DIACON CONF. DR.

IOAN CARAZA

Fundamentul liturgic al Sfintelor Scripturi in teologia patristica

CARTE TIPARITA CU BINECUVANTAREA PREA SFINTITULUI DAMASCHIN EPISCOP AL SLOBOZIEI SI CALARASILOR

SFANTA SCRIPTURA, RODUL JERTFEI SFINTITOARE SI REVELATOARE A MANTUITORULUI IISUS HRISTOS

Urmatorul capitol
I. PREMISELE LITURGICE ALE SFINTEI SCRIPTURI IN TEOLOGIA PATRISTICA 1. SFANTA SCRIPTURA, RODUL JERTFEI SFINTITOARE SI REVELATOARE A MANTUITORULUI IISUS HRISTOS Jertfa Mantuitorului a sfintit Cuvantul lui Dumnezeu ca "adevar" (Ioan 17,17) si "duh de viata facator" (1 Cor. 15,45), mai mult decat Cuvantul scris pe Tablele Legii, care nu s-au putut sacrifica pentru "sfintirea"Lui, ca si Hristos. Sfanta Euharistie a facut trecerea pascala de la lume la Hristos prin deschiderea ochilor celor ce au urmat Lui: sa-L poata vedea pe El, sa-L cunoasca mai mult decat atunci cand L-au cunoscut in trup (2Cor.5,16), si anume ca pe "grauntele de mustar al Imparatiei lui Dumnezeu" (Mt. 13,44), si "duhul ceresc" aratat in trup. Prin Jertfa ca sfintire de Sine, Mantuitorul a devenit pentru ucenici "duhul care face viu" (2Cor.3,6) spre deosebire de "litera care omoara", asa cum sugera evenimentul de la "Mara", unde printr-un lemn, apele amare s-au prefacut in ape dulci (Iesire 15,25). Mai mult decat cea mai buna traducere, Biblia este in viziunea patristica o entitate organica in care se reflecta Cuvantul lui Dumnezeu intrupat, Iisus Hristos. Mantuitorul Iisus Hristos, Cuvantul intrupat a lui Dumnezeu, nu a scris El Biblia, iar lucrarea Sa a fost mai mult decat "Biblia", ca si Cuvantul lui Dumnezeu scris. Lucrarea Sa a fost in fapt prelungirea in Biserica a intruparii Sale ca Botez cu Duhul Sfant. Biblia - Cuvantul lui Hristos, a devenit mai intai in Sfintii Apostoli voia lui Dumnezeu "scrisa" in inimile lor, "sfintita" prin Jertfa, prin care Hristos a devenit pentru ei "Domn" in Duhul Sfant (Ioan 16,14): Jertfa sfintitoare a devenit "Euharistie", iar Biblia a devenit "Evanghelie". De aceea, Biblia este cartea care are pe ea semnul Crucii ca si Cuvantul lui Dumnezeu "sfintit", ea devenind, de aceea "Sfanta Scriptura". Este cartea "Mielului injunghiat", pe care numai Jertfa Sa o deschide (Apoc.5,9). Mantuitorul spune: "N-am venit sa stric ("Legea si Proorocii"), ci sa plinesc" (Mt.5,17) iar aceasta "plinire" este in sensul "desfiintarii legii poruncilor si a invataturilor ei" (Ef.2,15). Mantuitorul Hristos este, astfel, miezul Sfintelor Scripturi, cheia Sfintelor Scripturi. Biblia este "totus Christus", cum se exprima Fericitul Augustin. Legea Veche s-a deschis prin Jertfa Mantuitorului Hristos, devenind, astfel, Biblia crestina si Sfanta Scriptura, intrucat are pe ea semnul Crucii, adica sfintirea Cuvantului lui Dumnezeu ca "adevar" prin Jertfa Mantuitorului Hristos, astfel incat "iconomul pentru Imparatia lui Dumnezeu" sa fie ca "negutatorul care scoate din camara sa noi si vechi" (Mt. 13,52). Vechiul Legamant a devenit Biblia Bisericii (Mt.21,43), dupa ce mai intai a fost deschisa, interpretata in lumina Jertfei sfintitoare a lui Hristos (1 Cor.3,11), a Sfintei Euharistii, care a constituit temelia slujirii in Biserica inaintea Sfintei Scripturi. Inainte de a fi scrisa, Sfanta Scriptura era in inima Apostolilor, plina de Hristos miscat de Duhul Sfant, care ii mangaia pe ei cu Numele lui Hristos de "Domn" (F.Ap.9,31), ca "nume minunat", cum i-a spus Dumnezeu lui Iacob (Facere 32,29). Sfanta Scriptura a avut in Biserica Euharistia ca temelie a interpretarii ei. Ea este Biblia interpretata de catre Sfintii Parinti in Iisus Hristos ca "temelie" a Bisericii, in care nimeni nu poate pune, alta temelie (lCor.3,11), nici chiar Sfanta Scriptura, deoarece ea este cartea de "zidire" (Rom. 15,4), nu de "intemeiere", cartea inimii Bisericii, pe care nu orice inima o poate citi si intelege, asa cum se arata in parabola Semanatorului (Mt. 13,3-9), pe cand in Biserica Mantuitorul "a scos din piept inimile de piatra si a dat inimi de carne" (Iez.36,26) si "duh de rugaciune" (Zaharia 12,10). Prin Jertfa Mantuitorului Sfanta Scriptura devine cartea inimii, care se cere a fi inghitita (Apoc.10,9), pentru a nu fi transformata din cartea rugaciunii, in cartea disputelor devoratoare a

untdelemnului din candele, caci "Nimenea nu aprinde Lumina si o pune sub obroc, ci in sfesnic si lumineaza tuturor celor din casa" (Mt.5,15), iar purtatorii "Luminii" sunt ca "cetatea de pe varf de munte care nu se poate ascunde" (Mt.5,14). Numai cu Biblia singura nimeni nu poate face mai mult decat famenul etiopian, care a avut nevoie de o calauza in Hristos (F.Ap.8,31). In lumina Sfintei Euharistii Biblia este ajutorai de a identifica pe Hristos ca "intregul" in care partile din Biblie sunt parti componente, dar intregul este mai mult decat suma partilor sale componente. in Hristos Biblia este mai mult decat litera. Prin Jertfa Sa ca "Euharistie", Biserica topeste literele Bibliei, descoperind pe Hristos in spatele lor, intocmai cum Apostolii L-au descoperit pe Dumnezeu prin trupul jertfit a lui Hristos (Evrei 10,20), asa cum intelegea Origen. In Hristos litera Scripturii a devenit vestea cea buna, harul, sub calauzirea Bisericii, asa cum diaconul Filip l-a calauzit pe famenul etiopian. In acest fel, Biblia devine izvor de "rabdare si de mangaiere" si de "speranta" (Rom. 15,4). Biblia este opera Sfantului Duh, care striga din Scripturi, asa dupa cum spune Sfantul Vasile cel Mare. Astfel, intre Euharistie si Biblie este Biserica zidita pe temelia Apostolilor (Ef.2,20), prin care Hristos cel intrupat insusi i-a facut capabili sa scrie Noul Testament ca lucrare a harului, dar intr-o traditie a harului ca "plinatate". Ei sunt cei care au dat mai departe in dar, ceea ce au primit in dar (Mt. 10,8) in Hristos, Care i-a facut hristofori, teofori, pnevmatofori, insa prin har, nu prin litera. In ei harul este puterea (exousia) de a "scrie" Cuvantul lui Dumnezeu in inimi, ca si Cuvant al lui Dumnezeu, al inimii. Si, astfel, Biblia este mai mult decat o "carte", care, fara Jertfa Mantuitorului in Sfanta Euharistie, poate fi transformata, din "har", din nou in "Lege"; din "paine" in "piatra" (Mt.7,9), asa cum era in Legea Veche, sau intr-o ideologie, contrar poruncii: "In dar sa dati" (Mt.10,8). Ca forma scrisa a Revelatiei Biblia este in constiinta Sfintilor Parinti darul lui Dumnezeu pentru zidire in Biserica lui Dumnezeu, ca cel dintai dar al lui Dumnezeu in Duhul Sfant. Exista o cale de interpretare a Bibliei, care este cea a "analizei" prin disociere, dar calea originara a interpretarii ei nu este alta decat persoana si lucrarea Mantuitorului Hristos ca si "intregul" care da sens tuturor partilor sale biblice. In Biserica Ortodoxa cea mai buna interpretare a Bibliei o are Anul Liturgic Ortodox, in care toate "partile" dau "intregul", pe Hristos, care prin Biserica, S-a intrupat in tot crestinul, facandu-i pe crestini "hristofori". Prin aceasta Traditie, Sfanta Scriptura da chipul, icoana lui Hristos pentru intruparea in el a tuturor credinciosilor, care declara dupa fiecare slujba a Sfintei Liturghii: "Am vazut Lumina cea adevarata, am primit duhul cel ceresc", care s-a aratat in trup in Hristos venind de dincolo de moarte, ca "aur lamurit in foc" (Apoc.3,18) pentru rascumparare. Numai forma liturgica a Revelatiei inseamna implinirea poruncii: "In dar ati luat, in dar sa dati" (Mt.10,8). Forma apostolica a Liturghiei include toate Sfintele Scripturi dupa sensul lor original, care este ajutata in expunerea Revelatiei de "Cinstirea Sfintilor", si a "Icoanelor". Din slava lui Hristos de "har si adevar" (Ioan 1,14) ca "plinatate" din care toti au luat "har peste har" (Ioan 1,16): ei au luat, pentru ca li s-a dat si numai cu greu au si scris, cunoscand ca litera nu poate cuprinde duhul, decat ca repere, caci numai duhul confera Sfintei Scripturi caracter liturgic, hristologic, revelat, teandric. Ea este Cartea Legii din Sfanta Sfintelor, de la "Tronul harului" (Evrei 4,16), deoarece, ca si Biserica, si anume dupa intemeierea ei, Sfanta Scriptura este rodul Invierii ca trecere prin Jertfa dincolo de catapeteasma trupului lui Hristos, rodul unei "cai noi si vii" (Evrei 10,20). Prin duhul, ea este "adevarul" care "incinge" (Ef.6,14) cu putere, aratand pe Hristos "comoara ascunsa in tarina" (Mt. 13,44), dar mai ales "aur lamurit in foc" (Apoc.3,18), "vitelul ingrasat" (Le. 15,23), taiat pentru ca Duhul Sfant ca "Vistier al bunatatilor", sa-L arate ca "vistierie a toata intelepciunea si stiinta" (Col.2,3). Indreptarea prin Lege si Biblie nu mai poate avea loc, decat in cei care umbla nu dupa trup, ci dupa duh (Rom.8,4). Sfanta Scriptura este "Cartea Sfintilor" in care s-a intrupat Hristos, aratand "calea vie" (Evrei 10,20) a acestei impartasiri de Hristos. Ingerii au pravalit piatra de pe mormant pentru cei din care Hristos prin punerea Sa in mormant a scos din pieptul lor inimile de piatra si le-a dat inimi rugatoare de carne (Iez.36,26; Zaharia 12,10), in care sa locuiasca Duhul Sfant. De aceea, Mantuitorul este cinstit ca "Semanator" (Mt. 13,3-9) prin intrupare si Botezare; ca "sarpe de arama" (Numeri 21,8-9; Ioan 3,14) pe cruce; si ca "toiag" (Iesire 17,5-6) in mormant, locul sfintirii Sale si centrul locasului de cult ortodox, plin de toate semnificatiile lucrarii lui Dumnezeu prin Hristos. Prin Duhul Sfant ucenicii si-au dat seama ca trebuie sa treaca mai intai cu Hristos "dincolo", pentru a li

se deschide ochii asupra celor de "dincoace", unde urmasera pe Hristos, "comoara ascunsa in tarina" (Mt. 13,44), astfel ca Biserica este "apostolica", si nu doar "biblica". Biblia este de la Duhul Sfant, dar ea singura ca "norma normata" a duhului, nu poate impartasi Duhul Sfant. Cand Mantuitorul spunea: "Va voi lua la Mine ca sa fiti, si voi, acolo unde Eu sunt" (Ioan 14,3), insemna ca intruparea s-a transpus nu in litera Bibliei, ci in Sfinti si din Sfinti in Biblie (1 Petru 1,15-16). Legea era piatra si litera, dar tinerea ei era o comoara ascunsa, necunoscuta, acoperita cu val, care avea nevoie de "desavarsire" si revelatie pentru "plinatate": era nevoie de forma vie a voii lui Dumnezeu aratata ca o "slava" pentru cei drepti ai Legii, descoperind in ei "comoara ascunsa in vase de lut" (2Cor.4,7). "Dumnezeu n-a voit ca ei sa ajunga la desavarsire fara noi" (Evrei 11,40), spune Sfantul Apostol Pavel, care stia ca Mantuitorul a venit nu sa strice Legea, ci sa o duca la plinatate. Teologia patristica pune in lumina nu atat temeiurile biblice ale cultului liturgic, care ar insemna evidentierea partii din afara, de la suprafata a Revelatiei, cat in primul rand temeiurile liturgice, cultice apostolice ca profunzimi teandrice ale Sfintei Scripturi, care sunt rezultatul evenimentelor vii, avand in central lor Revelatia prin Jertfa, singura care confera intruparii, deci Evangheliei, sensul ei real, mai profund decat orice nuanta stiintifica, istorica, rationala. "Intelegerea duhovniceasca a Scripturilor intemeiata pe credinta este o traditie statornica a scrisului duhovnicesc rasaritean". Slava Mantuitorului prin Inviere a fost calea primordiala apostolica de primire in dar a evenimentelor mantuirii, si de impartasire a lor (Ioan 1,1), ca o dreapta "preamarire" (ortodoxie), pentru care Hristos a fost si a ramas "Domnul slavei" (lCor.5,7) si "Mirele" slavit al Bisericii (Mt.25,10). Evenimentele mantuirii au fost aduse apoi ca marturie si sub forma scrisa in Sfintele Scripturi, in lumina Revelatiei prin Jertfa ca sfintire a Cuvantului, caruia i se confera "adevarul", si care de-aceea nu este doar o "carte", chiar daca ar fi denumita si "cartea cartilor", ci este "Sfanta Scriptura". Daca ar fi existat numai Sfanta Scriptura, nu ar mai fi putut fi pusa in lumina ei reala si in profunzimea ei Revelatia prin Jertfa. Intruparea a insemnat "aratare" (Ioan 1,31) prin Botezul cu Duhul Sfant, "semanare" (Mt. 13,3-9) prin lucrare si invatatura pentru cei ce au urmat Mantuitorului la chemarea Sa, dar numai Jertfa a insemnat "cunoastere", "descoperire", "revelatie" (Ioan 17,3). La randul ei, "Revelatia" prin Jertfa a fost mijlocul de a pune in lumina viata Sa, ca rasaritul "Soarelui Dreptatii" (Maleahi 3,20), "comoara ascunsa in tarina" (Mt. 13,44), "aurul lamurit in foc" (Apoc.3,18), "Calea", prin Inviere (Apoc.14,6). Jertfa include Sfanta Scriptura, dar Sfanta Scriptura nu poate include Revelatia prin Jertfa, deoarece ea este numai forma scrisa, memoriala, exterioara a Revelatiei. Revelatia prin Jertfa include si marturia Sfintei Scripturi, caruia ii confera sensul ei real, profund, liturgic, asa cum coroana unui copac simbolizand Biblia nu poate sta decat pe "radacina" acestuia, ca simbol al lui Hristos, din care rasare mai intai "tulpina" acestuia ca simbol al Bisericii lui Hristos. Sfantul Vasile cel Mare era convins, ca fara actiunea liturgica a Bisericii Sfanta Scriptura ar ramanea litera, care poate duce la "ingamfare" (lCor.8,1), pe cand insa, ea este cartea inimii rugatoare a Bisericii, pe care Pantocratorul o tine in dreptul inimii Sale ca in Sfanta Sfintelor, deoarece s-a sfintit prin Jertfa Sa ca "adevarul" vietii Sale si al oricarui om care crede in El (Ioan 17,20). Evenimentele lucrarii mantuitoare a lui Dumnezeu prin "har si adevar" (Ioan 1,17), nu prin Lege, sau litera, ci prin prezenta ca duh a Mantuitorului Hristos, au culminat cu evenimentul Pogorarii Duhului Sfant si intemeierea Bisericii, eveniment pe care nu-l putea aduce Sfanta Scriptura, care este numai rezultatul acestui eveniment, si a avut la temelia ei puterea sfintitoare a Revelatiei prin Jertfa si de scriere in inimi a Cuvantului ca "adevar" din constiinta darului primit pentru impartasirea lui in Biserica Duhului Sfant. "Harul si adevarul", care erau o "plinatate" in Hristos prin taina prezentei Sale personale de caldura a dragostei (Ef.3,18-19) si "Lumina" (Mt.5,16) a faptelor, au fost, fantana cu apa vie" (Ier.2,13), din care cei chemati, cu "inima curata si buna" (Lc.8,15) ca sa "vada" si "auda", au luat "har peste har" (Ioan 1,16) ca o botezare, adancire pana la impartasirea Sfantului Duh, pe care Hristos il avea si pe Care L-a trait fara sa-L piarda ca Adam cel dintai si a zidit pe cei ce urmau Lui pana la "botezul cu Duhul Sfant" (Mt. 3, 11). Intrucat "Cuvantul s-a facut trup" (Ioan 1,14), El nu mai este fara "trup", ci se "intrupeaza" in cei ce urmeaza Lui. Acest drum cu Hristos culmineaza cu constatarea: "Lucrul pe care Mi l-ai dat sa-l fac, l-am savarsit" (Ioan 17,4), si cu implorarea Mantuitorului catre Tatal: "Sfinteste-i intru adevarul Tau; Cuvantul Tau este adevarul", prin Jertfa Cuvantului intrupat, ca Revelatie a puterii Invierii Sale (Fil.3,10). Prin lucrarea, "asemanarii" (Rom.8,29) Mantuitorul i-a dus pe ei la Dumnezeu, Tatal Sau, ca "Tata" si al lor (Ioan 20,17), ca unora care prin

El ca "Fiu", "s-au nascut, nu din carne si sange, ci de la Dumnezeu" (Ioan 1,13). Este pusa, astfel, in lumina deosebirea dintre Hristos si lume, intre care nu este doar o "prapastie", ci "moartea" lui Hristos prin lucrarea vrajmasiei lumii fata de "Lumina" Sa (Ioan 3,20). Impartasind din plinatatea Lui "har peste har", ei au devenit prin darul Duhului Sfant ,fii", plini de har si de adevar, ca si Fiul lui Dumnezeu (Ioan 1,14). In acest fel se poate vedea ca Biblia nu poate ramane fara Biserica, deoarece Biblia este numai o cale de cautare, dar nu si de aflare a lui Dumnezeu, Care, insa, "s-a aratat in trup" si tocmai de aceea "s-a indreptat in duhul" (lTim.3,16), asa cum este reprezentat in imaginea Pantocratorului in care Biblia din mana stanga, din dreptul inimii Sale, este marturia scrisa a vietii Sale, sfintita ca adevar prin Jertfa Sa, si care nu se poate separa de viata Sa. Sfanta Scriptura da marturie despre "aratarea Sa", insa nu poate arata si "prezenta" Sa, care face sa se auda glasul cuvintelor Lui (Ioan 5,25; Ps.102,21), prin harul care a fost primit in dar in Biserica pe "calea noua si vie" (Evrei 10,20) a prezentei Sale personale. Este o prezenta tainica, deoarece nu poate fi cunoscuta, decat prin Jertfa Sa ca Revelatie. "Cunoasterea" Lui este totuna cu "invierea" duhovniceasca (Ioan 17,3), a celui ce, pentru Dumnezeu, "mort era si a inviat" (Lc.15,32). Biserica are "calea noua si vie" a lui Hristos (Evrei 10,20) prin cultul ei ca lucrare a Duhului Sfant, Care misca in inimi pe Hristos, si face sa fie auzit glasul cuvintelor Sale (Ioan 5,25). Acest lucru inseamna mult mai mult decat cunostinta cu mintea (I Cor.8,1). Sfintirea prin cult a Cuvantului lui Dumnezeu pune in valoare caracterul liturgic si prin el pe cel teandric al Sfintelor Scripturi, care nu s-au nascut decat din "Liturghia" Marelui Arhiereu, Iisus Hristos, si din Liturghia Bisericii Sfintilor Apostoli, care sfinteste Cuvantul in inimile Sfintilor si deschide Sfintele Scripturi (Apoc.5,9). Sfanta Scriptura este Cuvantul lui Dumnezeu, grait prin "oameni sfinti" (2Petru 1,21), partasi la "rugul aprins", ca reprezentarea cea mai intuitiva a Numelui lui Dumnezeu: "Eu sunt cel ce sunt" (Iesire 3,14), in ceea ce priveste vesnicia Sa, si "Alfa si Omega" (Apoc.21,6), in ceea ce priveste creatia Sa. Nefiind Revelatia insasi, ci doar forma scrisa a acesteia, Sfanta Scriptura indeamna la luarea aminte: "Cine este cel care vorbeste" (Evrei 12,25), pe care nu L-a cunoscut nimeni vreodata (Mt. 11,27; dar pe care "Fiul L-a facut cunoscut" (Ioan 1,18; 17,6). Daca cineva vazand o Biblie fara o parte de la inceput si fara ultima parte de la Apocalipsa, din cauza citirii ei indelungate si a trecerii din mana in mana, ar putea spune ca imita divinitatea, care este fara inceput si fara sfarsit, astfel acest lucru nu ar fi o afirmatie arbitrara, decat in ceea ce priveste forma exterioara a Sfintei Scripturi. Dar in sanul grauntelor alfabetului ei si a cuvintelor asternute in scris se ascunde ca intr-o "tarina" comoara vietii vesnice din "tarina" vietii lui Hristos (Mt. 13,44). Aceasta "comoara" a fost descoperita in Mantuitorul Hristos, care a vadit in El toate Scripturile Legii (Ioan 5,39) si intrand cu ele in mormant, s-a aratat ca "aurul lamurit in foc" (Apoc.3,18) pentru cei ce urmeaza Lui si raman in comuniune cu "dragostea cea dintai" (Apoc.2,4), ca "pacea lui Dumnezeu care covarseste toata mintea" (Filip.4,7), domnind in inimi ca plinatate a bucuriei. Pentru cei ce se rugau; "Deschide-mi ochii sa vad minunile din Legea Ta" (Ps.118,18), El a intrat in mormant si a iesit cu comorile ei la vedere, deschizand ochii oamenilor, ca unor "orbi din nastere" (Isaia 35,5; Ioan 9,1-41) dupa pacatul stramosesc, ca sa cunoasca pe Dumnezeu, ceea ce echivaleaza cu intrarea in viata vesnica prin Inviere: "Aceasta este viata vesnica sa Te cunoasca pe Tine singurul adevaratul Dumnezeu si pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis" (Ioan 17,3; 5,24). Invierea este, astfel, "adevarul" (Apoc.5,9) si "temelia" (lCor.3,11) Sfintei Scripturi, care "deschide cartea" cuvintelor Sfintei Scripturi cu cele doua laturi ale lucrarii lui Dumnezeu marturisite in ea: ca "inspiratie" profetica pana la plinirea vremii: "Legea si proorocii au fost pana la Ioan" (Mt. 11,13) si ca "Partasie la firea dumnezeiasca" (2Petru 1,4; 1Ioan 1,1) prin Hristos. In lumina "adevarului" lui Hristos ca "plinatate a inimii", si de aceea coborare a mintii in inima (Filip 4,7), Sfintele Scripturi sunt izvor de "rabdare si mangaiere" spre intarirea nadejdii (Rom. 15,4), care in Hristos devine o "ancora tare care trece dincolo de catapeteasma" (Evrei 6,18-19). Plinind Scripturile prin Inviere (Luca 24,26) ca "adevar" al vietii Sale, sau ca si Cuvantul lui Dumnezeu "sfintit" (Ioan 17,17), si conferire a "toata puterea in cer si pe pamant" (Mt.28,18), Mantuitorul are prin Inviere puterea, mai mult decat mai inainte cand "slujea" (Mt.20,28), de a aduce la "Rugul aprins" (Iesire 3,2-14), ca la "izvorul vietii", (Ps.35,9), de care oamenii au fost jefuiti (Lc. 10,30), asa cum i-a intarit pe cei ce plini de descurajare mergeau spre Emaus, si care ziceau apoi: "Cum nu era inima noastra arzand, cand era cu noi pe cale si ne talcuia Scripturile?" (Lc.24,32); "Tu vei aprinde faclia mea, Doamne Dumnezeul meu, vei lumina intunericul meu" (Ps. 17,31). Dumnezeu insusi spusese prin prooroci: "Salasluiesc intr-un loc inalt si sfant si sunt cu cei smeriti si infranti, ca sa inviorez pe cei cu duhul umilit si sa imbarbatez pe cei cu inima infranta. Caci nu vreau sa cert mereu si sa starui in manie, caci inaintea

Mea ar cadea in nesimtire duhurile si sufletele pe care le-am creat. Am vazut caile sale si il voi vindeca, il voi povatui, il voi odihni si il voi mangaia" (Isaia 57,15-16,18). In acest fel "pe cei flamanzi i-a umplut de bunatati..." (Lc. 1,53) si i-a "adunat cu bratul sau" (Is.40,11; Ioan 10,16), ducandu-i la "botezul cu Duhul Sfant" (Mt.3,11), asa cum il primise El la Botez, cu revelarea starii Sale de Fiu al lui Dumnezeu dupa trup. El le-a impartasit ucenicilor aceasta stare a plinatatii, a desavarsirii, ca o "slava", pe care o avea El in trup ca "har si adevar" al "Celui nascut din Tatal" (Ioan 1,14) si care avea si puterea de a impartasi, prin slujire, de a "semana" in inimi chipul lui Dumnezeu prin invatatura Sa, ca o "baie" (Ef.5,26) a Cuvantului: "Slava pe care Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca toti sa fie una" (Ioan 17,22); "Voiesc ca acolo unde Eu sunt, sa fie si cei pe care Mi i-ai dat" (Ioan 17,24). Astfel, oamenii s-au bucurat de ajutor de sus prin intruparea Fiului lui Dumnezeu, Care, slujind ca "Duhul cel bun al lui Dumnezeu", i-a "calauzit la pamantul dreptatii" (Ps.142,10), al dreptatii duhului: "Sufletul mi l-a intors; m-a povatuit pe cararile dreptatii, pentru Numele Lui" (Ps.22,3). Daca venea cu slava Sa ca Dumnezeu, nu se putea impartasi, oamenilor, insa, prin intrupare, El s-a desertat de slava Sa, tocmai pentru ca oamenii sa poata impartasi prin continua zidire de sine viata Sa in trup (Rom.8,29), "calea" Sa (Ioan 14,6), ca o "slava" a ascultarii Sale dupa trup, fiind "plin de har si de adevar" (Ioan 1,14), asa cum nu erau oamenii din lume (Ioan 1,13) dupa ce au pierdut aceasta "slava" prin pacatuire (Rom.3,23) si instrainare de Dumnezeu (Ef.2,12). La Lumina lui Hristos, insa, "isi vor aduce aminte si se vor intoarce la Domnul toate marginile pamantului" (Ps.21,31). Aceasta slava in trup I-a fost data de Tatal, iar El a impartasit-o oamenilor care L-au urmat (Ioan 17,17). Acest lucru l-au simtit oamenii ca pe dragostea, care "toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda" (1 Cor. 13,7). Calcand prin sminteala Cuvantul lui Dumnezeu, puterea chipului lui Dumnezeu din ei, oamenii nu puteau vedea cum au murit, daca nu le arata lor Dumnezeu in Hristos. Caci diavolul, care i-a furat prin ispitire spre moarte, nu era decat, furul care nu vine, decat sa fure, sa junghie si sa piarza" (Ioan 10,10), sa semene "ale sale" ca "vrajmasul lui Dumnezeu" (Mt. 13,25). Insasi moartea vorbea prin el cand i-a ispitit pe oameni, caci inima lui era "plina de rapire si viclesug" (Mt.23,25). Profetia "Acela iti va zdrobi capul" (Facere 3,15) insemna ca nimenea nu-l poate vedea (Col.2,15), iar la plinirea vremii a putut fi vazut numai prin "sarpele de arama" ridicat pe Cruce care a vadit sminteala aceluia ca "muscatura de sarpe": "A biruit puterile intunericului si le-a facut de ocara in vazul tuturor" (Col.2,15); "puterile intunericului ce stapanesc prin vazduhuri" ca "duhuri ale rautatii de sub cer" (Ef.6,12). Biruinta lui Dumnezeu in Hristos a fost scoaterea oamenilor din "legaturi" prin zidirea casei sufletului lor: "Scoate din temnita sufletul meu, ca sa se marturiseasca Numelui Tau" (Ps.141,7). Iar aceasta marturisire a Numelui lui Dumnezeu dupa izbavire este exprimata in Sfanta Liturghie prin cuvintele biruintei lui Hristos (Ioan 16,33): "Cantare de biruinta, cantand, strigand, glas inaltand si graind: Sfant, Sfant, Sfant Domnul Savaot...". Acest lucru insemna si intrarea lui Hristos, "Fiul Omului", in slava Sa (Lc.24,26). Aceasta "biruinta" si "stapanire" este slava Sa de la Dumnezeu, care "nu si-a luat-o El singur, ci o primeste de la Cel care I-o da" (Evrei 5,4). El nu a cautat slava lumeasca, nici de biruinta asupra raului din lume, ci "s-a lasat in seama Celui ce judeca toate cu dreptate" (1 Petru 2,23), Care L-a trimis in lume "sa stea de-a dreapta Sa, pana ce (nu El, ci) Dumnezeu va pune pe vrajmasii Sai asternut picioarelor Sale" (Ps. 109,1), prin intrarea in slava de la Dumnezeu: "Parinte, a venit ceasul! Preamareste pe Fiul Tau, ca si Fiul sa te preamareasca, precum I-ai dat stapanire peste tot trupul ca sa dea viata vesnica tuturor acelora, pe care Tu I-ai dat Lui" (Ioan 17,1-2). In acest fel de biruinta este asezata si Biserica in Hristos ca "intelepciune a lui Dumnezeu, tainica si ascunsa, pe care nici una din stapanirile lumesti nu a cunoscut-o, fapt pentru care au rastignit pe Domnul slavei" (lCor.2,78). El a slujit Liturghia acestei "intelepciuni", semanand si sfintind, iar "adevarul" Sau prin Jertfa nu l-a aratat lumii, pe care a vadit-o ca fiind iubitoare de moarte (Isaia 28,15-18) si sub stapanirea mortii. Stand "de-a dreapta" in ascultare, El nu s-a luptat cu stapanirile intunericului, pe care insa Lumina Sa le lumina ca o "arma, care nu este trupeasca, dar puternica sa darame intarituri" (2Cor. 10,3-4), aratand Bisericii calea "sederii de-a dreapta" (Ps. 109,1); a "pescuirii de-a dreapta" (Ioan 21,6); a "ramanerii" in El, ca roada sa aiba dainuire (Ioan 15,16); a "adunarii cu El", spre a nu "risipi" (Mt. 12,30). El a slujit "liturgic" in lume, ca "scriitor", "semanator" si "sfintitor" al voii lui Dumnezeu in inimi. Biruinta si intrarea Sa in stapanire este aratata simbolic in Sfanta Liturghie la iesirea cu Sfintele Daruri si asezarea lor pe Sfanta Masa ca punere in mormant, odata cu cantarea: "Ca pre Imparatul tuturor primind...", pe care o intoneaza Biserica, in timp ce preotii recita: "Mai infrumusetat decat raiul si mai luminat decat orice camara imparateasca s-a aratat, Hristoase, mormantul Tau, izvorul vietii

noastre!". Dar intrarea in slava ca "Stapan al bucuriei" (Mt.25,21) este si "mutarea" celor ce urmeaza Lui acolo unde se afla El: "Voiesc ca acolo unde Eu sunt, sa fie impreuna cu Mine si aceia pe care Mi i-ai dat, ca sa vada slava Mea pe care Mi-ai dat-o" (Ioan 17,24); "Printr-o singura Jertfa a dus la desavarsire vesnica pe cei ce se sfintesc" (Evrei 10,14); "Cu Tine este poporul Tau in ziua puterii Tale, intru stralucirile sfintilor Tai" (Ps. 109,3). Intrarea in slava prin inviere este implinirea profetiei; "Toiagul stapanirii Ti-l va da Domnul din Sion, zicand: Stapaneste in mijlocul vrajmasilor Tai" (Ps. 109,2). De aceea, Biserica, "Trupul lui Hristos" (Ef.1,23), este in primul rand "Mireasa" lui Hristos (Ioan 3,29) cu bucuria prezentei Mirelui ca o "slava". Cel ce nu intra pe "Usa" data de Dumnezeu in Hristos, ramane "afara" fara slava, fara "odihna" (Mt. 11,27), unde nimeni nu-l mai poate scoate din legaturi: "Daca nu credeti ca Eu sunt, veti muri in pacatele voastre" (Ioan 8,24); "Ma veti cauta si nu Ma veti gasi si unde Eu sunt, voi nu puteti sa veniti" (Ioan 7,34); "Daca nu credeti ca Eu sunt, veti muri in pacatele voastre" (Ioan 8,24), caci, numai "daca Fiul Omului va va dezlega, veti fi liberi cu adevarat" (Ioan 8,36). Prin cunoasterea "adevarului" se daruieste dezlegarea din legaturi (Ioan 8,32), iar "adevarul" nu-l poate da decat Hristos prin Inviere, ca intrare in slava Sa. Numai in El este "harul si adevarul", care, spre deosebire de Legea, care doar pedepsea pacatul, fara a-l vindeca, izbaveste de faradelegi (Ps. 129,7-8). Cei "nedezlegati" prin partasia la slava Lui nu raman in casa: "Robul nu ramane pe veci in casa" (Ioan 8,35). Chiar daca "robul" este "mai dibaci (cu mintea) decat fiii Luminii", el nu este "fiu", decat al unui veac, nepartas la Inviere si slava (Lc. 16,8). "Furul" (Ioan 10,10) ii vaneaza si stapaneste pe cei dibaci cu mintea, dar fara inima, pe care Mantuitorul nu-i chemase, nu i-a ales ca pe cei "fericiti" (Ps.64,4), ale caror suflete aveau sa se salasluiasca intru "bunatati" (Ps. 24,14): "Ai ascuns acestea celor dibaci cu mintea (ca si ispititorul sarpe, cel mai dibaci cu mintea, dar cu inima plina de rapire si viclesug - Facere 3,1), si le-ai descoperit pruncilor" (Mt. 11,25). Necrezand in Hristos, ei nu intra sub stapanirea Sa binecuvantata, plina de bucurie si putere de dezlegare (Ps. 129,7-8), iar pe cei ce nu cred in El, Duhul Sfant ii "vadeste de pacat" (Ioan 16,8-9), pentru a se intoarce. Cei ce nu au "haina de nunta" (Mt.22,12) nu pot fi nici "adunati", caci numai plinatatea ca slava aduce unitatea: "Slava pe care Mi-ai dat-o le-am dat-o lor, ca toti sa fie una" (Ioan 17,22). Aceasta plinatate a bucuriei ca o "slava", era si puterea iubirii de Dumnezeu din toata inima si de aproapele ca de sine insusi in starea primordiala, ca o "avere" (Maleahi 3,17) a fiintei, ca partasie la "izvorul vietii" (Ps.35,9), cand nu erau: "pofta trupului, pofta ochilor si trufia vietii", care "nu sunt de la Tatal" (Ioan 2,16) si cand Dumnezeu era izvorul bucuriei, ca "rugul aprins" (Iesire 3,2); ca "sanurile Tatalui" (Ioan 1,18); ca "mana lui Dumnezeu" de la care s-a pierdut omul (Mt.18,11); ca "bratul Sau" care aduna (Isaia 40,11). Ramanerea "afara" este singura judecata in Hristos (Ioan 5,27), dar pedeapsa cea mai mare nu este alta, decat "parasirea" (Numeri 14,34), caci parerea de rau va insemna "plangerea si scrasnirea dintilor" (Mt.8,12) la vederea "slavei" celor ce au urmat lui Hristos (Isaia 65,13-14) si la simtirea lipsei "slavei lui Hristos", de care s-au lepadat (Mt. 10,33). Astfel, in Hristos este darul "plinatatii", prin care cunoasterea lui Dumnezeu este mantuire ca trecere pascala, mutarea in Hristos si simtirea Numelui Sau minunat (Facere 32,29) prin lucrarea Sa sfintitoare. Asa L-au trait Sfintii Apostoli, iar Biserica, L-a trait pe Hristos ca "temelia" (ICor.3,11) Sfintelor Scripturi, drept cale de zidire si de cinstire a purtatorilor Cuvantului lui Dumnezeu intrupat in ei prin Hristos. Caci "iesirea" din temnita este posibila numai odata cu "intrarea" prin Hristos ca "Usa" a mantuirii, prin care cei ce intra, pot iesi la "pasunea" (Ioan 10,9) darurilor Duhului Sfant din Hristos, la Adevarul" care "a rasarit din pamant" (Ps.84,12) si care dezleaga din legaturi (Ioan 8,32). Este slava la care au fost dusi ucenicii vazand slava Sa, si care sunt chemati la priveghere ca sa le fie "mijloacele incinse" (Le. 12,35) cu "adevarul", care incinge ca o arma: "Cu spatele Sau te va umbri si sub aripile Lui vei nadajdui; ca o arma te va inconjura adevarul Lui" (Ps.90,4); "imbracati-va cu toate armele lui Dumnezeu" (Ef.6,11); "Stati tari, avand mijlocul vostru incins cu adevarul" (Ef. 6,14), pentru a nu li se lua Hristos ca Mire al slavei. Aducerea aminte de "moartea lui Hristos, pana cand va veni" (ICor.l 1,26) este ajutorul de a nu cadea din nou in umplerea de sine (Apoc.3,17). Raspunsul la aceste chemari are loc prin aducerea aminte de Jertfa Mantuitorului si savarsirea Sfintei Liturghii, spre pastrarea slavei Mantuitorului prin care credinciosii trec acolo, unde se afla El (Ioan 17,24) ca o inviere si slava a lor. Prin Sfanta Liturghie ca o adevarata doxologie si ortodoxie, iconomii pentru Imparatia lui Dumnezeu sunt ca "negutatorul care scoate din camara sa noi si vechi" (Mt. 13,52), adica din intreaga Sfanta Scriptura, mai intai a Noului si prin ea si din cea a Vechiului Testament (Ef.2,20; 2Petru 1,18-19), calauzind la primirea duhului

ceresc al lui Hristos, prin vederea Luminii celei adevarate in incandescenta duhovniceasca a mangaierii Duhului Sfant, prin bucuria Invierii Sale de-a lungul Anului Liturgic Ortodox. Prin lucrarea mangaietoare a Duhului Sfant de "aducere aminte" (Ioan 14,26) de "tot ce a facut si a invatat Iisus" (F.Ap. 1,1), si prin ea de toata lucrarea mantuitoare cu dragostea plina de ravna si de rabdare a lui Dumnezeu Savaot (Isaia 9,6), de la blestemarea pamantului in favoarea omului, pana la trimiterea in lume a Fiului Sau (Ioan 3,16) si Jertfirea Lui ca "taiere a vitelului ingrasat" (Le. 15,23), prin care duce la desavarsire pe cei ce urmeaza lui Hristos. De aceea, la fiecare slujba, Sfanta Liturghie se incheie cu rugaciunea: "Plinatatea Bisericii Tale pazeste-o!", caci aceasta este puterea "de a da in dar, ceea ce s-a primit in dar" (Mt.10,8). Jertfa ca Revelatie a insemnat deschiderea ochilor pentru cunoasterea lui Dumnezeu ca "inviere" duhovniceasca si viata vesnica (Ioan 17,3). Dar lucrarea Mantuitorului pana la actul rascumpararii prin Jertfa a fost aceea de "aratare" prin Botez si de "semanare" prin fapte si invatatura pentru chemarea la credinta prin pocainta, apoi, ca "intrare" prin El ca "Usa" si iesire la "pasune". Intrarea insemna "lepadare de sine" (Marcu 8,34) sau pocainta, pentru bucuria asemanarii cu Hristos. Neintrarea insemna ramanerea afara, sau "pragul de sus" fara ungerea cu sangele Mielului, si expus sabiei ingerului mortii, la iesirea din Egipt; iar in Hristos, ramanerii "afara", "ca vrajmasie", dar mai ales ca "regret" exprimat prin "scrasnirea dintilor" pentru ramanerea la intuneric si vederea celor ce au intrat in camara luminoasa a Mirelui Hristos. Urmarea era: Aruncarea in intunericul cel mai din afara" (Mt.22,13). "Ungerea pragului de sus" insemna atunci credinta ca lepadare de sine, dar si deschiderea adancului pentru iesirea la pustie ca trecere pascala. Lucrarea este a intregii Sfintei Treimi: Tatal trimite pe Fiul pentru ungerea cu sangele Mielului si deschiderea adancului marii ca "toiag", iar "iesirea" la pustie sta sub auspiciile Pogorarii Duhului Sfant ca mutare in Hristos si mangaierea "infierii" (Gal 4,6). Lucrarea treimica de rascumparare o exprima cantarea apostolica: Nadejdea Mea este Tatal, scaparea mea este Fiul, acoperamantul meu este Duhul Sfant", ceea ce este semnificat prin semnul crucii la frunte, piept si umeri. Lucrarea Mantuitorului ca deschidere a adancului spre "scapare" rascumparatoare si revelationala este mentionata de momentele principale ale acestei lucrari, de la Botez pana la Intrarea in Ierusalim: "Adancul marii l-a descoperit si pe ai Sai pe uscat i-a trecut"; "Aratatu-s-au ale adancului izvoare, umejunii neimpartasite". Cei ce L-au urmat, sunt mutati acum acolo, unde El era si este, ca Cel ce a primit de la Tatal Sau puterea de a da viata vesnica celor ce urmeaza Lui (Ioan 17,1-2). Aceste coordonate trinitare si hristologice constituie temelia Sfintei Scripturi. Evenimentele mantuirii au profunzimile lor teandrice, prin care Dumnezeu se descopera ca "Tata" celor ce se aseamana cu Fiul Sau, Hristos, care prin Botez, cerea lui Ioan sa implineasca toata "dreptatea" chipului Duhului Sfant prin slujire rascumparatoare. Sfanta Scriptura a fost numai marturia scrisa a Revelatiei in adancul ei mantuitor, ca Botez cu Duhul Sfant, dar a vorbi despre "adancimile teandrice" ale Cuvantului, inseamna a fi deasupra Sfintei Scripturi, in afara ei, ca si famenul etiopian care avea nevoie de Revelatia acestor "adancimi" in Hristos, cand deosebirea de lume este nu pe deasupra, sau prin dreapta sau stanga, orizontal, ci numai baptismal, ca "adancire" spre asemanare cu Dumnezeu: "Am crezut, de aceea am grait, iar eu m-am smerit foarte si am zis intru uimirea mea: tot omul este mincinos!" (Ps. 115,1). In Hristos voia lui Dumnezeu s-a revelat pe pamant ca si in cer, ca putere a infierii, prin chemare relevanta si catalizatoare, prin puterea "Luminii", despre care pentru Tabor s-a spus: "Vor vedea Imparatia lui Dumnezeu venind cu putere" (Marcu 9,1). Aceasta "Lumina" a Lui a fost si singura forma a judecatii in lume ca alegere: de-a dreapta: "De-Mi slujeste cineva sa-Mi urmeze Mie si unde Eu sunt, acolo va fi si sluga Mea" (Ioan 12,26); "Va fi ca focul topitorului si ca lesia nalbitorului si va curata pe fiii lui Levi ca pe aur si argint. Si vor aduce Domnului jertfe intru dreptate" (Maleahi 3,2-3); de-a stanga: "Judecata atat este, ca Lumina a venit in lume, dar oamenii au iubit mai mult intunericul, caci faptele lor erau rele; iar intunericul uraste Lumina" (Ioan 3,19-20); "Lumina lumineaza in intuneric, si intunericul n-a cuprins-o" (Ioan 1,5); "El va da pe fata cugetele multor inimi (Lc.2,35); "Va fi ca un semn care va starni impotriviri" (Lc.2,34). Dupa "aratarea" si "semanarea" Sa ca singura judecata in lume, Jertfa Sa este "Revelatia": Atunci veti cunoaste adevarul si adevarul va va dezlega din legaturi" (Ioan 8,32); "Va voi lua la Mine, ca sa fiti si voi acolo unde Eu sunt" (Ioan 14,3), ceea ce insemna vederea slavei Sale pentru umplerea de slava: "Imparatia lui Dumnezeu este ca o comoara ascunsa in tarina, pe care, cineva cand o afla, mai intai o ascunde, apoi de bucurie merge si vinde toate cate are si cumpara tarina aceea" (Mt. 13,44); "Nimenea nu cunoaste pe Tatal decat numai Fiul si cel caruia va voi Fiul sa-i descopere" (Mt. 11,27); "Aceasta e viata vesnica, sa Te cunoasca pe Tine..." (Ioan 17,3); "Ma sui la Tatal Meu si Tatal vostru" (Ioan 20,17), ca , frati", care mai inainte erau doar "slugi" si apoi "prieteni" (Ioan 15,15).

FUNDAMENTUL LITURGIC AL SFINTEI SCRIPTURI IN TEOLOGIA PATRISTICA SI IN ISTORIA BISERICII

Urmatorul capitol
2. FUNDAMENTUL LITURGIC AL SFINTEI SCRIPTURI IN TEOLOGIA PATRISTICA SI IN ISTORIA BISERICII Daca in teologia protestanta prin metoda istorico-critica s-a aratat faptul, ca Sfanta Scriptura nu poate constitui un temei "istoric" pentru viata Mantuitorului Hristos, ci numai prin "credinta"; si daca exegeza romano-catolica indeosebi de la Conciliul II Vatican, insista asupra interpretarii "istorico-spirituale" a Sfintei Scripturi, astfel exegeza ortodoxa arata temeiurile liturgice apostolice ale Sfintei Scripturi. In traditia precizata din sec. IV, incepand cu Sfantul Vasile cel Mare se arata, ca temeiul Revelatiei este Jertfa de rascumparare a Mantuitorului Hristos, care pune in lumina intruparea Sa drept "Cale", prin Cuvantul lui Dumnezeu sfintit ca "adevar" (Ioan 1,1). Dar nici metoda istorico-critica, nici cea istoric-spirituala nu pot fi respinse, deoarece si una si cealalta au raspunsul lor in Jertfa Mantuitorului ca "Revelatie" in lumina teologiei patristice. Un mare cunoscator al traditiei liturgice bizantine, respinge ambele cai de cautare a adevarului. Dar ele sunt prezente si in teologia lui Origen, pe care, insa, Sfantul Vasile cel Mare nu le-a respins, ci a ales "filocalic" ceea ce este ziditor, pentru a sublinia ceea ce este esential apostolic in Biserica: Jertfa Mantuitorului. De aceea, traditia patristica inseamna pastrarea si impartasirea "invierii" prin Invierea lui Hristos ca slava Sa adevarata, si a darului Duhului Sfant ca "mangaiere". Sensul pastrarii ei este acela de "impartasire", ca forma apostolica prin care se poate implini porunca "in dar ati luat, in dar sa dati" (Mt.10,8). Traditia patristica este o marturie a faptului, ca spiritualitatea nu poate fi o "dictatura", ci o lucrare a harului. Asa cum nu exista o "dictatura" a Soarelui, ci "caldura" a lui, tot astfel in Sfinti se poate impartasi adancul dragostei lui Hristos (Ef.3,18-19). De aceea, Sfanta Scriptura reprezinta structura interioara a Sfintilor ca si in Hristos. Adaugarea "caldurii" in Sfantul Potir dupa prefacerea Sfintelor Daruri nu reprezinta un "aditiv", ci conferirea unei calitati, care sa-L poata impartasi pe Hristos ca "dar apostolic". Este acelasi "dar" de care a fost jefuit omul, ca de "averea" sa, si care a fost "ranit" si lasat "abia viu" (Lc. 10,30) in "latura si umbra mortii" (Isaia 9,1), cand el a fost, insa, zidit sa traiasca "nu numai cu paine, ci si cu tot Cuvantul ce iese din gura lui Dumnezeu" (Mt.4,4). Traditia este "desavarsirea" apostolica prin lucrarea harului si ferirea, ca si fecioarele intelepte" care si-au luat untdelemnul harului in candelele lor (Mt.25,4; Evrei 12,15), de ispita "dezbinarii", care poate duce la prefacerea "darului" in "drepturi" personale. Traditia patristica este calea dialogului in urma separarilor, cand Bisericile nu se pot uni prin Biblie, pentru ca nu s-au separat din cauza Bibliei. Dar prin Biblie ele pot avea un dialog eficient, pentru a nu se ajunge prin "sola scriptura" la structurile Legii Vechi. Stimuland cercetarea Scripturilor, Reforma protestanta nu putea sa nu duca la descoperirea Cuvantului lui Dumnezeu in Sfinti, deoarece in ei este Hristos, care spunea iudeilor: "Cercetati Scripturile, caci voi credeti ca prin ele aveti viata vesnica; ele insa vorbesc despre Mine" (Ioan 5,39). In perioada scolastica, Biserica apuseana a cautat sa asigure "varfurile", pana cand avea sa se dovedeasca, prin asa-numitele "dogme de margine", ca Biserica sta pe "temelia care este Hristos'" (lCor.3,11-12). In opozitie cu acele "varfuri" ale epocii medievale in Apus, Reforma ca "antiteza" nu s-a putut ocupa cu "adancimile" teandrice ale Sfintei Scripturi, conform Revelatiei intruparii prin Jertfa Mantuitorului (2Cor.5,16). Dinspre acele "varfuri", adancimile teandrice puteau fi privite de sus in jos, dar partasia la ele a avut loc prin asemanarea cu Hristos in sens baptismal (Ps.l 15,1-2) si unirea cu Hristos prin Jertfa Sa celebrata ca mangaiere a Duhului Sfant. Sfanta Liturghie reia aceasta Revelatie de fiecare data cand se ajunge la formula: "Ale Tale, dintru ale Tale, Tie iti aducem de toate si pentru toate", ca implinire a profetiei: "Veti scoate apa cu bucurie din izvoarele mantuirii" (Isaia 12,3), ceea ce inseamna o celebrare de fiecare data a Revelatiei, nu o repetare a Jertfei de pe Cruce sub

forma sangeroasa. Este in acelasi timp o "deschidere a Sfintelor Scripturi" (Apoc.5,9), pentru ca are loc deschiderea ochilor pentru cunoasterea lui Dumnezeu, ca o "inviere" (Ioan 17,3). Teologia ortodoxa a insistat asupra aspectelor biblice ale cultului ortodox numai ca raspuns la acuzatiile protestante ca nu ar fi temeiuri biblice in cultul ortodox 4). Dar, "profunzimile teandrice" ale Sfintei Scripturi sunt puse in lumina in teologia patristica de Jertfa Mantuitorului ca Revelatie. Preluand metoda istorico-critica prin M.J.Lagrange (1855-1938), teologia romano-catolica a intregit-o prin sublinierea, ca "cele istorice trebuie intelese duhovniceste", directie sustinuta de Henri de Lubac si consfintita de Conciliul II Vatican prin Constitutia dogmatica "Dei Verbum" din noiembrie 1965. Dar, in teologia patristica rasariteana aceste "adancimi" provin din Revelatia prin Jertfa Mantuitorului, cum a aratat Sfantul Vasile cel Mare in operele sale si mai ales in Sfanta Liturghie. Caracterul revelational al Sfintei Liturghii este scos in evidenta si de catre teologi romano-catolici, carora traditia patristica le este scumpa. Daca in protestantism Sfanta Scriptura a fost considerata o masura a traditiilor, astfel teologii protestanti (W. Schneemelcher, G. Ebeling, E. Schlink) vorbesc astazi de faptul, ca prin Reforma noutatea nu a constat intr-o "evaluare" a Sfintei Scripturi, ci in "folosirea ei critica" fata de traditiile medievale denaturate. Dar, tocmai prin punerea in valoare a caracterului liturgic al Sfintei Scripturi in dependenta organica de Jertfa Mantuitorului ca Revelatie, Traditia patristica a pastrat Revelatia in forma ei vie, apostolica, liturgica in cult, si teandrica in teologie, ferind Revelatia de interpretari subiective in ceea ce priveste continutul si esenta ei: ca abuzuri pe de o parte, si folosirea ei critica impotriva abuzurilor, pe de alta parte. In acest fel teologia patristica este marturie in ceea ce priveste continuitatea acestei insusiri "apostolice" a Bisericii, si a faptului ca nu poate fi folosita Sfanta Scriptura in mod critic impotriva unor traditii denaturate, fara a tine seama de "adancimile teandrice" ale Cuvantului lui Dumnezeu, scoase in evidenta prin evaluarea caracterului liturgic al Sfintei Scripturi. Din punctul de vedere al Istoriei Bisericii Universale se poate observa o schimbare de pondere fata de Biserica Apostolica dinspre "hristologie" in Rasarit, inspre "eclesiologie" in Apus, si de aici inspre "Biblie" in protestantism. Aceste nuantari au determinat separarile intre marile confesiuni, dar Biserica nu se putea separa in mod relevant mai mult, incat sa justifice vreun "pluralism" eclesiologic. Astfel, se poate observa o intoarcere la ponderea apostolica a elementelor sale constitutive: Hristos, Biserica, Biblia: dupa epuizarea "istoricismului biblic" in teologia protestanta, s-a trecut in sec. XIX la un "ecumenism biblic" prin miscarea biblica initiata in Anglia si infiintarea in 1804 a Societatii Biblice Britanice Interconfesionale; de asemenea, din punct de vedere ecleziologic s-a ajuns in sec. XX la initierea "Miscarii Ecumenice", marcand adevarul, ca Biblia nu poate fi inteleasa fara Biserica. Dar astazi se arata in teologie tot mai mult, ca Biserica nu poate fi fara Hristos apostolic, deoarece a fost zidita "pe temelia Apostolilor si Proorocilor, piatra din capul unghiului fiind insusi Iisus Hristos" (Ef.2,20; ICor.3,11). Cauza separarii prin schimbarea de pondere a elementelor fundamentale ale Bisericii Apostolice a fost afectarea "plinatatii" Bisericii in modul cel mai grav prin erezia lui Arie in sec. IV. Nu se poate pastra si nu se poate ajunge la unitatea apostolica a Bisericii fara aceasta "plinatate", deoarece legea apostolica a unitatii este "plinatatea" ca desavarsire in Hristos, de care duceau lipsa credinciosii din Corint cand s-au dezbinat (1 Cor. 1,11-13). Orice "unitate" fara aceasta plinatate nu poate fi decat omeneasca, pe cand autorul "unitatii" prin desavarsire nu poate fi decat Dumnezeu ca si in taina nuntii, posibila numai prin "ceea ce a unit Dumnezeu" (Mt. 19,6), care in Hristos a zidit si Biserica Sa ca o taina de nunta cu Mirele Hristos (Mt. 22,2; Ef. 5,32): "Slava pe care mi-ai dat-o le-am dat-o lor, ca toti sa fie una" (Ioan 17,22). Adevarata slujire a unitatii este cresterea spre desavarsirea in Hristos. Propovaduirea prin har ca lucrare a Duhului Sfant este singura cale a cresterii Bisericii: In toata Iudeea si Galileea si Samaria Biserica avea pace, zidindu-se si umbland in frica de Domnul si sporea prin mangaierea Duhului Sfant" (F. Ap. 9,31), savarsind liturgic Revelatia prin Jertfa Mantuitorului ca "frangere a painii" (F. Ap. 2,42), Care la "Cina de Taina" indemnase pe ucenici: "Aceasta sa faceti intru pomenirea Mea!" (Lc. 22,19; 1Cor. 11,25), iar Apostolii au confirmat: "De cate ori mancati din paine si beti din pahar, moartea Domnului o vestiti, pana cand va veni" (ICor. 11,26). Preamarirea lui Hristos prin Jertfa sfintitoare este si mantuirea prin plinatate, a celor ce se impartasesc: "Nimenea nu poate spune: Domn este Iisus, decat in Duhul Sfant" (ICor.12,3), deoarece: "Acela Ma va preamari caci din al Meu va lua si va da voua" (Ioan 16,14). "Cand va veni Acela, Duhul Adevarului, va va calauzi la tot adevarul, caci nu va vorbi de la sine, ci cate va auzi va vorbi si cele viitoare va va

vesti. Acela Ma va slavi, pentru ca din al Meu va lua si va va vesti. Toate cate le are Tatal ale Mele sunt, de aceea am zis ca din al Meu ia si va vesteste voua" (Ioan 16,13-15). Duhul Sfant il preamareste ca "Domn", asa cum Hristos a aratat chipul Duhului Sfant prin viata Sa de ascultare: "Voi ruga pe Tatal si alt Mangaietor va va da voua ca sa fie cu voi in veac, Duhul Adevarului pe care lumea nu poate sa-L primeasca, pentru ca nu-L vede, nici nu-L cunoaste; voi Il cunoasteti ca ramane la voi si in voi va fi" (Ioan 14,16-17). Duhul nu da nimic din ale Sale; toate "ale Sale" au fost aratate prin slujirea lui Hristos, in care "a binevoit Dumnezeu sa se salasluiasca toata plinatatea dumnezeirii dupa trup" (Col. 2,9). Dupa cum Hristos a slujit cele ale Duhului, tot astfel Duhul slujeste preamaririi lui Hristos ca "Domn al slavei": "Din al Meu ia si va vesteste voua" (Ioan 16,13-15). Pe temeiul, frangerii painii" urma propovaduirea, ca o slava in Hristos si putere de a da in dar, ceea ce au primit in dar, si dupa cum au primit in dar. Anul Liturgic Ortodox este marturia apostolica a sensului liturgic, revelational, teandric al Sfintei Scripturi. Daca fiecare Sfanta Liturghie constituie o reluare a Revelatiei prin Jertfa Mantuitorului, astfel Anul Liturgic Ortodox include intreaga Sfanta Scriptura, aratand fundamentul ei liturgic apostolic.

