Gametogeneza cuprinde ansamblul transformărilor prin care

trec celulele germinale iniţiale denumite gonocite primordiale până ating
stadiul de celule sexuale mature ..
- 75 -
 Procesul de gametogeneză cuprinde:spermatogeneza şi ovogeneza şi se
desfăşoară în 3 faze:germinativă (de multiplicare);creştere (de
dezvoltare)şi de maturare.

Fig. 18

4.2.1. Spermatogeneza
Spermatogeneza cuprinde totalitatea transformărilor prin care trec
spermatogoniile (gonocitele primordiale masculine) până devin celule sexuale
mature (spermatozoizi). Procesul se desfăşoară la nivelul epiteliului germinativ
din tubii seminiferi de la nivelul testiculului.
Perioada germinativă (sau de multiplicare) este parcursă în timpul
prepubertăţii când gonocitele primordiale se divid mitotic şi produc 2 categorii de
celule: mici-identice cu gonocitele primordiale şi altele mari-denumite spermatogonii
„prăfoase " de tipul A care ulterior se vor divide mitotic (în mod repetat) generând
spermatogoniile „crustoase" de tipulB, care vor continua linia seminală.
Perioada de creştere debutează odată cu pubertatea şi constă în creşterea
şi dublarea volumului spermatogoniilor şi transformarea acestora în spermatocite
de ordinul I.
Perioada de maturare se caracterizează prin faptul că, spermatocitele de
ordinul I se divid reducţional şi produc 2 spermatocite de ordinul II cu set
haploid (n) de cromozomi. Acestea se divid mitotic imediat şi rezultă în final 4
spermatide. Spermatidele parcurg procesul de metamorfoză celulară denumit
spermiogeneză în care fiecare spermatidă se transformă într-un spermatozoid
Morfologia spermatozoidului. Spermatozoidul a fost pus în evidenţă pentru
prima dată în 1667 de Ham din Leyda (la om) şi în 1679 de Antony Von

- 76 -
 Leeuwenhöek (la animale). Spermatozoidul se dezvoltă din spermatocitul de
ordinul II şi spermatide. Fiecare spermatozoid este alcătuit din 3 porţiuni
principale: cap, piesă de conjugare(gât) şi flagel (sau coadă).Coada(flagelul)
este formată din trei porţiuni sau piese numite; piesa intermediară, piesa
principală şi piesa terminală. capul spermatozoidului are o lungime de circa
10 microni, formă variabilă cu specia şi conţine acrozomul-cu rol esenţial în
procesul fecundaţiei pentru că perforează membrana externă groasă denumită
zona pellucidă (din jurul membranei viteline a ovulului). Acesta eliberează o
enzimă denumită hialuronidază ce are rolul de a depolimeriza acidul
hialuronic („cementul" ce uneşte celulele coroanei radiata) şi de a favoriza
pătrunderea spermatozoidului printre celulele foliculare şi fecundarea
ovulului. După maturare, forma capului spermatozoidului este variabilă cu
specia: sferică (om), seceră sau cârlig (şoarece şi şobolan), ovalară (berbec,
armăsar, vier, ţap, cotoi şi câine) sau spiralată (cocoş);

perforator
dispozitiv fibrilar inelar
plasmalema
acrozom
microtubuli
coloane segmentare mitocondrii
spa]iul
subacrozomic
membrana Piesa intermediar\
acrozomic\ intern\ centriolul proximal
membrana piesa bazal\
acrozomic\ extern\

piesa terminal\

tubuli
Piesa principal\
dispozitiv fibrilar
inel (anulus)

Fig. 19. Structura spermatozoidului

(după Liebich, H.G., 1999)

piesa de conjugare este scurtă de circa 1 micron, se dispune în partea

posterioară a capului spermatozoidului, leagă capul de coadă, este foarte
fragilă, se detaşează cu uşurinţă de coadă şi este acoperită la exterior de o
membrană citoplasmatică foarte delicată;
*t* coada spermatozoidului (sau flagelul) este lungă, are aspect filamentos şi
include o fibrilă centrală şi o teacă protoplasmatică. Este alcătuită din 3 piese:
intermediară, principală şi terminală:
piesa intermediară are o lungime de circa 10 microni, se dispune între
jumătatea anterioară şi posterioară a centriolului distal. În plan central
conţine un filament axial alcătuit din microtubuli, 2 fibrile centrale peste
care se dispun concentric 9 fibrile periferice duble (2+9+9). Un filament
spiral ce conţine circa 25 spirale şi este format din granule mitocondriale
dispuse în jurul filamentului axial peste care, la exterior, se dispune o
capsulă externă foarte subţire denumită teacă protoplasmatică;
piesa principală este componenta cea mai lungă (de circa 50 microni) a cozii,
este alcătuită din filamentul axial înconjurat la exterior de 2 membrane
(internă şi externă) fine între care se interpune un strat de citoplasmă şi un
triplu filament spiral (permite mişcarea de înaintare a spermatozoidului);
piesa terminală este componenta scurtă şi lipsită de învelişul spiral al cozii,
este alcătuită dintr-un filament axial (ce se reduce progresiv) acoperit, la
exterior, de o membrană externă, superficială.

- 77 -
 4.2.2 Ovogeneza
Ovogeneza cuprinde complexul de transformări prin care trece ovogonia
din stadiul de celulă germinală iniţială până devine ovul matur (sau ovocit) apt
pentru fecundare. Procesul de ovogeneză se desfăşoară în zona corticală a
ovarului în interiorul unei formaţiuni histologice denumită folicul ovarian. Se
parcurg 3 faze:
♦ germinativă (de înmulţire)-se desfăşoară în timpul vieţii embrionare pornind
de la ovogoniile din ovarul embrionar. În perioada de dezvoltare embrio-fetală
se formează, în ovar, rezerva de celule sexuale femele pentru toată viaţa (circa
60.000-100.000 ovocite de ordinul I) care însă rămân în stare latent-biologică
fiind blocate în profaza diviziunii meiotice (reducţionale) până la pubertate;
♦ de creştere-debutează imediat după naştere şi durează ani de zile (de ex.: la
hominidae 20-30 ani) şi reprezintă perioada în care se produce şi se
acumulează vitelusul prin procesul de vitelogeneză Vitelusul este format din
substanţele nutritive (glicogen, lipide, fosfolipide etc) produse în ficat,
vehiculate de sânge şi pinocitate (în ovocite) cu microvilozităţile de la
suprafaţa membranei ovocitelor primare;
♦ de maturare a ovocitului-începe la pubertatea animalului şi se parcurg 2
diviziuni de maturare:
meiotică (sau reducţională)-din ovocitul de ordinul I (sau primar) se obţin
2 celule inegale: una de talie mare haploidă (cu n cromozomi), denumită
ovocit de ordinul II şi cealaltă de talie mică denumită primul globul
polar care se va divide;
mitotică (sau ecuaţională),din ovocitul de ordinul II se formează un ovul
matur şi încă un globul polar. În finalul perioadei de maturare se formează
un ovul matur şi trei globuli polari.

Fig. 20

4.3. Fecundaţia
Fecundaţia este un proces biologic complex cu o durată totală de 12-16 h
la animalele domestice, ce constă dintr-o succesiune de fenomene interdependente
în care cei 2 gameţi de sex opus (spermatozoidul şi ovulul) se contopesc, se
asimilează reciproc şi generează celula-ou (sau zigotul).

- 78 -
 Fig. 21. Fazele procesului de fecundaţie
a-penetrarea zonei pellucida; b-ataşarea; c-intrarea în spaţiul perivitelin;
d-dispariţia granulelor corticale; e-rotaţia fusului; f-eliminarea globulului polar
secundar şi formarea pronucleilor; g-cariogamia; h-singamia

Fecundaţia se realizează în 3 faze succesive:

♦> apropiere-are loc datorită atracţiei reciproce dintre cei 2 gameţi care se
manifestă în treimea superioară a oviductului.
*t* penetraţie-constă în pătrunderea unor spermatozoizi printre celulele coroanei
radiata de la periferia membranei pellucida. În urma contactului dintre
acrozom şi membrana pellucida, se rupe membrana acrozomului şi se
eliberează acrozina (sau hialuronidaza), o enzimă ce depolimerizează acidul
hialuronic şi favorizează pătrunderea spermatozoidului printre celule. După ce
primii spermatozoizi au pătruns în zona pellucida, ovulul reacţionează astfel
încât granulele corticalei din ovocit îşi „varsă” conţinutul în spaţiul
perivitelin, zona pellucida devine rezistentă faţă de acrozina altor
spermatozoizi şi se realizează fecundaţia monospermică;
> amfimixie-constă în reproducerea sexuată adevărată, fuzionarea gametului
mascul cu gametul femel şi formarea celulei-ou (sau a zigotului).

4.4. Dezvoltarea embrionară la mamifere şi păsări

4.4.1. Segmentarea la mamifere
În momentul fecundaţiei au loc o serie de fenomene fizico-chimice atât în
ovul cât şi în spermatozoid care au drept consecinţă restructurarea completă a
aspectului general. În noua celulă au loc procese metabolice intense care
determină diviziuni de segmentaţie-complexe şi succesive-ale zigotului în celule
din ce în ce mai mici şi mai numeroase, egale şi dispuse diferit.
Segmentarea reprezintă ansamblul diviziunilor pe care le parcurge celula-
ou în urma cărora se realizează „edificiipluricelulare” simple denumite
morulă şi blastulă.
Procesul se declanşează la un interval variabil de timp de la fecundare, iar
la sfârşit, embrionul este schiţat, sunt constituite primele 2 foiţe embrionare.

- 79 -
 Procesul de segmentare se desfăşoară în timp ce zigotul se deplasează
prin oviduct spre uter şi parcurge stadiile de dezvoltare de morulă şi blastulă.

Fig. 22

*t* Faza de morulă începe la câteva ore de la fecundaţie, timp în care zigotul
parcurge câteva diviziuni succesive şi inegale:
> Prima-este verticală şi longitudinală, se obţin 2 celule denumite blastomere
ce au volumul total ce nu depăşeşte volumul zigotului;
> a doua-este orizontală şi perpendiculară pe planul primei diviziuni, în final
obţinându-se 4 celule inegale denumite blastomere;
> a treia-este transversală astfel încât planul de diviziune este paralel şi
supraecuatorial, rezultând în final 8 blastomere inegale, din care 4 mici
denumite micromere orientate spre polul animal (sau superior) şi 4 mari
denumite macromere orientate spre polul vegetativ (sau inferior).
Prin diviziuni ulterioare, numărul blastomerelor creşte în proporţie
geometrică (16, 32, 64, 128) atât pentru macromere cât şi pentru micromere.
Celulele rezultate în urma acestor diviziuni delimitează o formaţiune sferică
„plină" de celule şi aspect muriform denumită morulă. Morula are un volum mai
mare decât celula-ou din care s-a format, celulele sunt nedeterminate şi indiferent
de poziţia lor, dacă sunt detaşate, pot să evolueze până la sfârşitul dezvoltării
embrionare, regenerând organismul.
Faza de blastulă (sau blastocist) se instalează când blastomerele din
interiorul morulei încep să „secrete" lichidul blastocelic care împinge celulele

