Welcome to Scribd, the world's digital library. Read, publish, and share books and documents. See more
Download
Standard view
Full view
of .
Look up keyword
Like this
1Activity
0 of .
Results for:
No results containing your search query
P. 1
Untitled

Untitled

Ratings: (0)|Views: 49|Likes:
Published by api-102485431

More info:

Published by: api-102485431 on Oct 05, 2011
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

09/30/2013

pdf

text

original

 
ANUL XVIII • NR. 3 • 6  
Cuvântul înainte al editorilor*
Cuprinsul volumului:
Cuvânt înainte de IONUŢ STERPAN şi DRAGOŞ PAUL ALIGICĂEMANUEL-MIHAIL SOCACIU – Liberalismul clasicRADU CRISTESCU – NeoconservatorismulRADU CRISTESCU – Paleoconservatorismul şi tradiţionalismulIONUŢ STERPAN – LibertarianismulSORIN MANICĂ – Obiectivismul lui Ayn RandTUDOR GLODEANU – FuzionismulRADU CRISTESCU – OrdoliberalismulCOSTEL STAVARACHE – Creştin-democraţiaCOSMIN VICTOR POPA – Creştinismul şi economia de piaţăVLAD TARKO – Psihologia evoluţionistă şi losoa politicăDRAGOŞ BÎGU şi RALUCA ANA ALECU – Evoluţionismul juridicLAURENŢIU GHEORGHE şi RADU CRISTESCU – Teoria alegerii publiceşi economia politică constituţionalăEMANUEL-MIHAIL SOCACIU – Analiza economică a dreptuluiMIHAI-VLADIMIR TOPAN şi TUDOR SMIRNA – Şcoala austriacă deeconomie şi dreptHORIA TERPE – InstituţionalismulRADU ŞIMANDAN – Monetarismul Şcolii de la ChicagoRADU NECHITA – Economia oferteiOLGA NICOARĂ – Noua istorie economicăCOSTEL STAVARACHE – Futurismul şi antialarmismulAURA MATEI şi IRINA PAPUC – Sociologia noii claseVLAD TARKO – Critica psihiatrieiANCA FOTEA – Critică şi estetică la
New Criterion
 