PROPOVADUIREA ORALA APOSTOLICA, IMPARTASIREA LITURGICA A LUI HRISTOS

Urmatorul capitol
II. ANUL LITURGIC ORTODOX, FORMA PRIMORDIALA APOSTOLICA A IMPARTASIRII CUVANTULUI LUI DUMNEZEU INTRUPAT 1. PROPOVADUIREA ORALA APOSTOLICA, IMPARTASIREA LITURGICA A LUI HRISTOS Anul Liturgic Ortodox este forma primordiala a actiunii dinamice a Duhului Sfant in Biserica de la Cincizecime, forma de impartasire orala a Cuvantului lui Dumnezeu, care insa in esenta este "adevarul" lui Dumnezeu pentru om cu dinamica plinatatii bucuriei in urma aflarii comorii ascunse in tarina (Mt. 13,44) si a drahmei pierdute (Lc. 15,8-9), bucurie care doar nu trebuie inabusita, pusa sub obrocul mintii, a vointei gnomice impotriva celei naturale restaurate in Hristos ca dar de nunta (Mt. 22,2). Prin acest "adevar" "chemarea, indreptarea si desavarsirea" (Rom. 8,29-30) in Hristos nu sunt doar categorii morale, sau moralizatoare ale nepacatuirii, ci forma ontologica a celor ajunsi la "varsta staturii lui Hristos" (Ef.4,13), ca sa nu mai fie "copii cu mintea, manati de vanturile oricaror invataturi" (Ef. 4,14). Forma dinamica a lucrarii Duhului Sfant sunt "talantii" Sfintilor Apostoli, pentru care porunca: "binevestiti la toate neamurile" (Mt. 28,19) este numai un adaos la cealalta porunca: "In dar ati luat, in dar sa dati" (Mt. 10,8). Cei "desavarsiti la lucrul slujirii" (Ef. 4,12) erau "vazatori ai Cuvantului" (Lc. 1,2), "manati (apostoleste) de Duhul Sfant" (Rom. 8,14-15; 2Petru 1,21). Cresterea Bisericii era o "mangaiere a Duhului Sfant" (F. Ap. 9,31) ca forma primordiala a misiunii. Legea nu era scriere in inimi, si de aceea, nu era desavarsire (Evrei 7,19), fiind data unui singur popor in anumite conditii (Ps. 9,4) 7). Dar, cand sa dat intr-o forma vie, in viata lui Hristos ca si o "cale noua si vie" (Evrei 10,20), atunci voia lui Dumnezeu s-a scris in inimi pentru toate inimile, la toate neamurile (Lc. 1,48;2,31-32). Porunca Mantuitorului "In dar ati luat, in dar sa dati" (Mt. 10,8) inseamna ca nu se mai poate "da" sub alta forma, decat de la inima la inima, din fantana cu apa vie" (Ier.2,13; Isaia 12,3) care este Hristos, iar binevestitorii impartasesc pe Hristos din inima lor, nu dupa litere. Ceea ce au scris cu litere, este de fapt ultima forma sub care ei au "dat", cand, din ceea ce au "dat", se poate vedea ceea ce au "primit", adica pe acelasi Hristos, calea desavarsirii. Ei nu au scris nimic altceva, decat ceea ce au dat din ceea ce au primit in Hristos pana la plinatatea lor. Ei au adus la Hristos prin Hristos din inima lor. De aceea, Anul Liturgic Ortodox fata de care "intregul", "duhul" este mai mult decat suma partilor componente, este temelia Sfintelor Scripturi. Scopul acestor "parti componente" este sa dea marturie de Hristos, ca "intregul" lor, de la litera la duh. Ele nu sunt un scop in sine, ci trebuie sa dea marturie despre Hristos ca despre "intregul" lor, fiind vorba de acelasi Hristos al Sfintelor Scripturi, ca Hristos cel viu al credintei apostolice, care, vazut in fata ochilor, dar necunoscut pana la Jertfa Sa, este aratat in Sfintele Scripturi ca marturie prin Cuvant a "adevarului" Sau. Sfanta Scriptura nu mai este acum ca litera Legii, care insemna "a lua de mana" (Ier.31,32), pentru ca nu era "in inimi": "In vremea aceea voi scrie voia Mea in inimile lor; si nu va mai fi nevoie sa invete unul pe altul Legea, caci toti ma vor cunoaste de la cel mic pana la cel mare" (Ier.31,33); "In multe feluri si chipuri a vorbit Dumnezeu parintilor nostri prin prooroci, in vremurile de pe urma, insa, ne-a vorbit noua prin Fiul" (Evrei 1,1), pe o "cale noua si vie" (Evrei 10,20), prin "scriere in inimi" ca "infiere", si depasirea starii de robie: "Legea s-a dat prin Moise, iar harul si adevarul (ca eveniment) au venit prin Iisus Hristos" (Ioan 1,17). Deosebirea dintre "sola scriptura", sau "litera" din Vechiul Testament la care ramasesera carturarii si fariseii, deoarece acestia nesocotisera jertfele, deturnasera sensul lor, cinstind pe Dumnezeu doar cu buzele, dar cu inima fiind departe de El (Isaia 29,13), ajungand astfel, "un camp de oase uscate" (Iez. 37,1-4), este ca

deosebirea dintre "casa cu temelii adanci", pe piatra si tocmai de aceea "tari", fata de cea zidita pe nisip (Mt. 7,25-26); ca bobul de grau ajuns pleava din cauza golirii pe dinauntru, din care nu se mai poate face nimic (Mt. 3,12), nici macar cat se poate astepta de la neghina (Mt. 13,29). intrucat "stiinta" ingamfa (ICor. 8,1), ei nu mai erau capabili de credinta si se aflau sub incidenta cuvintelor Mantuitorului in ceea ce priveste deosebirea dintre inima si minte: "Celui ce are i se va mai da si-i va prisosi, iar celui ce nu are, i se va lua si ceea ce i se pare ca are" (Mt. 13,12); "Te laud pe Tine Doamne al cerului si al pamantului, ca ai ascuns acestea celor dibaci cu mintea si le-ai descoperit pruncilor" (Mt. 11,25), in care inima este "curata si buna", pe cand din inima celorlalti "pasarile cerului" au luat samanta Cuvantului, din cauza "grijilor vietii si ademenirilor bogatiei" (Lc. 8,14) care inabuse credinta, asa cum spinii inabuse graul, si asa cum nu se pot culege "struguri din spini" (Mt. 7,16). O cantare liturgica arata ca in Hristos: "Bisericii celei mai inainte neroditoare, acum (in Hristos) i-a inflorit lemnul crucii, spre putere si spre intarire", asa cum au fost "indulcite" apele de la Mara (Iesire 15, 22-25), care nu se puteau bea. Sfantul Grigorie de Nazianz insista asupra deosebirii dintre Vechiul si Noul Testament sub aspectul deosebirii radicale dintre "litera" si "duh" (2Cor. 3,6), cand scrie: "Ori de cate ori devii sclavul literei, devii adept al intelepciunii evreiesti, caci lasand la o parte lucrurile (esenta) te ocupi cu silabele"; "Prin adaosuri, in Biserica se realizeaza desavarsirea"; "Dragostea fata de litera e contrara duhului"; "In spatele literelor din Sfanta Scriptura exista o frumusete ascunsa si anume "taina Sfintei Treimi aratata prin litere si silabe"; "Litera nu poate cuprinde plinatatea misterului divin, caci e organ omenesc finit", fiind vorba de o "frumusete ascunsa", pe care Duhul Sfant o daruieste madularelor Bisericii, dupa formarea canonului Vechiului Testament; "Cine nu se apleaca cu sudoare multa asupra Sfintei Scripturi, se margineste numai la litera ei, care, insa, este ucigatoare. Este nevoie sa se deschida larg litera si sa se aplece cu atentie inlauntrul ei". Sfantul Ioan Hrisostom scrie in acelasi sens ca "litera este a sinagogii, dar averea este a Bisericii, ca roada a Duhului". "Din arca a harului, Biserica nu se poate transforma in arca a literei; Duhul Sfant care a intemeiat-o, a insuflat in ea, atat scrierea Sfintei Scripturi, cat si crearea teologiei ortodoxe; atata vreme cat Biserica va fi sigura de prezenta inlauntrul ei a Duhului Sfant - care continua lucrarea Domnului - ea va ridica cercul de fier al literei si va avea experienta frumusetii adevarului, adevar pe care nu se teme sa-l exprime, chiar si atunci, cand el nu este referit de litera Scripturii; atata vreme, cat teologia va constitui expresia adevarului unitar si universal, adica al tainei Sfintei Treimi si al iconomiei Sfintei Treimi pentru mantuirea omului, Biserica va creste in chip autentic, adica in Hristos prin Duhul Sfant". In acelasi sens, daca cineva ar cauta numai "litera" Evangheliei, ar deforma "intregul", "duhul". Euharistia are un rol hotarator pentru litera Evangheliei, asa cum simbolul celor doi pesti pentru invatatura, nu poate duce la luminarea mintii, daca nu e precedat de cele cinci paini pentru intarirea inimii, conform cu evenimentul inmultirii minunate a painilor. Locul celor "cinci paini" ca simbol al marturiei faptelor lui Hristos, a minunilor Sale ca "paine a fiilor" (Mt. 15,26), l-a luat "Invierea", prin care Cuvantul s-a sfintit ca "adevar" al plinatatii. Daca Duhul Sfant nu vine decat prin Jertfa Mantuitorului (Ioan 7,39), astfel litera Scripturii a venit prin Duhul Sfant, dar in legatura organica cu Euharistia. De aceea, intre Sacrament si litera, sau invatatura, Mantuitorul scoate in evidenta ponderea celui dintai, cand spune: "De va gresi cineva impotriva Fiului Omului se va ierta lui (si aici, in sensul, daca isi va cere iertare); dar de va gresi cineva impotriva Duhului Sfant nu se va ierta lui ..." (Mt. 12,32). Astfel, in raportul dintre fapta, Jertfa si invatatura, si in Vechiul Testament Tablele Legii ca invatatura erau asezate in Sfanta Sfintelor Templului in legatura organica cu jertfele Vechiului Testament. Ori de cate ori dadea invatatura cu care "a desfiintat Legea poruncilor" (Ef. 2,15), Mantuitorul arata si harul ca putere de implinire a ei, trecandu-i pe ucenici "din putere in putere" (Ps. 83,8). Tinerea Cuvantului era, ca si in starea primordiala, conditionata de iubirea de Dumnezeu din toata inima din cauza harului. Mantuitorul s-a inaltat la cer, tocmai pentru a putea fi primit de ucenicii Sai prin Duhul Sfant, adica in adancul Sau dumnezeiesc, in care ii crescuse si ii mutase si pe ei, implinind astfel fagaduinta: "Iata Eu sunt cu voi pana la sfarsitul veacurilor" (Mt. 28,20), si acest lucru pana acolo, incat El putea spune prigonitorului Bisericii, Saul: "De ce Ma prigonesti?" (F.Ap. 9,4), cand acela insa prigonea pe cei ce credeau in El. Dimpotriva, interpretarea primordiala a Sfintei Scripturi in lumina Anului Liturgic Ortodox, inseamna calauzirea premergatoare prin propovaduire orala, asa cum "credinta vine din auzire" (Rom. 10,17); apoi si prin Sfintele Scripturi ca "mangaiere" (Rom. 15,4), deoarece da marturie despre acel chip originar, care este Hristos;

inseamna "restaurarea" omului in Hristos, care sa fie capabil sa ajunga la unitatea cugetului cu Hristos (Fil. 2,5) prin "plinatate" (Ioan 1,16). Tratatul lui Tertulian care apara cu indarjire Sfanta Scriptura impotriva ereticilor din afara Bisericii nu mai poate constitui un raspuns suficient pentru acea parte a crestinatatii, care si-a luat Scriptura ca singurul element al Bisericii apostolice, separand cei "doi pesti", de cele "cinci paini". Reforma a putut alege "Capul", respingand "Trupul" lui Hristos, Dar, Biserica este nu numai "Trupul", ci mai ales "Mireasa" lui Hristos. Cea mai concentrata forma a Anului Liturgic Ortodox este perioada de zece saptamani inainte de Sfintele Pasti, si perioada de dupa Pasti pana la Pogorarea Duhului Sfant. In aceasta prezentare Anul Liturgic Ortodox este ca "intregul" fata de suma componentelor sale biblice. Prin el oamenii dobandesc pe Hristos ca "intregul" care este mai mult decat suma partilor sale componente din Sfanta Scriptura. In el, Hristos, care este Dumnezeu, arata mereu inspre Dumnezeu Tatal, deoarece a fost trimis sa stea "de-a dreapta Sa" (Ps. 109,1), pana ce oamenii aveau sa deschida ochii spre a-L cunoaste. Cu aceasta ascultare, in Hristos este o "plinatate de har si de adevar" (Ioan 1,14), ca "a Unuia Nascut din Tatal", ca o "slava" a acestei ascultari. Cei ce au urmat Lui, au marturisit ca din plinatatea Lui toti au luat "har peste har" (Ioan 1,16), dar, desigur, printr-o pedagogie dumnezeiasca de "infiere", ca "trimitere a duhului Fiului in inimi" (Gal.4,5), ca o "comoara in vase de lut" (2Cor. 4,7), prin acele trepte formale sesizate de Sfantul Ioan Hrisostom in lucrarea harului lui Dumnezeu prin Hristos, de la chemare si indreptare, pana la desavarsire, prin "umbrirea cu spatele" (Ps. 90,4) Celui care mergea inaintea lor: "De-Mi slujeste cineva sa-mi urmeze Mie si unde Eu sunt, acolo va fi si sluga Mea" (Ioan 12,26), desigur, pana la "infiere" (Ioan 1,12), caci ,,sluga nu stie ce face Stapanul" (Ioan 15,15). "Emanuil" inseamna ca Dumnezeu nu da "retete" de departe, ci este totuna cu cei ce urmeaza Lui. In lucrarea cu sudoarea fruntii pana la Jertfa de sange este implinirea rugaciunii proorocului David: "Inima curata zideste si duh drept innoieste in cele dinlauntru ale mele" (Ps. 50,11), care insemna izbavirea vietii lor din stricaciunea (Ps. 102,4) la care i-a dus ispita (Ps. 50,11), ca sa piarda "comoara" sufletului: "Pe cat sunt departe rasariturile de la apusuri, a departat de la noi faradelegile noastre" (Ps. 102,12); "Cum miluieste un tata pe fii, asa miluieste Domnul pe cei ce se tem de El (Ps. 102,13), caci se implineste proorocia: "Eu le voi fi lor Tata, ei vor fi mie fii si fiice" (Ier. 31,34); "El va izbavi pe Israil de toate faradelegile lui" (Ps. 129,8), daca va nadajdui in Domnul "din straja diminetii pana in noapte" (Ps. 129,6), ca sa nu-si puna nadejdea in cele lumesti, crezand ca poate "sluji la doi domni" (Mt. 6,24). Ceea ce au primit prin petrecerea lor cu Mantuitorul pana la constatarea Sa dinainte de Jertfa simtitoare: "Lucrul pe care Mi L-ai dat sa-l fac, l-am savarsit" (Ioan 17,4), este drumul de la moartea oamenilor cu duhul in urma pacatului stramosesc, prin care trupul se intorcea in pamant, pana la invierea cu duhul in Hristos, ca ipostaza a starii primordiale, cand "Cuvantul era viata" (Ioan 1,4) "si mai mult" (Ioan 10,10), intrucat prin El oamenii erau plini de Dumnezeu si Dumnezeu era "comoara" (Mt. 13,44) lor de viata ca inviere permanenta: "Eu sunt Invierea si viata" (Ioan 11,25). Iesirea Sa din mormant era doar dovada (adevarul) ca El este viu; ca nu trebuia cautat intre cei morti de catre cele ce veneau sa-L unga cu miresme; ca viata Lui e plina de inviere ca o "tarina", in care se ascunde aceasta inviere ca o "comoara". Este ceea ce si-au propus sa caute cei ce au urmat Lui: "Alerg ca sa-L cunosc pe Domnul Hristos si puterea invierii Lui" (Filip.3,10). El insusi spusese: "Cel ce crede, are viata vesnica si la judecata nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viata" (Ioan 5,24), caci credinta este ca o inviere prin "auzirea" glasului Sau: "Adevarul adevarat va spun, ca vine ceasul si acum este, cand cei morti (cu duhul) vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu si cei care vor auzi vor invia" (Ioan 5,26); "Preamareste pe Fiul Tau cu puterea ce i-ai dat peste tot trupul sa dea viata vesnica celor pe care i-ai dat Lui" (Ioan 17,1). Caci moartea era urmarea calcarii din sminteala a Cuvantului, era intrarea mortii in lume, si anume, moartea cu duhul mai intai, drept cauza a intoarcerii in pamant, si neputinta de a mai auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, Cuvantul vietii. De aceea, asa cum arata fagaduinta unui izbavitor (Facere 3,15), era nevoie de intruparea Fiului lui Dumnezeu ca ajutor de sus pentru invierea cu duhul, auspicii sub care Sfintii Parinti au asezat inceputul perioadei prepascale de pregatire pentru Invierea lui Hristos: "Ajutor si acoperitor s-a facut mie spre mantuire; Acesta este Dumnezeul Meu (Emanuil) si-L voi preamari pe El, Dumnezeul lui Israil", "al celor ce cauta fata Dumnezeului lui Iacob" (Ps. 23,6), "plina de har si de adevar" (Ioan 1,14) in Hristos. Sfintii Parinti, au fost constienti de aceasta cale, cunoscand ca ceea ce Sfintii Apostoli au scris, nu se poate lua ca masura pentru ceea ce erau ei de fapt dupa Cincizecime, ca "desavarsire" in Hristos mai inainte de a fi scris, deoarece ei nu erau ceea ce erau pentru ca au scris, ci pentru ca au fost "crescuti" in Hristos au putut si sa

scrie. De aceea, aceasta "crestere" a fost mai de seama decat scrierea cu litere, iar propovaduirea orala prin Duhul Sfant mai de seama decat Sfanta Scriptura cu litera ei, cum spune Papia de Ierapole. Era nevoie, conform poruncii, de a impartasi prin har chiar si sub forma literei ceea ce s-a primit numai prin har. Era nevoie de o intrare prin "Usa" Hristos (Ioan 10,9), pentru iesirea la "pasunea" darurilor Duhului Sfant. Sfanta Scriptura este coroana copacului apostolic, dar care, alimentata prin tulpina Bisericii, sta pe "temelia" (ICor.3,10-19) care este Hristos, ca "radacina", tocmai pentru a chema la adancire baptismala prin lepadarea de sine, ca "iesire" din lume. Moise a spart Tablele cu litere ale Legii, atunci cand poporul nu mai avea aceasta "viata", iar fara "adancul" lui Hristos, Sfanta Scriptura ramane o carte inchisa, pe care numai Jertfa lui Hristos (Apoc. 5,9) o poate deschide, pentru a arata adancul vietii Sale ca o fantana cu apa vie" (Isaia 12,3). Formula liturgica: "Ale Tale dintru ale Tale, Tie-ti aducem de toate si pentru toate", reda intocmai porunca harului lui Hristos si Legea Harului: "In dar ati luat, in dar sa dati" (Mt. 10,8). Trebuie vazut cum au fost puse, sau mai curand mostenite apostolic, pericopele din Evanghelii, in asa fel, incat sa se ajunga la acel "intreg teandric", care este mai mult decat suma partilor sale componente. Pentru ca s-a spus Apostolilor, ca prin ceea ce au primit, adica "paine" nu piatra, "peste" nu sarpe (Mt.7,9-11), ei si-au facut aceasta datorie, chiar si cu pretul vietii lor. Aceasta ar insemna, deci, ca odata cu Cincizecimea - inclusiv Duminica Tuturor Sfintilor - se poate urmari in Anul Liturgic o noua "promotie" de ucenici de la chemare, la desavarsire (Rom. 8,29-30). De aceea, Duminica Tuturor Sfintilor are si pericopa chemarii Apostolilor. Chemarea Apostolilor, apoi invatatura, apoi dramul Mantuitorului ca sa implineasca rugaciunea lui David: "Inima curata zideste intru mine si duh drept innoieste intru cele dinauntru ale mele" (Ps. 50,11), toate acestea insemnau restaurarea chipului lui Dumnezeu in om, ca "desavarsire'" in ipostaza plinatatii lui Hristos (Ef. 4,13-14). Ca o carte a inimii, in care trebuie vazut ca Mantuitorul trage cu faptele Sale dupa El, si anume: cu numele de "Hristos", cu roadele duhului; iar cu numele de "Iisus", El este invatatorul. Este un raport intre fapte si invatatura. Cat din una, cat din cealalta se sugereaza in pericopa inmultirii painilor (Mt. 14,15-21): "cinci paini" pentru intarirea inimii; "doi pesti" pentru luminarea mintii. Aceasta este toata Evanghelia Mantuitorului. Dar cel mai important lucru este ordinea pericopelor Evangheliei in Duminicile de dupa Cincizecime. Chiar daca, in ceea ce priveste Sfanta Scriptura, se studiaza Vechiul si Noul Testament si apoi Istoria Bisericii Universale, Dreptul Canonic si celelalte discipline teologice, totusi Anul Liturgic si sensul lui legat de viata apostolica, este deosebit de important, este coloana vertebrala a teologiei, pentru ca este esenta apostolica a vietii Bisericii. Intreaga literatura crestina a Sfintilor Parinti are la temelia ei viata liturgica a Bisericii, cu prezentarea Sfintei Scripturi de-a lungul Anului Liturgic, si care exprima, de fapt, felul cum Sfintii Apostoli si-au implinit din constiinta porunca Domnului: "In dar ati luat, in dar sa datii" (Mt. 10,8). Deci, conform acestei porunci, ei trebuiau sa gaseasca aceeasi forma "vie" de transmitere a darului ca predanie sau traditie inainte de orice litera sau carte, si care sta la baza interpretarii Sfintei Scripturi. Iar aceasta "cale" este o calauzire a Duhului Sfant in Hristos (Ioan 14,26). "Darul" inseamna: paine, nu piatra; "peste" nu sarpe. in traditia apostolica a lecturilor biblice consacrata de Sfintii Parinti, incepand mai ales din veacul IV si pana in sec. X, Sfanta Scriptura este inclusa aproape in totalitate, in mod organic in cultul Bisericii Ortodoxe. Scripturile Vechiului Testament indicau drumul catre Hristos, iar cele ale Noului Testament il arata pe Hristos insusi: "Legea prin Moise s-a dat, iar harul si adevarul au venit prin Iisus Hristos" (Ioan 1,18). Ceea ce in Vechiul Testament era "inspirat" ca nefiind de fata, devine in Hristos "partasie" (I Ioan 1,1), si prezenta continua (Mt. 28,20). Mantuitorul Hristos sublinia faptul, ca Scripturile trebuie descoperite in El insusi, ca El insusi este cheia Sfintelor Scripturi, asa cum spunea ucenicilor Sai dupa inviere si cum ii povatuise mai inainte: "Orice carturar cu invatatura despre Imparatia cerurilor este asemenea unui om gospodar care scoate din visteria sa noi (N.T.) si vechi (V.T.)" (Mt. 13,52), si anume pe cele "vechi" prin cele "noi", deoarece Evanghelia este ascunsa in Legea Veche si Legea Veche este deschisa in cea Noua, dupa cum spune Fericitul Augustin; iar Biserica sta "pe temelia Apostolilor (mai intai) si (apoi) a Proorocilor, piatra din capul acestui unghi fiind insusi Hristos" (Ef. 2,20). Tot astfel, Sfantul Petru arata, ca pe langa evenimentul Taborului, la care a fost partas, mai este si Cuvantul Proorocilor ca faclie ce lumineaza in loc intunecos" (2Petru 1,19; cf. Ioan 5,37). Adevarul voii lui Dumnezeu scrise in inimi prin sfintire si "Lumina vietii" aratata in Hristos, sunt, prin Hristos, "comoara ascunsa in tarina" (Mt. 13,44), ca desavarsire in Hristos a Legii Vechi (Mt.5,17), fapt pe care il exprima simbolic evenimentele de dupa iesirea din Egipt si dinainte de darea Legii pe Muntele Sinai: "indulcirea apelor de la Mara" (Iesire 15, 2225) printr-un lemn; "mana din cer" (Iesire 16,4-8); "scoaterea apei din stanca" (Iesire 17,1-7). Fata de forma scrisa a descoperirii lui Dumnezeu in Hristos, Origen spunea ca Sfanta Scriptura a Noului Testament este o

"continuare a intruparii Domnului" si ca Hristos se afla ascuns "sub litera Scripturii". Astfel, in "Lumina" Mantuitorului Hristos, Sfintele Scripturi nu mai sunt "litera care omoara", ci "duh care face viu" (2Cor. 3,6), asa cum subliniaza Sfantul Apostol Pavel: "Toata Scriptura este insuflata de Dumnezeu si de folos spre invatatura, spre mustrare, spre indreptare, spre inteleptirea cea intru dreptate, astfel ca omul lui Dumnezeu sa fie desavarsit, bine pregatit pentru orice lucru bun" (2Tim. 3,16-17). Sfintele Scripturi se inteleg, astfel, tocmai prin "adevarul" vietii lui Hristos dovedit prin Invierea Sa si prin lucrarea Duhului Sfant, care la Cincizecime, ca o mangaiere dumnezeiasca, i-a aratat pe ucenici in Biserica asemenea cu Hristos in adevarul voii lui Dumnezeu prin lucrarea lui Hristos. Aceste evenimente au insemnat "scrierea in inimi", sau "sfintirea" voii lui Dumnezeu ca adevar, lumina a vietii si slava (Ier. 31,33). Este vorba de bunuri duhovnicesti, rod al Jertfei Mantuitorului, care a spus: "Eu pentru ei ma sfintesc pe Mine insumi" (Ioan 17,19); "Sfinteste-i intru adevarul Tau, Cuvantul Tau este adevarul" (Ioan 17,1). Deci, Sfintele Scripturi sunt dependente de Jertfa Maintuitorului si se inteleg prin ea. Biserica a pastrat Scripturile in cult ca pe un dar de la Dumnezeu in Hristos, cu constiinta poruncii Sale catre Sfintii Apostoli: "In dar ati luat in dar sa dati" (Mt.10,8). In prima parte a Sfintei Liturghii, iesirea cu Sfainta Evanghelie simbolizeaza aratarea Maintuitorului si iesirea Sa la propovaduire, fapt pentru care Evanghelia este precedata de o lumainare aprinsa, in sensul ca ea este mai mult decait o carte, semnificaind insasi viata Maintuitorului ca model de traire si ca invatatura a Sa, intrucait Maintuitorul nu a invatat nimic altceva, decait ceea ce era viata Sa in trup, asa cum fusese profetita. El nu avea nevoie de nici o carte, iar ucenicilor nu le-a cerut nici o carte tocmai pentru a-L impartasi pe El cu atait mai mult ca si "cale noua si vie" (Evrei 10,20), iar nu ca sa-L transforme intr-o "carte". De aceea, Sfaintul Pavel spune ca: "Toate fagaduintele facute de Dumnezeu prin prooroci sunt in Hristos da, si prin El, amin" (2Cor.l,20). Acest lucru il exprima si rugaciunea preotului inainte de citirea Evangheliei la Sfainta Liturghie: "Straluceste in inimile noastre, Iubitorule de oameni, Stapaine, Lumina cea nestricacioasa a dumnezeirii Tale si deschide ochii gaindului nostru spre intelegerea propovaduirilor Tale evanghelice. Aseaza in noi si frica fericitelor Tale porunci, pentru ca noi, calcaind poftele trupului, sa ducem o vietuire duhovniceasca, cugetaind si facaind toate cele ce sunt spre buna placere a Ta". Deschiderea Sfintelor Usi arata deschiderea Imparatiei Cerurilor odata cu "aratarea" Maintuitorului, iesire ce se afla sub auspiciile "Fericirilor" ce se cainta la strana si se incheie cu chemarea: "Veniti sa ne inchinam si sa cadem la Hristos cu intelepciune". Rezultatul intelegerii Sfintelor Scripturi in lumina intruparii si a Jertfei Maintuitorului ca "sfintire" a intruparii si a vietii Sale (Ioan 17,19), este marturisirea de la incheierea Sfintei Liturghii "Am vazut Lumina adevarata, am primit Duhul Ceresc, am aflat credinta adevarata de inchinare Sfintei Treimi celei nedespartite, care ne-a maintuit pe noi". Marturisirea credintei si celebrarea evenimentelor maintuirii in Hristos, in cadrul Sfintei Liturghii, a insemnat pentru Sfintii Parinti o lucrare mai profunda decait marturisirea credintei in Sinoadele Ecumenice. Acestea din urma au insemnat puterea de "a sta" in Hristos si de a nu se clatina credinta de-a lungul disputelor hristologice provocate de erezii, pe caind Sfainta Liturghie insemna gustarea credintei Sfintilor Apostoli in Hristos ca Mire al Bisericii in Duhul Sfaint: "Veti scoate apa cu bucurie din izvoarele maintuirii" (Isaia 12,3), din adaincimile teandrice ale Duhului Sfaint. De aceea, intreg cultul ortodox constituie, nu numai o rugaciune, ci si o adevarata interpretare a Sfintelor Scripturi, precum si o confirmare a darului Duhului Sfaint prezent in Biserica. Cultul este mediul natural al Sfintei Scripturi. Trairea apostolica a Bisericii a fost si a ramas mediul in care din propovaduire s-a alcatuit canonul biblic si numai acest mediu a fost capabil sa pastreze si sa actualizeze sensul Evangheliei; Biblia a fost redactata pentru uz liturgic. Acest lucru, pentru ca in cult marturia este luata mai intaii, nu din Sfainta Scriptura ca o "norma normans", nici nu este nevoie de temeiuri biblice ale credintei, deoarece Biblia nu putea duce la "Botezul cu Duhul Sfaint" (Lc. 3,16), ci credinta este expresia vietii Sfintilor Apostoli in Duhul Sfaint ca "norma normans", ca eveniment fondator, fata de care Biblia era "norma normata" a Duhului Sfaint in Hristos. Credinta preceda Biblia, care se socoteste ca "marturie" pentru intarirea in rabdare si nadejde (Rom. 15,4). Astfel, mesajul Sfintelor Scripturi este impartasit in cult ca un "intreg" al intruparii Maintuitorului, avaind marele avantaj ca intregul, asa cum spune axioma, este mai mult decait suma tuturor partilor sale componente, in sensul ca este "viu", nu doar static si istoric, caci hristologia nu se poate separa de antropologie, care in lumina Revelatiei este "teandrica".

PROPOVADUIREA ORALA APOSTOLICA IN CULTUL ORTODOX DUPA MARTURIA SFINTEI SCRIPTURI

Urmatorul capitol
2. PROPOVADUIREA ORALA APOSTOLICA IN CULTUL ORTODOX DUPA MARTURIA SFINTEI SCRIPTURI Programul lecturilor biblice in cult este vast si este prezentat in cadrul Anului Liturgic Ortodox ca lecturi in Duminici si Sarbatori, in posturile dinainte de Nasterea si de Invierea Domnului, precum si la savarsirea Sfintelor Taine. Lucrarea Mantuitorului in pericopele Sfintelor Evanghelii este prezentata sub auspiciile evenimentului "Pogorarii Duhului Sfant", care a deschis ochii oamenilor pentru a-L vedea pe Mantuitorul in viata Sa ca "adevar" al vietii vesnice, dovedit prin Inviere (2 Cor.5,16) si pentru a intelege lucrarea Sa ca o restaurare a omului prin evenimente si invataturi, ca "intarire" a inimii si "luminare" a mintii. Lucrarea Mantuitorului prin prezenta si viata Sa in trup era aceea, nu de a scrie vreo "carte", ci de a restaura chipul omului din starea primordiala dincolo de moarte, asa cum l-a zidit Dumnezeu. Iar la incheierea lucrarii Sale, Mantuitorul putea spune intr-adevar: "Lucrul pe care Mi l-ai dat sa-l fac, L-am facut" (Ioan 17,4), fara a se referi la o carte. Insa, prin lucrarea Duhului Sfant la Cincizecime, propovaduirea "cu putere de sus" (Lc. 24,49) ca impartasire in dar, a ceea ce s-a primit in dar (Mt. 10,8), nu incepe cu "cantecul din fluier" (Mt. 11,17) prin care Mantuitorul i-a "zidit" pe ucenici, ci cu "sarea" Duhului Sfant care tamaduieste "dospirea" si aduce "azimile curatiei si ale adevarului " (ICor. 5,8), deci cu "zguduirea" celor ce, in lumea carele omoara pe Hristos, constituie o "prapastie" fata de calea lui Dumnezeu: "Acela venind va vadi lumea de pacat ca, oamenii nu cred in Mine" (Ioan 16,9). Insa, tocmai aceasta "vadire" este calea de intoarcere si de mantuire a lumii. Prin chemarea lor Sfintii Apostoli implineau porunca Mantuitorului, de a propovadui "pocainta spre iertarea pacatelor" (Lc. 24,47). Acest lucru constituia cea dintai tema a propovaduirii apostolice: "Voi L-ati omorat", spune Sfantul Petru la Cincizecime, iar ascultatorii "s-au simtit strapunsi la inima"; la intrebarea lor ce sa faca, Apostolul le-a spus: "Pocaiti-va, si fiecare dintre voi sa se boteze si veti primi darul Duhului Sfant" (F.Ap. 2,36-38). In acest fel avea loc "intrarea" prin "Usa" (Ioan 10,9) care duce la "pasunea" darurilor Duhului Sfant. Sfantul Apostol Pavel spunea Galatenilor ca lor le-a fost "ca si zugravit in fata ochilor Hristos Cel rastignit" (Ga.3,1). Numai "Hristos rastignit" simbolizat ca "sarpe de arama" poate da la iveala si vindeca muscatura de moarte a sarpelui. Numai prin aceasta "zguduire" se poate ajunge la "pasunea" darurilor Duhului Sfant, ceea ce constituie cea de a doua mare tema a propovaduirii apostolice, a "zidirii" in Hristos, dupa cum arata Sfantul Apostol Pavel: "Pe toate le socotesc o paguba fata de inaltimea cunoasterii lui Hristos, Domnul meu, pentru Care m-am lipsit de toate si le socotesc niste nimicuri, ca sa dobandesc pe Hristos si sa ma aflu intru El; nu avand dreptatea mea cea din Lege, ci pe aceea care este prin credinta in Hristos, dreptatea cea de la Dumnezeu pe temeiul credintei, ca sa-L cunosc pe El si puterea Invierii Lui si sa fiu primit partas la patimile Lui, facandu-ma asemenea cu El in moartea Lui" (Filipeni 3,8-10). A treia mare tema a propovaduirii apostolice este chemarea la "sederea" in Hristos, asa cum si Mantuitorul a fost trimis de catre Tatal, sa "stea de-a dreapta", in ascultarea de Dumnezeu (Ps. 109,1). Tot astfel si Sfintii Arhangheli, a caror chemare este: "Sa stam bine, sa stam cu frica, sa luam aminte!", nu indemnau la folosirea vreunei violente, ci la "imbracarea cu armele lui Dumnezeu" (Ef. 6,11), pentru "lupta cea buna" (2Tim. 4,7) ca indemn la luarea crucii in Hristos pentru "taria" neclintita si "Lumina" lui Dumnezeu. Se arata, astfel, ca nici ingerii nici oamenii nu ar putea scapa de "amagirile" sarpelui (Mt. 12,29), ca cea mai mare putere a acestuia, pe

care il putea birui numai Cel despre s-a profetit: "Acela iti va zdrobi capul, iar tu ii vei intepa calcaiul" (Facere 3,15). Astfel, si ingerii si oamenii pot fi biruitori numai prin "sederea in Hristos": "Dupa ce s-a suit la cer, este de-a dreapta lui Dumnezeu si se supun Lui ingerii si stapaniile si puterile" (IPetru 3,22); "Intru nimeni altul nu este mantuirea, caci nu este sub cer nici un alt nume, dat intre oameni, in care trebuie sa ne mantuim noi" (F.Ap. 4,12). In urma biruintei si slavei lui Hristos prin cruce, Sfantul Apostol Petru spune: "Protivnicul vostru, diavolul, umbla racnind ca un leu, cautand pe cine sa inghita, caruia stati impotriva tari in credinta" (IPetru 5, 89). Marturisirea credintei, pentru "sederea" in "Lumina" lui Hristos, cu pace fara nici o violenta, este interpretata in Sfanta Liturghie in lumina marturisirii ingeresti: "Sa stam bine, sa stam cu frica, sa luam aminte, pentru a aduce Sfanta Jertfa cu pace!". Este aceeasi chemare la sederea in Hristos in pace fara nici o violenta si in solidaritate cu Sfintii ingeri, care la randul lor nu s-au rusinat de Dumnezeu, Care in desavarsirea Sa, "face sa rasara soarele sau peste buni si rai" (Mt. 5,45), netinand seama de ocarile hulitoare ale lui Lucifer. Acest fapt aduce aminte de unele evenimente din Vechiul Testament: Moise a fost pedepsit pentru folosirea lui Dumnezeu impotriva vrajmasilor Sai, atunci cand a scos apa din piatra (Numeri 20,12); Ilie a fost intarit in descurajarea sa din cauza vrajmasilor lui Dumnezeu, atunci cand a auzit "susurul lin" pe muntele Horeb (3Regi 19,12-13); oastea lui Israel a fost zdrobita de vrajmasi, atunci cand a vrut sa foloseasca pentru victorie "Cortul Sfant" impotriva filistenilor (IRegi 4,10-11), pe care Dumnezeu i-a biruit fara nici o oaste a poporului Sau (IRegi cap.6); Uza a fost pedepsit cand incerca sa sprijine "Cortul Sfant", care i se parea ca e gata sa cada pe drumul pe care David il ducea la Ierusalim (2Regi 6,6-7); David mustra pe generalul Ioab, ori de cate ori acesta cauta sa-l razbune pe vrajmasii sai fara sa-l intrebe (2Regi 3,28). Moise si Ilie au aratat pe Tabor ca sunt partasi la "desavarsirea" lui Dumnezeu, cand vorbeau cu Mantuitorul, nu despre vrajmasii Sai, ci despre "patimirile sale de la Ierusalim" (Lc.9,31), cunoscand, ca si toti proorocii Vechiului Testament, "maririle cele de dupa ele" (1 Petru 1,11). Prin aceste "mariri", Mantuitorul avea sa rasara ca "Soarele dreptatii" (Maleahi 3,20), asa cum piatra mica de dupa munte a atins picioarele de lut ale statuii cu capul de aur care s-a sfaramat (Daniel 2,13-35), si asa cum David cel mic de statura a sfaramat fruntea uriasului Goliat cu o piatra marunta (2Regi 17,49-50). In toate aceste evenimente este vorba de acea putere a lui Dumnezeu, care se savarseste intru neputinta (2Cor.12,9). Caci Cuvantul lui Dumnezeu este in Hristos nu trupesc, dar puternic ca sa darame intarituri (2Cor,12,9), pe care nu le-ar fi putut intelege Sfantul Ioan Botezatorul, caruia Mantuitorul i-a spus la botez: "Lasa acum sa plinim toata dreptatea" (Mt.3,15), acea dreptate care avea sa priveasca din ceruri (Ps. 84,12) ca o slava a lui Dumnezeu, atat de diferita de orice triumf omenesc. Cuvantul lui Dumnezeu este in Hristos ca si glasul "Mielului lui Dumnezeu care ridica pacatul lumii" (Ioan 1,29): "Nu va striga si nu se va auzi prin piete glasul lui" (Mt. 12,19). In acest fel: "Trestie strivita nu o va frange, si faclie abia fumeganda nu o va stinge, pana ce va aduce pe pamant dreptatea si de El vor asculta popoarele" (Mt. 12,20-21) pe calea pacii Sale, prin care se implineau profetiile: "Cu arma buneivoiri ne-ai incununat" (Ps.5,12). "Adevarul" Lui incinge "cu armele dreptatii celei de-a dreapta si celei de-a stanga" (2Cor. 6,7). Tot astfel, pentru adancul prin care trecuse poporul Sau la iesirea din Egipt, Dumnezeu le-a poruncit "sa nu se abata nici la dreapta, nici la stanga" (Deut. 17,20; IRegi 6,12), pentru ca in drumul sau catre "pamantul fagaduintei" sa nu piarda acel "adanc" al lepadarii de sine, pentru a nu ajunge din nou la "suprafata" lumii plina de desartaciunea ei din cauza neascultarii de Dumnezeu, asa cum era faraon si ostile lui. Adevarul lui Dumnezeu ca biruinta in Hristos este arma care incinge cu putere, la care Mantuitorul cheama pe cei ce urmeaza Lui: "sa aiba mijloacele incinse si facliile aprinse'" (Lc.12,35) prin adevarul Sau (Ef. 6,14). Puterea Mantuitorului de a certa vanturile si valurile pentru "pacea Sa" este aratata la intrarea in slava prin Inviere: Atunci nu Ma veti mai intreba nimic" (Ioan 16,23). Acele "vanturi" si "valuri" care iau linistea omului in urma pacatului stramosesc au fost alungate din sufletul ucenicilor: "De certarea Ta vor fugi, de glasul tunetului Tau se vor infricosa" (Ps. 103,8). Slava prin Inviere a fost urmarea ascultarii ca sedere de-a dreapta: "Dreapta Ta s-a preamarit intru tarie, mana Ta cea dreapta a sfaramat pe vrajmasi si cu multimea slavei Tale ai zdrobit pe cei protivnici" (Iesire 15,6-7). In acest fel se implinea in Hristos fagaduinta: "Domnul va da tarie poporului Sau; Domnul va binecuvanta pe poporul Sau cu pace" (Ps. 28,11). Evangheliile Anului Liturgic de dupa Cincizecime se deschid cu evenimentul chemarii Apostolilor dupa Evanghelia de la Matei, ca a doua Duminica dupa Rusalii, inchinata pomenirii Tuturor Sfintilor, rodul lucrarii Duhului Sfant in

Biserica. Duminica de dupa chemarea Apostolilor este inchinata invataturii Mantuitorului (Mt.6,22-33). Raportul dintre invatatura si evenimente pentru intarirea credintei si zidirea inimii in sensul de, "har peste har" luat de catre cei ce urmau Lui, era cel sugerat de evenimentul inmultirii painilor: "cinci paini" pentru intarire si "doi pesti" pentru luminare. Acest lucru este observat si in cazul lecturilor din celelalte Evanghelii, cum este ciclul Evangheliilor de la Luca: Duminica 18-a, chemarea, iar a 19-a, invatatura. Iar in Duminica intaia din Postul Mare, chemarea dupa Evanghelia de la Ioan, pe cand invatatura este de la Matei, in duminica precedenta. Conform sublinierii Sfantului Pavel: "Pe cei care i-a hotarat, pentru ca i-a cunoscut mai inainte, i-a chemat... i-a indreptat, i-a desavarsit" (Rom. 8,30), lecturile din Duminicile 4-11 dupa Rusalii se refera in mod deosebit la zidirea ucenicilor in Hristos, ca si "casa" a sufletului lor, rezistenta la vanturi si la valuri, ca "cetate cu ziduri tari, a carei mester ziditor este Dumnezeu" (Evrei 11,10), ca "pace a lui Dumnezeu" care domneste in inimi si "covarseste toata mintea" (Filip.4,7); ca "pace si bucurie in Duhul Sfant" (Rom.14,17); ca "odihna" in pamantul fagaduintei, pentru a fi "asemenea chipului Fiului lui Dumnezeu" (Rom. 8,29). Aceste Evanghelii sunt: "vindecarea slugii sutasului" (Mt.8,5-13), drept chemare la credinta; "vindecarea demonizatilor din Gadara" (Mt. 8,24-34), ca putere de a alunga demonii si a certa vanturile si valurile din suflet; "vindecarea slabanogului din Capernaum", ca aratare a Luminii si a inceputului opozitiei fata de ea (Mt.9,1-8); "vindecarea a doi orbi si a unui mut din Capernaum" (Mt.9,27-35), ca intensificare a opozitiei fata de Lumina lui Hristos; "inmultirea painilor" (Mt. 14,14-22), ca simbol al intemeierii Bisericii dupa martiriul Sfantului Ioan Botezatorul; "umblarea pe marea involburata ca pe uscat" (Mt. 14,22-34), ca putere a lui Hristos asupra istoriei in Biserica Sa; "vindecarea lunaticului" (Mt. 17,14-23), ca ajutor a lui Dumnezeu pentru cei care nu mai puteau sa creada; "parabola datornicului nemilostiv'' (Mt. 18,28-35), ca o chemare deosebita la asemanarea cu Dumnezeu, in desavarsire a Sa. Sub auspiciile mentionate in cazul lecturilor din Evanghelia de la Matei, se incep, in a doua jumatate a lunii septembrie, lecturile din Evanghelia dupa Luca: invierea fiului vaduvei din Nain (Dum. 20); "parabola semanatorului" (Duminica 21); "vindecarea demonizatului din Gherghesa" (Duminica 23). Lecturile din Evanghelia dupa Luca alcatuiesc si pregatirea pentru sarbatoarea Nasterii Domnului, indeosebi prin "parabole", ca o cale deosebita inainte de Jertfa, dupa Evangheliile cu invieri din morti, de a chema la mantuire pe cei ce nu credeau in El, din cauza invartosirii inimii si "slujirea la doi domni" (Lc. 16,13). Evangheliile dinainte si din timpul Postului Craciunului sunt: "parabola bogatului nemilostiv si a saracului Lazar" (Duminica 22); "Invierea fiicei lui Iair" (Duminica 24); "parabola samarineanului milostiv" (Duminica 25); "parabola bogatului caruia i-a rodit tarina" (Duminica 26); "pericopa tanarului bogat" (Duminica 30); "vindecarea femeii garbove" (Duminica 27); "parabola celor chemati la Cina cea mare" (Duminica 30). Pericopele mentionate arata pe cei ce nu cautau pe Dumnezeu, pentru ca slujeau idolului lacomiei. Spre deosebire de acestia, Duminica dinainte de Nasterea Domnului arata, in genealogia Mantuitorului, pe cei ce au staruit in credinta, fiind de aceea, neinsemnati in lume, dar asemenea cu Hristos, chipul lui Dumnezeu, ca si Sfanta Fecioara Maria, care prin smerenia ei a deschis cerul pentru "Buna Vestire". Dupa Botezul Domnului se citesc pericopele referitoare la intarirea credintei inainte de perioada de zece Duminici pregatitoare pentru Inviere: "tamaduirea celor zece leprosi" (Duminica 29); "vindecarea orbului din Ierihon" (Duminica 31); pericopa "despre Zaheu" (Dum. 32); "parabola talantilor" (Duminica 16), "vindecarea fiicei unei femei pagane", dar credincioase din partile Tirului si ale Sidonului (Duminica. 17). Perioada de sase Duminici inainte de "Inviere" este precedata de alte patru Duminici pregatitoare, din Evangheliile in care se arata, ce asteapta Dumnezeu de la oameni: rugaciunea adevarata (Duminica Vamesului si a fariseului); pocainta ca intoarcere la Dumnezeu (Duminica Fiului risipitor); imbold pentru roadele Duhului in vederea rasplatirii faptelor la judecata (Duminica Infricosatei Judecati); chemare la iertare, post si fapte bune pentru dobandirea paradisului pierdut (Duminica Izgonirii lui Adam din rai). Duminicile propriu-zise ale perioadei prepascale sunt: "chemarea Apostolilor" (Ioan 1,43-51); "vindecarea slabanogului din Capernaum" (Marcu 2,112) ca aratarea Luminii lui Hristos; "Invatatura despre Cruce" (Marcu 8, 34-38; 9,1) ca aratare a Crucii pentru Lumina lui Hristos; vindecarea lunaticului (Marcu 9,17-32), ca lucrare a harului sub puterea Sfintei Cruci; "vestirea Patimilor sfintitoare" ale Mantuitorului si sensul slujirii in urmarea lui Hristos (Marcu 10,32-45), Duminica inchinata Sfintei Maria Egipteanca; si, in sfarsit, "Intrarea in Ierusalim" (Ioan 12,1-18) si inceputul Saptamanii Patimilor sfintitoare. In perioada de dupa Pasti si pana la Cincizecime, dupa cele doua Duminici inchinate martorilor Invierii (in

duminica lui Toma si a femeilor Mironosite), se citesc in urmatoarele trei Duminici pericope din Evanghelii, din care reiese in mod deosebit puterea ucenicilor ("Le-a dat lor putere sa se faca fii ai lui Dumnezeu" Ioan 1,12-13) prin Inviere, de a vedea viata Mantuitorului inainte de moartea Sa, ca dincolo de moarte, dincolo de catapeteasma, adica "prin catapeteasma trupului Sau" (Evrei 10,20), "in cer" (Evrei 9,24): "Noi care am cunoscut pe Hristos dupa trup, acum nu-L mai cunoastem asa", (2Cor. 5,16). Este vorba de o recitire cu ochii inimii a unor pericope din Evanghelii, in care Mantuitorul vorbea despre Sine ca despre un "izvor al tamaduirii" (vindecarea slabanogului din Ierusalim-Ioan 5); fantana apei vietii" (pericopa cu femeia samarineanca-Ioan 4); si ca "Lumina lumii" (vindecarea orbului din nastere-Ioan 9). La toate slujbele din cultul ortodox lecturile din Evanghelii sunt precedate de lecturi din epistolele Sfintilor Apostoli, indeosebi cele ale Sfantului Apostol Pavel, in ordinea urmatoare: de la Pasti pana la Cincizecime pericope din Faptele Apostolilor; dupa Cincizecime pana la Pasti, pericope din toate epistolele pauline (in afara de cea catre Filimon, din care se citeste numai de ziua Sfantului Filimon la 22 Noiembrie), si din epistolele sobornicesti. Continutul pericopelor din epistole este intotdeauna in consens cu textul Evangheliei pe care il preced. La fiecare sarbatoare legata de viata Mantuitorului se citesc pericope din evanghelii diferite: Nasterea Domnului - Matei 2,1-12; Taierea imprejur (Lc. 2,20-52); Botezul Domnului (Lc. 2,13-17); Intampinarea Domnului (Lc. 2,22-40); Inaltarea Domnului (Lc. 24,36-53); Schimbarea la Fata (Mt. 17,1-9); Inaltarea Sfintei Cruci (Ioan 19,6-11; 13,2). La sarbatorile Maicii Domnului se citesc pericope de la Luca: 10,33-42; 11,38-42; 1,24-38; 10,38-42; 11,24-28. Aceste sarbatori sunt: Nasterea Maicii Domnului (8 sept.); Intrarea in Biserica (21 Nov.); Soborul Maicii Domnului (26 Dec.) Buna Vestire (25 Martie). Din Vechiul Testament se citesc in cultul ortodox pericope cu sens mesianic, indeosebi la slujbele celor 7 Laude: Vecernia, Pavecernita, Miezonoptica, Ceasurile I, III, VI, IX si la Utrenie, alaturi de lecturi din Noul Testament, cum ar fi cele 11 Evanghelii ale Invierii, (Matei 28,16-20; Marcu 16, 1-8;16,9-20; Luca 24,1-12-24 12-35;24,3653; Ioan 20, 1-10; 20, 11-18;20,19-31;21,1-14;21,15-25;) de la Utrenie. Un mare numar de lecturi din Vechiul Testament numite "paremii" (sentinte, proverbe, pilde) din Psalmi, Pentateuh, Profeti, carti didactice (Pildele lui Solomon; Intelepciunea lui Solomon) se citesc in Postul Mare la toate cele Sapte Laude si la diferite Ierurgii, dupa urmatoarea statistica: 55 din Geneza, 20 din Iesire, 1 din Levitic, 3 din Numeri, 8 din Deuteronom, 3 din Iosua, 3 din Judecatori, 9 din 3 Regi, 5 din 4 Regi, 6 din Iov in Saptamana Patimilor, 58 din Pildele lui Solomon; din Profeti: 100 din Isaia, 6 din Ieremia, 13 din Iezechiil, 2 din Daniil, 3 din Ioil, 1 din Iona in Saptamana Patimilor (cand se citesc toate capitolele), 3 din Miheia, 1 din Sofonie, 7 din Zaharia, 8 din Maleahi, 4 din Baruh, 47 din Intelepciunea lui Solomon, 164 din Psalmi. Cele mai frecvente lecturi din Vechiul Testament sunt cele din Psalmi mai ales Psalmul 50, fiind folosit in toate slujbele din cultul ortodox, avand in vedere caracterul sau penitential si din proorocul Isaia, care au un caracter preponderent pedagogic si catehetic. Din cartea proorocului Isaia se citesc pericope intr-un ciclu continuu, pe capitole, in cele 6 saptamani ale Postului Mare, dupa cum urmeaza: 1-3;4-7;8-16;14,25-26,28-29;37,4042,45;48-49,53,65-66. In saptamana a 7-a se citesc numeroase pericope vetero-testamentare referitoare la Patimile Domnului: Facere 1-3, Isaia 60,1-16. Altele se refera la moartea si Invierea Domnului, prefigurate in jertfa mielului pascal (Iesire 12,1-11), Iona in pantecele chitului (Cartea proorocului Iona), sarbatorirea Pastilor pentru prima data in tara fagaduintei (Iosua 5,10-15), trecerea prin Marea Rosie (Iesire 13,15-20), invierea fiului vaduvei din Sarepta de catre proorocul Ilie (3 Regi 17-24), jertfa lui Avraam (Facere 22,1-18) si invierea fiului unei femei din Sunem de catre Elisei (4 Regi 4,18-37). Alte lecturi sunt legate de botezul catehumenilor la sarbatori mari: Sofonie 3,9-15; Isaia 61-62,63-64; Ieremia 31; Daniil 3,1-33. Lecturile biblice sunt folosite si la savarsirea Sfintelor Taine mentionate si de catre Sfintii Parinti, care considerau Sfintele Taine drept acte ale prezentei si lucrarii Sfantului Duh in lume: La Taina Botezului: Matei 28,19; Ioan 3,5; Fapte 18,8,19,1-5,16,14-15,33; Rom.6,1-8; ICor.1,16. La Taina Sfantului Mir: Luca 24,49; Ioan 14, 1617,26;15,13-15; Matei 10,20; Fapte 8,14-17;19,1-6; Evrei 6,2; 2Cor.1,21-22;IIoan 2,20-27. La Taina Sfintei impartasanii: Matei 26,26-28; Luca 22,19; Ioan 6,53-54;ICor. 11,27-29. La Taina Pocaintei: Matei 28,18;16,19; Ioan 20,21-23; Luca 5,20,24;I Ioan 1,8-10; Luca 13,5. La Taina Preotiei: Ioan 20,21-22; Fapte 14,23; ITim.5,22; ITim.5,22;Fapte 20,28; Matei 28,19-20; Luca 22,19; 10,16; ICor.11 ,25;4,1; ITim.4,14; 2Tim.1,1-6. La Taina Nuntii: Facere 2,18; Ioan 2,1-11; Matei 19,5-6; Efeseni 5,32. La Taina Sfantului Maslu: Marcu 16,1718; 6,13; Iacob 5,14-15.

Dintre toate Sfintele Taine ale Bisericii, randuiala Sfantului Maslu are cele mai multe lecturi biblice. Dupa rugaciunile de sfintire a untdelemnului se citesc cate sapte pericope din Apostoli si din Evanghelii: Romani 15,17, Evanghelia dupa Luca 5,25-37; 1 Cor. 12,27-31, Evanghelia dupa Luca 19,1-10; 2Cor.6,16-18, Evanghelia dupa Matei 10,1,5-8; 2Cor. 1,8-11, Evanghelia dupa Matei 8,14-23; Galateni 5,22-26, Evanghelia dupa Matei 25,1-13; Galateni 6,1-2, Evanghelia dupa Matei 15,21-28; I Tes. 5,14-23, Evanghelia dupa Matei 9,9-13. Ierurgiile, adica slujbele pentru sfintirea lucrurilor cu care omul vine in contact folosesc texte, unele din Noul Testament combinate cu texte din Vechiul Testament, iar altele din Noul Testament. Astfel, la sfintirea apei mici: Ev. 2,11-18, Ev. Ioan 5,1-4; La sfintirea apei mari: pe langa citiri din Vechiul Testament, se citeste: 1 Cor. 10,14, Evanghelia dupa Marcu 1,9-11; La sfintirea bisericii: Evrei 2,11-18; 9,1-7; 3,1-4; Matei 16,13-19; Luca 10,3842; 11,27-28; Ioan 10,22-28; La slujbele de inmormantare: ITes.4,13-17; ICor. 15,39-45; Ioan 5,24-30; 6,3539. Dintre cartile Noului Testament numai Apocalipsa nu este citita direct in randuiala cultului, iar din Vechiul Testament nu sunt folosite urmatoarele carti: Rut, 2Regi, Estera, Ezdra, Neemia, Cantarea Cantarilor, Obadia, Amos, Avdie, Naum, Agheu. Momentele principale ale iconomiei divine: creatia, intruparea, Jertfa si Invierea, trimiterea si lucrarea necontenita a Sfantului Duh in lume sunt cuprinse in cultul ortodox. In tot cultul lecturile biblice sunt alternate cu rugaciuni si imne religioase. in vremea noastra aceste lecturi nu se citesc in toate zilele in intregimea lor, decat numai in manastiri. In jurul textelor biblice si din cuprinsul lor s-a imbogatit imnologia cultului ortodox si canonul liturgic pe temeiul cultului apostolic primar, care confera Sfintei Scripturi caracter liturgic.

SENSUL DUHOVNICESC AL SFINTEI SCRIPTURI IN LUMINA ANULUI LITURGIC APOSTOLIC SI PATRISTIC

Urmatorul capitol
3. SENSUL DUHOVNICESC AL SFINTEI SCRIPTURI IN LUMINA ANULUI LITURGIC APOSTOLIC SI PATRISTIC Anul Liturgic Ortodox este apostolic si patristic prin faptul, ca in cadrul sau este redat, ca o permanenta propovaduire orala prin Duhul Sfant, acel intreg organic care este "duhul lui Hristos" (ICor.2,16), prin care ei insisi au fost "desavarsiti la lucrul slujirii" (Ef. 4,12), ca "pescari de oameni" (Lc. 5,10); ei insisi erau purtatori de Hristos si tocmai de aceea "martori" ai lui Hristos (F.Ap. 1,8); ei insisi au dat, ca impartasire, intocmai ceea ce au primit. Acest lucru avea loc, insa, prin acea "slava" ca putere a venirii Imparatiei lui Dumnezeu, sugerata de Mantuitorul in parabola cu aflarea "comorii ascunse in tarina" (Mt. 13,44), sau cu "aflarea drahmei pierdute" (Lc. 15,8). Este calea apostolica a plinatatii si a cresterii Bisericii "prin mangaierea Duhului Sfant" (F.Ap. 9,31). Prin sfintire si "scriere in inimi" a Cuvantului lui Dumnezeu, Anul Liturgic Ortodox a insemnat mereu acel Cuvant al lui Dumnezeu, care in Hristos s-a dat ca "paine" (Mt.7,11), "har peste har" (Ioan 1,16), nu ca "piatra" a Tablelor Legii; ca "duh", nu ca "litera" (2Cor. 3,6), ca "peste" al invataturii, nu ca "sarpe" (Mt. 7,10) al smintelii, adica acea stiinta care ar duce la umplere de sine (ICor. 8,1). In acest fel, au preluat Sfintii Parinti Anul Liturgic Apostolic, precizand sensul sau duhovnicesc, mai ales in vremuri de incercare pentru unitatea Bisericii in veacul al IV-lea prin Sfintii Parinti Capadocieni, din cauza celor mai mari erezii. Prin aceasta precizare a Anului Liturgic, ramasa apoi ca traditie rasariteana dupa separarea Apusului, a fost pus in valoarea sa dumnezeiasca, apostolica, sfanta Cuvantul lui Dumnezeu scris, Sfanta Scriptura, ca o asezare a ei in "Sfanta Sfintelor" locasului de cult ortodox sub semnul "sfintirii" liturgice a Cuvantului in inimi. "Adevarul" este in spatele literei, dar litera este continuarea Intruparii, vazuta insa cu alti ochi dupa Inviere, cu ochi duhovnicesti, deschisi din nou ca o "inviere" din moartea provocata de pacatul stramosesc de odinioara, care i-a inchis dupa cum scrie: "Atunci li s-au deschis ochii si au cunoscut ca sunt goi si s-au ascuns" (Facere 3,7). Deschiderea ochilor prin inviere aduce cunoasterea ca "vedere" a lui Hristos in sens duhovnicesc: "Noi care L-am cunoscut pe Hristos dupa trup, acum nu-L mai cunoastem asa" (2Cor.3,16); "Acum am cunoscut ca va mantui Domnul pe unsul Sau" (Ps. 19,6). La "Lumina" lui Hristos, care a fost "Toiag" (Iesire 17,6), "Deget" (Lc. 11,20), li s-a aratat "Aur", "Comoara" (Mt. 13,44), ca implinirea profetiei: "Si va rasari, voua celor ce va temeti de Domnul, Soarele dreptatii venind cu tamaduiri in razele Sale si veti iesi si veti zburda ca viteii de ingrasat" (Maleahi 3,20). Acest lucru exprima de fapt cunoasterea lui Dumnezeu prin Hristos, lucru echivalent cu invierea si "viata vesnica" (Ioan 17,3). Asa cum Hristos nu a putut fi propovaduit inainte de Jertfa, dar cu atat mai mult s-a "semanat" si s-a scris in inimile celor care L-au urmat, intrucat "au iubit aratarea Lui" (2Tim. 4,8), trecand astfel, prin harul Sau, "din putere in putere" (Ps. 83,8), pana ce prin Jertfa Sa, ca trecere pascala, ca mutare a lor in El (Ioan 14,3), si apoi prin botezul cu Duh Sfant, ca "imbracare cu putere de sus" (Lc. 24,49), tot astfel se cere strabatut acelasi drum cu Hristos in Biserica prin Sfintele Taine si prin "adevarul" din litera Scripturii de-a lungul Anului Liturgic, intrucat din toate cate a facut si a invatat Iisus ca "scriere in inimi" si "sfintire" a voii lui Dumnezeu, "Cele ce s-au scris, s-au scris ca sa credeti ca Iisus este Fiul lui Dumnezeu, si crezand sa aveti viata in numele Lui" (Ioan 20,31). In teologia Sfintilor Parinti, Sfanta Scriptura este inteleasa numai ca urmare a sfintirii Numelui lui Dumnezeu ca temelie a legamantului Sau. Deci, ea este cartea credintei, care s-a dat nu din cer, ci numai acolo, unde Dumnezeu pregatise pe pamant o structura prin lucrarea de sfintire a Numelui Sau (Mt. 21,33). Sfantul Vasile cel Mare a facut, astfel, o distinctie intre Dumnezeu Creatorul si creatia Sa, in contrast cu toate cosmogoniile antice

care generau idolatria. Dumnezeu isi revendica Numele de "Creatorul" (Ioan 1,2) in urma sfintirii Numelui Sau ca "Mantuitorul", dupa ce pana atunci "lasase toate neamurile sa umble in caile lor" (F.Ap. 14,16), pe care insa acum le cheama la pocainta din cauza deosebirii lor de Hristos si vrajmasiei lor cu Dumnezeu (F.Ap. 17,30-31). Reflectate sub forma memoriala in Sfanta Scriptura, adevarurile de credinta se inteleg, astfel, numai in lumina Traditiei pe care a instituit-o Dumnezeu pe pamant pentru mantuire. Sfanta Scriptura este "marturia scrisa", insa nu ca o forma forma de "inlocuire" a lui Hristos, care a spus: "Iata Eu sunt cu voi pana la sfarsitul veacurilor" (Mt. 28,20). Fiind "Calea noua si vie" (Evrei 10.20), "marturia Sa vie" pe temeiul Sfintei Scripturi ca marturie scrisa sunt Apostolii si Sfintii, "desavarsiti la lucrul slujirii" (Ef. 4,12) prin Jertfa lui Hristos. Opera de rascumparare prin Jertfa, pleaca de la faptul, ca omul zidit de Dumnezeu a fost legat cu patimi trupesti, de care nu se putea elibera, si pentru ca in acest fel omul iesise din sanul lui Dumnezeu, se pierduse de la mana Sa, iesise in afara chipului lui Dumnezeu. Acest lucru insemna de fapt pierderea Luminii interioare, odata cu intrarea in intunericul din afara. Rascumpararea a insemnat, ca Dumnezeu "l-a cautat pe cel pierdut de la mana Sa" (Mt. 18,11), aratandu-i calea de la umplerea de sine in afara si golirea de sine pe dinlauntru, la "lepadarea de sine" si "plinatate", ca adevarata cale de a fi "ca Dumnezeu", dupa chipul si asemanarea Sa, dupa inima Sa (F.Ap. 13,22). Intrucat il zidise pe om "chip si asemanare" a Sfintei Treimi, Dumnezeu vine in Hristos nu cu Numele Sau de "Creatorul", pentru a nu se considera ca lumea cu urmarile pacatului stramasesc ar fi opera Sa: "Toate cele din lume, pofta trupului, pofta ochilor si trufia vietii nu sunt de la Tatal, ci de la lumea aceasta" (I Ioan 2,16). Lui Moise ii spusese: "M-am aratat lui Avraam, Isaac si Iacov ca Dumnezeu atotputernic, dar cu Numele Meu de Domnul inca nu M-am facut cunoscut lor" (Iesire 6,3), ceea ce insemna aratarea desavarsirii si a puterii Sale de a tine toate ca Pantocrator; lui Ilie i s-a aratat ca "susur lin" (3Regi19,12), in sensul lucrarii Sale viitoare prin intrupare, asa cum se fagaduise: "Duhul Tau cel bun ma va povatui la pamantul cel drept" (Ps. 142,10), si aceasta, deoarece lucrarea Sa avea sa aiba loc: "Nu prin ostiri, sau prin forta, ci prin Duhul Meu" (Zaharia 4,6). Dumnezeu se arata in Hristos "indreptat in Duhul" (ITim.3,16), prin "schimbarea dreptei Sale" (Ps.76,10), ca Lumina lina, ca tarie sub Cruce si ca slava prin Inviere. Mantuitorul nu a cerut pedepsirea vrajmasilor, deoarece El avea puterea iubirii de vrajmasi: "Ocarat fiind, nu raspundea cu ocara; suferind nu ameninta, ci se lasa in seama Celui ce judeca toate cu dreptate" (1 Petru 2,23). In acest fel, Dumnezeu cel Prea Inalt vine in Hristos sa arate in lume chipul Sau adevarat, calea adancului Duhului Sfant (Ps.35,6). Numele cel mai insemnat a lui Dumnezeu pentru opera Sa de rascumparare este acela de "Samarinean milostiv" (Lc. 10,33) fata de cel cazut intre talhari, jefuit de averea fiintei, ranit cu patima umplerii de sine si ramas "abia viu", cu o viata trupeasca in care traia numai cu paine, fara Cuvantul lui Dumnezeu. Lucrarea Sa de milostivire este intelege "harul si adevarul" (Ioan 1,17) in Hristos spre deosebire de Lege, si asezarea lui pe "asinul" ascultarii sale de voia lui Dumnezeu, apoi mutarea lui la "hanul", in care este tamaduit de orbire, ca sa vada Lumina lui Dumnezeu pe drumul de la chemare pana la desavarsire prin indreptare. Puterea Sa este "adevarul" (Ioan 17,17), care sfinteste "calea" Sa ca o comoara a Invierii, iar Jertfa Sa este "Usa" de intrare si "iesire la pasunea" (Ioan 10,9) darurilor Duhului Sfant, ca un"ospat cu vitelul ingrasat" (Le. 15,23) taiat de Dumnezeu pentru toti cei ce se intorc din tara departata a lumii, pe care Dumnezeu "a iubit-o atat de mult" (Ioan 3,16), cu puterea iubirii sale de vrajmasi. Lucrarea dumnezeiasca de rascumparare este prezentata in modul cel mai intuitiv in Anul Liturgic Ortodox in perioada dinainte de Jertfa si Inviere pana la Pogorarea Duhului Sfant. Aici se arata taria harului dumnezeiesc ca Lumina, pana la biruinta Luminii prin cruce si sfintirea Numelui lui Dumnezeu ca "Domnul" (Iesire 6,3) plinatatii inimii si al desavarsirii. Dumnezeu ajuta pe oameni sa-si zideasca in Hristos "casa" sufletului lor: "Nu se rusineaza a se numi pe sine Dumnezeul lor, deoarece le-a gatit lor casa" (Evrei 11,16), care este Hristos, prin care ei "s-au nascut de la Dumnezeu" (Ioan 1,12-13), si in care ei "nasc" pe oameni de la Dumnezeu, sadind in ei chipul lui Hristos prin sfintire (IPetru 3,15).

