apropiere de Moscova. Rămas de timpuriu orfan, este crescut de o mătuşă lă Kazan, unde studiază între 1844-
l847. Fără a-şi încheia studiile intră în serviciul militar, parlicipînd la campaniile din Căucaz şi Crimeea. Din
această perioadă datează şi prima sa povestireCopilăria (1852, publicată de Nekrasov în„Sovre mennik"), care
îi va aduce consacrarea literară. Remarcat şi încurajat de Turgheniev, se dedica tot mai mult scrisului, renunţînd
la cariera militară. Face doua călătorii în Europă, iar in 1862 se căsătoreşte cu Sofia Andreevna Bers, fiica unui
medic moscovit, cu care are treisprezece copii. Stabilit la Iasnaia Poliana, se ocupă mult de punerea în practica a
ideilor sale pedagogice reformatoare, înfiinţînd printre altele o şcoala model pentru ţărani. în atmosfera de relativ
calm al unei vieţi patriarhale, scrie cîteva din marile lui lucrări epice:Cazacii (1863); Război şi pace (1865-
l869); Anna Karenina (1875-l877). O dată cu aceasta din urma se anunţa însă debutul unei crize de conştiinţa,
ce-l va apropia de conceptele unui creştinism primitiv, transformîndu-l într-un partizan al non-violenţei şi al
abolirii proprietăţii. Forţa sa creatoare se revarsă în sute de pagini de disertaţii polemice, dedicate unor subiecte
teologice, didactice, sociale şi artistice, dar finalizează şi cîteva lucrări literare semnificative: povestirile

(1900); romanulîn vierea (1898-l899). în 1901 Tolstoi va fi excomunicat de Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe
Ruse; în aceeaşi perioadă se desparte de familie, devenind în schimb idolul tinerilor intelectuali ruşi. La 7
noiembrie 1910 moare în halta Astapovo.

Traducere din limba rusa
ŞTEFANIA VELISAR TEODOREANU
NINAGRIGORESCU
© RAO International Publishing Company 1998 pentru versiunea in limba româna
Tiparul executat pe
DocuTech Bucureşti, România

Matei. Cap, 7, versetul 3. De ce vezi paiul din ochiul frateluitau, dar debîrna din ochiul iau nu-|i dai seama?
loan. Cap. 8, versetul 7, ...cine dintre voi este fâra de păcat sa arunce cel dînlîi piatra asupra ei.
Lua. Cap. 6, versetul 40. Ucenicul nu este mai presus de învăţătorul sau; dar orice ucenic desâvîrşit fi-va ca învăţătorul sau.

Oricît se străduiau oamenii, îngrămădiţi cîteva sute de mii pe o palmă de Joc, să sluţească pâmîntul pe care se
înghesuiau, acoperindu-i cu piatră pentru a nu mai putea rodi nimic, smul-gînd orice firicel de iarba ce se-
ncumeta să răsară, îmbîcsind văzduhul cu fum de cărbune şi petrol, ciopîrţind copacii şi aiungînd din preajma lor
toate animalele şi pasările - primăvara era tot primăvară, chiar şi la oraş. Soarele încălzea, iarba dădea colţ verde
şi se înălţa oriunde n-o stirpea mîna omului, nu numai prin parcuri, dar şi printre dalele de piatra; mestecenii,
plopii, mălinii îşi desfăceau frunzuliţele lipicioase şi înmiresmate; pe ramurile mugurate ale teilor plesneau
bobocii plini de seva; stâncuţele, vrăbiile, porumbeii ca în fiecare primăvara îşi clădeau voios cuiburile, iar
muştele, înviorate de căldura soarelui, bîzîiau pe lîngâ ziduri. Plantele, pasările, gîzele, copiii, toţi erau veseli.
Numai oamenii - cei vîrstnici, cei în toata firea -nu încetau a se înşela şi a se chinui unii pe alţii si pe ei înşişi.
Pentru ei nu această dimineaţă de primăvara, aceasta frumuseţe a lumii, dăruită de Dumnezeu spre fericirea
tuturor vietăţilor - frumuseţe aducătoare de pace, bună înţelegere si dragoste între oameni -

era ceva sfTnt şi însemnat, ci sfînt şi însemnat era ceea ce născociseră ei înşişi, pentru a se instăpîni unii
deasupra celorlalţi.
Astfel, de-o pildă, în cancelaria închisorii guberniale nu erau socotite un lucru sfînt şi însemnat bucuria şi
înduioşarea pe care primăvara le dăruieşte tuturor animalelor şi oamenilor; sfînt şi însemnat era faptul că în ajun
se primise o dispoziţie scrisă, cu număr, antet şi parafă, prin care se ordona ca a doua zi dimineaţă, pe 28 aprilie,
la ceasurile nouă, să fie aduşi la tribunal trei arestaţi - un bărbat şi două femei - deţinuţi în prevenţie. Una dintre
aceste femei, socotită drept o primejdioasă criminală, trebuia să fie adusă singura. Deci, conformîndu-se acestei
dispoziţii, pe 28 aprilie, la ceasurile opt, gardiănul-şef al închisorii intră în coridorul întunecos şi urît mirositor al