CONSTANTIN VICĂ – Noii loso franceziPostfaţă de VLADIMIR TISMĂNEANU – Pariul pe libertate.
Săptămâna viitoare,
Centrul de Analiză şi Dezvoltare Instituţională 
(
CADI 
)
şi
Fundaţia „Konrad Adenauer“
lansează volumul
Dreapta Intelectuală.Teorii şi şcoli de gândire ale dreptei contemporane occidentale
, publicat laeditura
Humanitas
. Cartea urmăreşte să contribuie la eforturile demodernizare a dezbaterii publice şi de claricare doctrinară din ţara noastră.Este rodul unei munci de echipă. O echipă de tineri intelectuali, profesori şicercetători - reprezentanţi ai noii generaţii intelectuale româneşti ce îşi ialocul acum în arena publică - s-a angajat într-un exerciţiu de identicare şidenire a teoriilor, curentelor de idei şi a şcolilor de gândire careinuenţează şi informează viziunea şi mişcarea politică de centru-dreaptacontemporană occidentală.În acest supliment al revistei
22 
, ecare autoare şi autor adresează câte unmesaj eventualilor cititori ai cărţii. Care ar  lecţiile importante alecurentului de idei pe care îl prezintă în volum? Ce ar trebui reţinut de uncititor grăbit sau foarte grăbit? Speranţa este, bineînţeles, ca volumul săinformeze discursul celor ce împărtăşesc valorile şi principiile drepteimoderne sau pe cele ale comentatorilor din mass-media. Dar nu se limiteazăla atât. Speranţa este că el va incita un efort similar, care să vizeze teoriile şişcolile de gândire ce inspiră viziunea şi mişcarea politică de stânga. Altfelspus, volumul este o invitaţie la dialog, dar şi o provocare.Lista de teorii şi idei incluse şi prezentate în volum este departe de a exhaustivă. Este un punct de plecare şi, sperăm, un punct de reper. Suntreunite, între aceste coperţi, prezentări de losoi politice, fără de carenu am putea descrie civilizaţia occidentală contemporană cu tot ce osepară de altele (liberalismul clasic, libertarianismul, neoconservatorismul,paleoconservatorismul, tradiţionalismul), dar şi orientări în losoe sauîn critica culturală cu caracter mai contextual sau pasager, ce exemplicăfaţete de nivel secund (cum ar  „fenomenul“ „noilor loso“ francezi sauperspectiva gânditorilor de la
New Criterion 
). Sunt incluse atât programede cercetare fundamentală care au reformat întreg evantaiul disciplinelorsocio-umane (teoria alegerii publice şi economia constituţională, analizăeconomică a dreptului, şcoala austriacă, psihologia evoluţionistă), câtşi sistematizări conceptuale care pun în evidenţă anumite alternativeinstituţionale (instituţionalismul). Sunt discutate doctrine politice rezultatedin aplicarea ltrului unor doctrine sociale în religie (creştin-democraţia),doctrine care şi-au găsit vectori politici şi spaţii de manifestare concrete înmomente-cheie ale istoriei occidentale contemporane (ordoliberalismul)sau construcţii doctrinare ce îşi aă justicarea în necesitatea unoralianţe ideologice, date de anumite obiective comune şi adversari comuni(fuzionismul). O simplă privire asupra listei dovedeşte varietatea de„curente“ care inuenţează intelectual, într-un fel sau altul, dreapta politicăoccidentală: şcoli de gândire în macroeconomie (monetarismul Şcolii dela Chicago, economia ofertei), aplicaţii ale uneltelor ştiinţei economice lastudiul fenomenului istoric al creşterii economice (Noua Istorie Economică),doctrine moral-losoce (obiectivismul), concepţii despre natura dreptului(evoluţionismul juridic), încercări de a explora relaţia capitalismului cureligia creştină, folosind unelte din sociologia religiei şi losoa culturii(creştinismul şi economia de piaţă), orientări în studiul sociologic al claseiintelectualilor (sociologia „Noii Clase“) sau atitudini intelectuale animatede perspective critice asupra unor fenomene cu implicaţii instituţionale(antipsihiatria, futurismul şi antialarmismul).Idei diverse, discipline diverse, perspective diverse. Ele au în comun faptulcă sunt public recunoscute ca ind o sursă de inspiraţie pentru acţiuneapublică (dar nu numai politică) a dreptei occidentale contemporane. Iarceea ce i-a unit pe toţi cei 21 de coautori ai acestei lucrări este convingereacă introducerea lor în circuitul românesc nu este numai salutară, dar şiabsolut necesară. Este lista incompletă? Am recunoscut-o deja. Sunt uneoridiscuţiile şi interpretările oferite controversate sau perfectibile? Posibil.Important, însă, este ca dezbaterea să înceapă. Care sunt ideile din spateleretoricii de stânga şi de dreapta? Putem să depăşim retorica pură şi sădiscutăm substanţa empirică şi conceptuală a tezelor şi teoriilor ce daufundamentul epistemic al spectrului politic doctrinar contemporan? Avemsperanţa că răspunsul la această întrebare este un „da“ ferm.Nu putem încheia, fără a ne exprima sincera apreciere pentru colegiinoştri, autorii acestui volum, căruia am avut privilegiul să-i m editori. Lemulţumim pentru efortul lor profesionist şi generos. Vrem, de asemenea,să le mulţumim prietenilor şi partenerilor de la
Fundaţia „Konrad Adenauer“
. Demararea şi nalizarea prezentului proiect este strâns legatăde această Fundaţie, căreia sfera publică românească trebuie să-i e atâtde recunoscătoare. În sfârşit, dorim să mulţumim
CADI 
, gazda acestuiproiect, locul şi protagonistul unuia dintre cele mai interesante experimenteorganizaţionale şi intelectuale din România de azi.
IONUŢ STERPAN şi DRAGOŞ PAUL ALIGICĂ
* Suplimentul preia o variantă a
Cuvântului înainte
al editorilorpublicat în volumul original.
 
