Professional Documents
Culture Documents
BOGDAN FICEAC
TEHNICI DE MANIPULARE
Spălarea creierului
Rezistenţa la manipulare
Gândirea de qrup
Succesul manipulărilor pe scară largă depinde, în
primul rând, de modul în care individul a fost cufundat în
anonimatul masei de manevră. Liderii sistemelor
totalitare, precum şi conducătorii unor secte extremiste
depun eforturi considerabile spre a inocula în minţile celor
pe care îi manevrează sentimentul fidelităţii
necondiţionate faţă de respectivul grup social. Repetând la
nesfârşit preceptele teoriei bazate pe împărţirea oamenilor
în "buni" şi "răi", ei îi fac pe adepţi să creadă sincer că fac
parte din grupul social "bun", "corect", în timp ce restul
lumii este alcătuit din "răi" şi "ticăloşi". Orice idee ce nu
corespunde respectivei ideologii este calificată drept
eretică sau drept o expresie a trădării.
Manipularea se realizează în special prin controlul
informaţiilor, dar şi prin izolarea grupului, pentru a evita
orice contacte ale membrilor săi cu lumea exterioară. În
capitolul dedicat sistemelor totalitare am văzut, pe larg, în
ce mod se face controlul informaţiilor, pentru a permite
accesul oamenilor obişnuiţi numai la ştirile ce susţin
politica regimului. De asemenea, am văzut cum se
redefînesc istoria, morala, filozofia, limba, cum se modifică
sistemul educaţional, cum se dă o nouă înfăţişare oraşelor,
satelor ş.a.m.d., totul pentru a-l rupe complet pe individ
de influenţele vechiului mod de viaţă (de "mentalităţile
burghezo-moşiereşti", "reacţionare") şi pentru a-l
transforma în "omul nou". Aceleaşi tehnici se aplică, la
scară redusă şi în diverse variante, în orice sectă
religioasă extremistă.
O dată ce individul nu mai are nici un contact cu
exteriorul şi nici o posibilitate de acces la surse alternative
de informaţie, identitatea lui se evaporă şi el va fi integrat
grupului. Comportamentul, gândirea şi chiar sentimentele
lui se vor adapta noilor standarde, sisteme de valori, legi
şi regulamente. Pentru a scăpa de chinul interior,
determinat de fenomenul disonanţei cognitive, el va
ajunge să creadă sincer în noua ideologie sau viziune
asupra vieţii, în noile reguli de grup şi va fi mult mai
preocupat de alinierea la modul de gândire general, decât
de exprimarea unor păreri critice sau de analiza obiectivă
a situaţiilor. Cu timpul va avea chiar impresia că participă
efectiv la luarea deciziilor, că hotărârile luate "în
unanimitate" sunt cele "corecte", că noua lume în care
trăieşte este "cea mai bună dintre toate". Şi chiar dacă nu
este totalmente supus noii ideologii, izolarea faţă de
lumea exterioară, intoxicarea cu informaţii aşa-zis
"corecte" şi contactul permanent cu o politică ce împarte
totul în "alb" şi "negru", "bun" şi "rău", "corect" şi
"incorect" îi vor forma un mod de gândire foarte greu de
readus la normalitate.
Izolarea este aplicată şi în situaţii dintre cele mai
comune, pentru a influenţa individul să facă un lucru sau
altul. Poliţia îşi interoghează suspecţii în camere goale,
fără nici un fel de mobilier; puşcăriile, spitalele de boli
nervoase, centrele de reeducare sunt locuri izolate,
sectele extremiste se retrag în campusuri unde contactul
cu lumea exterioară este inexistent.