- 80 -
spre periferie unde se dispun sub forma unui singur strat de celule şi delimitează o
cavitate blastocelică. Micromerele conţin o cantitate redusă de vitelus nutritiv
şi se dispun spre polul animal (superior). Macromerele sunt mai bogate în vitelus
nutritiv şi alcătuiesc peretele polului vegetativ (inferior). Această fază este
denumită „preludiul diferenţierii" pentru că blastomerele ocupă anumite poziţii
prin segmenări repetate şi, din fiecare celulă sau grup de celule, încep să se
diferenţieze foiţele embrionare.
Faza de blastulă cuprinde 3 stadii de dezvoltare:
monodermic (sau blastocistul) este reprezentat de 128 de celule embrionare
(blastomere) care alcătuiesc trofoblastul (sau ectoblastul trofoblastic) ce are
2 zone: polul animal unde se află un „buton embrionar" (sau
embrioblastul) cu o formă discoidală şi blastomerele lipite de faţa internă a
trofoblastului şi cavitatea vitelină (sau lecitocelică) dispusă între trofoblast
şi butonul embrionar.
didermic primitiv conţine: butonul embrionar cu blastomerele dispuse pe
2 rânduri: trofoblastul şi ectoblastul (sau blastomerele din discul lăţit).
tridermic primitiv conţine butonul embrionar cu blastomerele dispuse pe
3 rânduri: trofoblastul (la exterior), ectoblastul în contact direct cu
trofoblastul şi endoblastul-stratul profund alcătuit din celule aplatizate ale
butonului embrionar.
*t* Faza de gastrulă se caracterizează prin formarea foiţelor embrionare ca
urmare a unor intense procese de proliferare, creştere volumetrică şi
intense mişcări celulare.
Micromerele se divid mai rapid şi alunecă spre suprafaţa blastulei prin
epibolie realizând foiţa externă denumită ectoblast (sau ectoderm).
Macromerele se divid mai lent, se invaginează prin embolie şi realizează
o foiţă internă denumită endoblast (sau endoderm).
Cavitatea de migrare nou formată se numeşte archenteron (intestin
primitiv sau cavitate gastrulară) şi comunică cu exteriorul printr-un por denumit
blastopor (gastropor, enteropor sau gură primitivă) ce delimitează extremitatea
caudală a corpului viitorului animal, astfel că, spre finalul fazei, are loc alungirea
axială a gastrulei în sensul axial antero-posterior.
Foiţa externă (sau ectoblastul) suferă „o înfundare" datorită multiplicării
celulelor componente pe linia mediană denumită invaginaţie neurală (sau şanţ
neural) care se închide în timp şi formează tubul neural. Din acesta, prin
diferenţierea ulterioară se va forma sistemul nervos. După formarea tubului
neural, ectodermul se va numi epiblast (sau ectoderm definitiv).
Foiţa internă (sau endoblastul) este alcătuită din celulele embrionare care
se multiplică, se deplasează şi suferă o triplă invaginare: una mediană din care se
formează un cordon plin denumit notocord şi două laterale dispuse între ectoblast
şi endoblast din care se va forma cea de-a 3-a foiţă denumită mezoblast. După
formarea notocordului şi a mezoblastului, endoblastul se va numi hipoblast.
Notocordul are rol de coloană vertebrală pentru un interval limitat de timp
după care dispare şi începe procesul de formare a vertebrelor datorită procesului
de multiplicare a celulelor.
Mezoblastul se diferenţiază în grupe de celule din ce în ce mai evidente în
zona dorsală (sau metamerizată) denumite somite (sau saci mezodermici-stâng şi
drept) care pe măsură ce se vor dezvolta, vor pătrunde printre cele 2 foiţe embrionare.
Din punct de vedere structural, sacul mezodermic (sau somita) este
alcătuit din 2 foiţe: externă denumită somatopleură (alipită de ectoderm) şi
internă denumită splanchnopleură (alipită de endoderm). Iniţial, cei 2 saci
mezodermici comunică cu intestinul; ulterior se vor separa şi vor delimita
cavitatea celomică. În timp, pereţii sacilor celomici se resorb, fuzionează şi vor
forma un singur sac celomic denumit cavitate generală secundară a corpului.

- 81 -
Aceasta reprezintă momentul în care embrionul se găseşte în stadiul tridermic
fiind alcătuit din 3 foiţe primordiale (ectoderm, mezoderm şi endoderm).
Din ectoblast (sau ectoderm) se formează: sistemul nervos central,
medulosuprarenala, ganglionii simpatici, hipofiza, epifiza, epiderma, părul,
fanerele, glanda sebacee şi sudoripară, glandele salivare, glanda mamară,
epiteliul bucal şi anal, smalţul dentar, epiteliul senzorial (organele de simţ).
Din endoblast (sau endoderm) iau naştere: tubul digestiv, ficatul şi
pancreasul, aparatul respirator, tiroida, paratirodele, timusul şi vezica urinară.
Din mezoblast (sau mezoderm) se formează dermul şi hipodermul,
ţesuturile conjunctive propriu-zise şi metaplaziate (ţesutul osos şi ţesutul
cartilaginos), ţesuturile musculare, aparatul cardio-vascular, organele
hematopoetice (măduva osoasă hematogenă, limfonodulii, splina, plăcile Peyer)
şi seroasele (peritoneul, pleura, pericardul şi mezenterul).

4.4.2. Anexele embrio-fetale

Din cele trei foiţe embrionare se formează ţesuturile şi organele viitorului
individ precum şi anexele fetale, vezicula ombilicală şi cordonul ombilical.
La mamifere, invelitorile fetale sunt trei: corionul, alantoida şi amniosul.
Corionul este învelitoarea uterină a foetusului care apare încă din timpul
fazei de blastulă sub formă de trofoblast (sau procorion). Această formaţiune este
de natură ectodermică şi prezintă pe faţa externă ramificaţii denumite vilozităţi
primare cu ajutorul cărora sunt absorbite substanţele nutritive din laptele uterin.
După nidaţie, procorionul se transformă în corion şi vilozităţile primare în
vilozităţi secundare. Vilozităţile coriale de pe faţa externă a corionului pătrund în
criptele situate pe faţa mucoasei uterine, stabilindu-se astfel legătura dintre mamă
şi făt. Corionul are rolul de a asigura schimburile nutritive dintre mamă şi făt în
timpul vieţii intrauterine.
Alantoida este a doua învelitoare fetală. Se formează din endoderm prin
proliferarea şi evaginarea porţiunii terminale a intestinului primitiv. Endodermul
evaginat antrenează la faţa lui externă ţesutul mezodermic din care vor lua naştere
vasele sanguine alantoidiene. Punga alantoidiană este complet dezvoltată şi este
formată din trei porţiuni:
> intra-embrionară (va deveni vezica urinară a fătului);
> mijlocie (canalul urac); extra-embrionară (reprezintă sacul alantoidian
propriu-zis plin cu lichid alantoidian). Lichidul alantoidian este limpede, de
nuanţă gălbuie şi, pe măsură ce gestaţia avansează, se modifică cantitativ şi
calitativ. Are rolul de a lubrefia tractusul genital pentru a favoriza expulzarea
fătului. Alantoida are rolul de a conduce vasele sanguine către corion asigurând
nutriţia şi respiraţia fătului şi protecţia faţă de acţiunile mecanice şi, la fătare,
ajută la dilatarea gâtului uterin.
Amniosul este învelitoarea fetală internă ce provine din ectoblast şi
delimitează o cavitate amniotică. Aceasta este plină cu lichid amniotic în care se
dezvoltă fătul şi îl protejează de acţiunea factorilor mecanici. Amniosul contribuie
la deschiderea gâtului uterin în timpul fătării. Lichidul amniotic lubrefiază
tractusul genital.
Vezicula ombilicală este de natură endodermică, ia naştere în zona extra-
embrionară (prin gâtuirea cavităţii lecitocelice) şi comunică cu intestinul primitiv
prin canalul vitelin.
După dezvoltarea alantoidei, locul circulaţiei omfalo-mezenterice este luat
de circulaţia placentară, astfel că are loc dezvoltarea veziculei ombilicale.
Cordonul ombilical este format din vasele ombilicale şi canalul urac-
unite prin ţesut conjunctiv lax cu aspect gelatinos denumit gelatină Warthon. La
exterior, aceste formaţiuni sunt acoperite de o foiţă din epiteliul amniosului şi a

- 82 -
alantoidei. Cordonul ombilical are rolul de a asigura transportul de la mamă la făt
şi eliminarea produşilor de excreţie în alantoidă (prin canalul urac).
Placenta este formaţiunea care rezultă din pătrunderea vilozităţilor coriale
în criptele mucoasei uterine asigurând schimburile de substanţă în dublul sens.
Vilozităţile coriale sunt formate dintr-un ax de ţesut conjunctiv lax acoperit de
ţesut specific denumit trofoblast.
În funcţie de repatizarea vilozităţilor coriale pe suprafaţa corionului,
există diferite tipuri de placentă:
> difuză la suine şi ecvine;
> multicotiledonată-la taurine, ovine şi caprine;
> zonară-la carnasiere;
> discoidală-la şoricioaică maimuţă şi femeie.
Din punct de vedere histologic, există diferite tipuri de placentă:
> epitelio-corială-cele două componente ale placentei (maternă şi fetală) îşi
păstrează integritatea; se întâlneşte la suine şi ecvine;
> sindesmo-corială-în zona cotiledoanelor, vilozităţile coriale distrug o parte
din endometru şi vin în contact cu elementele vasculo-conjunctive ale
corionului din endometru; se întâlneşte la taurine, ovine şi caprine;
> endotelio-corială-vilozităţile coriale distrug epiteliul uterin şi elementele
conjunctive din corionul mucoasei uterine pentru a veni în contact direct cu
vasele materne pe care le încorporează (până la distrugere) în mucoasa lor; se
întâlneşte la carnivore;
> hemocorială-vilozităţile coriale vin în contact direct cu masa sanguină
maternă; se întâlneşte la primate;
hemo-endotelio-corială-se întâlneşte la cobăiţă şi iepuroaică.

TEST DE EVALUARE

Răspundeţi corect la următoarele întrebări:

1.Ce este spermatogeneza ? Daţi câteva detalii.
2.Ce este ovogeneza ? Daţi câteva detalii.
3.Ce rol au anexele embrio-fetale ?
4.Ce rol are placenta ?
5.Selectaţi răspunsurile corecte la varianta-Fecundaţia este precedată de:
a. maturarea spermatozoizilor;
b. ovulaţie;
c. contopirea celor doi gameţi;
d. migrarea embrionului prin coarnele uterine spre uter.

Notă
Soluţionarea problemelor se face pe coli A4.
Pentru fiecare întrebare (cu răspuns corect) se acordă 2.00 puncte
Evaluarea rezolvării testului:
Scala de punctaj recomandată: 10.00 puncte
Punctaj total: 10.00 puncte
Punctajul optim preconizat: 8.00 puncte

- 83 -
 Capitolul 5

SISTEMUL NERVOS

Sistemul nervos este alcătuit din totalitatea structurilor de origine

ectodermică implicate în explorarea şi cunoaşterea mediului intern şi extern prin
prelucrarea, analiza şi integrarea informaţiilor pe baza cărora se elaborează
senzaţii sau comenzi pentru organele efectoare (muşchi, glande).
Sistemul nervos cuprinde sistemul nervos central şi sistemul nervos
periferic.
> Sistemul nervos central prelucrează informaţiile primite, elaborează un
răspuns adecvat care este transmis organelor efectoare.El este rprezentat de
către encefal şi de către măduva spinării.
> Sistemul nervos periferic este reprezentat de către sistemul nervos al vieţii
derelaţie şi de către sistemul nervos vegetativ.Sistemul nervos al vieţii de
relaţie cuprinde nervii cranieni şi nervii spinali(rahidieni),iar Sistemul nervos
vegetativ cuprinde cele două componente ale sale,respectiv ortosimpaticul şi
parasimpaticul.

5.1. Sistemul nervos central

5.1.1. Măduva spinării se dispune în canalul rahidian. Are aspectul unui
cordon lung, cilindroid pe toată lungimea sa, de culoare albă, uşor aplatizat dorso-
ventral ce se întinde de la gaura occipitală până la extremitatea cranială a sacrum-
ului. Are aproximativ 192 cm lungime, diametrul transversal de 15-20 mm,
diametrul vertical de 12 mm, o greutate medie de 270 g şi reprezintă circa 40 %
din greutatea encefalului la ecvine.
De pe laturile cordonului medular se desprind nervii spinali, într-un număr
egal cu numărul găurilor de conjugare intervertebrale.
În canalul rahidian, măduva urmăreşte inflexiunile coloanei vertebrale şi
prezintă 2 îngroşări (denumite intumescenţe) din care: una se dispune între
vertebra a V-a cervicală şi a II-a toracală denumită intumescenţă cervicală; cea
de-a 2-a se dispune la nivelul vertebrelor lombare IV-VI denumită intumescenţă
lombară. Aceste 2 intumescenţe corespund zonelor de desprindere a nervilor ce
formează plexurile nervoase toracale şi lombare.
Extremitatea cranială a măduvei se continuă cu bulbul rahidian.
Extremitatea caudală a măduvei se subţiază treptat şi formează un con medular
cu o lungime de circa 2-3 cm ce se prelungeşte cu un cordon nervos fin denumit
„fir terminal" (sau filum terminale) şi străbate vârful conului dural Acest „fir
terminal" de substanţă nervoasă este flancat paralel, pe ambele părţi, de nervii
sacrali ai cozii formând împreună „coada de cal".
Marginile laterale sunt rotunjite şi groase, fiind reprezentate de
cordoanele laterale ale măduvei.
Fiziologia măduvei spinării are ca substrat-structura anatomică. În
secţiune transversală prin măduva spinării se observă:
substanţă cenuşie-este dispusă la interior, în forma
literei „H"; substanţa albă-este dispusă la exterior.
> Substanţa cenuşie are o consistenţă redusă, este bogat vascularizată şi culoare
gri-brună (uneori nuanţă rozie). Are forma unui cordon dublu cu 2 creste
dorsale, înalte şi ascuţite şi 2 creste ventrale, mai groase. Pe secţiune
transversală, are forma literei „H" şi 2 porţiuni simetrice semilunare reunite
printr-o bandă transversală reprezentată de comisura cenuşie.
Prelungirile dorsale sunt denumite coarne dorsale, au funcţie senzitivă
(conţin neuroni senzitivi). Prelungirile ventrale sunt denumite coarne ventrale şi au