6 septembrie 2011 // nr. 320 // 22 pLUs

Cum să rezumi în maximum douăzeci
de pagini o familie de teorii careacoperă o mare parte a losoeipolitice moderne? „Pe masă“ eraudouă opțiuni. Pe de-o parte, existaposibilitatea de a trata liberalismulclasic ca pe un curent unitar și de aîncerca o descriere cu pretențiisistemizatoare a nucleului său dur.Această opțiune cred că ar  fost unariscantă, în special pentru că spectrulabordărilor subsumate, de obicei,liberalismului clasic este foarte larg,iar o astfel de unitate nu pare săexiste, dincolo de nivelul unorasumpții foarte generale. Cea de-adoua variantă ar  fost cea a uneitratări de tip dicționar, o enumerareînsoțită de o prezentare succintă aprincipalelor opere. O opțiunecuminte și minimal informativă, darprobabil neinteresantă și insucientăîn raport cu ambițiile antologiei.În cele din urmă, am decis în favoareaunui compromis între cele douăalternative extreme. Dupăidenticarea unei prezumții foartegenerale, care dă o marcă specică aliberalismului clasic (prezumția înfavoarea libertății), am încercat săurmăresc principalele liații în carese așează teoriile liberale clasice.Criteriul de clasicare utilizat a fostcel al relației cu viziunile morale defundal. Astfel, avem de-a face, pede-o parte, cu lonul deontologist,centrat pe o apărare a drepturilorindividuale, pornind de la statutulmoral special atribuit persoaneiumane individuale (în tradiția luiLocke și Kant), pe altă parte, cutradiția consecinționistă, în douăipostaze diferite (utilitarismul clasicinaugurat de Bentham și Mill,respectiv consecinționismulnonagregativ al iluminiștilorscoțieni). În subsidiar, am încercat săarăt cum reverberează aceste opțiunifundamentale în contribuții alelosoei politice contemporane.Care ar  lecțiile pe care le-amînvățat scriind acest capitol și pe careaș dori să le rețină un cititor grăbit?Aș numi, de fapt, două. În primulrând, cred că este instructiv modul încare, urmând „rute“ intelectualediferite sau chiar opuse, liberaliiclasici au ajuns la prescripțiiasemănătoare cu privire la limiteleacțiunii politice. În al doilea rând,mi-aș dori ca cititorul să reecteze,chiar și grăbit, asupra argumentelordin nalul capitolului împotrivaidenticării „folclorice“ aliberalismului clasic cu teoria„statului paznic de noapte“ (pe careprea puțini liberali clasici aususținut-o în formă pură).Hiper-simplicările pot , uneori,utile, dar cu siguranță nu cafundament al unei culturi politicesolide.
EMANUEL-MIHAIL SOCACIU
Liberalismul clasic
Tradiţionalismul în America nu are
 cum să nu e paradoxal. Atunci cândne gândim la societatea americană, negândim la succesul unei societăţi in-dustriale, comerciale, în continuătransformare. Idealul acesteia pare săe individualismul, mobilitatea, inge-niozitatea disruptivă şi succesul prinforţe proprii. Omogenitatea, stabilita-tea şi durabilitatea structurilor socialepar să e străine Americii, ceea ceexplică pentru mulţi comentatori, dela Tocqueville încoace, reuşita soci-etăţii americane.Paleoconservatorismul este variantatipic americană a tradiţionalismului:o colecţie de vederi destul de inegaleca valoare intelectuală şi impact pu-blic. Faptul că paleoconservatorismulse deneşte în raport cu o tradiţieamericană îi conferă acestuia o seriede particularităţi.Moştenirea sau tradiţia pe care paleo-conservatorii o apără nu poate săexcludă liberalismul şi individualis-mul, chiar în variante extreme. Moş-tenirea anglo-saxonă şi cea a primilorcolonişti trebuie să includă respectulpentru drepturi, libertatea individua-lă, guvernământ reprezentativ şi echi-libru al puterilor. Iată de ce, aparentparadoxal, paleoconservatorismul, înîntruchiparea sa cea mai cunoscutăpublic, reprezintă un mariaj între an-tietatismul radical libertarian şi ar-marea puternică a tradiţiei.