Parintele Calciu

Sunt cunoscute astazi conditiile de teroare in care s-a impus la noi regimul comunist. De la sfarsitul anilor '40 si pana in vara lui 1964, temnitele au gemut, de la un capat la altul al tarii, de detinuti politici, dintre care multi n-au mai apucat niciodata sa revada libertatea. Fosti oameni politici (legionari, taranisti, liberali, ba chiar si social-democrati), intelectuali de marca (artisti, profesori, medici, avocati, ingineri, ofiteri ai vechii armate), oameni ai Bisericii (preoti, calugari si chiar ierarhi), dar si simpli tarani sau muncitori cu dragoste de neam si cu frica de Dumnezeu au fost deposedati de averi, arestati, schingiuiti, pusi la munca fortata si adeseori exterminati, fiind socotiti "dusmani ai poporului", pentru ca refuzau sa accepte ideologia materialista si atee adusa la noi pe tancurile sovietice. Parintele Gheorghe Calciu reprezinta un caz aparte, pentru ca a trecut inclusiv prin iadul "reeducarii" de la Pitesti (cea mai monstruoasa experienta penitenciara din tot lagarul comunist) si a facut inchisoare nu doar sub Gheorghiu-Dej, dar si mai tarziu, sub Ceausescu (care-l considera dusmanul lui personal), pentru curajul de a fi protestat fatis impotriva daramarii bisericilor si a educatiei ateiste a tineretului (vezi cele "Sapte cuvinte catre tineri" rostite in Postul Mare al anului 1978 de la amvonul Bisericii Radu-Voda din Bucuresti). Astazi paroh in Statele Unite, la Alexandria, langa Washington D. C. (The Holy Cross Romanian Church), parintele, in curand octogenar (n. 1925, la Mahmudia-Tulcea), a avut bunavointa de a ne raspunde la cateva intrebari. -Vasile A. Marian: Ati fost, Parinte, un "client" preferat al zbirilor comunisti, ca sa zicem asa, "de la tinerete pan' la batranete"... -Parintele Calciu: Da, am reusit sa adun in carca 21 de ani de temnita, fara sa ma "cumintesc". Nu aveam mult peste 20 de ani cand am intrat in inchisoare, si nu aveam mult sub 60 cand am fost eliberat ultima oara... -V.A.M.: Si ati inceput cu ce a fost mai greu: Pitestiul! S-a incetatenit sintagma "iadul de la Pitesti". Cum e sa treci prin iad, in carne si oase, dar nu pazit de Vergiliu, ca Dante, ci tortionat de Turcanu? -Par. Gh. C.: Ca sa intelegem ce a fost Pitestiul, trebuie sa ne ridicam deasupra faptelor si sa ajungem la radacinile raului, la mecanismele interioare ale perversiunii si la dimensiunea ei metafizica. Eu cred ca Pitestiul a fost un experiment diabolic. Acolo au fost luptele dintre bine si rau, in care calaii si victimele n-au fost decat simple instrumente. Este un experiment diabolic care a avut loc in tara noastra mai mult decat in orice parte a lumii. Am insa convingerea asta, anume ca fortele diabolice au fost asa de tari tocmai pentru ca spiritul romanesc, la vremea acea, era si el foarte tare. -V.A.M.: Cui ii da mult, Dumnezeu ii si cere mult; la asta va referiti? -Par. Gh. C.: Nu-i un gand nastrusnic, ci o realitate. Vedeti, cand a inceput teroarea de la Pitesti, asa-numitul experiment al "reeducarii" si "demascarii", acolo era un fel de centru de spiritualitate si rugaciune. Trebuie sa spun ca noi, cei de la Pitesti, fara sa ne mandrim, sau cei din inchisoare, in general, am fost cei mai buni oameni ai tarii, nu pentru ca aveam caractere deosebite sau cine stie ce inzestrari geniale, ci pur si simplu pentru ca ne integrasem intr-o gandire spirituala sincer si autentic romaneasca. La Pitesti, in momentul in care au inceput demascarile, rugaciunea nu inceta nici ziua, nici noaptea. Fiecare celula avea un timp de rugaciune. In momentul cand se termina rugaciunea din celula respectiva, macar un singur om, peste noapte vorbesc, macar un singur om ramanea sa privegheze, sa se roage, sa mediteze; cand

