Catina, cel mai puternic antioxidant al organismului

Dintre toate fructele, catina contine cea mai mare cantitate de vitamina C, mai mult decat macesul si de aproape zece ori mai mult decat citricele. La noi in tara intalnim catina alba si rosie, ambele cu un puternic efect antoxidant pentru organism. De la catina nu se folosesc doar fructele, ci si mugurii, frunzele si scoarta. SCURT ISTORIC Catina este un arbust fructifer ale carui beneficii se cunosc inca din antichitate. Se pare ca ar fi originara din Asia de Sud, iar chinezii o folosesc de peste 2.000 de ani in medicina traditionala. In Romania, catina creste in mod salbatic in zona subcarpatica din Moldova si Muntenia, din bazinul Siretului si pana la Olt. Catina si proprietatile sale Fructul de catina contine vitamina A, C, complexul B, E, P, K, F si microelemente precum fosfor, potasiu, magneziu, calciu, fier si sodiu. Catina este bogata si in beta-caroten (mai mult decat contine morcovul), dar si pectine, zaharuri, aminoacizi esentiali si acizi grasi esentiali. UZ INTERN Catina sub forma de ulei (uleiul de catina) este benefic in afectiuni precum ulcerul gastric si duodenal, diaree, reumatism, afectiuni neuroendocrinologice, circulatorii si hepatice. El mai este folosit si in alcoolism, stres, astenie, anemie, coronariene, hipertensiune, gingivite. Un efect demn de luat in seama il are si asupra depresiilor, bolii Parkinson, tumorilor, adenoamelor, afectiunilor bucale, faringitei, raguselii, gripei, racelii, intoxicatiilor si leucemiei. Catina este considerata un bun antiinflamator, cicatrizant, antibiotic, astringent, anticancerigen. Ea este indicata si pentru tratarea afectiunilor ficatului, splinei si rinichilor.

UZ EXTERN Catina este folosita sub forma de ulei si pentru afectiuni oftalmologice (miopie, hipermetropie, glaucom, cataracta), urticarie, alergii, dermatoze, imunitate scazuta, ulcere cutanate, eczeme, acnee, escare, hemoroizi, psoriazis si arsuri solare. Catina este un bun sudorific si mai este folosita si in tratarea anumitor afectiuni ginecologice. Poate fi folosita in curele de slabire deoarece inhiba pofta de mancare, dar in acelasi timp vitaminizeaza organismul. Uleiul de catina tine sub control nivelul colesterolului. Trebuie stiut ca proprietatile antiinflamatoare, cicatrizante si antibiotice sunt detinute si de scoarta arbustului de catina. Catina sau mai bine zic, mugurii de catina sub forma de tinctura sunt un excelent remediu impotriva procesului de imbatranire. Mugurii de catina au, se pare, si un efect afrodisiac. Catina este folosita nu doar in industria alimentara si ci in non-alimentara.Catina, cu fruct dulce-actrisor, poate fi consumata in stare pura sau in amestec cu miere, in principal. Mai poate fi folosita la prepararea ceaiului, prajituri, etc. Dimineata pe stomacul gol o lingurita de catina cu miere va face minuni pentru organismul tau. Daca pretul unui kilogram de catina vi se va parea mare incercati sa curatati macar o ramurica de fructele de catina si va veti lamuri de ce are un pret mai ridicat.

Musetelul: beneficii si efecte secundare

Dintre toate uleiurile esentiale musetelul este cel mai cautat de toata lumea. Mirosul sau dulce incanta pe toti si are efecte calmante pentru muschii obositi. Cel mai de calitate musetel provine din Delta Nilului Egipt. Din musetel se obtine un placut ceai aromatic cu gust de fructe, accentuat de zahar sau miere. Este baut deseori pentru diminuarea unor probleme de sanatate de la dureri de dinti pana la nervozitate. Musetelul s-a dovedit a fi benefic in alinarea durerilor de cap si este o planta relaxanta naturala foarte cunoscuta pentru cei care sufera de insomnie. In multe cercuri musetelul este considerat a fi un ceai ce favorizeaza somnul datorita proprietatilor sale naturale, insufland moleseala. Ajuta, de asemenea, si in tratarea bolilor digestive prin calmarea stomacului si a nervilor. Numele din botanica al acestei plante este Matricaria, derivat din termenul latin matca/uter, deoarece pe vremuri a fost folosit pentru tratarea unor afectiuni ale femeilor. Musetelul deriva si din vechea greaca si se traduce mar de pamant, asta referitor la aroma de fructe. Precum multe ceaiuri si plante, musetelul trebuie consumat fara a adauga lapte, dar asta nu exclude adaugarea de miere, lamaie, tei, scortisoara, etc. Amestecul de musetel cu menta administrat timp de 2 saptamani, 5 cesti pe zi va vor ajuta la eliminarea substantelor care produc spasme musculare si inflamatii. Adaugand cateva picaturi de ulei de musetel in apa pentru baie va vor elibera de tot stresul zilnic. Daca le adaugati in baia de dimineata, atunci asteptati-va sa fiti binedispus si energic toata ziua. Folosind un deodorant de camera cu aroma de musetel va adauga o ambianta placuta intregii case. In acelasi timp ajuta la intarirea parului si rezolva probleme ale podoabei capilare. Musetelul este tonic, bitter, stimulator, aromat, analgezic, antispasmodic si medicament pentru stomac. Este folosit in general pentru uz extern pentru a grabi vindecarea si a trata inflamatiile, iar cu uz intern pentru tratarea febrei, derajamente stomacale, anxietatea si insomnia. Se foloseste si in compozitia sampoanelor pentru luciul oferit parului. Studiile clinice au aratat clar ca musetelul are un slab efect sedativ cand este administrat sub forma de ceai. Testele pe animale au demonstrat ca uleiul volatil de musetel, administrat pe cale orala iepurilor cu probleme la rinichi, au normalizat caracteristica uremica. Acest lucru demonstreaza ca musetelul se poate folosi in afectiunile rinichilor. S-a dovedit ca musetelul este folositor si in reducerea inflamatiilor in cazul artritei. De asemenea, relaxeaza muschii incordati ai intestinelor.

Musetelul este, in general, considerat sigur si nontoxic. Efectele secundare sunt rare. Nu folositi tinctura sau ulei esential de musetel pe timpul sarcinii. Musetelul poate creste efectele anticoagulante. Nu trebuie luat impreuna cu medicamente sedative sau alcool. Cei care sunt alergici la rugina sau la alte plante din familia Asteraceae trebuie sa evite musetelul. Acesta poate interveni in coagularea sangelui, deci nu il folositi impreuna cu aspirina sau alte substante care au proprietati anticoagulante. Unora le poate provoca moleaseala. Iar in cantitati mari poate cauza stare de voma si gaze vomitative.

