kyoto
sau tinerii îndrăgostiţi din străvechiul oraş imperial
yasunari kawabata

în româneşte de vasile spoială
editura „univers"
bucureti –1970

coperta: o. marinescu
yasunari kawabata
kyoto
oder

cari hanser verlag (g) 1b8s catl hanser terlag, miinchen
scanatăşi o.c.r. de geo atreides
capitolul Întîi

în grădina aceea mică, înghesuită printre clădiri, arţarul părea un adevărat uriaş, cu trunchiul lui abia puţin mai gros decît trupul lui chieko dar parcă puteai asemui trupul tinerei fete cu trunchiul acela ros de vînturi şi ploi, cu scoarţa lui aspră, năpădită de muşchi...

cam în dreptul şoldului lui chieko, arţarul se pleca lin, ca apoi, după ce-i trecea de creştet, să se arcuiască spre dreapta. de aici, din îndoitura trunchiului, porneau crengile răsfirîndu-se prelungi peste întreaga grădină, acoperind-o cu ramuri aplecate, îndoindu- se parcă sub grele poveri.

puţin sub îndoitura arţarului erau doua scorburi şi-n amîndouă se cuibărise cîte o tufă mică de viorele ce înfloreau în fiecare primăvară. erau acolo de oînd se ştia chieko pe lume,- stând aşa, la o palmă una de alta, şi după ce crescuse mai mare se gândea câteodată : „oare se pot eleîntilni ? s-or fi cunoscând viorelele lîntre ele ?" de parcă „a te întîlni" sau „a te cunoaşte" ar putea însemna ceva pentru nişte viorele !

primăvară de primăvară, nu înfloreau mai mult de trei sau poate cinci viorele în fiecare din cele două scorburi din trunchiul arţarului, dar erau frunze şi flori în fiecare an. de fiecare dată cînd le venea vremea „să se trezească la viaţă" şi chieko le vedea, zăbovea pe terasă sau lângă trunchiul arţarului, privindu-le cuprinsă de tulburare şi-n inimă cu un simţămînt de singurătate.

dintre clienţii ce veneau la prăvălie şi vedeau şi lăudau falnicul arţar, rar se întâmpla ca vreunul să bage de seamă că pe trunchiul lui înfloreau viorele. copacul vânjos, noduros, bătrân dar puternic încă, acoperit pînă-n creştet de muşchi, mai era şi- acum plin de semeţie şi farmec. greu să mai observi şi bietele viorele ce creşteau în scorburile lui.

dar cei care ştiau de rostul viorelelor erau fluturii. chiar acum cînd le zărise şi chieko, un roi de fluturaşi albi se ridică de pe pământ într-o plutire lină spre trunchiul copacului şi începu să fîlfîie în jurul florilor.

arţarul dăduse frunzuliţe roşii, fluturii jucăuşi îl învăluiau într-o sclipire albă, iar frunzele şi florile viorelelor erau ca două umbre mai întunecate pe verdele crud al muşchiului ce învelea copacul.

chiar la rădăcina copacului, aşezat cam sub cele două tufe de viorele, se afla un felinar vechi de piatră. tatăl ei îi explicase odată că figura de pe piciorul felinarului îl reprezintă pe cristos.

era încă prigonit în japonia. piatra era tocită şi mînoată de vreme, iar din figura roasă de vîn-turile şi ploile oîtorva secole nu se mai distingeau deoît vag capul, trupul şi picioarele. la vremea lui, trebuie să fi fost o lucrare executată cu foarte multă migală. tot ce mai puteai bănui acum era că mînecile largi atîrnau pînă jos, şi că oricine ar fi fost, stătea drept şi-şi ţinea mîinile împreunate pe piept. forma pro-priu-zisă nu se mai putea recunoaşte, dar impresia pe care ţi-o făcea era ou totul alta decît aceea pe care ţi-o lăsau figurile de piatră ale lui buda sau jizo.

dacă înainte vreme fusese obiect de cult sau numai o podoabă exotică– nu mai ştia nimeni. acum felinarul creştin era ţinut acolo în grădina prăvăliei, lîngă rădăcina bătrînului arţar, doar pentru aspectul său de lucru străvechi. e adevărat că dacă se întîmpla să atragă atenţia vreunui client, tatăl lui chieko spunea :

privirile fetei coborîră acum de la viorele la cristul de piatră. nu urmase vreo şcoală de misionari, dar pentru simplul motiv că-i plăcea limba engleză, fusese adesea la biserică şi citise şi biblia.nu se simţea însă îndemnată să aducă vreo ofrandă de flori, nici să aprindă luminări în faţa vechiului felinar înnegrit de vreme. nicăieri pe piatra lui nu era săpată vreo cruce.

