ANDREI OISTEANU evreiiCartiALTE DOCUMENTECAPITOLUL XXXIIPUTEREA, O BESTIE MAGNIFICĂBilantIN EXPRESUL DE HOGWARTSLacul fadNazuinta spre o viata mai frumoasaLUNA LOVEGOODBarbatul care iubea femeile Emil CodrescuMegalomanie arhitecturalaNICULAE BATICU AMINTIRILE UNUI ALPINISTCîteodat
ã, evreii însisi au fost tentati sã preia stereotipul „proverbialei tolerante românesti", în1926, de exemplu, deputatul evreu Carol Kluger, vorbind în Parlamentul României despre„caracterul poporului român", observã cã „toleranta si bunãtatea sufleteascã constituie latura sanobila". Este drept cã aceste observatii s-au dovedit a fi doar un paratrãsnet pentru restuldiscursului, îndreptat „împotriva acelora care predicã intoleranta, spiritul de sicanã, robireanoastrã [= a evreilor]; împotriva acelora care tulburã tineretul, asmutindu-1 la violentã" (MonitorulOficial, nr. 10, ianuarie 1927; 603, p. 108). Similar este construit un articol publicat în 1881 înziarul evreiesc Fraternitatea: „Era un timp pe cînd România a fost un Eldorado al tuturor refugiatilor si asupritilor din toatã lumea. A domnit aici o tolerantã religioasã cît se poate de largãsi nemãrginitã, traiul a fost patriarhal, toate trebuintele vietei ieftine ca nicãieri, poporul blînd sifãrã egoism. De aceea au venit în tarã lipovenii, bulgarii, grecii, ungurii si izraelitii, mai cu seamãdupã revolutiu-nea din 1848. Astãzi lucrurile s-au schimbat. [...] Egoismul sub numele de apãrarenationalã a inspirat multe restrictiuni, încît strãinii nu mai privesc România ca pe o tarã unde potsã gãseascã fericire si un trai bun, mai usor decît acolo de unde au sa vie" (285, p. 163).Unii intelectuali români au sustinut exceptionalismul românilor în ceea ce priveste toleranta fatãde strãini. Unul dintre acestia a fost politicianul nationalist Aurel C. Popovici, care sustineaurmãtoarele în 1910: „Noi pe nimeni n-am asuprit, n-am jupuit. Noi pe nimeni n-am pus pe rugpentru credinta lui, pe nimeni n-am cãutat sã-1 desbrãcãm de nationalitatea lui, de sufletul lui.Neam de21oameni blînd si bun si cu frica lui Dumnezeu, românii au fost si sînt un popor de o evanghelicãtolerantã si întelepciune, ca putine altele" (653, p. 58). în 1938, scriind despre convertirea unor evrei la crestinism în Moldova din prima jumãtate asecolului al XlX-lea si despre asimilarea lor în societatea româneascã, folcloristul Artur Goroveiexclama, jumãtate cu mândrie, jumãtate cu indignare: „Toleranta moldovenilor a întrecut,totdeauna, orice imaginatie" (276, p. 128). Cu cîtiva ani mai tîrziu, convingerea lui SimionMehedinti era asemãnãtoare: „Sentimentul de tolerantã a existat la noi [= la români] într-o mãsurãexceptionalã", tãranul român fiind „omul cel mai tolerant din Europa" (476, pp. 33 si 39). Astfel deconcluzii ditirambice fãceau notã discordantã cu retorica uzualã a intelectualilor, politicienilor sipublicistilor români din anii '20 si '30. Chiar discursul lui Mehedinti era puternic minat dexenofobie si intolerantã. El era convins, de exemplu, cã marile nenorociri de care a suferitRomânia se datoreazã în exclusivitate strãinilor din tarã: maghiari, bulgari, rusi, tigani si, mai ales,evrei (476, p. 197). în epoca interbelicã, ideea de „omenie" si de „tolerantã româneascã" a fost redefinitã, conformnoului context socio-politic. Prin noua Constitutie, cea din 1923, li s-au recunoscut evreilor (ca si
celorlalti minoritari necrestini) drepturi civile si politice depline. Dar fantoma xenofobiei si aintolerantei etnice începuse sã bîntu-ie prin Europa (inclusiv prin România) cu o fortãnecunoscutã încã pînã atunci. Pe de altã parte, prin încorporarea noilor teritorii în cadrulRomâniei Mari, numãrul minoritarilor etnici a crescut la circa 30% din totalul populatiei, în unelezone depãsind chiar 50%. Pentru ultranationalisti, toleranta româneascã nu mai era receptatã cao virtute caracteristicã a „spiritului etnic" (Volksgeist), ci ca un defect, ca o slãbiciune care îldizolvã, ca un virus care afecteazã însusi sistemul imunitar al organismului national. „Combatereastrãinului" — observã pe bunã dreptate Leon Volovici — devine pentru multi intelectuali românidin aceastã epocã „forma preferatã de manifestare a patriotismului si de exprimare a