Macesul
Macesul este cunoscut inca din vechime ca o planta medicinala. Creste in regiunile de campie se de deal, formand tufe acoperite de flori roz. Toamna se impodobeste cu fructe de culoare rosie. Este cunoscut sub numele de trandafirsalbatic, rug, cacadar, ruja.

Fructele sale - Fructus Cynosbati - sunt foarte apreciate pentru continutul lor bogat in vitamina C si a cantitatilor mai mici din vitaminele A, B1, B2, P, K, acid nicotinic (vitamina antipelagroasa). Pe langa vitamine, macesele mai contin zharuri, acid citric si malic, pectine, tanini etc. In terapeurica se folosesc ca tonic vitaminizant, avand proprietatea de a intari organismul. La conva,escenti sunt recomandate sub forma de ceai, sirop, marmelada si vin. Datorita vitaminei P, preparatele de macese mentin permeabilitatea si fragilitatea vaselor capilare, normalizand circulatia sangelui.

Macesele au insusirea de a mari secretia biliara, fiind indicate in afectiunile ficatului. Unii autori recomanda fructele de maces in starile de inflamatie intestinala, iar dupa altii ar combate piatra la rinichi si vezica.

Ceaiul de macese este diuretic, marind cantitatea de urina in 24 de ore. Aceasta insusire este atribuita in special semintelor. Neproducand nici o iritatie, este recomandat in bolile cailor urinare si de rinichi pentru o cura mai indelungata. Ceaiul se prepara din doua linguri de fructe zdrobite care se fierb zece minute intr-o jumatate litru de apa. Pentru conservarea vitaminei C se recomanda ca fructele sa se introduca in momentul cand apa incepe a clocoti. Dupa ce se raceste, ceaiul se strecoara printr-o panza si se indulceste dupa gust. Se bea caldut sau rece, in cursul unei zile. Din macese se mai poate obtine o bautura racoritoare in modul urmator: peste 100 g. macese spalate si zdzobite se toarna 1 litru apa rece. Se lasa la macerat 12 ore, se strecoara prin panza deasa, se adauga 100 g zahar si se completeaza cu apa pana la 1 l. Se pastreaza la rece. Pentru preparatele din macese se vor folosi numai vase smaltuite, deoarece metalele descompun vitamina C.

Fructele de maces, din care s-au eliminat samburii si perii, pulverizate si amestecate cu miere de albine se recomanda pentru eliminarea viermilor intestinali. Fructele de maces intra in compozitia ceaiurilor aromat, hepatic si tonic apritiv.

Sulfina (Melilotus officinalis)

Planta erbacee bienala cu tulpina inalta de 50-150 cm. Frunzele sunt trifoliate, cu marginea dintata; florile au culoare galbena-aurie. Prezinta miros caracteristic si gust amarui. Este o planta melifera, medicinala si toxica Se recolteaza partea aeriana nelignificata, in perioada infloririi, si se usuca la umbra. Este contraindicata uscarea la temperaturi mai mari de 35C. Drogul degaja miros placut de cumarina si are gust amar. Numit popular i molotru galben, sulfina (Melilotus officinalis) este o plant erbacee anual sau peren, care crete n flora spontan. Este considerat o plant "femeiasc", fiind folosit n boli de inima i ale sferei genitale feminine. Reduce permeabilitatea capilarelor si fluidifica sangele, proprietati pentru care este folosita in tromboze si varice. Drogul mai este folosit ca aditiv in pastilele fumigene folosite in astmul bronsic. Intra in compozitia unor unguente si cataplasme emoliente si antiinflamatoare pentru plagi, articulatii, glande si a preparatelor pentru bai contra hemoroizilor, eruptiilor ulceroase. Se utilizeaza in industria parfumurilor, cea farmaceutica si a tutunului ca aromatizant. Remediul homeopatic Melilotus se prepara din planta proaspata, recoltata in timpul infloritului. Se foloseste la om in caz de dureri de cap frecvente, migrene si epistaxis; la copii in caz de crampe frecvente. Sunt recomandate potentele D4-D6 de mai multe ori pe zi cate 5-10 picaturi. Si in homeopatia veterinara se foloseste in tratamentul epistaxisului. Ceaiul de sulfin este un bun emolient, expectorant, antispasmodic, antiseptic, antibacterian, insecticid, astringent, cicatrizant i anestezic. Este calmant, sedativ, diuretic, vulnerar i antiinflamator gingival. Efecte toxice. In anumite conditii climatice si de depozitare devine toxica; cand plantele sunt recoltate pe timp ploios, cumarina, prin fermentatie putrida, se transforma in dicumarina care este o antivitamina K. In caz de supradozare ca drog sau consumata in exces, dicumarina impiedica sinteza protrombinei si ca urmare determina sindrom hemoragipar.

SUNATOAREA (Hypericum perforatum)

Aceasta planta care infloreste la margine de drumuri si paduri, pe dealuri si cimpii, din iulie pina in septembrie, se mai nurneste in limbaj popular si buruiana-de-naduf, buruiana-de-pe-rozor, crucea-voinicului, drobisor, floarea-lui-loan, hemei-de-pamtnt, lemnie, inchegatoare, osul-iepurelui, pojar, pojarnita, sburatoare, sunaica, sovirvarita. Planta atinge o inaltime de 25-60 centimetri, are o tulpina lunga si ramificata si infloreste in cime galbeh-aurii. Pentru a o recunoaste sigur, zdrobiti o floare complet deschisa, va curge astfel din ea o seva rosie. Planta inflorita este culeasa pentru a se pregati din ea ceai si bai, in timp ce pentru uleiul de sunatoare se folosesc numai florile. Credinta populara veche punea seva de culoarea singelui si cu actiune balsamica a florilor in legatura cu singele si ranile Mintuitorului. Intr-adevar, uleiul de sunatoare este eel mai bun ulei pentru rani, caci are efect calmant, antiinflamator si cicatrizant. O legenda despre aceasta planta povesteste: ,,Cind apostolul preferat al Fiului Domnului se afla sub cruce, mihnit de moarte, a adunat cu grija plantele stropite cu singele sfint, spre a le darui ca amintire scumpa credinciosilor evlaviosi la moartea Mintuitorului." Seva rosie a aromatei plante lasa tainic impresia ca in sub-stanta purpurie a florilor galben-aurii ar trai ascuns un strop din singele Mintuitorului nostru. In zi de Sihziene, simbolui fortelor sfinte ale luminii si caldurii, sunatoarea straluceste in toata splendoarea ei florala unica. Pe vremuri, fetele impleteau din ea coronite, iar cine dansa in jurul focului in noaptea de Sinziene trebuia sa poarte o cununita din sunatoare - coroana de Sinziene. In aceasta noapte plina de mister, fecioarele presarau ramurele de sunatoare pe apa, spre a vedea din inflorirea florilor ofilite cum va fi la anul cu petitorut lor. In Austria superioara, taranul punea, dupa un vechi obicei, planta intre doua felii de piine si o dadea viteior ca .hrana, pentru ca animalele sale sa fie crutate de boli. Din pacate, aceasta traditie nu mai este urmata astazi decit izolat, in anumite familii credincioase. Din cele spuse rezulta cit de apreciata a fost sunatoarea inca din timpuri stravechi. Ceaiul de sunatoare se foloseste in leziuni nervoase si boli nervoase de tot felul, in rani de pe urma unor lovituri si vatamari prin ridicat. El este insa si un leac excelent al diareei.