Tehnica inoculării unei "gândiri de grup", atunci când ea
este aplicată unui întreg sistem social, e greu de sesizat,
dar nu imposibil. Greu în special din cauza faptului că cel
care sesizează la un moment dat că "nu merge ceva", se
vede pus în situaţia de a se aşeza "împotriva curentului
general". Şi totuşi, dacă în sistemele totalitare o astfel de
atitudine ar atrage după sine pedepse severe, în sistemele
democratice ea este posibilă fără urmări, iar în sistemele
democratice în curs de cristalizare (precum cele din
statele postcomuniste) este chiar bine venită, pentru a
impulsiona formarea unei mentalităţi noi, deschise
confruntării autentice de idei.
Cum putem sesiza dacă suntem victime ale acestor
tehnici de impunere a unei "gândiri de grup"? În primul
rând printr-o analiză la rece a comportamentului, a
gândirii şi a sentimentelor noastre. Dacă am ajuns să
credem necondiţionat în anumite idei, deşi suntem puşi în
faţa a numeroase fapte concrete ce le contrazic, dacă îi
considerăm proşti sau duşmani pe cei care au alte păreri
decât ale noastre, dacă ne limităm numai la anumite surse
de informaţie, ce ne susţin concepţiile, dacă ajungem să
dăm răspunsuri standard, al căror înţeles profund nici
măcar nu ne este prea clar, înseamnă că ne aflăm sub
influenţa totală a manipulatorilor ce ne-au inoculat politica
împărţirii tuturor faptelor şi ideilor în "albe" şi "negre", în
"corecte" şi "incorecte". În viaţa reală există nenumărate
tonuri de gri, nenumărate variante şi nimeni nu se poate
crede deţinătorul adevărului absolut.
Dialogul autentic, schimbul de idei, recunoaşterea
greşelilor, analiza lucidă a faptelor sunt paşi importanţi
spre evadarea din mrejele unui asemenea tip de
manipulare pe scară largă. Gândiţi-vă atunci când luaţi o
decizie dacă ea reprezintă opţiunea dumneavoastră
intimă. Nu cumva aţi luat-o pentru că "aşa trebuie" sau
pentru că o asemenea hotărâre aşteaptă de la
dumneavoastră cei care deja vă manevrează aşa cum vor
ei? Ataşamentul necondiţionat faţă de anumite idei, în
ciuda tuturor evidenţelor ce demonstrează contrarul, nu
reprezintă un semn al loialităţii, ci o dovadă de rigiditate şi
chiar de succes al manipulării la care este supus individul.
Acceptaţi în cadrul discuţiilor, nu doar formal, şi
părerile celorlalţi şi analizaţi-le cu atenţie, atunci când
sunt susţinute de argumente concrete. De multe ori vă pot
oferi soluţii la care poate chiar şi dumneavoastră v-aţi
gândit, dar le-aţi respins pentru că nu erau "pe linie" sau
nu conveneau "politicii generale". Încercaţi să ieşiţi de sub
influenţa celor care judecă doar în "alb" şi "negru", a celor
care îi consideră duşmani personali pe toţi cei care au
păreri diferite de ale lor. Ieşiţi de sub influenţa celor care
susţin până în pânzele albe idei contrazise de realitate,
care nu acceptă dialogul, care se erijează în deţinători ai
adevărului absolut.
Cristalizaţi-vă propriile dumneavoastră opinii prin
observarea atentă a realităţii, prin culegerea informaţiilor
din cât mai multe surse. Nu uitaţi că premisa
fundamentală a democraţiei este asigurarea accesului
tuturor cetăţenilor la surse alternative de informaţie. Numai
astfel omul obişnuit poate să-şi aleagă reprezentanţii în
deplină cunoştinţă de cauză. Numai astfel alegerile
generale pot fi considerate libere şi corecte. Amintiţi-vă cu
câtă înverşunare, ani de zile după revoluţia din România a
fost refuzată acordarea licenţelor de emisie unor posturi
particulare de televiziune, ce nu puteau fi controlate de
autorităţi. Amintiţi-vă cât de uşor au fost chemaţi minerii
la Bucureşti, din cauza controlului informaţional total
exercitat de puternicii zilei. La şase ani după revoluţie,
când televiziunile şi posturile de radio particulare au
început să se dezvolte, asemenea manipulări de
anvergură nu mai sunt posibile (sau, oricum, ar fi posibile
cu mult mai mult efort din partea autorităţilor).
