Drumet pe Bistritasi in munti
Dumitru Martiniuc
O DRAGOSTE STATORNICĂ
Drumeţiile mele prin munţi îşi au începuturile cu mulţi ani în urmă. Cetatea de piatră aCarpaţilor m-a cucerit de la primii paşi pe cărările ei de umbră şi lumină, cu farmecul ei ademenitor.An de an, cu sacul în spinare, am rătăcit pe drumuri umblate sau mai puţin umblate, prin aşezărirăsfirate pe văi ori cocoţate pe costişe şi nicăieri n-am descoperit poteci mai darnice în pitoresc şiinedit.Pentru mine, ca şi pentru mulţi alţi drumeţi, confruntarea cu muntele a însemnat cu mult maimult decît o simplă performanţă, o ambiţie de a ajunge cu orice preţ pe vîrful cel mai înalt.Am rămas cu ferma convingere că cunoaşte natura înseamnă a ne cunoaşte mai bine propriafiinţă. Escaladînd închipuirile de piatră ce se hotărnicesc cu cerul, mi-am cîntărit cu atenţie resursele, şinu numai cele fizice, în tentativa fireasca de autodepăşire. De aceea, urcuşul spre înalturile munţilor l-am asemuit cu aspiraţia spre un ideal mereu căutat, dar, din nefericire, niciodată atins pe deplin.Un loc aparte în dragostea mea statornică pentru munte, pentru frumuseţea lui austeră, îlconstituie Ceahlăul. L-am suit pe la Lutu Roşu, din sus de cabana Izvorul Muntelui, şi pe la cabanaFîntînele, şi pe la cascada Duruitoarea, şi prin partea lui apuseană, dinspre Transilvania, copleşit defiecare dată de măreţia lui, dar şi de peisajul schimbător şi mereu proaspăt izvodit de rotireaanotimpurilor.Cel muti mult mă impresionează Ceahlăul cînd îl privesc din albia Bistriţei, de pe marele lacde acumulare de la Bicaz ori de pe malul răsăritean al apei, de unde îl văd, şi eu ca atîţia alţii, ca pe unuriaş altar. Iar cînd ceţuri şi neguri îi ascund faţa — partea aceea pe care o asemuiesc cu un altar —, mise pare că din fruntea lui se înalţă, ca dintr-un rug ciclopic, fuioare de tămîie... Poate ca şi de aceeaCeahlăul apare, în credinţele vechi ale moldovenilor, ca „munte sfînt".Cît priveşte Bistriţa, la care fac dese referiri în cartea de faţă, ea este rîul ce mi s-a părutdintotdeauna că ne poate oferi o multitudine de tablouri, amestec de culoare şi seducătoare chemări.Am drumeţit de-a lungul cursului ei capricios — corectat şi valorificat în atîtea izvoare delumină de către oamenii zilelor noastre — întîrziind, nu o dată, la focuri de seară, ascultînd întîmplări şipăţanii, închipuite ori petrecute aievea.Am zăbovit însă şi prin pădurile ce se întind pe zeci şi zeci de kilometri la picioareleCeahlăului şi Tarcăului, ale Călimanului şi Stînişoarei, codri ce au rămas din vechime învăluiţi în taineşi visare, aproape neatinşi de mîna omului.Şi poate mai mult decît alţii, am îndrăgit pădurea de conifere, cu cîntecul ei ameţitor de cetină,cu aerul îmbălsămat, cu iz de răşină.Drumurile mele spre cabana Dochia ori spre alte locuri din Ceahlău, peste Munţii Stînişoareişi spre cabana Ardeluţa din masivul Tarcăului mi-au prilejuit întîlniri cu diferiţi oameni, dar mai ales,cu pădurari, vînători, muncitori forestieri, ciobani, cu care am legat uneori trainice prietenii, deoarecemi se pare că nu se află loc mai prielnic pentru o apropiere adîncă între oameni decît muntele.Le-am ascultat vorba cîntărită, cîntecele şi legendele, le-am aflat evenimente şi întîmplări cele-au marcat destinul.Biografiile lor, fragmentare fireşte, se regăsesc într-o anume măsură în capitolele ce urmează.I-am cunoscut mai bine pe aceşti oameni cu sufletul deschis, cu comportări fireşti, săritori la nevoie,prietenoşi şi de o ospitalitate nedezminţită pînă astăzi.Prin aşezările pitite sub poale de codru am auzit, de multe ori, cîntec din frunză, „zis" cumăiestrie de cîntăreţi pe care, în majoritatea cazurilor nici nu i-am văzut. Ascultînd odată un asemeneacîntec şi uitîndu-mă întîmplător în coroana unui fag bătrîn, dar semeţ, am avut impresia că o frunzăvibra şi se mişca în ritmul şi întorsăturile impuse suratei din gura cîntareţului nevăzut...