secţiei de femei. In urma lui venea pe acelaşi coridor o femeie cu pârul cărunt şi creţ, cu faţa obosită, îmbrăcată
într-o bluză cu galoane la mîneci şi strînsâ cu o cingătoare cu paspoal albastru pe margine. Era
supraveghetoareă-şefă.
- După Maslovă ăi venit? întreabă eă, ăpropiindu-se o dătâ cu gardianul de serviciu de una dintre uşile celulelor
ce dădeau pe coridor.
Gardianul, zomăindu-şi cheile, descuie lacătul, deschise uşa celulei, din care răbufni un miros şi mai greu decît
cel de pe coridor, şi strigă:
-Maslova, la tribunal!
Apoi închise iar uşă şi rămase locului, aşteptînd.
Pînâ şi în curtea închisorii se simţea aerul proaspăt, înviorător al cîmpiilor, adus de vînt în oraş. Pe coridor însă te
apăsă o duhoare grea, fetidă, de excremente, catran şi putregai, care trezea în sufletul oricărui nou-venit un
sentiment de tristeţe şi descurajare. Simţi aceasta pînâ şi temnicera, deşi era deprinsa cu aerul stricat, căci intrînd
de afara pe coridor, o năpădiră deodată un fel de oboseală şi o dorinţa de somn.
Din celula se auzeau o larmă de glasuri femeieşti şi lipait de picioare desculţe.

- Haide, Maslova, mişca mai repejor. N-auzi! striga gardianul-şef prin uşa celulei.
Peste cîteva clipe, o femeie tînârâ, nu prea înalta şi cu un piept bogat, ieşi pe uşă cu pas hotarît, se întoarse
repede în loc şi se opri lîngâ gardianul-şef. Purta un halat cenuşiu, tras peste o fusta şi o bluza albe. în picioare
avea ciorapi de bumbac şi cipici de puşcăriaşa, iar pe cap era legata cu un batic alb, de sub care se zăreau cîţiva
cfrlion(i negri, scoşi cu siguranţa dinadins. Fafa femeii era palida, albă, de o albeaţă caracteristica oamenilor care
stau multa vreme închişi între ziduri şi care aminteşte albul mugurilor de cartofi ce încolţesc în beci. La fel de
albe erau şi palmele mici şi late şi gîtul plin ce ieşea din gulerul larg al halatului. Acest obraz de o paloare mata
te impresiona mai ales prin ochii negri, strălucitori, cu pleoapele puţin umflate, dar foarte vii, dintre care unul
privea uşor saşiu. Femeia se finea dreaptă, cu pieptul plin scos în afară. Ajunsă în coridor, îşi lasă uşor capul pe
spate, se uita drept în ochii gardianului-şef şi râmase nemişcata, pregătita să îndeplinească orice porunca.
Gardianul-şef era gata să încuie camera, cînd se ivi prin crăpătura uşii un cap de femeie, descoperit, cu pârul
cărunt, cu fata severa, palida şi zbîrcitâ. Bâtrîna începu sâ-i turuie ceva Maslovei, dar gardianul îi împinse uşa-n
nas şi capul se făcu nevăzut. Dinăuntru se auziră hohote de rîs. Maslova zîmbi şi ea şi se întoarse spre ferestruica
zăbrelită a celulei. Bâtrîna lipi capul de partea cealaltă a zăbrelelor şi zise cu glas răguşit:
- Vezi să nu spui nimic de prisos; (ine-o una şi bună.
- De s-ar sfîrşi odată într-un fel; mai rau ca acum nu poate sâ fie, spuse Maslova, scururînd din cap.
- Sigur c-o sa se sfîrşeascâ într-un fel, şi nu în doua, interveni gardianul cu superioritate de şef, încredinţat câ are
mult haz. După mine, marş!
Ochiul din ferestruica dispăru, iar Maslova ieşi pînă în mijlocul coridorului şi, cu paşi mărunţi şi repezi, porni în
urmă gardianului-şef. Coborîrâ nişte trepte de piatră, trecură pe lîngâ