În Statele Unite, însă, există şi o tra-diţie „paralelă“, adesea ocultată saucondamnată. Când ne gândim la su-dul american, ne apar imediat câtevaimagini, episoade şi atitudini pe carecu greu le putem asocia tradiţiei liber-tăţii: sclavia, în primul rând, dezuma-nizarea constituţională a negrilor ame-ricani, segregarea. Această tradiţie apierdut, însă, mai întâi Războiul Civil,apoi bătălia, pe alocuri violentă şi ea,a Drepturilor Civile.Una dintre sursele paleoconservato-rismului este revendicarea măreţieiacestor
beautiful losers
, cum îi nu-meşte unul dintre reprezentanţii im-portanţi ai curentului. Moştenireamicilor comunităţi omogene, a Ame-ricii rurale şi autosuciente, prin ex-celenţă stabilă, constituită dintr-omulţime de entităţi politice cvasiin-dependente, refractară la inuenţelemodernizatoare şi industriale aleoraşelor este Arcadia tradiţiona-lismului american.Paleoconservatorii amintesc faptul căStatele Unite, cel puţin în anumitezone geograce, cel puţin în perioadade dinainte de expansiunea statuluifederal şi de implicarea pe scena mon-dială, nu sunt produsul modernităţiişi al capitalismului accelerat, ci unultim loc de rezistenţă împotriva ten-dinţelor moderne de uniformizare şide birocratizare. Amestec curios pen-tru ochii unui european, paleoconser-vatorismul pune laolaltă refuzul sta-tului centralizat, reticenţa faţă deglobalizare, agrarianismul, popu-lismul şi revendicarea drepturilorindividuale.
RADU CRISTESCU
Paleoconservatorismul şi tradiţionalismul
Libertarianismul este urmaşul
liberalismului clasic, doar că prezintăun angajament mai puternic faţă deproprietatea privată şi libertateaindividului. Aceste lucruri sunt dejaştiute. Ce altceva ar trebui reţinutdintr-o lectură rapidă a capitoluluidespre libertarianism? Răspunsul nueste simplu, pentru că cititorii suntgrăbiţi în direcţii diferite.Dacă cititorul sau cititoarea segrăbeşte într-o direcţie politică, vaînţelege că libertarianismul poartă osemnicaţie politică aparte. Deşi înconguraţia de astăzi argumentelelibertariene inspiră forţele politicecoalizate sub umbrela dreptei,losoa politică libertariană criticăpresupoziţiile distincţiei stânga-dreapta. În varianta uzuală adistincţiei, atât reprezentanţiidreptei, cât şi ai stângii acordăstatului un rol pe care libertarianul i-lrefuză. El susţine că toate serviciilefurnizate astăzi de stat - sănătatea,educaţia, asigurările sociale,infrastructura, producţia de monedăşi, după unii şi legea şi ordinea – potşi ar trebui furnizate de piaţa liberă şide asociaţii voluntare.Dacă cititorul se grăbeşte într-odirecţie teoretică, i-aş îndreptaatenţia mai întâi către cuprins: listasubcapitolelor arată modul în careeste abordat subiectul aici, spredeosebire de alte enciclopedii, care îistau la dispoziţie. Am reluat subiectulîn patru maniere. Prima oară, prezinto istorie intelectuală alibertarianismului cu accent pediscipline de studiu. A două oară, oistorie cu accent pe etape în evoluţiadoctrinei. A treia oară, o istorie cuaccent pe tipuri de libertarianism şi, apatra oară, o istorie cu accent peargumente. În speranţa că aş puteaoferi o instrucţie în gândirea de tiplibertarian, am insistat