Nevralgia trigemenului poate fi si ea combatuta cu sunatoare, daca se beau zilnic 2-3 cesti cu ceai de sunatoare si se freaca (extern) cu ulei de sunatoare timp mai indelungat locurile afectate. Ne putem face singuri o tinctura de sunatoare care are efect in boli de nervi, nevroze si astenie insotita de insomnii. Tinctura este folosita, extern, ca frectie, iar intern, se iau o data pe zi 10-15 picaturi intr-o lingura cu apa. Tulburarile de vorbire, somnul agitat, accesele de isterie, somnambulismul sunt vindecate cu ajutorul sunatoarei,la fel si incontinenta urinara si depresiunile. Din practica mea am observat ca in toate aceste boli, in afara intrebuintarii interne a ceaiurilor, pot aduce un ajutor eficace si baile de sezut cu sunatoare (a se vedea ,,Modi!ri de foiosire"). Ele se fac o data pe saptamina, fiind urmate de 6 bai de picioare in celelalte zile ale saptaminii. Aceasta cura se recomanda in starile nervoase de orice fel. Fetele tinere, aflate la virsta de crestere, ar trebui sa bea pentru un timp cite 2 cesti cu ceai de sunatoare zilnic; el sprijina dezvoltarea organelor genitale la femei si ajuta la inlaturarea dereglarilor cicluiui. Un leac natural foarte laudat este uleiul de sunatoare. N-ar trebui sa lipseasca din nici o gospodarie. Poate fi preparat foarte usor in casa (a se vedea ,,Moduri de foiosire"). Isi mentine puterea curativa timp de doi ani si este utilizat cu succes nu numai in ingrijirea ranilor deschise, a ranirilor proaspete, a hematoamelor, a inflamatiilor ganglionilor si a tenului aspru, ci este si un produs eficace de frictionare in cazul durerilor de spate, de lumbago, de sciatica si reumatism. Pentru a avea la indemfna un leac casnic contra arsurilor si a oparirilor, se tin florile in ulei de in. Acest ulei se foloseste si la arsurile de soare. Sugarii cu dureri de burta (colici) se linistesc daca burtica le este masata cu ulei de sunatoare. - O taranca pe care o cunosc vindeca toate ranile, chiar si pe cele ale animalelor ei de casa, cu acest ulei. Barbatul sau a fost odata ranit grav la mina de o unealta. Compresele cu ulei de sunatoare au inlaturat curind toate durerile, iar ranile i s-au vindecat fara probleme. - Un alt taran a tratat cu succes o rana externa grava de la piciorul calului sau cu ulei de sunatoare. Un doctor a constatat la o fetita de 8 ani o inflamare a ganglionilor limfatici ab-dominali. De fiecare data cind frigul actiona asupra fetei, intern sau extern, ea avea dureri de burta, in cele din urma zilnic, in special dimineata. Mama ei a citit ca uleiul de sunatoare poate fi folosit cu succes in inflamari ale ganglionilor. A inceput sa frece burta copilului de fiecare data cind se vaita de dureri. In scurt timp, acestea i-au trecut.

Urzica
Datorita substantelor sale active hematopoietice, urzica este de mare ajutor in cloroze, anemii si alte boli grave ale sangelui. Asociata cu alte plante medicinale, urzica este folosita cu succes si contra leucemiei. Celor ce sufera de orice fel de alergie, le este recomandat sa bea ceai de urzici o perioada mai indelungata. Aceasta planta anihileaza predispozitia la raceli si combate afectiunile artritice si reumatice. De asemenea, poate usura procesul de urinare la barbati, mai ales daca prostata este inflamata. Urzica este un diuretic. Ajuta corpul sa elimine acidul uric si bacteriile care cauzeaza infectii ale tractului urinar si pietrele de rinichi. De asemenea, poate scadea tensiunea si usura sindromul premenstrual. Obiceiul antic de a te lovi cu urzici are o explicatie plauzibila. Aparent, planta contine antihistaminice si antiinflamatorii naturale. Se credea ca frunzele intepatoare ajuta patrunderea acestor substante in locurile afectate. Beneficii multiple Urzica este recunoscuta pentru actiunea ei benefica asupra organismului uman, si anume: Vitaminizeaza, remineralizeaza si echilibreaza sistemul de aparare al organismului. Elimina starea de anemie. Actioneaza bactericid limitand sau inlaturand multiplicarea bacteriilor. Are efect benefic in bronsite si astm. Fluidifica secretiile bronhice si favorizeaza eliminarea lor prin expectoratie. Combate tusea. Stimuleaza

metabolismul si secretia bilei, cea pancreatica, gastrica si intestinala. Stimuleaza totodata peristaltismul intestinal si digestia. Combate diareea, dizenteria si starile inflamatorii ale mucoasei tubului digestiv. Actioneaza impotriva viermilor intestinali. Activeaza procesele fiziologice de formare a eritrocitelor, leucocitelor si trombocitelor; fluidifica sangele. Scade glucoza in sange. Activeaza regenerarea tesuturilor si epitelizarea, cicatrizand ranile. Influenteaza favorabil reumatismul si guta. Este tonic capilar si combate matreata. Asigurati-va ca purtati manusi cand culegeti urzicile. tepii plantei contin histamine care provoaca durere pentru cateva ore.