- 84 -
funcţie motorie (conţin neuroni motori). În anumite regiuni ale măduvei spinării, la
baza coarnelor ventrale se află câte un corn lateral redus, cu funcţie vegetativă.
Cornul dorsal este orientat oblic, dorso-lateral şi este mai subţire decât cel
ventral. În acest corn îşi au originea deutoneuronii senzitivi ce alcătuiesc
Aspectul general al măduvei spinării, de cordon cilindroid turtit dorso-
ventral, oferă pentru studiu: 2 feţe-dorsală şi ventrală şi 2 margini laterale.
Faţa dorsală este brăzdată de un şanţ median dorsal şi împărţită în 2
jumătăţi simetrice. La câţiva mm, lateral de acest şanţ, se află şanţul colateral
dorsal, prin care pătrund rădăcinile aparente dorsale senzitive ale nervilor
spinali. În regiunea cervicală, între cele 2 şanţuri există un şanţ intermediar care
delimitează, la exterior, fasciculul gracilis de fasciculul cuneiform.
Faţa ventrală prezintă şanţul median ventral cu aspectul unei fante mai
largi care se întinde până la comisura albă a măduvei. La câţiva mm distanţă, în
lateral se află câte un şanţ colateral ventral prin care pătrund rădăcinile
aparente ventrale motorii ale nervilor spinali.
Cornul ventral este mai scurt dar mai voluminos decât cel dorsal. Are o
poziţie ventro-laterală, un contur relativ neregulat şi este îndepărtat de conturul
periferic al măduvei spinării printr-un strat gros de substanţă albă În acest corn îşi
au originea neuronii motori multipolari destinaţi musculaturii somatice
(extensoare-m partea laterală şi flexoare-m partea medială) şi a centurilor
scapulară şi pelvină (în zona centrală).
Cornul lateral are formă triunghiulară, se dispune la baza cornului ventral
şi este evident în regiunea dorsală şi porţiunea posterioară a regiunii cervicale a
măduvei. Este alcătuit din grupări nervoase vegetative.
Comisura cenuşie leagă cele 2 jumătăţi de substanţă cenuşie şi este
străbătută, în planul central, de canalul ependimar. Se deschide cranial, în
extremitatea ventriculului IV şi caudal se termină, printr-o uşoară dilataţie, la nivelul
conului medular. Este căptuşită, la interior, de epiteliul ependimar. substanţa
gelatinoasă. La vârful coarnelor se găsesc neuronii sensibilităţii somatice. La baza
coarnelor se găsesc neuronii sensibilităţii viscerale (volumul coarnelor dorsale este
proporţional cu cantitatea de excitanţi ce provin din mediul extern).
Substanţa albă acoperă, ca o manta, substanţa cenuşie şi este împărţită în
3 cordoane:
> dorsal-este dispus între şanţul dorsal, cornul dorsal cenuşiu şi şanţul dorsal
lateral;
> ventral-este dispus între fisura mediană ventrală şi coarnele ventrale ale
substanţei cenuşii astfel încât cele 2 cordoane ventrale simetrice, sunt legate,
între ele, prin comisura albă;
> lateral-este situat lateral de substanţa cenuşie între cornul dorsal şi cel ventral.
Legătura măduvei spinării cu periferia (receptori-efectori) se realizează prin
nervii rahidieni micşti care corespund cu structura segmentară a măduvei
spinării şi a vertebrelor alăturate: 8 cervicale, 12 toracale, 5 lombare şi 5
sacrale.
Nervii rahidieni au o distribuţie segmentară (metamerică) şi asigură
legătura cu o anumită zonă: cutanată (dermatom), musculară (miotom) sau
viscerală. Fiecare nerv rahidian rezultă din unirea rădăcinilor medulare dorsale
(senzitive) şi medulare ventrale (motorii).
Rădăcinile dorsale şi ventrale ale măduvei spinării se unesc în interiorul
canalului vertebral şi formează nervii rahidieni micşti (30-31 perechi) cu
distribuţie segmentară (metamerică).

5.1.2. Encefalul
Encefalul este adăpostit în cavitatea craniană. Aspectul şi mărimea sunt,
în general, asemănătoare cavităţii în care este adăpostit. În seria animală şi la
speciile domestice, encefalul are greutatea şi dimensiunile variabile.

- 85 -
 Greutatea relativă a encefalului, raportată la greutate corporală vie este, în
general, mai mare la animalele mici. Encefalul este format din 5 porţiuni
principale (prezentate în sens caudo-oral,după cum urmează: miencefalul,
metencefalul, mezencefalul, diencefalul şi telencefalul.
Mielencefalul este format din:bulbul rahidian,pedunculii cerebeloşi
caudali şi vălul medular caudal.Metencefalul este format din puntea lui
Varolio,cerebelul şi pedunculii cerebeloşi mijlocii şi anteriori.
Mezencefalul este format din pedunculii cerebrali şi tuberculii
cvadrigemeni; Diencefalul este compus din: talamusuri, hipotalamus (hipofiza,
tuberculul cenuşiu, tuberculul mamilar şi chiasma optică); epitalamus (epifiza,
trigonul şi habenulele epifizei) şi metatalamus (corpul geniculat medial şi lateral).
Telencefalul cuprinde: rinencefalul (creierul olfactiv) şi emisferele cerebrale.
Bulbul rahidian
Este o formaţiune nervoasă cu aspect tronconic uşor aplatizată dorso-
ventral, oferind pentru studiu o bază, un vârf, 2 feţe şi 2 margini laterale.
Baza este orientată oral şi delimitată de puntea lui Varoli, prin şanţul
bulbo-pontin, dispus ventral.
Vârful se dispune caudal, se continuă cu măduva spinării,de la nivelul
găurii occipitalului. Faţa ventrală este mai largă la extremitatea orală, uşor
convexă în ambele sensuri şi străbătută de un şanţ median ventral. De o parte şi
de alta a fisurii se află 2 coloane de substanţă albă denumite piramide bulbare.
Lateral de baza piramidelor bulbare şi caudal de puntea lui Varoli, se află
corpul trapezoid, format dintr-o redusă bandeletă transversală care se
prelungeşte cu originea aparentă a perechilor VII şi VIII de nervi cranieni.
Pe laturile bulbului, de o parte şi de alta, se află originea aparentă a
perechilor IX, X şi XI de nervi cranieni. Între şanţ şi piramidele bulbare, caudal
de corpul trapezoid apare o eminenţă rotunjită şi puţin reliefată denumită
tuberculul facial. Faţa dorsală este acoperită de cerebel şi participă la formarea
trigonului bulbar al fosei romboide. Fisura mediană dorsală ajunge până
aproape de jumătatea bulbului unde cordoanele dorsale diverg şi canalul
ependimar se dilată, devenind superficial şi formează ventriculul al IV-lea.
Din punct de vedere histologic, bulbul rahidian este alcătuit din substanţă
albă şi substanţă cenuşie ce reprezintă, în mare parte, continuarea substanţei nervoase
din măduvă, la care se adaugă o serie de nuclei şi fascicule nervoase proprii.
Metencefalul este format din 3 componente diferenţiate din vezicula
metecencefalică: puntea lui Varoli, cerebelul şi pedunculii cerebeloşi.
Puntea lui Varoli (sau protuberanţa inelară) are aspectul unei benzi
transversale proeminente dispusă între bulbul rahidian şi pedunculii cerebrali de
care este separată prin şanţurile bulbo-pontine şi ponto-pedunculare. Extremităţile
punţii se îngustează şi se recurbează dorsal şi pătrund în cerebel sub forma
pedunculilor cerebeloşi mijlocii (sau braţele punţii). Faţa ventrală a punţii
prezintă, pe linia mediană, un şanţ bazilar (este amprenta arterei bazilare) şi, pe
părţile laterale, rădăcina aparentă a perechii a V-a de nervi cranieni. Faţa dorsală
a punţii este delimitată, în lateral, de pedunculii cerebeloşi mijlocii care
participă la delimitarea fosei romboide şi a trigonului pontin.
Puntea lui Varoli este alcătuită din substanţă nervoasă cenuşie (dispusă
sub formă de nuclei: masticator, lacrimo-nazal şi pentru nervii-abducens,
trigemen, facial, oculo-motor extern şi acustico-vestibular) şi albă (formată din
fibrele longitudinale ale fasciculelor ascendente şi descendente, transversale, de
asociaţie şi rădăcinile nervilor cranieni ce pornesc şi se termină la nivelul punţii).
Cerebelul (sau creierul mic) are aspect globulos, este uşor alungit
transversal şi plasat în derivaţie cu axul cerebro-spinal. Are o greutate medie de
circa 70 g şi ocupă compartimentul cerebelos al cutiei craniene. Conexiunile
cerebelului cu celelalte formaţiuni ale sistemului nervos central se realizează prin:
♦ pedunculii cerebeloşi posteriori (cu măduva spinării);

- 86 -
 ♦ pedunculii cerebeloşi mijlocii (cu protuberanţa);
♦ pedunculii cerebeloşi anteriori (cu emisferele cerebrale).
Anatomic, cerebelul este alcătuit din 2 emisfere cerebelare simetrice unite,
între ele, printr-o formaţiune intermediară, denumită „vermis".
Lobul medial (sau vermisul) are aspectul unui vierme inelat separat, prin 2
fisuri superfiale longitudinale, de lobii laterali. Este curbat dorso-ventral astfel încât,
cele 2 extremităţi sunt foarte apropiate una de cealaltă. Din punct de vedere
histologic, cerebelul este alcătuit din substanţă cenuşie (se dispune la exterior într-
un strat subţire şi continuu sub formă de scoarţă cerebeloasă dar, şi la interior, sub
formă de nuclei-fastigiali, dinţaţi şi globulos-înglobaţi în substanţa albă din vermis
şi emisferele cerebelare) şi substanţă albă (dispusă la interior sub formă de nuclei).
Scoarţa cerebeloasă este alcătuită din 3 straturi:
> molecular-la exterior;
> cu celule Purkinje-la mijloc;
> granular-la interior
Pedunculii cerebeloşi sunt reprezentaţi de 3 perechi de cordoane
nervoase alcătuite din substanţa albă ce leagă cerebelul de componentele
sistemului nervos central.
Mezencefalul reprezintă porţiunea cea mai îngustă a trunchiului cerebral
situată între diencefal şi metencefal. Este alcătuit din:
> pedunculii cerebrali şi tegumentul (sau calota) (în partea ventrală);
> tuberculii cvadrigemeni (în partea dorsală).
Pedunculii cerebrali sunt reprezentaţi de 2 mase de substanţă nervoasă
albă plasate în partea ventrală a mezencefalului orientate divergent de la punte
spre emisferele cerebrale. Între pedunculi se află un şanţ denumit fosă
interpedunculară ocupată de structurile hipotalamice.
Faţa ventrală este convexă în plan transversal şi marcată, în porţiunea
mijlocie, de originea aparantă a perechii a III-a de nervi cranieni, înaintea căreia
se observă o bandeletă pedunculară transversă care trece înapoia corpului
geniculat medial, ajungând la tuberculul cvadrigemen posterior.
Faţa dorsală este acoperită de calota mezencefalului şi tuberculii cvadrigemeni.
Tuberculii cvadrigemeni sunt 4 eminenţe voluminoase rotunjite de
culoare cenuşie, dispuse perechi pe partea dorsală a mezencefalului, de o parte şi
de alta a liniei mediane (2 cu dispunere cranială şi 2 cu dispunere caudală).
Tuberculii cvadrigemeni craniali (sau coliculii optici) sunt mai
dezvoltaţi, au formă sferică, culoare cenuşie, sunt acoperiţi parţial de emisferele
cerebrale şi sunt legaţi, de corpii geniculaţi laterali, prin braţul conjunctival
cranial. Tuberculii cvadrigemeni caudali (sau coliculii acustici) sunt mai reduşi
decât cei craniali, au culoare mai deschisă, se dispun înapoia precedenţilor, sunt
distanţaţi între ei dar legaţi printr-o comisură albă transversală. Din punct de
vedere histologic, tuberculii cvadrigemeni sunt alcătuiţi din straturi alternative
de substanţă nervoasă cenuşie şi albă.
La carnivore sunt mai dezvoltaţi coliculii caudali acustici, iar la restul
mamiferelor domestice, coliculii rostrali optici
La mamiferele inferioare, tuberculii cvadrigemeni reprezintă zona de
proiecţie optică. La mamiferele superioare, aceste formaţiuni constituie doar o
staţie de „releu" unde se face legătura dintre căile optice cu nucleii oculo-motori
şi viscero-motori.