POCAINTA SI "FAPTELE VREDNICE DE POCAINTA" IN LUMINA JUDECATII DIN URMA IN CELE TREI DUMINICI DINAINTEA POSTULUI MARE
Urmatorul capitol
III. SENSUL DUHOVNICESC AL SFINTEI SCRIPTURI IN DUMINICILE TRIODULUI 1. POCAINTA SI "FAPTELE VREDNICE DE POCAINTA" IN LUMINA JUDECATII DIN URMA IN CELE TREI DUMINICI DINAINTEA POSTULUI MARE a) Duminica "vamesului si fariseului". Chemarea la urmarea lui Hristos este exprimata prin rugaciunea vrednica de "infiere", ca cea a fiului risipitor, constient, in urma lipsurilor, de ratacirea sa, si ca cea a femeii pagane din Canaan: "Este vreunul dintre voi, caruia, cand i-ar cere fiul sau paine, sa-i dea piatra, sau cand i-ar cere peste sa-i dea sarpe? Deci, daca voi rai fiind, stiti sa dati daruri bune fiilor vostri, cu cat mai mult Tatal vostru din cer va da cele bune celor care cer de la El" (Mt. 7,9-11). De aceea, "vamesul" prin rugaciunea sa cu zdrobirea inimii "s-a intors mai indreptat la casa lui" decat, "fariseul". Acestuia din urma rugaciunea ii servea doar pentru umplere, nu pentru lepadare de sine. Tot ceea ce facuse fariseul nu fusese primit, deoarece: "Tot ceea ce la oameni este inaltat, uraciune este inaintea lui Dumnezeu" (Lc. 16,15), asa cum i-a aratat Dumnezeu si lui David, care dupa intoarcerea prin pocainta, a intuit rugaciunea primita de Dumnezeu: Arderile de tot nu le voi binevoi, jertfa placuta lui Dumnezeu e duhul umilit, "inima infranta si smerita Dumnezeu nu o va urgisi" (Ps. 50,17-18). Calea lepadarii de sine este un dar al aratarii chipului lui Dumnezeu in Hristos, fata de care, cel mai apropiat era chipul Maicii Domnului. Tocmai de aceea la intaia Duminica pregatitoare pentru Postul Sfintelor Pasti a Vamesului si Fariseului, cererea cea mai semnificativa este: "Usile pocaintei deschide-mi mie datatorule de viata...", iar catre Maica Domnului cererea: "In calea mantuirii (lui Hristos) indrepteaza-ma", ca o calauzitoare. In acest fel, pocainta este intrarea pe calea lui Dumnezeu, in lumea lui Dumnezeu prin urmarea lui Hristos, in care voia lui Dumnezeu nu mai vine ca o piatra din cer, ci ca "paine", din "bobul de grau" care intra in pamant (Ioan 12,24): Adevarul va rasari din pamant" (Ps. 84,12). Deosebirea dintre lumea chipului lui Dumnezeu si lumea de dupa pacatul stramosesc o are in vedere si Sfantul Apostol Pavel, cand arata ca fata de ceea ce a creat Dumnezeu, care: "dintr-un sange a facut tot neamul omenesc ca sa locuiasca pe toata fata pamantului" (F.Ap. 17,26), inmultirea prin nunta a trecut, din cauza pacatului stramosesc, inaintea mantuirii ca si "crestere", iar viata se revarsa asemenea Iordanului in "Marea Moarta", cheama in Hristos la pocainta pentru "adevarul" Sau plin de slava Invierii, la "calea" Sa plina de slava in care este ascunsa comoara Invierii. Lumina lui Hristos, "grauntele de mustar al Imparatiei lui Dumnezeu" (Mt. 13-31), ca cea mai mica dintre toate semintele de pe pamant, insa relevanta si catalizatoare ca putere a harului, ajuta pe oamenii din lumea pacatului stramosesc, a nasterii lor din carne si sange, "sa-si vina in sine" (Lc. 15,17) din umplerea lor de sine vrajmasa cu Dumnezeu. "Pocainta" insasi este aratata ca o "inviere", ca o minune atat de mare, incat "si ingerii doresc sa priveasca" la aceasta putere a Evangheliei lui Hristos (1 Petru 3,15). Caci nu prin ridicarea la cer ca la Turnul Babel, ci prin coborarea la radacinile "Pomului Vietii" este calea mantuirii in urmarea lui Hristos, Care, prin Jertfa, "sapa la radacina pomului si asteapta roade" (Lc. 13,8-9). Urmarea lui Hristos este, deci, o "pogorare de la Ierusalim la Ierihon" (Lc. 10,30), idee prin care Mantuitorul exprima intuitiv chemarea la lepadarea de sine. Aflarea "oii" si a "drahmei pierdute" sunt aratate de Mantuitorul ca expresie a bucuriei ce se face in cer pentru

credinta (Lc. 15,10). Greutatea coborarii prin lepadare de sine, dar si folosul ei, sunt exprimate in Sfanta Scriptura in episodul tamaduirii lui Neeman Sirianul (4Regi 5,1-19), caruia la inceput spalarea in apele modeste ale Iordanului tamaduitoare de lepra, i s-a parut o "injosire", dar dupa tamaduire s-a intors in genunchi la proorocul Elisei, ca sa-si arate recunostinta. b) Duminica "fiului risipitor". Intoarcerea fiului risipitor prin "venirea in sine" si rugaciunea cu zdrobire de inima, este ca rugaciunea vamesului, ca a "celor de la drumuri si la garduri" (Lc. 14,23), pe care Dumnezeu prin slugile Sale ii "sileste sa intre" in casa, unde are loc "Cina cea mare" a lui Dumnezeu pentru nunta Fiului Sau, deoarece, din cauza nevredniciei nu indraznesc sa intre. In parabola fiului risipitor, "Omul", ai caruia erau cei doi fii, este Dumnezeu, Care, prin urmare, este "Tatal" lor. Fiul cel mare este simbol al poporului ales de Dumnezeu si chemat la mantuire inaintea tuturor neamurilor, simbolizate, de aceea, prin "fiul cel mic". Acesta este aratat mai intai ca simbol al intregului neam omenesc instrainat de Dumnezeu prin pacatul stramosesc al neascultarii: "Fiul cel mic i-a zis tatalui sau: Tata, da-mi partea de avere ce mi se cuvine! Si tatal le-a impartit averea. Dar nu dupa multe zile, fiul cel mic, adunand toate, s-a dus intr-o tara departata si acolo si-a risipit toata averea traind in desfranari" (Lc. 15,12-13). "Tara departata" inseamna instrainarea de chipul lui Dumnezeu prin umplere de sine, care-i face pe oameni sa fie din fire straini si vrajmasi fata de EL Iar chipul lui Dumnezeu este asa, cum s-a aratat in Hristos. De aceea, acea tara indepartata este straina de Dumnezeu, pentru ca acolo nu este chipul Sau si felul Sau de viata, iar Dumnezeu nu se apropie de ea, nu se poate umple de sine, ca Cel ce este "adancul" ceresc al smereniei. Dar tara aceea este "departata", nu pentru Dumnezeu, ci pentru oameni, care din cauza pacatului nu pot iubi chipul lui Dumnezeu. Dumnezeu, care nu intra in acea tara, nu este departe de oameni: "El a randuit pe fiecare popor la locul sau, ca sa caute pe Dumnezeu, doar il va gasi, cu toate ca El nu este departe de nici unul dintre nor (F.Ap. 17,27), spunea elinilor Sfantul Apostol Pavel in Areopag, sugerand amestecarea limbilor la Turnul Babel, ca moment al inceputului istoriei neamurilor, care sta sub auspiciile cautarii lui Dumnezeu, nu prin inaltare de sine ca cei de la Turnul Babel, ci prin "lepadare de sine". Tot el spune ca, cu toate acestea, "Dumnezeu nu s-a lasat fara marturie pentru noi, dandu-ne hrana si ploaie si toate" (F.Ap. 14,17). Deci, tara fiului risipitor este asa de indepartata nu de Dumnezeu din cer, ci de Dumnezeu din adancul lui Hristos, iar intoarcerea din "tara departata" este pentru Dumnezeu doar pocainta, care spala chipul Sau in sufletele oamenilor, caci in acea "tara indepartata", fiul pierdut nu putea sa nu cheltuiasca toate averile sale cu vamesii si cu pacatoasele, care l-au lasat fara nimic: "Si dupa ce a cheltuit toate - spune Mantuitorul - s-a facut foamete mare in tara aceea si el a inceput sa duca lipsa. Si ducandu-se, s-a alipit de unul din locuitorii tarii aceleia, care l-a trimis la tarinile sale sa pasca porcii. Si dorea sa-si sature pantecele din roscovele ce mancau porcii, insa nimenea nu-i da. Venindu-si insa in sine a zis: Cati argati ai tatalui meu sunt indestulati de paine, iar eu pier aici de foame! Sculandu-ma, ma voi duce la tatal meu si-i voi spune: tata, am gresit la cer si inaintea ta si nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau! Fa-ma ca pe unul din argatii tai! Si sculandu-se, a venit la tatal sau" (Lc. 15,14-20). Dumnezeu a lucrat cu sudoarea fruntii Sale acest pamant al sufletului neamurilor, roditor de spinii si palamida patimilor, aducandu-le spre plinirea vremii: "Tatal meu pana acum lucreaza si eu lucrez" (Ioan 15,17), spune Mantuitorul. Iar la Cina de Taina le spunea ucenicilor: "Cu dor am dorit sa mananc acest Pasti impreuna cu voi" (Lc.22,15). Intr-adevar, la plinirea vremii, neamurile isi venisera in sine in tara departata, unde era mare foamete duhovniceasca, si doreau sa se intoarca. Mantuitorul indemna pe ucenici sa priveasca multimile ce veneau spre El, dupa ce samarineanca le vestise ca El este Mesia: "Ridicati-va ochii si vedeti ca seceris este mult..." (Ioan 4,35). Iar femeii cananeence, careia-i spusese ca "nu se cade sa se ia painea fiilor si sa se dea la caini", Mantuitorul, profund miscat de credinta ei cand il ruga, zicand ca "si cainii mananca din faramiturile ce cad de la masa stapanilor" (Mt. 15,27), i-a vindecat fiica spunand: "Femeie, mare este credinta ta" (Mt. 15,28). Deci, la plinirea vremii, oamenii erau in stare sa se roage ca fii ai lui Dumnezeu" (Mt. 7,9-11). Inca pe cand fiul pierdut era departe, tatal sau i-a iesit in intampinare si, cazandu-i pe grumaz, l-a sarutat. Si fara a mai astepta ultimele cuvinte ale marturisirii acestuia: "Fa-ma ca pe unul din argatii tai!", a poruncit sa i se aduca "haina dintai" (Lc. 15,22); sa i se puna inel in deget; sa i se dea incaltaminte in picioare; si sa se taie

pentru ospat "vitelul ingrasat" (Lc. 15,23). Toate aceste semne de cinste inseamna restabilirea fiului pierdut in rangul de fiu al lui Dumnezeu, mai presus decat orice "argat" al sau, deoarece "haina dintai" este haina nemuririi pe care o imbraca sufletul in Biserica prin Taina Sfantului Botez; "inelul" este semnul demnitatii imparatesti prin pecetea darurilor Duhului Sfant la Taina Mirungerii de redobandire a stapanirii asupra firii proprii; iar "ospatul" este unirea cu Hristos in Taina Sfintei Euharistii, prin care cei ce se impartasesc devin un singur duh cu Hristos (Ioan 6,56). Cu asa cinste a intampinat Dumnezeu-Tatal pe fiul pierdut la intoarcerea sa, si la aceeasi bucurie a ospatului a chemat si pe fiul cel mare, care era la "tarina" ca "rob" al Legii, si caruia Dumnezeu nu i se aratase pana atunci ca "Tata". Iar cinstea aratata de Dumnezeu odata cu intoarcerea neamurilor insemna mai mult decat avusese poporal ales pana atunci. Prin cuvintele "cei de aproape si cei de departe" (Ef.2,17), Sfanta Scriptura se refera la poporul ales care era "aproape" de Dumnezeu, dar inca nu era chemat la "ospat"; si se refera apoi la "neamuri", care erau "departe", deci vrajmase cu Dumnezeu. Poporal ales, caruia i se potrivesc cuvintele: "Fiule, tu pururea cu mine esti si toate ale mele ale tale sunt" (Lc. 15,31), a fost pus sa astepte si intoarcerea neamurilor pentru a ajunge la "desavarsirea" Tatalui sau (Mt. 5,48; Evrei 11,40) prin Hristos. "Fiul cel mare s-a maniat si nu voia sa intre" (Lc. 15,28), socotind ca "ospatul" era un drept al sau pentru ascultare. Adesea, poporal ales s-a socotit indreptatit la toate darurile lui Dumnezeu fara a le cere si fara a se pocai de greseli. Astfel, Mantuitorul S-a mirat de cei noua leprosi, care nu i-au multumit pentru darul vindecarii, pe cand samarineanul care era strain, nu stia cum sa-si mai arate recunostinta. Nu de putine ori Mantuitorul exclama in legatura cu neamurile: Adevarul va spun ca nici in Israil n-am aflat atata credinta!" (Mt. 8,10). Iar in parabola cu cei chemati la "Cina" (Lc. 14,16-24), arata ca locul de cinste pe care l-a refuzat poporul ales este luat de neamuri. Darurile lui Dumnezeu se dau prin pocainta pentru mantuire, nu pentru slava lumeasca. Toti oamenii sunt pacatosi, insa toti sunt chemati in Hristos la mantuire prin pocainta, caci nici poporul ales nu era fara de pacat: "Dumnezeu i-a inchis pe toti in neascultare pentru ca pe toti sa-i miluiasca" (Rom. 11,32); "Toti au pacatuit si sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu" (Rom.3,23), scrie Sfantul Apostol Pavel. Insa, in fata Mantuitorului, poporul ales nu-si recunostea vina. Ca si fiul cel mare din parabola, el nu numea nici neamurile, celelalte popoare, "frati": "Dar cand a venit fiul tau acesta, care si-a risipit averile cu vamesii si pacatoasele, ai taiat vitelul ingrasati" (Lc. 15,30). Dar, chemarea lui Dumnezeu catre Israil, caruia in Hristos i se arata ca "Tata", ramane valabila pana la sfarsitul veacurilor: "insa tatal sau, iesind, il ruga" (Lc. 15,28). Iar cand poporal ales se intoarce la Dumnezeu, el ramane cu aceeasi cinste si intaietate, cum arata Sfantul Apostol Pavel: "Pace mai intai evreului si apoi elinului" (Rom. 2,10). Aceasta intoarcere este aratata si ca mantuire a sufletului si ca bucurie cereasca: "Se cadea sa ne bucuram si sa ne veselim, caci fratele tau acesta mort era si a inviat; pierdut era si sa aflat" (Lc. 15,32). intoarcerea vadeste Cuvantul lui Dumnezeu ca "viata", deci ca inviere prin pocainta si restaurare a chipului, dar si ca partasie la viata lui Hristos: "Eu sunt viu si voi veti fi vii" (Ioan 14,19), veti invia! c) Duminica "Judecatii din urma". Dupa intoarcerea fiului risipitor la "casa Tatalui", Sfanta Evanghelie nu spune ca "tara departata", pe care acela o parasise, ar fi fost nimicita. Dimpotriva, se arata ca ea exista mai departe ca lume a celor ce nu cred in Dumnezeu si ca tocmai de aceea "zilele sunt rele" (Ef. 5,16). De aceea, este nevoie de intelepciune pentru cei ce cred, deoarece intre "tara departata" a lumii si "casa parinteasca" de pe pamant a Tatalui este o prapastie mare, ca prapastia dintre "calea larga si calea stramta" (Mt. 7,13-14), lucru ce se va vadi si la judecata din urma. Evanghelia privind Judecata din urma s-a programat dupa cea a intoarcerii fiului risipitor nu pentru a infricosa pe oameni, deoarece intoarcerea la Dumnezeu, indreptarea sufletului catre binele vietii dumnezeiesti prin Sfintele Taine are nevoie de timp pentru a aduce roade: "Ca si pomul rasadit la izvoarele apelor care rodul sau va da la vremea sa" (Ps.1,3). Evanghelia Judecatii s-a pus dupa intoarcerea la Dumnezeu a sufletului, pentru ca cei ce cred in Hristos sa deschida bine ochii si sa vada prapastia dintre "casa parinteasca" a Tatalui si "tara departata" din lume. Pentru ca si deschiderea ochilor asupra acestei deosebiri dintre ele este tot un dar al Jertfei Mantuitorului, este un "pret mare" al rascumpararii: "Acela venind va vadi lumea de pacat..." (Ioan 16,9), spunea Mantuitorul despre venirea Duhului Sfant.

Sfintii Apostoli arata cu toata claritatea ca in aceasta privinta in "casa Tatalui" oamenii nu mai sunt "de capul lor": "Nu sunteti ai vostri caci ati fost rascumparati cu pret... nu va faceti robii oamenilor" (ICor.6,19-20; 7,23). Iar urmasii lor, Parintii Apostolici, vorbesc limpede despre prapastia dintre "calea vietii" si "calea mortii", dintre "calea luminii" si "calea intunericului". Aceasta subliniere aveau s-o reia peste cateva sute de ani si Parintii Capadocieni, indeosebi Sfantul Grigorie de Nyssa, dupa recapatarea libertatii crestine in urma persecutiilor, pentru a sublinia sensul libertatii pentru crestinul adevarat, acela de a fi prilej pentru roadele duhului, iar nu pentru faradelegi. In legatura cu activitatea Mantuitorului, Sfintele Evanghelii arata trei feluri de atitudini ale oamenilor: astfel, o categorie de oameni era a celor "drepti", care tineau Legea temandu-se de Dumnezeu si asteptand cu priveghere mantuirea lui Dumnezeu pentru poporul Sau; o alta categorie era a celor "pierduti" (Mt. 18,11), "risipitori" (Lc. 15,30) ai averilor sadite de Dumnezeu in om, dar care atunci cand sunt "cercetati" (Lc.7,16) se intorc la calea dreapta a Legii care in Hristos s-a aratat ca "viata dumnezeiasca"; o a treia categorie era a celor "vrajmasi" cu Dumnezeu, care nu ascultau de Lege si aveau sa ridice mana impotriva "Unsului Domnului". Daca arata ca "atat de mult a iubit Dumnezeu lumea" (Ioan 3,16), Mantuitorul scoate in evidenta virtutea iubirii de vrajmasii Sai din fire, pentru care lucreaza inca de la pacatul stramosesc cu sudoarea fruntii, dar leapada vrajmasia vicleana a celor ce au cunoscut Lumina Sa, dar au vrut sa o inghita: "Lumina lumineaza in intuneric, dar intunericul nu a cuprins-o" (Ioan 1,15), asa cum cauta sa inghita lumina haurile negre din cosmos. De aceea, Sfanta Scriptura arata deosebirea dintre Israel si neamuri la plinirea vremii: "Poporul pe care nu l-am cunoscut Mi-a slujit Mie. Cu auzul urechii M-a auzit. Fiii straini M-au mintit. Fiii straini au imbatranit si au schiopatat din cararile lor" (Ps. 17,48-49). De aceea, prin Moise Dumnezeu atrage atentia, ca nu este cale de mijloc intre binecuvantare si blestem (Deut. 27,12-13). "Cine nu este cu Mine este impotriva Mea" (Mt. 12,30), spune in acelasi sens Mantuitorul. Mantuitorul arata deosebirea dintre oameni (Maleahi 3,18), prin asemanarea cu "vanturarea" graului: cand este ridicat in bataia vantului, graul cade din nou pe pamant si aduce rod; "pleava" insa este purtata de vant sub imperiul libertatii si al poftei de dominare, dar cu lipsa totala a puterii de rodire si cu umplerea, in schimb, de toata rautatea. Numai Evanghelia este calauza pentru roade, deoarece este "urmarea" lui Hristos, care ramane pe pamant si nu este ridicat de vanturi. Fiul risipitor are in Hristos puterea roadelor, care sunt "comori in cer" (Mt. 6, 20). Inaltarea de sine mai presus de viata lui Hristos ca si "dealurile" (Lc.3,5) de deasupra "caii Domnului", vadite de catre Sfantul Ioan Botezatorul, este dovedita a fi "necunoastere a lui Dumnezeu" (I Cor. 2,8), neputinta de a rodi fapte bune si izvor a toata rautatea. Judecata din urma este aratata in Evanghelie, nu atat impotriva rautatii, cat impotriva urmarilor acesteia, a lipsei faptelor bune, a lipsei comuniunii. Pentru ca atunci, "cei de-a stanga" vor face Mirelui Hristos, pe care nu L-au vazut in cei "prea mici" ai Sai din viata pamanteasca, observatia care le vadeste uimirea: "Cand Te-am vazut flamand si nu Ti-am dat sa mananci, sau insetat si nu Te-am adapat, sau gol si nu Te-am imbracat, sau bolnav si nu Te-am cercetat, sau in temnita si nu am venit la Tine?" (Mt. 25,44). Acestia vor afla atunci cu uimire ca Dumnezeu nu trebuia asteptat din cer; ca in Hristos El este printre oameni; ca este aproape de inima lor si chiar la picioarele lor, in toti cei suferinzi si lipsiti, care sunt chipul lui Hristos, pentru care El a proclamat "Fericirile" Sfintei Evanghelii, deoarece se aseamana cu El. Toti acestia sunt in mana lui Dumnezeu, iar cei ce sunt alaturi de ei in suferintele si lipsurile lor se curatesc de pacate si ajung asemenea lui Hristos, a carui duh s-a aratat in slujire si in suferinta si a exprimat "valuri" la adresa celor bogati, celor satui, celor ce petrec in toata vremea luminat, celor vorbiti de bine (Lc. 6,24-26). Este adevarata slujire a celor nascuti de la Dumnezeu, care au primit in Hristos "duhul ceresc", care are crucea aducerii de roade prin rabdare, ca si Sfantul Apostol Pavel: "Urmati-mi mie, precum si eu lui Hristos" (ICor.4,16). Numai in urmarea lui Hristos ca "bobul de grau" roditor, neclatinat de vanturi, se poate implini voia lui Dumnezeu "pe pamant" ca si "in cer", unde nu vor putea ajunge cei ce nu s-au asemanat cu Hristos pe pamant, ci s-au inselat privind la cer, desigur din ipostaza umplerii lor de sine, pe cand El a venit demult pe pamant, unde ei de fapt "s-au rusinat de El" (Marcu 8,38) si chiar L-au prigonit. Dar pe langa cei "nesimtitori", au fost si cei "infricosati" de a doua venire, care ignorau in alt fel plinatatea si puterea harului rascumpararii in Hristos. insa, asa cum s-a vazut la gadareni, Dumnezeu poate tamadui pe cei "infricosati", dar nu pe cei impietriti in

nesimtire din Israil. Si in vremea Sfintilor Apostoli erau oameni care-si paraseau locul de munca (datoria indeplinirii slujbei lor) de grija celei de a doua veniri a Mantuitorului. Aceasta cale gresita a fost lamurita de catre Sfantul Apostol Pavel, care a aratat, ca vestirea Judecatii din urma in Evanghelie s-a facut nu pentru a intimida pe oameni de a aduce roade in Hristos, ci tocmai pentru grija de roadele pomului devenit bun prin indreptare in Hristos, deoarece aceste roade sunt "slava" stapanirii lui Hristos si "taina" a venirii imparatiei lui Dumnezeu pe pamant: "Dumnezeu nu ne-a randuit spre manie, ci spre mantuire" (I Tes.5,9). Intruparea Fiului lui Dumnezeu este "logodna pe vecie" (Osea 2,21-22) cu sufletele credincioase si numai "pleava" va fi aceea, care va semana "sminteala" si "intuneric" in lume, din ce in ce mai mult, pana ce "la miezul noptii" (Mt. 25,6) va fi necesara venirea a doua a Domnului. Daca "slava" Mantuitorului Hristos este aratata lamurit in parabolele Mantuitorului, mai intai in cea "a grauntelui de mustar" (Mt. 13,31-32) care este samanta cea mai mica de pe pamant, simbol, desigur al slujirii Sale in lume la picioarele ei, dar care atunci cand este semanata se face copac mai mare decat toti arborii de pe pamant; vedenia profetului Daniil despre statuia cu capul de aur, pieptul de argint, coapsele de arama, iar picioarele din fier amestecat cu lut, este simbol al biruintei lui Hristos, caci atunci cand aceasta statuie este atinsa la picioarele ei de lut, de o piatra de dupa un munte atunci "capul ei de aur" (Daniel 2,31-35), simbol al mandriei lumii fata de slujirea lui Hristos, ca "piatra mica de dupa munte" in smerenie, se va cobori, daca este vorba despre pocainta, sau se va prabusi la picioarele ei de lut; iar parabola despre "aluatul in care se pun trei masuri de faina" (Mt.13,33) pana se dospeste toata, exprima puterea venirii Imparatiei lui Dumnezeu pe pamant. Prin slujirea Sa in smerenie ca forma a dragostei jertfelnice, Mantuitorul a stat in lume "de-a dreapta lui Dumnezeu" (1 Petru 3,22) dupa porunca ce i s-a dat, cand a fost trimis in lume: "Sezi de-a dreapta Mea pana ce (Eu) voi pune pe vrajmasii Tai asternut picioarelor Tale" (Ps. 109,1). Iar Sfintii Apostoli spun, ca El, sezand dupa Inaltarea la cer de-a dreapta Tatalui, asteapta pana ce Tatal ii va supune sub picioarele Lui pe vrajmasii Sai, care in lume tocmai de aceea erau "dealuri" mai presus de El: "Aducand o singura Jertfa pentru pacate, a sezut in vecii vecilor de-a dreapta lui Dumnezeu si asteapta pana ce vrajmasii Lui vor fi pusi asternut picioarelor Lui" (Evr.10,13); "Caci El trebuie sa imparateasca pana ce va pune pe toti vrajmasii Sai sub picioarele Sale" (1 Cor. 15,25). Mantuitorul Hristos a trait pe pamant cu "lucrul credintei si cu osteneala faptelor din ravna dragostei Sale si staruinta nadejdii" (I Tes.1,3) roade care nu ingaduie, nu lasa loc la vreo teama, ca cea privitoare la a doua venire, deoarece "harul" este bucurie. Aceeasi grija si bucurie o impartasesc prin taria faptelor bune si toti cei ce-I urmeaza Lui, si care asteapta, nu cu "teama", ci cu "bucurie" venirea Domnului pentru rasplata faptelor lor. Osteneala roadelor cere rasplata, fapt pentru care Sfintii Apostoli indeamna sa traim "asteptand si grabind venirea Domnului" (2Petru 3,12), in sensul ca "pentru cei alesi zilele acelea se vor scurta" (Mt. 24,22). Urmarea lui Hristos in fapte bune, in rabdare, in suferinte ca "luare a crucii" va fi chiar usurata atunci, cand se vor vedea semnele venirii Domnului: "Cand vor incepe sa fie acestea, prindeti curaj si ridicati capetele voastre, pentru ca rascumpararea voastra se apropie" (Lc. 21,28). De aceea, atunci cand smintelile vor fi ca intunericul de la "miezul noptii" si cand, de aceea, Dumnezeu va trimite pe Mirele Hristos la a doua venire a Sa, cei drepti il vor primi ca pe o rasplata si ca pe o izbavire a lor (Lc. 21,28). Chiar daca intunericul va fi pe pamant mai mare ca niciodata, dreptii vor fi in "lumina", asa cum la iesirea lui Israil din Egipt, cand toata tara se afla sub pedeapsa plagii "intunericului", in tinutul Gosen, unde se afla poporul ales, era lumina (Iesire 10,23). Astfel, in privinta roadelor este deosebit de semnificativa cantarea din Postul Mare: "Iata Mirele vine in miezul noptii si fericita este sluga pe care o va afla priveghind (lucrand). Iar nevrednic este iarasi pe care o va afla lenevindu-se". Dar o judecata a avut loc de fapt pe pamant chiar la venirea intaia a Mantuitorului. Astfel, dupa Schimbarea la Fata, cand s-au implinit cuvintele Sale: "Deci, daca pe iarba campului care astazi este si maine se arunca in foc Dumnezeu o imbraca asa, cu cat mai mult pe voi, putin credinciosilor? (Mt. 6,30), aratand prin aceste cuvinte, ca omul ascultator de Dumnezeu va dobandi slava transfigurarii, Mantuitorul S-a hotarat sa mearga la Ierusalim: "Si cand s-au implinit zilele Inaltarii Sale, El S-a hotarat sa mearga la Ierusalim" (Lc. 9,51); "Si erau pe drum suindu-se la Ierusalim, iar Iisus mergea inaintea lor. Si ei erau uimiti si cei ce mergeau dupa El se temeau" (Mc. 10,32). Ei "se temeau", pentru ca la Ierusalim pe Iisus il asteptau vrajmasii lui Dumnezeu si astfel oamenii s-au impartit pe pamant intre cei ce-L urmau si cei ce-L prigoneau pe Hristos; intre cei ce sedeau "de-a dreapta" si

cei ce sedeau "de-a stanga" Lui. In aceasta impartire se implinea si o profetie in legatura cu descurajarea dreptilor din cauza prosperitatii celor rai: "Este truda zadarnica sa slujim lui Dumnezeu - ziceau ei - si ce castig vom avea din paza poruncilor Sale si ca umblam tristi in fata Domnului Savaot? Iata fericim pe cei mandri! Si propasesc cei ce savarsesc faradelegi, ba chiar si pun la incercare pe Domnul si ei scapa" (Maleahi 3,14). Raspunsul Domnului a fost, ca cei ce se tem de Domnul "vor fi pentru Mine, in ziua in care voi face judecata ca o avere a Mea, si voi avea indurare de ei precum are un om fata de fiul sau care ii slujeste. Atunci va veti schimba parerea si veti vedea deosebirea dintre cel drept si cel pacatos, dintre cel care-L slujeste pe Dumnezeu si cel care nu-L slujeste" (Maleahi 3,17-18). "Despartirea" oilor de capre: unele (oile) de-a dreapta, altele (caprele) de-a stanga; unele care "pasc" iarba Cuvantului prin ascultare, iar altele care "sar" peste ea, simbolizand pe cei ce cauta ranguri inalte; unele care sunt "grau", altele care sunt "pleava", va fi la judecata din urma o "despartire" simbolica, deoarece la aratarea Mirelui dupa ivirea mai intai a "semnului Fiului Omului", Crucea, atunci cei ai lui Hristos vor fi "rapiti in nori" (lTes.4,17), iar ceilalti vor ramane fara transfigurare, fara "haina cea dintai" (Lc. 15,22), ca "haina de nunta" (Mt. 22,12). Prin Evanghelia Judecatii din urma, Mantuitorul arata ca Dumnezeu n-a dat cuiva sa "vanture" graul de pleava, sau sa "aleaga" neghina din grau (Mt. 13,29), ci prin rugaciune, priveghere si fapte bune, sa se poata feri de sminteli, caci fie ca vrea cineva sau nu, exista in lume "pleava" in loc de grau, "intuneric" in loc de "Lumina", "neghina" pe langa "grau", adica "vrajmasi din fire" (Rom.5,10) ai lui Dumnezeu. De aceea, Sfintii Apostoli se straduiesc sa arate cu maxima hotarare deosebirea, prapastia dintre "casa Tatalui" si "tara departata" a lumii straine si chiar vrajmase cu Dumnezeu, caci nimenea nu poate fi "Lumina lumii", decat daca iese din lume si se aseamana cu Hristos: "Nu va inselati! Nici lacomii, nici furii, nici desfranatii, nici ucigasii nu vor mosteni Imparatia lui Dumnezeu" (ICor.6,9-10). Iar in privinta iubirii de aproapele ei au indemnuri la fel de staruitoare: "Noi stim ca am trecut din moarte la viata pentru ca iubim pe frati; cine nu iubeste pe fratele sau ramane in moarte... sa nu iubim cu vorba, ci cu fapta si cu adevarul" (I Ioan 3,14,19). Pentru cei ce urmeaza lui Hristos, se face voia lui Dumnezeu "precum in cer, asa si pe pamant". Astfel, ei ajung sa vada "Slava Lui Dumnezeu" in Hristos, care a fost dispretuit in lume, dar pe a carui umeri este "stapanire" (Isaia 9,5). El va fi "tarie" atunci cand vor veni sminteli, asa cum s-a profetit: "De as trece prin valea umbrei mortii, cu Tine nu ma voi teme, caci Tu cu mine esti" (Ps. 22,4); "Nu ma voi teme cand se vor ridica muntii si se vor arunca in inima marilor" (Ps.45,2). Si asemenea "munti" au fost si sunt multe stapaniri lumesti. Caci la picioarele acestor "munti" Dumnezeu a pus o "piatra" nebagata in seama, dar despre a carei prezenta in slujirea voii lui Dumnezeu la picioarele acestor munti s-a scris ca o profetie: "Ce aveti voi muntilor de saltati ca berbecii si voi dealurilor ca mieii oilor"! (Ps. 113,6). Dumnezeu va da in Hristos "piatra de mare pret" (1 Petru 2,6), taria roadelor faptelor bune si bucuria mantuirii Sale: "Duhul Domnului este peste Mine, ca Domnul M-a uns sa binevestesc saracilor, M-a trimis sa vindec pe cei cu inima zdrobita, sa propovaduiesc celor robiti slobozire si celor prinsi in razboi libertate; sa dau de stire un an de milostivire al Domnului si o zi de razbunare a Dumnezeului nostru; sa mangai pe cei intristati; celor ce jelesc Sionul sa le pun pe cap cununa in loc de cenusa, untdelemn de bucurie in loc de vesminte de doliu, slava in loc de deznadejde. Ei vor fi numiti: stejari ai dreptatii (ai faptelor bune), sad al Domnului spre slavirea Lui". (Isaia 61,1-3). Astfel, urmare a intoarcerii prin pocainta, fiul risipitor a primit puterea roadelor duhului ca si "comori in cer", pe care nu le pot avea cei ce nu vin la Dumnezeu prin Hristos. La Judecata, cei ai lui Hristos "vor putea sta inaintea Fiului Omului in slava Sa" (Lc. 21,36), care transfigureaza, ii "rapeste in nori" (ITes.4,17), si ii "aseaza de-a dreapta" (Mt.25,33).

LUMINA SFINTEI EVANGHELII

Urmatorul capitol
2. LUMINA SFINTEI EVANGHELII a) Lucrarea Providentei divine de mantuire reflectata in Evanghelia Duminicii de la inceputul Postului Mare, a izgonirii primilor oameni din paradis. Cand arata nevoia roadelor duhului, ca unul care prin Jertfa Sa de rascumparare "a sapat la radacina pomului" (Lc. 13,8), pentru ca acesta sa poata aduce roade, Mantuitorul Hristos arata si calea acestora, ca putere si slava a lui Dumnezeu. Tot astfel aratase Mantuitorul harul Luminii Taborului ca putere a urmarii Sale prin luarea crucii. De aceea, Evanghelia in care se arata asprimea Judecatii din urma era o chemare la priveghere: "De certat m-a certat Domnul, dar mortii nu m-a dat" (Ps. 117,18); "Toiagul Tau si varga Ta m-au mangaiat" (Ps. 22,5); Judecatile Tale imi vor ajuta mie" (Ps. 118,175); "Certa-ma-va dreptul cu mila si ma va mustra iar untuldelemn al pacatosului sa nu unga capul meu" (Ps. 140,5). Caci in Vechiul Testament, atata vreme cat oamenii nu aveau voia lui Dumnezeu in inimile lor, Dumnezeu era aspru ca sa fereasca de amagire: "Frica de Dumnezeu este un izvor de viata, ca sa putem scapa de cursele mortii" (Pilde 14,27). Istoria lui Israel arata, insa, cat de multi au trebuit sa fie pedepsiti cu moartea, pana cand poporul a invatat sa se teama de Dumnezeu, spre binele lui (Deut. 5,29), sa nu ridice capul deasupra "pragului de sus uns cu sangele Mielului" (Iesire 12,7). Astfel, Mantuitorul ajuta pe cei ce urmeaza Lui sa se judece pe ei insisi, pentru a nu mai fi judecati de El (ICor. 11,31), deoarece darul lui Dumnezeu prin El este atat de mare, incat in casa in care se intorsese fiul risipitor din tara departata se auzeau "cantece si jocuri" (Lc. 15,25). Deci, El nu este ca "cel ce secera de unde nu a semanat si aduna de unde nu a risipit" (Mt. 24,25). Insa pentru a pune in lumina restaurarea omului, pe care numai Dumnezeu o poate face, era nevoie de adus in fata constiintei starea omului de dupa pacatul stramosesc prin izgonirea acestuia din paradis, caci, "De n-ar zidi Domnul casa, in zadar s-ar osteni lucratorii" (Ps. 126,1). Dupa pacatul stramosesc, lumea este, deci, "tara celor de departe", inca inainte de a fi izgoniti din paradis si pentru care ramanerea in paradis ar fi insemnat pericolul unei morti vesnice dupa moartea temporala. Duminica de la inceputul Postului Mare face sa se simta pierderea zestrei date de Dumnezeu la creatie. Prin viata Mantuitorului Hristos se poate intelege, ca gradina Edenului, paradisul, nu era doar un loc al bunastarii pentru oameni, ci in primul rand un loc al roadelor Duhului Sfant daruit oamenilor de Dumnezeu si, de aceea, un loc al vietii vesnice, pe cand toate celelalte bunuri constituiau doar un "adaos". Pomenirea izgonirii lui Adam din paradis indata dupa "Duminica infricosatei Judecati" invedereaza legatura organica dintre cele doua evenimente in Hristos, care este "Alfa si Omega, inceputul si sfarsitul" (Apoc.22,13), si nevoia botezarii din nou cu Duhul Sfant (Lc. 3,16). Porunca, acel "Cuvant care era "invierea vietii", il calauzea pe om ca pe o "scara a puterilor" spre chipul si izvorul "Luminii" divine, iar calauzirea era ca o "coborare de la Ierusalim la Ierihon" (Lc. 10,30); ca de la intelegerea cu mintea, la plinatatea inimii; de la "pomul cunostintei", la "Pomul Vietii". Nu era nevoie de nici o confruntare cu "pomul cunostintei", asa cum "Lumina" doar "lumineaza in intuneric" (Ioan 1,5). "Coborarea" era ca o "crestere" inaintea oricarei "inmultiri" (Facere 1,28), care este tot un dar a lui Dumnezeu, deoarece "El a facut dintr-un sange tot neamul omenesc" (F.Ap. 17,26). Dar, binecuvantarea nuntii era doar un "adaos" al ascultarii in Imparatia lui Dumnezeu. Dupa calcarea Cuvantului, ca o pierdere a Duhului Sfant si a roadelor Sale, oamenii nu mai "coborau", ci "urcau" spre cer, ca o rana a sufletului cauzata de slava lumeasca, din pornirile de a cuprinde lumea toata, in sensul neascultarii pe calea larga a pieirii. Nunta nu mai era o binecuvantare si un "adaos" al "cresterii" in imparatia lui Dumnezeu, ci o "necesitate" a celor legati cu pofte si desfatari trupesti; "adaosul" imparatiei (Mt.6,33) a devenit lucrul principal in locul iubirii de Dumnezeu. Era imperiul mortii, din care iesirea era numai pocainta, pentru iubirea de Dumnezeu din toata inima (F.Ap. 17,30). De aceea, de la o singura porunca in starea primordiala, s-a ajuns la "Decalog", marcand diferenta de chip.

Decalogul insa nu "tamaduia", ci "inabusea" pornirile prin teama. Dumnezeu avea sa dezlege in Hristos aceste legaturi (Ioan 8,32), deoarece omul era ,fiul", nu doar zidirea Sa, pana la "pierderea de la mana Sa" (Mt. 18,11), care era mai mult decat pierderea unui prunc de la sanul mamei sale: "Daca voi rai fiind stiti sa dati daruri bune fiilor vostri, cu cat mai mult Tatal va da cele bune celor care cer de la El?" (Mt.7,11). Astfel, in Hristos El va dezlega din legaturi prin "ungerea ranelor cu untdelemn si vin" (Lc.10,34) si asezarea pe "asinul" ascultam de Dumnezeu, pana la slava deschiderii ochilor pentru Lumina dumnezeiasca a chipului prin calauzirea Cuvantului Caci pacatul prin neascultare, ca "cel mai mare vrajmas al omului" (ICor.15 56) i-a rapit aceasta slava: "Toti au pacatuit si sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu" (Rom.3,23). Iar indemnul la pierderea slavei prin calcarea Cuvantului a fost lucrarea ispititorului, care cu viclenie demonica a savarsit cruzimea, ca pacat impotriva Duhului Sfant de folosire a "chipului lui Dumnezeu" impotriva "Cuvantului" Sau: "Asemenea este Imparatia cerurilor omului care a semanat samanta buna in tarina sa. Dar pe cand oamenii dormeau, a venit vrajmasul lui, a semanat neghina printre grau si s-a dus" (Mt. 13 24-25) Lucifer nu fusese "vrajmas" inainte de sminteala provocata oamenilor prin ispitire, ci numai dupa ce a ucis pe oameni sufleteste ca o jefuire (Le. 10,30) a celui ce se pogora de la Ierusalim la Ierihon si ranit cu moartea sufleteasca inaintea celei cu trupul, ramas, astfel "abia viu. "Vai lumii de sminteala" spune Mantuitorul, dar vai de cel prin care vine sminteala" (Mt. 18,7). Caci in loc de a se intoarce la Dumnezeu vazand "Lumina" Cuvantului in oameni, Lucifer i-a omorat scotand pe Dumnezeu din inima lor, a caror hrana era slava lui Dumnezeu: "Este cu neputinta pentru cei ce s-au luminat odata si au gustat darul cel ceresc si s-au facut partasi Duhului Sfant si au gustat Cuvantul cel bun a lui Dumnezeu si puterile veacului viitor cu neputinta este pentru ei, daca au cazut sa se innoiasca iarasi spre pocainta, fiindca ei rastignesc lorusi a doua oara pe Fiul lui Dumnezeu si-L fac de batjocura. Tarina cand absoarbe ploaia ce se coboara adesea asupra ei si rodeste iarba folositoare celor pentru care a fost lucrata, primeste binecuvantare de la Dumnezeu. Dar daca aduce spini si ciulini, se face netrebnica si blestemul ii sta aproape iar la urma focul o asteapta" (Evrei 6,4-8). Prin "uciderea" (Ioan 8,44) oamenilor cu viclenie, fusese batut "Pastorul oilor" (Mt. 26,31), fusese "batut", de fapt, "Cuvantul" care era "viata" si "lumina " oamenilor (Ioan 1,5). Viclenia lui Lucifer cu care a omorat era vrajmasie fata de Dumnezeu, de Care i-a jefuit pe oameni. Lucifer s-a numit de atunci diavolul ca "vrajmasul" (Mt. 13,25) lui Dumnezeu, care deschisese calea mortii vesnice fapta pentru care a fost blestemat: "Pe pamant sa te tarasti si cu tarana sa te hranesti in toate zilele vietii tale" (Facere 3,14). Chiar daca nu cinstea Fata lui Dumnezeu, Lucifer vedea ca slava lui Dumnezeu era viata oamenilor ca inviere permanenta, fara de care ei ar fi fost "omorati". Cand a creat lumea si pe oameni Dumnezeu nu s-a numit nici pe Sine "Sfant", nici pe oameni "Sfinti", ci s-a spus: "S-a odihnit Dumnezeu de toate lucrurile Sale, pe care le facuse. Si a binecuvantat Dumnezeu ziua a saptea si a sfintit-o pentru ca intr-insa s-a odihnit de toate lucrurile Sale pe care le-a facut si le-a pus in randuiala" (Facere 2,3-4), caci toate erau "ale Sale" pana la pierderea omului de la mana Sa (Mt.18,11). Pentru mantuirea oamenilor, El s-a descoperit pe Sine ca "Cel Sfant" si a chemat la asemanarea oamenilor cu El insusi, mai intai ca "separare" de neamurile necurate in Vechiul Testament; apoi ca "infiere" in Hristos, in care Dumnezeu se arata oamenilor ca "Tatal lor", daca ei imbraca in Hristos chipul Sau ca o pruncie duhovniceasca a "inimii curate si bune" (Lc.8,15); "Si Cuvantul trup s-a facut si s-a salasluit intre noi, si am vazut slava Lui, slava ca a Unuia-Nascut din Tatal, plin de har si de adevar" (Ioan 1,14). Asa erau oamenii "ziditi fara prihana" (Ecl.7,29), si care ca si ingerii pruncilor (Mt.18,10) vedeau Fata lui Dumnezeu, slava Sa. Indiferent cine pretuia sau nu Slava lui Dumnezeu, ea era insa, viata vesnica a oamenilor, fara de care oamenii puteau fi omorati, mai intai sufleteste prin pacat ca "boldul mortii" (1 Cor. 15,56), si apoi si trupeste ca "intoarcere in pamant". Daca nu era defaimata ,^lava" lui Dumnezeu de catre Lucifer, oamenii nu puteau fi "omorati"'.-Dar prin viclenie a fost mai intai amagita Eva (Facere 3,13); apoi Adam, care nu era de fata, a fost dus la "sminteala". in starea primordiala chipul lui Dumnezeu prin porunca era un dar al Duhului Sfant ca "dreptate, pace si bucurie a imparatiei lui Dumnezeu" (Rom. 14,17), cand ascultarea era ca o slava a iubirii de Dumnezeu din toata inima curata si buna in care Dumnezeu si-a sfintit Numele: "De Ma iubeste cineva, va pazi Cuvantul Meu" (Ioan 14,25). Vederea slavei lui Dumnezeu era o taina a inimii ca o nunta, ca o slava a oamenilor si plinatate a inimii lor tinuta in viata ca "inviere" prin taria lui Dumnezu ca "Atottiitor". Slava lui Dumnezeu, pe care nu o putea lua nimeni, a fost defaimata de Lucifer spre moartea oamenilor ca stricare a "nuntii", a Imparatiei lui Dumnezeu, ca moarte

sufleteasca, in urma careia omul nu mai putea vedea "Fata lui Dumnezeu fara sa moara" (Iesire 33,20). Sfanta Scriptura nu spune ca Adam L-a mai vazut pe Dumnezeu ca pana atunci, ci doar ca, atunci cand il cauta Dumnezeu, el "s-a ascuns". Din glasul lui Adam infricosat si ascuns se simtea rugamintea, ca Dumnezeu sa nu-si arate "Fata", ca sa nu moara cu Trupul, asa cum Lot cerea indurare pentru scapare la vestea pierderii Sodomei (Facere 19,18-19). Adam nu a murit cu trupul pentru ca Dumnezeu nu si-a aratat "Fata" Sa. Era gol pe dinlauntru: "Cine ti-a spus ca este gol? Nu cumva ai mancat din pomul, din care ti-am poruncit sa nu mananci?" (Facere 3,11). Daca femeia a fost amagita, astfel Adam a fost dus la sminteala, vazand ca Eva nu a murit cum spusese Dumnezeu. Dar Sfanta Scriptura spune, ca urmarile calcarii Cuvantului au avut loc numai dupa ce a mancat si Adam. El fusese tinta ispititorului, caci el fusese primitorul Cuvantului si prin Cuvant, inima lui devenise Templu al Duhului Sfant. Restaurarea slavei lui Dumnezeu si a invierii oamenilor prin ea a fost posibila numai in Hristos, care dupa aratarea Luminii line pe Tabor a spus ucenicilor Sai: "Voiesc ca unde sunt Eu, sa fie impreuna cu Mine si cei pe care Mi i-ai dat, ca sa vada slava Mea, pe care Mi-ai dat-o..." (Ioan 17,24). Cei ce nu urmeaza lui Hristos nu vor putea vedea slava lui fara sa moara, nu vor fi rapiti in nori si nu vor fi transfigurati ca Hristos, cand se va arata in Lumina slavei Sale, asa cum s-a spus in parabola nuntii Fiului de imparat, despre cel ce intrase in camara Mirelui fara "haina de nunta": "Prietene, cum ai intrat aici fara haine de nunta? (Mt. 22,12). Intr-adevar, nici Adam n-a mai putut vedea Fata lui Dumnezeu dupa "sminteala" neascultarii, ci doar a auzit glasul lui Dumnezeu care i-a vorbit in ascunzatoarea lui, cunoscand insa, ca la venirea Sa in trup urmasii lui Adam, il vor omori, nestiind ca insasi "samanta" (Facere 3,15) rea din ei este cauza mortii lor. Astfel, vazand ca in ascultare oamenii se umpleau de bucuria Luminii line ca Fata lui Dumnezeu si chipul Sau Sfant, diavolul a folosit slava Chipului lui Dumnezeu impotriva Cuvantului Sau. Defaimand Numele lui Dumnezeu, diavolul a zdruncinat increderea oamenilor in Cuvantul Sau, aratandu-se, astfel, mai intai ca "vrajmas al lui Dumnezeu" (Mt. 13,25), vrajmas al chipului Sau din oameni. Stiind ca Dumnezeu este "Usa oilor" (Ioan 10,9), a sarit astfel, pe aiurea in staulul lor ca "fur si talhar" (Ioan 10,1), care "nu vine, decat sa fure, sa junghie si sa piarza" (Ioan 10,10). Fiind ruinata increderea din sfintirea Numelui, acest lucru echivala pentru oameni cu a cere "partea de avere" (Lc. 15,12) pentru a pleca in "tara departata" (Lc. 15,13). Dumnezeu constatase ruperea oamenilor de la "izvorul vietii" (Ps. 35,9) si le-a impartit "averea" (Lc. 15,12). Acest lucru echivala cu lasarea oamenilor in viata pentru recuperarea lor prin lucrarea Providentei divine, ca pentru cei "pierduti de la mana Sa" (Mt. 18,11). Nu mai era posibila increderea, credinta, fara o noua "sfintire" a Numelui prin "adevarul" care sa biruiasca "minciuna" (Ioan 8,44) si sa aduca oamenilor "slava" lor de la Dumnezeu (Rom. 3,23), ca averea lor. Dumnezeu le-a ingaduit sa traiasca numai cu paine, pana cand prin Jertfa Sa in Hristos avea sa arate, ca "nu numai cu paine a fost omul zidit sa traiasca" (Mt. 4,4), ci sa "invieze" cu puterea lui Dumnezeu din Cuvantul Sau sfintit ca "adevar" (Ioan 17,17). "Tara departata", este ipostaza in care omul e stapanit de trap, fata de care sufletul nu mai are putere (Eclesiast 6,10). Omul nu poate sa nu-si cheltuiasca toata averea, traind numai cu paine si simtind din fire ura (Rom. 5,10) fata de Cuvantul Vietii. Este calea faptelor moarte, care-l fac pe om sa se intoarca in "pamant", intrucat este "pamant", activ pentru patimi. "Trup" si "duh" sunt intr-un continuu antagonism, fara nici o cale de mijloc (Gal.5,17). "Calea larga" (Mt. 7,13) este fireasca numai pentru ca a fost stricata casa omului duhovnicesc, templul lui Dumnezeu din inima omului (ICor.6,19), adica este "fireasca" numai dupa pacatul stramosesc, lucra echivalent cu "vrajmasia din fire cu Dumnezeu" (Rom.5,10). In aceste conditii, Dumnezeu va arata in Hristos calea trapului din starea primordiala, ca a lui Adam celui dintai "azima a curatiei si adevarului" (ICor.5,7-8), dupa ce insa l-a scos pe om din paradis, urmare a blestemului asupra creatiei, nu impotriva omului, ci pentru om: mai intai ca sa nu ramana vesnic in moartea cu duhul; apoi pentru a vedea in Hristos "calea, adevarul si viata" (Ioan 14,6). Daca va spune ca, fara El omul "nu poate face nimic" (Ioan 15,5), acest lucra este din cauza "puterilor intunericului" (Ef. 6,12) din lume. In aceste conditii El avertiza, ca numai atasamentul permanent fata de Dumnezeu prin rugaciune este calea biruintei: "Privegheati, ca de-ar sti stapanul casei la care ceas din noapte vine furul, ar priveghea si n-ar lasa sa-i sparga casa" (Mt. 24,43). Cel rau vine nu cu "rautatea" (Ps. 54,12), ci cu "viclenia", ca cea mai mare putere de amagire (Lc. 11,22), fata de care mintea omeneasca este doar o jucarie. Intre "rautatea" fiarelor care sfasie si intre "amagirea" sarpelui este o deosebire ca dintre cruzime sincera, si "viclenie" perfida, demonica: fiara e sincera cand sfasie, dar sarpele cu viclenia lui nu sfasie, ci suceste mintea in asa fel, incat omul sa se dea singur "legat". Mantuitorul s-a

rugat, cerand ajutor pentru ucenici impotriva "vicleniei" (Ioan 17,15) celui rau, caci pentru prigoane i-a intarit, iar lupul mai poate paste cu mielul (Isaia 11,6), pe cand sarpele niciodata. El vine ca un fur ca sa suceasca mintea, incat omul sa se dea singur legat: "Datu-m-am si n-am mai putut iesi" (Ps. 87,9), "Scoate din temnita sufletul meu" (Ps. 140,7). Mantuitorul va chema la "luarea crucii" (Marcu 8,34) pentru rautatea sincera a lupului, dar va indemna la rugaciune si post impotriva vicleniei sarpelui (Lc. 22,40; Ioan 17,15). Dumnezeu s-a fagaduit in Hristos tot ca un fur" (Mt. 24,43), insa ca singura cale de a "scrie in inimi" (Ieremia, 31,33) voia lui Dumnezeu si a lumina, astfel, mintea. Defaimarea Numelui lui Dumnezeu inaintea oamenilor a insemnat sminteala necredintei ca "rapire" a oilor: "Pe cand dormeau pazitorii, a venit vrajmasul Sau, a semanat neghina in grau si dus a fost" (Mt. 13,25), astfel incat cel mai mare dusman al omului este de fapt "samanta" celui rau din om, iar oamenii se impart in ceea ce priveste rautatea in "neghina", care se mai poate face "grau", si in "pleava" din care nu se mai poate face nimic: "Din cauza inmultirii faradelegilor, dragostea multora se va raci" (Mt. 24,12). Sminteala a facut ca oamenii sa fie "rapiti" de la mana atottiitoare a lui Dumnezeu, deoarece in umplerea lor de sine ei isi ridica ziduri ale separarii, insingurarii, in loc de punti ale apropierii. Daca in starea primordiala era "nemoartea" din cauza invierii permanente prin ascultare, astfel, prin pacatul stramosesc oamenii au intrat in "neviata", ca o "latura si umbra a mortii" (Isaia 9,1) de pe pamant. Mai zguduitoare decat "parabola fiului risipitor" (Lc. 15,11-32) este parabola despre "samanta buna" (Mt. 13,24-30) din tarina Creatorului atottiitor. Caci, prin intrupare, El este "Pastorul" (1 Petru 5,4) de la inceput, Care vine din nou sa semene samanta buna. El merge inainte cu "pasunea" (Ioan 10,9) darurilor Duhului Sfant, ca sa deschida "Usa" Sa catre aceste daruri. El a scos pe oameni din paradis, pentru a-i putea scoate din iad. El insusi a biruit mai intai Cel rau vine nu cu "rautatea" (Ps. 54,12), ci cu "viclenia", ca cea mai mare putere de amagire (Lc. 11,22), fata de care mintea omeneasca este doar o jucarie. Intre "rautatea" fiarelor care sfasie si intre "amagirea" sarpelui este o deosebire ca dintre cruzime sincera, si "viclenie" perfida, demonica: fiara e sincera cand sfasie, dar sarpele cu viclenia lui nu sfasie, ci suceste mintea in asa fel, incat omul sa se dea singur "legat". Mantuitorul s-a rugat, cerand ajutor pentru ucenici impotriva "vicleniei" (Ioan 17,15) celui rau, caci pentru prigoane i-a intarit, iar lupul mai poate paste cu mielul (Isaia 11,6), pe cand sarpele niciodata. El vine ca un fur ca sa suceasca mintea, incat omul sa se dea singur legat: "Datu-m-am si n-am mai putut iesi" (Ps. 87,9), "Scoate din temnita sufletul meu" (Ps. 140,7). Mantuitorul va chema la "luarea crucii" (Marcu 8,34) pentru rautatea sincera a lupului, dar va indemna la rugaciune si post impotriva vicleniei sarpelui (Lc. 22,40; Ioan 17,15). Dumnezeu s-a fagaduit in Hristos tot ca un fur" (Mt. 24,43), insa ca singura cale de a "scrie in inimi" (Ieremia, 31,33) voia lui Dumnezeu si a lumina, astfel, mintea. Defaimarea Numelui lui Dumnezeu inaintea oamenilor a insemnat sminteala necredintei ca "rapire" a oilor: "Pe cand dormeau pazitorii, a venit vrajmasul Sau, a semanat neghina in grau si dus a fost" (Mt. 13,25), astfel incat cel mai mare dusman al omului este de fapt "samanta" celui rau din om, iar oamenii se impart in ceea ce priveste rautatea in "neghina", care se mai poate face "grau", si in "pleava" din care nu se mai poate face nimic: "Din cauza inmultirii faradelegilor, dragostea multora se va raci" (Mt. 24,12). Sminteala a facut ca oamenii sa fie "rapiti" de la mana atottiitoare a lui Dumnezeu, deoarece in umplerea lor de sine ei isi ridica ziduri ale separarii, insingurarii, in loc de punti ale apropierii. Daca in starea primordiala era "nemoartea" din cauza invierii permanente prin ascultare, astfel, prin pacatul stramosesc oamenii au intrat in "neviata", ca o "latura si umbra a mortii" (Isaia 9,1) de pe pamant. Mai zguduitoare decat "parabola fiului risipitor" (Lc. 15,11-32) este parabola despre "samanta buna" (Mt. 13,2430) din tarina Creatorului atottiitor. Caci, prin intrupare, El este "Pastorul" (1 Petru 5,4) de la inceput, Care vine din nou sa semene samanta buna. El merge inainte cu "pasunea" (Ioan 10,9) darurilor Duhului Sfant, ca sa deschida "Usa" Sa catre aceste daruri. El a scos pe oameni din paradis, pentru a-i putea scoate din iad. El insusi a biruit mai intai amagirea vicleniei, arma cea mai tare a ispititorului, care-i oferea slava lumii, a stapanirilor lumesti, care "nici una nu a cunoscut intelepciunea tainica si ascunsa a lui Dumnezeu in Hristos" (ICor. 2,7-8): "Armele noastre nu sunt trupesti, dar puternice ca sa darame intarituri" (2Cor. 10,4); "Nu va striga si nu se va auzi prin piete glasul Lui" (Mt. 12,19). Lumina Sa a biruit prin post viclenia diavolului la ispitire, urmand sa suporte si prigoana acestuia prin cruce, prigonire, de la care intunericul nu se poate sustrage, deoarece "ademenirea" si "prigoana" sunt "portile iadului" (Mt.16,18) de pe pamant. Profetia primordiala mesianica il descria exact pe ispititor, in ceea ce priveste puterea amagirii si a prigoanei: "Acela iti va zdrobi capul,iar tu ii vei intepa calcaiul" (Facere 3,15). Caci lui Hristos I s-au dat "cheile mortii" de pe pamant "si ale iadului" (Apoc.1,18); de sub pamant "Iata pun o piatra in Sion: cel ce va cadea peste ea se va zdrobi, si peste cine va

cadea ea, il va zdrobi" (Mt. 21,44). Dar scopul venirii Sale era doar acela, de a-i ajuta pe oameni sa-si zideasca din nou casa sufletului, nu prin "nimicirea" trupului, asa cum credeau anticii, ci prin "conversia" acestuia pentru nasterea din duh: "Cati L-au primit le-a dat putere sa se faca fii ai lui Dumnezeu, care nu din ispita, pofta trupeasca, sau barbateasca, ci de la Dumnezeu s-au nascut" (Ioan 1,12-13; cf. I Ioan 2,16). Pentru aceasta chemare conditiile sunt aratate in Evanghelie la "Duminica Izgonirii din Paradis", inaintea Duminicii intaia din Postul Mare a "chemarii" efective. Mantuitorul dezvaluie "cele ascunse de la inceputul lumii" (Ps. 77,2) in parabola semintei bune, aratand ca Dumnezeu este ca "Omul care a semanat samanta buna in tarina Sa" (Mt. 13,24). Taina acestei "seminte" era aceea, ca omul zidit de Dumnezeu avea in el la inceput puterea comuniunii cu Dumnezeu prin iubire, o comuniune nescrisa, care mai tarziu avea sa fie reluata in scris prin porunca: "Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta, din tot sufletul tau si din toata puterea ta" (Deut.6,5). "Omul" care semanase "samanta buna in tarina sa" nu avea ce da mai mult, pentru ca daduse totul ca unor "fii": "Toate ale Mele, ale tale sunt" (Lc. 15,31). Intrucat zidirea omului de catre Dumnezeu nu consta numai in daruirea "suflarii de viata", prin care Adam s-a facut "om cu suflet viu" (1 Cor. 15,45), ci cu mult mai mult, in zestrea vietii vesnice prin "tot cuvantul ce iese din gura lui Dumnezeu" (Mt. 4,4), Mantuitorul il descrie pe "sarpe" - care, scotandu-i pe oameni din sanul lui Dumnezeu prin pierderea ",zestrei" lor, s-a numit "diavolul si satana", - ca "ucigas": "Acela dintru inceput a fost ucigas de oameni si nu a stat intru adevar, pentru ca nu este adevar intru el" (Ioan 8,44). Sminteala de la inceput a fost o "ucidere", pentru ca voia lui Dumnezeu facea parte organic din fiinta omului zidit de Dumnezeu in "viata": "Si Cuvantul era viata (ca o permanenta inviere), si viata era lumina oamenilor" (Ioan 1,4), ca "sedere de-a dreapta" (Ps. 109,1). De aceea, nu dupa ce a mancat Eva din pomul oprit, ci numai dupa ce a mancat si Adam s-a spus: "Atunci li s-au deschis ochii la amandoi si au cunoscut ca sunt goi" (Facere 3,7). Ei si-au acoperit spontan goliciunea, pentru ca de fapt isi luasera trupul in seama lor. Hainele cu care i-a imbracat Dumnezeu aveau rolul ca sufletul sa nu fie dominat de trup, pana ce sufletul va gasi din nou pe Dumnezeu, iar schimbarea climei prin scoaterea din paradis, urma sa faca hainele necesare. "Printr-un om a intrat pacatul in lume si prin pacat moartea" (Rom. 5,12). De aceea, moartea s-a nascut si in Eva numai dupa ce a mancat Adam din "pomul cunostintei", caci despre Eva nu s-a spus ca se va "intoarce in pamant" (Facere 3,19), deoarece moartea ei era doar urmarea celei a lui Adam. "Blestemarea" pamantului peste care omul fusese creat sa stapaneasca" (Facere 1,26), avea ca scop "postul" ca o scoatere din paradis pentru descurajarea firii inclinate spre rau, dar presupunea si pedepse pentru viata omeneasca in urma inmultirii faradelegilor, cum avea sa fie potopul si cum sunt posibile "cutremurele" ca blestem din partea pamantului. Numai in Hristos avea sa se binecuvanteze pamantul din nou, asa cum se arata in slujba ierurgiilor de sfintire a firii inconjuratoare, dupa ce se vor binecuvanta mai intai toate neamurile (Facere 12,3). Oamenii nu vor putea reprosa lui Dumnezeu ca i-a zidit, deoarece "daca nu a crutat nici pe Fiul Sau, ci L-a dat pentru noi, cum nu ne va da noua toate?" (Rom. 8,31-32). De aceea Dumnezeu pedepseste pe cei ce se ridica impotriva parintilor: "Vai de cel ce zice catre parinte: pentru ce nasti?; iar femeii: pentru ce ai copii?" (Isaia 45,10). Dumnezeu s-a milostivit sa-i caute pe oameni si sa-i "cerceteze". Chemarea si intrebarea: "Adame, unde esti?" (Facere 3,9), nu avea numai sens geografic, ci arata faptul, ca Adam nu mai este in viata vesnica, sau mai curand este in moartea cu duhul. El avusese raspunderea pentru "Cuvantul vietii", asa cum Eva avea menirea de a deveni "mama tuturor celor vii" (Facere 3,20) de pe pamant. Caci sminteala l-a facut pe Adam sa puna in concurenta Cuvantul lui Dumnezeu cu "glasul femeii sale" (Facere 3,17). Adam ascultase de glasul Evei ca "femeie", nu ca "om", asa cum fusese zidita ca si chipul lui Dumnezeu. Dar in urma pacatului stramosesc Eva, ca femeie, avea sa devina un idol pentru Adam, in sensul ca el nu va putea sa nu asculte de glasul ei. De aceea, Dumnezeu a venit cu remedii: "Voi inmulti necazurile tale!" (Facere 3,16). Eva suferise numai "amagire": "Sarpele m-a amagit si eu am mancat" (Facere 3,13), pe cand Adam a suferit "sminteala": el a mancat din pom vazand ca Eva care mancase nu murise cum a zis Dumnezeu, ci cum zisese "sarpele". De aceea, urmarile calcarii Cuvantului s-au resimtit, nu cand a mancat Eva, ci cand a mancat si Adam. El nu ar fi calcat Cuvantul, daca era abordat de sarpe, caci daduse nume tuturor animalelor, inclusiv sarpelui, si vazuse ca "sarpele nu vorbeste". El primise "Cuvantul", si lui i s-a dat gradina Edenului "ca s-o lucreze si s-o pazeasca" (Facere 2,15). De aceea, parabola spune: "Pe cand dormeau pazitorii, a venit vrajmasul Sau (vrajmasul lui