www.cartiaz.ro – Carti si articole electronice de la A la Z.Drumeţiile, întâmplările, povestirile şi relatările din cartea de faţă sînt rodul mai multor ani deevadări pe cărările Ceahlăului, Stînişoarei, Tarcăului şi ale altor munţi şi prin aşezările bistriţene, învacanţe sau cu alte prilejuri.Am străbătut locurile descrise mai cu seamă în prag de toamnă, anotimpul în care pădurile,vegetaţia muntelui, în general, îmbracă tonalităţi de culoare pe care nu le întîlneşti vara sau primăvara.Dacă vara te vrăjeşte cu belşugul de verdeaţă şi soare, toamna te farmecă prin cromatica pădurilor defoioase la ceas de primenire, prin roşul şi galbenul în infinite nuanţe ce-ţi îmbată ochiul şi sufletul.Ca să mărturisesc sincer, în vreme de iarnă m-am avîntat mai rar în împărăţia munţilor. Nupentru că anotimpul n-ar dărui frumuseţe plaiurilor şi pădurilor, înveşmîntate în valuri albe de mireasă,ci pentru că, la începuturile mele în ale drumeţiei, vremea rea, cu viscole;şi geruri, mi-a căşunat destuleneplăceri, pe care nici nu m-am încumetat măcar să le evoc...După cum se va vedea din cele ce urmează, călătoriile mele montane nu urmăresc traseeanume, cu legătură strictă între ele. Este, cred, şi firesc, de vreme ce ele au fost întreprinse de-a lungulmai multor ani, cu pauze şi reveniri.De aceea şi însemnările, povestirile, impresiile de drumeţie urmează acelaşi drum sinuos aldiferiţilor ani şi al diferitelor locuri, aflate la depărtări diferite.Am dorit doar să împărtăşesc drumeţului şi oricărui iubitor al naturii şi, mai cu seamă, alnaturii montane, cîte ceva din experienţa proprie, din trăirile şi întâlnirile mele, nutrind speranţa că el,cititorul, care se va obosi să parcurgă capitolele cărţii, va regăsi poate un crîmpei din propriile trăiri,din propriile întîmplări şi întîlniri neprevăzute, pe care le tăinuieşte în suflet, neîndrăznind să le dea învileag, cum am făcut-o eu.Sau, poate, de ce nu, cu discretă speranţă, să cred că va găsi, totuşi, şi ceva nou, nespus încă.
Autorul
ÎN TRENUL DE BICAZ
M-am urcat în trenul de Bicaz la Piatra Neamţ, unde rămăsesem cîteva zile la nişte cunoscuţi.Cum în compartiment nu se afla nimeni, mi-am aşezat rucsacul în suportul pentru bagaje şi am privit pegeam. Îndată după mine a apărut o bătrînică tăbîrcind o boccea mare şi o valiză ce mi s-a părut preaelegantă pentru înfăţişarea ei de ţărancă, pe jumătate îmbrăcată însă orăşeneşte. Am ajutat-o să-şi urcevaliza şi — în vreme ce ne îndeletniceam cu aceasta — s-a strecurat pe lingă noi un bărbat încă tînăr,care s-a tras pe locul de la fereastră, aruncînd priviri iscoditoare către bătrînică. Cred că ea nici nu l-aobservat cînd a trecut. De îndată ce s-a aşezat pe banchetă, omul şi-a tras discret poalele balonzaiduluipe faţă, moţăind ori prefăcîndu-se.