Diencefalul (sau creierul intermediar) face legătura dintre mezencefal şi

emisferele cerebrale. Este alcătuit din structuri nervoase talamice grupate în jurul
ventriculului III (rostral de mezencefal), acoperit de emisferele cerebrale şi vizibil
parţial doar la baza encefalului unde, hipotalamusul este încadrat de pedunculii
cerebrali, chiasma optică şi tractusurile optice.

- 87 -
 Este alcătuit din talamus (sau straturile optice), hipotalamus, epitalamus
şi metatalamus (sau corpii geniculaţi).
♦ Talamusul (sau straturile optice) sunt 2 mase ovoide de substanţă cenuşie,
relativ voluminoase, dispuse de o parte şi de alta a ventriculului III, înaintea
tuberculilor cvadrigemeni, dorsal de porţiunea orală a pedunculilor cerebrali şi
înapoia corpului striat de care este despărţit prin şanţul terminal-cu care
formează corpii optostriaţi.
Histologic, talamusul este alcătuit din substanţă albă-la exterior şi
substanţă cenuşie-la interior, dispusă sub formă de nuclei.
Hipotalamusul este alcătuit din chiasma optică, tractusurile optice,
tuberculul cenuşiu, infundibulul (sau porţiunea proximală a neurohipofizei),
glanda hipofiză şi corpul mamilar.
Epitalamusul este formaţiunea nervoasă reprezentată de glanda epifiză
(sau corpul pineal), habenulele epifizei, nucleii habenulari, tuberculul
habenulei, comisura habenulară şi comisura caudală epitalamică.
Epifiza este o glandă endocrină de culoare roşie-maronie, formă ovoidă
sau fusiformă, lungime de circa 10-12 cm şi lăţime de 7 cm ce se dispune în şanţul
format de talamus şi lama patrugeminală. Este ataşată de plafonul ventriculului III
printr-o proeminenţă scurtă în care se prelungeşte cavitatea ventriculului.
Habenulele epifizei sunt 2 tractusuri mici detaşate, în sens cranial, din
lamela nervoasă circulară care fixează epifiza pe orificiul găurii comune
posterioare dintre straturile optice şi tuberculii cvadrigemeni caudali. Aceste
formaţiuni pleacă de la baza epifizei, se dirijează rostral pe fundul gutierei la
deschiderea anterioară şi se unesc cu pilierii craniali ai trigonului cerebral.
Metatalamusul este reprezentat de 2 proeminenţe nervoase situate pe
feţele laterale ale talamusului denumite corpi geniculaţi (lateral şi medial).
Fiecare emisferă cerebrală prezintă 3 feţe: ventrală, dorso-laterală şi
medială şi 2 extremităţi: rostrală şi caudală.
Faţa ventrală este denumită baza creierului, apare mai aplatizată şi
cuprinde un complex de reliefuri şi şanţuri ce aparţin rinencefalului; este
despărţită complet de congenera, în jumătatea rostrală, prin fisura
interemisferică. În jumătatea mijlocie, prezintă o adâncitură denumită fisură
cerebrală laterală (sau valea lui Sylvius) care începe dorsal de chiasma optică şi
se prelungeşte pe faţa laterală. Caudal de fisura sylviană, pe faţa ventrală a
encefalului, apare o eminenţă denumită lobul hipocampului (sau lobul piriform)
şi, în planul rostral se află spaţiul perforat rostral (sau trigonul olfactiv) care
prezintă, la suprafaţă, numeroase perforaţii.
Formaţiunile comisurale inter-emisferice interioare sunt: corpul calos,
trigonul cerebral, septul pelucid şi comisura anterioară (vizibile pe faţa
medială a emisferelor cerebrale în secţiune sagitală) şi corpul striat şi
hipocampul (vizibile în secţiune transversală şi orizontală).
Corpul calos este reprezentat de o lamă groasă de substanţă nervoasă albă
dispusă transversal în şanţul interemisferic. În secţiune sagitală se observă o
porţiune mijlocie denumită trunchiul corpului calos şi 2 extremităţi: caudală
(sau bureletul corpului calos ce se continuă, cranio-ventral, cu fornixul cerebral)
şi cranială (sau genunchiul corpului calos ce se continuă cu o zonă subţiată
denumită „ciocul" corpului calos).
Faţa dorsală a corpului calos formează, în plan median, fundul şanţului
interemisferic şi, pe laturi, de o parte şi de alta, 2 bandelete subţiri denumite
striuri longitudinale.
Cornul lui Ammon (sau hipocampul) aparţine porţiunii limbice a dispusă
pe podeaua porţiunii caudo-mediale a ventriculului lateral corespunzător. Se
dirijează caudo-lateral şi ventro-cranial ajungând până în porţiunea lobului
piriform. Cele 2 coarne Ammon simetrice sunt unite la bază.

- 88 -
 Corpul striat (sau nucleii bazali) este reprezentat de o masă de substanţă
nervoasă cenuşie străbătută de fascicule albe-dispuse la baza emisferelor
cerebrale, în continuarea straturilor optice şi a pedunculilor cerebrali. Zona
principală de aglomerare a fibrelor albe formează „capsula albă internă" ce
împarte substanţa cenuşie în 2 nuclei principali:
> caudat (sau interventricular)-proemină pe podeaua ventriculului lateral, are
un aspect piriform, faţa superioară este netedă şi convexă; extremitatea
rostrală este bombată, iar cea caudală este îngustă şi despărţită, de cornul lui
Ammon-prin şanţul ventricular şi de talamus-prin şanţul circumpeduncular;
> lentiform (sau extraventricular)-corespunde cu planul trigonului olfactiv, este
situat caudo- lateral de precedentul şi are forma unei lentile biconvexe.

5.1.3 Meningele
Sistemul nervos central este adăpostit în canalul rahidian (măduva spinării)
şi în cavitatea craniană (encefalul). Aceste structuri nervoase sunt învelite de trei
foiţe de protecţie numite meninge: duramater, arahnoida şi piamater.
Dura-mater (sau pachimeningele) este învelitoarea externă de culoare
albă, mai groasă decât celelalte două dar mai puţin vascularizată şi prezintă 2
porţiuni:
> craniană (sau cerebrală)-este aderentă la compactele osoase şi formează
endostul care emite expansiuni sau prelungiri ce separă emisferele cerebrale
(sau coasa creierului) şi/sau protejează cerebelul separându-l de emisferele
cerebrale sau cortul cerebelos.
> spinală (sau rahidiană)-are forma unei teci cilindice cu diametrul mai mare
decât al măduvei spinării şi realizează, cu canalul vertebral, spaţiul epidural,
plin cu ţesut adipos semifluid.
Arahnoida este o învelitoare subţire, de natură conjunctivo-vasculară ce
realizează cu foiţa dura-mater-spaţiul subdural (conţine o cantitate redusă de
lichid) şi cu foiţa pia-mater-spaţiul leptomeningic (sau subarahnoidian) plin cu
lichid cefalo-rahidian.
Pia-mater (sau leptomeningele) este o învelitoare conjunctivo-vasculară,
foarte subţire şi transparentă ce aderă intim la substanţa nervoasă şi urmăreşte
toate accidentele de relief.
Lichidul cefalo-rahidian are rol de protecţie a sistemul nervos. Este un
lichid limpede, uşor alcalin, secretat în interiorul cavităţilor cerebrale de plexurile
coroidiene.

5.2. Sistemul nervos periferic

Sistemul nervos periferic este alcătuit din numeroase fibre nervoase
(grupate în fascicule) denumite nervi, căi nervoase periferice care, prin fibrele
eferente motorii, fac legătura între centrii nervoşi şi organele efectoare şi fibrele
aferente senzitive ce fac legătura între receptori şi sistemul nervos central. Pe
traiectul fibrelor nervoase se întâlnesc ganglionii nervoşi; din asocierea cărora
se formează plexurile nervoase prin intermediul cărora se realizează acţiuni
asociate şi combinative.
Nivelul de la care un nerv părăseşte substanţa nervoasă constituie
„originea aparentă" iar nucleul de pericarioni din care emerg fibrele nervoase
constituie „originea reală". Există origini diferite pentru nervii motori şi senzitivi
şi filete vegetative.
Nervii motori au originea în axul cerebro-spinal.
Nervii senzitivi au originea în ganglionii de pe traiect, astfel încât,
conductibilitatea este centrifugă şi eferentă pentru nervii motori (constituiţi din
prelungiri axonice) şi centripetă şi aferentă pentru nervii senzitivi (constituiţi din
prelungiri dendritice).
După origine, nervii pot fi sistematizaţi în cranieni şi spinali.

- 89 -
 5.2.1 Nervii cranieni
La mamifere şi păsări sunt 12 perechi de nervi cranieni (numerotate cu
cifrele romane I-XII) ce au originea reală în segmentele encefalului (pentru
filetele motorii), ganglionii senzitivi (pentru filetele senzitive), nucleii vegetativi
(pentru filetele vegetative), receptori şi organele de simţ (pentru filetele
senzitive) şi originea aparentă este pe faţa ventrală a trunchiului cerebral, cu
excepţia perechilor I-a şi a II-a.
> Nervul olfactiv (I) este reprezentat de 15-20 filete nervoase cu originea reală în
celulele bipolare din mucoasa olfactivă şi originea aparentă pe faţa ventrală a
bulbilor olfactivi şi reprezintă segmentul intermediar al analizatorului olfactiv
> Nervul optic (II) are aspectul unui cordon cilindric cu originea reală în
celulele nervoase din retină şi originea aparentă la nivelul chiasmei optice.
Nervul oculo-motor comun (III) are originea reală în nucleul oculo-motor
din mezencefal (pentru fibrele motorii) şi nucleul pupilar (pentru fibrele
parasimpatice) şi originea aparentă pe faţa ventrală a pedunculilor cerebrali.
Nervul trochlear (IV) este pur motor are originea reală în nucleul trochlear
din mezencefal şi originea aparentă este caudal de tuberculii cvadrigemeni;
inervează muşchiul oblicul dorsal al globului ocular.
> Nervul trigemen (V) este mixt, voluminos şi are 3 componente: oftalmică
(senzitivă), maxilară (senzitivă) şi mandibulară (mixtă). Originea reală este în
nucleii masticator şi accesoriu din puntea lui Varoli (pentru fibrele motorii),
ganglionul semilunar Gasser de pe traiect (pentru fibrele senzitive). Originea
aparentă este la nivelul extremităţii punţii lui Varoli. Din ganglionul semilunar
Gasser se desprind 3 nervi: oftalmic-este senzitiv, se divide în 3 ramuri:
lacrimală, frontală şi nazo-ciliară şi are rolul de a controla sensibilitatea
globului ocular şi a pleoapelor, pielea din regiunea frunţii şi o parte din
mucoasa nazală.
> maxilar-este senzitiv, voluminos şi părăseşte cutia craniană prin marea gaură
rotundă, ajunge în fosa orbitară unde emite nervii: zigomatic, palatin mic şi
palatin mare, nazal aboral şi infraorbitar şi are rolul de a inerva nările, buza
superioară, obrajii, dinţii şi tavanul cavităţii bucale.
> mandibular-este mixt, gros. Acesta emite în traiectul său, nervii motori
(maseterin, temporal profund, pterigoidian şi milohiodian) ce inervează
musculatura masticatorie şi milohioidul şi senzitivi (lingual, buccinator şi
temporal superficial) ce controlează sensibilitatea mucoasei linguale
anterioare, mandibulare, a planşeului cavităţii bucale, regiunii obrajilor,
dinţilor, pielea buzei inferioare şi a feţei.
> Nervul abducens (VI) (sau oculomotor extern) este motor, are originea
reală în nucleii principal şi accesoriu din bulb, originea aparentă este în
şanţul colateral de pe faţa ventrală a bulbului şi are rolul de a inerva muşchii
(dreptul lateral şi posterior) ai globului ocular.
> Nervul intermedio-facial (VII) este mixt şi format din 2 componente:
motorie (reprezentată de nervul facial) şi senzorial-parasimpatică
(reprezentată de nervul intermediar).
Fibrele motorii inervează musculatura pieloasă a capului, a vălului palatin
şi scăriţei şi cavităţii timpanice precum şi muşchii jugulo-mandibular, jugulo-
hioidian şi stilo-hioidian.
Fibrele senzoriale (gustative) inervează extremitatea rostrală a mucoasei
linguale.
Fibrele parasimpatice inervează glandele sublinguală, mandibulară,
lacrimală şi din mucoasa palatină şi nazală.
> Nervul acustico-vestibular (VIII) (sau stato-acustic) este format din 2 nervi:
> acustic (sau cochlear)-cu originea reală în ganglionul lui Corti din
urechea internă şi are funcţie auditivă;
> vestibular-are originea reală în ganglionul vestibular Scarpa din urechea
internă şi are funcţie în echilibru.