sfarsea, batea cu pumnul in perete si rugaciunea se transmitea la celula urmatoare, si asa facea ocolul intregii inchisori. Incat, ca si la manastire, rugaciunea nu inceta niciodata, era ca un fum de catuie care se urca catre Dumnezeu. Sigur ca asta nu i-a placut satanei. Din punct de vedere spiritual, din punct de vedere al metafizicului, aceasta a fost motivatia Pitestiului. -V.A.M.: Rugaciunea se facea pur si simplu? N-o impiedica nimeni? Nu erau, ca mai tarziu, "turnatori" strecurati prin celule? -Par. Gh. C.: O, desigur, administratia intervenea mereu intre noi. Cei trimisi de forurile superioare comuniste sa viziteze Pitestiul cunosteau acest lucru si ne amenintau ca aceasta actiune va fi curmata, ca stiu ei cum sa-i puna capat... Si, intradevar, reactia a fost neasemuit de puternica la Pitesti. Celelalte "reeducari", de la Canal, de la Gherla, nu au fost decat expansiuni palide ale Pitestiului. Centrul de lupta spirituala a fost Pitestiul, pentru ca acolo erau tinerii, acolo erau cei curati, oameni care nu fusesera niciodata implicati in actiuni de genul celor politice, de dinainte de razboi; adica oameni de o mare puritate. Asa am fost noi toti acolo: o elita de suflet a tineretului romanesc. -V.A.M.: Erati inca de pe atunci un om religios? -Par. Gh. C.: Fara indoiala da. Aceasta inclinare, as zice aproape mistica, am avut-o inca din copilarie. Am fost educat intr-o familie foarte religioasa, am stat in tinda si in interiorul bisericii, am fost tot timpul in preajma unui preot. Adica am avut o inclinatie religioasa de la inceput si sigur ca m-am integrat cu multa bucurie in acest curent spiritual religios si de mistica crestina, din inchisoare. Cand am venit noi, cei mai tineri, la Pitesti, ne-am intalnit acolo cu cei putin mai in varsta, care avusesera deja o experienta religioasa extraordinara. Printre ei erau oameni ca Valeriu Gafencu, caruia nu degeaba, credeti-ma, i s-a spus "Sfantul inchisorilor". Si sunt surprins ca Biserica noastra Ortodoxa nu-l canonizeaza pe Gafencu, care a trait o viata absolut martirica, si de o inaltime spirituala greu de atins... -V.AM.: Erati student la Medicina cand ati fost arestat? -Par. Gh. Calciu: Da, cand am fost arestat, in mai 1948, facusem deja 2 ani. Am fost integrat si in tot felul de grupari religioase. Participam, bunaoara, la "Rugul Aprins"; sigur, nu eram membru propriu-zis, participam smerit doar la conferintele profesorilor de la Teologie intitulate "Perlele Desertului", unde se vorbea despre Sfintii Parinti si despre marii scriitori bisericesti care s-au nevoit in pustie. Am facut parte, pentru scurta vreme, din grupul studentesc legionar din Bucuresti, fara sa fi avut vreo activitate deosebita. Am fost arestat pentru ca am adapostit in camera mea de la camin pe cineva care era fugar - pentru motive politice - din Tulcea. -V.A.M.: Cum era marele tartor de acolo, Eugen Turcanu? -Par. Gh. C.: Cand Turcanu a venit la Pitesti, eu nu il cunoscusem. Nu l-am cunoscut decat in 1950, in ultima serie a "demascarii". Cred ca structura lui Turcanu a fost de la inceput rea. El nu a fost un convertit de la bine la rau. El era manat de niste nemasurate ambitii, caci numai asa a putut sa devina dintr-odata demonul suprem al actiunii de la Pitesti. Pentru ca, intr-adevar, Turcanu era dotat cu o forta de dominatie nemaipomenita. Cand intra in celula, starnea o groaza totala. Si nu se poate explica cum, rand pe rand, si-a daramat toti adversarii, toata lumea din inchisoare tremura de frica lui. Avea o forta demonica in el. El smulgea pe cei mai buni dintre noi, ii ducea la camera 4 Spital, ii batea, ii transforma, ii tortura, ma rog, ii intorcea pe dos. Chiar daca nu se schimba ceva in sufletul lor, groaza era asa de mare incat pe urma oamenii acestia deveneau ei insisi informatori. Si nu numai atat, dar chiar demonstrau ca ei insisi si-au schimbat mentalitatea. In felul acesta s-a introdus neincrederea, spaima, disperarea in multi dintre noi. Unii au rezistat, altii s-au sinucis, cei mai multi au cedat. Nu vreau sa reduc gloria nimanui, dar foarte putini au