Învăţaţi din greşelile trecutului, pentru a nu mai greşi
din nou.
Structurile impersonale
În sistemele totalitare, orice semn de opoziţie este
pedepsit sever. De asemenea, în închisori, în spitalele de
boli mintale, în sectele extremiste, în cazărmi sau în
lagărele de concentrare, conducătorii acestora au un
control aproape total asupra existenţei celorlalţi. Nici o
împotrivire la reguli nu este admisă.
Atunci când presiunea unui sistem autoritar asupra
oamenilor obişnuiţi devine insuportabilă, apare întrebarea
dacă este posibilă ori nu vreo cale de salvare sau de
răzvrătire. Autorităţile din astfel de sisteme îşi iau de
obicei măsuri de siguranţă, prin angajarea în toate
posturile-cheie ale suprastructurii a unor oameni fideli lor,
pe care îi pot coordona cu uşurinţă. În asemenea cazuri,
opozanţii sunt mai tot timpul oameni obişnuiţi, care nu pot
face mare lucru fără a fi pedepsiţi. Mult mai uşoară este
lupta împotriva unor astfel de sisteme din afara lor. Asta
dacă pot fi găsite căi de evadare.
Şi totuşi, chiar şi în situaţiile cele mai lipsite de
speranţă există posibilitatea organizării unei rezistenţe
interne, ce ar putea da rezultate. Primul pas este analiza
atentă a sistemului pentru a vedea ce schimbări anume
sunt posibile. Apoi, cei care formează nucleul rezistenţei
încep să testeze concepţiile şi sentimentele intime ale
celor din jur, comentează unele lucruri minore, cărora
regimul nu le acordă prea multă importanţă (pentru a
demonstra celorlalţi că poziţia critică este totuşi posibilă,
dar fără a se expune prea mult, în caz că informează
cineva autorităţile). Apoi încearcă să stabilească punţi de
legătură cu cei din jur, axându-se pe discutarea
problemelor ce îi frământă şi pe aceştia, împărtăşindu-le
nemulţumirile, captându-le încrederea, determinându-i să-
şi deschidă tot mai mult sufletul.
De îndată ce se formează un grup de opozanţi,
nemulţumirile acestora faţă de sistem vor fi exprimate în
revendicări ale grupului, ce vor fi mult mai greu de anihilat
de către autorităţi decât răzvrătirile individuale. În acest
mod structurilor impersonale ale regimului li se opun
revendicările impersonale ale unei anumite organizaţii.
Astfel, o minoritate puternică poate lupta mult mai
eficient împotriva majorităţii. În continuare, de îndată ce
minoritatea s-a făcut cunoscută, ea poate determina
Puterea să accepte unele concesii, lucru ce îi sporeşte
prestigiul şi îi aduce noi adepţi. O astfel de strategie are
destul de puţine şanse de succes într-un sistem totalitar,
însă variante ale ei sunt aplicate frecvent în statele ce
asigură un anume grad de libertăţi cetăţeneşti. Ea este
caracteristică înfiinţării şi funcţionării unor organizaţii
cetăţeneşti, unor grupări ale minorităţilor naţionale sau
rasiale ş.a.m.d.
Concluzia ce trebuie reţinută din acest subcapitol este
că rezistenţa colectivă e mult mai eficientă decât opoziţia
individuală, indiferent cât de cunoscută ar fi persoana în
cauză. Din păcate, acest lucru nu este luat în considerare
de diverşii veleitari care bântuie scena politică a statelor
postcomuniste. Fragmentarea spectrului politic, sciziunile
determinate doar de vanităţile personale ale unor lideri
sau ale altora nu fac decât să reducă drastic posibilitatea
apariţiei unor formaţiuni politice puternice, care să
impulsioneze decisiv tranziţia spre sisteme democratice
autentice.