- 90 -
 Originea aparentă este, pentru ambele componente ale nervului acusto-
vestibular, pe laturile bulbului şi reprezintă segmentul intermediar al
analizatorului acustico-vestibular.
Nervul gloso-faringian (IX) este senzitiv, motor şi parasimpatic, are
originea reală-pentru fibrele senzitive-m ganglionul pietros de pe traiect, pentru
fibrele motorii-m nucleul ambiguu din bulb şi pentru fibrele parasimpatice-în
nucleul salivator caudal din bulb.
> Nervul vag (X) (sau pneumo-gastric) este mixt şi are filete motorii,
simpatice şi senzitive. Originea reală este pentru componenta motorie-m
nucleul ambiguu din bulb, pentru componenta parasimpatică-în nucleul
cardio-pneumo-enteric din bulb şi pentru componenta senzitivă-m ganglionul
jugular de la nivelul găurii sfâşiate de pe traiect. Originea aparentă este pe
laturile bulbului).
Nervul spinal (XI) (sau accesoriu al nervului vag) are originea reală în
nucleul ambiguu din bulb şi măduva spinării şi originea aparentă pe laturile
bulbului. Părăseşte cutia craniană şi se orientează spre aripa atlasului unde
emite 2 ramuri: dorsală (pentru muşchii cleido-mastoidian, cleido-travers şi
trapez) şi ventrală (pentru muşchiul sterno-mandibular). Nervul hipoglos
(XII) este motor, are originea reală în nucleii principal şi accesoriu din bulb
şi originea aparentă pe faţa ventrală a bulbului, lateral de piramidele bulbare,
la limita cu măduva spinării. Are rolul de a inerva musculatura intrinsecă şi
extrinsecă a limbii.

5.2.2 Nervii spinali

Nervii spinali (sau rahidieni) sunt reprezentaţi de perechile de nervi
desprinse din măduva spinării ce părăsesc canalul vertebral prin găurile de
conjugare. Fiecare nerv spinal este mixt şi are filete senzitive (rădăcinile
dorsale), motorii (rădăcinile ventrale) şi vegetative.
Nervii spinali sunt după regiunea din care se desprind: cervicali,
toracali, lombari, sacrali şi caudali.
♦ Nervii cervicali sunt în număr de 8 perechi, fiecare pereche având 2 ramuri:
dorsală şi ventrală.
♦ Nervii toracali sunt perechi (în număr variabil cu specia: 18-la cabaline, 14-
17-la suine, 13-la rumegătoare şi carnivore şi 12-la leporide), fiecare având 2
ramuri: dorsale şi ventrale.
Nervii lombari sunt perechi (în număr variabil cu specia: 6-la cabaline,
rumegătoare şi suine, 7-la carnasiere, ovine şi leporide) şi inervează, prin
ramurile dorsale, musculatura şi pielea regiunii şi ultimele 3 perechi de ramuri
ventrale formează plexul lombar.
♦ Nervii sacrali sunt perechi (în număr variabil cu specia: 3-la carnivore, 4-la
ovine, taurine, cabaline şi leporide) şi inervează, prin ramurile dorsale-pielea
şi musculatura regiunii şi, prin ramurile ventrale ale perechilor sacrale I şi
II,plexul sacral.
♦ Nervii caudali (sau coccigieni) sunt perechi (în număr variabil cu specia: 14-
16-la leporide, 18-22-la canide şi 20-24-la feline etc) şi inervează musculatura
şi pielea din regiunea cozii.

5.2.3 Nervii membrelor

Ramurile ventrale ale perechilor de nervi cervicali VI, VII şi VIII se
anastomozează cu primele două perechi de nervi toracali şi formează plexul
brahial destinat inervării membrului toracic.
Plexul brahial are aspectul unei lame lăţite ce se dispune între cele două
porţiuni ale muşchiului scalen. Nervii desprinşi din plex sunt sistematizaţi în:
toracali (craniali şi caudali) şi ai membrului toracic.
- 91 -
 Nervii membrului toracic sunt destinaţi musculaturii spetei (suprascapular,
subscapular, marele rotund) şi braţului.
Nervul axilar-inervează muşchii: deltoid, micul rotund şi cleido-brahial.
Nervul brahial-inervează muşchii coraco-brahial şi biceps brahial. Din
anastomoza nervilor brahial şi median rezultă filete nervoase pentru muşchii
pectorali-transvers şi descendent.
Nervul radial este cel mai gros, se dispune pe faţa medială a humerusului
şi este separat de nervul ulnar, prin artera humerală şi se termină în muşchiul
abductorul lung al policelui. Emite pe traseu, filete nervoase pentru muşchii
triceps brahial, anconeu, tensor al fasciei antebrahiale, extensor digital comun,
extensor digital lateral, extensor carpo-radial, extensor carpo-ulnar şi pentru
regiunea cutanată laterală a braţului şi antebraţului.
Plexul lombo-sacral este sistematizat în 2porţiuni:
♦ cranială-cuprinde nervii: ilio-muscular (pentru muşchii psoasul mare şi psoasul
mic), femural (pentru muşchiul cvadriceps femural), safen (pentru pielea
regiunii mediale a coapsei, gambei şi metatarsului) şi obturator (pentru
muşchii: croitor, pectineu, adductorii-mare şi mic şi graţios).
♦ caudală-cuprinde nervii: gluteu cranial (pentru muşchii glutei-mediu, profund
şi accesoriu şi tensor al fasciei lata), glute caudal (pentru muşchii biceps
femural şi gluteu superficial), cutanat femural caudal (pentru pielea regiunii
caudale a coapsei), marele sciatic (dă filete nervoase pentru muşchii profunzi
ai bazinului), tibial (trece printre muşchii gemeni ai gambei, faţa medială a
corzii jaretului şi se termină cu 2 nervi plantari: lateral şi medial, din care
derivă nervii digitali). Nervul tibial emite ramuri musculare proximale pentru
muşchii propulsori (biceps femural, semitendinos şi semimembranos) şi
fibulare-superficiale şi profunde (pentru muşchii şi pielea din regiunile
anterioară a gambei şi tarso-metatarsiană).

5.3. Sistemul nervos al vieţii vegetative

Sistemul nervos vegetativ reprezintă componenta sistemului nervos care
coordonează activitatea organelor interne, inervează musculatura netedă a
organelor interne şi a vaselor sanguine şi coordonează activitatea secretorie a
glandelor endocrine.
Sistemul nervos vegetativ împreună cu sistemul endocrin, adaptează
organismul la condiţiile de mediu extern, menţine funcţionalitatea normală a
organelor interne şi realizează acea stare de echilibru denumită homeostazie.
Reglarea se face prin intervenţia reflexă a sistemului nervos care asigură
funcţionalitatea organică.
Din punct de vedere fiziologic, anatomic şi topografic, sistemul nervos
vegetativ este sistematizat în două grupe-ortosimpatică şi parasimpatică-care,
funcţional sunt antagoniste şi acţionează sub controlul sistemului nervos central.
Sistemul nervos vegetativ ortosimpatic are două componente: centrală-
reprezentată de centrii nervoşi vegetativi din axul cerebro-spinal (măduvă şi
trunchiul cerebral) ce realizează conexiuni cu cortexul şi periferică-reprezentată
de fibrele şi ganglionii vegetativi şi este dispusă în afara axului cerebro-spinal.
Fibrele nervoase vegetative sunt de două tipuri: aferente şi eferente.
Fibrele aferente fac parte din nervii sistemului cerebro-spinal.
Fibrele eferente individualizate pot fi pre-ganglionare mielinice
originare din centrii vegetativi pe care le uneşte de formaţiunile ganglionare şi
post-ganglionare amielinice originare în ganglionii vegetativi, de unde, prin
ramurile comunicante cenuşii, ajung la organe şi le inervează.
Ganglionii vegetativi au o dispunere variată, în sensul că, unii se dispun
lateral de coloana vertebrală şi realizează şanţul ganglionar para-vertebral (sau
latero-vertebral); alţii se dispun, în planul ventral coloanei, şi formează ganglionii
pre-vertebrali sau la nivelul organelor, formând ganglionii intramusculari terminali.
Toate organele au o dublă inervaţie: parasimpatică-reprezentată de
componenta trofotropă, reparatorie şi anabolizantă ce crează rezervele pe care le

- 92 -
va mobiliza ortosimpaticul şi ortosimpatică-reprezentată de componenta
ergotropă, dinamogenă şi catabolizantă.
♦ Sistemul nervos vegetativ ortosimpatic este reprezentat de: centrii vegetativi,
fibrele nervoase şi ganglionii nervoşi.
Ganglionii ortosimpatici se leagă între ei prin conectivele inter-
ganglionare, lungi şi scurte.
Centrii vegetativi ortosimpatici sunt plasaţi pe coarnele intermedio-
laterale ale măduvei dorso-lombo-sacrale.
Fibrele nervoase sunt pre-ganglionare (mielinice) şi post-ganglionare
(amielinice).
Ganglionii vegetativi sunt reprezentaţi de lanţul ganglionar para-vertebral,
ganglionii pre-vertebrali şi ganglionii intra-murali (din peretele organului efector).
Ortosimpaticul prezintă porţiunile: cefalică, cervicală, lombară,
abdominală şi sacrală drept componente ale segmentelor medulare.
Rolul sistemului nervos vegetativ ortosimpatic:
> coordonează procesele catabolice şi dinamogene asigurând energia necesară
vieţii;
> intervine ziua, în timpul atacului, a apărării, în stare de efort, furie şi perioada
de boală;
> fibrele postganglionare se distribuie organelor efectoare urmărind adventicea
arterelor care irigă organele respective.
Sistemul nervos parasimpatic. La mamiferele domestice, componenta
parasimpatică nu prezintă o individualitate specifică, fibrele sale fiind
componente ale nervilor periferici cranieni şi/sau spinali.
Centrii nervoşi sunt grupaţi la periferia nevraxului şi realizează 2 segmente
parasimpatice-cranian şi pelvin-de la care pleacă fibrele pre-ganglionare eferente
ce fac sinapsă la nivelul ganglionilor parasimpatici. De la acest nivel, pleacă fibre
post-ganglionare ce ajung la organele efectoare.
Nucleul pupilar este localizat în mezencefal sub apeductul lui Sylvius,
lângă nucleul oculo-motor
Nucleul lacrimo-salivar cuprinde nucleii lacrimal şi salivar (rostral şi
caudal) ce se dispun între nucleii nervului facial şi ambiguu din bulb.
Nucleul cardio-pneumo-enteric reprezintă originea componentei para-
simpatice a nervului vag. Filetele pre-ganglionare intră în componenţa nervului vag,
ajung în interiorul cavităţii abdominale şi inervează, pe traiectul lor, viscerele din
regiunea cervicală, toracală şi abdominală, până la nivelul colonului descendent.
Parasimpaticul pelvin are originea în măduva spinării din regiunile
lombară (IV) şi sacrală (I). Fibrele pre-ganglionare părăsesc măduva spinării
odată cu rădăcinile dorsale şi ajung, prin intermediul ramurilor ventrale ale
nervilor-pudend şi hemoroidal, la plexul pelvin. De la acest nivel, filetele post-
ganglionare se orientează spre originea a colonului descendent din cavitatea
abdominală şi pelvină.
Rolul sistemului nervos vegetativ parasimpatic:
> coordonează procesele anabolice şi de asimilaţie-prin componenta trofotropă,
reparatorie;
> crează rezervele pe care le va mobiliza sistemul nervos vegetativ
ortosimpatic;
> acţionează: noaptea, în somn, în stare de repaus sau după boală, când
organismul se reface.
Prin dubla inervaţie orto-simpatică şi para-simpatică a tuturor organelor, se
realizează, în organism, un echilibru labil denumit homeostazie.