pe ultimamanieră de prezentare.Pentru cititorii care se „grăbescîncet“, am încercat să redau legăturiledintre libertate, prosperitate şiproprietate privată. În modsistematic, libertarienii argumenteazăîn favoarea unui nivel maxim egalpentru toţi al libertăţilor sociale, alunui nivel maxim egal al libertăţilorde asociere şi disociere şi al unui nivelmaxim egal al libertăţii de aîntreprinde, vinde şi cumpăra. Amîncercat să arăt de ce acestestandarde sunt legate.Dincoace de caracterul exotic alstandardelor, o propunere, mai alespentru cei care se grăbesc încet, ar să acorde atenţie argumentelorlibertariene în vederea discuţieipublice de astăzi. Ele sunt nespus deutile în înţelegerea şi evaluareamăsurilor instituţionale în caresuntem astăzi prinşi.
IONUŢ STERPAN
Libertarianismul
Neoconservatorismul este poate cel
mai puţin înţeles curent politic con-temporan, deşi este unul dintre celemai discutate. Principalul motiv este,fără îndoială, virulenţa disputelor din jurul războiului din Irak, atribuit vizi-unii neoconservatoare. Într-un sensmai larg, neoconservatorismul a ajunssă e echivalat cu promovarea agresi-vă a modelului instituţional americanîn lume, ca simplu pretext pentru des-făşurarea ambiţiilor imperiale.Un motiv mai profund este, însă, ace-la că neoconservatorismul este sur-prinzător de greu de denit. Existăcel puţin două sau trei grupări inte-lectuale distincte (sau „generaţii“),formate în momente diferite ale ulti-mei jumătăţi de secol, recunoscutedrept neoconservatoare. Iar relaţiiledintre acestea sunt, într-o mare mă-sură, accidentale.Nu pentru prima dată, neoconservato-rismului i se cântă prohodul. Pentrucei care-i ignoră istoria, neoconserva-torismul este privit drept ideologiapreşedinţiei „accidentale“ a luiGeorge W. Bush. Dar acest curent nureprezintă exclusiv – şi poate că nicimăcar în primul rând – o doctrină depolitică externă.Neoconservatorismul a apărut careacţie împotriva totalitarismului, înprimă instanţă, în rândurile stângiiamericane. Astfel privit, aceasta estevarianta „
made in USA
“ a luptei dininteriorul stângii dintre partizanii „co-munismului real“ şi adversarii săi.Antitotalitarismul, însă, nu s-a mani-festat doar ca opoziţie (acerbă, e ade-vărat) faţă de Uniunea Sovietică, ci,în primul rând, ca o atitudine față deconfruntarea politică, față de demo-crație, ce acordă un rol special valori-lor care ar trebui să denească politi-ca. De aceea, atitudinea lipsită decompromis împotriva totalitarismuluieste însoţită de elogiul moderaţiei înceea ce priveşte confruntarea politicădemocratică şi de pledoaria pentrupragmatism în privinţa politiciloreconomice şi sociale.Scepticismul faţă de ecacitatea încer-cărilor de a schimba radical societateaşi credinţa că libertatea şi prosperita-tea civilizaţiei occidentale se sprijinăpe anumite valori specice sunt comu-ne neoconservatorismului şi conserva-torismului propriu-zis. Convingereacă Statele Unite sunt chemate să ape-re aceste valori nu este deloc o mani-festare nouă sau aberantă în istoriaintelectuală americană.Poate că, în viitor, neoconservatoris-mul nu va mai reprezenta un curentdistinct – deşi neoconservatorii suntşi astăzi activi din punct de vedereintelectual şi puţini sunt cei care auabandonat vechile credinţe. Dar moş-tenirea neoconservatoare va rămâne,fără discuţie, importantă în peisajulpolitic, cel puţin ca o „viziune“ des-pre luptele politice a căror miză estecivilizaţia occidentală.
RADU CRISTESCU
Neoconservatorismul
 