Ceaiul de urzici Avand o influenta pozitiva asupra pancreasului, ceaiul de urzici scade nivelul glicemiei. El vindeca si bolile si inflamatiile cailor urinare, precum si retentia urinara patologica. Avand in acelasi timp un efect usor laxativ, este recomandabil mai cu seama pentru o cura de primavara! Folositi 2 lingurite de urzici uscate la o ceasca de apa fierbinte si beti infuzia de 4 ori pe zi. Ceaiul se bea fara zahar. Puteti insa adauga musetel sau menta pentru imbunatatirea gustului. In medicina populara, cura cu ceaiul de urzici este propusa pe o durata de mai multe saptamani in afectiunile hepatice, biliare si splenice (chiar in cazul tumorii la splina), la secretii abundente ale stomacului si aparatului respirator, la crampele si ulcerele stomacale, la ulcerele intestinale si bolile de piept. Pentru a mentine substantele active, ceaiul se prepara doar prin oparire. Ca mijloc profilactic insa, se bea o singura ceasca cu ceai de urzici zilnic, tot timpul anului. Puteti manca frunze proaspete sau fierte de urzici ca pe orice leguma. Planta este bogata in vitamina C, prin urmare, apa in care au fiert poate fi consumata in loc de ceaiul obisnuit de urzici. Mod de folosire Infuzie - se foloseste o lingurita cu varf de urzica uscata la 1/4 litru de apa. Nu se fierbe, ci doar se opareste. Tinctura de urzica - radacinile, scoase din pamant primavara sau toamna, se spala cu o perie si se taie marunt. Se umple cu ele o sticla si se toarna deasupra rachiu de secara de 38-40% si se lasa sa stea 14 zile la loc calduros. Bai de picioare - radacinile bine spalate si periate (2 maini pline) si de urzici proaspete (tulpina si flori - aceeasi cantitate) se lasa peste noapte in 5 litri de apa si se incalzesc a doua zi pana dau in clocot. Se introduc picioarele in baia facuta cat se suporta de fierbinte si se tin 10 minute. Urzicile raman in apa in timpul baii. Aceasta baie de picioare poate fi folosita inca de 2-3 ori, daca este reincalzita. Spalat pe cap - urzicile proaspete sau uscate (cat luati cu ambele maini de 10 ori) se pun intr-o oala de 5 litri cu apa rece si se incalzesc incet, pe foc mic, pana la fierbere, dupa care se lasa sa stea 5 minute.

Daca se folosesc radacini de urzici, se pun 2 maini pline de radacini sa stea peste noapte in apa rece, se incalzeste totul a doua zi pana da in clocot si se lasa sa stea 10 minute. Pentru spalatul pe cap ar trebui intrebuintat in acest caz sapun medicinal.

Urzica este contraindicata Datorita actiunii sale diuretice, consumul prelungit de urzici poate cauza un dezechilibru electrolitic. Lauzele nu trebuie sa consume urzici, iar oamenii care mananca in mod repetat aceasta planta trebuie sa aiba grija ca in dieta lor zilnica au introdus destul potasiu. Cercetarile de laborator au dovedit ca urzica determina contractiile uterului, deci si femeile gravide ar trebui sa se fereasca de consumul de urzici.

Patlagina (plantago lanceolata)

Patlagina este planta erbacee perena, creste pana la 40 cm inaltime, se poate intalni pretutindeni adaptandu-se foarte usor si rapid in orice fel de conditii, de la ses la munte, atat pe pasuni cat si in culturi, pe marginea drumului sau a apelor. Frunzele ovale, medii spre mari, petiolate si ci varful limbului ascutit, tulpini drepte, subtiri, florifere, avand in varf flori de dimensiuni reduse, culoare galbuie, alba sau bruna (in functie de specie) sub forma de spic, alcatuite din 4 sepale si 4 petale iar androceul din 4 stamine, fructul este o capsula biloculara cu seminte brune cand e copt. Patlagina infloreste din mai pana in septembrie. Radacina este sub forma de rizom scurt, bine infipt in pamant, de culoare galbena si ramificata. Se recolteaza toata vara avand mare grija la uscarea frunzelor. Nu are miros specific dar gustul este acrisor-amarui. In scop fitoterapeutic se utilizeaza frunzele sau toata partea aeriana, inclusiv semintele. Planta contine: aucumbina sau aucubozida cu structura furanica, mucilagii (xiloza, acid poliuronic, pentozane etc.), tanin, alantoina, glicozizi, saponine, zaharuri, ulei volatil, rezine, substante proteice, carotenoizi, filochinona, substante minerale ( potasiu, calciu, fosfor, magneziu, zinc, fier, sodiu, mangan, cupru, bor, molibden si aluminiu), substante antibiotice, vitaminele A, C, K. Semintele contin mucilagii si planteoza. Patlagina are calitati terapeutice foarte apreciate: antimicrobiene, emoliente, antiinflamatorii, expectorante, diuretice, antidiareice, cicatrizante, depurative, astringente, hemostatice.

Uz intern:

- tuse, tuse convulsiva, afectiuni ale aparatului respirator, astm pulmonar si bronsic, tuberculoza, pulmonara limbrici, abcese, amigdalita cronica, arteroscleroza, afte, infectii bucale, faringite, traheite, gastrita hiperacida, ulcere si ulceratii - sub forma de suc sau ceai, decoct, infuzie.

Uz extern:

- acnee, rani, eruptii si iritatii cutanate, eczeme, umflaturi, furuncule, zona zoster, inflamatii articulare, reumatism sub forma de suc, cataplasme din planta proaspata, strivita, oparita sau sub forma de ceai, decoct, praf de planta uscata simpla sau in diverse creme si unguente.

Afinul - vaccinium myrtillus

Afinul este un arbust repent(culcat la pamant), indigen, intalnit in paduri montane rarite, taieturi de padure, tufarisuri de jneapan si ienupar, pajisti montane si subalpine, pe intregul lant carpatic, mai ales pe versantii umbriti si umezi. Se mai numeste afene, afin de munte, afine negre, afinghi, asine, coacaza, cucuzie, pomisoare. Este o planta care prefera temperaturile moderate. Iarna rezista pana la -20 grade C, comportandu-se bine in zonele cu precipitatii medii anuale cuprinse intre 800-1000 mm. Afinul este rezistent la seceta, insa seceta prelungita are efecte negative asupre cresterii si fructificarii. Excesul de umiditate provoaca caderea frunzelor, suportand bine umbra. Afinul fructifica abundent in locuri bine luminate, pe versantii cu expozitie sudica, dar este foarte sensibil la vant. Planta este ramificata, cu tulpinile muchiate, verzi, subiri. Frunzele sunt scurt-petiolate, mici, ovale, ascutite la virf, cu marginile marunt crestate; au culoare verde-deschis si nervurile penate. Florile singuratice, rareori duble, au culoarea roz, cu petalele unite - ca un clopotel. Afinul se poate confunda cu : - merisorul (Vaccinium vitis idaeaj), cu care creste impreuna, insa acesta are frunzele intregi, florile sunt dispuse in ciorchine si fructele au culoare rosie ; - afinul de mlastina (Vaccinium uliginosum), care creste in aceleasi zone, dar in locuri umede; are tulpina cilindrica, de culoare maronie, frunzele intregi, cu virful rotunjit si nervatiunea reticulata; sucul fructelor este albicios si nu pateaza. Afinul creste pe soluri acide, suficient de profunde, bine structurate, cu continut ridicat de humus, avand pH-ul cuprins intre 4,2 4,8 si un drenaj bun. Frunzele se culeg cu mana la sfarsitul lunii iulie, inceputul lunii septembrie si se usuca la umbra in strat subtire, pastrandu-se in saci de panza; uscare artificiala la 35 40o C. Fructele se recolteaza cand ajung la mturitate fiziologica, in iulie august. Se usuca pe rame cu plase de sarma galvanizata, in incaperi aerate bine incalzite si se pastreaza in saci de panza sau in pungi de hartie;uscare artificiala se face la temperaturi de 60 70 grade C.