- 93 -
 TEST DE EVALUARE
(Pentru toate întrebările ce urmează se cere să menţionaţi răspunsul corect)
1. Care sunt părţile componente ale sistemului nervos central ?
2. Care sunt componentele sistemului nervos periferic ?
3. Ce înţelegeţi prin sistem nervos vegetativ ?
4. Care sunt componentele sistemului nervos vegetativ ?
5. Sesizaţi diferenţa dintre pedunculii cerebrali şi pedunculii cerebeloşi ?
6. Care este numărul de nuclei motori ai nervilor cranieni ?
7. Sesizaţi diferenţa dintre originea aparentă şi cea reală a nervilor periferici ?
8. Sesizaţi diferenţa dintre fibrele nervoase senzoriale şi cele somatice ?
9. Puteţi diferenţia noţiunile: ,,trunchiul nervului spinal" şi „trunchiul cerebral" ?
10. În substanţa reticulată din trunchiul cerebral se află centrii vitali ai (completaţi
Notă
1. Soluţionarea problemelor se face pe coli A4.
2. Pentru fiecare întrebare (cu toate răspunsurile corecte) se acordă 1.00 punct
Evaluarea rezolvării sarcinilor de la Capitolul 5.
3.1 Scala de punctaj recomandată: 10.00 puncte
3.2 Punctaj total: 10.00 puncte
3.3 Punctajul optim preconizat: 8.00 puncte
3.5 Punctajul realizat:
3.6 Standardul de evaluare: calitativ (min. 7.00 puncte)
Fig. 23.

- 94 -
Fig. 24, 25 şi 26

- 95 -
Fig. 27.

Fig. 28.

- 96 -
 Capitolul 6

MORFOLOGIA ORGANELOR DE SIMŢ

Analizatorii sunt organe de simţ reprezentate de un complex de

formaţiuni anatomice cu rol în recepţionarea, conducerea şi transformarea în
senzaţii a excitaţiilor provocate de o serie de stimuli din mediul intern şi extern.
Un analizator este format din 3 segmente:
> periferic-reprezentat de receptorii organului de simţ;
> intermediar (sau de transmisie)-reprezentat de calea nervoasă;
> central-reprezentat de zona corticală, cu rol de analiză şi integrare.
Se disting 3 categorii de organe receptoare capabile să recepţioneze
diferenţiat cele mai subtile modificări ale mediului ambiant:
♦ interoceptorii-culeg excitaţiile de la nivelul viscerelor aflate în raport,
direct sau indirect, cu mediul intern;
♦ proprioceptorii-culeg excitaţiile mioarticulare, de presiune, orientare
spaţială şi echilibru;
♦ exteroceptorii-primesc excitaţiile ce vin din afara organismului şi se
împart în receptori cutanaţi şi pentru organele de simţ.
Segmentul periferic poate fi activat datorită specializării la un singur
excitant specific şi adecvat.
Se deosebesc 5 tipuri de receptori: cutanat, gustativ, olfactiv, vizual şi
acustico-vestibular.

6.1. Analizatorul cutanat

Segmentul periferic al analizatorului cutanat este reprezentat de
receptorii ce culeg informaţiile tactile, termice şi dureroase din piele:
> terminaţiuni nervoase libere-sunt reprezentate de fibrele nervoase
amielinice (receptori pentru durere) dispuse superficial şi în profunzimea
straturilor pielii;
> organe încapsulate (sau corpusculii)-sunt alcătuiţi din extremitatea unei fibre
nervoase ce pătrunde şi se ramifică într-o grupare de celule epiteliale, legate
între ele, printr-o teacă conjunctivă. Există diferite tipuri de corpusculi:
Grandy-Merkel-se dispun printre 2-3 celule epiteliale, sunt acoperiţi
de o capsulă foarte subţire; se găsesc în pielea ciocului şi/sau sub
epiteliul mucoasei linguale la unele specii de păsări acvatice;
Meissner-sunt prezenţi la mamifere şi au o structură complexă; o
grupare de celule aplatizate printre care se găsesc ramificaţii
neurofibrilare, sunt specializaţi pentru recepţionarea excitaţiilor tactile.
Krause-au rol pentru recepţionarea senzaţiilor termice şi se dispun în
derm, la nivelul extremităţii membrelor şi tunica conjunctivă a
globului ocular;
Ruffini-sunt specializaţi pentru recepţionarea senzaţiilor termice
localizaţi din hipoderm;
Vater-Paccini-sunt specializaţi pentru recepţionarea senzaţiilor de
presiune; sunt specifici mamiferelor, au formă ovoidă şi sunt localizaţi
preponderent în hipoderm, ligamente, tendoane, periost, adventicea
vaselor sangvine şi mezoul peritoneal. Sunt alcătuiţi dintr-un bulb
central granulos (străbătut de o fibră amielinică) înconjurat de o
capsulă periferică.
La mamifere, sunt importanţi pentru a asigura sensibilitatea superficială
cutanată, perii tactili situaţi (cu diferenţele specifice) în jurul botului, pleoapelor
şi/sau a extremităţilor.

- 97 -
 Perii groşi şi rigizi sunt denumiţi „peri senzitivi” sau „vibrize”. Aceştia
prezintă, în interiorul folicului pilos, lacune sanguine interpuse între teaca
epitelială şi cea fibroasă. Grosimea fasciculului nervos care abordează un folicul
pilos senzitiv (de ex. la câine) depăşeşte 2-3 mm diametru fiind alcătuită dintr-un
număr mare de neurofibrile.
Segmentul intermediar al analizatorului cutanat este reprezentat de
nervii care au pericarionul în ganglionii senzitivi ai nervilor cranieni şi/sau în
ganglionii spinali şi cordoanele ascendente ale măduvei, alcătuind căile
exteroceptive şi proprioceptive.
Segmentul central al analizatorului cutanat este reprezentat de ariile de
proiecţie senzitivă localizate în cortexul lobilor parietali ai emisferelor cerebrale.

6.1.1 Pielea
Pielea este un organ complex de natură conjunctivo-epitelială ce acoperă
corpul animalelor în totalitate şi care, la nivelul orificiilor naturale, se continuă cu
mucoasele. Are rol de:
organ de simţ şi protector mecano-fizic al ţesuturilor subiacente;
datorită proprietăţii de elasticitate apără organismul de acţiunea mecanică
şi distrugătoare a corpurilor dure sau ascuţite;
prin integritate şi structură apără organismul de acţiunea unor
microorganisme sau agenţi fizici;
permeabilitatea selectivă permite pătrunderea lipidelor şi, într-o cantitate mai
mică, a substanţelor hidrosolubile;
organ depurator ce asigură eliminarea produşilor toxici, prin activitatea
glandelor sudoripare;
reglator termic al corpului la animalele hemeotorme (măreşte şi/sau
micşorează evaporarea);
protector termic, datorită părului, penelor şi paniculilor adipoşi;
intervine în perpetuarea speciei-prin feromonii elaboraţi de glandele speciale
ce au rol de „apel sexual” şi, prin diferitele producţii glandulare, contribuie la
dimorfismul sexual.
Din punct de vedere histo-structural, pielea este reprezentată de 3 straturi:
> epiderm-este stratul superficial, protector cu o structură epitelială şi o intensă
activitate-prin înmulţirea permanentă a straturilor bazale (are loc îngroşarea
treptată a straturilor superficiale care se keratinizează şi se descuamează
continuu pe măsură ce sunt înlocuite). Epidermul are o intensă activitatea
keratogenă în urma căreia iau naştere o serie de formaţiuni cornoase –
denumite fanere-cu funcţii diferite: peri (la mamifere), pene (la păsări),
copite (la cal), ongloane (la rumegătoare şi suine), gheare (la carnasiere),
solzi (pe picioarele păsărilor), pinteni, castane, unghii, glande sebacee
şi sudoripare şi diferitele tipuri de glande modificate;
> derm-este stratul cel mai gros (circa 84 %) dar şi cel mai rezistent din piele
alcătuit din ţesut conjunctiv semiorientat. Este bogat vascularizat şi inervat,
conţine glande sebacee şi sudoripare, foliculi piloşi, muşchi pilo-erectori şi
plumo-erectori.
> hipoderm-este alcătuit din ţesut conjunctiv lax care, în profunzime, se
condensează şi se orientează în planuri diferite şi formează fascia superficială
a corpului.

6.1.2. Producţiile cornoase ale pielii

♦ Părul acoperă suprafaţa externă a pielii mamiferelor. Forma, dimensiunile,
culoarea şi gradul de înclinare a părului sunt diferite în funcţie de specie,
individ, vârstă, stare de întreţinere, anotimp şi regiune corporală. Firul de
păr este alcătuit din:

- 98 -
> tulpină (sau porţiunea liberă şi flexibilă);
> rădăcină (sau porţiunea înfiptă în derm) este înconjurată de straturi epidermice
învelite, la exterior, de o teacă conjunctivă, formaţiunea completă fiind
denumită folicul pilos. În această formaţiune se deschid glandele sebacee şi, pe
suprafaţa externă, se inseră mai mulţi muşchi erectori. Bulbul pilos (este o
dilataţie piriformă înfiptă în hipoderm). În interiorul acestei formaţiuni pătrunde
papila părului ce conţine un corion bogat vascularizat şi inervat.
La mamifere se disting următoarele categorii de păr care au dimensiuni,
forme şi structuri diferite:
♦ părul comun de acoperire (sau părul de contur)-este format din fire puternice,
răspândite pe cea mai mare suprafaţă a pielii şi dau culoarea blănii animalului.
♦ perii senzitivi (sau vibrizele) sunt perii rigizi cu lungimi şi grosimi
diferite răspândiţi în jurul botului, pleoapelor sau între periniţele metacarpale şi
carpale.
♦ Unghiile şi ghearele sunt formaţiunile cornoase ale epidermei dispuse la
vârful degetelor, cu rol protector, de apărare şi/sau atac.
♦ Formaţiunile glandulare ale pielii la mamifere. În structura pielii la
mamifere există numeroase formaţiuni glandulare denumite: glande sebacee,
sudoripare şi mamare răspândite diferit şi neuniform pe suprafaţa corpului.
Glandele sudoripare sunt glande tubulare cu 2 porţiuni distincte:
profundă (secretorie)-reprezentată de glomerulul sudoripar şi tubul sudorifer
şi segmentul rectiliniu ce traversează dermul şi epidermul prin canalul
sudorifer.Segmentul secretor este reprezentat de celule secretorii mari
înconjurate de celule mio-epiteliale. Segmentul sudorifer (sau ghemul
sudoripar) este intens vascularizat şi inervat.
Secreţia sudoripară este de tip merocrin şi are un rol important în
eliminarea toxinelor şi mecanismul de termoreglare (cantitativ, secreţia sudorală
se modifică în funcţie de starea fiziologică a animalelor).
Glandele ceruminoase sunt glande sudoripare modificate situate în
conductul auditiv extern specializate pentru producerea cerumen-ului.
Glandele sebacee sunt glande tubulo-acinoase compuse, de tip holocrin
care îşi varsă produsul de secreţie fie în cavitatea foliculului pilos, fie la suprafaţa
pielii. Glandele mamare sunt glande sudoripare modificate, specializate
funcţional să secrete lapte cu o structură de tip acinos care, din punct de vedere
filogenetic, sunt legate de glandele sudoripare. Dezvoltatea şi funcţia glandelor
mamare evoluează în paralel cu activitatea aparatului genital femel atingând o
dezvoltare maximă în perioada de alăptare, regresează şi/sau îşi încetează rolul
odată cu încheierea activităţii fiziologice a aparatului genital.

6.2. Analizatorul gustativ

Analizatorul gustativ este implicat în realizarea simţului gustativ şi a
ingestiei de furaje, împiedicând pătrunderea, în organism, a unor substanţe nocive
sau alterate, determinând alegerea hranei în funcţie de necesităţile fiziologice.
Analizatorul gustativ intervine, împreună cu analizatorul olfactiv, la
declanşarea secreţiei salivare şi digestive.
Segmentul periferic al analizatorului gustativ este reprezentat de
mugurii gustativi de la nivelul mucoasei linguale, epiglotei, vălului palatin,
faringelui, laringelui şi esofagului.
Mugurele gustativ are formă de „butoiaş”. Prezintă 2 extremităţi: bazală
(mai largă) şi apicală (prevăzută cu un canal gustativ, delimitat de celulele
epiteliale ale mucoasei care se deschid la suprafaţa epiteliului printr-un por
gustativ). La nivelul papilelor fungiforme, mugurii gustativi sunt foarte
numeroşi şi mari (de ex. la carnasiere).