22 pLUs // nr. 320 // 6 septembrie 2011

Obiectivismul este o concepţie morală
 cu extensii în axiologie, metazică,epistemologie, psihologie şi mai alesîn losoa politică, unde reprezintă oluare de poziţie militantă împotrivăoricărei forme pe care o poateîmbrăca socialismul.Mai mult, obiectiviştii adoptă opoziţie radicală faţă de rădăcina ceamai respectabilă a socialismului,altruismul. Din aceeaşi familie cumisticismul comunitar şi alsacriciului de sine, doctrinelealtruiste sugerează că beneciul unuiaeste costul altuia, or, acest lucru afost inrmat de capitalism. Înpractica politică, altruismul ajunge sălegitimeze colectivisme care, în celedin urmă, pun toţi membrii societăţiiîn slujba elitei statului. Nici caritateaprivată nu este privită cu simpatie.Aceasta distruge respectul de sine alpersoanelor implicate şi iroseşteresurse.Într-adevăr, losoa conturată la jumătatea secolului XX odată curomanele extrem de populare ale luiAyn Rand, autoarea de origine rusămarcată de adolescenţa petrecută întimpul revoluţiei bolşevice, cuNathaniel Branden, pshihoterapeutulpreocupat de ideea respectului desine, cu Leonard Peiko, viitorulfondator al
Institutului „Ayn Rand“
,cu Alan Greenspan, care avea sădevină guvernator al băncii centraleamericane, se învârte în jurulconceptului de egoism raţional.Numele de obiectivism exprimă ideeacă atât realitatea înconjurătoare, câtşi realitatea valorilor este obiectivă şipoate  cunoscută cu ajutorulraţiunii. Cum sursa valorii este viaţaîn sine, egoismul raţional - manifestatproductiv în capitalism - este uniculprincipiu capabil să protejeze viaţa şiaspiraţiile de împlinire a vieţii.Dincolo de relativa sa infertilitate înlumea profesioniştilor liberalismuluidin lumea academică, obiectivismulînregistrează încă succese remarcabilede ordin motivaţional în rânduloamenilor de afaceri, managerilor şitinerilor care încep să înţeleagăefectele statului asupra societăţii şieconomiei. Odată eliberaţi deconfuzia dintre capitalismul de tip
laissez faire
, în care statul garanteazălibertatea întreprinderii şi realitateamarcată de susţinerea intereseloreconomice speciale cu ajutorul legiistatului, aceştia se eliberează şi depreferinţa generală pentru controlulstatului asupra economiei. În cadrul
teoriilor şi şcolilor dreptei contemporane occidentale
“, soluţiaobiectiviştilor rămâne una radicală: încuvintele lui Ayn Rand, statul trebuieseparat de economie în acelaşi mod şipentru aceleaşi raţiuni pentru carestatul a fost separat de Biserică.
SORIN MANICĂ
Obiectivismul lui Ayn Rand
Mai mult decât o doctrină pur
economică, ordoliberalismul estepoate cea mai complet articulatăvariantă europeană de liberalism (însens clasic) din secolul al XX-lea.Acest curent se naşte din necesitateaformulării unui răspuns la valul deantiliberalism, care atinge apogeulspre jumătatea secolului trecut.Pentru ordoliberali, economişti, jurişti şi loso germani, adversarulimediat este nazismul. Dincolo denazism, reecţia lor se îndreaptăasupra condiţiilor sistematice care facposibilă alunecarea spre un sistemtotalitar.Din cauza unor circumstanţe istoriceşi biograce, ordoliberalii sunt puţincunoscuţi astăzi în afara Germaniei.Dar, deşi lucrările-cheie aleordoliberalilor sunt prea puţincunoscute, ideile lor au fost foarteinuente istoric. În primul rând,„miracolul german“ de după cel de-aldoilea război mondial are directesurse ordoliberale: Ludwig Erhard,arhitectul renaşterii economicegermane, a fost un promotor alacestei doctrine. Apoi, aceste idei aufost bine cunoscute în Europa, înperioada de formare a