Datorita continutului in taninuri si acizi organici in special acidul benzoic, precum si continutului in substante antibacteriene, fructele psoaspete sau uscate de afin au un rol important in fitoterapia enterocolitelor, in dizenterie sin in clibaciloza ( sindrom enterorenal). Fructele de afin actioneaza si asupra bacilului lui Eberth si al lui Gaertner. De mentionat este si faptul ca proprietatile bacteriostatice si bacteriolitice se mentin si dupa uscarea fructelor. Un rol terapeutic important il joaca glicozidele antocianice asupra aparatului circulator si in special asupra vederii. Nu este de neglijat nici actiunea helmintica a fructelor de afin si in special in oxiuriaza. Atat asupra tubului digestiv cat si a aparatuli respirator, afinele au o actiune anticatarala, in diversele stari inflamtorii ale acestor aparate.

Protectoare ale peretilor vasculari, afinele sunt utilizate in hemoragii datorate fragilitatii peretilor vasculari, purpure, tulburari circulatorii recomandandu-se si in ateroscleroza. In afectiuni hepatice au rol de regenerare a celulei hepatice. Afinile au, de asemenea, rol hipoglicemiant, fiind utile ca antidiabetice. Tot datorita continutului mare de tanunuri, afinele dau rezultate bune sub forma de gargarisme in faringite, stomatite, afte, candidoze bucale. Frunzele sunt un produs medicinal reputat; continand mirtilina, supranumita si "insulina vegetala", sunt printre cele mai eficace adjuvante antidiabetice.

Aloe vera, regina plantelor medicinale

Efectele aproape miraculoase ale acestei plante erau cunoscute de majoritatea civilizatiilor antice, de chinezi, japonezi, indieni, persi, egipteni, greci, romani etc. Alaturi de popoarele continentului african, toti acestia au incoronat-o drept regina plantelor medicinale. Astfel, chinezii o numeau medicamentul armoniei, vechii egipteni - planta nemuririi, reprezentand pentru faraoni elixirul vietii lungi, in Japonia era considerata planta imperiala, iar la greci a reprezentat simbolul frumusetii, rabdarii, norocului si sanatatii. Amerindienii au numit-o vindecatorul tacut, iar rusii ii spun elixirul longevitatii, pentru ca arabii so denumeasca arborele amar. De altfel, numele ei provine din araba, aloeh insemnand, in limba araba, seva cristalina si amara, suc amar si stralucitor. De unde numele de Aloe. Sunt in jur de 300 de specii de Aloe, iar una dintre ele este Aloe vera, vera provenind din latina si insemnand cea adevarata, deoarece aceasta are cele mai importante efecte terapeutice. Aloe vera, miracol si legenda De-a lungul timpului, a fost considerata mereu, pe toate meridianele, o planta aproape magica, ce era capabila sa vindece toate bolile, un adevarat miracol al naturii cu virtuti terapeutice. Astfel, nu este de mirare ca o gasim consemnata pe placutele de lut sumeriene, pictata deja pe primele vase egiptene si grecesti, pomenita de mai multe ori si in Biblie, pentru ca Hipocrate sa descrie, in numeroase scrieri, efectele terapeutice ale acestei plante de exceptie, dupa ce anticul tratat medical Papyrus Ebers, vechi de peste 3.500 de ani, consemnase multiplele ei efecte curative.Pentru a intelege mai bine ce a insemnat de-a lungul timpului aceasta planta considerata in Antichitate drept darul zeilor catre oameni este util sa ne amintim de fraza notata in timpul calatoriei sale spre Lumea Noua, in propriul jurnal, de catre Cristofor Columb, Todo esta bien, hay Aloe a bordo, adica Totul este bine, avem Aloe la bord. Intr-adevar, in acele vremuri, Aloe vera reprezenta inca principala arma impotiva ranilor si a bolilor. La fel de semnificativa este si legenda care ne spune ca in anul 333 i.H., dupa cucerirea Persiei, la sfatul lui Aristotel, Alexandru cel Mare s-a hotarat sa cucereasca insula Socotra, renumita pentru plantatiile mari de Aloe si a leacurilor pe care locuitorii stiau sa le prepare, caci in acea perioada modul de preparare si retetele erau secrete. Aceasta insula este un taram