—
Vreţi să vă ajut s-o ridicaţi sus ? am întrebat-o, arătînd spre bocceaua pe care abia reuşises-o aducă lîngă dînsa.
—
Nu, nu, mă opri ea. Asta o ţin eu pe braţe, că aşa m-am învăţat... Băieţii şi fetele mele mi-au cumpărat valiza asta — şi arătă spre bagajul de sus — da eu parcă mă simt mai bine cubocceaua mea, că aşa m-am pomenit de cînd mă ştiu. „Nu mai umbla, mamă, cubuleandra aceea, îţi cumpărăm noi o valiză uşoară, încăpătoare", îmi ziceau ei, şi chiarmi-au cumpărat-o... E adevărat că stau parcă mai bine lucrurile, şi mai ales bluzele şifustele — se păstrează călcate —, da eu n-am lăsat nici bocceaua...Femeia avea, după cît se vedea, chef de vorbă şi părea că şi-a găsit în mine un fel de confidentde ocazie. Nu m-am lăsat nici eu mai prejos, ci, ispitit poate şi de felul în care amintea de „băieţii şifetele ei", am întrebat-o:
—
Ai mulţi băieţi şi fete, măicuţă ?Ea parcă asta aştepta. Chipul i s-a luminat dintr-o dată, iar în ochii căprui, încă tinereşti, s-aivit lumina unei bucurii.
—
Trei băieţi şi două fete... Apoi cel mare s-ar cam apropia de vîrsta dumitale, dacă nu tesuperi, a continuat ea firesc, fără s-o mai zgîndăr cu vreo întrebare. Cum zic, cel mare îiom în toată firea, are şi el două fete şi un băiet. Fata cea mare, Luminiţa, a dat în toamnaasta la facultate şi a şi răuşit... Ei, aş fi putut avea şi strănepoţi, dacă Eugen ar fi vrut să se însoare mai devreme. Abia la 30 de ani s-a gîndit să-şi caute nevastă...De la locul său, pasagerul care moţăia cu capul acoperit îşi arată pentru o clipă faţa, ce abiaam reuşit să i-o zăresc, ca să se ascundă apoi mai bine după poalele balonzaidului. Bătrîna nici nu-l luă în seamă, tot aşa cum nici el părea să nu mă observe pe mine.
—
Poate n-a făcut rău că s-a însurat aşa tîrzior, am reluat eu, o fi vrut să cunoască şi el maibine lumea...
—
Da de unde ! s-a ferit bătrîna cu vioiciune. Era un băiet — vorbesc de el dinainte de însurătoare — tare sfios, tras în apele lui, cu îngîndurări ce mi-l aminteau pe bietul taică-su... Aici şi-a înmuiat glasul, sugrumîndu-şi-l, în încercarea de a alunga aduceri-aminte.Cred că Eugen, pînă la însurătoare, nici n-a vorbit cu vreo fată. Se vede treaba căFlorentina, nevastă-sa, îi cea dintîi în viaţa lui...
—
De unde ştii dumneata ? am întrebat-o cu o umbră de îndoială.
—
Cum să nu ştiu ?! păru intrigată. Drept îi că pînă la Iaşi — că acolo a făcut şcoala,politehnica — îi departe, dar nu mi-ar fi spus mie fata cea mare, care-i îndată după el,dacă ar fi fost ceva ? Ş-apoi Maricica (care vede şi ce n-ar trebui !) nu-mi dădea„raportul" cum şi ce fel ?... El era doar în anul al III-lea la politehnică şi Maricica în anul Ila medicină. Şi au stat cîţiva ani împreună, prinşi de şcoală... Aşa că ştiu mai bine decît aicrede...
—
Bine, dar după încheierea studiilor l-ai mai putut urmări în chestiile astea sentimentale, casă zic aşa ?