celulele bărbaţilor - şi mai gălăgioase încă, şi mai puturoase că ăle femeilor - urmăriţi de ochi curioşi, pironiţi lă
ferestruicile uşilor, şi intrară în cancelarie, unde îi aşteptau doi gardieni înarmaţi.
Slujbaşul din cancelarie îi întinse unuia dintre ei o hîrtie duhnind a tutun şi-i spuse, ărătînd spre puşcăriaşă:
- Iă-o în primire.
Gardianul, un mujic de pe lă Nijni-Novgorod, cu faţa roşie, ciupită de vărsat, vîrî hîrtia în manşetă mantalei şi,
arâtînd cu capul spre deţinuta, zimbi şi-i făcu cu ochiul tovarăşului său, un ciuvăş cu pomeţii obrajilor
proeminenţi. Deţinută şi cei doi gardieni coborîrâ alte trepte, îndreptîndu-se spre ieşirea principală.
în poartă măre se deschise o uşiţă şi cei doi soldaţi cu puşcăriaşa părăsiră curtea închisorii şi o porniră de-a
lungul străzilor păvăte ăle oraşului.
Birjarii, negustorii, bucâtâresele, muncitorii, funcţionării aflaţi pe stradă se opreau din mers, privind cu
curiozitate puşcăriaşa; unii dădeau din căp, gîndind: „ Iăn vezi unde ajungi, cînd nu eşti cinstit, cum sîntem noi!"
Copiii se uitau îngroziţi lă răufăcătoare, liniştindu-se numai la gîndul că e păzită de jan-dărmi şi nu mai poate
pricinui nici un rau. Un ţăran, care tocmai vînduse nişte cărbuni şi se cinstise cu ceai la ceainărie, se apropie de
eă, îşi făcu semnul crucii şi-i întinse un bănuţ. Femeia roşi, îşi lăsă capul în piept şi bolborosi ceva.
Simţind privirile aţintite asupra sa, puşcăriaşa se uita cu coada ochiului, fără sâ-şi întoarne capul şi pe
neobservate, lă cei ce o priveau; atenţia oamenilor, pe care o stîrnea în treacăt persoană ei, o înveselea. O
înveselea şi aerul curat de primăvară, mai ales în comparaţie cu cel al închisorii. Eră însă dureros sa păşească pe
caldarîm cu picioarele dezobişnuite să umble şi încălţate cu cipici lăbărţaţi de puşcăriaşă, aşa că încercă să calce
cît mai cu fereală pe piatra caldarîmului, pe care o simţea dureros sub tălpi. Trecînd prin faţa unui depozit de

Povestea puşcăriaşei Maslova era dintre cele mai obişnuite. Maslova era fiica unei slujnice-iobage, nemaritate,
care trăia pe lînga maicâ-sa, văcărită, în satul a două moşieriţe surori, amîn-douâ fete bâtrîne. Această femeie
nemâritatâ dădea naştere în fiecare an unui copil şi, cum şe înlîmplă adesea la ţară, copilul era botezat şi în scurta
vreme murea de foame întrucît mama refuza şa hrănească pruncul nedorit, care o încurca şi o împiedica sâ
muncească.
Aşa i-au murit cinci copii. Toţi au fost botezaţi, apoi lăsaţi să moară prin înfometare. Al şaselea copil, făcut cu un
ţigan în trecere prin partea locului, a fost o fetiţă, care ăr fi avut aceeaşi soarta, daca nu se întîmpla ca una dintre
domnişoarele bâtrîne să intre într-o bună zi în staul, ca şa dojenească vâcâriţele pentru mirosul neplăcut de grajd
pe câre-l avea frişca. Acolo se afla culcata lehuza cu un prunc de toata frumuseţea lînga ea. Batrîna domnişoară
dojeni femeile şi pentru frişca, şi pentru faptul c-a fost lăsată o femeie sâ nască în staul şi şe pregătea tocmai sâ
plece, cînd dădu cu ochii de copilaş; acesta îi plăcu atît de mult, încît se oferi sâ-i fie nâşâ. Boteză fetiţa, iâr apoi,
fiindu-i mila de eâ, îi dădu în mai multe rînduri mamei lapte şi bani şi aşa se întîmpla ca a rămas copilă în viaţă.
Domnişoarele bâtrîne chiar îi spuneau „salvata".
Copila avea trei ani cînd maicâ-sâ a căzut bolnavă şi a murit. Bunica, batrîna văcărită, îşi creştea anevoie
nepoţica, şi atunci bâtrînele domnişoare o luară la ele. Fetiţa cu ochi negri se fâcuse