fascinant din toate punctele de vedere. Desprins din Africa in urma migrarii continentelor acum mai bine de sase milioane de ani, a mostenit un ecosistem unic in lume, devenind astazi una dintre cele mai mari rezervatii naturale cu peste 300 de plante rare, multe facand parte din farmacopeea traditionala, precum Sangele Dragonului. Astfel, in acest tinut de basm, nu numai soldatii marelui cuceritor ar fi fost vindecati de nenumaratele rani primite pana atunci in lupte, ci Alexandru insusi ar fi fost tratat si vindecat de un preot al locului. Alexandru cel Mare nu ar fi fost singurul cuceritor in goana dupa aceasta planta miraculoasa, legenda povesteste ca si Hannibal ar fi facut o serie de incursiuni menite sa-i asigure controlul asupra unor zone din nordul Africii unde se cultiva Aloe. Dar extrasul de Aloe este mentionat si in Biblie nu mai putin de cinci ori, in Evanghelia dupa Ioan in capitolul 19 relatandu-se cum Nicodim a pregatit un amestec de smirna si Aloe pentru imbalsamarea corpului lui Isus in vederea inmormantarii. Se pare ca acest amestec ar fi luat apoi numele de Elixirul din Ierusalim si ar mai fi fost folosit in diferite randuri de catre templieri si de catre masoni, pentru calitatile lui curative si de intinerire a pielii, a corpului si a spiritului. Egiptenii foloseau Aloe pentru tratarea ranilor soldatilor si impotriva infectiilor. Iar Cleopatra si Nefertiti - pentru mentinerea frumusetii si a tineretii. Dar era folosita si pentru imbalsamarea mortilor. O puneau la intrarea in piramide, pentru a indica faraonilor defuncti drumul eternitatii si printre darurile funerare de inmormantare pentru a asigura si dupa moarte sanatatea spiritului faraonului. Pe taramul Egiptului, magia plantei s-a pastrat pana astazi, ea fiind considerata emblema fericirii si a protectiei, fiind pusa in casa pentru a proteja familia de diversele energii negative. O poti intalni insa si in magazine sau in institutii publice. Impodobita cu o funda rosie, ajuta la invocarea iubirii, dar este folosita si pentru puterea sa energetica, fiind prezenta in diferite ritualuri. Intr-o credinta asemanatoare, africanii obisnuiau sa agate planta deasupra usii pentru a alunga spiritele malefice. Si amerindienii au integrat-o in ritualurile lor magice ca elixir al vietii indelungate, vrajitorii reunind extraordinarele calitati ale plantei si cunostintele lor ezoterice. Exista si specii de Aloe care cresc ca niste adevarati copaci cu trunchiuri de dimensiuni considerabile. Din acestea se preparau in Tibet remedii terapeutice, care se foloseau pentru meditatie si pentru efectul calmant, armonios si adormitor. Cu o larga raspandire in India, Aloe este prezenta si in medicina Ayurvedica. Dar istoria si legendele acestei plante fascinante sunt prezente in nenumarate texte si traditii, inclusiv in scrierile celebrului Marco Polo. Aloe vera, planta a nenumarate surprize Planta a nenumarate surprize, Aloe vera seamana cu un cactus, ii place caldura si suporta perfect lipsa apei, fiind o planta subtropicala, dar este inrudita cu ceapa si cu usturoiul, cu brandusa, crinul si laleaua, facand parte la fel ca si acestea din familia liliaceelor. Este capabila sa-si inchida porii pentru a impiedica pierderea apei, iar, daca este taiata sau ranita, seva ei formeaza un strat protector si vindecator, care ii asigura o vindecare rapida, in doar cateva ore, si in continuare o dezvoltare viguroasa. Se cunosc peste 200-300 de specii diferite raspandite in Africa, Madagascar, Asia tropicala, America sau Europa. Aloe vera contine in jur de 240 de substante active, vitamine, minerale, mono si polizaharide, aminoacizi, enzime etc. Este cunoscuta si sub numele de Aloe Barbadensis Miller, dupa numele botanistului Miller, care a descris pentru prima data planta Aloe din insulele Barbados, dar si sub numele de Aloe Vera Linne sau Aloe Vera Lemarck. Rudele Aloei vera Dar Aloe vera nu este singura, dintre cele 200-300 de Aloe, folosita in scopuri medicale. Trebuie avut insa in vedere ca multe specii de Aloe pot fi toxice. De exemplu, Aloe maculata, cunoscuta si ca Aloe saponaria poate produce dermatite severe. In schimb, Aloe vera reprezinta un adevarat medicament natural. O alta parte a acestor cateva sute de specii sunt foarte apreciate ca plante decorative. Dintre cele cu proprietati medicale deosebite, trebuie amintite Aloe socotrina, mult timp cea mai utilizata specie de Aloe, datorita proprietatilor terapeutice deosebite considerate drept magice, provenind din insula Socotra (apartinand de Yemen) si comercializata de negustorii arabi timp de secole, de pe malurile Mediteranei pana in China; Aloe

polyphyla sau Aloe indica, originara din India, Nepal si Thailanda, considerata a fi o varietate de Aloe vera; Aloe ferox care, impreuna cu Aloe saponaria, este cea mai agreata in estul indepartat, consumarea ei in viziunea japonezilor, chinezilor si taiwanezilor fiind o placere deosebita, fiind mancata cruda sau fiarta; Aloe arborescens care provine din regiunile sudice si desertice ale fostei Uniuni Sovietice si care, aflandu-se sub atentia cercetatorilor rusi, a fost descrisa din punct de vedere al efectelor terapeutice de profesorul oftalmolog Vladimir Filatov si de biologul Israel Bekhman; Aloe africana, cultivata de fermierii olandezi si comercializata sub forma de praf sau gel uscat, fiind extrem de cautata pana ce a fost detronata deAloe Barbadensis Miller, adica de Aloe vera, comercializata cu succes de negustorii britanici incepand din secolul al XVII-lea si din care exista doua specii cu efecte terapeutice similare, una verde, care poate fi folosita in scopuri terapeutice doar dupa 4-5 ani, si cea albastra, care ajunge la maturitate deja la sfarsitul anului al treilea. Aloe, o istorie fascinanta Originea plantei nu este cunoscuta. Exista diferite teorii. Unii considera ca ar proveni din insulele Canare, altii ii plaseaza originile in valea Nilului inferior. Cum astazi planta este raspandita in majoritatea regiunilor calde ale globului, in absenta unor date istorice clare, este imposibil de stabilit cu exactitate teritoriul ei de origine.La sfarsitul secolului al XVIII-lea, arheologii au descoperit, in orasul Nippur, cateva placute asiriene de argila, datate in jurul anului 2000 i.H., ce contineau un text in scriere cuneiforma care atesta ca asirienii cunosteau la acea data foarte bine planta si utilizarile ei terapeutice. Apoi, informatii pretioase au fost descoperite in faimosul Papyrus Ebers datand din secolul al XV-lea i.H. si gasit intrun mormant egiptean in 1858 de egiptologul german George Ebers. Este consemnat faptul ca sucul de Aloe facea parte din reteta utilizata pentru mumificare, precum in cazul lui Ramses al II-lea. La fel ca si in cazul asirienilor sau al persilor, planta era folosita si pentru efectele ei laxative, impotriva efectelor unor alimente alterate. In plus, alaturi de baile cu lapte, se spune ca facea parte din retetele de frumusete folosite de Cleopatra si de Nefertiti. Utilizarile ezoterice erau insa nenumarate, Aloe facand parte de exemplu si din ritualurile dedicate zeitei Iside si zeului Ra. Dintr-un papyrus din anul 400 i.H. aflam ca exista deja o adevarata industrie de prelucrare. Frunzele erau mai intai uscate si apoi macinate fin. Apoi faina astfel obtinuta era amestecata cu alte ingrediente si fiarta. Sunt consemnate peste 12 retete, atat pentru uz extern, cat si intern. Copra, in lucrarea sa despre medicamentele indiene, consemneaza si utilizarea Aloei, cunoscuta sub numele de musabba, ca unguent extern, dar si intern, pentru purgatie si purificare interna, din pacate insa doar intr-un mod foarte succint, considerand subiectul mult prea cunoscut pentru a avea sens sa intre in amanunte. Aceasta denota faptul ca remediile pe baza de Aloe erau cunoscute deja de multa vreme si utilizate pe scara larga. Multe retete din acea perioada mai sunt utilizate si astazi. India reprezenta un pol important in producerea si comercializarea produselor pe baza de Aloe, alaturi de arabi, care in jur de 50 i.H. detineau un cvasimonopol al distributiei de produse pe baza de Aloe in Asia. In primul secol dupa Hristos, atat medicul grec aflat in serviciul Imperiului Roman, care a calatorit ani de zile impreuna cu armatele imperiale, Dioscoride, cat si autorul tratatului Historia Naturalis, Pliniu cel Batran, au descris utilizarile terapeutice ale sucului de Aloe, atat pentru vindecarea ranilor si a iritatiilor pielii, cat si a tulburarilor de la nivelul stomacului, a durerilor de cap, a calvitiei, precum si a altor tulburari. Este descrisa in detaliu planta si capacitatea ei de a inchide ranile, de a opri sangerarea, de a elimina infectiile si de a induce somnul. Dioscoride este, de fapt, cel care acrediteaza ideea de panaceu universal, prezentand o gama larga de aplicatii ce includea proprietatile purgative, utilizarea sucului pentru tratarea furunculilor, a hemoroizilor, a ranilor superficiale, a amigdalitei, a gingivitei, a afectiunilor oftalmologice etc. Utilizarea Aloei continua si dupa destramarea Imperiului Roman pana in secolul al IX-lea, fiind mentionata de medici, precum Galen, Antyllus sau Aretaces. Apoi, in Europa, ea trece in uitare, dar isi continua ascensiunea in intregul Orient, fiind utilizata