—
Da, pentru că lucra aici, la Bicaz, la hidrocentrală, ca inginer. Drept că n-a lucrat decîtvreo doi ani, că era pe terminate centrala. Pe urmă a trecut la hidrocentrala de pe Argeş.Acolo a cunoscut-o pe Florentina, care i-a şi devenit nevastă. A nimerit bună fată, n-amce zice. Aşa-i o linişte şi o înţelegere în casa aceea, a lor, că ţi-i mai mare dragul. N-ai să-ivezi oţărîndu-se şi niciodată nu i-am auzit certîndu-se (şi eu stau cu săptămînile pe la ei)ori spunîndu-şi vorbe de batjocură, cum mai aud pe la alţii...O urmăream cum povesteste, fără să se încurce în cuvintele „radicale", împestriţîndu-şi doarvorbirea cu cîte un cuvînt sau expresie populară, ceea ce îi mărea farmecul rostirii.
—
Şi fata cea mare, Maricica, unde-i acum ? Presupun că-i doctoriţă...
—
Da, cam de multişor... Îi doctoriţă într-o comună din apropiere de Craiova. Eugen stăchiar în Craiova, aşa că nu-s departe unul de celălalt, îl am acolo şi pe băietul cel mic,Niculae. Cînd a văzut cel mare că nu reuşeşte la facultate (tot la politehnică ar fi vrut), l-aluat cu dînsul şi l-a purtat pe multe şantiere. „O să-l fac eu om", a zis Eugen şi, într-adevăr, l-a făcut, îi azi fierar-betonist şi sînt luni cînd cîştigă mai bine decît frate-su maimare, deşi acela-i ditamai inginer-şef !
—
Au mai rămas un băiat şi-o fată, despre care încă n-ai pomenit nimic...
—
Băietul cel mijlociu, care vine după Maricica (îl cheamă Victor), îi doctor veterinar peaproape de Roşiori, tot prin părţiile acelea. Om aşezat şi el, însurat de mult, are doi băieţişcolari... Fata cea mică, Valeria, oleacă mai răsfăţată decît ceilalţi, îi profesoară la noi însat. Singura care încă nu s-a măritat...În vreme ce vorbea despre fata ei cea mică, mi s-a părut ori chiar aşa era, omul ce se prefăceacă doarme sub haina lui se foi şi chiar vru să se ridice, dar renunţă, reaşezîndu-se mai bine la locul lui.
—
Deci, mulţumită de copiii dumitale, nu ?
—
Cum să nu fiu ? I-am văzut pe toţi, în afară de cea mică, la casele lor, cu rosturile şi cuocupaţiile lor, cum să nu fiu mulţumită ?
—
Cred că te duci des pe la ei.
—
Da, mă cheamă fiecare, să stau o lună-două, pe la ei, da am şi eu oleacă de gospodărie şinu pot lăsa totul pe capul Valeriei. Că are şi ea destul cu şcoala. Uneori chiar se şi supărăcînd plec pe la ceilalţi. Cum s-a întîmplat acuma, cu vreo două săptămîni în urmă: ,,Mata îţi iei bocceluţa şi pe-aici ţi-i drumul... Mă laşi cu toată casa pe cap". „Lasă copchilă, îizic, nu s-or muta munţii din loc pînă m-oi întoarce eu... Ori poate vrei să nu mă maiduc ?!", o încerc eu, ştiind că se înmoaie. „Nu, mamă, asta nu. Ziceam şi eu aşa. Du-te,mata, sănătoasă".După o scurtă pauză, aducîndu-şi aminte de ceva, bătrîna a continuat: „Ai s-o vezi pe Valeria,cred că m-aşteaptă la gara...".
—
Acum vii de la Craiova, de bună seamă.
—
Da, de la Craiova, de la dînşii... îi drum lung pînă acolo, altfel m-aş repezi eu mai des. M-au chemat, drăguţii de ei, să mă sărbătorească de 70 de ani...
—
Mulţi înainte ! i-am urat. Dar n-aş fi crezut să fi împlinit atîţia. Ea se apară, dînd din mînă,neluîndu-mi în seamă complimentul, deşi îi spusesem sincer ce gîndeam.
Search History:
Result 00 of 00
00 results for result for
p.
O DRAGOSTE STATORNICĂ for drumet pe bistrita si in munti
1.2K
Reads
3
Readcasts
0
Embed Views
More From This User
Notes
Load more