viorelele de deasupra cristului de piatră îi păreau a fi inimafecioarei maria. chieko îşi plimbă privirile de la felinar la viorele şi deodată îi veniră în minte greieraşii ei de casă. nişte greieraşi cîntători, pe care-i creştea într-o oală de porţelan vechi de tamba.

viorelele de pe trunchiul arţarului le descoperise de mult, pe când greieri de casă se-apu-case să crească de-abia de vreo patru-cinci ani. atunci auzise pentru prima oară greieri cîn-tîndu-şi cântecul lor neîntrerupt, la o prietenă de-a ei de la şcoala medie oare-i ţinea în cameră ; şi adusese şi ea câţiva acasă.

dar prietena ei i-a răspuns că e mult mai bine aşa pentru ei decît dacă i-ai ţine într- o colivie deschisă, lăsându-i pur şi simplu să piară. se pare că aceşti greieri sînt foarte căutaţi şi că există şi unele mănăstiri unde se fac adevărate crescătorii de greieri.

intre timp, greieraşii lui chieko se înmulţiseră. erau atâţia, încît îi ţinea aoum în două oale de porţelan vechi de tamba. an de an, în jur de întîi iulie, apăreau puii, şi pe la mijlocul lui august începeau să cânte.

se năşteau, cântau, se înmulţeau şi mureau în aceeaşi oală strimtă şi întunecată. dar astfel li se păstra seminţia şi era imai bine decît dacă ar fi trăit o viaţă sourtă de-o singură generaţie tîntr-o colivie deschisă. Şi totuşi, dacă stai să te gîndeşti : să-ţi petreci toată viaţa într-o oală ! o oală să înfăţişeze întregul univers !

chieko ştia că „tot universul într-o oală" era o străveche legendă din china. în oala din poveste se aflau palate, şi-n palatele acelea găseai din belşug cele mai alese vinuri şi cele mai felurite şi gustoase mîncăruri– într-o ţară fermecată de dincolo de lumea

a'cum nu era încă vremea greierilor. nu era toamnă, ci primăvară, dar faptul că viorelele de pe trunchiul arţarului au făcuto pe chieko să-şi aducă aminte de greieri nu era cu totul lipsit de semnificaţie.

se făcuse vremea mesei şi vînzătorii din prăvălie începeau să se pregătească de plecare. chieko îşi aminti că-i timpul să se pregătească şi ea pentru întîlnirea pe care o avea ca să meargă la sărbătoarea cireşilor înfloriţi.

mizuki shinichi îi telefonase ieri şi o invitase la templul heian. un prieten de-al lui, coleg de facultate, ca să mai dîştige ceva parale se angajase pentru cîteva săptămîni controlor de bilete la intrarea în grădina templului şi-l anunţase că acum era momentul cînd dăduseră toţi cireşii în floare.

rîse iarăşi scurt. dar dacă vrea chieko, putem intra fiecare pe cont propriu şi ne întîlnim sub cireşii din grădină. chiar dacă unul dintre noi va trebui să aştepte puţin, va privi singur cireşii. doar e vorba de flori de care nu te poţi sătura privindu-le.

templul heian e un templu vestit pentru serbările ce ţin de vechi tradiţii. clădirile lui nu s'înt înisă prea vechi. ele au fost înălţate în anul 1895 în amintirea împăratului kammu, cel care ou mai bine de o mie de ani în urmă strămutase capitala ţării în kyoto. dar poarta zeilor şi capela exterioară au fost clădite după modelul porţii 'oten şi al marii săli daigoku din vechea reşedinţă imperială heian, iar în dreapta şi-n stînga treptelor de la intrare cresc şi aici cîte un portocal şi un cireş. e locul unde a avut loc în lanul 1938 celebrarea trecerii în rândul zeilor a împăratului komei, ultimul care a domnit la kyoto înainte de strămutarea reşedinţei imperiale la tokyo. e un templu în care se fac multe căsătorii.

flori de-un roşu aprins. ei sînt lucrul celmai caracteristic pentru grădina templului heian. Şi, în fond, ce-ar putea simboliza mai bine primăvara străvechiului oraş imperial kyoto decît acest belşug de flori aprinse de cireş ?