si in preventia convulsiilor febrile la copii, in sinuzite si chiar impotriva melancoliei, dar evident se diversifica in special aplicatiile in tratarea afectiunilor pielii. Se pare ca principalul mod de preparare consta in zdrobirea frunzelor si fierberea pastei rezultate la foc mic pana la obtinerea concentratului dorit, fiind in esenta acelasi procedeu ce avea sa fie folosit si in secolele urmatoare de catre europeni. In perioada 1300-1500, ea revine si in Europa, fiind utilizate initial doar prafuri obtinute din frunzele uscate, importate in special din insula Socotra si utilizate doar ca purgativ si in afectiuni ale pielii. Dupa 1600, conquistadorii si misionarii introduc planta si in Lumea Noua, creand rapid mici plantatii in jurul misiunilor din Caraibe, America Centrala si de Sud. Este unul dintre atuurile lor in fata populatiei bastinase care preia planta ca pe un panaceu universal cu functii mistice. In acelasi timp, aceste plantatii vor scadea treptat importanta vechilor surse de aprovizionare, ajungand practic sa scoata din circuitul comercial traditionala Socotra. Spaniolii isi dezvolta primele plantatii comerciale in Caraibe, portughezii - in Barbados, iar olandezii - in Curacao. Pasta foarte groasa de culoare aproape neagra, obtinuta prin fierberea la foc mic a sucului era exportata in special in Europa. In afara de aceasta se comercializa si un extract procesat la temperaturi foarte mari care conduceau la un proces de cristalizare, obtinandu-se o transparenta specifica, astfel ca produsul a fost denumit Aloe lucida. John Goodyew este cel care traduce tratatul medical al lui Dioscorides in engleza si tot el este cel care face prima referire stiintifica la Aloe vera. In 1753, apare prima descriere a plantei Aloe vera pe care o datoram parintelui taxonomiei moderne Carolus Linnaeus sau Carl von Linne. Intre 1700 si 1800, s-au inmultit importurile si in Anglia au aparut prestigioase si rafinate sere de plante grase, printre care se numarau si diverse specii de Aloe. In 1693, are loc la Londra prima tranzactie documentata pentru ca 150 de ani mai tarziu, in 1843, Londra sa inregistreze apogeul utilizarii plantei in productia de preparate medicinale. Este si momentul in care plantei incep sa-i fie dedicate studii stiintifice. Astfel, dupa ce, in 1820, este mentionata in United States Pharmacopoeia, prima enciclopedie medicala moderna, ca fiind cel mai eficient purgativ si principalul ingredient in creme protectoare ale pielii, in 1851, doi cercetatori englezi, Smith si Stenhouse, identifica si denumesc prima componenta, aloina. Impreuna cu aloemodina, aceasta este citata in British Pharmaceutical Codex in 1907 cu indicatii de utilizare corespunzatoare actiunii lor purgative.

Coada soricelului (Achillea milefolium)

Descrierea speciei. Este o planta erbacee, vivace, stolonifera, care creste prin locuri cultivate si necultivate, inalta pana la 80cm, avand doua feluri de tulpini aeriene, unele mai groase florifere, foliate, ramificate la partea superioara si terminandu-se cu capitule formate din flori mici si altele sterile purtand numai frunze. Frunzele sunt alterne, penat-sectate, mai mult sau mai putin paroase si cu miros slab aromat si gust amar astringent. Florile sunt grupate in capitule ovoide reunite la randul lor in corimb la extremitatea tulpinii. Fiecare capitul contine 5-6 flori marginale pentamere, ligulate, tridintate de culoare alba, uneori roza pana la rosie si flori interioare regulate tubuloase cu 5 stamine (sunt mai numeroase); fructul este o achena. Infloreste din luna iunie pana in septembrie. Coada soricelului este una din plantele medicinale folosite inca din antichitate pe scara larga. Desi domneste parerea ca numele stiintific al acestul gen de planta ar aminti pe cel al eroului legendar al razboiului troian Achille, totusi se pare dupa cum a sustinut Plinius, ca este vorba de un medic Achille care a descoperit cel dintai proprietatile medicinale ale speciei, adica de a grabi cicatrizarea ranilor. Produsul vegetal folosit: Atat partile aeriene (Herba Millefolii) cat si florile (Flores Millefolii) constituie partile de planta utilizate in terapeutica; ele se recolteaza in timpul inflorii si se usuca in straturi subtiri in locuri aerisite, in special in poduri acoperite cu tabla.

Principii active: ulei volatil de culoare albastra, bogat in azulene (si in special in chamazulena), proazulene(M1, M2 si C, achilina) taninuri, flavonozide, colina si unele substante, inca neidentificate, inzestrate cu actiune antibiotica. Actiune farmacologica. Proprietatile majore ale produsului si anume stomahice, astringente, antiinflamatorii, calmante si usor antiseptice si tonic-amare se datoreaza uleiului volatil si proazulenelor. Intrebuintari. Intern: infuzie 2-5% (200-300 ml pe zi) se administreaza in diferitele afectiuni ale stomacului, in enterocolite si gastrite si anorexii; infuzia 10% usureaza eliminarea viermilor intestinali; se bea dimineata pe stomacul gol. Extern: infuzie 10%, sub forma de bai sau comprese, se foloseste ca antiinflamator, dezinfectant si calmant in arsuri, plagi purulente, hemoragii etc. Intra in compozitia ceaiurilor: gastric, contra colicilor, hepatic.