Dumnezeu, diavolul si satana intrupat in sarpe), a semanat ale sale si s-a dus" (Mt. 13,25). Adam era ca cel care, lucrand Edenul, "se pogora de la Ierusalim la Ierihon si a cazut intre talhari, care l-au jefuit si l-au ranit lasandu-l abia viu" (Lc. 10,30). Expresia: "pe cand dormeau pazitorii" (Mt. 13,25), inseamna ca Adam nu era de fata cand a fost abordata Eva. Ei au fost abordati separat, ca sa piarda in comun. El fusese "ocolit" cu viclenie demonica, perfida: "Cel ce nu intra pe usa (Cuvant) in staulul oilor, ci sare pe aiurea este fur si talhar" (Ioan 10,1); "Furul nu vine, decat sa fure, sa junghie si sa piarda" (Ioan 10,10). Oamenii au fost pierduti de la mana atottiitoare a lui Dumnezeu (Mt.18,11) prin acel fur". Paguba ruperii de Dumnezeu a fost neputinta de a mai vedea "Fata" lui Dumnezeu, "Lumina" Sa lina, fara a muri. Urmarile au fost inchiderea cu porti vesnice a ochilor duhovnicesti pentru vederea lui Dumnezeu si deschiderea ochilor trupesti, asa cum sugereaza expresia: Atunci li s-au deschis ochii la amandoi si au cunoscut ca erau goi..." (Facere 3,7). Inmultirea oamenilor urma de acum fara "crestere" si fara "Imparatia lui Dumnezeu" in care toate erau "adaos" (Mt.6,33). Inchiderea inimii a insemnat asaltul patimilor trupului: "Pofta trupului, pofta ochilor si trufia vietii nu sunt de la Tatal, ci de la lumea aceasta" (I Ioan 2,16). Prapastia dintre "cele ale lui Dumnezeu" si "cele ale oamenilor" (Marcu 8,33) a fost marcata prin alungarea din Eden, unde erau "reperele de coborare" la "Pomul vietii" prin lucrare, ca o "Evanghelie", si asezarea la intrare a unui "Heruvim cu sabie de foc valvaitoare", care sa opreasca intrarea, pana ce Dumnezeu avea sa deschida din nou oamenilor ochii pentru vederea si gustarea "Pomului Vietii", iar in Hristos oamenii aveau sa fie adusi din nou la chipul de "heruvimi". O alta urmare a ruperii de Dumnezeu a fost faptul, ca nici in Adam, nici in Eva nu mai era "iubirea de Dumnezeu din toata inima" (Lc. 10, 27), deoarece se stricase sfintirea Numelui, ca poarta de intrare pentru semanarea celor rele. Era asemanarea cu "pomul cunostintei", care era vrajmas "Pomului Vietii". Aceasta vrajmasie insemna stapanirea omeneasca in locul lui Dumnezeu. Disparuse imparatia, stapanirea lui Dumnezeu prin comuniunea inimii si incepea stapanirea omeneasca: "Dorinta ta va fi dupa barbatul tau, iar el te va stapani" (Facere 3,16). Cand l-a zidit pe om dupa Chipul Sfintei Treimi, scopul lui Dumnezeu era, ca omul zidit dupa chipul Sau "sa stapaneasca peste pestii marii, pasarile cerului, animalele de pe pamant si peste tot pamantul" (Facere 1,26), dar nu peste "aproapele" sau. Din iubirea de Dumnezeu din toata inima urma, conform chipului, iubirea de aproapele ca de sine insusi. De aceea, dupa ce a dat nume animalelor, intre care "nu s-a gasit ajutor asemenea lui" (Facere 2, 20), Dumnezeu a zis: "Nu e bine sa fie omul singur! Sa-i facem ajutor asemenea lui" (Facere 2,18), pentru iubirea de aproapele ca de sine insusi, cand a spus: "Sa facem om dupa chipul si asemanarea noastra" (Facere 1,26), Sfanta Treime s-a referit la calitatea lor de "oameni", nu de "barbat" si ,femeie" in primul rand, caci cine e numai barbat, nu mai e "om"; cine e numai femeie, nu mai e "om", asa cum i-a zidit Dumnezeu ca oameni ai comuniunii din iubirea de Dumnezeu din toata inima si a aproapelui ca de sine insusi, ca taina a Bisericii primordiale, chip al Sfintei Treimi si Taina a Imparatiei lui Dumnezeu in care era "dreptatea, pacea si bucuria Duhului Sfant" (Rom. 14,17) Ca oamenii erau mai intai "oameni" si nu robi ai trupului ca barbat si femeie, o arata expresia: "Adam si Eva erau goi si nu se rusinau (Facere 2,25) caci erau imbracati pe dinauntru, duhovniceste, ca taina a puterii si slavei lui Dumnezeu si ca dar al vietii lor vesnice. Daca impotriva sarpelui Dumnezeu a spus ca va pune dusmanie intre el si femeie (Facere 3,15) ca "samanta contrara, astfel acest lucru nu s-a spus si in privinta lui Adam, ceea ce insemna "prietenia" dintre el si sarpe in privinta "stapanirii in locul lui Dumnezeu. Pacatul stramosesc insemna incheierea unui "zapis" (Col. 2 14) intre Adam si sarpe in privinta stapanirii in locul lui Dumnezeu si asemanare cu diavolul. Nu partea femeiasca avea sa se ridice impotriva lui Hristos, ci prin ea avea sa vina Hristos pe pamant pentru sfintirea Numelui lui Dumnezeu, pentru stapanirea" Sa si "mantuirea" oamenilor. Impotrivirea fata de Dumnezeu Prin neascultare este "samanta diavolului, pacatul ca cel mai mare vrajmas al omului. Daca "cel din urma vrajmas al care va fi biruit va fi moartea" (I Cor.15,26) astfel pacatul ca "boldul mortii" (1 Cor. 15, 56), nu in primul rand diavolul, este cel dintai vrajmas al omului. Mantuirea in Hristos este fagaduinta scoaterii tuturor "vrajmasilor" omului ca un "pamant al celor vii" (Ps. 142,5; Deut. 6, 19)

"Spinii si palamida" (Facere 3,18) pe care avea sa le rodeasca pamantul blestemat de Dumnezeu din cauza lui Adam erau si o aluzie transparenta la "spinii si palamida" patimilor care s-au nascut in inima oamenilor golita de roadele Duhului Sfant: din samanta buna" (Mt.13,24), Adam devenise "pamant" activ pentru patimi, care tocmai de aceea "se intoarce in pamant" (Facere 3,19), cum a spus Dumnezeu, contrazicand minciuna diavolului, ca nu vor muri" (Facere 3 4). Lucrarea pamantului cu sudoarea fruntii" pentru hrana, arata, de asemenea, ca numai cu truda vor putea prinde radacini virtutile in inima omului. "Graul" se seamana cu sudoarea frunti pe cand "spinii si palamida" cresc de la sine. Patimile din inima omului si-au facut simtita prezenta pentru prima data in faradelegea lui Cain care a omorat pe fratele sau Abel. Si atunci pentru intaia oara un om ucigas a fost blestemat, nu de catre Dumnezeu, ci de catre pamantul insusi care urma sa nu-si mai dea roadele sale, chiar si atunci cand ar fi lucrat cu sudoarea fruntii. De aceea, adesea seceta de pe pamant este o urmare a varsarii de sange (2Regi 21,1). Scoaterea din sanul lui Dumnezeu a insemnat schimbarea zestrei parintesti cu patima neascultarii "pe calea larga" (Mt.7,13), mai inainte de "intoarcerea in pamant", pe care Sfanta Scriptura nu o mai numeste "moarte", ci doar urmarea celei dintai: "Ca pamant esti si (tocmai de aceea) in pamant vei merge" (Facere 3,19). Oamenii mai puteau fi numiti de Dumnezeu doar ca "fiii veacului acestuia" (Lc. 16,8), ca unii care nu pot trece de granitele unui veac, pentru ca, dupa ce se intorc in pamant, nu au in ei "Invierea": "Ca a prigonit vrajmasul sufletul meu; a impilat la pamant viata mea; m-a facut sa locuiesc la intuneric ca mortii cei din veac" (Ps. 142,3). Cautandu-l pe Adam ascuns, Dumnezeu vedea in el "calea larga" a mortii pe care intrase, vedea ca el nu mai este "grau roditor", ci virtuala "pleava" in bataia vanturilor; vedea pe urmasii lui Adam care nu-L vor cauta cand va veni El in trup pe "calea stramta", ci il vor prigoni si omori. Si astfel, daca omul se intorcea in pamant din cauza patimilor, Dumnezeu intrupat urma sa fie omorat de urmasii lui Adam ca un "Miel", ca "sa ridice pacatul lumii" (Ioan 1,29). Evanghelia din "Duminica izgonirii lui Adam din rai" este ca o "fereastra" care ingaduie sa se vada starea din paradis a oamenilor in sanul lui Dumnezeu, pe care au pierdut-o prin "sminteala" si pe care Mantuitorul a descris-o ca: "imparatia gatita de la facerea lumii" pentru "cei binecuvantati ai Tatalui Sau" (Mt.25,34), o "imparatie" a comuniunii, a daruirii de sine, a jertfelniciei, si a desavarsirii in darurile si roadele Duhului Sfant, pe calea Mantuitorului Hristos. Aceste roade ale comuniunii, pentru care au fost ziditi oamenii, n-au mai fost cu putinta dupa sminteala neascultarii. in urma neascultarii lui Aclam prin sminteala nu mai era cu putinta atingerea de "Pomul Vietii" fara primejdia de a ramane cu inima impietrita, de a ramane vesnic in moartea cu duhul, chiar daca trupul n-ar mai fi murit "in veci". Adam nu mai putea ramane in Eden, pentru ca nu mai era in "sanul lui Dumnezeu" (Ioan 1,18), nu mai iubea pe Dumnezeu din toata inima, incat Edenul sa-i fie doar un "adaos" al Imparatiei lui Dumnezeu. "Vrajmasia" omului cu Dumnezeu era aratata prin aceea ca "heruvimi cu sabie de foc" (Facere 3,23) opreau de acum inainte intrarea la "Pomul Vietii", deoarece heruvimii sunt cei care au ochi multi pentru vederea lui Dumnezeu pe care Mantuitorul avea sa o fagaduiasca celor cu inima curata: "Fericiti cei curati cu inima ca aceia vor vedea pe Dumnezeu" (Mt.5,8). Heruvimii erau simbolul aflarii lui Dumnezeu prin curatia inimii, dar tocmai de aceea ei aveau si puterea de a opri cu sabie de foc pe cei ce nu erau pregatiti sa vada pe Dumnezeu asa cum era si Adam inainte de pacatul stramosesc, care nu putea fi biruit in ascultarea sa decat prin "sminteala". Lucrarea providentiala de scoatere din paradis, care pentru Adam ar fi insemnat inchinare la idoli, a putut fi pretuita in lumina rascumpararii Mantuitorului si cantata in imnul de lauda: "Aparatorul cel mai mare si Doamne, biruitorul iadului. Ca cei ce ne-am izbavit de moartea cea vesnica, cele de lauda aducem Tie noi robii Tai si zidirea Ta...". Caci fara Hristos, nici legea morala naturala nu mai avea putere din cauza bunastarii trupesti pe calea larga a pieirii, cum s-a vazut la Sodoma, loc apreciat ca "raiul lui Dumnezeu" de pe valea Iordanului inainte de a le nimici Dumnezeu (Facere 13,10); si nici descoperirea lui Dumnezeu fata de Avraam n-a avut putere asupra urmasilor sai in Israil, unde bunastarea tarii prin regele Omri si fiul sau Ahab, casatorit cu filisteanca Izabela, a dus la inchinarea la idoli si la pedeapsa lui Dumnezeu prin proorocul Ilie. Poporul a marturisit, apoi, prin prooroci: "Daca Domnul Savaot nu ne-ar fi lasat o ramasita, am fi ajuns ca Sodoma si ne-am fi asemanat cu Gomora" (Isaia 1,9). Dar in Lumina Mantuitorului Hristos, Dumnezeu a dat oamenilor puterea de a iesi singuri de pe calea larga a paradisului, de a posti si a se ruga pentru calea mantuirii: "Cele cu neputinta la oameni, la Dumnezeu toate sunt cu putinta" (Le. 18,27), deoarece a venit sa impartaseasca oamenilor "desavarsirea" Sa ca "averea" lor: "Imparatia lui Dumnezeu este asemenea unei comori ascunse in tarina, pe care cand cineva o afla, mai intai o ascunde, apoi de bucurie merge si vinde toate cate are si cumpara tarina aceea" (Mt. 13,44).

Opriti fiind numai de la "pomul cunostintei" inainte de pacatul stramosesc, oamenii aveau acea inima curata ca si heruvimii, pentru a se putea apropia de "Pomul Vietii". "Coborarea" era ca o adancire in cunoasterea lui Dumnezeu ca un "botez" pe calea asezata de Dumnezeu in paradis pentru partasia la "Lumina lina a Sfintei Slave". Acea inima le-o putea da numai Jertfa Mantuitorului Hristos (Mt.18,11), cand cei botezati in numele Lui intoneaza la Sfanta Liturghie imnul: "Noi care inchipuim in taina pe heruvimi...", pe cand "cei chemati", intrucat nu au primit inca botezul, sunt indemnati sa paraseasca locasul bisericii, ca unii care nu au inca puterea de a vedea pe Dumnezeu prin Jertfa Mantuitorului Hristos ca pe noul "Pom al Vietii", de la care fusese oprit Adam. Moartea lui Hristos care deschide ochii oamenilor ca o inviere, ridica sabia de foc de la intrarea spre Pomul Vietii. Acea sabie de foc arata prapastia dintre ,"Lumina" si "intuneric"; dintre "duh" si "trup": "Tot rasadul pe care nu l-a rasadit Tatal Meu se va smulge din radacini" (Mt. 15,13). Iesirea cu Sfintele Daruri la Liturghie pentru punerea lor pe Sfanta Masa, simbolizeaza punerea Mantuitorului in mormant, concomitent intonandu-se imnul, in care cei credinciosi sunt simbolizati prin "Heruvimi", care cu inima curata si buna au puterea vederii lui Dumnezeu prin credinta. De aceea, ei pot avea si Cuvantul lui Dumnezeu ca pe o sabie a duhului pentru marturisirea credintei adevarate prin care se poate cere darul Duhului Sfant, ca "pasunea" duhovniceasca la care se ajunge dupa intrarea prin "Usa" care este Hristos (Ioan 10,9). Sminteala care a fost la inceputul lumii (Mt.24,21) i-a facut pe oameni, nu sa fie ca Dumnezeu, ci sa piarda "Invierea" prin moartea cu duhul, si sa se ascunda de la Fata lui Dumnezeu ca sa nu moara si cu trupul. Prin samanta rea semanata in oameni, diavolul voia sa castige si pe alti ingeri buni, hulind prin oameni Numele lui Dumnezeu. Dumnezeu stie, insa, ca oamenii tineau Cuvantul, pentru ca iubeau pe Dumnezeu din toata inima ca pe o "comoara", iar vederea Luminii Sale ca Fata Sa ii umplea de fericire mai mult decat orice din paradis, in care se afla cel mai bun "aur" (Facere 2, 12). Cuvantul era tinut din cauza Numelui sfintit. Diavolul insinuase asemanarea cu Dumnezeu ascunsa lor, prin calcarea Cuvantului. Numai sfintirea Numelui putea aduce din nou pazirea Cuvantului, sfintire pe care Dumnezeu a daruit-o conform fagaduintei in Hristos: "De Ma iubeste cineva, va pazi Cuvantul Meu" (Ioan 14,23). Aceasta sfintire" avea sa vina dupa darea Cuvantului mantuitor pe Tablele de piatra (Ioan 1,17). Dar "calea" lui Hristos este "calea stramta a vietii" (Mt.7,13), calea omorarii poftelor trupului, pentru ca ori de cate ori trupul este rasfatat in viata prin pofte, atunci duhul este innabusit, iar comuniunea, ca taina a Bisericii din paradis, este cu neputinta; atunci cand se simte bine cu trupul, omul este rau cu inima, dar de cate ori sufera, este mai bun. A urma lui Hristos inseamna a cauta comuniunea si bucuria sfanta in Dumnezeu pe "calea stramta", fapt pentru care insa, jugul Sau este bun si sarcina Sa este usoara" (Mt. 11,30). Urmarea lui Hristos este singura cale a deschiderii inimii impietrite, singura cale a roadelor Duhului Sfant; este o bucurie ca cea a "pruncilor", care au aceasta bucurie tocmai pentru ca depind de parintii lor si nu pot trai fara ei. Insa pentru a intra pe "calea stramta" a lui Hristos, omul trebuie sa iasa de pe "calea larga" a lumii: "Sa iesim la El afara din tabara, luand asupra noastra ocara Lui" (Evrei 13,13). De aceea, fiind poarta care duce la bucurie, postul nu poate fi un motiv de intristare. Orice jertfa de infranare devine in Hristos o "tarie", o virtute, o putere de a rezista care este opusul oricarei violente, pentru ca este o cale a comuniunii, patimile trupului strica sufletul", intrucat seamana cele trupesti ale pieirii (1 Petru 2,11). Inainte de Hristos numai suferinta mai putea fi calea apropierii de Dumnezeu, a deschiderii inimii: Aproape este Domnul de cei cu inima zdrobita" (Ps.37,17). Daca n-ar fi dat Dumnezeu incercari pe "calea larga" atunci cand oamenii erau fara Hristos, ei ar fi ajuns "ca Sodoma si Gomora" (Rom.9,29), deoarece poftele inabuse orice comuniune. Cand Lot s-a despartit de Avraam a ales tinutul Sodomei si Gomorei, caci era "ca raiul lui Dumnezeu mai inainte de a le nimici Dumnezeu" (Facere 13,10). Dar acolo era si "capul sarpelui din paradis", stricarea oamenilor, care a ajuns pana la cer. Socul lui Lot pentru urmarile acelui "rai" de care a fost atras, a fost atat de mare, incat el si-a ales ca locuinta o pestera din munti, dupa care nu s-a mai auzit nimic despre el (Facere 19, 30). Omorarea poftelor trupului cu care este impovarat sufletul este o putere si un dar al lui Dumnezeu in Hristos. Este vorba nu de nimicirea trupului, ci a patimilor care sunt cel mai mare vrajmas al omului, fata de care "iubirea de vrajmasi" si "luarea crucii" constituie Jugul cel usor al lui Hristos" (Mt.13,7). "Tara departata" nu e in alta parte, decat in patimile trapului pe "calea larga a pieirii" (Mt. 7, 13), care duc la inabusirea duhului, asa cum "spinii" patimilor inabuse "samanta" semanata de Hristos. Botezul ca asemanare cu Hristos, face sa se inlature "sabia de foc" de la intrarea in Eden catre "Pomul Vietii". Invierea lui Hristos a facut ca viata Lui sa se arate ca o

taina a puterii de a invia din morti: "Imparatia lui Dumnezeu este ca o comoara (Invierea) ascunsa intr-o tarina (viata lui Hristos)" (Mt. 13,44). Bucuria vietii lui Hristos, omoara trupul patimilor si deschide calea catre roadele Duhului Sfant din Hristos: "Ne-am ingropat cu El in moarte prin Botez, pentru ca, dupa cum Hristos a inviat din morti prin slava Tatalui, asa sa umblam si noi intru innoirea vietii" (Rom.6,4), adica innoirea vietii omului prin asemanarea cu Hristos: "Cand erati robi ai pacatului erati slobozi fata de dreptate, dar ce roade aveati atunci, de care acum va rusinati, caci sfarsitul acelora este moartea. Dar acum izbaviti fiind de pacat si robi facandu-va lui Dumnezeu, aveti roada voastra spre sfintire, iar urmarea viata vesnica" (Rom.6,20-22). Prin Botez omul este mutat in Hristos ca intr-un "pamant al fagaduintei", "ca sa-l lucreze si sa-l pazeasca". Trupul mort pentru patimi, dar duhul viu pentru Dumnezeu, aduc mereu aminte de "calea stramta" a "Fericirilor", care este calea bucuriei Sfintei Evanghelii, in asemanare cu bucuria lui Hristos prin cruce si rabdarea suferintelor (Evrei 12,2), ca "deschidere" a Imparatiei lui Dumnezeu, cum arata simbolic deschiderea "Usilor imparatesti" la inceputul Sfintei Liturghii in timp ce se intoneaza fericirile" si are loc iesirea cu Sfanta Evanghelie, sau "intrarea" in Imparatia lui Dumnezeu pe calea stramta pentru trup. Iesirea cu Sfanta Evanghelie se incheie cu chemarea la urmarea lui Hristos ca ucenici ai Sai: "Veniti sa ne inchinam si sa cadem la Hristos!". Dar, ele aduc aminte mereu si de "vai-urile" care dau de gandit, atunci cand omul isi rasfata trapul cu patimi prin bogatie, petreceri, slava desarta, care inchid inima, inabuse sufletul si duc la neputinta comuniunii: "Nu se culeg struguri din spini" (Mt. 7, 16). Asa sunt cei bogati pomeniti in Evangheliile dinaintea Nasterii Domnului, care nici unul nu pot "sluji la doi domni" (Mt.6,24), nu pot crede "nici de-ar invia cineva din morti" (Lc. 16,31), nu vor "gusta din Cina" (Lc. 14,24) pentru cei chemati. Ca loc al vietii vesnice, Raiul se arata in Hristos nu ca loc de petreceri, ci ca si calea stramta pentru trup, dar calea plinatatii pentru inima, si acest lucra l-a facut pe Mantuitorul sa spuna la fiecare "fericire" si "vai"-uri, si anume: pentru cei "satui" acum; pentru cei ce "rad" acum; pentru cei ce-si iau pe pamant mangaierea lor prin bogatii; pentru cei "vorbiti de bine" (Lc.6,24-26). Invierea Mantuitorului a facut sa se vada toata zestrea" lui Adam care in Hristos prin taina Sfantului Botez se impartaseste ca "haina cea dintai" (Lc. 15,22). Tot crestinul care a cunoscut cu adevarat pe Hristos va simti, astfel, ca o grea povara pentru suflet poftele, desfatarile, bunastarea: "Ce roade aveati atunci de care acum va rusinati, caci sfarsitul lor este moartea" (Rom.6,21), despre care Sfantul Apostol Pavel spune ca pe toate cele din lume le socoteste ca o pierdere, pentru a urma lui Hristos si a se asemana cu El (Filip.3,7-8). Daca oamenii nu ar vedea in Hristos "haina dintai" pe care o aveau de la Dumnezeu ca si Adam, sau daca s-ar inspaimanta de Hristos, ar fi nevrednici de El, deoarece El a fost trimis sa aduca "cele ale noastre" (Lc. 16,12) de la Dumnezeu, pe care oamenii le descopera in El ca pe "drahma pierduta" (Lc. 15,8). Daca pe "cele ale lor" nu le-ar vedea in Hristos, oamenii ar fi nevrednici si de propria lor copilarie si "pruncie", care este varsta comuniunii ca a ingerilor (Mt. 18, 10), dupa care adesea tanjesc ca dupa un lucru pierdut. Chipul lui Hristos cu care era inzestrat omul la inceputul zidirii ii intreaba mereu pe oameni de cele ascunse ale lor, de cugetul lor, pe care ei il inabuse in ei insisi, avand constiinta mereu impovarata, fiind lipsiti de odihna, mereu "osteniti si impovarati" (Mt. 11,28). Daca n-ar vrea sa se asemene cu Hristos, Dumnezeu le-ar demasca cugetul, deoarece nu asa au fost ziditi de El, si nu pentru altceva au fost ziditi, decat pentru chipul lui Hristos, care de aceea este "adevarul" (Ioan 17,17). Iar in Hristos, Dumnezeu le-a dat totul, nu mai are ce da: "Toate ale Mele ale tale sunt" (Lc. 15,33), raspunde tatal fiului celui mare, care-i reprosa ca nu i-a dat "nici macar un ied sa se veseleasca" (Lc. 15,29), asa cum nu s-a dat celor din Vechiul Testament (Evrei 7,19). "Nu avem un alt Nume prin care sa ne mantuim" (F.Ap.4,10-12), spune Sfantul Apostol Petru despre Numele lui Hristos. Daca nu ar intra pe calea lui Hristos, bucuria pe care o are Dumnezeu pentru ei ar ramane inchisa oamenilor pentru totdeauna intr-o viata desarta si intr-o moarte fara inviere, lucru valabil atat pentru iudei, cat si pentru pagani: "Toti au pacatuit si sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu" (Rom.3, 23). Dumnezeu a aratat in Hristos ca "El a cunoscut zidirea noastra" (Ps.102, 14) si in acelasi timp El demasca in Hristos faptura lor, cand vor sa fie altceva decat Hristos. El este "desavarsit", si cand fiul Sau i-ar cere "paine", nu i-ar da "piatra" (Mt.7,9-11), iar bucuria pe care o are Dumnezeu pentru ei prin Hristos este ca aceea, care "uita durerile" (Ioan 16,21) si este atat de mare, incat le-ar parea rau pentru totdeauna ca n-au suferit nimic pentru Hristos, ca nu si-au luat "crucea", asa cum a fost chemarea Sa, iar acest sfat al Sau era tocmai in vederea unei astfel de bucurii; le va parea rau ca s-au razbunat, in loc sa rabde, si orice greseala cat de mica fata de aproapele o vor simti pentru totdeauna ca pe o povara in inima lor, daca n-au iertat, ca sa li se ierte si lor si sa scape astfel de "viermele cel neadormit" (Marcu 9,44) al mustrarii de cuget (Isaia 65,13-14); le va

parea, de asemenea, rau ca nu L-au chemat sa fie cu ei ca sa nu greseasca, asa cum i-a pazit pe ucenicii Sai fara de pacat (Ioan 17,12), si asa cum se roaga neincetat Biserica: "Apara, mantuieste, miluieste, si ne pazeste pe noi, Dumnezeule cu harul Tau!". Crucea fiecarei zile, rabdarea, suferinta, sunt in Hristos o jertfa inaintea lui Dumnezeu si acestea, ca jertfe, inlatura teama din vremea Legii Vechi, cand se spunea: "O, de-ar fi inima lor asa ca sa se teama de Mine si sa pazeasca toate poruncile Mele, in toata vremea, ca sa le fie bine lor si fiilor lor in veci" (Deut.5,29). in Hristos, insa, in care voia lui Dumnezeu este "paine", nu "piatra", porunca Lui este o bucurie, deoarece "comoara pe care o avem in vase de lut" (2Cor.4,7) este pusa in lumina de "comoara ascunsa in tarina" (Mt. 13,44), comoara invierii din viata lui Hristos. "Porunca Lui este viata vesnica" (Ioan 12,50), de aceea, cand "porunceste tuturor oamenilor ca toti de pretutindeni sa se pocaiasca" (Fapte 17,30), El ii cheama de fapt la bucurie in Hristos, si tot pentru acea "bucurie" se roaga Biserica in Hristos: "Ca sub stapanirea Ta, totdeauna sa fim paziti", ca rugaciune a celor ce au cunoscut "latimea si lungimea, inaltimea si adancimea dragostei lui Hristos" (Ef.3,18). El s-a sfintit prin Jertfa pentru a fi iubit prin slava Invierii Sale, caci tinerea poruncilor nu mai e posibila fara iubirea de Dumnezeu din sfintirea Numelui Sau: "De Ma iubeste cineva, va pazi Cuvantul Meu" (Ioan 14,23). Crucea isi are, astfel, in Hristos sensul deplin, acela de "scut" al bucuriei si al "Luminii" si tocmai de aceea, atunci cand Hristos, Fiul Omului, va veni ca Mire, se va arata pe cer Crucea ca "semnul Fiului Omului" (Mt.24,30), iar rasplata pe care o va da, va fi ca aceea a unui "stapan al bucuriei", atunci cand va zice: "Bine sluga buna si fidela, peste putine ai fost pusa, peste multe te voi pune, intra in bucuria stapanului tau" (Mt.25,21). Caci, fata de "comoara" Sa in Hristos, Dumnezeu asteapta de la oameni fidelitate in cele smerite ale Sale, suflet curat si sincer, ca sa nu spuna ca celor vicleni: "Daca in cele straine nu ati fost fideli, cine va va da pe ale voastre?" (Lc. 16,12) Numai atunci oamenii vor putea patrunde sensul adanc al Evangheliei de la "Duminica izgonirii lui Adam din rai", si anume sensul de Lege a vietii vesnice": "De veti ierta oamenilor greselile lor, si Tatal vostru cel ceresc va ierta voua; iar de nu veti ierta oamenilor greselile lor, nici Tatal vostru nu va va ierta greselile voastre. Cand postiti, nu fiti tristi ca fatarnicii, caci ei isi smolesc fetele ca sa se arate oamenilor ca postesc. Adevarat va graiesc voua, si-au luat plata lor. Tu insa cand postesti, unge capul tau si fata ta o spala ca sa nu te arati oamenilor ca postesti, ci Tatalui care este in ascuns, si Tatal tau care vede in ascuns, iti va rasplati tie. Nu va adunati comori pe pamant, unde molia si rugina le strica, si unde furii le sapa si le fura. Ci va adunati comori in cer unde nici molia, nici rugina nu le strica, unde furii nu le sapa si nu le fura. Caci unde este comoara ta, acolo va fi si inima ta" (Mt.6,14-21). Pentru Evanghelia de mai sus a avut loc "izgonirea din rai" a primilor oameni, ca singura cale de reintoarcere in sanul lui Dumnezeu, din care oamenii au fost scosi prin sminteala. In lumina acestei Sfinte Evanghelii se poate intelege, ca izgonirea din rai a insemnat, de fapt, ajutorul lui Dumnezeu, pentru ca rautatea sa nu inghita virtutea, si pentru ca rabdarea si suferintele sa pastreze cugetul curat pentru Hristos, prin care, lucrarea providentiala a lui Dumnezeu de a-i scoate pe oameni din paradis este preamarita ca pe o pedagogie dumnezeiasca a mantuirii. Cea mai importanta tema a acestei Evanghelii este, deci, "iertarea", ca singura pe care Mantuitorul o comenteaza dupa ce invata Rugaciunea Domneasca, deoarece iertarea trebuie sa-i asemene pe oameni cu desavarsirea lui Dumnezeu, pe care Mantuitorul il descopera ca "Tata" sfintindu-i Numele, si prin care este biruit pacatul stramosesc. Astfel, cand Mantuitorul se adresa parintilor Sai care L-au regasit in Templu cu cuvintele: "De ce trebuia sa ma cautati? Nu stiati, oare, ca in cele ale Tatalui Meu se cadea sa fiu?" (Lc. 12,49) El arata ca acolo unde este voia Tatalui, acolo este si inima Sa. La varsta de 12 ani El ramasese la Templu dupa incheierea sarbatorii, la care parintii Sai veneau cu El la Ierusalim in fiecare an, si cu toate ca era numai de doisprezece ani, umplea de uimire prin intrebari si raspunsuri pe invatatorii de Lege de la Templu, tocmai pe cei care nu fusesera de fata la intampinarea Lui ca prunc de catre dreptul Simeon. Desi raspunsul lui Iisus catre parintii Sai era pe acelasi ton copilaresc de ascultare si supunere, ei au ramas uimiti, caci n-au inteles cuvintele: "In cele ale Tatalui Meu se cadea sa fiu". Rascoliti in sufletul lor, ei si-au adus aminte de fagaduintele lui Dumnezeu de la Buna

Vestire si proorociile dreptului Simeon de la ceremonia Intampinarii Domnului: desi fusesera martorii atator fagaduinte in legatura cu Iisus, ei L-au cautat ingrijorati aproape o saptamana, manati de atasamentul lor profund fata de acest fiu. Iisus a pretuit acest sentiment parintesc ca unul care fusese pus de Tatal Sau "sub epitropi si iconomi pana la vremea randuita" (Gal.4,2). Dar El a tinut sa arate ca este mai mult; sa arate unde trebuie El cautat; sa arate ca desi Templul este casa lui Dumnezeu, totusi, Dumnezeu insusi, este "Tatal" Sau. Ca oameni profund credinciosi, cu inima curata si buna, ca toti cei drepti, care aveau sa infloreasca in Hristos precum finicul, ei, indeosebi Sfanta Fecioara Maria, au pastrat aceste cuvinte in inima lor si n-au intrebat: "Cine poate cunoaste pe Dumnezeu ca Tata?". Dupa multi ani de ascultare fiasca a lui Iisus in Nazaret, si dupa pogorarea Duhului Sfant la Botezul Sau, Mantuitorul avea sa spuna ucenicilor Sai: "Pe Dumnezeu, nimeni nu L-a vazut vreodata. Numai Fiul, Cel ce este in sanurile Tatalui (cele ale Tatalui Sau), Acela a marturisit" (Ioan 1,18); "Toate mi-au fost date Mie de catre Tatal Meu si nimeni nu cunoaste pe Fiul, decat numai Tatal, nici pe Tatal nu-L cunoaste nimeni, decat numai Fiul si cel caruia va voi Fiul sa-i descopere..." (Mt. 11,27). Dar, tocmai de aceea Mantuitorul cheama la El pe "toti cei osteniti si impovarati", ca sa afle odihna (Mt. 11,28) si sa-L cunoasca pe Dumnezeu ca "Tata", asa cum va spune la incheierea lucrarii Sale pe pamant, pentru care Tatal L-a trimis: "Am aratat numele Tau oamenilor pe care Mi i-ai dat" (Ioan 17,6). Inainte de Mantuitorul nimeni nu a putut cunoaste pe Dumnezeu ca "Tata", nici chiar Sfanta Fecioara Maria, care era cea mai apropiata de chipul lui Dumnezeu in om. Dumnezeu avea sa se descopere oamenilor ca "Tata", tocmai prin ascultarea lui Hristos de voia lui Dumnezeu, pe care o avea scrisa in adancurile chipului lui Dumnezeu dupa trup (Ps.39,11), ca vadire tainica a adancurilor Duhului Sfant (Ps.35,6). Aceasta a fost si calea impartasirii acestui chip in oameni prin porunca Tatalui catre Fiul Sau, cand L-a trimis in trup: "Sezi de-a dreapta Mea..." (Ps. 109,1), prin care avea sa mustre si sa lumineze pe cei fara de lege: "Se vor rusina de Fiul Meu!" (Mt.21,37). Dimpotriva, pentru cei ce au dat urmare chemarii Sale, aceasta cale a voii lui Dumnezeu in Hristos dupa trup, ca "stalpul de foc" (Iesire 40,38) ce era calauza poporului ales in pustie, a insemnat "scrierea in inimi a voii lui Dumnezeu" (Ier.31,33), sfintirea ei si a Numelui lui Dumnezeu ca "Tata", care a impartasit fiilor Sai in Hristos "calea vietii", "precum in cer", ca "Lumina" fara de moarte, "asa si pe pamant", ca "Lumina lina a Sfintei Slave"; ca mangaiere a Duhului Sfant; pe pamant, unde a restaurat "cerul" care fusese stricat. Acest chip al lui Dumnezeu, avea sa se vadeasca in copilul Iisus mai adanc decat in Sfanta Fecioara Maria ca adevarata cale a infierii, a starii de Fiu al Celui pe care El L-a numit "Tatal Sau", al Celui "fara de moarte", dar care se arata in Hristos inainte de toate ca "Emmanuil", "Dumnezeu cu noi", izvor de puteri pentru cei ce urmeaza Lui. Vadindu-i-se acest chip al lui Dumnezeu in Hristos, Sfantul Pavel avea sa scrie: "De as sti toate tainele si stiinta si dragoste n-as avea, nimic nu sunt, de nici un folos nu-mi este" (ICor. 13,3-4). "Dragostea toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda" (1 Cor. 13,7). in Hristos, S-a aratat acel Duh "care se roaga pentru noi cu suspinuri negraite", chiar atunci cand oamenii nu stiu, ce si cum sa se roage (Rom. 8,26). In El S-a vadit adancul Duhului cel atat de roditor, de rugator si de jertfelnic: "Simone, v-a cerut satana sa va cearna ca pe grau, Eu insa M-am rugat sa nu scada credinta ta" (Lc.22,31-32). Purtarea chipului lui Dumnezeu in Duhul Sfant prin toate incercarile din lume pana la biruinta (Ioan 16, 33), puterea de a sadi in oameni acest chip prin chemare, indreptare si desavarsire (Rom. 8, 30), botezarea lor cu Duhul Sfant (Mt. 3, 11), "sfintirea" Numelui lui Dumnezeu ca "Tata" (Mt. 6, 9), toate acestea au constituit lucrarea Mantuitorului de restaurare a omului. El nu a venit sa "copleseasca" cu stiinta, cu care la doisprezece ani ii uimea pe invatatii de la Templul din Ierusalim, ci a asteptat de la Dumnezeu ungerea, "sfintirea" cu numele de "Hristos" prin botezarea cu Duhul Sfant la Iordan, pentru ca, prin trupul Sau, ca "pe o cale noua si vie" (Evrei 10,20) fata de Tablele de piatra ale Legii de pana atunci, deci, pentru ca sa se faca voia lui Dumnezeu "precum in cer, asa si pe pamant", intrucat "Legea, prin Moise s-a dat, iar darul si adevarul prin Iisus Hristos au venit" (Ioan 1,17), sa se scrie voia lui Dumnezeu in inimi, nu doar in minte ca pana atunci si cu infricosarea inimii: deci ca "painea cea spre fiinta" (Mt. 6,11), spre viata, ca "paine" de la Betleem, iar nu ca "piatra" de pe "Sinai" si de la "Ierusalim". Astfel, zabovirea "in cele ale Tatalui Sau" la Templul din Ierusalim, insemna dezvaluirea adancului lui Dumnezeu in fata invatatorilor de Lege, care nu aveau Duhul lui Dumnezeu ca dreptul Simeon, vazatorul "Luminii" lui Dumnezeu in Pruncul Iisus. Insa numai slujirea Mantuitorului in Duhul Sfant ca Hristos, "Unsul Domnului",

Mesia, care ca "samarinean milostiv" (Lc. 10,33), unge cu untdelemn ranele omului cazut intre talhari, jefuit de averea cereasca si ranit de moarte, ramanand "abia viu", traind numai cu paine pentru trup, fara slava voii lui Dumnezeu (Rom.3,23). impinsi de vrajmasul lor "sa locuiasca la intuneric ca mortii cei din veac" (Ps. 142, 3-4), oamenii nu stiau nici dreapta nici stanga lor (Iona 4, 11). Numai cei credinciosi pot vedea in Hristos "Lumina" care straluceste peste ei "in latura si in umbra mortii" (Isaia 9, 1), pe cand cei necredinciosi nu simt nevoia de a fi "izbaviti de cel rau", deoarece nu cunosc pe Dumnezeu ca "Tata". Ca straini de Hristos ei se comporta cu vrajmasie fata de El, ca si cum ar fi incheiat un contract cu moartea (Isaia 28, 15-18). Ei se simt prea bine pentru a se ruga vreodata si a nu prigoni pe cei ce cred, motiv pentru care Mantuitorul arata ca in acest fel ei se osandesc singuri (Ioan, 3, 18) Preotul si levitul de la Templu, ca oameni ai Legii Vechi, treceau pe langa cel ranit, nesocotindu-i suspinul durerilor. Dar Hristos a stat cu cel ranit de moarte, ungandu-i ranile, ducandu-l la un han (Biserica) si stand cu cel ranit de moarte toata noaptea, pana ce catre ziua acesta a putut sa deschida ochii si sa intre pe drumul insanatosirii. In acest fel Mantuitorul a sfintit numele Lui Dumnezeu ca "Tata"' al fiilor Sai celor fara de moarte, intrucat urmeaza lui Hristos. In viata Sa in trup, S-a vadit "Lumina" si "adevarul" ei: Invierea prin darul iubirii lui Hristos de a primi sa fie omorat, ca sa se vada "adevarul" vietii Sale si biruinta Sa in lume, de pana la moartea Sa: "Pentru aceea Ma iubeste Tatal, ca sufletul imi pun pentru oi" (Ioan 10,17); "Eu sunt Pastorul cel bun si sufletul imi pun pentru oi" (Ioan 10,11). Painea de la Betleem este facuta din graul care rodeste in pamant (ICor.15,36), devenind astfel "mana cereasca", paine a fiintei, a averii lui Dumnezeu ca "Tata" pentru ,fiii" Sai. De aceea, in Sfanta Liturghie rugaciunea de invocare a Numelui lui Dumnezeu sfintit ca "Tata", este inaltata de catre adunarea credinciosilor numai dupa aducerea Jertfei Mantuitorului ca sfintire a painii si vinului si prefacerea lor prin lucrarea Duhului Sfant, invocat de preot pentru Sfanta Euharistie, in Trupul si Sangele lui Hristos. In Jertfa Mantuitorului se vadeste taina infierii ca scriere in inimi a voii lui Dumnezeu si sfintire a Numelui Sau, ca izvor de har si de putere, ca "Nume minunat" (Facere 32,29), cum i-a spus lui Iacob ingerul; ca numele de "Tata", "Parinte al veacului ce va sa fie" (Isaia 9,5); "Si pentru ca suntem fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Sau in inimile noastre, prin care strigam: Tatal nostru!" (Gal.4,6). Iar Sfanta Liturghie se incheie cu rugaciunea de multumire pentru darul lui Dumnezeu in Hristos: "Am vazut Lumina cea adevarata, am primit Duhul cel ceresc...", prin care Dumnezeu insusi "S-a aratat in trup" si, tocmai de aceea, "S-a indreptat in Duhul" (ITim.3,16), vadind adancul Duhului lui Dumnezeu si al Chipului Sau in om, dupa masura voii Sale, sfintit astfel ca o comoara: "A binevoit Dumnezeu sa se salasluiasca in El toata plinatatea dumnezeirii dupa trup" (Col.2,9), asa cum s-a aratat pe Tabor, ca putere a venirii Imparatiei: iubire de vrajmasi, lepadare a grijii celei lumesti, toate acestea exprimate prin cuvintele: "Bine este sa fim aici" (Mt.17,4). Mantuitorul Hristos este "Domn al slavei" (ICor.2,8), pentru ca, prin El, Dumnezeu a aratat oamenilor "infierea" in viata Sa. El a ascultat de Dumnezeu in trup ca Fiu al Tatalui Celui fara de moarte, devenind, astfel, pentru lume "Lumina lina a sfintei slave a Tatalui ceresc...". El nu mai merge ca Adam in pamant: "Eu merg la Tatal Meu" (Ioan 16,16); "Ma sui la Tatal Meu si Tatal vostru, la Dumnezeul Meu si Dumnezeul vostru" (Ioan 20,17). In rugaciunea "Tatal nostru", care este rugaciunea Bisericii in Duhul Sfant a celor ce se aduna in Numele "sfintit" al lui Hristos de la doi sau trei, iar nu a unui individ singular; deci in aceasta rugaciune Mantuitorul arata, ca insusi Dumnezeu isi sfinteste prin El Numele Sau, il scrie in inimi ca ajutor de sus pentru cei ce urmeaza Lui, ca sa poata din nou iubi pe Dumnezeu din toata inima lor, si de aici sa dobandeasca puterea de a iubi pe aproapele ca pe ei insisi, ca temelie a Imparatiei lui Dumnezeu pe pamant. Iar voia lui Dumnezeu in Hristos, este cautata ca o "comoara" din bucuria inimii, din veselia cu "cantece si jocuri" (Lc. 15,25) de la "ospatul cu vitelul ingrasat", ca partasie la Hristos, prin care "viata lor este ascunsa cu Hristos in Dumnezeu" (Col.3,3). Voia lui Dumnezeu s-a sfintit, astfel, in Hristos ca "paine spre fiinta" vesnica dupa numele Celui ce s-a aratat in "rugul care ardea si nu se mistuia", ca semn al Luminii pururea fiitoare cum o descrie Mantuitorul: "N-ati citit in cartea lui Moise, cand I-a vorbit Dumnezeu din rug, zicand: Eu sunt Dumnezeul lui Avraam si Dumnezeul lui Isaac si Dumnezeul lui Iacob? Deci Dumnezeu nu este Dumnezeul celor morti, ci al celor vii" (Marcu 12,26-27). Mantuitorul invata pe oameni sa ceara in rugaciune aceasta paine in fiecare zi ca "mana cereasca", hrana cu care Dumnezeu satura in pustie poporul Sau, si care tocmai, de aceea, se dadea numai pentru o singura zi, ca sa fie ceruta in rugaciune in fiecare zi. Ca semn al bucuriei si al harului, mana arata si spiritualitatea structurilor poporului lui Dumnezeu, al Bisericii: "Cel ce aduna mult, aceluia nu-i prisosea, cel ce aduna putin, aceluia nu-i

lipsea" (Iesire 16,17-18). De la cea dintai cerere "Sfinteasca-Se numele Taul", pana la cererea "Painea noastra cea spre fiinta, da-ne-o noua astazi", Mantuitorul arata in Rugaciunea Domneasca tot ceea ce face Dumnezeu pentru om si care depaseste puterile omului, dar ca pe acestea le da omului in dar pentru rugaciune, cu puterea sfintirii Numelui Sau in Hristos, asa cum arata cantarea liturgica: "Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte", sub auspiciile careia, urmeaza in Sfanta Liturghie, citirile din Sfanta Scriptura: Apostolul si Evanghelia. Rugaciunea Domneasca se continua insa cu o cerere, care depinde de contributia omului pentru a fi ascultata si indeplinita de catre Dumnezeu: "Si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri" (Mt.6,12). Este vorba mai curand de o "negociere" ca o conditie a primirii iertarii proprii in schimbul iertarii altora, ceea ce ar arata cat de greu iarta oamenii semenilor lor greselile acestora fata de ei. Tocmai de aceea, in predica de pe munte Mantuitorul vrea sa adanceasca in comentariul Sau numai aceasta cerere din toata "Rugaciunea Domneasca": "De veti ierta oamenilor greselile lor, si Tatal vostru cel ceresc va ierta voua greselile voastre. Iar de nu veti ierta oamenilor greselile lor, nici Tatal vostru cel ceresc nu va ierta voua, greselile voastre" (Mt.6,14-15). Dumnezeu este numit "Tata" inca si pentru cei ce nu iarta, dar tocmai pentru a se arata ca neiertarea aproapelui duce la pierderea lui Dumnezeu ca "Tata", asa cum si-a sfintit El Numele in Hristos. Tot astfel conchide Mantuitorul si la "Parabola cu cei doi datornici", cu referire la cel care nu i-a iertat foarte putin aproapelui sau, dupa ce Dumnezeu ii iertase o imensa datorie, imposibil de achitat. Stapanul iarta, sluga nu iarta!: "Tot astfel nici Tatal vostru cel ceresc, nu va va ierta greselile voastre, de nu veti ierta fiecare din inima greselile aproapelui vostru" (Mt. 18,35). Mantuitorul arata ca este vorba, de a ierta celor care isi recunosc greseala si cer iertare; ca este vorba de a mustra pe fratele care greseste, desigur, cu mustrare frateasca: "Certa-ma-va dreptul cu mila si ma va mustra, iar untuldelemn al pacatosului, sa nu unga capul meu" (Ps. 140,5). Iar, daca mustrarea frateasca si in fata Bisericii nu duce la recunoasterea vinovatiei, atunci se trag "granite", nu ca fata de vrajmasi, ci ca fata de straini de Hristos: pagani si vamesi. In acest caz este vorba de luarea crucii si de urmarea lui Hristos; este vorba de cruce si desavarsire pentru darul Luminii dumnezeiesti de la Dumnezeu Tatal care este desavarsit, deoarece ,face sa rasara soarele peste buni si rai" (Mt. 5, 45-48), neputand fi vorba de vreo "dictatura" a soarelui. In Hristos este casa lui Dumnezeu, atat de diferita de structurile din lume, fie ca "monarhie", fie ca "democratie", despre care Mantuitorul spunea ucenicilor Sai: "Stiti ca ocarmuitorii neamurilor domnesc peste ele si cei mai mari ale lor le stapanesc. Dar intre voi sa nu fie asa" (Mt. 20, 25-26). Este vorba de imbracarea cu "armele lui Dumnezeu" (Efeseni 6, 11) ca un ostas duhovnicesc si astfel, de partasia la biruinta lui Hristos prin desavarsire, care duce la preamarirea lui Dumnezeu prin jertfa laudei: "Cantare de biruinta, cantand, strigand..."; este vorba, de asemenea, de iesirea din clestele in care a fost inchisa lumea indepartata de Dumnezeu prin sminteala ca intr-o inchisoare: teza-antiteza, bine-rau, dreptatenedreptate, iubire-ura, toate acestea simbolizate intuitiv prin "mersul sarpelui" si "munca lui Sisif". Caci in aceasta inchisoare in care se afla lumea, dreptatea si pacea nu se pot impaca niciodata: "Cand fiara ostenita-n Cain tace / E sangele lui Abel care striga" (A. Vlahuta). Numai in Imparatia lui Dumnezeu s-a aratat prin Hristos impacarea dintre dreptate si pace: "Mila si adevarul se vor intampina, dreptatea si pacea se vor saruta..." (Ps. 84,12). Dumnezeu a aratat in Hristos taria Mielului si biruinta prin ea, dar piericiunea cruzimii "lupului" (Isaia 11,6), daca nu va paste impreuna cu mielul, tamaduindu-se de cruzime. In acest fel, iertarea celor ce gresesc este ca o eliberare din inchisoare, din clestele mortii din lume, deoarece: "Caile celui ce tine minte raul, duc spre moarte". Chemarea la jertfa "iertarii" este conditia gustarii "painii" celei spre fiinta, a bucuriei si pacii Duhului Sfant, mai profunda decat orice satisfacere a simtului de dreptate prin razbunare, si cel ce o gusta nu mai simte vrajmasia din afara lui Hristos, din partea lumii, si stie ca i-ar fi parut rau pentru totdeauna, daca n-ar fi rabdat, daca s-ar fi razbunat, daca n-ar fi suferit nimic: "Ai gatit masa inaintea Mea impotriva celor ce Ma necajesc" (Ps.22,6); "Domnul este ajutorul meu si eu voi privi cu bucurie pe vrajmasii mei" (Ps. 117,7). Mantuitorul cere iubirea de vrajmasi, deoarece adevaratul vrajmas al omului este rautatea din omul insusi prin patimile trupului: "Daca veti trai dupa trup veti muri, dar daca cu duhul veti omori faptele trupului veti fi vii" (Rom. 8,13). "Omorati patimile trupului" este chemarea in Hristos, ca la o lucrare de "nemilostivire" fata de sine insusi, caci dorinta de a "scapa sufletul" (Marcu 8,35) este implinirea poftelor trupului. Mantuitorul arata ca a aduce jertfa la altarul lui

Dumnezeu, la desavarsirea Sa, inseamna a cauta "iertarea" si "impacarea" cu cei ce au gresit, sau fata de care cineva a gresit. Aceasta cale este si calea adunarii in Numele lui Hristos ca Biserica Sfanta, si are loc ca o chemare la Hristos, in care este desavarsirea lui Dumnezeu si jertfa iesirii din paradisul celor pamantesti, in care "lupul rapeste si risipeste oile" (Ioan 10,12). De aceea, inceputul drumului catre Sfintele Pasti in Postul Mare a fost asezat de catre Sfintii Parinti sub semnul "izgonirii lui Adam din Paradis" de catre Dumnezeu, pana la chemarea si urmarea lui Hristos de buna voie si inceputul zidirii din nou a Bisericii, a Imparatiei lui Dumnezeu, care avea ca structura interioara, iubirea de Dumnezeu din toata inima si de aproapele ca de sine insusi prin Evanghelia iertarii, a postului, a adunarii de comori in cer, asa cum cheama si Mantuitorul si Sfintii Sai Apostoli: "Nu judecati, ca sa nu fiti judecati" (Mt.7,1); "Ca niste fii ai lui Dumnezeu preaiubiti, imbracati-va cu milostivirile indurarilor, cu bunatate, cu smerenie, cu blandete, iertand unii altora, asa cum si Hristos v-a iertat pe voi" (Col.3,12-13); "Pastrati unitatea Duhului, in legatura pacii" (Ef.4,3); "Cautati pacea si sfintenia cu toata lumea, fara de care nimenea nu va vedea pe Dumnezeu" (Evrei 12,14). Cererea de a fi iertati "precum si noi iertam celor care gresesc", este asezata intre cererile: "Painea noastra cea spre fiinta, da-ne-o noua astazi" si aceea: "Nu ne lasa sa fim amagiti in ispitire, ci ne izbaveste de cel rau", tocmai pentru ca, nu numai ca oamenii nu vor putea gusta painea cea spre fiinta daca nu iarta, dar nici nu vor putea rezista ademenirilor din ispite, prin care cel rau vaneaza lumea si o tine in chingile determinismului sau, socotit de lume fatalism, destin si soarta, ca intr-o inchisoare: "Te vad prins in lanturile satanei" (F.Ap.8,23), spune Sfantul Apostol Petru lui Simon Magul. Lumea este ca cel ce striga dupa ajutor, dar se tine strans de "lanturile satanei". Daca la amagirea oamenilor diavolul se numeste cel "viclean", sau sarpe, astfel, dupa amagire, el se numeste "cel rau", sau lup pentru cei pe care nu i-a putut amagi. Mantuitorul a biruit ademenirea sarpelui "sfaramandu-i capul" (Facere 3,15) ca putere de amagire si cea mai puternica arma a sa: "De m-ar fi ocarat vrajmasul, as fi rabdati" (Ps.54,12). Dar El a trebuit sa sufere apoi, prigoana rautatii diavolului ca "lup", pe care l-a legat prin crucea si jertfa Sa (Mt. 12,29), dupa cum a fost profetia Tatalui impotriva diavolului (Facere 3, 15), dupa ce oamenii au fost dusi la sminteala de a calca voia lui Dumnezeu, care era insasi inima lor si viata lor vesnica. Oamenii se fac partasi acestei biruinte urmand lui Hristos Care ii dezleaga de legaturi cu Lumina Sa, asa cum i-a invatat sa se roage, dupa ce vor asculta chemarea Sa de a ierta: "Si nu ne lasa pe noi sa fim ademeniti in ispitire, ci ne izbaveste de cel rau", care dupa ce in Hristos, nu-i va putea amagi, ii va prigoni ca si pe Hristos, dar care le este "scut si "acoperamant". Prin El Dumnezeu a dat oamenilor ajutor sa-si zideasca lorusi casa vietii vesnice si i-a chemat la priveghere asupra Luminii lui Hristos: "Acoperindu-ne sufletul, nimeni nu va strica cetatea noastra"; "Laudati-L pe El, intru taria puterii Lui" (Ps. 150,1), de care orice violenta si cruzime se sfarma (Mt. 21, 44): "Domnul va da tarie poporului Sau, Domnul va binecuvanta pe poporul Sau cu pace" (Ps.28,11); "Stati tari, si Dumnezeu va zdrobi in curand pe satana (cel ce sta deasupra, in vazduhuri, sub cer -Ef.6,12) sub picioarele voastre" (Rom. 16,20). "Iertarea" celor ce gresesc este, astfel, calea unica de iesire din sistemul lumii ca urmare a muscaturii de sarpe, pe care nu-l poate omul sesiza decat prin privirea la "sarpele de arama" (Ioan 3,14), la Hristos rastignit, care nu din "fatalism" sau "predestinatie" moare, ci pentru ai Sai: "Sufletul imi pun pentru oi" (Ioan 10,15); "Luati, mancati; acesta este Trupul Meu..." (Mt.26,26-28), si din cauza vinovatiei lumii (Ioan 16, 9), al carei "pacat" este ridicat prin Jertfa lui Hristos, Mielul lui Dumnezeu. Iertarea este partasie la lucrarea pacii ca izbavire, tamaduire de muscatura sarpelui, a raului din lume care este socotit determinism, destin, soarta, conceptie combatuta de Sfintii Parinti 29) cu toata puterea. Este partasia la Hristos ca "facatori de pace", care, de aceea, "fii ai lui Dumnezeu se vor chema'' (Mt.5,9). Astfel, pentru urmarea lui Hristos, Duminica de la inceputul Postului Mare inseamna si chemarea la pocainta semnificata prin Canonul cel Mare al Sfantului Andrei Criteanul, care se va incheia in saptamana a cincea, odata cu Duminica pomenirii Sfintei Maria Egipteanca, model desavarsit de pocainta, si posibilitatea urmarii lui Hristos care se arata. b) Chemarea Sfintilor Apostoli dupa Botezul Mantuitorului. Evanghelia Duminicii intaia din Postul Mare, a Ortodoxiei. Daca Evanghelia Duminicii de la inceputul Postului Mare, care arata conditiile pentru urmarea lui Hristos in urma

izgonirii din paradis, a carui scop tocmai acesta a fost, astfel Evanghelia primei Duminici a Postului Mare arata pe Cel care cheama la urmarea Sa, pe Mergatorul inaintea lor, si care astfel ii face partasi Lui, se seamana pe Sine insusi in ei, pe insusi Mantuitorul Hristos care a spus: "De-Mi slujeste cineva, sa-Mi urmeze Mie si unde Eu sunt, acolo va fi si sluga Mea" (Ioan 12,26). Ei vor fi cei pe care i-a "hotarat Dumnezeu sa fie asemenea chipului Fiului Sau" (Rom 8,29), intrucat "i-a cunoscut dinainte". El este Cel trimis sa asculte, intrucat Dumnezeu n-a mai voit jertfe si prinoase si, de aceea, i-a pregatit un trup, in care voia Sa este in inima Acestuia (Ps.39,9-11), pentru ca pe "asinul" ascultarii Sale, sa aseze ca "Samarinean milostiv" pe cel cazut intre talhari, ramas "in latura si umbra mortii" (Isaia 9,1), ranit cu boala umplerii de sine, ale carui rani sa le unga cu "untdelemn si vin" (Lc. 10,34) ca "har si adevar" (Ioan 1,17). Pe Acesta "Tatal L-a sfintit si l-a trimis in lume" (Ioan 10,36) odata cu primirea Duhului Sfant ca Cincizecime personala la Botez, si marturisirea, ca El este "Fiul Sau Cel iubit". "Trimiterea" in lume este manarea de catre Duhul Sfant ca "Apostolul Tatalui", care da darurile Sale mai mult decat o mama pentru pruncul ei, si El s-a dat astfel celor care s-au rugat ca "fii" (Mt.7,11). Deci, El este darul celor ce L-au cerut ca fii. Nu cu "stiinta" a fost trimis sa vina, asa cum a aratat la 12 ani la Templu, ci a asteptat Numele de "Hristos" ca Unsul Domnului, slujitorul in Duhul Sfant, ca "Adam cel de-al doilea" (I Cor.15,45). Faptul ca la ispitire a respins imparatiile lumii cu slava lor, arata ca El era ca "piatra mica" din vedenia proorocilor, care atingea statuia cu capul de aur la picioarele ei de lut (Daniel 2,31-35); ca este "grauntele de mustar" al Imparatiei lui Dumnezeu ca cea mai mica dintre toate semintele (Mt. 13,31); ca in El s-a vadit chipul omului lui Dumnezeu, care prin Duhul Sfant si pentru revelarea Lui (Ioan 14,17) "s-a smerit pe Sine, ascultator facandu-se pana la moarte pe cruce" (Fii.2,5); ca El este adancul cel mare vadit la Botez, fata de care "marea (mortii) a vazut si a fugit, iar Iordanul (raul vietii) s-a intors inapoi" (Ps. 113,3) prin Inviere. "Ascultarea" va insemna revelatie prin Jertfa ca putere de a deschide ochii oamenilor, la "hanul" la care l-a dus pe cel cazut intre talhari, dand gazdei (Biserica) cei doi dinari: pe Dumnezeu ca Emanuil, adica Fata lui Dumnezeu catre oameni; si pe omul zidit de Dumnezeu dupa masura ascultarii ca om de Dumnezeu, in care s-a vadit "toata plinatatea dumnezeirii dupa trup" (Col.2,9). In configuratia treimica a chipului lui Dumnezeu, Mantuitorul cauta dupa botez pe cei ce vor constitui reazemul iubirii Sale de aproapele ca de sine insusi din iubirea de Dumnezeu din toata inima, si care vor fi ca o "Mireasa" (Ioan 3,29) a sufletului Sau de Mire: "Pe miei ii va strange la sanul Sau" (Isaia 40,11). "Adancul" aratat prin ascultare, ca si descoperire a chipului Duhului Sfant, slujitorul cel Mare a lui Dumnezeu Tatal, va insemna implinirea profetiei: "Duhul tau cel bun ma va calauzi la pamantul cel drept" (Ps. 142,10) si este cantat de la Botez pana la Duminica "Intrarii in Ierusalim": "Adancul marii l-a descoperit si pe ai Sai pe uscat i-a trecut"; "Pamantul cel roditor de adancime, uscat l-a umblat oarecand soarele; "Aratatu-s-au ale adancului izvoare, umejunii neimpartasite"; "Marea o ai calcat si pe popor l-ai mantuit". Prezenta Duhului Sfant in Hristos dupa biruinta asupra ispititorului arata epifanic adancul lui Dumnezeu, Sanul Sau, Mana Sa, Dreapta Sa, care deschide cerul: "Veti vedea pe ingerii lui Dumnezeu suindu-se si pogorandu-se peste Fiul Omului" (Ioan 1,51), ca oarecand pe "Scara" visata de Iacob (Facere 28,12), si mai ales ca smerenia deschizatoare de ceruri a Sfintei Fecioare (Lc. 1,48). Ungerea cu Duhul Sfant, sfintirea ca trimitere in lume (Ioan 10,36) insemna in inima Mantuitorului Hristos toata recunostinta ca "dreptate, pace si bucurie" (Rom. 14,17), ca o "ungere a Sa cu undelemnul bucuriei mai mult decat pe partasii Sai" (Ps.44,9), pe care ii va duce la aceeasi ipostaza prin botezarea lor cu Duhul Sfant: "Partasi dumnezeirii Sale facandu-i fara pizmuire", spune rugaciunea dinaintea Sfintei impartasanii. El a fost trimis sa stea de-a dreapta, insa manat de Duhul Sfant, cu acea "dragoste fara odihna a lui Dumnezeu Savaot" (Isaia 9,6). In aceasta ipostaza, in primul rand la El se refereau cuvintele spuse ucenicilor: "In dar ati luat, in dar sa dati" (Mt.10,8); "Cand veti implini tot ce v-am poruncit sa ziceti: slugi nevrednice suntem, ca n-am facut decat ceea ce se cadea sa facem" (Lc. 17,10); "Apasa asupra Mea sarcina de a propovadui si vai mie de nu voi binevesti" (lCor.9,16). Din bucuria Duhului Sfant, El iubea pe aproapele ca pe Sine insusi, dand in dar, ceea ce a primit in dar: "Voiesc ca acolo unde Eu sunt, sa fie si cei pe care Mi i-ai dat" (Ioan 17,24), deci ducandu-si Mireasa acolo unde se afla El. Ungerea insemna pentru El: "Nimeni nu aprinde Lumina si o pune sub obroc, ci in sfesnic si lumineaza tuturor celor din casa" (Mt.5,15), caci afara e "intunericul". El insusi era "sluga buna si fidela pusa peste putin" (Mt.25,21), adica peste cele mici, neinsemnate: "Ca si Moise a fost credincios in toata casa lui Dumnezeu" (Evrei 3,5-6), implinind binecuvantarea data lui Iacob: "Te voi binecuvanta si nu te voi lasa, pana nu voi implini tot ce ti-am fagaduit" (Facere 28,15).