Uniunii Europene
, în ale cărei documentefondatoare se regăsesc şi anumiteprincipii ordoliberale. Creştin-democraţia germană, atât deimportantă pentru denirea drepteieuropene, a fost marcată profund deinuenţa ordoliberală. O anumităînţelegere a economiei sociale depiaţă – concept datorat unuia dintrecei mai importanţi ordoliberali – este,de pildă, rodul acestei inuenţe.Printre temele centrale aleordoliberalismului se numără aceea apervertirii instituţiilor de sorginteliberală. De aici şi specicul acesteiviziuni: revendicarea ideilor liberaleclasice este însoţită de încercarea de adeni condiţiile în care se poatemenţine o societate bazată pe acesteidei. Denitoriu pentruordoliberalism este accentul pe rolul aceea ce numim astăzi „instituţii“ –ansamblul regulilor juridice şipolitice, însoţite de reguli sociale şiprincipii de comportament adecvate.Armonia dintre toate acestea este,potrivit ordoliberalilor, temeliaindispensabilă a unei ordini sociale,economice şi politice libere şi stabile.Liberalismul clasic are, aşadar, nevoiede redenire, pentru că libertateaeste mereu ameninţată în lipsa unorgaranţii instituţionale solide în toatesferele existenţei sociale.Ordoliberalismul este o încercare de asurprinde legăturile dintre statul dedrept, economia de piaţă, democraţie(pluralism politic) şi o societateîntemeiată pe valorile fundamentaleale Europei creştine şi moderne. Totuldin perspectiva unor gânditori, care,asemenea nouă, celor din Europa deEst de după o jumătate de secol, s-augăsit în situaţia de a  nevoiţi săreconstituie o societate dupădezastrul totalitar.
RADU CRISTESCU
Ordoliberalismul
Valorile centrale ale creștin-demo-
crației – demnitatea umană,libertatea, subsidiaritatea şisolidaritatea – sunt derivate, înprincipal, din doctrina socială catolicăde secol XIX. Interpretarea lor facedin creștin-democrație o doctrină decentru-dreapta. Aceste valori suntrearmate în secolul XX în economiasocială de piaţă a creştin-democraţilor germani postbelici.Valoarea demnității umane la careaderă creştin-democraţii provine dintradiția iudeo-creştină, conformcăreia omul este creat după chipul şiasemănarea lui Dumnezeu. Omul estesubiect, nu obiect al istoriei, estescop, nu mijloc.O altă valoare importantă estesubsidiaritatea. Statul trebuie săintervină în rezolvarea unei problemenumai atunci când individul, familia,organizaţiile voluntare saucomunităţile locale nu o pot face.Solidaritatea creștin-democrațilordiferă, însă, de cea a socialiștilor.Chiar atunci când susţin politicisociale, aceştia nu susțin ca totul săaibă loc prin mecanisme de stat.Organizaţiile civice au un rolimportant în ameliorarea problemelorsociale. Apoi, politicile sociale alecreştin-democraţilor sunt maidegrabă reactive şi compensative, nupreventive, ca ale social-democraţilor. Solidaritatea trebuie săse îndrepte către cei care au cuadevărat nevoie de ea și sunt ajutațidoar cei care nu se pot ajuta.Cele mai inuente lucrări ale creştin-democraţiei sunt enciclicele papale
Rerum Novarum 
a lui Leon al XIII-leaşi
Quadragesimo anno