Nucul (Juglans regia)

Nucul, numit in popor si nucar sau nuc-costeliv, infloreste in luna mai inca dinaintea formarii si aparitiei frunzelor. Frunzele proaspete se aduna in iunie, nucile verzi in mijlocul lui iunie, atita timp cit mai pot fi intepate usor, cojile verzi de nuca putin inainte de a se coace se de a deveni maro, iar fructele coapte in septembrie. Ceaiul de frunze de nuc este un mijloc eficace in tulburarile digestive, deci in constipatie si in curatirea singelui. De asemenea, el se intrebuinteaza cu bune rezultate in tratamentul diabetului si contra icterului. O infuzie din frunze de nuc cu adaos la baie este buna contra scrofulozei si a rahitismului, contra osteoporozei si a umflaturilor la os, ca si a unghiilor purulente de la miini si picioare. Spalati in caz de eczema la cap (mai ales la sugari), rofii (coji) si scabie (riie) locurile respective cu infuzie din funze verzi de nuc si veti vedea curind rezultatul! Spalaturile, respectiv baile cu acest adaos ajuta in acnee, eruptii purulente, transpiratia picioarelor si leucoree. Se clateste gura cu aceasta infuzie in caz de stomatiti ulceroasa, afectiuni ale gingiei, gitului si laringelui. O infuzie concentrata din frunze de nuc, adaugat in apa de baie, vindeca degeraturile. Si in cazul unei caderi masive de par se poate ajunge la rezultate bune, masindu-se mult pielea capului cu acest lichid. Ele este un produs natural execeptional si impotriva paduchilor de cap reaparuti in ultima vreme. Frunzele proaspete alunga si alte insecte nedorite. Din nucile verzi culeste inainte de Sinziene, deci aproximativ pe la mijlocul lunii iunie (nucile trebuie sa poate fi intepate usor), se poate prepara o tinctura de nuci care curata stomacul, ficatul si singele si inlatura hipotonia (lenevia) stomacala si colita de putrefactie. Acesta tinctura este, de asemenea, un remediu execelent contra singelul ingrosat. Moduri de folosire: -infuzie: se opareste 1 lingurita (cu virf) de fruze de nuc taiate marunt cu litru de apa proaspat fiarta si se lasa putin sa stea. -adaos la bai si spalaturi: 100 grame de frunze pentru baile complete, iar pentru splaturi 1 lingurita (cu virf) de frunze maruntite la litru de apa (a se vedea Bai complete). Pentru o infuzie concentrata se ia o cantitate dubla. -tinctura de nuci: aproximativ 20 nuci verzi sunt taiate in sferturi si introduse intr-o sticla cu git larg; se toarna deaspura 1 litru de rachiu de secara, in asa fel incat sa acopere nucile cu un strat gros de 2-3 degete. Sticla, bine astupata, se lasa intre 14 si 4 saptamini la soare sau la caldura. Dupa scurgearea acestui timp, continutul se strecoara si se introduce in sticle. Se ia cite 1 lingurita plina in functie de necesitate. Puteti obtine un lichior de nuci foarte gustos daca adaugati la nucile verzi 2-3 cuisoare, 1 bucata de scortisoara, 1 baton mic de vanilie si coaja spalata, netratata cu substante chimice a unei jumatati de portocala. 500 de grame de zahara si fierb in litru de apa, se lasa sa se raceasca si sa toarna peste tinctura fiarta.

GALBENELE
Denumirea plantei: galbenele (Calendula officinalis)Fam. Compositae Denumiri populare: boance, calce, calinica, caldarusa, cilimica, coconite, craite, fetisca, filimica, floare galbena, flori osenesti, galbenare, galbenele, hilimica, nacotele, ochi galbeni, ruginele, rujulita, rosioara, rusculite, salomie, salunii, sinilii, stincuta, tataiasi, vizdoage. Ecologie si raspindire: O planta cu tulpina inalta, ramificata si paroasa, cu flori centrale, tubuloase, de culoare galbena. O putem intilni in intreaga tara pe terenuri necultivate, pe marginea drumurilor, a cailor ferate si pe linga garduri. Perioada de vegetatie: planta anuala care infloreste din luna mai pina in septembrie. Perioada de recoltare: Se recolteaza florile fara codite cind sint complet dezvoltate. Recoltarea se face succesiv 3-4 zile, dupa ce se ridica roua si pina seara se usuca in straturi subtiri, la umbra. Boli in care se utilizeaza: Uz intern: gastrite hiperacide, ulcer gastric, ulcer duodenal, colecistita, icter infectios, ulceratii canceroase, inflamatii ale colonului, hemoroizi, vermifug, boli de ficat, cicatrizant intern, dismenoree. Uz extern: leucoree, trichomoniaza, acnee, arsuri, degeraturi, rani purulente, cancerul pielii, leziuni ulceroase ale sinilor, cancer mamar, boli tegumentare, micoze, asteoporoza. Retete: Infuzia: 2 lingurite cu virf de floare uscata la 300 ml apa clocotita. Din infuzie se bea caldut ceaiul de 3 ori in decursul unei zile inainte cu o jumatate de ora de masa.O infuzie mai concentrata se prepara din 4 linguri de flori la 200 ml apa din care se beau 3 linguri pe zi; pentru reglarea ciclului menstrual se pot lua de 3 ori pe zi cite 30 picaturi de tinctura in putina apa. Tinctura: se poate obtine din florile proaspat culese care se introduc intr-un recipient de sticla de circa 1 litru, peste care se toarna alcool pina se acopera florile. Vasul se aseaza in apropierea unei surse de caldura sau la soare unde trebuie sa stea timp de 2 saptamini. Alifie: se infierbinta 100 g de untura de porc nesarata, peste care se pun 20 g de flori proaspete, se lasa sa sfiriie la foc mic. Se amesteca incet timp de 10 minute apoi se da tigaia la o parte si se lasa sa stea asa pina a doua zi cind se incalzeste din nou amestecul si se filtreaza printr-un tifon, intr-un borcan, in care se stoarce si rezidul rezultat din prajirea plantei. Se aplica alifia, in straturi subtiri in zonele cu arsuri si degeraturi. Baile de sezut: 30 g de flori proaspat culese se lasa sa stea in apa rece timp de 24 ore. Dupa acest timp se fierb timp de 10 minute in apa in care au stat si se adauga la apa de baie din cada la nivelul de 25-30 cm, atit cit sa ne acopere soldurile. Baile de sezut vor dura timp de 10-15 minute si se fac de doua ori pe zi timp de 12 zile. Perna de flori: se realizeaza foarte simplu din flori culese si puse la uscat undeva la umbra timp de 24 ore, dupa care se introduc intr-un saculet pe care il aplicam pe abdomen in cazul durerilor ulceroase, pe mijloc in cazul durerilor renale, dar mai ales pe fata pentru revigorarea tenului marcat de diferite spasme.