Pentru pierderea acestei inimi dumnezeiesti i-a scos Dumnezeu pe oameni din paradis, ca sa-i cheme in Hristos la restaurarea ei prin eliberarea de "spinii si palamida" patimilor: "De nu va veti intoarce si va veti face ca pruncii, nu veti intra in Imparatia lui Dumnezeu" (Mt.18,3), ceea ce insemna de fapt ajutorul lui Dumnezeu prin El ca sa se intoarca, asa cum reiese din genericul drumului catre Inviere la inceputul Postului Mare: "Ajutor si acoperitor s-a facut mie spre mantuire, acesta este Dumnezeul meu si-L voi preamari pe El". Iar binefacerea dumnezeiasca de restaurare a inimii, ca cea a recunostintei pruncilor, este exprimata in chemarea: "Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihnii" (Mt.11,28). "Fiul este icoana Tatalui, chip al ipostasului Sau" si in acest sens in Fiul se descopera inima Tatalui ca o slava a Sa: "Cuvantul s-a facut trup si s-a salasluit intre noi; si am vazut slava Lui, slava ca a Unuia - Nascut din Tatal, plin de har si de adevar: Si din plinatatea Lui toti am luat har peste har" (Ioan 1,14-16). Fiul are acea inima a pruncilor, "a caror ingeri vad pururi Fata Tatalui" si care ca o Lumina este o continua si puternica chemare la intoarcere, de altfel ca singura cale a odihnei lui Dumnezeu. Daca sminteala de la inceput a putut avea loc prin folosirea perfida a chipului lui Dumnezeu impotriva Cuvantului, astfel la Duminica intaia din Postul Mare, numita a dreptei credinte, sau a "Ortodoxiei", aratarea chipului in Hristos este temelia Cuvantului. Comentand versetele: "Sa nu caute nimeni numai ale sale, ci fiecare si pe ale altuia; acelasi gand sa fie in voi, care era si in Hristos Iisus, Care, Dumnezeu fiind dupa chip, n-a socotit o stirbire a fi El intocmai ca Dumnezeu, ci s-a desertat pe Sine luand chip de rob, facandu-se asemenea oamenilor" (Fil.2,4-7), Sfantul Ioan Hrisostom arata impotriva lui Arie, ca aici este vorba, intr-adevar, de o "condescendenta" in ceea ce priveste slava divina de care Hristos ca Dumnezeu atotputernic s-a desertat, dar nu si de chipul lui Dumnezeu, caci acest chip de-abia acum se vede in realitatea Lui, ("S-a aratat in trup, s-a indreptat in Duhul"-1Tim3,16, care de acum calauzeste: Isaia 57,16; 18; Ps.142,10), asa cum il impartasea Cuvantul 30). Dumnezeu S-a desertat de "slava" ca sa-si arate "chipul". Atunci "Cuvantul era viata" (Ioan 1,4) ca stare permanenta de a fi "viu" si "viata era Lumina oamenilor". Dar prin aratarea chipului, Lumina este aceea care duce la vadirea chipului, pana cand jertfa chipului va sfinti Cuvantul, invatatura Sa, asa cum se arata in imaginea lui Hristos ca Pantocrator, in care se vad Trupul Sau si Evanghelia Cuvantului Sau sfintit ca "adevar", intelegandu-se, de fapt, ca fara Trupul Sau, Cuvantul ar ramane numai Cuvant, nu si "adevar". Riscul doctrinei lui Arie era stricarea masurii de indreptare a oamenilor in Hristos, careia i se va opune doctrina patristica a indumnezeirii, indeosebi prin Sfantul Atanasie cel Mare si Sfintii Parinti Capadocieni. Dar aratarea "Chipului" care sfinteste "Cuvantul" a avut loc prin Botezul ca ungere cu Duhul Sfant si ascultarea Sa ca om potrivit chipului, pana la forma ei suprema, adica moartea pe cruce (Filip.2,8), din care crestinii au luat forma botezului in Hristos pentru darul Duhului Sfant (Rom. 6,4). Asemanarea cu oamenii vadeste in El prin Botez si Duhul Sfant, adancul dumnezeiesc, ca o "prapastie" fata de lumea care uraste Duhul Sfant si ascultarea de Dumnezeu, neavand nici "infierea", nici "slava" (Rom.3,23). In Hristos, chipul lui Dumnezeu nu putea ramane fara "iubirea de aproapele ca de sine insusi" din "iubirea de Dumnezeu din toata inima". Inca inainte de a-si chema "Mireasa", chipul Sau a fost pus la incercarea de a pierde darul Duhului Sfant prin ispitire. Invocand ascultarea de Cuvant, Mantuitorul a biruit ispita, pastrand Duhul Sfant. El va fagadui cununa vietii tuturor celor ce vor fi biruitori in ispite (Apoc.2,7-10), dar, mai inainte urma sa aiba loc asemanarea cu chipul Sau prin chemarea lor la lepadarea de sine si "adancire" in cele dumnezeiesti (Ps.35,6). Ca numai putini au dat urmare acestei chemari, o arata cele spuse despre Natanael: "Iata cu adevarat israelitean, in care nu este viclesug!" (Ioan 1,47). Numai cei chemati mai intai de Sfantul Ioan Botezatorul la botezul pocaintei, au putut fi chemati si de catre Mantuitorul. Urmarea lui Hristos este posibila numai prin lepadarea de sine. De aceea va spune Sfantul Pavel ca "pe cele slabe din lume le-a ales Dumnezeu, ca sa rusineze pe cele tari" (1 Cor. 1,27), intrucat "cele slabe" au dainuire in Hristos, au o "tarie", care se deosebeste radical de violenta trecatoare prin care oamenii din lume se considera "tari". Deosebirea este ca cea dintre "bunatate" si "moarte". Rautatea, violenta, viclenia sunt contrare Luminii dumnezeiesti: "Prietenia lumii este dusmanie fata de Dumnezeu" (Iacob 4,4); "Ceea ce la oameni este inaltat, uraciune este inaintea lui Dumnezeu" (Lc. 16,15). Numai credinta in Dumnezeu poate fi calea ascultarii de Dumnezeu: "Am crezut de aceea am si grait, iar eu m-am smerit foarte. De aceea, am zis intru uimirea mea: tot omul este mincinos" (Ps.115,1-2). In Hristos ascultarea inseamna "sedere de-a dreapta" (Ps.l09,1) in "Lumina" dumnezeiasca, ceea ce duce la desavarsirea dumnezeiasca a Tatalui, care ,face sa rasara soarele peste buni si rai; face sa ploua peste drepti si

peste nedrepti" (Mt.5,45). De aceea, fiind chip al Tatalui, El "n-a fost trimis sa judece lumea, ci ca lumea sa se mantuiasca prin El" (Ioan 3,17), prin dragostea Lui jertfelnica, desigur la chemarea si prin ascultarea de El (MU 7,5), cum a spus Tatal Sau pe Tabor. Trimiterea Fiului este semnul unei atat de mari iubiri a lui Dumnezeu fata de lume, chiar daca lumea ii este vrajmasa, deoarece desavarsirea Sa inseamna si iubirea de vrajmasi (Mt.5,45). In acelasi sens, El nu va ingadui slugilor sa smulga neghina din grau (Mt. 13,29) si va arata ca mai rea decat vrajmasia sincera este "viclenia" care-l deosebeste pe "sarpe" (Ioan 17,15) de "lup" (Mt.10,16). Deci, ascultarea, "sederea de-a dreapta", la care L-a trimis Tatal, cuprinde in ea acea dragoste, care "toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda" (1 Cor. 13,7). Sfintii ucenici vor spune ca "Lupta noastra e nu cu trup si sange, ci cu puterile intunericului ce stapanesc prin vazduhuri" (Ef.6,12), si vor indemna: "Luati toate armele lui Dumnezeul" (Ef.6,13). Daca Mantuitorul a spus: "Pe cel ce vine la Mine nu-l voi da afara!" (Ioan 6,37), astfel si Iuda Iscarioteanul venise, dar el nu avea doar rautate sincera, care prin marturisire se putea vindeca, ci "viclenie", care niciodata nu "va paste cu mielul" (Isaia 11,6). Ca o "slava" a Tatalui, Hristos este "plin de har si de adevar" (Ioan 1,14) ca si pruncii, ca si Tatal: "Dumnezeu este Lumina si nici un intuneric nu este in El" (1Ioan 1,5) iar in Hristos, "Lumina Sa lumineaza in intuneric si intunericul n-a cuprins-o" (Ioan 1,5). Cei ce urmau Lui cu credinta se puteau ruga, ca si Biserica: "Apara, mantuieste, miluieste si ne pazeste pe noi Dumnezeule cu harul Tau", si astfel Mantuitorul a putut spune: "Pe cei ce Mi i-ai dat, i-am pazit si nici unul din ei n-a pierit, decat numai fiul pierzarii" (Ioan 17,12), al varsarii de sange prin viclenie, care nu s-a indreptat, si orice chemare la intoarcere ramanea "neauzita", deoarece "intunericul nu vine la Lumina, ca sa nu i se vadeasca cugetul" (Ioan 3,19-20) si faptele rele: "De se va rusina cineva de Mine si de cuvintele Mele in acest neam prea desfranat si pacatos se va rusina si Fiul Omului, cand va veni intru slava Sa cu sfintii ingeri" (Marcu 8,38); "Nimeni nu poate sluji la doi domni..." (Mt.6,24); "Ia seama ca Lumina care e in tine sa nu ajunga intuneric" (Lc. 11,35); "Daca Lumina care e in tine ajunge intuneric, cu cat mai mare va fi intunericul?" (Mt.6,23), "Nici de-ar invia cineva din morti nu vor crede!" (Lc.16,31). Aceste chemari au fost atat de patrunzatoare, incat cei ce nu leau ascultat, acest lucru nu insemna o predestinatie, ci "vina" fata de Duhul Sfant: "Cand va veni Acela va vadi lumea de pacat ca oamenii nu cred in Minei" (Ioan 16,9), deoarece in Hristos era "plinatatea de har si de adevar" (Ioan 1,14) a lui Dumnezeu. Avand in vedere aceasta Lumina dumnezeiasca din smerenia ascultarii lui Hristos, in care "a mutat" si Biserica, Sfantul Apostol Pavel va spune ca: "Ne-am facut priveliste lumii si ingerilor si oamenilor" (ICor.4,9), caci aceasta ascultare este calea slavitei Invieri. Iar "daca Hristos n-a inviat" (1 Cor. 15,17), am fi "mai de plans decat toti oamenii" (1 Cor. 15,19), care macar nu s-au lepadat de sine, au mancat si au baut fara nici o nadejde de mantuire (1 Cor. 15, 32). Daca Biserica este chemata nu sa aleaga neghina din grau, ci sa lumineze cu Hristos in intuneric, astfel Mantuitorul mai arata ca in navodul Imparatiei lui Dumnezeu intra "pesti buni si pesti rai", dar alegerea e lasata pentru sfarsitul veacurilor (Mt. 13,48). Asa a inceput Mantuitorul calea Sa cu ucenicii Sai sub auspiciile rugaciunii acelui rege, care neintelegand cum a putut gresi cu atata cruzime, spunea: "Ca sa te indreptatesti intru cuvintele Tale si sa biruiesti cand vei judeca Tu" (Ps.50,5), dar cu atat mai mult a cerut: "Inima curata zideste intru mine si duh drept innoieste intru cele dinauntru ale mele" (Ps.50,11), lucrare care va insemna: "Scoate din temnita sufletul meu, ca sa se marturiseasca Numelui Tau" (Ps. 140,7). Spre deosebire de ceilalti profeti, noutatea in predica Sfantului Ioan Botezatorul este "calea Domnului" pe care el a fost trimis s-o pregateasca si pe care el n-o socotea diferita de calea Legii, vestind doar judecata apropiata, iar nu innoirea vietii, sau "nasterea din duh" (Ioan 3,3). Noua era si asemanarea dintre "calea Domnului" si "pustie" ca "loc neted", fara "var ale deznadejdii, si fara "dealuri" ca simbol al stapanirilor omenesti (Lc.3,4-5). Ea nu putea fi nicidecum asemanata cu "Ierusalimul" unde erau "dealurile" si "muntii" stapanirilor omenesti, ca "uraciunea pustiirii la locul cel prea inalt" (Mt.24,15). "Calea Domnului" era calea Duhului Sfant, a iubirii de aproapele prin iubirea de Dumnezeu. Omul a fost zidit sa stapaneasca peste toate cele zidite pe pamant (Facere 1, 26), dar nu peste aproapele sau. Necomuniunea cu Dumnezeu este numita in Sfanta Scriptura "pacat", deoarece are urmari negative asupra vietii pe pamant, si strica chipul lui Dumnezeu, (IPetru 2,11) pe cand "ascultarea" de Dumnezeu ca singura cale a "plinatatii", este semn al Imparatiei Sale. De aceea, dupa "chemarea" ucenicilor si inainte de "desavarsirea" (Evrei 11,40) lor, Mantuitorul ii "indrepteaza" pe calea Imparatiei lui Dumnezeu (Rom.8,30), care consta in "scrierea in inimi" sau "sfintirea" celor doua porunci: "Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta, din tot sufletul tau, din tot cugetul tau si din toata puterea ta, si pe aproapele tau ca pe tine insuti" (Mt.22,37,39), porunci care in paradis erau o stare permanenta ca stalpi ai Imparatiei lui Dumnezeu "gatita de la facerea lumii" (Mt.25,34).

Mantuitorul, Fiul lui Dumnezeu intrupat, era El insusi "grauntele de mustar al Imparatiei lui Dumnezeu" (Mt. 13,31), in care cele doua porunci, voia lui Dumnezeu, era scrisa in inima Sa, (Ps.39,11), iar roadele ei in Duhul Sfant urmau s-o vadeasca prin jertfa in moarte drept "adevar" al mantuirii. De aceea, Mantuitorul cheama pe ucenici sa-I urmeze Lui, pentru ca El merge inainte, "scriind voia lui Dumnezeu in inimile lor" (Ioan 12,26). Moise spusese catre Domnul: "De nu mergi Tu insuti cu noi, atunci sa nu ne scoti de aici..." (Iesire 33,15). Iata, ca acum Mantuitorul merge inainte si cheama la urmarea Sa, dar numai o "ramasita", o "turma mica" (Lc. 12,32) L-a urmat, caci calea pe care El mergea inainte era cea a smereniei, a saraciei, a ascultarii, a iertarii, a luarii crucii si a iubirii de dusmani, si pentru aceasta "cale" a Imparatiei lui Dumnezeu numai putini nu aveau inima ocupata cu lucruri lumesti. Aceasta "cale" este o "plinire" (Mt.5,17) in adancime si a Legii Vechi: "Ramasita care va fi, va prinde radacini in jos si va aduce roade in sus" (Isaia 37,31). De aceea, dupa Cincizecime, cu desavarsirea lor in Hristos, ucenicii, prin plinatatea bucuriei in Duhul Sfant si luarea crucii, aveau sa urmeze lui Hristos "la lucrul slujirii" (Ef.4,12), spre a deveni "pescari de oameni" (Lc.5,10). Mantuitorul era purtatorul darurilor Duhului Sfant ca "Unsul Domnului", "Mesia", "Hristosul", avand podoaba Sa de Mire cu care a castigat Biserica, atunci cand a zis: "Nimeni nu vine la Mine de nu-l va atrage pe el Tatal Meu" (Ioan 6,44) si acest lucru, deoarece: "Eu am o marturie mai mare decat a lui Ioan: faptele pe care Mi le-a dat Tatal sa le fac" (Ioan 5,36). Ele se inscriu in acea lege duhovniceasca: "Cel ce va face si va invata, acela mare se va chema in Imparatia lui Dumnezeu" (Mt.5,19) si tocmai de aceea s-a profetit despre lucrarea Sa: "Dreptatea va merge inaintea Sa, si va gati calea pentru pasii Sai" (Ps.84,14). "Pasii Sai" erau invatatura Sa, despre care profetii spuneau ca "toate ostroavele o asteapta" (Isaia 42,2-5). De aceea, indata dupa chemarea Apostolilor, Sfintele Evanghelii il arata pe Mantuitorul ca "Iisus", ca Cel care "izbaveste", care invata, care aduce Lumina, calauzind la "botezul cu Duhul Sfant", catre "Lumina lina a sfintei slave a Tatalui ceresc", a Tatalui din cer, unde nu este nici rautatea si nici moartea, catre "Lumina Sa cea minunata" (1 Petru 2,9), pe care vremelnicia n-o poate atinge: "Vremea-ncearca in zadar, / Din goluri a se naste", spune poetul. Pentru cei luminati de Mantuitorul, ingerii vor aduna la sfarsitul lumii rugul vremii ca un covor. Cu deosebita pregnanta redau picturile exterioare ale manastirilor din Moldova "Lumina" din starea primordiala pe un fond complet alb al scenelor creatiei, in puternic contrast cu restul scenelor colorate, ca si cum acel alb ar "sparge" zidul in acel loc. Intuirea in acest fel a acestei lumini" aduce aminte de faptul, ca Dumnezeu va ridica din firea omului povara vremii si se va ingriji de pumnul de lut din om, ridicandu-l din pulberea pamantului. Pentru ca, in Mantuitorul, Dumnezeu isi arata puterea de a intoarce sufletele la starea lor de la inceput, in care intunericul si moartea nu-si aveau locul: Invierea Sa este biruinta asupra mortii care a cuprins ca o "mare" tot neamul omenesc, iar viata oamenilor se intoarce la Dumnezeu prin adancul Iordanului ca apa a botezului, asa cum arata cantarile liturgice inca de la Botezul Domnului: "Marea a vazut si fugit si Iordanul s-a intors inapoi" (Ps. 113,3). Daca in Evanghelia dupa Matei, chemarea Apostolilor este urmata de invatatura despre lepadarea de grijile pentru hrana si imbracaminte, care trebuie precedate de "cautarea mai intai a imparatiei lui Dumnezeu si a dreptatii Lui" (Mt.6,33), iar in Evanghelia de la Luca chemarea este urmata de invatatura despre "iubirea de dusmani" (Lc.6,35) ca asemanare cu Dumnezeu prin desavarsirea Sa, astfel chemarea dupa Evanghelia de la Ioan arata in centrul ei persoana Mantuitorului ca si chip si asemanare a lui Dumnezeu, dupa cum era intaiul Adam la inceput (1 Cor. 15,45). Ca si la Nasterea Mantuitorului, Evanghelia "aratarii" Sale in Duminica Ortodoxiei este precedata de pericopa Apostolului din Epistola catre Evrei cap. 11, unde este vorba de credinta celor din Vechiul Testament incepand cu Avraam, si care alcatuieste o lume a lui Dumnezeu marturisita de insusi Mantuitorul: "Fericiti sunt ochii vostri ca vad si urechile voastre ca aud. Caci adevarul graiesc voua, ca multi prooroci si drepti au dorit sa vada cele ce priviti voi si n-au vazut, si sa auda cele ce auziti voi, si n-au auzit" (Mt. 13,16-17). Este vorba de lumea lui Dumnezeu care nu pierde adancul Duhului Sfant, dar care in Hristos se arata, pentru a se semana din nou in lumea de dupa pacatul stramosesc ca "samanta buna" (Mt. 13,24). Dupa cum in Vechiul Testament lumea nu era vrednica de adancul dumnezeiesc al celor drepti, mai ales "la plinirea vremii" (Gal.4,4), cand "lucratorii viei" nu au venit la "Cina cea mare" (Lc. 14,16-24), tot astfel, in Hristos adancul dumnezeiesc al Duhului Sfant deschide cerul: "Veti vedea pe ingerii lui Dumnezeu suindu-se si pogorandu-se peste Fiul Omului" (Ioan 1,51). Cerul s-a deschis si la Buna Vestire pentru Sfanta Fecioara Maria, care de aceea a marturisit: "Mareste sufletul meu pe Domnul... ca a cautat spre smerenia roabei Sale" (Lc. 1,46-48).

Prezenta Duhului Sfant in firea umana a Mantuitorului inseamna "dreptate, pace si bucurie" (Rom. 14,17) in inima Sa, asa cum nu a mai fost in nici un om de la inceputul zidirii, iar in viata Sa inseamna smerenia si slujirea in "ascultare pana la moarte pe cruce" (Fil.2,8). De aceea, Mantuitorul este "Mesia", "Hristos" "Unsul Domnului", "mladita din radacina lui Iesei" (Isaia 11,1): "A binevoit Dumnezeu sa se salasluiasca in El toata plinatatea" (Col. 1,19); "In El locuieste dupa trup toata plinatatea dumnezeirii" (Col.2,9). Ori de cate ori vorbea despre credinta, Mantuitorul pomenea mai intai numele Sau de "Hristos" si apoi pe cel de "Iisus": "De se va rusina cineva de Mine si de cuvintele Mele..." (Marcu 8,38); "Cel ce isi va pierde sufletul pentru Mine si pentru Evanghelie, acela il va castiga" (Marcu 8,35), si aceasta, deoarece Mantuitorul mergea inainte cu darurile Duhului Sfant, concretizate in "roadele Duhului" (Gal.5,22-24) si ca marturie a Sa mai mare decat a lui Ioan Botezatorul (Ioan 5,36). Adesea El spunea iudeilor necredinciosi: "De nu credeti in cuvintele Mele, credeti in lucrarile pe care le fac" (Ioan 10,3738). Toate cuvintele Mantuitorului din Evanghelie se refera la viata Sa, astfel ca El este zugravit ca "Pantocrator" in partea cea mai de sus a locasului crestin ortodox de inchinare, pentru a se vedea ca Sfanta Evanghelie pe care o tine cu mana stanga in dreptul inimii Sale, este binecuvantata cu mana dreapta si sfintita ca "adevar" prin Jertfa Trupului Sau, ca dovada a temeliei liturgice a Sfintelor Scripturi si a caracterului lor liturgic. Aceasta imagine a Mantuitorului ca "Pantocrator", in sens nu de "Atotstapanitor", ci "Atottiitor", arata trecerea pascala a Bisericii in Hristos, ca in lumea lui Dumnezeu, asa cum o arata Sfintele Icoane ce se cinstesc la Duminica Ortodoxiei. Caci El nu a venit ca "stapanitor", ci ca "slujitor" (Mt.20,28) prin lucrarea harului care merge pana la Jertfa (Ps.84,12), si numai astfel isi ia "stapanirea", prin plinatatea celor ce urmeaza Lui (Ps. 109, 2-3). De aceea, pentru cei chemati, El este ca un Mire: "Cum se insoteste flacaul cu fecioara, asa se insoteste Domnul Dumnezeul Tau cu Tine" (Isaia 62,5); "Imparatia cerurilor este asemenea omului imparat care a facut nunta fiului Sau" (Mt.22,2). Lucrarea harului inseamna pentru El "cantare din fluier", spre deosebire de "cantarea de jale" (Mt. 11,17), de la chemarea la pocainta a Sfantului Ioan Botezatorul sub auspiciile osandirii celor de sub Lege. Daca El a fost "uns cu untdelemnul bucuriei mai mult decat partasii Sai" (Ps.44,9), astfel lucrarea Sa nu este alta, decat calauzirea lor ca, fratii Sai" (Evrei 2,11-12) catre "botezul cu Duhul Sfant" (Rom.8,29-30). Ca si Maica Domnului, ei aveau vrednicia chemarii, ca "cei nevinovati cu mainile si curati cu inima, care nu si-au luat in desert sufletul lor" (Ps.23,4); ca "cei cu inima curata si buna, care aduc roade prin rabdare" (Lc.8,15). Ca aceasta chemare nu era o "predestinatie", ci o "vrednicie" din ascultare sub Lege, o arata vedenia din cartea "Pastorul lui "Herma", in care pietrele care se rostogoleau pana la malul apei, simbolizand botezul, doreau sa intre dar nu puteau, semnificand pe cei care veneau la Hristos, ca si tanarul bogat, nu cu jertfa lepadarii de sine pentru desavarsirea in daruire de sine, ci erau "slujitori la doi domni" (Mt.6,24), fiind "legati cu pofte si desfatari trupesti", asa cum ii arata parabola cu "Cei chemati la Cina cea Mare" (Le. 14,16-24), si parabola "Semanatorului" (Mt. 13,3-9). Tocmai aceasta "dezlegare din legaturi" (Ps.l40,7;Ioan 8,32), era lucrarea Mantuitorului de "vindecare", caci Legea Veche dadea doar iertarea prin pocainta, dar nu si dezlegarea de patimi. Legea inabusea pacatul stramosesc, dar nu il inlatura sau vindeca. De aceea, genericul lucrarii Mantuitorului putea fi profetia: "Ramasita care va fi va prinde radacini in jos si va aduce roade in sus" (Isaia 37,31). Ea este implinirea altor mari fagaduinte: "Ca la Domnul este mila si multa mantuire la El si El va izbavi pe Israil de toate faradelegile lui" (Ps. 129,7-8). Realizarea acestei "izbaviri" o arata cuvintele profetiei: "Cum nu se intoarce ploaia ce cade pe pamant pana nu aduce rod, asa nu se va intoarce cuvantul Meu gol la Mine" (Isaia 55,10-11). Toate cuvintele Evangheliei se refera la Hristos ca Inaintemergator al Bisericii, pe care El le adreseaza in intregime Bisericii Sale, deoarece ca un Mire, "a iubit-o si s-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinteasca, curatind-o cu baia apei prin cuvant" (Ef.5,25-26). In acest sens, Mantuitorul, Cuvantul lui Dumnezeu intrupat, nu se intoarce la Tatal pana nu va spune: "Lucrul pe care Mi l-ai dat sa-l fac, l-am facut" (Ioan 17,4). Ucenicii urmau sa se faca partasi la "adevarul" vietii Sale inainte de a-L cunoaste (Ioan 8,32). El nu este "legat" asa cum voia lumea sa-L prinda. El a "biruit lumea" (Ioan 16,33), deoarece viata Sa nu poate fi tinuta de moarte, ci rupe legaturile ei (F.Ap.2,24) si tocmai de aceea dezleaga din legaturi pe cei care "cunosc" acest adevar prin partasie la El, intrucat Hristos s-a vadit "Usa" mantuirii, prin care cine intra, iese la "pasunea" (Ioan 10,9) darurilor Duhului Sfant. Este aici nu numai o dezlegare din "legaturi", ci si o bucurie a roadelor Duhului ca o "slava" (Evrei 2,10) a urmarii lui Hristos 33), care nu avea doar "neputinta" de a face raul, ci puterea faptelor bune ca "pomul bun", ca "samanta buna". Asa a fost omul zidit, si in paradis n-a cerut niciodata sa mearga la cer, ca dupa sminteala de la pacatul stramosesc, asa cum s-a manifestat la Turnul Babel, pe acelasi loc al

paradisului, ci el se pogora la "Pomul Vietii". Acolo insa, ca "samanta buna" pentru roade, omul se "pogora", se adancea pana acolo, incat sa descopere adancimile vesnice ale "Pomului Vietii" (Lc. 10, 30), care, fata de forma impunatoare a "pomului cunostintei" era neinsemnat la infatisare. Nimeni nu poate omori faptele trupului daca nu are nasterea din duh, ca o adevarata Inviere in Hristos: "Cati L-au primit le-a dat lor putere sa se faca fii ai lui Dumnezeu, care nu din ispita, din pofta trupeasca sau barbateasca, ci de la Dumnezeu s-au nascut" (Ioan 1,12-13). c) Lumina Sfintei Evanghelii. Duminica a doua din Postul Mare a Sfantului Grigorie Palama. Calea nasterii din duh pentru omorarea patimilor trupului este puterea lui Dumnezeu in Hristos, deoarece fara aceasta nastere nu pot fi omorate faptele trupului: "Nu poate pomul rau sa faca roade bune" (Mt.7,18); "Nu se culeg struguri din spini" (Mt.7,16); "Umblati dupa duh si nu veti mai implini faptele trupului" (Gal.5,16); "Daca veti trai dupa trup veti muri; dar daca cu duhul veti omori faptele trupului veti fi vii" (Rom. 8,13). Dar pentru aceasta schimbare, conversie, nu se cere ca la antici nimicirea trupului pentru eliberarea sufletului, cand de fapt nici sufletul nu e bun, daca trupul e plin de patimi, caci curatirea trupului incepe cu cea a sufletului: "Daca ochiul tau va fi curat, tot trupul tau va fi luminat, ca si cum te-ar lumina o faclie cu stralucirea ei" (Lc. 11,36). Deci, este nevoie de osteneala urmarii lui Hristos, de cautat Lumina Lui, care "a venit (numai) pentru ca lumea sa se mantuiasca prin El" (Ioan 3,17). Ca "Emanuil", "Dumnezeu cu noi", Mantuitorul nu-si apartine Lui, ci Bisericii ca Mirele ei. Lucrarea de "conversie" a celor trupesti prin nasterea din duh o incepe Hristos, ca sa implineasca cererea staruitoare a acelui rege din Israel, exprimata in Ps.50, care nu stia din ce cauza comite raul, dar stia ce nevoie are: "Inima curata zideste intru mine, Dumnezeule, si duh drept innoieste intru cele dinlauntru ale mele" (Ps.50,11). Indemnul de la inceputul acestui drum este lepadarea de grijile vietii, pana se va arata harul acelei "comori ascunse in tarina, pe care cand cineva o afla (dar i se va da, de o va cauta) mai intai o ascunde; apoi de bucurie merge si vinde toate cate are si cumpara tarina aceea" (Mt. 13,44). Tot astfel, indemnul la "iubirea de vrajmasi" este calea de a cunoaste, ca cel mai mare vrajmas al omului este boldul mortii din om, si este un indemn, de "luare a crucii" fata de ura sincera din lume, cand de fapt in fata "vicleniei" acesteia este nevoie cu mult mai mult, de rugaciune cu priveghere: "Privegheati si va rugati, caci de-ar sti stapanul casei la care ceas din noapte vine furul, ar priveghea si n-ar lasa sa-i sparga casa" (Mt. 12,43). Sub aceste auspicii Mantuitorul isi anunta lucrarea de "indreptare" dupa exemplul de credinta profunda a sutasului (Mt.8,5-13); apoi prin semnificatia potolirii furtunii pe mare (Mt.8,23-27) ca putere de potolire a vanturilor din minte si a valurilor din inima (Ef.4,14), care sunt tulburarile provocate de ganduri. Cand s-a iscat furtuna "El dormea", ca sa arate ca e nevoie de cerere la necazuri (Ps. 140,1), dar mai ales faptul, ca El are acea "casa a sufletului" pe care vanturile si valurile nu o pot atinge; El are acea "liniste mare" (Mt.8,26) ca "pacea lui Dumnezeu care covarseste toata mintea" (Fil.4,7). "Scularea" Sa este semn al Invierii ca putere de a certa vanturile si valurile in sufletul ucenicilor, care vor avea acea bucurie in plinatatea ei, pentru care "nu vor mai intreba nimic" (Ioan 16,23), deoarece covarseste toata mintea si pe care "nimeni nu o va putea lua de la ei" (Ioan 16,22), ca si o "casa a sufletului" lor nebantuita de "vanturi si valuri" si fagaduita lor de Hristos insusi: "Va voi lua la Mine, ca sa fiti si voi acolo unde Eu sunt" (Ioan 14,13). De aici se vede ca intruparea nu s-a transpus in litera Bibliei, ci in Sfinti ca Revelatie prin Jertfa, si din Sfinti in Biblie. "Lumina" arata prin El, ca in lume este "intunericul" (Ioan 1,5) care cauta sa o cuprinda, dar ca lumea este "cuptorul" (Apoc.3,18) in care se lamureste "aurul"; ca in ea sunt "portile iadului" (Mt.16,18) ca putere de ademenire in gradul cel mai inalt, si apoi de amenintare, ca locul in care Mantuitorul a dus "lupta cea buna" (2Tim.4,7) pana la biruinta (Ioan 16,33). "Puterile intunericului din lume stapanesc prin vazduhuri" (Ef.6,12), pe cand prin Hristos "adevarul vine din pamant" (Ps.84,12), ca painea fiintei din bobul de grau ce rasare din pamant (ICor. 15,36-42). Puterile intunericului ademenesc pe calea larga a pieirii, dar prigonesc pe cei de pe calea stramta, care insa sunt plini de darurile Luminii pururea fiitoare. Astfel, la incheierea lucrarii Sale Mantuitorul spunea: "Iata, vine stapanitorul lumii acesteia, si de la Mine nu are de luat nimic" (Ioan 14,30). Mantuitorul arata ca viata in lume este, nu loc de distractie, ci de lupta, caci este de preferat calea suferintei, iar nu fuga de ea ca scapare de suferinta si ca pierdere a sufletului (Mt. 16,25). Urmarea lui Hristos inseamna rabdarea pana la biruinta pentru cununa vietii. Stapanitorul lumii, care nu poate sa nu vina asupra lui, deoarece viclenia ca "arma lui cea mai puternica s-a sfaramat" (Lc. 11,22), astfel ca de la el nu are de luat nimic (Ioan 14,30), El avand, insa, toate darurile Duhului Sfant, ca un "vitel ingrasat" (Lc. 15,23) inainte de taiere. El are toate darurile Duhului nu numai ca aratare a Numelui lui Dumnezeu, ci si ca semanare a acestora in cei care au

urmat Lui: "Unde Eu sunt, acolo va fi si sluga Mea" (Ioan 10,25). Viata Sa a fost o lupta, ca "lupta cea buna" (2Tim.4,7) pana la biruinta prin sederea de-a dreapta (Ps. 109,1), la care Mantuitorul i-a facut partasi pe ucenicii Sai, carora mai inainte de Patimile Sale sfintitoare le-a spus: "Voi ati fost dintru inceput cu Mine in incercarile Mele" (Lc.22,28). Ei vor merge pe "vanturi si valuri" in istoria Bisericii ca si Mantuitorul, al carui semn pe corabie prin "atipire" era acela ca: "Vantu-l bate nu-l razbate!", asa cum au fost profetiile: Asteptand, am asteptat pe Domnul cel ce Ma izbaveste de imputinare de cuget si care erau o "marturie mai mare decat a lui Ioan" (Ioan 5,36), fiind vorba de aratarea nu numai a Sa ca Mesia, ci si a chipului Tatalui Insusi (Ioan 17,6). Acest lucru l-a ajutat pe Sfantul Ioan sa ramana intre cei fericiti" (Lc.7,23), care nu se smintesc de Mantuitorul si de Lumina Sa. Daca nu-i aratase crucea, asa cum vorbise cu Nicodim (Ioan 3,14), caci pe aceasta ar fi inteles-o Sfantul Ioan si mai putin, astfel, el era, doar, "sluga care nu stie ce face Stapanul" (Ioan 15,15). Intr-adevar, Acestuia "I se cadea, sa creasca" (Ioan 3,30), insa "in adancime", ca o epifanie a adancului pana la descoperirea "Pomului Vietii", (asupra caruia se arunca "pomul cunostintei" si-l omoara), asa cum fusese si porunca de "crestere" prin pogorare in starea paradisiaca. "Lumina" este numai pentru inimi, de aceea harul este paine" de intarire nu piatra a Legii; "peste" al luminarii, nu sarpe al smintelii prin cunostinte (ICor.8,1). Proportia aratata in Evanghelie prin episodul inmultirii painilor este acela de "cinci paini" pentru intarirea inimii si "doi pesti" pentru luminarea mintii (Mt.14,13-21). Asa este reflectat, de fapt, raportul dintre Trupul euharistic al Domnului si Biblie in icoana Pantocratorului. Numai celor cu inima curata si buna li s-au aratat tainele Imparatiei lui Dumnezeu (Mt. 13,11), oricata dibacie si agerime de minte ar fi putut avea cei cu inima invartosata, din cauzele si urmarile ei: "Ai ascuns acestea celor priceputi cu mintea si le-ai descoperit pruncilor" (Mt. 11,25). Astfel, inimile care nu se deschid, iubesc intunericul si de aceea urasc Lumina, calea de mijloc fiind exclusa: "Cine nu e cu Mine e impotriva Mea!" (Mt. 12,30). Dar Lumina lumineaza si nu osandeste, chiar atunci cand marturiseste "adevarul" si mustra ca "sarea", care este simbol al puterii Duhului Sfant de indreptare. Cine L-ar intelege pe Mantuitorul ca osanditorul cuiva, isi va lua singur pedeapsa de a ramane in "intuneric", si mai ales de ducere la ratacire a multora: "Daca cineva propovaduieste o alta Evanghelie, anatema sa fie!" (Gal.1,8-9). Sfantul Apostol Pavel, a cunoscut "desavarsirea" lui Dumnezeu in Hristos. In El Dumnezeu face sa rasara Lumina Sa peste buni si rai, dar arata "calea" prin insasi experienta vietii Sale ca "adevar", lucru care il va face pe Sfantul Apostol Pavel sa exclame: "Nimic nu putem impotriva adevarului, ci pentru adevar" (2Cor.13,8). Episodul Sfintei Evanghelii, care releveaza aceasta deosebire dintre Hristos si lume, ca o contradictie unilaterala din partea lumii, dar mai curand ca o separare de lume, separare a Luminii de intuneric (Maleahi 3,18), este pericopa tamaduirii slabanogului din Capernaum, in cea de-a doua Duminica a Postului Mare, dedicata Sfantului Grigorie Palama, ca teolog al Luminii line a Taborului si al puterii lui Dumnezeu de a aduce acea "liniste mare", isihasta, prin certarea vanturilor si valurilor. Aceasta pericopa este relevanta, deoarece ea arata inceputul impotrivirii fata de "Lumina". "Soarele dreptatii" (Maleahi 3,20), ca simbol al lui Hristos la prooroci, era darul lui Dumnezeu mai mult decat viata care se intretine cu paine, cu toate ca si aceasta se datora desavarsirii lui Dumnezeu, Care "face sa rasara soarele peste buni si rai, face sa ploua peste drepti si peste nedrepti" (Mt.5,45). Toate acestea le-a dat Dumnezeu, pana ce avea sa arate in Hristos, ca o Lumina a vietii, ca: "Nu numai cu paine va trai omul, ci si cu tot cuvantul ce iese din gura lui Dumnezeu" (Mt.4,4). "Soarele dreptatii", insemna puterea ce o da Dumnezeu in Hristos, de caldura si Lumina pentru calea faptelor bune: "Dreptatea va merge inaintea Lui si va gati calea pentru pasii Sai" (Ps.84,14). Aceasta "dreptate" a lui Hristos ca roade ale Duhului Sfant, avea sa insemne implinirea proorociei, ca "Soarele dreptatii va veni cu tamaduiri in razele Sale (nu cu osandire) si veti iesi si veti zburda ca viteii de ingrasat" (Maleahi 3,20). Aceasta era fagaduinta lui Dumnezeu prin profeti catre cei credinciosi din poporul Sau, care vedeau cum cei rai aveau prosperitate, iar ei umblau tristi inaintea Domnului fara folos pamantesc (Maleahi 3,14-15; Ps.72,2-9; Ps.36,1-7). Lor le face Dumnezeu fagaduinta de mai sus si tot lor, datorita rugaciunilor lor ca ale unor "fii" (Mt.7,9-11), le datoreaza Biserica venirea lui Dumnezeu pe pamant in Hristos. Ei erau incurajati sa astepte Lumina lui Dumnezeu, si totusi: "Marturisiti fiind prin credinta, n-au primit fagaduintele, pentru ca Dumnezeu randuise pentru noi ceva mai bun, ca ei sa nu ia fara noi desavarsirea" (Evrei 11,39-40). Ei fac parte dintre cei despre care s-a spus, de asemenea: Adevarat va spun, ca multi prooroci si drepti au dorit sa vada cele ce priviti voi, si

n-au vazut, si sa auda cele ce auziti voi, si n-au auzit" (Mt.13,17). incurajarea ce li se adresa era aceea: "Cel ce nadajduieste in Domnul, nu va fi rusinat" (Isaia 49,23); "Jertfiti jertfa dreptatii si nadajduiti in Domnul" (Ps.4,5): Atunci veti vedea deosebirea dintre cel drept si cel pacatos" (Maleahi 3,18). Acest lucru se arata in minunea tamaduirii unui slabanog la Capernaum. Mantuitorul isi arata puterea de a dezlega din legaturile pacatelor, ale neputintei de a nu pacatui, ale amagirii, ale robiei, ale inchisorii: "Duhul Domnului, peste Mine, care M-a uns... sa dau robilor slobozire" (Isaia 61,1). "Daca Fiul omului va va face liberi, cu adevarat veti fi liberi" (Ioan 8,36); "Scoate din temnita sufletul meu, ca sa se marturiseasca Numelui Tau" (Ps. 141,7); "Sa patrunda inaintea Ta, suspinul celor ferecati" (Ps.78,11); "Sa nu se intoarca rusinat de la Tine cel umilit, saracul si sarmanul sa laude numele Tau" (Ps.73,22). Toate acestea justifica afirmatia Sfantului Apostol Pavel: "Toate fagaduintele facute de Dumnezeu prin prooroci sunt in Hristos da, si prin El, amin" (2Cor.1,20). Usurarea dezlegarii din aceste legaturi a simtit-o si slabanogul din Capernaum inca inainte de a fi tamaduit de neputintele trupului: "Fericiti carora li s-au iertat faradelegile si carora li s-au acoperit pacatele" (Ps. 31, 1). In casa in care propovaduia Iisus, cei care il aduceau la El n-au putut intra pe usa din cauza multimilor, ci prin acoperis, ca un semn al adancirii in Hristos, pentru a intra in camara Luminii Sale, ca si leprosul Neeman, care a trebuit sa se smereasca in ascultarea de voia lui Dumnezeu si sa fie, astfel, dezlegat de neputinta. Bolnavul din Capernaum a fost coborat prin acoperis la Hristos si a iesit pe usa casei tamaduit, umbland si laudand pe Dumnezeu, cel care implinise inca o data lucrarea milei dumnezeiesti prin Hristos: "Veti iesi si veti zburda ca viteii de ingrasat", (Maleahi 3,20) si acest lucru, deoarece El a spus despre Sine: "Eu sunt Usa: prin Mine de va intra cineva, se va mantui; si va intra si va iesi si pasune va afla" (Ioan 10,9). Tamaduirea prin iertarea pacatelor a fost fagaduita inca din Vechiul Testament ca o slava a Numelui lui Dumnezeu: "Pre Cel ce curateste toate faradelegile tale, pre Cel ce vindeca toate bolile tale" (Ps. 102,3), pentru care psalmistul indemna la recunostinta fata de Dumnezeu: "Binecuvanteaza suflete al meu pe Domnul si nu uita toate rasplatirile Lui" (Ps. 102,2). Sfanta Evanghelie spune ca Mantuitorul a daruit dezlegare si tamaduire bolnavului "vazand credinta" (Marcu 2,5) atat de mare a celor care l-au adus la El. Era o credinta "vie si lucratoare" (ITes.1,3); iubire de aproapele ca de sine insusi, iubire de aproapele ca de Hristos insusi ca iubire de Dumnezeu, aratata in conditii grele; iubire adevarata, care "toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda" (ICor.13,7). De cata vreme cei ce l-au adus la Mantuitorul sufereau ca nu pot face nimic si cu cata bucurie l-au adus la Mantuitorul cu nadejdea, ca El il poate vindeca. La aceasta credinta se gandea Mantuitorul, cand a aratat ca ea inseamna iubire de El insusi, care va fi rasplatita la judecata din urma cu darul partasiei la Lumina lina, pururea fiitoare, fara de moarte: "Veniti binecuvantatii Tatalui Meu, de mosteniti imparatia gatita voua de la facerea lumii ca... bolnav am fost si M-ati cercetat" (Mt.25,36); "intrucat ati facut aceasta unora dintre acesti frati ai Mei mai mici Mie mi-ati facut" (Mt.25,40). Insa darul tamaduirii slabanogului din Capernaum mai arata o realitate: pe langa credinta vie si lucratoare, el arata pentru prima data si impotrivirea fata de mila lui Dumnezeu: "Carturarii cugetau in inimile lor: Acesta huleste, caci cine poate sa ierte pacatele decat numai Unul Dumnezeu?" (Marcu 2,6-7), pe cand, despre multimile credincioase se spune: "Toti erau uimiti si slaveau pe Dumnezeu zicand: Niciodata nu am vazut asemenea lucruri!" (Marcu 2,12). Sfanta Evanghelie nu spune ca cei ce se impotriveau Mantuitorului s-ar fi schimbat la vederea minunii si L-ar fi recunoscut ca trimis al lui Dumnezeu, care zisese: "Se vor rusina de Fiul Meu!" (Mt.21,37). Asa isi zicea stapanul viei cu privire la lucratorii rai la vederea faptelor bune ale lui Hristos. Fata de ei se implinea insa proorocia ca: "Se va astupa gura celor ce graiesc nedreptati"; (Ps.62,10) "Eu am o marturie mai mare decat a lui Ioan: faptele pe care mi le-a dat Tatal sa le fac" (Ioan 5,36), spunea Mantuitorul, celor ce se impotriveau faptelor milei dumnezeiesti, Mantuitorul mustrandu-i in Numele lui Dumnezeu cu "sarea sfanta a Cuvantului", iar nu cu vrajmasie: "Certa-ma-va dreptul cu mila si ma va mustra, iar untuldelemn al pacatosului, sa nu unga capul Meu" (Ps. 140,5). Mantuitorul insusi a invatat: "De-ti va gresi fratele tau mustral...de nu te va asculta, spune-l adunarii, si daca nici atunci nu te va asculta, sa-ti fie ca un pagan si vames" (Mt.18,15). Aceasta inseamna, a nu-l considera nici "vrajmas", dar nici "aproapele tau". Tocmai pentru aceste situatii, Mantuitorul avea sa invete, ca voia lui Dumnezeu si "calea" Sa este "luarea Crucii", rabdarea pentru impotrivirea care are loc fata de Lumina, caci fara cruce, Lumina nu se poate pastra, intrucat ea nu ar mai fi "desavarsirea Tatalui" (Mt.6,45).

Astfel, Mantuitorul a mustrat cetatile in care facuse cele mai multe minuni ale Sale, caci nu s-au pocait (Mt.11, 20), chiar si Capernaumul, "cetatea Sa": "Vai tie Horazine, vai tie Betsaido... iar tu Capernaume pana la cer te-ai suit, pana la iad te vei pogori, caci de s-ar fi facut in Sodoma minunile ce s-au facut in tine, ar fi ramas pana astazi. Zic voua, ca pamantului Sodomei ii va fi mai usor in ziua judecatii decat tie" (Mt. 11,23-24). Caci , faptele Sale" erau nu pentru a distra sau infricosa pe cineva, ci pentru pocainta ca asemanare cu El. Pocainta nu mai era un "moralism" ca in Vechiul Tesatament ci bucuria asemanarii cu Hristos si urmarea Lui. Mantuitorul arata ca cei mandri prin stiinta lor, dar fara inima, nu vad "calea" lui Dumnezeu, pe care o afla doar cei cu "inima curata si buna" in smerenia si rabdarea lor roditoare (Lc.8,15). Prin aceasta, insa, Mantuitorul face constatarea deosebirii dintre cei ce urmeaza Lui si cei ce nu cred in El: "Duhul Sfant va vadi lumea de pacat, ca oamenii nu cred in Mine" (Ioan 16,9); "Cel ce nu va crede, se va osandi" (Marcu 16,16) singur pe sine. Despre aceasta deosebire a vorbit, inspirata de Duhul Sfant, si Sfanta Fecioara Maria, ca dintre: "Cei puternici de pe scaune", pe de o parte, si "cei smeriti", pe de alta parte: "Pe cei flamanzi (dupa Dumnezeu) i-a umplut de bunatati, iar pe cei bogati (plini de ei insisi) i-a scos afara deserti", (Lc. 1,53). Aceasta deosebire apare in Sfanta Evanghelie sub diverse chipuri in limbajul intuitiv-simbolistic al Mantuitorului: grau - pleava, (Lc.3,17) miel - lup (Mt.10,16), calea stramta - calea-larga (Mt.7,13), tara departata - casa parinteasca (Lc.15,13;25), dospire - azima (ICor.5,8), care, mai mult decat o deosebire, arata "prapastia" dintre ele, mai mare decat departarea dintre cer si pamant (Lc. 16,26).

LUMINA SI CRUCEA IN SFANTA EVANGHELIE

Urmatorul capitol
3. LUMINA SI CRUCEA IN SFANTA EVANGHELIE. TARIA ZIDITOARE A LUMINII SUB CRUCE. PATIMIRILE SFINTITOARE ALE MANTUITORULUI a) Chemarea la luarea Crucii. Duminica a treia a Postului. Biruind la ispitire "ademenirea" prin post si rugaciune, Mantuitorul a pastrat Lumina Duhului Sfant, care la iesirea din Egipt era simbolizata prin "toiagul" lui Moise ce desparte apele si arata "adancul" izbavitor. Mai mare sarbatoare a fost ziua biruintei in ispitire, decat ziua Invierii Sale, deoarece mai puternica este "ademenirea" (Lc. 11,22) sarpelui, decat sinceritatea lupului in rautate. Prin Jertfa Sa Mantuitorul doar "va lega pe puternicul acela si astfel ii va prada casa" (Mt. 12,29); "va prinde sarpele de coada" (Iesire 4,2-4) si el se va transforma in "toiag al stapanirii" Sale (Ps. 109,2), ceea ce se intelege din profetia straveche: "Acela iti va zdrobi capul, iar tu ii vei intepa calcaiul" (Facere 3,15). Dar, toate deosebirile dintre Hristos si lume, care sunt de fapt "contradictii", sunt puse de Mantuitorul sub semnul chemarii de partea Sa, la lucrurile Sale, la "intelepciunea lui Dumnezeu cea tainica si ascunsa pe care lumea nu a cunoscut-o..." (ICor.2,5-7). Caci "pe cele slabe ale lumii le-a ales Dumnezeu ca sa rusineze pe cele tari", asa cum este El laudat la Sfanta Jertfa, prin care L-a "cunoscut" Biserica: "Ale Tale dintru ale Tale, Tie-ti aducem de toate si pentru toate"; "Pe Tine Te laudam, pe Tine Te binecuvantam; Tie iti multumim, Doamne, si ne rugam Tie, Dumnezeului nostru", aducand "jertfa de lauda, pentru mila de pace". Jertfa Sa a insemnat numai trecerea pascala, acolo unde se afla El. Dar pana atunci El s-a "semanat" in cei ce urmau Lui la chemarea Sa: "Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni. Luati jugul Meu asupra voastra si va invatati de la Mine ca sunt bland si smerit cu inima si veti afla odihna sufletelor voastre. Caci jugul Meu este bun si sarcina Mea usoara" (Mt.11,28-30). Prin Jugul" Mantuitorului, se intelege si Sfanta Cruce pe "calea stramta" in lume, calea desavarsirii. "Cele ale lui Dumnezeu" (Marcu 8,33) sunt in lume sub cruce, pe cand "cele ale oamenilor", sunt deasupra, cu slava lumii pe "calea larga", ca deosebirea dintre adancul uscat al marii ce duce la mantuire si suprafata marii bantuita de vanturi si valuri: "Dintre sute de catarge / Care lasa malurile / Cate oare le vor sparge / Vanturile, valurile?", se intreba poetul. Dar El se arata sub Cruce ca "tronul harului" (Evrei 4,16), ca adancul inimii omului, ca ajutor si acoperitor. Dumnezeu nu mai asteapta in Hristos teama de "atotputernicia" Sa ca sub Lege. Adam se ascunsese, motivand ca este gol si se "teme". Daca gadarenii ar fi stiut de pocainta nu s-ar fi inspaimantat de Hristos, care a venit sa scrie in inimi voia lui Dumnezeu. Atunci, dupa pacatul stramosesc, s-a ascuns Dumnezeu de la fata omului pentru ca sa-i descopere adancul Sau in si prin Hristos pentru tot trupul, pentru ca omul sa nu-L calce in picioare, ci sa-L afle in Hristos ca "Lumina" si "comoara" si sa inteleaga de ce nu poate avea odihna fara Hristos, atat din pricina incercarilor din partea lumii, cat si a rautatii sale proprii: "Pana cand Doamne ma vei uita? Pana cand voi pune sfaturi in sufletul meu, durere in inima mea ziua si noaptea? Pana cand se va inalta vrajmasul meu asupra mea?" (Ps. 12,1 -3); "Ca s-a umplut de rele sufletul meu..." (Ps.87,3). Pregatind "trup" pentru trimiterea Fiului in lume (Ps.39,9), Dumnezeu Tatal a aratat menirea Fiului intrupat: "Sezi de-a dreapta Mea, pana ce voi pune pe vrajmasii Tai asternut picioarelor Tale" (Ps.39,1), fara a preciza momentele din viata lui Hristos cand vor aparea "vrajmasii Sai". In profetia dreptului Simion la Templu s-a prezis prima data dupa Nasterea Mantuitorului impactul luminii" lui Hristos in lucrarea Sa: "Acesta va da pe fata cugetele multor inimi si va fi ca un semn, care va starni impotriviri" (Lc.2,34-35). Dupa inceputul "impotrivirii" semnalate la evenimentul tamaduirii slabanogului din Capernaum, aceasta impotrivire i-a amploare, fiind comparata cu ridicarea tot mai intensa a valurilor in jurul corabiei in care se urcase proorocul Iona, pana la aruncarea acestuia in valuri si inghitirea de catre un "chit", simbol viu al mortii, care avea sa inghita si pe Hristos

(Mt.16,4). Doua evenimente istorisite in Evanghelii semnaleaza intensificarea acestei "impotriviri" pana la pacatul impotriva Duhului Sfant. Astfel, la vindecarea a doi orbi si a unui mut istorisita in pericopa Duminicii a saptea dupa Rusalii, Mantuitorul este apostrofat de carturari si farisei: "Fiind scos demonul, mutul a grait. Iar multimile se minunau zicand: Niciodata nu s-a aratat asa ceva in Israil! Dar fariseii ziceau: Cu domnul demonilor scoate pe demoni! Si Iisus strabatea toate cetatile si satele, invatand in sinagogile lor, propovaduind Evanghelia Imparatiei si vindecand toata boala si toata neputinta in popor. Si vazand multimile I s-a facut mila de ele, ca erau necajite si ratacite ca niste oi care nu au pastor. Atunci a zis ucenicilor Sai: Secerisul e mult, dar lucratori sunt putini. Rugati, deci, pe Domnul secerisului sa scoata lucratori la secerisul Sau" (Mt.9,33-38). Carturarii si fariseii nu mai erau "lucratori", ci erau ca "smochinul" care era verde, dar fara rod, umbrind si locul. Si rautatea lor a crescut la culme, caci in fata Luminii, cei care nu se intorc devin si mai rai, avand rautatea imbracata in viclenie, ca un "aluat" al lor, de care Mantuitorul ii indeamna pe ucenici sa se fereasca (Mt.16,6). La prima apostrofare a acestora Mantuitorul nu a raspuns, ci a rabdat, ca sa poata "lucra". El nu se ocupa de "capre", cand "oile" aveau atata nevoie de ajutorul Sau si pentru care El a cautat rabdarea: "Ocarat fiind nu raspundea cu ocara..." (IPetru 2,23). Iar atunci cand rautatea a ajuns la culme, atunci Mantuitorul a raspuns, nu pentru ca si-ar fi pierdut rabdarea, ci pentru ca apostrofarea lor ar fi dus pe ucenici la sminteala cu privire la persoana Sa: "Atunci au adus la El un demonizat surd si mut si l-a vindecat, incat cel orb si mut vorbea si vedea. Multimile toate se mirau zicand: Nu este Acesta, oare, Fiul lui David? Dar fariseii auzind ziceau: Acesta nu scoate pe demoni decat cu Beelzebul, capetenia demonilor" (Mt. 12,22-24). Mantuitorul a calificat aceasta apostrofare ca un "pacat impotriva Duhului Sfant (Mt. 12,31-32). Duhul Sfant are ca simbol "untdelemnul", semn al milei si al pacii, invocat in Biserica atat de frecvent cu cererea "Doamne miluieste!", fapt pentru care pacatul impotriva lui Hristos ca "Unsul Domnului", plin de darurile Duhului Sfant cu care El merge inainte pentru urmarea Sa, este mai mare decat pacatul impotriva Sa ca "Iisus", Fiul Omului si nu se poate ierta, fiind vorba de pacatul demonic al "cruzimii" care a fost blestemat ca ucidere a oamenilor prin pacatul stramosesc. Acest pacat a fost vadit la gadareni ca neliniste demonica si neodihna, atunci cand acestia nu mai pot chinui o fiinta, multumindu-se si cu porcii, considerand aruncarea lor in adanc, unde nu mai au ce chinui, pedeapsa lor cea mai mare, ca cea a "duhurilor alungate din oameni, care umbla prin locuri pustii si nu afla odihna" (Mt. 12,43-45). Vorbind apoi carturarilor si fariseilor in parabole (Mt.13, 1-52), ca unora care neintorcandu-se cu inima la cercetarea Luminii, sa fie pus la indoiala macar sistemul lor de gandire, mintea lor sireata, dublata ca cea a demonilor din cauza inchiderii inimii prin faradelegi: "Sarpele era cel mai siret dintre toate vietuitoarele pe care le facuse Domnul Dumnezeu" (Fac.3,1). Ori de cate ori inima nu este "curata si buna", ceea ce se intampla dupa perioada copilariei, in adolescenta, astfel inima se inchide, ducand la siretenia si viclenia mintii, incat raul sa fie tot mai rau (Apoc.22,11), daca nu se intoarce. Mantuitorul se retrage, se fereste de "aluatul" (Mt.16,11) lor, momente in care are loc si taierea capului Sfantului Ioan Botezatorul (Mt. 14,3-12). Ca o mangaiere pentru pierderea dascalului de la inceput si al botezatorului lor care i-a pregatit ca pe o "mireasa" pentru "Lumina" Mirelui Hristos, Mantuitorul ii trimite in "misiune", iar la intoarcerea lor ii indeamna sa se bucure mai mult de scrierea numelui lor in Cartea Vietii, adica de restaurarea chipului lui Dumnezeu in ei prin urmarea lui Hristos, decat de faptul ca duhurile rele se supun lor (Lc. 10,20). De acest indemn si-au adus aminte ucenicii, cand n-au putut vindeca pe copilul lunatic, deoarece se bucurau mai mult de "victorii", decat de chipul lui Hristos, ceea ce El avea sa califice drept: "putina credinta" (Mt. 17,20), deoarece smerenia lui Dumnezeu nu poate fi folosita pentru triumfuri omenesti, cum au facut israelitii cand au adus "Cortul din Silo", pe campul de lupta. (1 Regi 4, 3-11). Impreuna cu ucenicii, Mantuitorul se retrage din calea celor vicleni, si in pustia Betsaidei arata semnele zidirii Bisericii si ale istoriei acesteia: inmultirea painilor, ca semn al Jertfei Sale inmultite ca Euharistie prin Duhul Sfant; trimiterea ucenicilor cu corabia singuri pe mare; si urcarea Sa pe munte sa se roage, semn al Inaltarii Sale la cer; apoi dovedirea facuta ucenicilor, ca in istoria Bisericii nu mai e nevoie de "potolirea furtunii" de vanturi si valuri, din a caror cauza ei vasleau cu greu, ci ca de fapt ei merg sub "stihii" ca pe uscat, ca si Mantuitorul. Aceste trei evenimente constituie, in inlantuirea lor, cea mai concentrata prezentare profetica a istoriei Bisericii (Mt. 14,15-33). Ca Mantuitorul se fereste de carturari si farisei, o arata faptul ca acestia trimit la El oameni care sa-L acuze de incalcarea traditiilor (Mt. 15, 1-9). El a plecat cu ucenicii in partile Tirului si ale Sidonului, unde rugaciunea rascolitoare a unei femei cananeence arata ca si neamurile, mai ales la plinirea vremii, se vor face partase la Lumina lui Hristos: "Poporul care nu Ma cunostea Mi-a slujit Mie; cu auzul urechii