a lui Pius alXI-lea. Acestea sunt fundamenteledoctrinei sociale catolice, doctrinăcare stă la baza creştin-democraţiei,iar programele politice ale partidelorcreştin-democrate reectă opţiunilevalorice exprimate în cele douăenciclice papale.Creştin-democraţia s-a dorit, încă dela început, o cale de mijloc întrecapitalism şi socialism. Aceasta sepronunță și împotriva unui capitalismnelimitat, și împotriva unei planicaricentralizate cu abolirea proprietăţiiprivate, şi împotriva distribuţieiegalitare a resurselor prin stat, ca însocialism. Trebuie asigurat numai unprag minim al bunăstării în vedereaautonomiei cetăţeanului. KonradAdenauer optează pentru economiasocială de piaţă, adică pentru unaranjament instituţional interesat atâtde piaţa liberă, cât şi de protecţiasocială. La fel, pentru Ludwig Erhard,economia socială de piaţă combinăcapitalismul cu protecţia socială.Numai dacă funcţionează economia,rămân mai multe resurse pentruameliorarea problemelor sociale.
COSTEL STAVARACHE
Creştin-democraţia
Îmi imaginez că Fuzionismul,
 capitolul pe care l-am scris pentrucartea editată de Ionuţ Sterpan şiDragoş Paul Aligică, ar trebui să-iintereseze, în primul rând, pe aceipoliticieni şi intelectuali de dreaptacare înţeleg că supremaţia pe tărâmulideilor este o precondiţie pentrucâştigarea luptei politice. De ce i-arinteresa în principal pe aceştia?Fiindcă fuzionismul este un curentintelectual apărut din dorinţa de ascoate dreapta americană dinirelevanţa în care o aruncă victoriapolitică şi intelectuală a stângii,începând cu anii ‘30 ai secoluluitrecut. Mai mult, este un curentintelectual care a purtat dreaptaamericană spre victorie, însueţindcampioni din arena intelectuală şipolitică, precum William F. BuckleyJr. sau Ronald Reagan.Care sunt sursele fuzionismului ?După al doilea război mondial,tragedia războiului, ameninţareacomunistă şi creşterea puterii statelorîn raport cu cetăţenii au determinat omână de intelectuali conservatori şiliberali să-şi exprime public temerileîn legătură cu mersul lumii spredezastru şi să încerce să-i înţeleagăcauzele. Aşa au apărut curentele deidei care au servit drept materieprimă pentru sinteza fuzionistă:conservatorismul tradiţionalist,anticomunismul şi liberalismul clasicrevitalizat. Aceşti intelectuali nu s-aumulţumit, însă, să tragă semnale dealarmă. Au creat o infrastructurămenită să asigure o contrapondere laperspectiva de stânga care predominaîn mediul universitar şi în mass-media. S-au organizat, au scris,au căutat nanţări, au îninţatpublicaţii (cititorii capitoluluivor avea prilejul să ae povesteaîninţării celebrei reviste-amirala conservatorismului american,
National Review
), au susţinutpoliticieni, s-au implicat ei înşişiîn politică. Toate acestea, în podadisensiunilor interne, cu o admirabilăcoerenţă în acţiune şi mesaj. Bachiar, simţind cât de anevoioasă elupta cu un adversar care aveade partea lui şi superioritateanumerică, şi avantajul poziţieiprivilegiate în sistemul politic,mediatic şi educaţional, au încercatsă dea o fundamentare teoreticăîndemnului, corect din punct devedere strategic, la unitate. Aşa aapărut fuzionismul, tentativaîncununată de succes a lui FrankMeyer de a aplana conictele de ideidin sânul mişcării conservatoareamericane.Urmează o poveste de succes carepoate  o sursă de inspiraţie pentruorice politician sau intelectual dedreapta, dispus să plece urechea lalecţiile istoriei şi să extragă precautînvăţăminte (de ordin teoretic,instituţional sau, de ce nu?,antreprenorial), demne detransplantat în România. 
TUDOR GLODEANU
Fuzionismul

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->