fost cei care au rezistat. Unii si-au revenit mai devreme sau mai tarziu, pentru ca refacerea spiritului uman nu este ca refacerea organismului, are niste legi tainice, se realizeaza mai greu sau niciodata... Refacerea mea, de pilda, a fost cu mult mai grea decat a altora, pentru ca ruptura mea a fost mai mare. Eram un tip destul de naiv, un copil de taran, cu o credinta puternica, cu o incredere deosebita in oameni. Eram un tip foarte simpatizat. Chiar dupa ce am cazut, se spunea despre mine "ingerul cazut cu ochi albastri", pentru ca toata lumea m-a socotit ca pe un inger. Dar acum eram un inger cazut... Mi-am revenit in momentul in care am fost pus in fata unor actiuni ingrozitoare, care se refereau la procesul prin care victimele trebuiau sa devina acuzati. Atunci s-a trezit in mine spiritul de dreptate si Ingerul meu m-a facut sa iau, cu riscul vietii, atitudine, punand stop acestei inscenari ingrozitoare. Mie mi-au cerut sa spun ca am transmis felurite ordine de la niste sefi legionari la un alt sef legionar, Costache Oprisan, care era in inchisoare. Eu insa nu-i cunoscusem pe nici unul, nu avusesem nici un fel de legatura cu ei. Dar Securitatea voia sa acrediteze ideea ca astfel s-ar fi declansat actiunea de torturare si anihilare fizica si morala de la Pitesti, adica dintr-o perfida manevra legionara, pentru compromiterea regimului. In plus, mau acuzat ca as fi scos din inchisoare informatii prin diversi detinuti care se eliberau, informatii care mergeau in strainatate. Si aceasta era o minciuna sfruntata... -V.A.M.: Si dupa Pitesti? -Par. Gh.C.: Eu am fost pus, dupa proces, impreuna cu Vica Negulescu, cu Marcel Petrisor, cu un grup din procesul nostru si cu un alt grup care nu avea nimic de a face cu noi, in aceeasi "corabie a mortii" (despre care am vorbit in prefata cartii Pitesti, a regretatului D. Bacu), la Jilava, unde am stat cu Costache Oprisan (care a si murit acolo) pana in 1956, cand m-au dus in Zarca de la Aiud si am stat mai tot timpul izolat. M-am eliberat in 1964, cand ne-au dat drumul la toti, sub presiunile Occidentului, dar si pentru ca de-acum comunistii se credeau stapani deplini si neclintiti pe tara, pe suflete, pe tot. -V.A.M.: La preotie cum ati ajuns? -Par. Gh. C.: Am incercat sa ma reinscriu la Medicina si nu s-a putut. Trebuia sa refac si cei 2 ani pe care ii facusem mai inainte. Si atunci m-am inscris la Franceza. Dar in inchisoare ma urmarise demult gandul de a studia Teologia si de a deveni preot. Dupa ce am terminat Franceza, m-am dus la Patriarhul Justinian si am cerut sa ma accepte ca student la Teologie. Spre surprinderea mea, Patriarhul m-a primit fara nici un fel de rezerva, desi stia de mine ca am fost in inchisoare. Asa am reusit, mai cu fereala, sa fac Institutul Teologic, fiind in acelasi timp profesor de franceza. Securitatea probabil ca nu descoperise, sau avea alte treburi mai importante, ca era perioada aceea de restructurare, de dupa moartea lui Gheorghiu-Dej. S-au prins, ca sa zic asa, cand eram aproape sa-mi dau licenta, in 1972, dar nu m-au mai blocat. Vremurile se mai schimbasera... -V.A.M.: Dar nu intr-atat incat sa nu mai fiti arestat din nou, dupa cativa ani... -Par. Gh. C.: Atunci a fost pentru predicile tinute la Radu-Voda, in Postul Mare al anului 1978, elevilor seminaristi (si nu numai, caci au mai venit, treptat, si multi elevi si studenti de prin alte parti). Am intitulat aceasta serie de predici, dintru inceput, Sapte cuvinte catre tineri. Spuneam adevarul fara inconjur, in numele lui Hristos. Au inceput presiunile, amenintarile: asupra elevilor, asupra mea, asupra familiei mele... Si intr-o dimineata a venit Securitatea -asa cum se facea si inainte, nu era nici o deosebire - si au blocat intrarile, n-au mai dat voie la nimeni sa iasa sau sa intre din si in blocuri si apartamente. M-au arestat, m-au anchetat sumar si mi-au dat, in cele din urma, 10 ani. -V.A.M.: Sub ce acuzatie, totusi?

-Par. Gh. C.: E fantasmagoric: "Actiune dusmanoasa impotriva ordinii de stat in serviciul unei puteri straine"!!! Dar pana la urma n-am facut decat 5 ani. M-au eliberat si, dupa un an, in care am fost supusi - si eu, si familia - urmaririi si hartuirii permanente de catre Securitate, am fost practic obligati la solutia exilului... N-am putut reveni in tara decat in 1990, cand am nimerit, pentru pacatele mele, pe fondul primei mineriade... Acum vin anual si ma bate tot mai mult gandul intoarcerii definitive... Va fi cum va voi Dumnezeu. Lumea credintei, anul II, nr. 8(13)