M-a auzit. Fii streini M-au mintit; s-au impiedicat si au cazut" (Ps. 17,48-49). "Fii streini" care au mintit erau ca "fiul", care a fagaduit ca va lucra in vie, dar nu s-a dus, pe cand "celalalt fiu" care refuzase, pana la urma s-a dus (Mt.21,28-30). Evenimentele care urmeaza, si care incep cu chemarea la "luarea crucii", sunt semnificative pentru indrumarea ucenicilor la pastrarea Luminii Sale. Cele sapte saptamani inainte de Sfintele Pasti, inseamna in primul rand partasia la harul vietii lui Iisus (Mt.9,15). Nu este posibila impartasirea iubirii lui Iisus Hristos fara "lepadarea de sine" si nu este posibila pastrarea iubirii Sale fara luarea crucii. La mijlocul drumului catre Sfintele Pasti, in Duminica a treia, este randuita in Postul Mare Evanghelia despre Sfanta Cruce: (Marcu 8,34-3 8;9,1). Invatatura Mantuitorului despre Cruce se situeaza practic la jumatatea lucrarii Sale mantuitoare. Cea dintai chemare a Apostolilor, care au lasat toate si i-au urmat Lui, a fost participarea la "Lumina lui Hristos", la "aurul" vietii Sale, care avea sa fie cunoscut numai dupa "lamurirea" (Apoc.3,18) lui prin foc. Dar numai de la jumatatea lucrarii Sale se va numi si "Lumina sub cruce", pana la Jertfa Sa sfintitoare. Pentru viata Sa in trup, Mantuitorul avea de dus, de asemenea, lupta dubla: mai intai rezistenta la "ademenire", la ispita, pentru pastrarea Duhului Sfant, in acea configuratie originara a chipului lui Dumnezeu, descrisa mai apoi in Lege: "Sa iubesti pe Dumnezeu din toata inima ta si pe aproapele tau ca pe tine insuti" (Mt.22,37-40). Cel cu care avea sa duca lupta era diavolul, care avea caracterele sarpelui: puterea de ademenire cu mintea sireata si limba bifurcata si apoi urmarea acestei ademeniri, ca intoarcere in pamant sau "coada sarpelui". Conform profetiei stravechi, "acela iti va zdrobi capul, iar tu ii vei intepa, calcaiul" (Facere 3,15), Mantuitorul a biruit "ademenirea" la ispitire, dupa care, pentru intaia oara pe pamant aveau sa se poata arata darurile Duhului Sfant primit la Botez in toata bogatia lor ca "Lumina": "A binevoit Dumnezeu sa se salasluiasca in El toata plinatatea Dumnezeirii dupa trup" (Col.2,9). Dar, intrucat a fost biruita ademenirea sarpelui celui dibaci cu mintea, insa fara inima, Mantuitorul urma sa faca fata "amenintarii", prigoanei din partea celui rau. In jurul Sau incepusera sa se ridice tot mai numeroase semne ale rautatii simbolizate prin valurile din jurul corabiei in care se urcase proorocul Iona. La iesirea din Egipt s-au despartit apele marii de sus in jos, pentru a se trece prin adancul uscat. Iisus, insa, prin Duhul Sfant, se afla in acel adanc uscat al marii, in acel "botez", astfel incat "aratarea" Sa era de fapt aratarea adancului Duhului Sfant simbolizat prin "adancul marii" si "apa botezului", iar valurile incepeau sa se ridice in jurul Sau. Pentru Mantuitorul acest lucru insemna doar posibilitatea de a "lega pe "puternicul acela" si de "a-i prada casa". (Mt. 12,29). In aceasta perioada a avut loc si trimiterea Apostolilor la propovaduire, care si-au putut da seama de ceea ce vorbeste lumea despre Iisus. Fata de ceea ce stiau ucenicii despre Iisus si mai ales ceea ce asteptau de la El, patimirile Sale de la Ierusalim puteau insemna pentru ei un soc. De aceea, "pe cei care i-a chemat El ii si indrepteaza" (Rom. 8,29). Prilejul acestei pedagogii deosebite au fost momentele cand s-a aflat singur cu ei in partile Cezareei lui Filip. La intrebarea Sa: "Cine zic oamenii ca sunt Eu"? (Mt.16,13), ucenicii ii spun ca lumea il aseamana cu Ilie, cu Ioan Botezatorul, sau cu unul din prooroci. Dar felul cum ii abordeaza Mantuitorul este dovada pedagogiei Duhului Sfant, Care, ca iubire, "toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda" (1 Cor. 13,7) si care pentru rugaciune "suspina cu suspinuri negraite" (Rom. 8,26). Cand i-a intrebat ce cred ei insisi despre El, Mantuitorul a primit marturisirea Sfantului Petru: "Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu" (Mt. 16,17). Insa tocmai in acest moment de varf al parerilor bune despre El, Mantuitorul le face prima vestire a Patimilor Sale de la Ierusalim. Daca nu ar fi facut acest lucru, atunci prapastia dintre perspectiva Sa slavita in lume si rastignirea Sa intre talhari i-ar fi facut sa-L paraseasca: "De atunci a inceput Iisus sa arate ucenicilor Lui ca El trebuie sa mearga la Ierusalim si sa patimeasca multe de la batrani si de la arhierei si de la carturari si sa fie ucis si a treia zi sa invieze" (Mt. 16,21). Dar si aceasta intaia vestire a Patimilor a fost o "zguduire". Si ca si cum ar fi exprimat parerea unanima a ucenicilor, Petru l-a luat de o parte si a inceput sa-L dojeneasca: "Fie-ti mila de Tine, sa nu ti se intample aceasta!" (Mt. 16,22). Sunt memorabile cuvintele Mantuitorului de raspuns: "Mergi inapoia Mea, satano! Sminteala imi esti, ca nu cugeti cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor" (Mt. 16,29). "Cele ale oamenilor" sunt gloria, stapanirea, fuga de suferinta. Mantuitorul are pe "cele ale lui Dumnezeu" din om si le apara. Ele nu sunt din lume si stau sub semnul crucii. Ele nu sunt "de suprafata" ca cele din lume; ele sunt "adanci" si durabile. Pentru ele este nevoie de o a doua chemare fata de ucenicii Sai. Acestia pareau incantati de presupusa perspectiva lumeasca a Mantuitorului. Cea de a doua chemare este o chemare la cruce si

este o "alegere" pentru cei ce aveau sa-I urmeze mai departe, incat sa aiba "parte si sorti" (F.Ap. 8,21): "De voieste cineva sa vina dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia crucea sa si sa-mi urmeze Mie" (Mt. 16,24). "Lepadarea de sine" este semnul credintei si ei o aveau in parte, de la prima chemare. Crucea era insa lucrul cu totul nou, chiar si pentru ingeri. Sfantul Petru avea sa scrie, ca la Evanghelia Mantuitorului "si ingerii doresc sa priveasca" (1 Petru 1,12). Ingerii aveau sa trimita pe Corneliu la Petru (F.Ap. 10,5), iar Sfantul Pavel avea sa spuna despre propovaduirea sa sub crucea lui Hristos: "Ne-am facut priveliste lumii si ingerilor si oamenilor" (I Cor.4,9). Deosebirea dintre "cele ale oamenilor" si "cele ale lui Dumnezeu" este aratata de Mantuitorul ca o opozitie, ca doua lucruri contrare: "Ce va folosi omul de ar dobandi lumea toata si si-ar pierde sufletul sau?" (Mt. 16,26). Caci din fire omul, tot omul, cauta sa cuprinda pamantul intreg, "toata lumea". Numai despre El s-a spus: Ascultator facandu-Se pana la moarte pe cruce" (Fil. 2,8). Numai El intra in pamant fara sa caute nimic din cele ale lumii, ci numai cele ale lui Dumnezeu si pe ucenici, inimile oamenilor: "Iata, Eu stau la usa si bat..." (Apoc.3,20). Opozitia dintre cele doua directii merge pana acolo, incat fuga de suferinta si goana dupa cele din lume, pot duce la pierderea sufletului, iar fata de aceasta "goana", urmarea lui Hristos este ca o "pierdere pentru mantuire" (Mt. 16,25): "Pleca-voi spre pilde urechea mea, voi talcui in sunet de psaltire gandul meu. Pentru ce sa ma tem in ziua cea rea, cand ma va inconjura faradelegea vrajmasilor mei? Ei se incred in puterea lor si cu multimea bogatiei lor se lauda. Nimeni insa nu poate sa se rascumpere de la moarte, nici sa plateasca lui Dumnezeu pretul de rascumparare. Ca rascumpararea sufletului este prea scumpa si niciodata nu se va putea face, ca sa ramana cineva pentru totdeauna viu si sa nu vada niciodata moartea. Fiecare vede ca inteleptii mor, cum mor si cei neintelepti si nebunii, si lasa altora bogatia lor" (Ps. 48, 4-10). Lumina de sub crucea ocrotitoare ca un acoperamant, "cele ale lui Dumnezeu", cele smerite din lume, cele profunde, pot fi expuse dispretului, rusinarii din partea celor ce cauta "cele ale lumii". Acelora insa, la judecata nu le va fi acordata Lumina mangaietoare si slava ei: "De se va rusina cineva de Mine si de cuvintele Mele intru acest neam desfranat si pacatos, se va rusina si Fiul Omului, cand va veni intru slava Sa si a sfintilor ingeri" (Marcu 8,38). Aceste cuvinte erau spuse in mod special cu aluzie la Iuda, a carui rautate nu era sincera, ci plina de viclesug, din care cauza nu se exprima ca sa poata fi indreptat, asa cum s-a intamplat cu ceilalti ucenici, care intrebau sincer, pana cand li se va spune, ca la aratarea Sa dupa Inviere nu vor mai putea intreba nimic din cauza bucuriei care, umplandu-le inima, covarseste mintea (Ioan 16,23). Ingerii au cantat la Nasterea Mantuitorului slava lui Dumnezeu prin sfintirea Numelui Sau in sufletele oamenilor si pacea pe pamant prin "sarea" sfanta a Cuvantului lui Dumnezeu, care tamaduieste "dospirea" ce a urmat prin pierderea "azimei": "Aveti sare in voi si traiti in pace unii cu altii" (Marcu 9,50). Cel de-al treilea indemn al Mantuitorului dupa luarea crucii este: "Sa-Mi urmeze Mie!" (Marcu 8,34). Aceasta inseamna ca El insusi merge inainte, facand si invatand (Mt. 5,19); El insusi are crucea Sa. El a suportat rautatea chiar si in randurile ucenicilor Sai, cum a fost cea a lui Iuda, pana la Cina de pe urma, care este "de taina", intrucat raul pe care nimeni nu l-a alungat, a parasit singur adunarea sfanta in care nu avea nici o comuniune si s-a indreptat impotriva ei, ca "fiu al pierzarii" (Ioan 17,12), deoarece "cei ce slujesc idolilor deserti, dispretuiesc harul Tau" (Iona 2,9). Iuda incepuse sa-L dispretuiasca mai ales de la aceasta invatatura a Mantuitorului despre Cruce. Dar, in viata Mantuitorului si a celor care-I urmeaza cu credinta, crucea este de asemenea pecetea unei "taine". Ea nu inseamna injosire si umilinta. Pentru chemarea la cruce, Mantuitorul are un argument al mangaierii: darul Luminii celei mangaietoare pe care-l face cunoscut pe Tabor catorva ucenici ai Sai. Evenimentul este anuntat ca o continuare organica a invataturii despre cruce: Adevarul va spun, sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moarte pana ce vor vedea Imparatia lui Dumnezeu venind cu putere" (Marcu 9,1). Acei cativa, "unii", au fost Petru, Iacob si Ioan, cei mai credinciosi si de aceea, cei mai apropiati dintre ucenici. Chemarea lor pe munte a fost o chemare pentru rugaciune, fara ca ei sa stie dinainte ce eveniment va avea loc cu acest prilej. Schimbarea la Fata a Mantuitorului nu a fost un prilej de spaima pentru ucenici, asa cum se intampla cu prilejul teofaniilor in Vechiul Testament, cand se stia ca: "Nu poate omul sa vada Fata Mea si sa ramana viu" (Iesire 33,20). La teofanii, oamenii se aruncau cu fata la pamant: Moise pe Sinai (Iesire 34,8); Iosua la aratarea unui inger cu sabia langa Ierihon (Iosua 5,14); Manoe si femeia lui, dupa ce, fara sa stie, au vorbit cu un inger al lui Dumnezeu pana ce acesta s-a ridicat la cer pe fumul jertfei lor (Judecatori 13,20).

Aceasta teama nu mai este prezenta la Proorocul Ilie. Descurajat de Isabela, dupa ce facuse cea mai mare minune pentru intoarcerea la Dumnezeu a poporului, proorocul a luat calea pustiei, cerand de la Dumnezeu sfarsitul sau. Dumnezeu l-a intarit. Chemat la Horeb, (Sinai: rugul aprins) proorocului i-a aratat Dumnezeu, ca nu "forta" si "coplesirea" sunt calea Sa, asa cum se daduse Legea pe Muntele Sinai, ci "taria" si patrunderea la inima, "sfintirea": "Nu prin ostiri sau prin forta, ci prin Duhul Meu" (Zaharia 4,6); "Nu va striga si nu se va auzi prin piete glasul Lui" (Mt. 12,19). Dumnezeu nu era in "uragan, cutremur, foc", ci doar in "susurul lin", pe care atunci cand l-a simtit Ilie, s-a aruncat cu fata la pamant, din cauza plinatatii inimii (3 Regi 19, 11-13). Ceea ce Ilie nu putea simti decat "prin auzire", ucenicii de pe Tabor au putut "vedea" (Marcu 9,1) si s-au umplut de acea bucurie care-i facea sa amuteasca, iar daca vorbeau, sa nu stie ce vorbesc (Marcu 9,6). In chipul plin de stralucire al Mantuitorului, ucenicii au putut vedea implinirea cuvintelor Sale din Predica de pe Munte: "Daca pe iarba campului care astazi este si maine se arunca in foc, Dumnezeu o imbraca asa, cu cat mai mult pe voi, putin credinciosilor!" (Mt.6,30). Aceasta "Lumina" i-a intarit pe ucenici intocmai ca si "susurul lin" pe Ilie, ca sa nu se descurajeze in fata crucii. "Lumina" va rasari ca o comoara din pamant la inviere sfintind calea lui Hristos ca "adevar" (Ioan 17,17) si voia lui Dumnezeu ca "paine" (Mt.7,9-11) a fiintei omului, care a fost zidit sa traiasca "nu numai cu paine", (Mt. 4,4) care nu-l face viu, "ci si cu tot Cuvantul ce iese din gura lui Dumnezeu", care-l inviaza si-l face sa caute mai intai Imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui, iar celelalte sa-i fie date ca "adaos" (Mt. 6,33). Lipsa acestei Lumini minunate se va reprosa la judecata din urma ca "rusinare" (Marcu 8,38) de Hristos in slujirea Sa sub cruce, pentru cei ce au cautat "cele ale oamenilor" si n-au putut vedea pe Hristos, pe Dumnezeu insusi, chiar daca se temeau de "atotputernicia" lui Dumnezeu din cer. Amestecand limbile la Turnul Babel, Dumnezeu a asezat pe fiecare popor la locul lui, "ca sa caute pe Dumnezeu, doar L-ar pipai si L-ar afla, macar ca nu este departe de nici unul din noi" (F.Ap. 17,27). "Aproape este Domnul de cei cu inima zdrobita" (Ps. 33,17). Semnificativ va fi la judecata cuvantul Mantuitorului: "Flamand am fost si nu Mi-ati dat sa mananc" (Mt.25,42), si nedumerirea celor rai: "Cand te-am vazut flamand si nu ti-am dat sa mananci?" (Mt. 25,44). Legatura directa intre invatatura despre Cruce si "Judecata din urma" este aratarea Crucii inainte de venirea Mantuitorului, ca semnul lui Dumnezeu pentru calea mantuirii: "Si se va arata pe cer semnul Fiului Omului si vor plange toate neamurile pamantului" (Mt. 24,30). Caci prin cruce, Iisus a slujit pentru aratarea adevaratului chip al omului care este "adanc" si umple de slava, dar care este pandit de "desertaciune", de "cele ale oamenilor". Pentru acest "adevar" El a trebuit sa treaca prin foc. Dar prin El avea sa se arate legatura tainica cu cerul numai prin adanc: "Adevarul din pamant va rasari si dreptatea din ceruri va privi", (Ps. 84,12) asa cum s-a spus si la potop: "S-au deschis izvoarele adancului celui mare si s-au desfacut jgheaburile cerului" (Geneza 7,11). Simbolul cel mai profund al slujirii Mantuitorului si al Invierii Sale este trecerea prin adancul uscat al marii, fara arme, catre mantuire, dar inecarea celor de la suprafata si plini de arme: "Cel ce scoate sabia, de sabie va pieri" (Mt.26,52). Acolo se situeaza "iadul", care nu are radacini, adancime, ci numai suprafata, este "afara", ca superficialitate, ca si "pomul cunostintei", al desertaciunii si rautatii. Crucea despica iadul de la suprafata din lume plin de desertaciune; sfarma "portile iadului" din lume (Mt. 16,18), si dezleaga izvoarele adancului (Facere 7,11): "Marea a vazut si a fugit si Iordanul s-a intors inapoi" (Ps. 113,3). Este simbolul cel mai profund al prezentei Duhului Sfant ca "adancime", inca de la Botezul Mantuitorului si care strabate toata perioada de pregatire pentru Pasti. Inca de la Botez exista obiceiul de a se pune cruci la usi si la ferestre, ca semn ca cel rau este scos afara si ca de acolo nu-si mai poate arata puterea de "ademenire", ci numai aceea de "amenintare", dar se loveste de cruce. Armele sale sunt sfaramate (Lc. 11,22). In Iisus Hristos, Dumnezeu a sfintit armele mantuirii, "cele de-a dreapta si cele de-a stanga" (2Cor.6,7); "Ca o arma te va inconjura adevarul Lui" (Ps.90,4). Dumnezeu a aratat in Hristos "taria" in care il zidise pe Adam, dar care in urma pacatului stramosesc a fost pierduta, iar omul a fost scos "afara". Aceste cuvinte indica si felul cum se face semnul crucii dinspre dreapta spre stanga: partea semnului crucii de sus in jos, de la frunte la piept este simbolizat prin "ungerea pragului de sus cu sangele mielului" (Iesire 12,7) ca cel dintai semn al iesirii poporului din Egipt si care arata de fapt credinta pentru partea de sus adica pentru mintea omului, in sensul de lepadare de sine (metanoia) si orientarea, nu dupa mintea proprie, ci dupa voia lui Dumnezeu. Acest lucru il va semnifica Mantuitorul in prima Sa "Fericire" prin cei "saraci cu duhul" (Mt. 5,3). Tot astfel sunt prefigurati in Sfanta Scriptura, indeosebi in Psalmi, cei "cuviosi" (Ps. 11,1;149,9). Deci, credinta ca lepadare de sine are sensul de adancire, asa cum o prefigureaza trecerea poporului prin adancul uscat al marii

indata dupa ungerea pragului de sus cu "sangele Mielului". Adancul uscat al marii prefigureaza taierea imprejur a inimii, coborarea mintii in inima, botezul duhovnicesc, care are ca urmare alungarea duhurilor rele din inima prin scoaterea lor "afara". Astfel, semnul crucii devine puterea lui Dumnezeu in Hristos de alungare a duhurilor rele. Ea este ca un catarg al mantuirii care linisteste valurile inimii tulburate si ale mintii bantuite de ganduri. De aceea, Sfantul Maxim Marturisitorul spunea ca "toate au nevoie de cruce", care prin "lepadare de sine" alunga duhurile rele si aduce linistea isihasta a Sfintei Evanghelii. Toate aceste simboluri: descoperirea adancului inimii prin taierea imprejur ca adanc al marii, iesirea la pustie ca drum fara "abatere la dreapta sau la stanga" (Deut. 17,20), arata taina lucrarii Sfintei Treimi: sus este Tatal ca loc al "credintei"; la piept in adancul inimii este Fiul ca "scapare"; iar la umeri, de la stanga la dreapta este "acoperamantul" Duhului Sfant, sens treimic pe care il exprima una din rugaciunile cele mai vechi ale Bisericii: "Nadejdea mea este Tatal, scaparea mea este Fiul, acoperamantul meu este Duhul Sfant, Treime Sfanta, slava Tie!". La "taria" adancului care deschide cerul se ajunge prin punerea in lucrare a cuvantului lui Hristos in care este ascuns El insusi: "Cel ce aude si face aceste cuvinte ale Mele, il aseman cu barbatul intelept si priceput care, zidindu-si casa, a sapat, a adancit si apus casei sale temelia pe stanca" (Lc. 6,48), pe stanca cea din adanc, la care se ajunge prin "sapare", nu pe crestele muntilor. "Vanturile" si "valurile" o vor pune la proba de deasupra, dar ea nu cade, din cauza asemanarii cu Hristos in "adancul" Sau: "Ca sa fiti barbati desavarsiti dupa varsta staturii lui Hristos si sa nu mai fiti copii cu mintea, manati de vanturile oricaror invataturi omenesti..." (Ef. 4,13-14). Ce folos ar fi avut ucenicii, daca Mantuitorul ar fi ajuns cineva mare: imparat, stapanitor, iar, pe langa El, ei ar fi avut ranguri mari? indeosebi Sfantul Petru, a simtit ca o binecuvantare cuvintele aspre ale Mantuitorului: "Inapoia Mea, satano, caci nu cugeti cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor!" (Mt. 16,23), atunci cand a vazut ce comoara iese din pamant la Invierea Mantuitorului. El este singurul Apostol care da marturie in Epistolele sale despre "Lumina" Taborului, la care a fost martor ocular (2 Petru 1,16-17) si indeamna la "sfintirea" Mantuitorului in inimi (1 Petru.3,15). El arata ca si "ingerii doresc sa priveasca la Evanghelia" lui Hristos (1 Petru 1,12) si indeamna la cautarea Luminii lui Hristos si prin prooroci: "Pe langa aceasta (Tabor) mai este si cuvantul cel proorocesc, la care bine faceti ca luati aminte, ca la o faclie ce straluceste in loc intunecos, pana ce va straluci ziua si Luceafarul va rasari in inimile voastre" (2 Petru 1,18-19). Sfantul Petru vorbeste lamurit despre importanta Sfintei Cruci in viata morala crestina cand spune: "Nu va mirati de focul aprins intre voi spre ispitire ca si cum vi s-ar intampla ceva strain, ci intrucat sunteti partasi la suferintele lui Hristos, bucurati-va, pentru ca si la aratarea slavei Lui sa va bucurati cu bucurie mare" (1 Petru 4,12); "De sunteti ocarati pentru numele lui Hristos, fericiti sunteti, caci Duhul slavei si al lui Dumnezeu odihneste peste voi; de catre unii El se huleste, iar de voi se preamareste. Nimeni dintre voi sa nu sufere ca ucigas, sau fur, sau facator de rele, sau ca un ravnitor de lucruri straine. Iar de sufera ca si crestin sa nu se rusineze, ci sa preamareasca pe Dumnezeu pentru numele acesta" (I Petru 4, 14-16); "Pentru aceea, si cel ce sufera dupa voia lui Dumnezeu, sa-si incredinteze Lui, credinciosului Ziditor, sufletele lor, savarsind fapte bune" (I Petru 4,19). De asemenea, ce folos ar fi avut Sfantul Ioan Botezatorul, daca Mantuitorul, in loc de Cruce, ar fi judecat, ar fi osandit, conform profetiei sale: "Iata, securea sta la radacina pomului si tot pomul care nu aduce rod se taie si se arunca in foc!" (Mt.3,10). Iata de ce, in Vechiul Testament nu se putea propovadui "crucea", si pentru ce s-a scris: "Dumnezeu n-a voit ca ei sa ajunga la desavarsire fara noi" (Evrei 11,40). Mantuitorul avea sa explice: "Nimeni nu pune petec nou la haina veche, sau vin nou in burdufuri vechi" (Lc.5,36). Tot astfel El avea sa spuna lui Ioan Botezatorul: "Fericit cel ce nu se va sminti intru Mine!" (Lc. 7,23), caci avea "o marturie mai mare decat a lui Ioan; faptele pe care Mi le-a dat Tatal sa le fac" (Ioan 5,36). Ioan vazuse numai "porumbelul", necunoscand "adancul" si "desavarsirea" Duhului Sfant. Si pe acest prooroc, ca cel mai mare dintre prooroci care avea "duhul si puterea lui Ilie" (Lc. 1,17), Dumnezeu l-a chemat pentru "Lumina" de sub cruce. Moise si Ilie care s-au aratat pe Tabor in slava, nu mai vorbeau nimic despre pedepsirea celor rai, ci doar despre "patimirea Sa de la Ierusalim" (Lc. 9,31). Cand ucenicii au cerut sa fie pedepsiti adversarii cu foc din cer cum a facut si Ilie, atunci Mantuitorul i-a mustrat: "Nu stiti, oare, fii ai carui Duh sunteti?" (Lc. 9,55). Deci, nu "al lui Ilie", ci al Duhului adancului dumnezeiesc, Duhul botezului, caci: "Dumnezeu S-a aratat in trup, S-a indreptat in Duhul"; "cu adevarat mare este taina crestinatatii" (I Tim.3,16); "Fiul Omului

n-a venit sa piarda sufletele oamenilor, ci sa le mantuiasca" (Lc. 9, 55). Dar Moise si Ilie s-au aratat cu Mantuitorul pe Tabor si pentru "Lumina" Sa. Ei, simbolurile cele mai mari ale poporului ales, s-au aratat cu Iisus, nu la Ierusalim, nu carturarilor, fariseilor sau lui Irod. Pentru ucenici era o mare mangaiere adevarul, ca acestia s-au aratat alaturi de Iisus si nu sunt datori carturarilor si fariseilor. De acum inainte, ei puteau vedea, cum, in legatura cu aceia, se implineau cuvintele Mantuitorului: "Celui ce are i se va mai da si-i va prisosi, iar celui ce nu are i se va lua si ceea ce i se pare ca are" (Mt. 13,12). Se implinea si proorocia, ca pentru cei de la Ierusalim, "Ziua Domnului va veni ca un fur" (I Tes.5,4), cand "mancau, beau, se insurau" (Mt. 24,38). Odata cu aratarea Luminii line pe Tabor Mantuitorul nu se inalta la cer, ci merge sa arate sub cruce "aurul" vietii Sale. Insusi Tatal confirma sub cruce acest "aur": "Acesta este Fiul Meu cel iubit intru care este bunavointa Mea", iar pe ucenicii prezenti ii indeamna: "Pe acesta sa-L ascultati!" (Mt. 17,5), cu referire la invatatura Sa despre Cruce, pe care tocmai le-o daduse (Marcu 8, 34-38; 9,1). Mantuitorul se intoarce la "adancul" slujirii Sale, de data aceasta, insa, indreptandu-se spre Ierusalim: "Si cand s-au implinit zilele Inaltarii Sale, El S-a hotarat sa mearga la Ierusalim" (Lc. 9,51). Valurile rautatii erau gata sa-L ridice pe cruce (Ioan 8,28). Dar inainte de Jertfa Sa pentru ei, Mantuitorul impartaseste ucenicilor ramasi cu El dupa plecarea lui Iuda, adevarata comuniune a lui Dumnezeu cu oamenii, ce va culmina cu Jertfa. In cuvantarea Sa, El se refera de cateva ori la verbul "a fi": "De-mi slujeste cineva sa-mi urmeze mie si unde sunt Eu, acolo va fi si sluga Mea" (Ioan 12, 26). "Va voi lua la Mine, ca sa fiti si voi acolo unde Eu sunt" (Ioan 14,3); "Voiesc ca acolo unde Eu sunt, sa fie si cei pe care Mi i-ai dat" (Ioan 17,24). Acest verb "sunt" este partasia la numele lui Iahve: "Eu sunt cel ce sunt" (Iesire 3,14), al carui simbol este "Rugul care arde si nu se mistuie" (Iesire 3,2). El este izvorul fiintei (Ps. 39,9), pe care oamenii au fost invatati sa-l ceara ca: "Painea noastra cea spre fiinta, / Da-ne-o noua in fiecare zi" (Lc. 11,3). Dar, asa cum se arata in rugaciunea "Tatal Nostru", "painea" nu putea fi data fara "sfintirea Numelui" (Lc. 11,2) lui Dumnezeu, prin care poate veni Imparatia Sa, stapanirea Sa minunata, in care voia Sa are loc pe pamant ca si in cer, nu ca prin "Tablele Legii", si este aratata in Hristos ca "paine a fiintei". Mantuitorul a aratat ca aceasta "paine" care este "voia" lui Dumnezeu, facea parte ontologic din fiinta omului; ca omul este "mutilat" (Lc. 10,30) in fiinta lui din cauza ca i-a fost luat Dumnezeu si ca taina omului este in mana lui Dumnezeu, Care "a cunoscut zidirea noastra" (Ps. 102,14): "Un om se pogora de la Ierusalim la Ierihon si a cazut intre talhari, care l-au jefuit, lasandu-l abia viu" (Lc. 10,30); "Nu numai cu paine va trai omul, ci si cu tot Cuvantul ce iese din gura lui Dumnezeu" (Mt. 4,4); "Robul pacatului nu ramane pe veci in casa" (Ioan 8,35), caci traieste numai cu paine si apoi moare: "Toti au pacatuit si sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu" (Rom. 3,23), de Lumina Sa care transfigureaza. In Hristos a sfintit Dumnezeu voia Sa, aratand slava ei. El face ca "luarea crucii si urmarea lui Hristos" (Marcu 8,34) sa fie o bucurie. In "calea" lui Hristos i-a asezat Dumnezeu, "deosebi intru nadejde" (Ps. 4,8; Evrei 6,1820), intrucat El S-a aratat "stanca tare", neclintita de vanturi si valuri si "dovedita ca este vie" (Evrei 7,8): "Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare" (neclintit), de care, insa, in Hristos moartea s-a zdrobit. In Hristos: "a taiat Dumnezeu vitelul ingrasat" (Lc. 15,23) si a chemat la "ospat" in casa Sa, in care "se aud cantece si jocuri" (Lc. 15,25); "Din grasimea casei Tale ii vei satura pe ei" (Ps. 24,14); "Sufletele lor intru bunatati se vor salaslui" (Ps. 24,14). Acolo capata omul puterea de a lua crucea sa: "Domnul este ajutorul Meu si eu voi privi cu bucurie pe vrajmasii mei" (Ps. 117,7); "Ei au plecat cu bucurie de la fata sinedriului, pentru ca s-au invrednicit sa sufere ocara pentru Numele Lui" (F.Ap. 5,41). Puterea pe care o pot capata oamenii in Hristos prin Sfanta Cruce a fost simbolizata la iesirea din Egipt prin: "ungerea pragului de sus cu sangele Mielului" (Iesire 12,7); iesirea la miezul noptii din Egiptul robiei; trecerea prin adancul uscat al marii, la care insemnatatea deosebita o avea "toiagul lui Moise" cu care au fost despartite apele de sus in jos. Acest "toiag" are in Hristos semnificatia crucii cu care El a tinut departe valurile ce se ridicau asupra Lui de jos in sus, ca apele in jurul corabiei in care se afla proorocul Iona (Mt. 16,4). Acest "toiag" mai are in Hristos si semnul "sarpelui", caruia i-a zdrobit capul, adica puterea de ademenire, dupa care prin suferinta si moartea Sa l-a "legat" (Mt. 12, 29) prinzandu-l de "coada", adica luandu-i puterea de a da moartea, urmarea directa a puterii de ademenire simbolizata prin limba bifurcata. Biruinta asupra sarpelui a fost aratata de Dumnezeu lui Moise prin "toiag": "Domnul i-a spus: ce ai in mana? El a spus: Un toiag. Domnul i-a zis: arunca-l

pe pamant jos! Si el l-a aruncat pe pamant si s-a prefacut in sarpe si a fugit Moise de el. Dar Domnul i-a zis: "Intinde-ti mana si apuca-l de coada! Si el si-a intins mana si l-a prins, si s-a facut toiag in mana lui" (Iesire 4,34). Acest semn profetic avea sa se concretizeze in Hristos prin Jertfa si Invierea Sa: "Toiagul stapanirii Ti-l va da Domnul din Sion zicand: Stapaneste in mijlocul vrajmasilor Tai!" (Ps. 109,2). Este "stapanirea" binecuvantata, pentru ca da "plinatatea": "Cu Tine este poporul Tau in ziua puterii Tale, intru stralucirile Sfintilor Tai" (Ps. 109,3). Prin cruce s-a aratat adancul vietii lui Iisus, in care El i-a pazit cu harul Sau si pe ucenici: "Simone, v-a cerut satana sa va cearna ca pe grau. Dar Eu M-am rugat pentru tine sa nu scada credinta ta" (Lc. 22,31). Iisus, izvorul a tot harul, se roaga pentru ucenicii Sai! Harul merge inainte si lumineaza, chemand la urmarea Sa. El nu bate oile, nu alearga dupa ele, nu le sminteste: "Pastorul cel bun merge inainte si oile vin dupa El" (Ioan 10,4). "A cerne ca pe grau", inseamna "a arunca in sus" pentru a se vedea, daca nu se gaseste "pleava" sensibila la vanturi, caci graul cade din nou pe pamant. Eroul antic Anteu, in lupta pe care o avea de purtat, ori de cate ori era ridicat de la pamant era biruit, iar cand atingea pamantul, era biruitor. Tot astfel nu este posibila urmarea lui Hristos fara cruce, dupa partasia la Lumina Sa aratata pe Tabor, ca o mangaiere pentru luarea crucii. Candela sufletului are deasupra luminitei sale Sfanta Cruce, care o apara de "vanturi" si de "valuri". Lumina lina a candelei are taria ei care duce la bucuria Sfintei Invieri. Ea este Lumina de "taina" a sufletului (I Cor.2,7-8), pentru care Mantuitorul a indemnat pe ucenicii Sai pe Tabor: "Nimanui nimic sa nu spuneti, pana cand nu va invia Fiul Omului din morti" (Marcu 9,9). b). "Scara" duhovniceasca si puterea harului dumnezeiesc sub Cruce. Duminica a 4-a din Postul Mare, a Sfantului Ioan "Scararul". Chemarea la urmarea lui Hristos prin "lepadarea de sine si luarea crucii" aveau ca scop asemanarea cu Hristos, ca dimensiunea hristologica a chipului lui Dumnezeu, care se arata in Hristos pas cu pas pana la Saptamana Patimilor: "Slujirea fata de toti" (Mt. 20,28) drept conditie a intaietatii; "Pruncia" sufleteasca (Mt. 18,1-4) ca "masura" a Imparatiei lui Dumnezeu; "Spalarea picioarelor" (Ioan 13,5) in iubirea de aproapele si unitatea duhului; apoi, "Intrarea in pamant" (Ps. 84,12), ca "pret de rascumparare" (I Cor. 6,20) si ca lucrare numai a Mantuitorului. In acelasi sens, Sfintii Apostoli vor vorbi despre "intelepciunea lui Dumnezeu tainica si ascunsa" (I Cor. 2,7-8), despre "cele slabe" alese de Dumnezeu, ca sa rusineze pe cele tari (I Cor. 1,27); de smerenia Sa in ascultare pana la moarte pe cruce (Fil. 2,8). Toate acestea constituie Lumina sub cruce si puterea harului dumnezeiesc. Cat de usor se vorbeste despre lumina, adesea, ca despre un lucru de la sine inteles. Daca rasare soarele se pare un drept al cuiva, nu un dar de sus. Mult mai sinceri erau vechii mexicani in superstitiile lor, cand, stiind ca rasaritul soarelui este un dar de sus, nu mai erau siguri ca, dupa ce apune seara, va rasari si a doua zi, si aduceau jertfe omenesti toata noaptea, pentru milostivirea de sus a zeilor. Dumnezeu a aratat prin prooroci, ca in afara de "via" sadita prin chemarea lui Avraam, "tot pamantul este in intuneric" (Isaia 60,2) ca sa-L lumineze, dar neamurile nu aveau cunostinta de descoperirea lui Dumnezeu lui Noe: "De acum inainte cat va fi pamantul, semanatul si seceratul, frigul si caldura, vara si iarna, ziua si noaptea nu va mai inceta" (Geneza 8,22). Aceste daruri de sus, necesare pentru viata omului in trup, au fost fagaduite din cauza desavarsirii lui Dumnezeu, pana cand Dumnezeu avea sa aduca pe pamant lucrul de temelie pentru om, conform adevarului aratat in Hristos: "Nu numai cu paine va trai omul, ci si cu tot Cuvantul ce iese din gura lui Dumnezeu" (Mt. 4,4) si care il scoate pe om din pamant, deoarece nu s-a nascut din pamant, ca sa se intoarca in pamant, ci fiecare din pantecele maicii sale cu bucuria care uita durerile nasterii (Ioan 16, 21). In Mantuitorul Hristos, "Soarele dreptatii" (Maleahi 3,20), Lumina Duhului Sfant a fost si rodul biruintei asupra ispititorului. Aceasta biruinta are o importanta mai mare decat cea a suferintelor; este un "Praznic imparatesc" la fel de mare ca si cel al "Botezului Domnului" cu apa si cu Duhul Sfant, ca Cincizecimea Sa personala, insa, pentru lume, a fost mai importanta proba "Luminii" in foc, ca "aur lamurit in foc" (Apoc.3,12), prin care s-a vadit "adevarul" Luminii, caci numai prin aceasta proba s-au putut deschide ochii oamenilor sa vada "Lumina" lui Dumnezeu. Pentru cea de-a doua parte a lucrarii Sale pe pamant, Mantuitorul a aratat ca Lumina Sa are un drum, o "cale" (Ioan 14,6) a ei. Astfel, dupa lepadarea de sine nimeni nu poate urma lui Hristos, daca nu-si ia crucea sa in fiecare zi (Lc. 9,23). Insa tocmai sub semnul Sfintei Cruci, Lumina lui Hristos se arata ca "har peste har" (Ioan 1,16), izvor al harului mai de seama decat untdelemnul din casa vaduvei in Sarepta Sidonului din

vremea proorocului Ilie. Ca "deschidere a adancului celui mare" prin care "se desfac jgheaburile cerului" (Geneza 7,11), acesta este insa vesnic curgator, este "Lumina pururea fiitoare", si nu doar de trei ani si jumatate ca untdelemnul in vremea lui Ilie. Intr-adevar, sub Sfanta Cruce harul este izvor de "har peste har" ca plinatate si, in acelasi timp, ca putere, ca tarie ziditoare. In familie unitatea de cuget este prin puterea iubirii slujitoare si ascultatoare, iar nu prin violenta: "Toate acestea le voi face nu prin ostiri sau prin forta, ci prin Duhul Meu" (Zaharia 4,6), fagaduia Dumnezeu prin prooroci lucrarea Sa in Hristos. Ea este "trecere din putere in putere" (Ps. 83,8), "innoire din zi in zi" (2 Cor.4,16) "trecere din slava in slava ca de la Duhul Domnului" (2 Cor.3,18). La aratarea Luminii line pe Tabor, in care este pacea lui Dumnezeu, bucuria Duhului Sfant, odihna intaritoare, s-a vazut ca oamenii nu mai mor vazand-o ca dupa pacatul stramosesc, ba chiar sunt adusi in starea de a nu mai putea trai fara ea. Apele "amare'' ale Legii se prefac in ape "dulci" (Iesire 15,25). In acest fel, "Taborul" a sfintit invatatura Mantuitorului despre Cruce, in legatura cu care Tatal a adresat chemarea: "Pe Acesta sa-L ascultati" (Lc. 9,35), vazandu-L cum L-a imbracat, si auzindu-L vorbind despre Cruce (Marcu 8,34-38; 9,1). Prin sminteala oamenii au pierdut puterea de a mai vedea Lumina care era bucuria, viata, puterea lor, iar puterea celui rau in lume este aceea, de a-i tine pe oameni la "suprafata", in desertaciunea vietii lor, inclestati in patimi si ura. Este adeverit astfel, Cuvantul Mantuitorului: "Orb pe orb de se va calauzi, amandoi vor cadea in groapa" (Le.6,39). Daca Mantuitorul a numit "fii ai lui Dumnezeu" (Mt.5,9) pe facatorii de pace, aceasta tocmai pentru ca in acest fel oamenii vor avea ragazul sa caute Lumina lui Dumnezeu, sa capete putere de a se adanci in Hristos prin botez. De aceea, Crucea este calea, care scoate de sub puterea celui rau din lume, care ii tine legati pe oameni in clestele de: teza-antiteza, placere-durere, iubire-ura, bine-rau. Puterea harului sub cruce ii ajuta pe oameni sa vada "Fata lui Dumnezeu". (Ps. 4,6-7; 88,16; 89,8). Daca "Lumina" in "botezul" smereniei lui Iacob, i-a aratat acestuia "Scara" care leaga pamantul cu cerul cand dormea in Bethel cu o piatra drept capatai (Facere 28, 1115), astfel suferinta si necazurile i-au aratat ca o cruce, sfintenia si puterea Numelui lui Dumnezeu: "De ce intrebi de Numele Meu? El este minunat!" (Facere 32,29). Lipsit de putere, el a plecat de acasa cu numele de "Iacob", si s-a intors cu numele de "Israel", marturisind: "Am vazut pe Dumnezeu in fata si mantuit a fost sufletul meu" (Facere.32,30). Sub semnul "Crucii" a stat urmarea lui Hristos in cea de a doua parte a lucrarii Sale, ca har si ca putere, ca sfintire a Numelui lui Dumnezeu prin scrierea in inimi a voii Sale: "Pe cei care i-a chemat (si ei au venit lasand toate-Lc.5,11), pe aceia i-a indreptat" (Rom. 8,29-30), i-a "adancit". Crucea arata, astfel, tot atat de mult "adancirea" ucenicilor pentru asemanarea lor cu Hristos, "imersiunea", cat si "aratarea" adancului lui Dumnezeu in Hristos, aratarea "izvoarelor adancului celui mare" (Facere 7,11) a Duhului Sfant. De aceea, urmarea lui Hristos inseamna cresterea in asemanare pana la puterea de a vedea "Fata lui Dumnezeu" si transfigurare pentru cei care, fara Hristos, nu puteau vedea Fata lui Dumnezeu fara sa moara, cand de fapt aceasta "Fata" era si este "viata" si "Invierea" oamenilor. "Si trecand din putere in putere se infatiseaza la Dumnezeu in Sion" (Ps. 83,3); "Ferice de omul al carui ajutor este de la Tine, Doamne, suisuri in inima sa a pus" (Ps. 83,6). Sigur ca nu este vorba de "suisuri" ca ranguri omenesti, cum cereau ucenicii sa stea unul de-a dreapta si altul de-a stanga in slava lui Hristos, caci nu stiau ce cer; nu stiau ca "Fiul Omului a venit sa fie sluga tuturor" (Mt. 20,28) si ei, desigur, n-ar fi dorit ca ei sa fie ca cei doi talhari de-a dreapta si de-a stanga Sa pe Cruce, in "botezul" Sau de gustare a mortii. Inaltarea cu inima nu este altceva, decat "trecerea din putere in putere", zidirea ei in Hristos, pentru care mai de seama este vederea Fetei lui Dumnezeu, decat moartea: "Unde Ma duc Eu, voi nu puteti veni acum" (Ioan 13,33), caci: "Sufletul imi pun pentru oi; putere am sa-l pun si putere am sa-l iau" (Ioan 10,17-18). Chemarea: "Sus sa avem inimile!", nu poate avea loc decat dupa indemnul: "Capetele voastre Domnului sa le plecati!", in sensul ca omul cel din afara (care a ramas fara Dumnezeu, in seama mintii lui - Rom. 1,28, in sensul "cunostintei binelui si raului") scade, pe cand cel dinlauntru "se innoieste din zi in zi" (2 Cor.4,16), ca un adevar ca: "Nimeni nu aprinde lumina si o pune sub obroc (obrocul mintii proprii), ci in sfesnic (sfesnicul inimii) si lumineaza tuturor celor din casa", ca bucurie pe fata lui, (Mt. 5,15) si ca: "Nu poate cetatea de pe varf de munte sa se ascunda" (Mt. 5,14). "Domnul va da tarie poporului Sau, Domnul va binecuvanta pe poporul Sau cu pace" (Ps. 28,11). "Taria" lui Dumnezeu in Hristos este puterea harului sub cruce: "Imparatia lui Dumnezeu nu sta in cuvinte, ci in putere" (I Cor. 4,20), ca putere si in gustarea mortii, dupa cum este putere si in asumarea suferintelor: "Sufletul mi l-a

intors, m-a povatuit pe cararile dreptatii pentru Numele Lui. Ca de voi si umbla in valea umbrei mortii, nu ma voi teme de rele, ca Tu cu mine esti!" (Ps. 22,3-4). In opera sa "Scara", Sfantul Ioan Sinaitul se refera la aceasta "tarie" a lui Dumnezeu prin har. Izvorul ei in Hristos este pocainta, asemanarea cu Hristos si "zidirea casei pe stanca", in adanc "prin sapare" (Lc. 6,48), incat sa nu fie clatinata de vanturi si de valuri: "De n-ar zidi Domnul casa, in zadar s-ar osteni lucratorii". (Ps. 126, 1-2). "Este bine sa va intariti prin har inima voastra, iar nu cu mancare si bautura, de la care nu au avut nici un folos cei care au umblat in ele" (Evrei 13,9). Inainte de toate, calea catre Hristos, care dupa aceea este "calea indreptarii si desavarsirii" (Rom. 8,30) prin puterea harului, este credinta. Mantuitorul spusese intr-adevar: "Fara Mine nu puteti face nimic!" (Ioan 15,5), dar acest cuvant nu inseamna o descurajare, ci un adevar, ca sa arate tot ce poate face omul prin El. Tocmai acest lucru il arata pedagogia Sa dumnezeiasca si puterea intuitiei Sale ca putere de "scriere in inimi a voii lui Dumnezeu", pe care o arata ca pe o coordonata indispensabila a fiintei omului. Inainte de "Duminica Crucii", in spiritualitatea Postului Mare rugaciunea specifica este: "Cu noi este Dumnezeu" (Isaia 8,9). El este "Emmanuil", pentru ca oamenii sa devina ca El, nu pentru ca El se duce la ei in "tara departata", unde insa, ajunge "Lumina" Sa: "Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi da afara" (Ioan 6,37). In a doua parte, insa, in lumina Sfintei Cruci, rugaciunea staruitoare este: "Doamne al puterilor, fii cu noi!" (Ps. 83,13). Aceasta a doua parte este inaugurata, insa, de o constatare a Mantuitorului determinata de lipsa de credinta, dupa ce aratase atatea semne mai presus de puterile omului: "O, neam necredincios si indaratnic, pana cand voi fi cu voi! Pana cand va voi suferi?" (Mt. 17,17). Este mustrarea la adresa parintilor unui copil demonizat, care venisera la ucenicii Sai pentru ajutor, in timp ce El era pe muntele Tabor cu "cativa" dintre ucenici. Tamaduirea minunata a celui chinuit de demoni s-a dovedit, insa, mai usoara decat aducerea la credinta a tatalui copilului, ceea ce justifica adresarea catre cei de felul acestui tata, la inceput, ca "neam necredincios si indaratnic". Rugaciunea acelui tata, dupa un dialog strans cu Mantuitorul: "Cred, Doamne, ajuta necredintei mele!" (Marcu 9,24), il arata pe Mantuitorul ajutator si alaturi de cei care nu mai pot crede si carora El le este "ajutor si acoperitor spre mantuire". Semnificativa pentru credinta este, insa, si nedumerirea ucenicilor care incercasera sa tamaduiasca pe cel chinuit de demoni, dar nu reusisera si se expusesera si oprobiului carturarilor si fariseilor nu numai necredinciosi, ci si adversari ai Mantuitorului. Cand ucenicii fusesera trimisi la propovaduire cu indemnul: "in Numele Meu" (Marcu 16,17) sa lucrati, ei s-au intors cu bucurie zicand: "Doamne, in Numele Tau si demonii se supun" (Lc. 10,17). Mantuitorul le arata ca, intr-adevar, demonii se supun din cauza Numelui Sau, dar pentru ucenici mai de seama este faptul ca "numele lor sunt scrise in ceruri" (Lc. 10,20) din cauza asemanarii cu Hristos, calea vietii vesnice, fata de care minunile nu sunt decat "adaos". In lucrarea Mantuitorului, calea vietii vesnice este mai de seama decat minunile, decat orice victorie, orice triumf. Cu sentimentul succesului pe care l-au avut la prima lor trimitere pentru lucrarea de propovaduire, ucenicii ramasi la poalele Taborului au incercat sa alunge demonii din copilul chinuit de duhuri rele. Nereusita lor trebuie sa fi fost si o mare descurajare si nedumerire: "Pentru ce noi n-am putut sa-l vindecam?" (Mt. 17,19). Ei nu se incadrau in adresarea: "O, neam necredincios si indaratnic", dar Mantuitorul arata ca la ei este vorba de "putina lor credinta" (Mt. 17,20), caci "acel soi de demoni nu iese decat numai cu rugaciune si cu post" (Mt. 17,21). Aceasta era de fapt calea credintei in Mantuitorul Hristos, caci lucrarea de tamaduire nu poate avea loc decat "in Numele Sau", si in nici un alt nume in sensul ca: "Fara Mine nu puteti face nimic!" (Ioan 15,9), din cauza "umplerii de sine". Credinta se intareste prin "post" ca lepadare de sine si atunci cand "Mirele se va lua" (Mt. 9,15), tocmai pentru a nu se ajunge la prefacerea darului (Mt. 10,18) in "drepturi" prin "dispute" care scad untdelemnul din candelele "fecioarelor neintelepte". Aceasta lectie o primisera ucenicii si din intamplarea cu Petru, cand la cuvintele Mantuitorului de pe mare, pentru a linisti spaima lor ca vad o naluca: "Eu sunt! indrazniti! Nu va temeti!" (Mt. 14,27), Petru a indraznit si a mers pe marea involburata catre Mantuitorul, fara sa stie ca mergea pe mare, tocmai pentru ca avea privirea indreptata catre Mantuitorul. Dar cand nu s-a mai uitat la Mantuitorul, ci la valuri si la vanturi, in dreapta si in stanga sa, a inceput sa se afunde "in valul necredintei". Fara Hristos, vanturile si valurile zdruncina casa, iar cauza este scaderea credintei si umplere de sine: "Putin credinciosule, pentru ce te-ai indoit?" (Mt. 14,31). De aceea, Sfintii Apostoli indeamna pe cei ce urmeaza lui Hristos sa aiba mereu, "ochii atintiti asupra lui Iisus, incepatorul si plinitorul credintei" (Evrei 12,2), din cauza ispitei umplerii din nou de sine si a pierderii adancului dumnezeiesc al "botezului", care aduce asemanarea cu Hristos in urmarea Sa (I Cor. 4,16). "Desavarsirea" in Hristos poate fi asemanata cu partea de sus a "Scarii", aproape de cer, dar tocmai aceasta

stare poate duce la sentimentul, ca urcusul se datoreste meritului personal si nu lui Hristos si darului Sau sub Cruce. Cei din varful scarii cad nu pentru ca au obosit de atata "urcus", ci pentru ca sunt panditi de umplerea de sine, constiinta meritelor proprii si abaterea privirii de la Hristos. Umplerea de sine este si "golire" pe dinlauntru, incat "bobul de grau" sa ajunga "pleava" (Mt. 3,12; Apoc.3,17). Tocmai de aceea, Mantuitorul a purtat grija in mod deosebit lui Petru: "Simone, v-a cerut satana sa va cearna ca pe grau, dar Eu m-am rugat sa nu piara credinta ta" (Lc. 22,32); "Eu sunt vita, voi sunteti mladitele. Cel ce ramane in Mine si Eu in el, acela aduce roada multa, caci fara Mine nu puteti face nimic. Daca cineva nu ramane in Mine se arunca afara ca mladita, si se usuca si le aduna si le arunca in foc si ard" (Ioan 15,5-6). "Sluga aceea, ce va zice in inima ei: Stapanul meu zaboveste sa vina, si va incepe sa bata pe slugi si pe slujnice si sa manance si sa bea si sa se imbete, veni-va stapanul slugii aceleia in ziua in care ea nu se asteapta si in ceasul in care ea nu stie si o va taia in doua, iar partea ei va pune-o cu cei necredinciosi" (Lc. 12,45-46). Iar cei neascultatori si, de aceea, "necredinciosi", se vor cutremura de profetia impotriva acelora din Israel, carturari si farisei, care socoteau ca pot lua lucrul Domnului in stapanire, prigonind si omorand pe cei trimisi in vie, dintre care ultimul era insusi Fiul lui Dumnezeu, Hristos (Mt. 21,37). Inaintea lui fusese prigonit si omorat Ioan Botezatorul, care ii uimise cu marturisirea: Cel pe care voi il asteptati cu ochii la cer, "este in mijlocul vostru si voi nu-L stiti" (Ioan 1,26), dar Il vesteste, adresand chemarea la pocainta pentru a-L descoperi, si a nu se lovi piciorul lor de El, ca de o piatra. Pentru cei care nu au ascultat chemarea lui Ioan, care "canta de jale" (Mt. 11,17), nici pe cea a lui Hristos care "canta din fluier", proorocul spunea: "Iata, slugile Mele vor manca, iar voua va va fi foame; vor bea si voi veti fi insetati; se vor bucura, iar voi veti fi infruntati; slugile Mele vor salta de bucurie, iar voi veti scoate strigate, de intristata ce va va fi inima; si de frant ce va va fi sufletul, veti urla" (Isaia 64, 13-14). Ei nu au putut cunoaste darul lui Dumnezeu in Hristos; nu au putut gusta din Cina, pentru ca nu o vedeau; nu au primit chemarea Tatalui de a intra la "ospatul cu vitel ingrasat" (Lc. 15,28). Cea de-a treia chemare a Mantuitorului dupa chemarea de dupa Botezul Sau, si cea de la invatatura despre Cruce se refera tocmai la primejdia pierderii credintei prin umplerea de sine si constiinta unor merite proprii: "Stiu faptele tale... dar am impotriva ta faptul, ca ai parasit dragostea ta cea dintai" (Apoc. 2,2-4); "Intrucat tu zici: sunt bogat si m-am imbogatit si de nimic nu am nevoie! Si nu stii ca tu esti cel ticalos si vrednic de plans si sarac si orb si gol! Te sfatuiesc sa cumperi de la Mine aur lamurit in foc, ca sa te imbogatesti, si vesminte albe ca sa te imbraci si sa nu se dea pe fata rusinea goliciunii tale, si alifie de ochi ca sa-ti ungi ochii si sa vezi" (Apoc. 3,17-18). "Postul", "rugaciunea", "dragostea dintai", "aurul lamurit in foc" al adevarului lui Dumnezeu in Hristos, sunt calea intaririi credintei, a tamaduirii necredintei, atat de "descurajari", cat si de "umplere de sine" prin constiinta meritelor proprii. Credinta si dragostea sunt calea "desavarsirii" in Hristos. "Trecerea din putere in putere" (Ps. 83,8) este darul harului lui Dumnezeu in Hristos care se arata tot mai mult sufletului credincios, care-I urmeaza sub cruce, "iubind aratarea Lui" (2 Tim. 4,8) si ramane cu El "in incercarile Sale" (Lc.22,28). Dar amintirea Sfintei Cruci si a puterii harului dumnezeiesc in drumul catre Lumina Sfintei Invieri nu se incheie fara a arata o icoana vie de chemare, indreptare si desavarsire in Hristos prin credinta si staruinta, si care este cel al Sfintei Maria Egipteanca, pomenita in Duminica a V-a a Postului Mare odata cu incheierea Canonului Mare al Sfantului Andrei Criteanul, poate cea mai apropiata de viata omului in conditiile din lume. Purtata de vanturi si valuri in lume ca o frunza, Sfanta Maria si-a zidit casa in Hristos pe temelia de piatra, pe care vanturile si valurile din lume nu o clatina, iar puterea harului o arata vrednica sa mearga pe ape ca pe uscat, sa fie ridicata de la pamant atunci cand se ruga. Tot astfel, Petru mergea catre Mantuitorul pe "valuri", atata timp cat avea privirea indreptata spre El, ca toti cei ce au urmat lui Hristos si au dat urmare chemarii Sale. La acest eveniment El a potolit, nu vanturile si valurile ca atunci cand loveau in corabie si El dormea, (ca sa se vada ca ele nu il ating, iar nu pentru ca nu ii pasa - Marcu 4,38), ci tulburarea din sufletele ucenicilor: "Indrazniti! Eu sunt, nu va temeti!". Iar indemnul Sfantului Apostol Pavel este, ca nu prin "litera care omoara", ci prin "duhul care face viu" (2 Cor. 3,6), "Hristos sa se salasluiasca prin credinta in inimile voastre, inradacinati si intemeiati fiind in iubire, ca sa cunoasteti cu toti sfintii, care este largimea si lungimea si inaltimea si adancimea si sa cunoasteti iubirea lui Hristos cea mai presus de cunostinta, ca sa va umpleti de toata plinatatea lui Dumnezeu" (Ef. 3,17-19). c) Crucea si Patimile sfintitoare ale Mantuitorului Hristos "Saptamana Patimilor" Mantuitorul merge mai departe in slujirea Sa ca "Fiul Omului", intrucat lucrul pe care Tatal I l-a dat sa-l faca, l-a

savarsit in ceea ce priveste asemanarea ucenicilor cu El in adancul Sau dumnezeiesc si aratarea Numelui lui Dumnezeu (Ioan 17,4-6). De acum, El isi pune sufletul pentru "rascumpararea" (Ioan 17,3) lor prin deschiderea ochilor spre a cunoaste acest "adanc". Acest lucru avea sa insemne pentru ei mutarea pascala in El insusi, inviere cu duhul dupa zdrobirea inimii lor prin Patimile Sale sfintitoare. Comuniunea dintre ei si Hristos ca Mire era atat de mare, incat plecarea Sa insemna, intr-adevar, o stare de "orfani" (Ioan 14,18). Slujirea Sa are ca simbol fapta samarineanului milostiv, de a pune pe asinul ascultarii , Sale de Dumnezeu pe cel cazut intre talhari si devenit "rob al pacatului" (Ioan 8,34) prin lepadarea lui Dumnezeu din inima sa. Dupa pacatul stramosesc oamenii nu se mai puteau intoarce la starea primordiala. Acolo inima era "Templu" al Duhului Sfant. Plinatatea inimii facea ca ei sa nu aiba ochii deschisi asupra celor trupesti. "Ranele" lor in urma pacatului stramosesc, dupa care ei au ramas "abia vii" (Lc. 10,30), erau patimile trupesti, in care traiau doar pana la "intoarcerea in pamant", deoarece devenisera "pamant" activ pentru patimi, plin de "dospire" prin pierderea "azimei" (I Cor.5,78). "Samarineanul milostiv" l-a dus pe cel ranit pe asinul sau la un "han", unde a stat toata noaptea cu el, pana cand spre dimineata a deschis ochii (Lc. 10,34). "Hanul", "noaptea", "deschiderea ochilor" simbolizeaza atat de intuitiv: Patimile, moartea si invierea lui Hristos la Ierusalim, cetatea "uraciunii pustiirii la locul cel prea inalt" (Mt. 24,15) si al varsarii sangelui celor drepti. in aceste conditii, cum nu se putea mai vitrege, Dumnezeu a zidit in Hristos Biserica tamaduirii durerii ca rascumparare, ca "hanul" celor cazuti intre talhari. Deschiderea ochilor prin inviere insemna pentru cel ranit, adus la "han" de "samarineanul milostiv", implinirea rugaciunii; "Tu vei aprinde faclia mea; vei lumina intunericul meu" (Ps. 17,31) "Ziurel de ziua" insemna ca "Noaptea a trecut si ziua s-a apropiat" (Rom. 13,12). Oamenii au deschis ochii sa cunoasca pe Dumnezeu pentru ca au fost calauziti la asemanarea cu Hristos. Aducandu-i in aceasta ipostaza "samarineanul" pleaca, lasand gazdei "doi dinari", lasand, deci, Bisericii pe "Dumnezeu Emanuil" si pe oameni inviati din morti prin cunoasterea, vederea lui Dumnezeu (Ioan 17,3). La Jertfa Sa, El nu s-a temut sa-i lase "orfani", asa cum nu se va teme sa se inalte la cer dupa inviere, in urma aratarilor Sale, care toate au slujit plinatatii inimii lor: "Cine este Cel ce s-a suit (pe cruce), daca nu Cel ce s-a pogorat in cele mai de jos, ca sa umple toate?" (Ef. 4,10). Credinta inseamna: "Sa nu zici in inima ta: cine se va sui in cer, adica sa coboare pe Hristos; sau cine se va pogori in adanc?, adica sa ridice pe Hristos din morti. Caci, aproape este de tine Cuvantul, in gura ta si in inima ta" (Rom. 10,7-8). Astfel punerea in mormant va insemna intrarea in slava Sa, asa cum o semnifica la Sfanta Liturghie cantarea: "Ca pe imparatul tuturor primind...", si ca implinire a profetiei: "Toiagul stapanirii ti-l va da Domnul Dumnezeul tau Sion zicand: "Stapaneste in mijlocul vrajmasilor Tai" (Ps. 109,2), si anume cu "poporul care este cu El in ziua puterii Sale, intru stralucirile Sfintilor Sai" (Ps. 109,3). in ei "a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Sau in inimile lor" (Gal.4,6); a scris prin "sfintire" voia Sa in inimi; a deschis Sfanta Scriptura prin catapeteasma Trupului Sau, ca sa poata fi vazuta si inteleasa in Sfanta Sfintelor. Acolo Sfanta Scriptura isi are sensul ei viu, iar Cuvantul nu este ca cel din cartile cu litere, ci este "sfintit" ca "adevar" prin trupul lui Hristos jertfit. Deschiderea cetatii Ierusalimului pentru intrarea triumfala a Mantuitorului a avut loc prin invierea lui Lazar din Betania. Cantarile din Duminica Floriilor o descriu ca "aratare a izvoarelor adancului" ca "umejune neimpartasita", adica asa cum nu s-a mai vazut vreodata, insa, atat Iuda, cat si carturarii si fariseii, ca cei ce credeau ca pot "sluji la doi domni" (Mt. 6,24), nu numai ca nu s-au intors, dar s-au si hotarat sa-L vanda si sa-L omoare, implinind cuvintele Mantuitorului: "Nici de-ar invia cineva din morti nu vor crede" (Lc. 16,31); "Nici unul din cei chemati nu vor gusta din Cina Mea" (Lc. 14,24). Pildele cu "smochinul uscat" (Mt. 21,19-20) prin blestem; cu ,fecioarele neintelepte" (Mt. 25,1-13) si cu "ascunderea talantului" (Mt. 25,24-25) sugereaza semnele venirii Sale a doua oara, intocmai ca in aceasta prima venire, care era insa fara slava de transfigurare, ci doar cu slava de luminare "ca a Unuia-Nascut din Tatal plin de har si de adevar" (Ioan 1,14), ca sa arate adancul slujirii Sale dumnezeiesti ca Mire in miezul noptii, cand intunericul nu poate fi mai mare: ,,Acum e ceasul vostru si stapanirea intunericului" (Lc. 22,53), va spune Mantuitorul despre ei; "Iata, vine stapanitorul lumii acesteia si de la Mine nu are de luat nimic''' (Ioan 14,30). Nefiind prins in mrejele intunericului din lume, El nu putea fi tinut nici de moarte, al carei stapanitor era diavolul. Dar prin episodul pocaintei femeii pacatoase inainte de evenimentul Cinei, Mantuitorul arata ca este posibila vederea slavei Sale prin Lumina Sa, care ajuta spre pocainta, asa cum arata cantarea: "Camara Ta o vad impodobita si imbracaminte pentru ea nu am", dar se implora "luminarea hainei sufletului". Acest eveniment arata, ca "Lumina lumineaza in intuneric" (Ioan 1,5); ca Sfantul Ioan Botezatorul a fost, intradevar, o binecuvantare pentru cei ce s-au botezat si s-au pregatit, astfel, pentru "Lumina" (Ioan 1,7), incat Hristos va spune despre ei: "Ferice de ochii vostri ca vad si urechile voastre ca aud" (Mt. 13,16). Pentru cei din