- 99 -
 La nivelul papilelor caliciforme, mugurii gustativi sunt numeroşi şi
distribuiţi la baza pereţilor laterali (de ex. la canidae). La felinae, numărul
mugurilor gustativi este redus.
Papilele foliate sunt rudimentare şi lipsite de muguri gustativi –la felinae.
La alte specii (de ex. carnasiere, rozătoare, leporide etc) mugurii gustativi sunt
repartizaţi în număr relativ egal pe ambele feţe ale papilelor foliate.
În structura unui mugur gustativ intră 3 categorii de celule gustative:
> senzoriale-sunt în număr de 4-20 pentru fiecare mugur gustativ, se dispun în
plan central şi înconjurate de celulele de susţinere.
> de susţinere-sunt celulele epiteliale modificate, mai numeroase decât
celulele gustative senzoriale ce se dispun la periferie, au formă lăţită şi sunt
încurbate, fiind dispuse ca „doagele unui butoi”.
> bazale-sunt reduse numeric, au talie mică, se dispun pe o membrană bazală şi
constituie precursorul celulelor gustative.
Segmentul intermediar (sau calea gustativă) este reprezentată de: un
proto-neuron situat pe traiectul nervilor cranieni şi 2 neuroni situaţi în nucleul
tractusului solitar din trunchiul cerebral şi în talamus.
Segmentul central este situat în porţiunea inferioară a girusului post-
central din scoarţa cerebrală.

6.3. Analizatorul olfactiv

Analizatorul olfactiv este specializat pentru recepţionarea, conducerea şi
analiza informaţiilor legate de simţul mirosului. Acesta previne pătrunderea în
organism, pe calea aerului, a unor substanţe chimice nocive, permite aprecierea
calităţilor olfactive ale furajelor şi declanşează secreţiile digestive.
Segmentul periferic al analizatorului olfactiv este reprezentat de un
neuroepiteliu olfactiv dispuse în profunzimea cavităţilor nazale pe volutele
etmoidale, parţial pe suprafaţa corneţilor nazali şi organul vomero-nazal
Jacobson.Epiteliul olfactiv se deosebeşte de cel respirator,din restul cavităţii
nazale şi este format din neuroni senzitivi bipolari, înconjuraţi de celulele
epiteliale de susţinere, iar la polul apical prezintă o excrescenţă globuloasă ce
trimite, la suprafaţa epiteliului mucoasei, prelungiri subţiri denumite „cili
olfactivi” acoperiţi de o peliculă protectoare de mucus.
Prelungirile neuronale sunt lipsite de teaca de mielină şi se grupează în
mănunchiuri formând filetele olfactorii care, după ce străbat lama ciuruită a
etmoidului, abordează bulbii olfactivi.
Segmentul de conducere este reprezentat de axonii celulelor olfactive
care formează filetele olfactive ce fac sinapsă cu dendritele neuronilor din
bulbul olfactiv.
Segmentul central este situat în zonele corticale din circumvoluţiunea
hipocampului şi scoarţa lobului temporal.
În funcţie de sensibilitatea olfactivă, mamiferele sunt:
♦ macrosmatice-simţul olfactiv este exagerat de dezvoltat datorită faptului că,
axonul unei celule olfactive realizează sinapse cu dendritele a 5-6 neuroni
mitrali (din bulbul olfactiv),astfel că, excitaţiile culese de o singură celulă
olfactivă determină excitaţia a 5-6 neuroni din segmentul central (de ex.
carnasiere, rozătoare, insectivore);
♦ microsmatice-sensibilitatea olfactivă este redusă datorită faptului că,
excitaţiile culese de celulele olfactive ajung, prin sinapse, la o singură celulă
mitrală şi la un singur neuron din segmentul central (de ex. cetaceele,
primatele, păsările);

- 100 -
♦ anosmatice-sensibilitatea olfactivă este aproape inexistentă (de ex. cetaceele
cu dinţi, delfinul).La păsări, numai cornetul nazal superior şi porţiunea
corespunzătoare a cavităţii nazale sunt acoperite de epiteliul olfactiv

6.4. Analizatorul vizual

Segmentul periferic fotoreceptor al analizatorului vizual este reprezentat de
globul ocular şi organele sale anexe adăpostite în cavitatea orbitară. Porţiunea
senzorială a ochilor reprezintă evaginări ale substanţei nervoase a diencefalului.
Globul ocular are o formă aproape sferică (de ex. la pisică şi iepure), este
adăpostit în orbită, înconjurat de o serie de formaţiuni anexe, de protecţie, fixare,
secretorii şi mişcare ce îi asigură funcţionalitatea şi rezistenţa. Este alcătuit din 3
tunici suprapuse (de la exterior la interior): fibroasă, vasculară şi nervoasă, iar
în cavităţile interioare ,se află mediile transparente şi refringente.
Tunica fibroasă a globului ocular reprezintă învelitoarea externă, groasă şi
rezistentă formată din 2 porţiuni: posterioară (sclerotica) şi anterioară (corneea).
Sclerotica (sau sclera) este o tunică groasă de 1-2 mm de culoare alb-mat,
de natură conjunctivă, puţin extensibilă, alcătuită din fibre colagene şi elastice ce
menţin forma globului ocular. Faţa externă este acoperită, în partea caudală, de
organe anexe (muşchi şi ţesutul adipos) şi în partea anterioară-de conjunctiva
bulbară. Faţa internă este acoperită de un strat conjunctiv lax, pigmentat-
denumit lamina fusca-prin care este legată de coroidă. Polul anterior are formă
eliptică, se continuă cu corneea la nivelul „limbului cornean”. Polul posterior
este prevăzut cu o lamă subţire şi perforată-denumită „lama ciuruită” prin care
ies fibrele nervului optic.
Corneea transparentă are formă ovală sau circulară, aspectul unei lentile
convergente convexo-concave. Faţa anterioară este acoperită de un epiteliu
pavimentos stratificat nekeratinizat dispus pe o membrană bazală groasă denumită
membrana Bowman.Ţesutul propriu al corneei,este gros,alcătuit din lame de
colagen şi fibre elastice dispuse paralel,printre ele găsindu-se celule
conjunctive.Pe faţa posterioară, corneea prezintă un epiteliu simplu,dispus pe o
membrană subţire(Descemet-Demours).
Tunica medie (sau vasculară) este formată din 3 segmente distincte:
> coroida-este segmentul cel mai întins al membranei mijlocii, are aspectul unei
învelitori de culoare neagră ce căptuşeşte lamina fusca pe faţa interioară a
sclerei şi în care predomină vasele sanguine şi celulele pigmentare.
> corpul ciliar se dispune în partea anterioară a coroidei şi pe faţa posterioară a
circumferinţei irisului fiind format din:
muşchii cilari-au forma unui inel dispus în planul superficial al unghiului
irido- cornean; fasciculele musculare au formă piramidală, vârful este
orientat caudal spre „ ora serrata „ la nivelul joncţiunii cu coroida;
procesele ciliare-sunt reprezentate de plexuri vasculare aglomerate
dispuse în interiorul unei strome conjunctive acoperită de retina
ciliară. Au aspectul unor cute piramidale cu vârful orientat caudal ce
reprezintă organul secretor al umorii apoase.
> irisul este o membrană musculo-vasculară cu rolul de diafragm al ochiului ce
se dispune posterior şi la o anumită distanţă de cornee cu care delimitează
camera anterioară a ochiului. În centrul irisului se află orificiul pupilar.
Pupila are forma unei fante eliptice orientată transversal. La carnasiere,
pupila este rotundă, iar la feline are forma unei fante verticale când este
închisă şi/sau rotundă când este dilatată.
Camera anterioară a ochiului reprezintă spaţiul dintre faţa aborală a
corneei şi faţa ovală a irisului ce comunică, prin orificiul pupilar, cu camera
posterioară a ochiului şi se dispune între faţa aborală şi cea ovală a cristalinului.
În ambele camere se află umoarea apoasă, secretată de plexurile proceselor
ciliare. Tunica nervoasă a globului ocular (sau retina) este formată din 2

- 101 -
 porţiuni distincte (limita dintre cele două formaţiuni fiind reprezentată de o linie
uşor sinuoasă denumită ora serata):
> retina vizuală (sau porţiunea coroidiană a retinei)-este sensibilă la lumină,
foarte fină, fragilă şi transparentă, are o grosime de 400-500 microni, o structură
complexă şi reprezintă originea reală a nervului optic. Faţa externă vine în
contact (împreună cu epiteliul pigmentar) cu coroida. Faţa internă acoperă
corpul vitros (de care este separată) prin membrana limitantă internă.
>Macula (sau pata galbenă) este reprezentată de o uşoară fosă centrală
înconjurată de o suprafaţă striată adaptată la vederea perfect clară a obiectelor
fiind formată numai din celule cu conuri alungite.
Mediile refringente ale ochiului se dispun în interiorul celor trei camere
ale globului ocular-umoarea apoasă (în camera anterioară şi posterioară) şi
umoarea vitroasă (în camera vitroasă).
Umoarea apoasă este un lichid perfect transparent produs, prin
transvazare filtrată, la nivelul proceselor ciliare şi este drenat în permanenţă în
spaţiile venoase din unghiul irido-cornean.
Cristalinul este o lentilă organică biconvexă elastică complet transparentă
ce permite modificarea diametrelor şi a razei de curbură în funcţie de necesităţi,
se dispune posterior de iris şi este suspendat, de corpul ciliar, printr-un sistem de
ligamente fibrilare speciale denumite fibre zonulare ce alcătuiesc împreună cu
corpul ciliar-zona ciliară (sau zona Zinn). La periferie, cristalinul este învelit de o
capsulă lamelară, transparentă şi elastică denumită cristaloidă pe care se inseră
fibrele zonulare. Cristalinul este alcătuit din fibrede colagen dispuse paralel, care
se asociază în lamele concentrice. Umoarea sticloasă (sau corpul vitros) este
reprezentată de o masă gelatinoasă, transparentă, dispusă în camera vitroasă ce
conţine ţesut conjunctiv mucos (lipsit de vase sanguine şi nervi) acoperit la
periferie de o membrană subţire şi vitroasă (denumită hialoidă).
Anexele globului ocular sunt:
♦ organelele de mişcare-sunt reprezentate de muşchii globului ocular dispuşi
în interiorul cavităţii orbitare pe 3 straturi succesive:
> superficial-dispus sub periorbită, este reprezentat de: ridicător al pleoapei
superioare;oblic dorsal şi oblic ventral. Lateral);
> mijlociu-este alcătuit din 4 muşchi drepţi (dorsal, ventral, medial şi
lateral, care alcătuiesc un adevărat con muscular cu baza în apropierea
centrului globului ocular;
profund-este reprezentat de muşchiul retractor al globului ocular(drept
posterior) alcătuit din 4 fascicule musculare (dorsal, ventral, lateral şi
medial
♦ organele de fixare şi protecţie a globului ocular-sunt reprezentate de:
> cavitatea orbitară-este căptuşită de o teacă fibroasă cu aspect de cornet
(denumită periorbită).
> pleoapele-sunt organele protectoare ale globului ocular de forma unor cute
ale pielii şi ale mucoasei conjunctivale ce acoperă partea anterioară a
globului ocular. Mamiferele prezintă 2 pleoape-superioară şi inferioară.
aparatul lacrimal este alcătuit din: glandele lacrimale, conductele excretorii,
lacul lacrimal, punctele lacrimale, carunculul lacrimal, canaliculele lacrimale,
sacul lacrimal şi canalul lacrimo-nazal.