specificuluinational" (67, p. 112). De altfel, receptarea ospitalitãtii românesti ca pe o slãbiciune nationalã areo istorie care dateazã de la începuturile epocii moderne. Comentînd nemultumirea demnitaruluirus Demidoff în privinta lipsei de ospitalitate cu care a fost tratat în Moldova, Mihail Kogãlniceanuscria urmãtoarele: „De unde vine22aceastã pretentie a strãinilor ca, îndatã la venirea lor, sã le dãm casele, mesele, cinstirilenoastre? De unde vine? Din scîrnavul obicei ce am luat de o bucatã de vreme de a ne efc]stazia înaintea orisicãrui vînturatic strãin" (730, p. 182). Indignarea în fata acestui „scîrnav obicei" alospitalitãtii românesti a prins contur ideologic în epoca interbelicã.„S-a zis cã neamul nostru e tolerant si ospitalier fatã de strãini, scria Nichifor Crainic în 1934.Este el atît de înfloritor încît simte nevoia ospitalitãtii? Adus în sapã de lemn de cãtre strãinulcotropitor, acest popor nu poate fi tolerant si nu poate fi ospitalier. Toleranta presupune puterecare îngãduie, iar nu slãbiciune care zace înfrîntã. Ospitalitatea presupune bunãstare care sedãruieste, iar nu mizerie jefuitã hoteste." La rîndul sãu, în 1936, Emil Cioran se revolta împotrivafaptului cã românii ar fi „un popor prea bun, prea cumsecade" cu strãinii, pentru cã toleranta ar duce la „falimentul nostru sigur". „Nu existã o fiintã mai bunã decît românul. Acesta estedezastrul." Cioran rãstoarnã termenii ecuatiei traditionale. Pentru el, „bunãtatea" si „omenia" ar fifalse „virtuti nationale", fiind mai degrabã vicii, care „ne-au tinut în loc atîta vreme", în schimbullor, ar trebui descoperitã si activatã adevãrata virtute etnicã — xenofobia: „Adversitatea fatã destreini este atît de caracteristicã simtirii nationale românesti, încît nu vor putea fi niciodatãseparate"; „întîia reactiune nationalã a românului [...] este revolta împotriva strãinilor" si „este olipsã de instinct national a nu-i urî si a nu-i elimina" (572, pp. 128-143; vezi 202, pp. 119-132).(Pun între paranteze faptul cã, peste o jumãtate de secol, în a doua editie a cãrtii — Ed.Humanitas, Bucuresti, 1990 —, Emil Cioran a suprimat aceste „divagatii", si altele asemenea,considerîndu-le „pretentioase si stupide"), în fine, într-o declaratie politicã fãcutã înainteaalegerilor din decembrie 1937, Corneliu Zelea Codreanu se plînge cã toleranta i-a adus peromâni „pe patul de moarte": „Domnul Maniu spune cã partidul sãu [= PN
Ţ] va aduce justitie sitolerant
ã pentru minoritãti. Eu sunt pentmjustitie, fãrã tolerantã. Pentru cã am tolerat asa demulte încît suntem pe patul de moarte. [...] Nu existã nici o justitie care sã ne oblige a împãrtidrepturile noastre de stãpînire si conducere a tãrii cu jidanii" (Buna Vestire, nr. 229, 1937).Scriind, în 1940, despre „bunãvointa si toleranta noastrã" fatã de „evreime", Nicolae lorgaajungea la concluzia cã „româ-23nimea" ar fi „de o bunãtate prosteascã fatã de musafiri si jecmãnitori" (391). Acest tip de retoricãera foarte la modã în epocã, astfel cã si un intelectual neangajat politic ca G. Cãlinescu a derapatputin pe aceastã pantã. Comentînd romanul Profeti si paiate (l 931), al scriitorului evreu EmilDorian, criticul noteazã în 1941: „Românilor li se recunoaste [în roman] doar calitatea de «popor ospitalier», ceea ce e în fond o slãbiciune, cãci asemeni tuturor natiilor civilizate românii trebuiesã manifeste un sãnãtos egoism, curmînd definitiv orice imigratie" (130, p. 851). în 1935, Mircea Eliade crede cã acest tip de reactii alarmiste sînt generate de un „imbecilcomplex de inferioritate" fatã de strãini. Cu acest prilej, si el gloseazã pe marginea tolerantei