"latura si umbra mortii" (Isaia 11,1) "Lumina" este un ajutor, ca omul sa se judece pe sine spre mantuire prin indreptare: "Se vor rusina de Fiul Meu!" (Mt. 21,37), de "Lumina" Lui prin roadele duhului, a spus Dumnezeu despre Hristos. Iar cei ce se judecau pe ei insisi cu ajutorul luminii" Sale, puteau spune ca si Zaheu: "Ca sagetile Tale s-au infipt in mine si mana Ta apasa asupra mea" (Ps. 37,2). in acest fel, Sfantul Pavel vedea ajutorul "Luminii" lui Hristos, cand spune: "De ne-am judeca pe noi insine n-am mai fi judecati de Domnul" (1 Cor. 11,31); "Nimic nu putem impotriva adevarului, ci pentru adevar" (2 Cor.13,8). "Harul si adevarul" (Ioan 1,17) Sfintei Treimi au fost considerate ultima cale de trezire a nesimtirii celor din Sodoma: "M-am pogorat sa vad daca e adevarata strigarea ce s-a facut catre noi; iar de nu, sa stiu" (Facere 18,21). Despre taina prezentei personale ca "Lumina" in trup, Mantuitorul spunea, ca Tatal care L-a trimis: "I-a dat putere sa faca si judecata, intrucat este Fiul Omului" (Ioan 5,27). Iar orbului vindecat ii spune despre necredinta oarba a carturarilor si fariseilor: "Spre judecata am venit in lumea aceasta, ca cei care nu vad sa vada, iar cei care vad sa fie orbi", (Ioan 9,39). Fata de puterea "Luminii" care li s-a aratat, Mantuitorul spunea ca: "Pamantului Sodomei ii va fi mai usor in ziua judecatii" (Mt. 11,24). Aratand ca Imparatia Sa nu este din acest fel de lume, dar ca El este grauntele ei de mustar, Mantuitorul sugereaza venirea prin El cu putere a acestei imparatii, prin adevarul lui Dumnezeu scos la lumina prin Jertfa. Ucenicii nu stiau, nici despre "adevarul" din viata Sa, nici de "semanarea" acestuia in ei. Bunavointa Mantuitorului pentru Jertfa, ca "pret de rascumparare" (Mt. 20,28), si realitatea impotrivirii lumii pana la varsarea de sange, constituie elementele principale ale "Saptamanii Patimilor", ale carei evenimente au fost inaugurate la "Cina de Taina". La cina din Betania s-a vazut ca invierea lui Lazar n-a slabit iubirea de arginti a lui Iuda, prin care se implinea cuvantul Mantuitorului ca un adevar: "Nici de-ar invia cineva din morti nu vor crede" (Lc. 16,31). Acesta a ramas pana la spalarea picioarelor ucenicilor, dar nu a gustat din Cina ca impartasire de Hristos, de Care "s-a rusinat" (Marcu 8,38), pe Care L-a dispretuit si L-a calcat in picioare prin vanzare, ca ,fiu al pierzarii" (Ioan 17,12), al varsarii de sange. Smerenia spalarii picioarelor i-a trezit si mai mult ura fata de Hristos, pe care insa nu si-o manifesta, caci in loc de "averi", el vedea ca doar i se spala picioarele, iar in loc de ospat, i se da doar o bucatica din blid. "Viclenia" lui se deosebea de rautatea sincera din nestiinta a lui Saul din Tars, care in aceeasi perioada in Ierusalim isi facea ucenicia la cei ce erau "uraciunea pustiirii la locul cel prea inalt" (Mt. 24,15), ca cei ce "inconjurau marea si uscatul ca sa faca un prozelit si cand il aflau, il faceau de zece ori mai rau decat ei" (Mt. 23,15). Dar Saul nu se facuse partas la "aluatul" (Mt. 16,11) celor care, ca "neam preadesfranat si pacatos" (Mt. 16,4), nu se pocaiau. In naivitatea rautatii sale, Saul era "vas ales" (F. Ap. 9,15), avand "inima curata si buna" (Lc. 8,15), care avea sa se faca "partas la crucea si ranele lui Hristos" (Fil.3,10) dupa "luminarea" sa pe drumul Damascului (F.Ap. 9,1-15). "Cina" s-a numit "de taina", atat pentru nesuportarea smereniei de catre cel rau, care ca si demonul la apa botezului nu se poate adanci, boteza, sau jertfi pana la intrarea in pamant, ci ramane afara de imparatie ca "intunericul care uraste Lumina" (Ioan 3,20) si ale carui puteri "stapanesc prin vazduhuri" (Ef. 6,12), cat si pentru comuniunea lui Hristos cu ei. Intreaga Evanghelie a mantuirii nu a avut nici o putere asupra lui Iuda, din cauzele aratate in parabola Semanatorului, caci nu avea "urechi de auzit" (Mt. 13,3-9). Dar "viclenia" carturarilor si a fariseilor nu era mai putin vinovata, decat cea a lui Iuda. Cina este "de Taina", deoarece dupa cum in Iuda, odata ce a luat imbucatura ca semn al vadirii necomuniunii sale, a intrat diavolul in el ca cel ce "rapeste si risipeste" (Ioan 10,12), tot astfel prin trapul si sangele lui Hristos, s-a creat comuniunea ucenicilor cu Hristos si partasia lor la cele ale lui Dumnezeu din Hristos: "Cel ce mananca trupul Meu si bea sangele Meu ramane intre Mine si Eu intru el" (Ioan 6,56). "De nu veti manca trupul Fiului Omului si nu veti bea sangele Lui nu veti avea viata intru voi" (Ioan 6,53). In lumina acestui eveniment, Mantuitorul arata apoi ca o taina comuniunea lui Dumnezeu cu oamenii care se fac partasi la Lumina Sa (Ioan 13-17), prin "urmarea" Sa. In aceasta cuvantare Mantuitorul i-a intarit pe ucenici, atat pentru Jertfa ce urma, cat si pentru Invierea Sa, ca "adevar" al vietii Sale. Aceasta comuniune este rodul chipului lui Dumnezeu in Duhul Sfant, a carui daruire de sine plina de jertfelnicie este mai profunda decat inima unei mame, si cale a sfintirii Numelui lui Dumnezeu: "Daca voi, rai fiind, stiti sa dati daruri bune fiilor vostri, cu cat mai mult Tatal vostru ceresc va da cele bune celor care cer de la El!" (Mt. 7,11). Cuvintele: "Cu dor am dorit sa mananc acest Pasti cu voi!" (Lc. 22,15), arata Jertfa arderii de tot, pentru care Dumnezeu a venit in trup ca sa restabileasca in oameni iubirea lor de Dumnezeu din toata inima. Intrucat au urmat Lui de la inceput, Mantuitorul arata ca de acum ei cunosc calea Sa (14,4), cunosc pe Tatal Sau (14,7), vad si cunosc pe insusi Duhul Sfant (14,17) pe Care "lumea nu poate sa-L primeasca, deoarece nu-L vede, nici nu-L cunoaste; voi insa Il cunoasteti caci in voi va fi". Ei vor fi calauziti sa vada deosebirea dintre Hristos si lume

(14,23), deoarece Duhul Sfant va vadi in inimile lor lumea de pacatul necredintei (16,9), si anume pentru a se intoarce. Ramanerea in El este puterea de a se feri de umplere din nou de sine, ca fantanile omenesti, care se rup de "Fantana cu apa vie", dar nu pot tine apa (Ier. 2,13). El arata ca iubirea de El este calea tinerii poruncilor, iar aceasta "iubire" ca si conditie primordiala, este daruita prin sfintirea Numelui, astfel incat, "chipul" lui Dumnezeu sfintit este mai de seama decat "Cuvantul", care va fi sfintit ca "adevar", asa cum Euharistia este mai de seama decat Biblia. Aceasta se deschide numai prin "catapeteasma trupului" (Evrei 10,20) lui Hristos, prin care se poate privi in Sfanta Sfintelor ca umplere de har si putere. Numai prin "adevar" se poate ajunge la litera Sfintei Scripturi, iar la "adevar" se ajunge numai prin Cuvantul sfintit prin Jertfa Sa. In cuvantarea Sa El spune ca "aratarile" de dupa Inviere vor insemna vorbirea Sa cu ei "fata catre fata", "nu prin pilde ca pana atunci" (Ioan 16,25), astfel, incat "cunoasterea lui Dumnezeu" (Ioan 17,3) va insemna invierea lor, umplerea de slava Sa, si de aici singura cale a unitatii pe calea vietii vesnice. Dar pana acolo, drumul cu Hristos trece prin "chemare" si "indreptare": "Lucrul pe care Mi l-ai dat sa-l fac l-am facut" (Ioan 17,4); "Sfinteste-i intru adevarul Tau, Cuvantul Tau este adevarul" (Ioan 17,17), spune Mantuitorul in rugaciunea Sa. Prin ascultare, Cuvantul este "semanare" in lume, iar prin Jertfa, "sfintire" si calauzire la Botezul cu Duh Sfant: "Slava pe care Mi-ai dat-o le-am dat-o lor (ca cei ce "am vazut slava Lui, slava ca a Unuia-Nascut din Tatal plin de har si de adevar" - Ioan 1,14), ca toti sa fie una" (Ioan 17,22). Viata Mantuitorului va fi acum si "Fata lui Dumnezeu" (Ioan 17,6) catre oameni, si "sfintirea" Numelui Sau. Mantuitorul arata, astfel, ca nimenea nu poate zidi Biserica si nu-i poate aduna pe oameni, decat Dumnezeu, pentru ca nimeni nu poate sluji pentru ei ca Hristos. Cuvintele "Voi veti plange si va veti intrista si lumea se va bucura" (Ioan 16,20) confirma puterea Jertfei Sale asupra inimii lor: "Nu va voi lasa orfani" (Ioan 14,18). Asa cum un prunc se intristeaza la plecarea parintilor de langa el, tot astfel se umple de bucurie la revederea lor. Si dupa cum pruncii nu pot intreba pe parinti, de ce i-a nascut (Isaia 45,10), tot astfel ei nu pot trai fara bucuria prezentei lor. Ca o nastere din nou a lumii in Hristos, Mantuitorul a spus ucenicilor Sai: "Putin si nu Ma veti mai vedea, si iarasi putin si Ma veti vedea" (Ioan 16,16); "Se va bucura inima voastra" (Ioan 16,22); "Voi veti plange... dar intristarea voastra se va preface in bucurie..." (Ioan 16,22). Vazand slava lui Hristos prin inviere, oamenii vor fi dusi la slava bucuriei lor prin Jertfa Sa. Astfel se va darama "zidul vrajbei" dintre Dumnezeu si oameni (Ef. 2,14) si se vor face "toate lucrurile noi" (Apoc. 2,15) ca in starea primordiala. Nu prin litera, ci "prin Sine Insusi El a savarsit curatirea pacatelor" (Evrei 1,3) in ucenicii Sai, care astfel au devenit "Sfinti". Spre deosebire de Tabor, pe Golgota "Mielul lui Dumnezeu ridica pacatul lumii" (Ioan 1,29) din ucenicii Sai, carei facea sa nu vada pe Dumnezeu, caci pacatul stramosesc inchisese ochii oamenilor, pe cand invierea si aratarile Mantuitorului vor insemna Invierea lor si cunoasterea lui Dumnezeu: "Aceasta este viata vesnica; sa Te cunoasca pe Tine, singurul adevaratul Dumnezeu si pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis" (Ioan 17,3). El se da pe Sine acum pentru "iertarea pacatelor", a pacatului stramosesc al lumii, ridicand din pamant acest pacat al necunoasterii, si de aceea, al vrajmasiei cu Dumnezeu. Impartasirea Intruparii in Sfinti are loc nu prin Scriptura ca forma scrisa a acestor evenimente. Nu Scriptura converteste, ci Hristos insusi, apoi Sfintii, care primind intruparea de la El, au devenit asemenea chipului Sau si apoi L-au impartasit ca si El, inca inainte de a asterne ceva si in scris, incat la temelia Sfintei Scripturi stau evenimentele vii ale convertirii si desavarsirii ca asemanare: "Temelia este Hristos..." (1 Cor.3,11); "Nu va mai fi nevoie sa invete unul pe altul Legea, caci toti Ma vor cunoaste..." (Ier. 31,33-34), deoarece Legea nu este decat forma exterioara a chipului Sau "ascultator'" ca om si atat de "slujitor" ca "Duh". Daca se face o distinctie intre invatatura Mantuitorului si Cuvantul lui Dumnezeu, astfel acest Cuvant este vadit ca "adevar" prin Trupul Sau, caci El n-a invatat nimic, care sa nu fie mai intai o realitate pentru Trupul Sau pentru viata Sa. El n-a cerut nimic scris de la ucenici, in care, insa, El s-a impartasit pe calea Sa prin evenimente vii, iar prin Jertfa Trupului Sau, ca toiagul lui Moise, converteste inimile de piatra si vadeste calea Sa ca "adevar" al Duhului Sfant. Orice cuvant este verificat in viata Lui. Orice invatatura era luata din viata Lui ca unul care intai "lucra" apoi "invata" (Mt. 5,19). Iar Jertfa a facut doar dovada ca in acest fel viata Lui e viata celor vii, ca totul e testat si "dovedit" (Evrei 7,8): "Puneti-Ma la incercare..." (Maleahi 3,10), indemna Dumnezeu prin prooroci. Cuvantul Sau e tot una cu viata Sa (Ioan 1,1), ceea ce pentru ucenici era o Revelatie, dupa cum va fi o revelatie impotrivirea lumii fata de Lumina Sa. Nici in Vechiul Testament Cuvantul n-a fost "sola scriptura", ci s-a dat pe temeiul preotiei levitilor prin jertfe de animale (Evrei 7,11). Duhul converteste, duhul "este viu", duhul se impartaseste: "Am primit duhul cel ceresc", "dovedit ca este viu" (Evrei 7,8) ca "aur lamurit in foc" (Apoc. 3,18). Dependenta organic de acest "duh", Sfanta Scriptura sta in Sfanta Sfintelor pentru "sfintire" si "scriere in inimi"

prin Jertfa lui Hristos, care s-a dovedit ca "adevar". Apollo propovaduise in Corint ca filosof, dar nu convinsese decat la suprafata, rational, numai ca oamenii au fost entuziasmati mai mult de aceasta forma, decat de "adevarul" prin Jertfa lui Hristos ca scriere in inimi (1 Cor. 4,8-16) si s-au dezbinat, intelepciunea omeneasca nu are adevarul mantuirii, nici al fericirii. Fata de aceasta cale omeneasca, Mantuitorul a aratat importanta Jertfei care vadeste in oameni cauza mortii lor si le aduce mantuirea prin credinta, pocainta si urmarea Sa, lucruri straine gandirii omenesti, cum s-a vazut in atitudinea celor din Areopag (F.Ap. 17,32). Filosofia nu cunoaste notiunea de "pacat", de aceea Sfantul Pavel a venit la corinteni cu "crucea lui Hristos, sminteala pentru evrei si nebunie pentru elini" (1 Cor. 1,23). La acestia "capul de aur" (Daniel 2,31-33) insemna slava lumii. De aceea, daca pana la Jertfa pocainta era o chemare, astfel in lumina "adevarului" ea devenea o porunca a mantuirii (F.Ap. 17,30), si o bucurie a invierii cu duhul: "Eu sunt Usa..." (Ioan 10,9). Evenimentul rastignirii in Joia Patimilor sfintitoare ale Mantuitorului si al Punerii in mormant in Vinerea Mare au fost puterea prefacerii inimii ucenicilor, ca atingerea stancii cu "toiagul lui Moise" spre a curge din ea apa, si ca trecerea pascala prin mormantul Domnului ca o "Usa". Aceasta era calea trecerii la Hristos ca "rugul aprins" care era la picioarele lui Moise (Iesire 3,2), dar, de fapt, lucra de sub pamant, ca "pamant sfant", pentru care se cerea dezlegarea incaltamintei, simbol al lepadarii de sine: "De-Mi slujeste cineva sa-Mi urmeze Mie si unde Eu sunt, acolo va fi si sluga Mea" (Ioan 12,26); "Va voi lua la Mine ca sa fiti si voi, acolo unde Eu sunt" (Ioan 14,3); "Eu sunt viu si voi veti fi vii" (Ioan 14,19); "Voiesc ca acolo unde Eu sunt sa fie impreuna cu Mine si cei pe care Mi i-ai dat, ca sa vada slava Mea pe care Mi-ai dat-o..." (Ioan 17,24). De aceea, Mantuitorul reprosase celor care urau "Lumina": "Ma veti cauta si nu Ma veti gasi, si unde Eu sunt, voi nu puteti sa veniti" (Ioan 7,34); "Cand veti inalta pe Fiul Omului veti cunoaste ca Eu sunt..." (Ioan 8,28); "Daca nu credeti ca Eu sunt, veti muri in pacatele voastre" (Ioan 8,24). "Unde Ma duc Eu, voi nu puteti veni..." (Ioan 8,21). Rastignirea Mantuitorului nu este un eveniment oarecare, ci scoaterea la vedere a vrajmasiei lumii (Col. 2,15) fata de "Lumina" lui Hristos, a carui moarte a fost "din cauza pacatelor", dar a carui inviere va fi "pentru indreptare" (Rom. 4,25) prin pocainta. Crucea lui Hristos este semnul asupra caruia se indreapta toata rautatea lumii. De aceea, dupa Cina, in Joia Mare, in mijlocul Bisericii se aseaza Crucea rastignirii lui Hristos, prin care El se fagaduia sa atraga pe toti ai Sai la Sine (Ioan 12, 32), dar si a arata vadit cauza rastignirii Sale: pacatele lumii. Rastignirea este o vadire a muscaturii ucigatoare a sarpelui, pe care o identifica prin El insusi ca "sarpele de arama" ridicat de Moise in pustie pentru tamaduirea celor muscati de serpi, si la care cei ce priveau se vindecau (Numeri 21,9). Rastignirea lui Hristos vadeste faptul ca orice pacat il omoara; pune spini in cununa de pe capul lui Hristos. Crucea lui Hristos identifica pacatul ca "bold al mortii" (1 Cor. 15,56), o lucrare dumnezeiasca de tamaduire prin identificarea capului sarpelui (Col.2,15). Puterile intunericului, pe care nu le putea vedea nimeni, caci "dupa ce a semanat neghina in grau, s-a dus" (Mt. 13,25), sunt scoase la drum: "A biruit puterile intunericului si le-a facut de ocara in vazul tuturor" (Col.2,15). De aceea, pentru pocainta, propovaduirea Sfintilor Apostoli incepea cu aceasta zguduire a rastignirii lui Hristos din cauza pacatelor: "Voi Lati omorat" (F.Ap. 2,36); "Si s-au simtit strapunsi la inima..." (F.Ap. 2,37). Invierea lui Hristos va insemna pentru lume o judecata de osandire a ei, daca nu se intoarce pentru a se mantui, asa cum arata Sfantul Pavel in Listra: "In vremurile trecute a lasat toate popoarele sa umble in caile lor..." (F.Ap. 14,16). Dupa cuvantarea in care a aratat comuniunea dumnezeiasca si dupa prinderea Sa de catre carturarii si fariseii condusi de Iuda, care "sarutand ura, si urand vindea", cum spun cantarile din Saptamana Patimilor, a inceput avalansa rautatii, a neputintei ucenicilor si a durerilor Mantuitorului, fizice, dar mai ales morale, ca unul Care fusese dat pe mana vrajmasilor Sai. Daca despre El se spunea: "Nu va striga si nu se va auzi prin piete glasul Lui" (Mt. 12,19), astfel: "Ocarat fiind, El nu raspundea cu ocara; suferind nu ameninta, ci se lasa in seama Celui care judeca toate cu dreptate" (1 Petru 2,23), tacerea Lui fiind ca a unei "oi fara de glas" (Isaia 53,7): "Iar Eu ca un surd nu auzeam si ca un mut ce nu-si deschide gura sa; si M-am facut ca un om ce nu aude si nu are in gura lui mustrari" (Ps. 37,11-14). El cerea ajutorul lui Dumnezeu, fara macar a pomeni de vrajmasii sai: "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasiti" (Ps. 21,1). Aceasta rugaciune nu exprima teama in fata mortii, caci El avea sa se roage apoi: "In mainile Tale incredintez duhul meu" (Lc.23,46), si spusese: "De aceea Ma iubeste Tatal, ca sufletul imi pun, ca iarasi sa-l iau. Nimeni nu-l ia de la Mine, ci Eu de la Mine insumi il pun. Putere am sa-l pun si putere am sa-l iau. Aceasta porunca am primit-o de la Tatal Meu" (Ioan 10,17-18). In interpelarea Sa era vorba de parasirea Sa pe mana vrajmasilor Sai; numai de la acestia putea veni moartea Sa ca ucidere.

Rautatea care se manifesta cu toata puterea impotriva Mantuitorului pana la varsarea de sange era mai rea decat moartea, cu toate ca prigonitorii Sai nu stiau ca tocmai aceasta rautate este cauza mortii ca intunericul de deasupra, care nu duce decat in pamant. De aceea, Mantuitorul s-a rugat: "Parinte, iarta-le lor ca nu stiu ce fac" (Lc.23,34), deoarece stia ca numai viata Sa este "calea" de a merge la Tatal. El nu era "pamant, care se intoarce in pamant " (Facere 3,19). Viata Sa era ascultarea de Dumnezeu, fata de care cei care il prigoneau se opuneau cu atata inversunare, ca si cum s-ar fi impotrivit vietii lor proprii, pe care Dumnezeu nu o mai putea aduce la Lumina Sa, ci, dupa atatea chemari, spunea doar cu durere: intoarceti-va, fiii oamenilor, in pamantul din care ati fost luati!" Astfel, Mantuitorul lasa judecarea vrajmasilor in seama lui Dumnezeu, care la trimiterea Sa in lume a spus: "Sezi de-a dreapta Mea, pana ce voi pune pe vrajmasii Tai asternut picioarelor Tale!" (Ps. 109,1) Ca unul care chemase la iubirea de vrajmasi (Mt. 5,44), Mantuitorul nu se ruga, si nu folosea Numele lui Dumnezeu impotriva lor, asa cum facuse oastea lui Israil folosind impotriva filistenilor "Cortul din Silo" ca sa obtina victoria (I Regi 4,3-4), in loc sa se roage. Si dupa cum Cortul din Silo a biruit singur pe filisteni fara nici o oaste a lui Israil, tot astfel Saul din Tars avea sa biruiasca imperiul roman, fara nici o ravna a carturarilor si fariseilor. Desavarsirea Mantuitorului ca Fiu al Tatalui arata deosebirea chiar fata de cei drepti de sub Lege, care in ceea ce priveste impotrivirea vrajmasilor se rugau: "Arata-mi semnul bunavointei Tale, ca sa vada cei ce ma urasc si sa se rusineze, ca Tu m-ai ajutat si m-ai mangaiat" (Ps. 85,16); "Intru aceasta voi cunoaste bunavointa Ta, ca nu se vor bucura de mine vrajmasii meii" (Ps.40,11). Dumnezeu, care spusese: "A Mea este razbunarea si Eu voi rasplati!" (Deut.32,35), a aratat, insa, in Hristos calea rabdarii ca o biruinta cereasca a "tariei" Sale si ca cea mai intensa chemare la "lupta cea buna" (2 Tim. 4,7): "Rabdarea isi are lucrul ei desavarsit" (Iacob 1,4). Tot astfel, prin ascultarea Sa, Mantuitorul a lasat ca biruinta sa nu fie a Sa. Orice rabdare este in El "tarie" si "biruinta" asupra mortii, deoarece orice razbunare, prin care se da statut ontologic raului, inseamna "infrangere" prin afirmarea omului celui vechi. In Lumina lui Hristos si a "biruintei" Sale prin desavarsire este osandita orice teorie, care considera lipsa de razbunare o nevolnicie, cum era conceptia lui Nietzsche, care considera pe crestini neam de oameni las, decrepit si nevolnic. Aceasta conceptie nu era o noutate, caci in Dacia gotii au persecutat in sec. IV pe crestini, deoarece prin botez ei nu mai aveau agresivitatea si violenta care sa serveasca cuceririlor stapanirilor lumesti, care au rastignit pe Hristos, Domnul slavei. Ei considerau crucea si iubirea de vrajmasi drept "nebunie" (1 Cor. 1,23). Insasi asemanarea ucenicilor cu Hristos, parea a-i face "mai de plans decat toti oamenii" (1 Cor.15,19), dar Sfantul Apostol Pavel spune cu hotarare, ca "orice osteneala in urmarea lui Hristos nu este zadarnica" (1 Cor. 15,5 8), deoarece "Hristos a inviat" (1 Cor.15,20). Lumea nu stie ca este vrajmasa cu Dumnezeu, ca o cauza a mortii sale in urma "pacatului stramosesc", si nu cunoaste nici "slava lui Dumnezeu" prin ascultare, care biruieste orice vrajmasie din lume, caci invierea lui Hristos avea sa fie si "slava" celor care I-au urmat Lui. Lumea nu stie ca rautatea este moarte, dar ca bunatatea nu poate fi tinuta de moarte. Intunericul din lume uraste Lumina (Ioan 3,20). Lumea nu stie ca traieste in amagire, dar ca tocmai aceasta "amagire" este vrajmasie fata de Dumnezeu, inainte de intoarcerea in pamant (Lc. 16,15). Tocmai acest "rasad' (Mt 15,13) pe care nu l-a rasadit Tatal, avea sa fie scos din radacinile lui de dincolo de moarte, prin invierea lui Hristos, care "biruieste puterile intunericului si le face de ocara in vazul tuturor" (Col.2,15). Vinerea Mare a Saptamanii Patimilor sfintitoare sta sub semnul "Pogorarii Mantuitorului de pe cruce" si punerii in mormant. Acest eveniment este puterea lui Hristos de a zdrobi inimile de piatra ucenicilor, ca "toiagul" lui Moise, nu ca atunci cand a despartit apele, ci ca atunci cand a atins stanca de piatra, ca sa curga din ea apa, si prin care se implinea profetia: "Voi scoate din pieptul vostru inimile de piatra si va voi da inimi de carne" (Iez.36,26; 11,19) si "duh de rugaciune" (Zaharia 12,10). Punerea in mormant este ca trecerea prin adancul uscat al marii despartite, adaugand "lacrimile" lor la "sangele" lui Hristos. Aceasta partasie este semnificata prin trecerea pe sub Sfantul Epitaf, iar inconjurul Sfantului Lacas inseamna inconjurul inimii pentru caderea zidurilor egoismului, asa cum au cazut zidurile Ierihonului (Iosua 6,20). Din mormantul Sau, Mantuitorul vedea cum se vindeca inimile ucenicilor: "Voi veti plange si va veti intrista si lumea se va bucura, iar intristarea voastra se va preface in bucurie" (Ioan 16,20). Sfintele Scripturi arata nadejdea si rugaciunea celor drepti in fata prigoanelor si a mortii, dar si desavarsirea lor ca "Lumina", rabdare, cruce si suferinta, ca daruri ale Duhului Sfant in Hristos: "Pururi am vazut pe Domnul inaintea mea, caci El este de-a dreapta mea ca sa nu ma clatin. Pentru aceea s-a veselit inima mea si s-a

bucurat limba mea, ba inca si trupul meu va salaslui intru nadejdea, ca nu vei lasa sufletul meu in iad, nici nu vei da pe cel cuvios al Tau sa vada stricaciunea. Cunoscute mi-ai facut caile vietii facut caile vietii, ma voi umple de veselie cu Fata Ta si ma voi satura de frumuseti la dreapta Ta" (Ps. 15,8-11); "Pentru ca si Hristos a suferit odata moartea pentru pacatele noastre, El cel drept pentru cei nedrepti ca sa ne aduca pe noi la Dumnezeu, omorat fiind cu trupul, dar viu facut cu duhul, cu care s-a pogorat si a propovaduit si duhurilor tinute in inchisoare" (1 Petru 3,18-19). Moartea cuviosilor lui Dumnezeu este scumpa inaintea Lui, asa cum se arata in Sfintele Scripturi: "Sufletele dreptilor sunt in mana lui Dumnezeu si chinul nu se va atinge de ele. In ochii celor fara de minte dreptii sunt morti cu desavarsire si iesirea lor din lume li se pare nenorocire. Si plecarea lor dintre noi un prapad, dar ei sunt in pace. Chiar daca, in fata oamenilor ei au indurat suferinte, nadejdea lor este plina de nemurire. Si fiind pedepsiti cu putin, mare rasplata vor primi, caci Dumnezeu i-a pus la incercare si i-a gasit vrednici de El. Ca pe aur in topitoare, asa i-a lamurit, si ca pe o jertfa de ardere intreaga i-a primit. Straluci-vor in ziua rasplatirii si ca niste scantei care se lasa pe miriste, asa vor fi. Judeca-vor neamurile si stapani vor fi peste popoare si Domnul va imparati intru ei in veci. Ei vor intelege adevarul, ca unii care si-au pus increderea in Domnul; cei credinciosi vor petrece cu El in iubire, caci harul si indurarea sunt partea alesilor Lui" (Intelepciunea lui Solomon 3,1-9). Rugaciunea lui Iezechia, regele lui Iuda, cand a cazut bolnav si s-a tamaduit de boala lui ca o inviere din morti este semnificativa pentru evenimentele "Patimilor Sfintitoare ale Mantuitorului": "Atunci eu am zis: Ma duc la amiaza zilelor mele, la portile locuintei mortilor voi fi tinut pentru restul anilor mei. Nu voi mai vedea pe Domnul in pamantul celor vii; si nu voi mai privi pe nimeni dintre locuitorii lumii. Casa mea este smulsa si dusa departe de mine, ca o coliba de ciobani. Imi simt firul vietii taiat ca de un tesator, care m-ar rupe din tesatura lui. De dimineata pana seara, Tu ai sfarsit cu mine. Strig pana dimineata. Ca un leu (boala) imi sfarama oasele mele! De dimineata pana seara, Tu ai sfarsit cu mine. Tip cumplit ca o randunica, gem ca o porumbita. Ochii mei slabesc, uitandu-se in sus. Doamne, sunt in mare cumpana, nu ma lasa! Ce sa mai graiesc! El mi-a dat de stire si a facut! Sfarsi-voi firul vietii mele, aducandu-mi aminte de amaraciunea sufletului meu! Doamne, prin indurarea Ta se bucura omul de viata, prin ea mai am si eu suflare; Tu ma tamaduiesti si-mi dai iarasi viata! Iata ca boala mea se schimba in sanatate. Tu ai pazit viata mea de adancul mistuitor! Tu ai aruncat inapoia Ta toate pacate mele! Ca locuinta mortilor nu Te va lauda si moartea nu Te va preaslavi; Cei ce se coboara in mormant nu mai nadajduiesc in credinciosia Ta. Domnul sa ne mantuiasca si vom canta din harpa in toate zilele vietii noastre inaintea Templului Domnului!" (Isaia 38,9-20). Aceeasi nadejde o exprima in rugaciunea sa si proorocul Iona, atunci cand a fost aruncat in apa si a fost inghitit de un chit: "Si Dumnezeu a dat porunca unui peste mare sa inghita pe Iona. Si a stat Iona in pantecul pestelui trei zile si trei nopti. Atunci s-a rugat Iona din pantecul pestelui catre Domnul Dumnezeul Sau zicand: Strigat-am catre Domnul in stramtoarea mea, si El m-a auzit; din pantecele locuintei mortilor catre El am strigat si El a luat aminte la glasul meu! Tu m-ai aruncat in adanc, in sanul marii si undele m-au inconjurat; toate talazurile si valurile Tale au trecut peste mine. Si gandeam: Aruncat sunt dinaintea ochilor Tai! Dar voi vedea din nou Templul cel sfant al Tau! Apele m-au invaluit pe de-a-ntregul, adancul m-a impresurat, iarba marii s-a incolacit in jurul capului meu; ma coborasem pana la temeliile muntilor, zavoarele pamantului erau trase asupra mea pentru totdeauna. Dar Tu ai scos din stricaciune viata mea, Doamne Dumnezeul meu! Cand se sfarsea in mine duhul meu, de Domnul mi-am adus aminte, si la Tine a ajuns rugaciunea mea, in Templul Tau cel sfant! Cei ce slujesc idolilor deserti dispretuiesc harul Tau; Dar eu iti voi aduce Tie jertfe cu glas de lauda si toate fagaduintele mele le voi implini, caci mantuirea vine de la Domnul!" (Iona 2,3-10). Mantuitorul s-a referit la aceasta nadejde si in talcuirea Scripturilor catre Luca si Cleopa in dram spre Emaus, ca aluzie la Patimile si slava lui Mesia. "Am vazut mai inainte pe Domnul inaintea mea pururi, caci este de-a dreapta mea, ca sa nu ma clatin. Pentru aceasta s-a veselit inima mea si s-a bucurat limba mea, dar si trupul meu va salaslui intre nadejdea, ca nu vei lasa sufletul meu in iad, nici nu vei da pe cel cuvios al Tau sa vada stricaciunea. Cunoscute mi-ai facut caile vietii; ma voi umple de veselie cu Fata Ta, iar la dreapta Ta de frumuseti vesnice ma voi satura" (Ps. 15,8-11; F.Ap.2,31). Jertfa Mantuitorului pe Cruce are o insemnatate cosmica si prin ea se incununeaza lucrarea Sa, deoarece tot ce a facut si a invatat nu ar fi putut mantui, daca nu era "sfintirea ca adevar" (Ioan 17,17), care dezleaga din legaturi (Ioan 8,32). Dar invierea lui Hristos este ca si "deschiderea izvoarelor adancului celui mare si desfacerea jgheaburilor cerului" (Facere 7,11); "Adevarul va rasari din pamant si dreptatea va privi din cer" (Ps. 84,12).

Mantuitorul se roaga nu pentru lume, deoarece in lume este puterea celui viclean, ci pentru ucenicii Sai, care sau asemanat cu El: "Nu ma rog sa-i iei din lume, ci sa-i pazesti de cel viclean" (Ioan 17,15). Daca despre prigoana din lume, despre "lup", proorocia spune ca "va paste cu mielul" (Isaia 11,6-9); daca Mantuitorul nu ingaduie sa se smulga neghina din grau (Mt. 13,29), intrucat numai din "pleava" nu se mai poate face nimic (Lc. 3,17); daca cineva poate fi cald sau rece, numai "caldicel" (Apoc.3,15-16), adica "viclean", nu trebuie sa fie, astfel nu despre "sarpe" se spune ca va paste cu mielul. De aceea, Mantuitorul se roaga Tatalui sa-i pazeasca pe ucenici de cel "viclean", de sarpe, de puterea lui de ademenire, nu de "lup", sau de prigoane: "De m-ar fi ocarat vrajmasul as fi rabdat" (Ps. 54,12), dar el m-a "ademenit". Caci oamenii se tem mai mult de "prigoane", decat de "ademenire"; de "lup", decat de "sarpe", cu toate ca numai "lupul va paste cu mielul". Contra lupului i-a intarit in prigoane, pe cand contra vicleniei i-a chemat la priveghere, caci mai ademenitoare este "mierea", decat "otetul": "Va trimit ca pe niste oi in mijlocul (nu in gura) lupilor" (Mt. 10,16). "I-a izbavit de frica mortii care-i tinea robi toata viata lor" (Evrei 2,15). Iar puterea care le-o da Dumnezeu este aceea, ca ei sa pastreze slava (bucuria), darul Duhului Sfant prin El: "Slava pe care mi-ai dat-o, le-am dat-o lor ca toti sa fie una" (Ioan 17,22). Caci nici un alt principiu omenesc, ci numai aceasta "slava" este puterea unitatii Bisericii si puterea ei de a duce crucea in Hristos, precum si de a propovadui si impartasi darul lui Dumnezeu in Hristos prin har in lume. "Prin mangaierea Duhului Sfant se inmulteau" (F.Ap. 9,31). Mantuitorul arata sensul profund al Sfintei Sale Jertfe de "sfintire a ucenicilor, in Cuvantul lui Dumnezeu ca adevar", in sensul ca descoperirea vietii Sale ca "mai multa viata", viata fara moarte, pe care din cauza invierii din ea "moartea nu o poate tine" (F.Ap. 2,24), inseamna sfintirea a tot ceea ce a facut si a invatat, ca si "Cale" (Ioan 14,6) a vietii, in ceea ce priveste "Lumina" Sa pe pamant, si "biruinta" (Ioan 16,33) in ceea ce priveste puterile intunericului din lume. invierea duce la slava viata Sa, iar viata Sa cheama lumea la intoarcere, pentru a iesi din "latura si umbra mortii" (Isaia 9,1) la Lumina lui Hristos, care lumineaza tuturor: "El era Lumina cea adevarata care lumineaza pe tot omul ce vine in lume" (Ioan 1,9). Pe oameni ii intereseaza izbavirea de moarte, pe cand Creatorul lor cauta sa-i aduca la ascultarea, care duce la Inviere. Izbavitorul le deschide "Usa" (Ioan 10,9) prin Jertfa Sa, ca sa treaca la "pasunea" darurilor Duhului Sfant: "Mai de folos va este voua sa Ma duc; de nu Ma voi duce, nu va veni Mangaietorul la voi" (Ioan 16,7). La intrarea in Ierusalim, printre alte intamplari, se arata ca Mantuitorul a fost cautat si de catre unii inchinatori dintre elinii veniti cu ocazia sarbatorii Pastelui, care era aproape. Ucenicii L-au anuntat pe Mantuitorul ca este cautat, dar raspunsul Sau a fost: "A venit ceasul ca sa fie preamarit Fiul Omului! Adevarat, adevarat, zic voua, ca daca bobul de grau, cand cade pe pamant nu va muri, ramane singur; iar daca va muri aduce roada multa. Cel ce isi iubeste sufletul il va pierde; iar cel ce isi uraste sufletul in lumea aceasta il va pastra pentru viata vesnica. De-Mi slujeste cineva, sa-Mi urmeze Mie, si unde sunt Eu, acolo va fi si slujitorul Meu" (Ioan 12,20-26). Deci, aratand Jertfa drept cale a lui Dumnezeu in lume, Mantuitorul n-a voit sa intre in vorba cu iubitorii de intelepciune din lume, care nu stiau ce inseamna neascultarea de Dumnezeu ca "pacat". N-a voit slava omeneasca de la cei ce nu stiau, dar aveau nevoie de pocainta pentru a vedea Lumina Sa si mantuirea de la Dumnezeu. Sfantul Apostol Pavel avea sa descrie calea Mantuitorului drept cale a crucii: "Iudeii cer semne, elinii cauta intelepciune. Insa noi propovaduim pe Hristos Cel rastignit, pentru iudei sminteala, iar pentru pagani nebunie. Dar pentru cei chemati si iudei si elini, pe Hristos, puterea lui Dumnezeu si intelepciunea lui Dumnezeu" (1 Cor. 1,22-24). Vorbind despre "cei intelepti si priceputi" (Mt. 11,25) din lume, dar care nu aveau inima curata si buna ca pruncii, ca ucenicii Sai, Mantuitorul adresase pentru cei "osteniti si impovarati" chemarea de a veni la El, (Mt. 11,28-30) ca sa afle "odihna", de a veni la "ale Sale" pentru a fi mutati, acolo unde El se afla dinainte de a fi rastignit si biruise lumea, ramanand neclintit pe calea Sa inca inainte de Jertfa. Dar, El insusi a aratat ca puterea de a-i aduce pe oameni la Sine este Jertfa Sa: "Cand Ma voi inalta de pe pamant, ii voi trage pe toti la Minei". Sfanta Evanghelie comenteaza aceste cuvinte astfel: "Iar aceasta zicea, aratand cu ce moarte avea sa moara" (Ioan 12,32-33). Mantuitorul vorbea inca de la inceputul lucrarii Sale, despre necesitatea Jertfei cand a raspuns invatatului Nicodim, care venise la El noaptea: "Dupa cum Moise a inaltat sarpele in pustie, asa trebuie sa fie inaltat si Fiul Omului, ca tot cel ce crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica" (Ioan 3,14-15; cf. Numeri 21,8-9). Nu intamplator acelasi Nicodim avea sa fie cel ce, impreuna cu Iosif din Arimateea, a pogorat de pe cruce "sarpele de arama" pentru a-L pune in mormant. Despre El aveau sa marturiseasca insesi ingerii din ceruri mironositelor

venite la mormant: "Ce cautati pe Cel viu intre cei mortii" Asa aveau sa-L cunoasca oamenii pe Mantuitorul la inviere si sa-L preamareasca, precum L-au preamarit ingerii din ceruri la Nasterea Sa in pestera de la Betleem. Despre ucenicii Sai, Mantuitorul spunea: "Pe cei care Mi i-ai dat, i-am pazit!" (Ioan 17,12), aratand ca nu a alergat El dupa ei ca sa-i adune ca pe niste adepti, ci ca acestia i-au fost dati Lui de catre Tatal Sau, intrucat ei "au iubit aratarea Lui" (2 Tim. 4,8). Caci Intruparea Sa ca trimitere in lume de catre Tatal a insemnat implinirea proorociei: "Domnul a imparatit, intru podoaba S-a imbracat; imbracatu-s-a Domnul intru putere si S-a incins" (Ps. 92,1). Despre cei ce nu au venit cand au fost chemati, Mantuitorul a spus: "Nimenea nu vine la Mine de nu-l va atrage pe el Tatal Meu" (Ioan 6,44); "Nu pot Eu sa fac de la Mine nimic, judec precum aud si judecata Mea este dreapta, ca nu caut voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis" (Ioan 5,30). Nu este vorba de o osanda din partea lui Dumnezeu, ci de parasirea celor ce dispretuiesc harul si slava lui Dumnezeu in Hristos de dragul slujirii la idoli: "Ei de la mana Ta s-au lepadat" (Ps. 87,5). Cat timp a fost in lume cu ucenicii Sai, Mantuitorul i-a pazit de cel viclean, fara ca ei sa stie, dar ei mai sufereau de pe urma unui pacat care-i impiedica sa-L vada pe Dumnezeu. Pentru ca ei sa deschida ochii si sa poata vedea pe Dumnezeu, Mantuitorul isi pune sufletul pentru ei: Trupul Sau il da lor spre mancare si Sangele Sau ca bautura "spre iertarea pacatelor" (Mt. 26,28). Dar pe cat de dulci li s-au parut lor la Cina painea si vinul din mana Domnului, tot pe atat de amare li s-au parut lor in maruntaie, cand au vazut ca ele sunt, intr-adevar, trupul si sangele Sau pe cruce. Vazandu-L rastignit, ei auzeau mereu in urechile lor cuvintele Sale ca "Duhul Sau cel bun care-i calauzea la pamantul cel drept" (Ps. 142,10): "Luati, mancati, acesta este Trupul Meu... Beti... acesta este Sangele Meu ...!". Starea lor sufleteasca in momentele rastignirii, avand in vedere comuniunea lor atat de profunda cu El, a fost descrisa de Mantuitorul insusi cu putin timp inainte de Jertfa Sa: Adevarul va spun, voi veti plange si va veti intrista si lumea se va bucura..." (Ioan 16,20). Mantuitorul ii facuse sa intuiasca aceasta prapastie dintre El si lume inca de la invatatura Sa despre Cruce (Marcu 8,34-38 ;9,1) ca o prapastie dintre "cele ale lui Dumnezeu" sub Cruce si "cele ale oamenilor" pe calea cea larga a pierzarii din lume, ca umplere de sine si vrajmasie cu Dumnezeu. Sfantul Apostol Pavel descrie adancul chipului lui Dumnezeu in Hristos spre deosebire de lume: "Si la infatisare fiind ca omul, S-a smerit pe Sine facandu-Se ascultator pana la moarte pe cruce" (Filip 2,5-6). Pentru el Mantuitorul este: "Intelepciunea lui Dumnezeu cea tainica si ascunsa pe care lumea nu a cunoscut-o, caci daca ar fi cunoscut-o n-ar fi rastignit pe Domnul slavei" (1 Cor.2,5-7). Adancul dumnezeiesc din om ramane ascuns fara Hristos, iar la Hristos se ajunge numai prin adancul din om, ca umanizare prin sfintire. El slujea tuturor ca o taina a adancului Duhului Sfant, ca o fantana a vietii (Ier. 2,13), ca un adanc uscat al marii care nu are nevoie sa se adanceasca, pentru ca nu a suferit niciodata de "umplere de sine" ca oamenii, care de aceea, au pierdut adancul lui Dumnezeu. Acest adanc urma doar sa se deschida prin Jertfa Mantuitorului. Necunoscand deosebirea dintre Hristos si lume, ca deosebirea dintre adancul Duhului Sfant si umplerea de sine a lumii, ucenicii nu vedeau valurile rautatii care se ridicau tot mai amenintatoare in jurul lui Hristos, ca oarecand valurile din ce in ce mai mari in jurul corabiei in care se afla proorocul Iona. Ei au fost total surprinsi de momentul Patimilor si al Jertfei, prin care se implinea proorocia: "Ca s-a luat de pe pamant viata Lui" (Isaia 53,8). Venise vremea implinirii proorociei stravechi a lui Dumnezeu: samanta "sarpelui" din lume, ii "intepa calcaiul" (Facere 3,15) Celui care-i "sfaramase capul" vicleniei la ispitire. Multi oameni au fost ucisi pe pamant si vor fi mereu ucisi cat timp va fi moartea in lume. Si Mantuitorul Hristos a fost unul dintre ei. Dar prin moartea Lui s-a osandit raul pe veci si s-a "sfintit" binele pentru tot omul care este chemat sa aleaga in El viata, Lumina vietii. El a luat trup pe veci, ba mai mult, sangele Sau striga din pamant la cer mai bine decat al lui Abel (Evrei 12,24), caci prin El s-a adus adevarul vietii la lumina ca "aur lamurit in foc" prin Inviere. Moartea este scoasa din viata omeneasca, deoarece lumina vietii in Hristos cearta "latura si umbra mortii" (Isaia 9,1) din viata celor care cred si urmeaza lui Hristos. Prin primirea mortii, El arata de fapt puterea Sa de a lega pe acel puternic care este prin viclenie stapan al mortii si astfel ii prada casa (Mt. 12,29). Slava Sa ca putere de a mantui pe oameni a fost simtita de protivnicul oamenilor, diavolul, care de aceea, "umbla ca un leu racnind, cautand pe cine sa inghita" (1 Petru 5,8). Cand nu poate amagi, acelasi puternic in viclenie isi arata violenta de "lup", dar tocmai prin acest lucru este biruit, ca si cum "sarpele ar fi prins de coada" (Iesire 4,4). Ouale rosii de Pasti arata prin ciocnirea intre ele tocmai faptul, ca prin primirea mortii, El calca moartea. Chitul din ape care l-a inghitit pe Iona, ca un simbol viu al mortii, este nevoit sa-L arunce afara. Dar, Patimile sfintitoare ale Mantuitorului au scos la iveala toata rautatea din lume, vadind-o ca sursa a mortii din viata omeneasca: "Tot rasadul pe care nu l-a rasadit Tatal Meu se va smulge din radacini" (Mt.15,13); "Cand

veti inalta pe Fiul Omului, veti vedea ca Eu sunt" (Ioan 8,28). Dar ei vor face acest lucru pentru ca nu-L cunosc, nici pe El, nici pe Tatal: "Asa si Fiul Omului va patimi de la ei" (Mt. 17,12). Prin vadirea adevarului Invierii din viata lui Hristos, Patimile Mantuitorului osandesc pacatul in trup, caci orice pacat este acea rautate, care-L omoara pe Hristos. El o ia asupra Sa (Isaia 53,11), fara a osandi pe nimeni, dar "pe cel rau, rautatea lui proprie il omoara"; "Cine scoate sabia, de sabie va pieri" (Mt. 26,52). Rautatea il omoara pe Hristos, in care nu este decat inima adevarata a omului in adancul ei dumnezeiesc, asa cum a zidit-o Dumnezeu. Sminteala de la pacatul stramosesc a fost punerea omului in situatia de a se impotrivi inimii sale proprii, caci "intunericul uraste lumina" (Ioan 3,20). Adam cel de dupa pacatul stramosesc l-ar fi urat pe Adam cel plin de Duhul Sfant dinainte de sminteala pacatului. "Rautatea" este mai de temut decat "moartea", caci pe morti Dumnezeu ii poate invia. Rautatea s-a aratat in viata oamenilor ca ucidere indata dupa pacatul stramosesc: cel dintai om care a murit pe pamant nu s-a intors in pamant la sfarsitul vietii, cum spusese Dumnezeu, ci a fost omorat. Patimile Domnului sunt ultima cale de propovaduire a Luminii si de chemare, dar si cea mai zguduitoare: dupa minunile aratate prin "tamaduiri"; dupa aratarea apoi a celor mai mari minuni, cum au fost "invierile din morti", dupa "vorbirea in parabole" pentru a-i face pe cei ce "nu vedeau" minunile macar "sa auda" cu urechile, ca sa faca nesiguri pe ratiunea lor pe cei plini de ei insisi. Invartosarea inimii din cauza faptelor rele" (Ioan 3,19) ii facea sa nu vada cu ochii faptele Mantuitorului, dar care, de asemenea, nu auzeau invataturile Sale, fapt pentru care Mantuitorul indemna adesea; "Cine are urechi de auzit sa auda" (Mt. 13,9). Rautatea lumii s-a aruncat asupra Mielului lui Dumnezeu, despre care s-a scris: "Ocarile celor ce Te ocarau pe Tine (Dumnezeu din cer) au cazut asupra Mea" (Ps. 68,11). Dar El "a ridicat pacatul lumii" (Ioan 1,29) gustand moartea prin cruce, ca primire a suferintelor prin ascultarea de Tatal Sau (Ps. 109,1). Si prin aceasta "ridicare", a deschis ochii oamenilor sa vada pe Dumnezeu, ca bucurie a "aflarii drahmei celei pierdute" (Lc. 15,8) si "punere a Luminii in sfesnic..." (Mt. 5,15), ca aflare a "comorii ascunse in tarina" (Mt. 13,44). Dar exista o rautate mai rea decat acolo, unde nu a fost "Lumina", un intuneric mai mare decat cel din lipsa "Luminii", si anume rautatea Luminii pusa sub obrocul mintii omenesti, care, fata de Lumina cea adevarata, se poate preface, intr-o adevarata "tepusa" (F.Ap. 9,5) a Legii, asa cum se plangea Mantuitorul impotriva lui Saul, caruia i se arata in Lumina Invierii: "Saule, pentru ce Ma prigonestil" (F.Ap. 9,4) Iar Saul, intors la Dumnezeu prin acest eveniment, avea sa se planga de fratii sai ca se poarta "ca niste vrajmasi ai Crucii lui Hristos" (Fil. 3,18), pe cand grija lui permanenta era aceea "sa nu faca zadarnica Crucea lui Hristos" (1 Cor. 1,17). Pe de alta parte, tot el arata, ca Mantuitorul ii face partasi la Crucea Sa pe toti cei care cred si urmeaza Lui, cand a zis: "Daca M-au prigonit pe Mine, si pe voi va vor prigoni" (Ioan 15,20). Patimile sunt puterea Mantuitorului de a certa rautatea si moartea de pe pamant: "De certarea Ta vor fugi, de glasul tunetului Tau se vor infricosa" (Ps. 103,8). Sculandu-Se din morti, Domnul cearta "vanturile si valurile" din suflet, incat sa se faca "liniste mare" si sa aseze "pacea lui Dumnezeu care covarseste toata mintea" (Fii.4,7); "A dezbracat de putere incepatoriile si stapaniile si le-a facut de ocara in vazul tuturor, biruind asupra lor prin cruce" (Col. 2,15). Crucea este cheia tainei Botezului, care in Numele lui Hristos scoate rautatea din radacini, aducand nasterea din nou a omului. Nu se poate scoate rautatea din inima si moartea din viata omului fara crucea lui Hristos. Prin ea Hristos este "sarpele de arama" (Ioan 3,14; Num. 21,8-9) care vadeste in fiecare om neasemanarea cu Hristos ca sursa a rautatii si cauza a mortii. Acest diagnostic este ca o binefacere a lui Dumnezeu de luminare spre mantuire, de asemanare din nou cu Hristos care: "A murit din cauza pacatelor noastre si a inviat pentru indreptarea noastra" (Rom.4,25). Puterea Tainei Sfantului Botez este aceea, ca: "Neam ingropat cu El in moarte prin Botez, pentru ca, precum Hristos a inviat din morti prin slava Tatalui, asa sa umblam si noi intru innoirea vietii" (Rom.6,4), innoirea vietii omului, prin slava vietii Lui, pusa in lumina de Invierea Sa, ca si "Calea, Adevarul si Viata" (Ioan 14,6). Patimile Domnului au fost "pentru noi si pentru a noastra mantuire", cum se arata in Simbolul Credintei. De aceea, Sfantul Apostol Pavel spunea in legatura cu importanta lor pentru viata crestina: "Cu pret mare ati fost rascumparati, nu va faceti robii oamenilor" (1 Cor.6,20;7,23). Intr-adevar, este cu neputinta pentru oameni sa identifice raul din suflet si sa-l vadeasca drept cauza a mortii; sa vadeasca puterea de amagire a diavolului si "capul sarpelui", "portile iadului" (Mt. 16,18) de pe pamant, si destinatia ultima a rautatii si temnita a mortii: "latura si umbra mortii" (Isaia 9,1), "tara departata" a fiului risipitor si vrajmasa cu Dumnezeu. De aceea, Hristos pe cruce este "sarpele de arama" la care privind prin credinta, cei muscati de sarpe dobandesc vindecare. "Arama" sarpelui Hristos este aceea, ca El este calea dobandirii Duhului Sfant. Daca oamenii ar fi descoperit deabia dupa moarte raul din suflet, nu mai puteau avea nici un folos, dupa cum remarca psalmistul in rugaciunea

sa: "Oare celor morti vei face minuni? Sau mortii se vor scula si se vor marturisi Tie? Se va povesti oare in mormant mila Ta si adevarul Tau in pamant uitati" (Ps. 87,11-12). Binefacerea lui Dumnezeu in Hristos este vadirea acestui rau inca inainte de moarte, pentru a fi tamaduit prin pocainta si pentru partasie la darul lui Dumnezeu, la "averile" din casa parinteasca in Hristos. Legatura organica dintre Patimile si invierea Mantuitorului si semnificatiile lor mantuitore in viata morala crestina este sesizata profund in basmul popular cu vrajitoarea care amagise pe multi sa ramana "in seama mintii lor" (Rom. 1,28) si mai avea un loc pentru capul lui FatFrumos: acesta a biruit amagirea cu ajutorul Sfintei Vineri (Patimile sfintitoare ale Domnului) si al Sfintei Duminici (Invierea Domnului). Astfel, Patimile Mantuitorului, Crucea si moartea erau in propovaduirea Sfintilor Apostoli cel dintai lucru pe care il pomeneau: "Voi L-ati luat si pironindu-L prin mainile celor fara de lege, L-ati omorat. Dar Dumnezeu L-a inviat, dezlegand durerile mortii, intrucat nu era cu putinta ca El sa fie tinut de ea... Auzind acestea au fost patrunsi la inima si au zis catre Petru si ceilalti Apostoli: Ce sa facem?" (F.Ap. 2,23-24,37); "O, galateni fara de minte, cine v-a ademenit pe voi sa nu va incredeti adevarului, voi carora v-a fost ca si zugravit in fata ochilor Hristos cel rastignit?" (Gal. 3,1); "Mie sa nu-mi fie a ma lauda decat in crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este rastignita pentru mine si eu pentru lume" (Gal. 6,14). In afara de Crucea Domnului, nimic nu-L putea abate pe om de la calea placerilor patimase din lume, pentru a-l ajuta sa iasa din "latura si umbra mortii": "Cei ce locuiti in latura si umbra mortii, Lumina va straluci peste voi" (Isaia 9,1). Pocainta ca dar si putere a lui Dumnezeu in Hristos exprima parerea de rau pentru rautatea care-L omoara pe Hristos, cat si pentru neasemanarea cu slava celui ce a inviat, iesind ca un mire din camara: "Camara Ta, Mantuitorule, o vad impodobita si imbracaminte nu am ca sa intru intr-insa. Lumineaza-mi haina sufletului meu...!". Crestinii se roaga pentru darul pocaintei cu rugaciunea: "Usile pocaintei deschide-mi, datatorule de viata...". Caci pocainta a fost un ajutor si pentru imparatul David, atunci cand savarsise un pacat greu, neintelegand cum era posibil, considerand ca el ar fi avut loc "Ca sa te indreptatesti intru cuvintele Tale si sa biruiesti cand vei judeca Tu" (Ps. 50,5). La cererea sa; "Inima curata zideste intru mine si duh drept innoieste intru cele dinauntru ale mele" (Ps. 50,11), Mantuitorul arata: "De nu se va naste cineva din apa si din Duh nu va intra in Imparatia cerurilor" (Ioan 3,5). Una din cantarile duminicale scoate in evidenta indoita insemnatate a Crucii Domnului: "Crucea o sarutam cu bucurie si cu frica: cu frica pentru pacat, caci nevrednici suntem; si cu bucurie pentru Inviere". Puterea lui Dumnezeu de a scoate pe om de sub stapanirea mortii si a rautatii este atat de mare, incat tocmai prin crucea Domnului s-a implinit proorocia, ca cel sincer in rautatea lui salbatica nu va mai sfasia, ci prin Hristos care este "Usa": "va intra si va iesi si pasune va afla" (Ioan 10,9), "Lupul va paste cu mielul" (Isaia 11,6). Puterea Mantuitorului reiese si din cuvintele Sale: "In lume necazuri veti avea, dar indrazniti, Eu am biruit lumea" (Ioan 16,33); "Va trimit ca pe niste oi in mijlocul lupilor" (Mt. 10,16). Despre "sarpe" nu se spune ca va "paste", ci fata de el, Mantuitorul cere ajutorul Tatalui sa-i pazeasca pe ai Sai de cel "viclean" (Ioan 17,15). Acea "pasune", la care se ajunge prin "Usa" care este Hristos, este cea de a doua mare tema a propovaduirii apostolice. Renuntarea la lucrurile lumesti prin puterea lui Dumnezeu in Hristos, duce la alegerea lui Hristos ca "dreptate a lui Dumnezeu": "M-am lipsit de toate si le consider nimicuri pentru ca sa dobandesc pe Hristos si sa ma aflu intru El, nu avand dreptatea mea cea din Lege, ci pe aceea care este prin credinta in Hristos, dreptatea cea de la Dumnezeu pe temeiul credintei, ca sa-L cunosc pe El si puterea Invierii Lui si sa fiu primit partas la Patimile Lui, facandu-ma asemenea cu El in moartea Lui" (Fil. 3,8-10). Alungarea din Paradis se intelege in Hristos ca fapta buna a lui Dumnezeu fata de om, ca sa-L poata afla pe Dumnezeu si, deci, sa se poata mantui prin transfigurare si Inviere. Venind pe pamant prin Intrupare, Dumnezeu nu a cautat altceva, decat inima omului. Fata lui Dumnezeu in Hristos judeca inima omului, o pune la incercare, o cerceteaza: "Cand pui Tu faradelegile noastre la Lumina Fetei Tale..." Ps. 89,8); "El va fi ca focul topitorului si ca lesia nalbitorului" (Maleahi 3,2); "Ma vei stropi cu isop si ma voi curati, ma vei spala si mai alb decat zapada voi fi" (Ps. 50,8). Vamesii si pacatoasele au simtit harul lui Dumnezeu in Hristos, cand isi mustrau cugetul cu rugaciunea: "Ca sagetile Tale s-au infipt in mine si mana Ta apasa asupra mea" (Ps. 37,2). Fiul Omului a venit sa "caute, caci Fata Sa intoarce pe cei pierduti din "tara departata", pentru ca sunt oile Sale, iar "venirea lor in sine" (Lc. 15,17) si intoarcerea la casa Tatalui, care se bucura ca le primeste "sanatoase" (Lc. 15,27), este biruinta Mantuitorului. Ele sunt "neamul celor ce cauta pe Domnul, a celor ce cauta Fata