neobişnuit de vioaie şi frumuşica şi bâtrînelor domnişoare le era drag de ea.
Cea mai tînărâ şi măi bună la suflet dintre batrînele domnişoare se numea Sofia Ivanovna. Ea era naşa fetiţei.
Cea mai în vîrsta, Măria Ivanovna, era o femeie mai aspră din fire. Sofia Ivanovna dichisea fetiţa, o învaţă să
citească şi voia s-o ia copil de suflet. Măria Ivanovna era de părere că fetiţa trebuie sa ajungă o slujnică
destoinică şi de aceea era severă cu ea, o pedepsea şi chiar o bătea cînd era în toane rele. Astfel crescută de cele
două moşieriţe, fiecare cu punctul ei de vedere, fetiţa ajunsese pînă la urma pe jumătate slujnică, pe jumătate
copil de suflet. Şi numele îi era pe potriva stării sale: nu i se spunea alintator - Katenka, dar nici grosolan -
Katka, ci într-un fel intermediar - Katiuşa. Fata cosea, deretica odăile, curăţa icoanele cu praf de cretă, prăjea,
rîşnea şi servea cafeaua, spăla mărunţişuri şi uneori şedea împreuna cu domnişoarele şi le citea.
O peţeau destui flăcăi, eă însă nu-l voia pe nici unul dintre ei, simţind că traiul lîngâ un om care munceşte din
greu n-ar fi prea fericit pentru ea, care gustase din huzurul vieţii boiereşti.
Aşa a dus-o pînâ la vîrsta de şaisprezece ani. Cînd păşi în al şaptesprezecelea, sosi în vizită la domnişoarele ei un
nepot de-al lor, student, prinţ bogat, şi Katiuşa se îndrăgosti de el, lucru pe care nu îndrăznea sâ-l mărturisească
nici mâcar sieşi. Peste doi ani, acelaşi nepot, în drum spre front, se abătu iar pe la mâtuşile lui, zăbovi la ele patru
zile şi în ajunul plecării o seduse pe Katiuşa. A doua zi îi strecura în palma o hîrtie de o sută de ruble şi-şi văzu
de drum. După cinci luni de la plecarea lui, fata se încredinţa că este însărcinata.
Din ziua aceea, nimic nu i-a mai tihnit, fiind stâpînitâ doar de un singur gind: cum să scape de ruşinea ce o
pîndeă; începu să le slujească în silă pe domnişoare, ba chiar, într-o bună zi -fără sa ştie nici ea cum de s-a
întîmplat - îşi ieşi din fire. Le aruncă domnişoarelor în obraz o seamă de grosolănii, lucru de care se căi apoi şi le
ceru sa-i dea drumul să plece.
Domnişoarele, foarte nemulţumite de ea, i-au împlinit voia. Plecind de la ele, fata se tocmi slujnică lă şeful de
secţie, unde

13
nu ramase decît trei luni, pentru câ poliţaiul, un bairîn de cincizeci de ani, începu sâ-i dea tîrcoale şi, într-o bună
zi, cînd omul se arata mai îndrăzneţ, ea îşi pierdu cumpâtul, îl făcu tîmpit şi diavol batrîn şi-l îmbrînci cu atîta
furie în piept, încîl îl trînti la podea. Fu dată afară pentru mojicie. Nu mai avea cum sâ-şi caute alt loc, căci i se
apropia sorocul, astfel câ se aciua în sat, la o văduvă, care făcea negoţ de vin şi era şi moaşa. Naşterea fu uşoară.
Numai că moaşa, care moşise în sal o femeie bolnava, o molipsi de febra puerperala; iar pruncul, un băieţel, fu
trimis la un leagăn de copii, unde după spusele bâtrînei care îl dusese se prăpădi imediat ce ajunse acolo.
Toata averea Katiuşei, cînd s-a mutat la moaşa, era de o suta douăzeci şi şapte de ruble: douăzeci şi şapte
cîştigate de ea şi o sută primite de la seducătorul ei. Cînd pleca însă de la moaşa, nu mai avea decît şase ruble.
Nu ştia să chibzuiascâ banii - cheltuia pentru ea şi dădea şi altora, oricui i-ar fi cerut. Moaşa îi ceru pentru două
luni de găzduire, mîncare şi ceai - patruzeci de ruble; douăzeci şi cinci de ruble cheltuise cu trimisul copilului,
patruzeci de ruble îi mai ceruse moaşa împrumut, sâ-şi cumpere o vacă, vreo douăzeci de ruble se duseră aşa, pe
zaharicale şi pe rochii, astfel că, o dată sănătoasă, Katiuşa se trezi fără nici un ban şi trebui sâ-şi caute un loc de
muncă. îl găsi la şeful ocolului silvic. Acesta era un om însurat, dar, ca şi poliţaiul, din prima zi începu sâ-i dea
tîrcoale Katiuşei. Ei îi era silă de el şi câuta şâ-l ocolească. Omul era însă mai viclean decît Katiuşa şi mai cu
experienţă şi, în calitate de stâpîn, putea s-o trimită unde avea chef. Pînâ la urma prinse o clipa prielnica şi îşi