6.5. Analizatorul acustico-vestibular

Analizatorul acustico-vestibular este alcătuit din fonoreceptorii şi
proprioceptorii specializaţi pentru preluarea, conducerea şi analiza informaţiilor
legate de auz şi echilibru. Este reprezentat de 2 segmente periferice, situate în
urechea internă: aparatul acustic-specializat pentru recepţionarea excitaţiilor
auditive şi aparatul vestibular-specializat pentru recepţionarea excitaţiilor
produse de schimbările de poziţie ale corpului.
♦ Analizatorul acustic (sau auditiv). Urechea este un organ complex
format din 3părţi distincte: externă, medie şi internă.
- 102 -
> urechea externă-conţine elemente specializate pentru recepţionarea şi
conducerea undelor sonore spre urechea medie şi funcţionează ca un „cornet
acustic” mobil ce poate fi orientat spre sursele sonore. Este alcătuită din:
pavilionul urechii (sau conchia auriculară)-reprezintă partea vizibilă a
urechii, este format dintr-un schelet cartilaginos acoperit de muşchii pieloşi
ce îi asigură mobilitate şi modificări variabile în funcţie de specie şi pielea
regiunii.
> Conductul auditiv extern are ca bază anatomică porţiunile: cartilaginoasă
(inelară) şi osoasă (apofiza osoasă al temporalului). Direcţia oblică este
variabilă cu specia şi se îngustează treptat spre profunzime, fiind închis de
membrana timpanică.
> Urechea medie se dispune în interiorul porţiunii timpanice a osului temporal,
este formată din cavitatea timpanică şi 4 oscioare acustice articulate între
ele, ce comunică prin trompa faringo-timpanică.
Timpanul (sau membrana timpanică) desparte urechea externă de
urechea medie şi este formată din 3 straturi:
♦ cutanat-este reprezentat de tegumentul urechii externe ce înveleşte faţa
externă a timpanului,
♦ fibros-este format din fibre conjunctive orientate radiar şi circular, pe 2
planuri care se includ între ele, dar includ şi „ mânerul ciocanului
♦ mucos-acoperă faţa internă a timpanului şi este reprezentat de o mucoasă
aglandulară ce conţine un epiteliu simplu pavimentos.
Oscioarele acustice-prin sistemul de articulare-au rolul de a transmite şi
amplifica vibraţiile timpanului la perilimfa din urechea internă şi sunt denumite:
ciocan-este cel mai mare oscior auditiv alcătuit din: coadă, capş;şi gât.
Nicovală-prezintă un corp şi 2 braţe (scurt şi lung) prin care, se articulează,
cu osul lenticular.
Scăriţă-este un oscior de forma unei „ scăriţe de şa „, prezintă un cap şi 2
braţe care se prind pe talpa ovală a scăriţei. Capul scăriţei se articulează cu osul
lenticular, iar talpa scăriţei se prinde de marginea ferestrei ovale. Pe capul
scăriţei ce inseră muşchii scăriţei.
> Urechea internă este alcătuită dintr-un sistem de camere şi canale de
legătură ce alcătuiesc labirintul membranos în jurul căruia se formează
labirintul osos.
Labirintul membranos conţine endolimfa.
Labirintul osos este plasat în porţiunea pietroasă a piramidei temporalului,
în apropierea peretelui medial al urechii medii şi conţine perilimfa. Este format
dintr-o cavitate centrală denumită vestibul, 3 canale semicirculare şi melcul
osos (sau cochlea).
¾ Vestibulul comunică prin apeductul vestibulului în care se află
canalul endolimfatic cu cavitatea craniană.
> Canalele semicirculare osoase sunt reprezentate de 3 canale ce formează
fiecare câte un arc de cerc şi se deschid în vestibul (prin ambele extremităţi),
într-o dilataţie ampulară. Melcul osos (sau cochlea) este un canal osos răsucit
în helix în jurul unei piese centrale denumită columelă ce formează peretele
intern al melcului. Columela este alcătuită din ţesut osos spongios
Labirintul membranos este alcătuit din utriculă, saculă, canale
semicirculare membranoase şi melcul membranos.
> Analizatorul vestibular este reprezentat de neuroepiteliul de la nivelul
crestelor ampulare utriculare (sau maculelor) şi saculare (din canalelele
semicirculare), utriculă şi saculă. Segmentul central al analizatorului
vestibular este localizat în lobul floculus din cortexul cerebelos.
Utricula are forma unei vezicule ovoide ce comunică, în plan dorsal, cu
cele 5 deschideri ale canalelor semicirculare şi, în planul ventral, cu sacula prin
canalul utriculo-sacular. În structura epiteliului utricular se observă o eminenţă
ovoidă ce formează macula utriculară. Neuroepiteliul conţine celule de

- 103 -
susţinere (mai late la bază) şi celule senzoriale cu peri (au forma unor „amfore”.
Acestea prezintă, pe suprafaţa superioară, 70-80 de stereocili.
Sacula este o veziculă mai mică şi de formă rotundă dispusă sub utriculă
(de care este legată printr-un canal utriculo-sacular).
Canalele semicirculare membranoase „imită” ca aspect, număr şi
poziţie, canalele semicirculare osoase. În partea ventrală a ampulelor există câte
o creastă groasă cu aspect semilunar denumită creastă ampulară (structura şi
funcţiile sunt asemănătoare cu a maculelor).
Ganglionul vestibular Scarpa este alcătuit din pericarionii neuronilor
bipolari, de unde se formează nervul vestibular.
♦ Melcul membranos (sau canalul cochlear) reprezintă porţiunea auditivă a
labirintului membranos dispusă în rampa vestibulară. În secţiune transversală,
canalul cochlear are un aspect triunghiular fiind plasat în partea periferică a
rampei vestibulare şi dorsal de membrana bazilară.
Organul spiral al lui Corti este alcătuit din:
♦ Celulele de susţinere se dispun central, sunt consolidate şi menţinute, în
poziţie, de tonofibrile. Aceste celule sunt foarte mari şi formează pilierii (sau
stâlpii) care, prin extremitatea apicală, se sprijină reciproc şi delimitează
tunelul lui Corti. De o parte şi de alta a tunelului Corti, în plan lateral şi
medial, se găsesc celulele auditive sprijinite de celulele de susţinere. Polul
apical al celulelor auditive prezintă cili auditivi. Peste polul
apical al celulelor auditive se dispune o formaţiune cuticulară gelatinoasă
denumită membrană tectoria.

TEST DE EVALUARE

(Pentru toate întrebările ce urmează se cere să menţionaţi răspunsul corect)

1. Ce sunt analizatorii ?
2. Care sunt componentele unui analizator ?
3. Ce funcţii îndeplinesc receptorii tegumentari ?
4. Care sunt principalele tipuri de senzaţii gustative ?
5. Cum sunt repartizaţi mugurii gustativi pentru principalele tipuri de senzaţii
gustative ?
6. Ce importanţă prezintă, pentru organismul animal, analizatorul olfactiv ?
7. Care sunt membranele ochiului ? dar mediile refringente ?
8. Din ce este formată retina ochiului ?
9. Care este compoziţia lichidului lacrimal şi ce rol are ?
10. Precizaţi care sunt funcţiile componentelor analizatorului acustico-vestibular.

Notă
1. Soluţionarea problemelor se face pe coli A4.
2. Pentru fiecare întrebare (cu răspunsul corect) se acordă 1.00 punct
3. Evaluarea rezolvării sarcinilor de la Capitolul 6.1-6.5

3.1 Scala de punctaj recomandată: 10.00 puncte

3.2 Punctaj total: 10.00 puncte
3.3 Punctajul optim preconizat: 8.00 puncte
3.4 Punctajul realizat:
3.5 Standardul de evaluare: calitativ (min. 7.00 puncte)

- 104 -
Fig 29. şi 30.

- 105 -
 Fig. 31.

- 106 -
 Fig. 32.

- 107 -
 BIBLIOGRAFIE

1. ANDRONESCU, A., 1998 - Anatomia funcţională a sistemului nervos. Ed.

Informatică, Bucureşti.
2. BACHA, W.J.Jr.;WOOD, L.M., 1990-“Color atlas of veterinary hystology” Lea and
Febiger, Beckembaum
3. BANKS,W.J., 1992-“Applied veterinary histology”,-3th.Edition Williams- Wilkins,
Baltimore, LosAngeles, USA.
4. BANKS,W.J., 1993-“Applied veterinary histology”-3th. Edition,Mosby-Year Book,
Inc., St.Louis, USA.
5. BOTĂREL,S.; COTEA,C.; GABOREANU, M., 1982-“Histologie şi Embriologie
6. BOTĂREL,S.; COTEA, C.; GABOREANU, M., 1992-“Histologie şi Embriologie
medicală veterinară”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, România.
7. BROWNN,T.G., 1992-1993 - “Digestive system of the fowl”, J.Comp. Path. and
Therap, 35, 12-32.
8. CORNILĂ, N.; MANOLESCU, N., 1995 - “Structura şi ultrastructura organelor la
animalele domestice” Editura Ceres, Bucureşti, România.
9. COTEA, C., 1979 - “Histologie şi embriologie, curs”, vol. I şi II, Lito, IA Iaşi.
10. COTEA, C.V., 2001 - “Biologie celulară; Embriologie şi Histologie generală”,
Editura, Tehnopress, Iaşi, România.
11. COŢOFAN, V., 1975 - “Anatomia topografică a animalelor domestice”, vol.I şi II,
Lito I. A. Iaşi, România.
12. COŢOFAN, V.; PALICICA, R.; HRIŢCU VALENTINA; GANŢA CARMEN;
ENCIU, V., 2000 - “Anatomia animalelor domestice”, vol. I, Editura,Orizonturi
Universitare, Timişoara, România.
13. COŢOFAN, V.; PALICICA, R.; HRŢCU VALENTINA; GANŢA CARMEN;
ENCIU, V., 2000 - “Anatomia animalelor domestice”, vol. II, Editura, Orizonturi
Universitare, Timişoara, România. Editura Didctică şi Pedagogică, Bucureşti,
România.
14.. CORNILĂ, N.; MANOLESCU, N., 1995 - “Structura şi ultrastructura organelor la
animalele domestice ”Editura Ceres, Bucureşti, România.
15.COTEA, C., 1979 - “Histologie şi embriologie, curs”, vol. I şi II, Lito, IA Iaşi.
16. COTEA, C.V., 2001 - “Biologie celulară; Embriologie şi Histologie generală”,
Editura, Tehnopress, Iaşi, România.
17. COŢOFAN, V., 1975 - “Anatomia topografică a animalelor domestice”, vol. I şi II,
Lito I. A. Iaşi, România.
18. COŢOFAN,V.;PALICICA,R.;HRIŢCU VALENTINA;GANŢA CARMEN;
ENCIU, V., 2000 - “Anatomia animalelor domestice”, vol. I, Editura, Orizonturi
Universitare, Timişoara, România.
19. COŢOFAN, V.; PALICICA, R.; HRŢCU VALENTINA; GANŢA CARMEN;
ENCIU, V., 2000 - “Anatomia animalelor domestice”, vol. II, Editura, Orizonturi
Universitare, Timişoara, România.
20. ERLANDSEN, S.L.; MAGHEY, J.E., 1992 - “Color Atlas of histology”, Mosby-
Year, Book, Inc. St. Louis, USA.
21. GHEŢIE, V.; CHIŢESCU, ST.; COŢOFAN, V.; HILLEBRAND, A., 1976-
“Atlas de Anatomia Păsărilor domestice”, Editura Academiei RSR, Bucureşti.
22. HRIŢCU VALENTINA; COŢOFAN, V., 2000 - “Anatomia animalelor de blană-
Nutria şi Dihorul”, Editura ”Ion Ionescu de la Brad”, Iaşi, România.
23. MANOLESCU, N.; DICULESCU, I.; COŢOFAN, V., 1982 - “Histologie
comparată în scanning (SEM)”, Editura Ceres, Bucureşti, România.
24. MANOLESCU, N.; ALEXANDRU, N.; AVRAM, N.; BĂRZĂ, H.; COMIŞEL,
V., 1999 - “Tratat de hematologie animală”, vol.I şi II, Editura Fundaţiei
”România de Mâine”, Bucureşti, România.

- 108 -
25. MARCU, ELENA; GETA PAVEL, 1999 - “Fiziologie”, Editura Vasiliană-98, Iaşi,
România.
26. MĂRGĂRINT, IOLANDA; ANA, CHELARU, 1999 - “Fiziologia animalelor”,
Editura”Ion Ionescu de la Brad”, Iaşi, România.
27. MĂRGĂRINT, IOLANDA; BOIŞTEANU, P.C.; ANA, CHELARU, 2002 -
“Fiziologia animalelor”, Editura ”Ion Ionescu de la Brad”, Iaşi, România.
28. MUREŞEANU, E.; PAMFILIE, I.; BICA POPII, O.; RADU, C., 1979-
“Anatomie, Histolohie, Embriologie”, Editura Didactică şi Pedagogică.
29. NICKEL, R.; SCHUMMER, A.; SEIFERLE, E., 1977 - “Anatomy of the domestic
birds”, Verlag Paul Parey, Berlin, Hamburg, RFG.
30. PAMFILIE, I.; TEUŞAN, V., 1990 - “Anatomie, Histologie, Embriologie(organe,
aparate, sisteme)”, Curs Lito, I.A. ”Ion Ionescu de la Brad” Iaşi, Facultatea de
Zootehnie.
31. PAŞTEA, E. şi alţii, 1985 - “Anatomia comparată a animalelor domestice”, vol.I şi
vol. II., Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
32. SCHUMACHER, G.H., 1987 - “Kompendium und Atlas der Allegemeinen
Anatomie mit Zytologie und Histologie”, VEB., GEORG., THIEME, Leipzig,
D.D.R.
33. TEUŞAN, V., 2000 - “Biologie celulară animală”, Editura “Ion Ionescu de la Brad”,
Iaşi, România.

- 109 -