În statele cu un grad înalt de civilizaţie, deja scena
politică este dominată de un număr foarte redus de
partide, în multe cazuri numai două, astfel încât
stabilitatea sistemului este mult mai mare, iar
dezorientarea electoratului e minimă.
Observarea atentă, detaşată, a scenei politice poate
releva cu destulă uşurinţă care partide încearcă să atragă
electoratul, prin diverse tehnici de manipulare, doar
pentru satisfacerea orgoliilor sau a intereselor strict
personale ce îi animă pe unii lideri de partid ori pe
membrii acestora şi care au într-adevăr un cuvânt de spus
în promovarea mecanismelor democratice autentice şi în
asigurarea unei creşteri reale a bunăstării tuturor
cetăţenilor.
Referinţe bibliografice
Aronson, Elliot, Akert, Robin M. & Wilson, Timothy D.,
Social Psychology: The Heart and The Mind, New York,
Harper Collins, 1994
Aronson, Elliot, Social Animal, San Francisco, W.H.
Freeman, 1981
Cialdini, R.B., Influence: Science and Practice (ed. III),
New York, Harper Collins, 1993
Conway, Fio & Siegelman, Jim, The Awesome Power of
The Mind-Probers, Science Digest, sept. 1983
Hart, R., Friedrich, G. & Brooks, W., Overcoming
Resistance to Persuasion, New York, Harper & Row, 1975
Hassen, S., Combatting Cult Mind Control, Rochester VT,
Park
Street, 1988
Kapferer, Jean-Noel, Zvonurile, Bucureşti, Humanitas,
1993 Keen, Sam, Faces ofthe Enemy, San Francisco, Harper
& Row, 1986
Le Bon, Gustave, Psihologia mulţimilor, Bucureşti,
Anima, 1990 Lifton, R.J., Thought Reform and The
Psychology of Totalism, New York, W.W. Norton, 1969
Lutz, W., Double-Speak, New York, Harper & Row, 1983
Mares, William, The Marine Machine, New York, Doubleday,
1971 Marks, John, The Searchfor The Manchurian
Candidate, New York, McGraw-Hill, 1980
Milburn, M.A., Persuasion and Politics: The Social
Psychology of Public Opinion, Pacific Grove CA, Brooks/Cole,
1991
Milgram, S., The Individual in a Social Work: Essays and
Experiments (ed. II), New York, McGraw-Hill, 1992
Pease, A., Limbajul Trupului, Bucureşti, Polimark, 1995
Pratkanis, A.R. & Aronson, E., Age of Propaganda: The
Everyday Use and Abuse of Persuasion, New York, Freeman,
1991
Schrag, R, Mind Control, New York, Pantheon Books,
1978
Schwitzgebel, R.L., & Schwitzgebel, R.K. (Ed.),
Psychotechnology: Electronic Control of Mind and Behavior,
New York, Hoit, 1973
Weinstein, N.D., Psychiatry & the C.I.A., Washington
D.C., American Psychiatric Press, 1990
Zimbardo, P.G., Ebbesen, E., & Maslach, C, Influencing
Attitudes and Changing Behavior, Menlo Park CA, Addison
Wesley, 1977
Zimbardo, P.G., Mind control: Political Fiction and
Psychological Reality. În P. Stansky (Ed.), On Nineteen
Eighty-four, New York, Freeman Press, 1984
Zimbardo, RG. & Leippe, M.R., The Psychology of Attitude
Change and Social Influence, New York, McGraw-Hill, 1991
Zimbardo, P.G., The Tactics and Ethics of Persuasion.
E. McGinnies & B. King (Eds.), Attitudes, Conflict, and
Social Change, New York, Academic Press, 1972