românilor, fãrã sã-i nege caracterul „proverbial", dar si fãrã sã uite sã punã acest adjectiv întreghilimele: „Toleranta noastrã «proverbialã» este o tãrie, nu o slãbiciune... Nu înteleg de ce tipãm:primejdie! Unde e primejdia? Cã sînt minoritari prea multi la posturile de comandã? îi vom scoateprin concurentã, prin propriile noastre forte, prin legi de administratie la nevoie — dar de aici pînala primejdia «românismului», mai e cale lungã... Noi nu avem nevoie de intransigentã siintolerantã, vicii streine structurii noastre." Doi ani mai tîrziu însã, în septembrie 1937, opiniile luiMircea Eliade se radicalizeazã (mai sînt doar douã-trei luni pînã la alegeri!), chiar dacã esteconvins „cã evreii vor tipa cã sînt antisemit, iar democratii cã sînt huligan sau fascist", întrebarearetoricã din 1935: „Unde e primejdia?", capãtã acum un rãspuns precis. Natiunea românã se„surpã lent" din cauza „elementelor alogene"; în primul rînd, din cauza evreilor — care „aucotropit satele Maramuresului si ale Bucovinei" si „toate orasele Basarabiei", iar românii „n-auridicat un deget" ca sã-i opreascã —, dar si din cauza maghiarilor, a rutenilor, 939y243j abulgarilor, a sîrbilor, a sasilor etc., mai putin a svabilor („singurii aliati sinceri") (vezi 67, pp. 138-140).Peste cîtiva ani, la începutul rãzboiului, presedintele ad-interim al Consiliului de Ministri, MihaiAntonescu, accepta si el — similar cu M. Eliade — „riscul de a nu fi înteles de unii traditionalisti",el fiind „pentru migratiunea fortatã a întregului element evreiesc din Basarabia si Bucovina, caretrebuie azvîrlit peste granitã". într-o sedintã a guvernului, din 8 iulie 1941, Mihai Antonescu searatã înspãimîntat de faptul cã „omenia siropoasã" a românilor si24„filozofia umanitarã" inoculatã de evrei ar putea face sã se rateze „un moment istoric", în care,printr-o „totalã descãtusare etnicã", „sã curãtim [de evrei] pãmîntul românesc", inclusiv „trãgînd cumitraliera". „Asa cã vã rog sã fiti implacabili — le spunea el autoritãtilor guvernamentaleresponsabile cu epurarea etnicã a Basarabiei si Bucovinei. Omenia siropoasã, vaporoasã,filozoficã n-are ce cãuta aici. Am crezut si eu o clipã cã aceastã omenie poate purta vestigii desinceritate, dar curînd mi-am dat seama ce ascunde realitatea; sub aspectul unei filozofiiumanitare se ascunde cel mai acut interes de rasã, al unei rase care se voia stãpînã peste tot sial unor principii abstracte în spatele cãrora se gãsea o religie profitoare în dauna unei natiunicovîrsite de nevoi, si ca noi erau multe natiuni. Prin urmare, sã folosim acest moment istoric si sãcurãtim pãmîntul românesc si natiunea noastrã de toate nenorocirile [pe] care le-au abãtutveacurile asupra acestui pãmînt în care n-arn putut fi stãpîni. Dacã este nevoie, sã trageti cumitraliera" (243, p, 267).„Spiritul tolerant al românilor — scrie Leon Volovici —, mult invocat de istoricii si politicieniiromâni (folosit si astãzi ca un loc comun propagandistic, patriotard) este real, verificat si în cazulevreilor. El se manifestã de-a lungul timpului ca o acceptare a prezentei unei comunitãti strãine,chiar si de altã religie. Dar ideea de a-i accepta pe strãini ca egali cu autohtonii în fata legii îsiface loc cu greu în constiinta tuturor straturilor sociale, inclusiv a celor intelectuale" (67, p. 197).De fapt, este vorba de diverse nivele de tolerantã si de diferite acceptiuni (unele cu conotatiinegative) ale termenului: „a tolera", „a suferi", „a suporta", „a îngãdui" etc. în astfel de cazuri,toleranta este perceputã ca un act paternalist, un act de favoare fatã de o comunitate care seabate de la normã si deci „a-normalã". Printr-un hrisov domnesc de la mijlocul secolului al XVIII-lea, de pildã, se interzicea strãinilor („greci, albanezi, sîrbi si altii") sã devinã boieri si sã ocupefunctii publice, pentru cã ei erau doar „suferiti [= tolerati] a trãi si a locui aice, în pãmîntul tãrii"(395, p. 174). într-un articol din 1876. Eminescu scria cã, fiind „strãini de rit necrestin", evreii dinRomânia „nu pot pretinde mai mult decît de a fi suferiti" si cã „n-au nici o cauzã de a se plînge detoleranta noastrã"' (285, p. 139).25In fine, m 1867, cînd evreii din Iasi s-au plîns autoritãtilor ca, din ordinul ministrului Ion Brãtianu,unii dintre conationalii lor au fost alungati din tarã în mod brutal (vezi nota 614), primarul orasului
Search History:
Result 00 of 00
00 results for result for
p.
EVREII - Andrei Oisteanu
ANDREI OISTEANU evreii Carti ALTE DOCUMENTE CAPITOLUL XXXII PUTEREA, O BESTIE MAGNIFICĂ Bilant IN EXPRESUL DE HOGWARTS Lacul fad Nazuinta spre o viata mai frumoasa LUNA LOVEGOOD Barbatul care iubea femeile Emil Codrescu Megalomanie arhitecturala NICULAE…
(More)
1.5K
Reads
27
Readcasts
0
Embed Views
Recommended
Despre isihasm
1011 Reads
More From This User
Notes
Load more