Dumnezeului lui Iacob" (Ps. 23,6). Rugaciunea celor ce cauta pe Domnul este aceea: "Nu-Ti intoarce Fata Ta de la Mine, ca sa nu ma aseman celor ce se pogoara in mormant" (Ps. 142,7). Iar cei ce dispretuiesc harul Mantuitorului vor ajunge ca si bogatul nemilostiv la "plangerea si scrasnirea dintilor" (Mt. 8, 12), din cauza "parasirii" lor de catre Domnul: "Slugile Mele vor manca si voua va va fi foame; vor bea si voi veti fi insetati; se vor bucura, iar voi veti fi infruntati! Iata, slugile Mele vor salta de bucurie, iar voi veti striga de intristata ce va va fi inima si de frant ce va va fi sufletul, veti urla" (Isaia 65,13-14). intrucat "nimeni nu poate sluji la doi domni" (Mt. 6,24), astfel dintre acestia doi, numai Hristos va fi Biruitorul: "Unul Sfant, Unul Domn Iisus Hristos, intru marirea lui Dumnezeu Tatal". Caci, "Cele cu neputinta la oameni, sunt cu putinta la Dumnezeu" (Lc. 18,27). Astfel Sfintele Patimi ale Mantuitorului vor fi in viata crestina: durere spre vindecare, intristare spre bucurie si pocainta spre inviere, asa cum le-au trait si Sfintii Sai Ucenici, prin care se poate cunoaste ca si toti Sfintii, si nu prin litera care omoara - "adancimea dragostei lui Hristos" (Ef. 3,17-19). In Sfintele Patimi, Crucea Mantuitorului este puterea lui Dumnezeu de a "rascumpara" in Hristos, pentru ca oamenii sa fie eliberati de rau si ravnitori pentru fapte bune: "Domnul ma paste si nimic nu-mi va lipsi. La loc cu pasune m-a salasluit; la apa odihnei m-a hranit" (Ps. 22,1) Prin ea omul dobandeste puterea de "a fugi de orice infatisare a raului" (1 Tes. 5,22), cunoscand ca acesta uraste si omoara pe Hristos, si ii aduna cununi de spini pe cap, in timp ce El nu zice nimic, "ca un om ce nu aude" (Ps. 37,14); "ca un miel ce nu-si deschide gura Sa" (Isaia 53,7), si nici la judecata nu va reprosa rautatea si pacatele, nici nu va lauda "minunile", ci lipsa milei, ca iubire de aproapele: flamand, gol, bolnav, ca fata de Sine insusi. Prin Crucea Mantuitorului s-a aratat adevarul vietii pe calea lui Dumnezeu: "Ale Tale dintru ale Tale...". Prin ea s-a sfintit Numele lui Dumnezeu pentru a-L putea iubi din nou din toata inima, dezlegata de alipirea inrobitoare de lucruri pamantesti, pe care omul le socotea "drepturi" personale, iar nu "daruri" ale lui Dumnezeu. Dumnezeu este alaturi ca ajutor de cei ce nu mai pot crede, caci sunt "neam necredincios si indaratnic" (Mt. 17,17). Cel ce a zidit averile si comorile universului a venit sa arate inima Sa in care este viata si inviere si putere de a intoarce inimile oamenilor robite de mamona: "Sufletul mi l-a intors; m-a povatuit pe cararile dreptatii pentru Numele Lui" (Ps. 22,3). Lumea fusese zidita ca dar si adaos al comuniunii din iubirea de Dumnezeu din toata inima si de aproapele ca de sine insusi, iar nu pentru lacomie, din cauza careia, dupa pacatul stramosesc, pamantul a fost blestemat. Sfanta Scriptura arata ca in paradis era "aur", (Facere 2,11-12), dar oamenii iubeau pe Dumnezeu din toata inima din cauza slavei cu care isi sfintise Numele in inimile lor si pentru aceasta iubire in Hristos este chemarea: "De ar curge bogatia parau nu va alipiti inima de ea" (Ps. 61,10); "Fiii oamenilor, pana cand grei la inima? Pentru ce iubiti desertaciunea si cautati munciuna? Sa stiti ca minunat a facut Domnul pe Cel cuvios al Sau" (Ps. 4,2-3). Numai Jertfa Mantuitorului deschide ochii pentru bucuria voii lui Dumnezeu, caci "Cuvantul era insusi Dumnezeu" (Ioan 1,1), era harul si dulceata Numelui Sau. Nici in Lege nu era cunoscuta voia lui Dumnezeu ca har: "Deschide-mi ochii sa vad minunile din Legea Ta!" (Ps. 118,18). Legea era ca apele de la Mara (Iesire 15,22-25) greu de baut, pentru ca erau "amare" la gust, dar care prin aruncarea in ele a lemnului Crucii lui Hristos s-au indulcit, s-au facut izvor de viata, "paine a fiintei" (Mt. 5,11) care este ceruta ca o mana cereasca sa se faca: "precum in cer, asa si pe pamant!" (Mt. 5,10). Ea este semnul biruintei asupra mortii si adevarul, ca viata se intoarce din nou la Dumnezeu: "Marea a vazut si a fugit si Iordanul s-a intors inapoi" (Ps. 113,3); "Sa invieze Dumnezeu si sa se risipeasca vrajmasii Lui, sa fuga de Fata Lui toti cei ce-L urasc pe El"; "In ziua aratarii Tale vei fi pentru ei ca un cuptor de foc" (Ps. 20,9). Omorand pe Hristos, "intunericul" n-a putut cuprinde "Lumina" (Ioan 1,5) care lumina in intuneric. Hristos ramane vesnic pe pamant (Evrei 13,8), iar "intunericul" dispare (Ps. 1,3-4), pentru ca ramane "afara" (Mt. 22, 13). Dezlegarea din legaturile intunericului si ale mortii si partasia la "Lumina" lui Hristos sunt daruri de sus (Iacob 1,17) pentru toti cei ce-L cauta pe Dumnezeu, caci prin Inviere ca adevar al vietii Sale, Dumnezeu a aratat in El mai mult decat puterea de a savarsi minuni si vindecari: "Si va rasari voua, celor ce va temeti de Domnul, Soarele Dreptatii, venind cu tamaduiri in razele Sale si veti iesi si veti zburda ca viteii de ingrasat" (Maleahi 3,20). Ajutorul lui Dumnezeu prin Crucea Domnului este acela ca nu este usor de identificat in. Lume "capul sarpelui", ca putere de amagire si prezenta a raului, si tocmai de aceea, vadirea raului din lume ca ajutor de sus sta sub semnul lui Hristos ca: "Sarpele de arama": "S-a insemnat peste noi Lumina Fetii Tale, Doamne; ai dat veselie in inimile noastre mai mult decat rodul de grau, de vin si de untdelemn ce s-au inmultit. Cu pace ne vom odihni, caci Tu, Doamne, ne-ai asezat deosebi intru nadejde" (Ps. 4,6-8); "Nu vei mai stapani de acum moarte, caci Stapanul lui Hristos, puterea ta o a stricat", sfintind in viata Lui adevarul ca: "Nu numai cu paine va trai

omul, ci si cu tot Cuvantul ce iese din gura lui Dumnezeu" (Mt. 4,4). Intr-adevar, moartea cu duhul ca rautate ii facea pe oameni sa nu mai caute pe Dumnezeu si, pe calea larga a poftelor trupesti, sa tinda sa cuprinda toata lumea (Marcu 8,35). Pe aceasta cale viata omului era tot mai strans "legata", cu cat era calea mai larga, ca o ingrasare inainte de taiere. Omul se teme de moarte, dar ii place sa ia locul lui Dumnezeu in lume, dupa amagirea ispititorului: "Veti fi ca Dumnezeu" (Facere 3,5). Prin Jertfa Mantuitorului se ajunge la smerenia ascultarii de voia lui Dumnezeu care tamaduieste de boala "stapanirii" in locul lui Dumnezeu si da puterea rugaciunii: "Vie Imparatia Ta!" (Mt. 5,10). Daca pe om il intereseaza sa scape de moarte, astfel Dumnezeu cauta si asteapta intoarcerea omului si asemanarea lui cu Hristos, ca sa iasa din intunericul vietii si de sub stapanirea mortii, caci a-L chema pe Dumnezeu "Tatal Nostru" nu inseamna ca El se aseamana cu lumea, ci ca oamenii se aseamana cu El in Hristos ca Cel fara de moarte, dar care "Atat de mult a iubit lumea (vrajmasa) ca si pe Fiul Sau Unul-Nascut, L-a dat" (Ioan 3,16). In Hristos El ii face pe oameni sa inseteze dupa "Lumina", sa duca lupta pentru inviere (Fil. 3,10) ca "lupta cea buna" (2 Tim. 4,7) si sa se faca partasi la biruinta lui Hristos in lume asupra intunericului (Ioan 16,33), si, de aceea, asupra mortii. Dumnezeu a aratat in Hristos puterea Sfintei Cruci ca "sarea" semn al mustrarii sfinte, care aduce pacea pe pamant. Sarea are puterea de a tamadui "dospirea", ca simbol al patimilor trupesti si ca este medicament dumnezeiesc, iar nu vrajmasie ca osandire: "Aveti sare in voi si traiti in pace unii cu altii" (Marcu 9,50). Dreptatea si pacea, care nu se pot impaca in lume niciodata din cauza patimilor omenesti ca "dospire", in Hristos "se vor saruta" (Ps. 84,12). In lume "toate au nevoie de cruce ca sa se faca partase la Inviere" (Sfantul Maxim Marturisitorul). Sfantul Apostol Pavel arata ca partasia la Lumina lui Hristos prin Inviere inseamna o continua aducere aminte de Jertfa de rascumparare a Mantuitorului pentru lume; de intrare a Sa in foc, ca aur; de urcare a Sa pe Cruce, ca o neintrerupta chemare, care din cauza dragostei care "toate le sufera" (1 Cor.13,7), nu amutea nici in durerile Sale: "Luati, mancati, acesta este trupul Meu care se frange pentru voi... Beti dintru acesta toti, acesta este sangele Meu care se varsa pentru multi, spre iertarea pacatelor" (Mt. 26,26-28). Asupra acestui fapt atrage atentia si Sfantul Apostol Pavel: "De cate ori veti manca aceasta paine si veti bea acest pahar, moartea Domnului o vestiti pana cand va veni" (1 Cor. 11,26), ca sa arate mereu, ca intre Hristos si lume este moartea lui Hristos, care deschide ochii pentru cunoasterea lui Dumnezeu si inviere (Ioan 17,3). Prin Patimile sfintitoare ale Mantuitorului, insusi Tatal este Cel care, oprindu-l oarecand pe Avraam sa-si sacrifice fiul, "a taiat vitelul ingrasat" (Lc. 15,23). Caci pana atunci daduse numai painea de care erau indestulati "argatii" Sai sub Lege, in timp ce in "tara departata" (Lc. 15,13), acolo unde Tatal nu se putea duce, caci El poate invia mortii, dar nu poate intoarce rautatea, ci doar "asezase pe fiecare popor la locul lui, ca sa caute pe Dumnezeu" (F.Ap. 17,27) si anume, nu inspre cer, prin ridicarea de turnuri, ca la Turnu Babel, ci inspre crucea lui Hristos, caci El "nu este departe de nici unul dintre oameni" (F.Ap. 17,26-27). Dar fiul risipitor murea de foame in tara departata. In desavarsirea Sa (Mt. 5,44-48), Dumnezeu Tatal era un ajutor si pentru "tara departata", facand sa rasara soarele si sa ploua, pana ce va avea sa arate in Hristos, ca "nu numai cu paine va trai omul" (Mt. 4,4), si avea sa-si sfinteasca Numele in Hristos, pentru a fi din nou iubit din toata inima, caci in El "a facut toate lucrurile noi" (Apoc. 21,6). Sub numele de "vitel ingrasat" (Lc. 15,23), Hristos este simbol al tuturor darurilor Duhului Sfant: "A binevoit Dumnezeu sa se salasluiasca in El toata plinatatea dumnezeirii dupa trup" (Col. 2,9) si tocmai prin acest lucru El este "ospat" (Lc. 15,23), pasune duhovniceasca a oilor: "Ca de seu si de grasime sa se sature sufletul meu si cu buze de bucurie te va lauda gura mea" (Ps. 62,6); "Intru dreptate ma voi arata Fetei Tale, ma voi satura cand se va arata slava Ta" (Ps. 16,15). Daca oamenii nu ar primi Jertfa Mantuitorului, atunci sangele Lui ar striga din pamant impotriva lor in veci: "Flamand am fost si nu mi-ati dat sa mananc..." "am luat trup pe veci doar, doar veti vedea ca e al vostru, dar nu am folosit nimic" (Lc. 16,12). Fara Patimile Sale sfintitoare oamenii nu vedeau "aurul" vietii Sale, daca acest aur nu era "lamurit in foc" (Apoc. 3,19), ceea ce credinciosii il simt ca o revelatie ori de cate ori se roaga: "Ale Tale dintru ale Tale, Tie iti aducem de toate si pentru toate". "Apele amare" ale Legii nu se indulceau, daca nu era aruncat in ele lemnul crucii lui Hristos. Sfintele Patimi ale Domnului inseamna aducerea aminte mereu de "pretul mare al rascumpararii" (1 Cor.6,20; 7,23) si acest lucru este intalnit la tot pasul in cultul ortodox ca "jertfa de lauda pentru mila de pace". Pentru Jertfa Mantuitorului care a acoperit cerurile si care are o covarsitoare insemnatate in viata crestina, rugaciunea de recunostinta este calea usurarii constiintei, ca o jertfa de lauda adusa lui Dumnezeu in urma auzirii suspinurilor inimii Sale dumnezeiesti si a dragostei Sale vesnice, asa cum a fost ea cantata in mod desavarsit in psalmi, pe care nu si i-au amintit cei noua leprosi tamaduiti de

Mantuitorul: "Binecuvinteaza, suflete al meu, pe Domnul si nu uita toate rasplatirile Lui" (Ps. 102,2).

INVIEREA MANTUITORULUI SI ARATARILE SALE

Urmatorul capitol
IV. SENSUL DUHOVNICESC AL SFINTEI SCRIPTURI IN PERIOADA PENTICOSTARULUI 1. INVIEREA MANTUITORULUI SI ARATARILE SALE a) Scularea Mantuitorului din morti si invierea Sfintilor Apostoli prin aratarile Sale. Intrarea cu Sfintele Daruri la inceputul Liturghiei credinciosilor si punerea lor pe Sfanta Masa semnifica punerea Mantuitorului in mormant, dar mai ales intrarea in slava Sa, exprimata prin intonarea concomitent a imnului: "Ca pe imparatul tuturor primind...". Mormantul devine locul sfintirii si slavei Sale. Primirea mortii era forma suprema a ascultarii ca om si iubirea pana la Jertfa ca Dumnezeu, caci moartea Lui era numai calea Invierii: "A inviat rupand legaturile mortii, caci nu era cu putinta sa fie tinut de ea" (F.Ap. 2,24). In acelasi timp a sfintit Cuvantul lui Dumnezeu, voia Lui ca "adevar" (Ioan 17,17) in insasi viata Sa de "ascultare" si "semanare" a celor ceresti in lume. Jertfa spre Inviere a fost insotita de evenimente cosmice: intunecarea soarelui, cutremurul, si mai ales "ruperea catapetesmei Templului" pentru a fi vazute toate cele din Sfanta Sfintelor, ceea ce insemna, de fapt, deschiderea ochilor ucenicilor ca sa vada "prin catapeteasma Trupului Sau" (Evrei 10,20) viata Sa si comorile ei. Astfel, daca pe Tabor era numai "vederea" (Marcu 9,1) Luminii, la Inviere are loc "partasia" la Lumina lui Hristos, deoarece avusese loc curatirea si iertarea pacatelor prin Jertfa Sa, prin El insusi: "Slava pe care Mi-ai dat-o ("slava ca a Unuia-Nascut din Tatal plin de har si de adevar", Ioan 1,14), le-am dat-o lor, ca toti sa fie una" (Ioan 17,22); "Dupa ce a savarsit prin Sine insusi curatirea pacatelor noastre, a stat de-a dreapta slavei, intru cele prea inalte" (Evrei 1,3). Astfel, mai intai are loc comuniunea ca "partasie" la slava lui Hristos, apoi unitatea ca taina a nuntii cu Hristos si a slavei Sale, ca incandescenta duhovniceasca. Fagaduintele lui Dumnezeu prin prooroci insemnau calea acestui "Mire" pana dincolo de moarte: "Te-am iubit cu iubire vesnica" (Ier. 31,3); "Te voi logodi cu Mine pe veci; si te voi logodi Mie dupa dreptate si bunacuviinta intru bunatate si dragoste. Si te voi logodi Mie intru credinciosie, ca sa cunosti ca Eu sunt Domnul" (Osea 2,21-22); "Ma voi bucura sa le fac bine si-i voi sadi tare in pamantul acesta din toata inima Mea si din tot sufletul Meu (Ier. 32,41). El nu mai sparge ca David fruntea lui Goliat ci atinge statuia cu capul de aur la picioarele ei de lut (Daniel 2,31 33). Prin Jertfa si "adevarul" Sau, El "sapa la radacina pomului" (Lc. 13,8) si "asteapta roade, intrucat: "Ramasita care va fi, va prinde radacini in jos si va aduce roade in sus" (Isaia 37,31); "Adevarul din pamant va rasari si dreptatea va privi din ceruri" (Ps. 84,12). In acest sens numele Arhanghelului "Gabriel" semnifica "adancul" ca smerenie si taria nebiruita a lui Dumnezeu. Din cauza comorilor ce se aduna in cer care duc inimile sus, intrucat: "Unde va fi comoara ta acolo va fi si "inima ta" (Mt. 6,21), Nimeni nu poate sluji la doi domni" (Mt. 6 24); "S-au desfacut izvoarele adancului celui mare si s-au deschis jgheaburile cerului" (Facere 7,11). Astfel, are loc schimbarea ponderii de la "Jertfa" la "Euharistie" de la Prohod la "Imn de biruinta"; de la "epitaf la "epitalam"; de la "Cuvant" la "Adevar" prin Patimile si Jertfa sfintitoare: "Sfinteste-i intru adevarul Tau, Cuvantul Tau este Adevarul" (Ioan 17,17); "Eu pentru ei Ma sfintesc pe Mine insumi, ca si ei sa fie sfinti intru

Adevar" (Ioan 17, 9) Trecerea de la "Tabor" la "Inviere" este drumul de la "coplesire" la "partasie", umplere prin patrundere si "scriere in inimi", deoarece: "Pe cel ce vine de sus, nimenea nu-L crede (Ioan 3, 11-3, 32), chiar daca prin acest lucru El "copleseste". Iar bl porunci e ucenicilor sa nu spuna nimanui ceva despre evenimentele de pe Tabor, "pana cand se va scula Fiul Omului din morti,, (Mt 17,9). Sfantul Apostol Pavel, care n-a voit vreodata sa copleseasca pe cineva cu inaltarea sa pana la al treilea cer, ci dorea cu ardoare calea sfintitoare in "adevar" a lui Hristos si stia ca Ilie si Moise care s-au aratat pe Tabor s-au inaltat cu parere de rau din nou la cer, ca nu pot fi partasi la ranele lui Hristos pe cruce, intuieste cu profunda inspiratie aceasta lucrare dumnezeiasca de umplere prin "patrundere"si "scriere in inimi", impotriva oricarei coplesiri de sus: "De-as sti toate tainele si stiinta si dragoste n-as avea nimic nu sunt" (1 Cor 13 2). Caci stiintele pot cunoaste doar "atotputernicia" lui Dumnezeu, dar nu si dragostea si puterea Invierii, ca o "comoara ascunsa in tarina" (Mt. 13,44) vietii lui Hristos, dar vadita ca "adevar" la evenimentul Invierii Sale. Dumnezeu blestemase pamantul ca lucrul "atotputerniciei" si darului Sau pentru oameni, si anume, de dragul lor, adica din dragostea Sa jertfelnica pentru ei, pe care pacatul stramosesc nu a putut s-o schimbe sau micsoreze, si pentru darul "adevarului" Sau pentru ei, ca dragoste jertfelnica si mantuitoare in Hristos. Invierea ca "adevar" al vietii Sale, dovedit prin Jertfa Sa, era calea lamuririi aurului ca prin foc (Apoc.3,18), incepand cu lupta Sa cea buna (2 Tim.4,7), sederea in "Lumina", si, desigur, impartasirea ei ca "semanare" inca din timpul vietii Sale, cand "taria" Sa de sedere in ascultare, ca cel ce nu era "legat" sau "rob" al vreunui pacat, era in lupta cu "viclenia" si violenta din lume. Stand in mormant prin Jertfa Sa, El era in lupta cu "boldul mortii" (1 Cor. 15,56) de pe pamant, de deasupra, pe care nu-l rasadise Tatal Sau (Mt. 15,13). Jertfa Sa devine biruinta spre "sfintire" si taina de nunta a Bisericii: "Cu Tine este poporul Tau in ziua puterii Tale, intru stralucirile sfintilor Tai" (Ps. 109,3). Mormantul Sau devine "Altarul" locasului sfant, prin care ucenicii Sai descurajati si infricosati, ramasi "orfani" (Ioan 14,18), erau de fapt "sfintiti" (Ioan 17,17), "desavarsiti la lucrul slujirii" (Ef. 4,12), ca preoti slujitori ai "Cuvantului vietii lui Hristos" (F.Ap. 5,20). Nu mai era posibila ascultarea lor de Cuvant fara sfintirea Lui ca "adevar": "De Ma iubeste cineva va pazi Cuvantul Meu!" (Ioan 14,23). Nu e posibila schimbarea vietii, intoarcerea sufletului, fara biruinta asupra mortii de pe pamant, nu doar prin Invierea Sa, ci in primul rand pe "calea" Sa, pe care El biruise lumea cu moartea ei ca necunoastere a lui Dumnezeu, ca lipsa a Luminii inca inainte de Jertfa, nu doar prin Biblie, ci prin radacinile ei din Jertfa lui Hristos. Prin lucrarea data de Tatal, Mantuitorul a dovedit ca a lasat slava Sa ca Dumnezeu pentru a sluji pana la slava celor ce urmeaza Lui, deoarece Dumnezeu nu cauta "partizani", ci "fii" plini de slava in Hristos, care au "haine de nunta" (Mt. 22,12). El nu i-a pregatit pentru minuni, ci pentru scrierea numelui lor in "Cartea Vietii" (Lc. 10,20), care este Invierea ascunsa in viata Sa ca o comoara, ca cea mai mare minune, si in acelasi timp El era comoara in vase de lut: "Dumnezeu care a zis: straluceasca in intuneric lumina, El a stralucit in inimile noastre, ca sa straluceasca cunostinta slavei lui Dumnezeu pe fata lui Hristos. Si avem comoara aceasta in vase de lut, ca sa se invedereze ca puterea covarsitoare este a lui Dumnezeu, si nu de la noi" (2 Cor.4,6-7). Puterea Imparatiei Sale este bucuria ca "Lumina care nu se pune sub obroc, ci in sfesnic si lumineaza tuturor celor din casa" (Mt. 5,15). Hristos este "stapanul bucuriei" (Mt. 25,21), de aceea stapanirea Sa este binecuvantata. "Scularea" Sa din morti este ca "trezirea" de pe corabie la strigatele ucenicilor dupa ajutor, pentru a certa "vanturile" din minte si "valurile" din inimile lor si a da acea "liniste mare" (Mt. 8,26), ca "pacea lui Dumnezeu care covarseste toata mintea" (Fil. 4,7) si ca implinire a cuvantului: "Intristarea voastra se va preface in bucurie, si bucuria voastra nimeni nu o va lua de la voi. Atunci nu Ma veti mai intreba nimic" (Ioan 16,22-23). Pana atunci Petru, Iacob, Ioan, Toma, Filip intrebasera cu toata sinceritatea. Numai Iuda cu viclenia lui, ca si cea a fariseilor, nu intreba, intocmai ca si Lucifer, acel "Iuda", al intunericului, care ii "para pe oameni ziua si noaptea in fata Tronului" (Apoc. 13,10), ca ar iubi calea mortii din lume, iar nu calea Invierii, pana ce propovaduirea Apostolilor in numele lui Hristos si semnele de alungare a demonilor prin oameni, au facut ca el sa cada din cer "ca un fulger" (Lc. 10,18). Din adunarea ucenicilor, Iuda a iesit, iar aceia nu au intrat. In spatele crucii lui Hristos au amutit toate vanturile si valurile, pentru ca prin ea s-a descoperit "Fata lui Dumnezeu" in Hristos, ca "stralucire a slavei Sale" (2 Cor.4,6). Din cauza smintelii omul pierduse pe Dumnezeu, "comoara" vietii de care a fost "jefuit" (Lc. 10,30). Dumnezeu a aflat prin Hristos "oaia pierduta" (Lc. 15,6), adica pe omul "pierdut de la mana Sa" (Mt. 18,11), deoarece "oaia

pierduta", a fost calauzita sa afle pe Dumnezeu ca pe "drahma pierduta" (Lc. 15,9) si "comoara ascunsa in tarina" (Mt. 13,44). In paradis oamenii nu au cerut niciodata sa mearga la cer, caci se pogorau la "Pomul Vietii" lucrand si pazind Edenul plin de reperele acestei adanciri, "coborari" ca de la Ierusalim la Ierihon, de la minte la inima, da la "pomul cunostintei" la "Pomul Vietii", ca o adancire, ca un botez. Binecuvantarea data lor a fost mai intai pentru aceasta "crestere" prin "coborare", adancire, ca o Taina a Imparatiei lui Dumnezeu, la care toate celelalte se adaugau (Mt. 6,33). Daca Adam cel dintai avea ca "Evanghelie" Edenul, in care se pogora la "Pomul Vietii", astfel Hristos ca "Adam cel de-al doilea" are si "Evanghelia", fiind "duh facator de viata" (1 Cor. 15,45), putere a invierii oamenilor, calauziti la "auzirea glasului Fiului lui Dumnezeu" (Ioan 5,27). Mantuitorul s-a descoperit prin Inviere ca acel "Pom al Vietii" a carui cale isi are repere in Evanghelie, asa cum pentru Adam cel dintai "reperele" erau in gradina Edenului, de la care a fost scos din cauza pacatului stramosesc al mortii si anume "ca nu cumva sa nu mai moara in veci" (Facere 3,22) cu trupul fara invierea cu duhul: "Dupa cum in Adam toti mor, tot astfel in Hristos vor invia toti" (1 Cor. 15,22). Adam nu stia ca din cauza calcarii Cuvantului a murit cu duhul, deoarece luase in el fiinta, ceea ce nu sadise Dumnezeu: "Pofta trupului, pofta ochilor si trufia vietii nu sunt de la Tatal" (1 Ioan 2,15,16). Fara invierea cu duhul nu pot fi omorate faptele trupului. De aceea pe cei ramasi "abia vii" (Lc. 10,30), Mantuitorul ii muta pascal in El insusi prin Jertfa Sa: "Eu sunt viu si voi veti fi vii" (Ioan 14,19). "Stralucirile Sfintilor Sai" (Ps. 109,3) inseamna plinatatea inimii lor ca o incandescenta duhovniceasca, ca "sfesnice" ale Luminii, spre deosebire de "facliile" (Ioan 5,14) mici ale proorocilor, dar care erau "aprinse si luminau" (2 Petru 1,19) calea spre "Lumina" lui Hristos. Sfintii nu doar nu pacatuiesc, ci au "Lumina vietii" (Ioan 8,12) in Hristos, care i-a dezlegat din legaturi pentru Lumina Sa: "Domnul dezleaga pe cei ferecati in obezi" (Ps. 145,7); "Sa patrunda inaintea Ta suspinul celor ferecati" (Ps. 78,11; 101,21); "Scoate din temnita sufletul meu ca sa se marturiseasca Numelui Tau" (Ps. 140,7); "Atunci veti cunoaste adevarul, si adevarul va va dezlega din legaturi" (Ioan 8,32); "El va izbavi de toate faradelegile" (Ps. 129,8). Mantuirea nu este o "vitejie", ci prin jertfa lepadarii de sine bineplacuta lui Dumnezeu, ea nu este decat primirea darului si harului platite cu sangele Mielului ca rascumparare, cu grija de a nu le preface in "drepturi" personale dupa pilda fecioarelor neintelepte, ca si cum ar fi mai important sa se ocupe cineva cu alungarea intunericului in loc sa lumineze stand in "Lumina" (Ef. 6,14). Mai bine este a aprinde o lumina decat a se plange de intuneric. Scoaterea din legaturi este "pe aripi de vultur" (Iesire 19,4) si a avut loc, dupa ce prin Jertfa i-a asezat pe spatele Sau, ca "Cel ce umple de bunatati inima ta, incat se vor innoi tineretile tale ca ale vulturului" (Ps. 102,5). Aureola Sfintilor nu arata pe nimeni deasupra, sau in lume, ci in Hristos, ca adancul lui Dumnezeu din lume, in Hristos ca "rug aprins" (Iesire 3,2), ca semn ca omul nu mai e "in seama mintii lui" (Rom. 1,28), ci in "plinatatea inimii care covarseste toata mintea" (Fil.4,7). Prin Hristos cerul se arata nu in lume, sau pe pamant, ci in mormant, izvorul vietii: "Mantuire ai lucrat in mijlocul pamantului, Hristoase Dumnezeule!". In sensul cuvintelor Sale, Mantuitorul nu a stat in mormant mai mult de trei zile. "Putin si nu Ma veti mai vedea, si iarasi putin si Ma veti vedea" (Ioan 16,16) in sensul ca "adancul" il aveau acum: "Iarasi va voi vedea si se va bucura inima voastra" (Ioan 16,22). Nu a stat in mormant mai mult, pentru ca ucenicii Sai sa nu-si piarda asemanarea cu El castigata prin toata lucrarea Sa, de la indemnul pescuirii "mai la adanc" (Lc. 5,4), pana la porunca: "Aruncati mreaja in partea dreapta a corabiei si veti afla" (Ioan 21,6); "Nu va lasa Domnul toiagul pacatosilor peste soarta dreptilor, ca sa nu-si tinda dreptii intru faradelegi mainile lor" (Ps. 127,7). In ziua cea dintai dupa Sabat, la miezul noptii, Mantuitorul s-a ridicat din morti, iesind ca un Mire slavit din camara Sa, fara ca strajerii sa simta. Carturarii si fariseii cerusera pecetluirea si paza mormantului, ceea ce Pilat nu mai auzise niciodata, insa a ingaduit. Daca ar fi stiut de aceasta paza, femeile mironosite nu ar fi avut curajul sa vina la mormant. Ele stiau doar de piatra de pe usa mormantului. Insa, pentru ele, cerul deschide mormantul ca izvor al vietii. ingerii le intreaba: "De ce-L cautati pe Cel viu intre morti?" (Lc.24,5), unde El nu putea ramane, deoarece "este viu" nu pentru ca a inviat, ci a inviat pentru ca "moartea nu-L poate tine" (F.Ap. 2,24), asa cum nu L-a putut birui mai intai pe pamant stapanitorul lumii cu intunericul lui. Astfel, Invierea Sa este de fapt "scularea Sa din morti" (Lc.24,6), si "ridicarea pacatului lumii ca Mielul lui Dumnezeu" (Ioan 1,29), pentru "comoara" vietii Sale. "Cunostinta ingamfa, dragostea zideste" (1 Cor.8,1), va arata Sfantul Apostol Pavel prapastia dintre "stiinta" si "Jertfa". Caci stiinta nu are cunostinta de "pacatul lumii", care l-a facut pe om sa piarda pe Dumnezeu, si astfel

nu vede nevoia ridicarii acestuia. Dar, ea nu stie mai ales de "slava lui Dumnezeu" pentru om: "Toti au pacatuit si sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu" (Rom. 3,23). Astfel, Jertfa lui Hristos este mila lui Dumnezeu, preamarita ca "Euharistie": "Pe tine te laudam ...". Caci prin Jertfa oamenii au cunoscut "ale Sale", au aflat "adevarul". Ei inteleg astfel, de ce Mantuitorul s-a ferit de un dialog cu inteleptii elini la intrarea Sa in Ierusalim pe "asinul" ascultarii Sale, pe care asezase pe ucenicii Sai ca pe cei Jefuiti de talhari" (Lc. 10,30): "Bobul de grau de nu va muri, ramane singur" (Ioan 12,24); "De-Mi slujeste cineva sa-Mi urmeze Mie si unde Eu sunt, acolo va fi si sluga Mea" (Ioan 12,26). Asa intelegeau Sfintii Apostoli Jertfa Mantuitorului Hristos ca ridicare a pacatului lumii, fata de stiinta tuturor tainelor din lume (1 Cor.13,2; Col.2,3), aratand cat de incapabila este lumea cu stiinta ei sa cunoasca pe Dumnezeu si lucrarea lui Hristos: "Cuvantul Crucii este nebunie pentru cei pieritori, dar pentru noi este puterea lui Dumnezeu" (1 Cor. 1,18); "Hristos cel rastignit este pentru iudei sminteala, pentru pagani nebunie..." (1 Cor.1,23). Crucea este "Intelepciunea lui Dumnezeu", pe care lumea o vede ca "nebunia propovaduirii Crucii" (1 Cor. 1,21). Ca "Intelepciune a lui Dumnezeu", Jertfa este "intelepciunea tainica si ascunsa, pe care nici una din stapanirile lumii nu a cunoscut-o, caci daca ar fi cunoscut-o, n-ar fi rastignit pe Domnul slavei" (1 Cor.2,7-8). Pentru Sfantul Apostol Pavel, Jertfa arata "Lumina" din viata lui Hristos, care a fost trimis de Dumnezeu "In latura si-n umbra mortii" (Isaia 9,1) din lume, si care a biruit prin Cruce, aratand "adevarul" prin inviere ca "aur lamurit in foc" (Apoc. 3,19) si Caruia, de aceea, ca Stapan al universului, I s-a "dat toata puterea in cer si pe pamant" (Mt. 28,18; Fil. 2,10; 1 Petru 3,22). Iar scularea Sa din morti prin Inviere este temelia Bisericii si a Sfintei Scripturi. Scularea din morti implinea asteptarile rugaciunilor staruitoare de strigare (Ps. 140,1), ca atunci cand corabia era cuprinsa de valuri din cauza vanturilor si El "dormea", iar ei s-au mirat: "Cine este Acesta ca si vanturile si valurile Il asculta!" (Mt. 8,27). Eliberarea era nu de asuprirea stapanirilor lumesti, cum era si cea romana de atunci, pe care au biruit-o nu iudeii, ci cel mai mic dintre ei, Sfantul Apostol Pavel, care s-a smerit in Hristos cu ajutorul lui Dumnezeu, care ajutase odinioara pentru pocainta si pe David. Era o eliberare din robia patimilor, pentru a sluji ca "robi" de bucuria Domnului slavei: "Si vei pune Numele Iisus, caci El va izbavi pe poporul Sau de pacatele sale" (Mt. 1,21). Cu slava bucuriei lor, El "stapaneste in mijlocul vrajmasilor Sai, cu toiagul stapanirii" (Ps. 109,2) dat din Sion de Tatal Sau, Care-L taiase ca pe un "vitel ingrasat" (Lc. 15,23), pentru ca fiul pierdut sa poata fi chemat la ospatul cu darurile Duhului Sfant, "Vistierul bunatatilor". Nu mai putea conta vreo asuprire din lume: "Domnul este ajutorul meu si eu voi privi cu bucurie pe vrajmasii mei" (Ps. 117,7). Numai "viclenia" celui rau mai putea fi pericolul de a scoate pe oameni din mana lui Hristos (Ioan 17,15). "Scularea din morti" si "aratarile" de dupa Inviere sunt puterea "tariei" Lui si "stapanire" a Imparatiei Sale ca Domn al bucuriei, izvor de "talanti" pentru slugile Sale, ca "avere" a Sa, pe care o da lor. El nu asteapta "triumfuri", caci lumea e biruita de El (Ioan 16,33). De aceea, El nu asteapta "vitejii", cum nu i-a cerut nici lui Petru la prinderea Sa (Lc. 22,50). El nu accepta folosirea smereniei Lui pentru "victorii" impotriva vrajmasilor, asa cum s-a dovedit atunci cand oastea lui Israil voia sa aduca din Silo "Cortul lui Dumnezeu Cel ce se odihneste pe Heruvimi" (I Regi 4,4) pe campul de lupta cu filistenii. El asteapta "partasia" la Lumina Sa, in smerenia "ascultarii" Sale, "Care si-a legat de vita de vie asinul Sau" (Facere 49,11), pe care ii aseaza pe cei ce urmeaza Lui, ca cei "cazuti intre talhari" (Lc. 10,30); care biruieste "latura si umbra mortii" (Isaia 9,1), deoarece "Lumina lumineaza in intuneric si intunericul n-a cuprins-o" (Ioan 1,5). Aceasta ar fi partasia celor care nu se rusineaza de El la biruinta smereniei Lui prin Cruce, dar care, astfel, s-a dovedit "aur lamurit in foc" (Apoc.3,18), "tarie" (Ps. 28,11) prin ascultare, cum este preamarit in imnul: "Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte". Stapanirea Sa in mijlocul vrajmasilor Sai (Ps. 109,3) este nebiruita. In aceasta stapanire i-a mutat pe cei ce urmeaza Lui vindecand neputintele lor: "Nu fac binele pe care il voiesc, ci raul pe care nu-L voiesc pe acela il savarsesc" (Rom. 7,19); "Om nenorocit ce sunt! Cine ma va izbavi de trupul mortii acesteia? Multumesc lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos, Domnul nostru" (Rom.7,24-25); "El ne-a scos de sub puterea intunericului si ne-a stramutat in Imparatia Fiului iubirii Sale" (Col. 1,13). Partasia la calea si biruinta Lui este tarie: "Cel ce crede, are viata vesnica si la judecata nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viata" (Ioan 5,24). Aceasta lucrare de trecere pascala este partasia la scularea Sa din morti ca inviere: "Cei morti vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu si cei ce vor auzi, vor invia" (Ioan 5,25). Prin Fiul Sau, Dumnezeu a vadit moartea de deasupra cu intunericul ei de pe pamant ca fiind, "latura si umbra mortii", si in care Evanghelia Sa este "Lumina", care straluceste, si pe care moartea ca intrare in pamant nu o

poate tine: "intunericul n-a cuprins-o" (Ioan 1,5). Cand spune: "indrazniti, Eu am biruit lumea" (Ioan 16,33), Mantuitorul spune, de asemenea "supuneti-va stapanirilor" (Mt. 21,21; Rom. 13,1; 1Petru 2,13) in urmarea Sa, ca si El Insusi, in Care nici stapanirea romana nu a putut gasi nici o vina, pentru ca ele sunt biruite de Lumina dumnezeiasca. El a zidit Biserica pe piatra marturisirii Sale, pe care "portile iadului" din lume nu o pot birui. Caci "supunerea stapanirilor" nu inseamna asemanarea cu ele, intre care deosebirea este ca dintre "miel" si "lup": "Va trimit cape niste oi in mijlocul lupilor" (Ioan 10,23), nu in gura lor, si nici spre asemanarea cu ei, ci ca "Lumina lumii" si ca cele "trei masuri de faina care dospesc tot aluatul" (Mt. 13,33), toata framantatura. Sfanta Scriptura cere "supunere" fata de stapaniri tocmai pentru a putea sluji lui Dumnezeu, dar nu pentru a "sluji" stapanirilor: "Dati cezarului ce e al cezarului si lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu" (Mt. 21,21). Antagonismul dintre Hristos si lume a fost dezamorsat nu prin nimicirea trupului, ca in conceptia filosofica antica straina de descoperirea dumnezeiasca, deoarece nimicirea trupului nu indreapta sufletul. Revelatia a aratat in Hristos calea prin lucrarea harului dumnezeiesc si pocainta spre indreptare si asemanarea cu Hristos. Este vorba de o "intoarcere", schimbare a cugetului, "metanoia", conversie fara de care, nici nimicirea trupului nu poate face "cugetul bun": "Botezul va mantuieste nu ca stergere a necuratiei trupului, ci ca deschidere a cugetului bun catre Dumnezeu, prin Invierea lui Iisus Hristos" (1 Petru 4,21); "Sufletul mi l-a intors; m-a povatuit pe cararile dreptatii pentru Numele Lui" (Ps.22,3). Calauzirea a avut loc prin "Duhul Sau cel bun" (Ps. 142,10) in Hristos, care spunea ucenicilor Sai: "Ferice de ochii vostri ca vad si urechile voastre ca aud," (Mt. 13,16) ca o lauda indirecta la adresa Sfantului Ioan Botezatorul, care i-a chemat la pocainta si la botezul cu apa. Incandescenta sufletului ca "nastere din duh" (Ioan 3,5), face ca trupul sa fie mort pentru pacat ca o "azima" (1Cor. 5,8), asemanator cu trapul Mantuitorului, despre care Sfantul Chirii al Alexandriei scrie ca era in "stare permanenta de jertfa", ca o jertfa vie, sfanta; bineplacuta lui Dumnezeu, ca o slujire cuvantatoare" (Rom. 12,1). Puterea de robie a patimilor a fost biruita prin lucrarea lui Hristos si cunoasterea lui Dumnezeu prin ea (Ioan 17,2), ca implinire a profetiei: "El va izbavi pe Israil de toate faradelegile lui" (Ps. 129,8). Caci a fost nimicit pacatul stramosesc, sursa tuturor pacatelor, prin "Mielul lui Dumnezeu" (Ioan 1,29), care inviind, "a ridicat pacatul lumii" ce venise asupra Sa si-L omorase. Puterea "adevarului" prin Invierea lui Hristos este arma lui Dumnezeu (Ef. 6,14) cea mai puternica, prin care se implinea profetia: "Duhul Domnului peste Mine care M-a uns sa dau robilor slobozire'' (Isaia 61,1-2). Adevarul "elibereaza" (Ioan 8,32), dar mai ales "incinge mijlocul" si "aprinde faclia" (Lc. 12,35), dand "inima curata si buna" (Ps. 50,11), si "duh stapanitor" (Ps. 50,13); darama zidurile egoismului din inima care duceau la inaltare de sine cu mintea, si "ridica iarasi zidurile daramate ale Ierusalimului" (Ps. 50,19), simbol al mintii, care are nevoie de luminare, de adunare, asa cum recita slujitorii Bisericii la punerea Sfintelor Daruri pe Sfanta Masa, ca simbol al punerii Mantuitorului in mormant si intrarea Sa in slava prin Inviere, dar mai ales prin sfintirea vietii Sale ca "adevar", "cale", "aur lamurit in foc" si prin aceasta "stalp de foc", in intunericul din lume: "Mai infrumusetat decat raiul si mai luminat decat orice camara imparateasca s-a aratat, Hristoase, mormantul Tau, izvorul vietii noastre". Intelepciunea antica, mai ales filosofia stoica, socotea ca omul se poate indrepta singur apeland la virtuti; pe de alta parte, carturarii si fariseii credeau ca se pot lupta singuri cu pacatul incriminat in Lege, ajungand doar "camp de oase uscate" (Iez.37,5-6). Istoria lumii consemneaza astfel de "ridicari" si "caderi" ale omenirii, sugerate prin vestita teorie a "ciclurilor recurente", a "muncii lui Sisif, sau a mersului sarpelui. Zadarnicia si desertaciunea lumii sunt consemnate si in cartile lui Solomon, si in literatura laica de inspiratie indiana, cum sunt versurile: "Sa am un cer senin pe-ntinsele ape / Care-n dureri adanci / Se-nalta la maluri /S-ar atarna de stanci / Cu brate de valuri / Se-nalta, dar recad / Si murmur-intr-una / Cand pe paduri de brad / Aluneca luna". Sfantul Apostol Pavel spune ca: "Dumnezeu i-a inchis pe toti (iudei si pagani) in neascultare, ca sa-i miluiasca pe toti" (Rom 11,32), asa cum arata Dumnezeu prin profeti: "Asa zice Domnul, a carui locuinta este vesnica si al Carui nume este sfant: Salasluiesc intr-un loc inalt si sfant si sunt cu cei smeriti si infranti, ca sa inviorez pe cei cu duhul umilit si sa imbarbatez pe cei cu inima franta. Caci nu vreau sa cert mereu si sa starui in manie, caci inaintea Mea ar cadea in nesimtire duhul si sufletele pe care le-am creat... Am vazut caile sale si il voi vindeca, il voi povatui, il voi odihni si il voi mangaia. Si cei care il jeleau vor izbucni in cantari de multumire. Pace, pace celor de aproape si de departe, zice Domnul, si Eu il voi tamadui" (Isaia 57,15-16;!8-19). In acest sens, Sfantul Apostol Pavel scrie: "Dumnezeu nu ne-a randuit spre manie, ci spre dobandirea mantuirii prin Domnul nostru Iisus Hristos" (1 Tes.5,9). Lucrarea savarsita de Mantuitorul implinea intocmai profetia:

"Duhul Domnului peste Mine, care M-a uns... sa mangai pe cei intristati; celor ce jelesc Sionul sa le pun pe cap cununa in loc de cenusa; untdelemn de bucurie in loc de vesminte de doliu; slava in loc de deznadejde. Ei vor fi numiti stejari ai dreptatii, rasad al Domnului spre slavirea Lui" (Isaia 61,1-3). Sfantul Apostol Pavel da marturie despre dezlegarea dilemei omului in lucrarea lui Dumnezeu prin Hristos, in care "toate fagaduintele Sale sunt in El da, si prin El, amin" (2 Cor. 1,20). Numai harul ca bucurie poate aduna sufletul omului si sufletele intre ele ca taina a Bisericii, ca "nunta a Fiului de imparat" (Mt. 22,2). Din ipostaza de "abia vii" dupa jefuirea de catre talhari (Lc. 10,30), ucenicii asezati pe "asinul" ascultarii lui Hristos, au devenit "vii" prin "aratarile" Mantuitorului inviat. Ei "nu mai intreaba nimic" (Ioan 16,23) din cauza plinatatii inimii, care "covarseste mintea" (Fil. 4,7) si isi dau seama ca Mantuitorul nu le-a cerut sa scrie ceva, caci calitatea lor de "martori" incepea odata cu Botezul lor cu Duhul Sfant la Cincizecime si "desavarsirea lor la lucrul slujirii" (Ef. 4,12). Cea mai mare minune era viata lui Htristos pe care L-au urmat, fara a sti ceva de "cresterea" lor in El (Rom. 8,30). Acest lucru le-a dat puterea propovaduirii, asa cum arata imnul: "Veniti toate neamurile, cunoasteti puterea tainei celei infricosate, ca Hristos s-a sculat, incepatura celor adormiti; Cel mai intai nascut decat faptura si Ziditorul tuturor celor facute firea cea stricata a neamului nostru intru Sine-si o a innoit. Nu vei mai stapani de acum moarte, ca Stapanul lui Hristos puterea ta o a stricat". Mironositele se bucurau la Inviere pentru faptul, ca il revedeau pe Mantuitorul, dar ucenicii erau "martori" ai vietii Sale, care i-a dus pe ei la inviere, dupa cuvantul Sau: "Eu sunt calea, adevarul si viata" (Ioan 14,6). Astfel, Invierea este pentru Mantuitorul nu o minune, ci "adevarul" vietii Sale, care pune in Lumina viata Sa, prin catapeteasma trupului Sau, prin deschiderea ochilor oamenilor spre a vedea cele din Sfanta Sfintelor; spre a vedea, adica, "cele sfinte si vrednice de crezare ale lui David" (Isaia 55,3; cf.F.Ap. 13,44). De aceea, ei marturisesc: "Noi care am cunoscut pe Hristos dupa trup, acum nu-L mai cunoastem asa" (2 Cor.5,16). Viata Sa devine piatra din capul unghiului (Mt. 21,42; cf.Ps. 117,22-23) pentru tot universul. Pentru aceasta "marturie'" ii cauta Mantuitorul pe ucenicii Sai, ca pe o "avere" (Maleahi 3,17) a Sa, iar "aratarile" Sale inseamna pentru ei invierea lor cu duhul si de fapt "cunoasterea lui Dumnezeu", care le aducea "viata vesnica" (Ioan 17,3). invierea ucenicilor este ca o "nastere din duh", "nastere de la Dumnezeu" (Ioan 1,12-13) ca un "botez" prin afundarea in mormantul lui Hristos. "Aratarile" Sale femeilor mironosite si celor doi ucenici spre Emaus au insemnat doar pregatirea ucenicilor pentru "vederea" Sa. Prin marturia lor despre Inviere femeile mironosite sunt pomenite in a treia Duminica dupa Pasti, cand slujirea lor este comparata cu cea a celor sapte diaconi alesi ca sa slujeasca la mese, pentru ca Apostolii sa se poata ocupa cu "slujirea Cuvantului" (F.Ap. 6,4) prin marturia lor despre viata lui Hristos ca "Inviere" si "comoara ascunsa in tarina" (Mt. 13,44), ca slujire propriu-zisa a "preotiei" in Hristos. O alta marturie a Invierii pentru Sfintii Apostoli este cea a ucenicilor Luca si Cleopa, care, descurajati, cu inima infranta, se indepartau de Ierusalim, plecand spre Emaus unde locuiau, in drumul lor li s-a alaturat Mantuitorul aducand marturii din Sfanta Scriptura pentru cele intamplate la Ierusalim, unde patimile Sale erau doar calea intrarii in slava Sa. Dar, oricat de arzatoare erau marturiile Sfintei Scripturi, ei au fost patrunsi de adevarul acestor marturii doar prin "aratarea" Sa la frangerea painii. Fericiti, ei se intorc plini de bucurie la Ierusalim, dar Apostolii nu i-au crezut nici pe ei. Marturia lor este pomenita in Evanghelia celei de-a treia zi a Sfintelor Pasti. Pedagogia "aratarilor" Sale prin martori, avea ca scop mustrarea necredintei, caci pentru a crede ceea ce li se arata, era mai usor atunci cand erau mustrati pentru necredinta in cele spuse de altii. Este in firea omeneasca pornirea de a da o "replica" la acuzatii, pentru a rezista la un eveniment coplesitor. Astfel, lui Petru, dupa ce ii vesteste dinainte lepadarea de El, Mantuitorul ii spune in continuare: "Dar tu oarecand intorcandu-te, intareste pe frati tai!" (Lc. 22,32) Asa avea sa intareasca Petru pe Toma in credinta, care tocmai de aceea a si venit sa astepte cu ceilalti ucenici a doua "aratare" a Mantuitorului. Atunci Mantuitorul se arata ucenicilor adunati de frica iudeilor, stand cu usile incuiate. El intra la ei prin usile incuiate, de fapt simbol al inimilor lor infricosate. Dumnezeu poate tamadui inimi infricosate, cum s-a vazut si la gadareni. Numai inimile celor plini de nesimtire nu le poate sensibiliza. Ele nu se rusinau de Hristos, si de fapt acelea nu-L pot vedea fara sa moara: paznicii mormantului "s-au facut ca niste morti" (Mt. 28,4), pe cand ucenicii lui Hristos se umplu de bucurie, inviaza: "Veti vedea deosebirea dintre cel drept si cel pacatos..." (Maleahi 3,18); "Doamne, desparte-ma de oamenii acestei lumi care-si iau partea lor in viata, ca s-a umplut pantecele lor de bunatatile Tale... Iar eu intru dreptate ma voi arata Fetii Tale, ma voi satura cand se va arata slava Ta" (Ps. 16,14-15), cu "preacinstitul si de mare cuviinta Numele Tau".

Cand ingerii au rasturnat piatra, ostasii care credeau ca atunci inviase Hristos, "s-au facut ca niste morti", ca cei ce nu pot sta in fata "Luminii" si se ascund, asa cum s-au ascuns oamenii la pacatul stramosesc, cand ii cauta Dumnezeu, si pe care Dumnezeu, de fapt, doar ii striga, pentru a nu muri vazand "Fata" Sa. Adam se ascunsese pentru ca era golit de Duhul Sfant si se umpluse de teama ca va muri la vederea Fetii lui Dumnezeu, care mai inainte il umplea de bucurie negraita. Profetia "Voi pune pe vrajmasii Tai asternut picioarelor Tale" (Ps. 109,1), vrajmasi care urmau sa apara in urma "sederii Sale de-a dreapta lui Dumnezeu in ascultare", insemna, de fapt, fuga acelora de la Fata lui Dumnezeu ca sa nu moara la Invierea Sa. "Pe vrajmasii Sai batandu-i cu nevederea", insemna de fapt neputinta lor de a vedea Fata lui Dumnezeu in Hristos inviat si fuga lor de la Fata lui Dumnezeu ca sa scape, asa cum fuge intunericul la aratarea luminii: "De certarea Ta vor fugi; de glasul tunetului Tau se vor infricosa: se suie munti si se coboara vai la locul ce Tu le-ai randuit" (Ps. 103,8-9). Invierea Mantuitorului face ca acel glas al Sau care nu se auzea prin piete (Mt. 12,19) si tacerea Sa in fata celor ce il prigoneau (Ps. 37,13) sa devina "tunet" (Ps. 103,8). Astfel celor ce urmeaza lui Hristos, Dumnezeu le da "tara din care scoate pe toti vrajmasii" (Iesire 23,27; Deut. 6,19; Ps. 20,8) lor. Numai cei ce au urmat Mantuitorului puteau sa se umple de bucurie la invierea Sa, ca o inviere a lor personala: "Cu Tine este poporul Tau in ziua puterii Tale, intru stralucirile Sfintilor Tai" (Ps. 109,3). De aceea, inainte de a primi Sfanta impartasanie credinciosii se roaga: "Intru stralucirile Sfintilor Tai cum voi intra eu, pacatosul? Ca de voi intra in camara Ta, haina ma vadeste ca nu este de nunta, si voi fi legat si lepadat de ingeri". Nascatoarea de Dumnezeu este invocata sa ajute pentru partasia la filantropia divina in Hristos: "Roaga-l sa ne deschida milostivirile cele iubitoare de oameni ale bunatatii Sale!". In acelasi sens este invocata si mijlocirea Sfintilor ingeri: "Inconjoara-ne pe noi cu Sfintii Tai ingeri, ca prin mijlocirea lor fiind paziti si povatuiti, sa ajungem la cunostinta slavei Tale". Partasia la slava Sa mantuitoare prin inviere este aratata de Mantuitorul in sensul profund al chemarii ucenicilor la urmarea Sa: "Parinte, voiesc ca acolo unde sunt Eu, sa fii impreuna cu Mine si aceia pe care mi i-ai dat, ca sa vada slava Mea, pe care mi-ai dat-o, pentru ca Tu M-ai iubit pe Mine mai inainte de intemeierea lumii" (Ioan 17,24); Aceasta este si dorinta profunda a celor ce-L cauta pe Dumnezeu ca pe o "comoara": "Ca sa vad puterea Ta si slava Ta, cum Te-am vazut in locasul Tau cel sfant" (Ps. 62,3), caci tocmai de aceasta "comoara" oamenii au fost jefuiti; "Ca a prigonit vrajmasul sufletul meu; a impilat la pamant viata mea; m-a facut sa locuiesc la intuneric ca mortii cei din veac; mahnit e duhul meu in mine si inima a incremenit inlauntrul meu" (Ps. 142,3-4). "Alergarea" pentru a afla aceasta "slava" ca o comoara a inimii si-a ales-o Sfantul Pavel cand spunea: "Alerg ca sa-L cunosc pe Domnul Hristos si puterea Invierii Lui", ceea ce insemna aflarea "comorii ascunse in tarina" vietii lui Hristos: "Pana vom ajunge toti la unitatea credintei si la cunostinta Fiului lui Dumnezeu" (Ef. 4,13) ca implinire a nuntii pe care "Imparatul cel mare" a facut-o Fiului Sau (Mt. 22,2). Nu exista imparatia lui Dumnezeu fara nunta "Fiului" de imparat mare. Asa a fost aceasta Imparatie de la inceput, si asa este restaurata in Hristos: "Iata, Eu fac toate lucrurile noi" (Apoc. 2,15). in Imparatia Sa este mantuirea, la care se refera cererea rugaciunii Tatal Nostru: "Vie imparatia Ta!". "Calea" Imparatiei este Hristos: "Eu sunt Usa; prin Mine de va intra cineva se va mantui; si va intra si va iesi si pasune va afla" (Ioan 40,9). Nunta facuta de Imparatul cel Mare Fiului Sau a fost nu intruparea, care era doar "trimitere in lume" (Ioan 10,36), ci sfintirea intruparii prin Jertfa, ca aratare a "aurului lamurit in foc" pentru "cele ale noastre" (Lc. 16,12), "dintru ale Sale". Cu puterea slavei Lui: "Multi vor veni de la Rasarit si Apus" (Mt. 8,11). "Sfintirea" prin Jertfa este aceea, ca El fiind omorat, intra in slava. Armele celui puternic prin care tinea inchisi in intunericul mortii pe oameni, s-au sfaramat: "Cine scoate sabia, de sabie va pieri" (Mt.26,52), numai pentru ca se loveste de cel atacat, care este "tarie": "El m-a izbavit de latul vanatorului: latul s-a rupt, iar noi am zburat" (Ps. 123,7), nu au atacat. Oul de Pasti, prin ciocnire agresiva, simbolizand Jertfa Mantuitorului, da la iveala "viata primordiala" din el. "Calea" Lui este slavita si arata puterea cu care-si creste pe cei ce urmeaza Lui, cum ii creste si acopera, asa "cum isi acopera gaina puii ei sub aripi" (Mt. 23,37); "Cum va prada casa puternicului aceluia, de nu-l va lega mai intaii" (Mt. 12,29); "Armele pe care se bazase el s-au sfaramat" (Lc. 11,22). Invierea incununeaza lucrarea Lui si umple de slava viata Lui, asa cum profetise Mantuitorul la intrarea in Ierusalim, cand a fost somat sa opreasca aclamatiile multimii: "Daca vor tacea acestia, pietrele vor striga" (Lc. 19,40). Invierea confirma viata Lui insemnand faptul, ca viata este mai importanta decat "confirmarea" ei: "Eu sunt calea, adevarul si viata" (Ioan 14,6); "Acum stapanitorul lumii (care prin agresiunea lui este biruit) se va arunca afara" (Ioan 12,31). Invierea inseamna pentru Hristos conferirea din Sion a "toiagului stapanirii" Sale (Ps. 109,2), pentru care se roaga Biserica: "Binecuvantata este Imparatia..."; "Ca sub stapanirea Ta, totdeauna fiind paziti...".

"Sederea de-a dreapta" in ascultare era calea preamaririi lui Hristos intru "tarie" neclatinata, ca o "piatra" (Isaia 28,16) asezata in Sion (Mt. 21,44). Este o "tarie" a slavei lui Dumnezeu, de care vrajmasii fug, fara ca Dumnezeu sa le fie vrajmas, fara a insemna vreo violenta. Petru a vazut aceasta "tarie" si s-a ferit apoi de orice violenta in urmarea lui Hristos, intelegand lucrarea lui Dumnezeu (Ps. 76,10), ca si la iesirea din Egipt: "Dreapta Ta s-a preamarit intru tarie; mana Ta cea dreapta a sfaramat pe vrajmasi si cu multimea slavei Tale ai zdrobit pe cei protivnici...". (Iesire 15,16-7) "Cu adevarat mare este taina crestinatatii, Dumnezeu s-a aratat in trup, s-a indreptat in Duhul" (1 Tim. 3,16), caci pentru "scriere in inimi" (Ier. 31,33., El patrunde inimile si le umple, si nu le mai apasa cu frica, precum in Lege: "Fiul Omului a venit nu ca sa i se slujeasca, ci ca El sa slujeasca si sa-si puna sufletul pret de rascumparare pentru multi" (Mt. 20,28). Aceasta "slava" fusese prefigurata ca "susur lin" la Horeb lui Ilie, spre deosebire de "uragan, foc, cutremur" (4 Regi 19, 1113) si a fost intuita de proorocul David: "Noaptea in inima mea gandeam si se framanta duhul meu, zicand: Oare in veci ma va lepada Domnul si nu va mai binevoi in mine? Oare pana in sfarsit ma va lipsi de mila Lui din neam in neam? Oare va cauta sa se milostiveasca Dumnezeu, sau va inchide in mainile Lui indurarile Sale? Si eu am zis: Acum am inceput sa inteleg: aceasta este schimbarea dreptei Celui Preainalt" (Ps. 76,6-10). Aceasta intuitie a lui David, este ca o profetie adeverita la inviere. De aceea este pomenita la slujba Sfintei Invieri. in starea primordiala oamenii erau pusi sa stea de-a dreapta in Lumina prin ascultare, fara nici o lupta cu "pomul cunostintei". In fata "tariei" Luminii lui Hristos vor cadea toate stapanirile lumesti, asa cum "a cazut capul de aur al statuii cu picioarele de lut, dupa ce au fost atinse de o piatra mica de dupa un munte" (Daniel 2,31-33). Iar aceasta "piatra" avea sa devina "muntele cel mai inalt al casei Domnului" (Miheia 4,1), in sensul umplerii inimilor asezate cel mai sus dupa ce au prins radacini in jos (Is.3 7,31).

Aratarile Mantuitorului ca a doua inviere: cea a ucenicilor Sai

Urmatorul capitol
b) "Aratarile" Mantuitorului ca "a doua inviere": cea a ucenicilor Sai Mantuitorul care ii vazuse pe ucenicii Sai si cand era in mormant, s-a aratat lor, iar ei I-au recunoscut glasul cand le-a spus: "Pace voua" si le-a aratat mainile si coasta Sa. Astfel, ei s-au umplut de bucurie ca o "inviere", conform profetiei Sale: Adevarat va graiesc, ca vine ceasul si acum este, cand cei morti (cu duhul) vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, si cei care vor auzi vor invia". Ca cei "morti", "abia vii", ucenicii au inviat cu duhul. Ei vor preamari pe Dumnezeu, ca prin scoaterea din paradis a stramosilor lor, El nu i-a lasat sa nu mai moara cu trupul in veci, prin mancarea din "Pomul Vietii". In sensul deplin al Pastilor ca "trecere", ei au fost mutati in Hristos, conform cuvintelor Sale: "Voiesc ca acolo unde Eu sunt, sa fie impreuna cu Mine si cei pe care Mi i-ai dat" (Ioan 17,24); "Unde Eu sunt, acolo va fi si sluga Mea" (Ioan 12,26); "Eu sunt viu si voi veti fii vii" (Ioan 14,19). Dezlegati din robia patimilor, ei "s-au nascut din duh", "de la Dumnezeu" (Ioan 1,13). Mantuitorul le adreseaza din nou urarea: "Pace voua!" (Ioan 20,21). Apoi imitand evenimentul venirii Duhului Sfant prin suflarea asupra lor, le-a anuntat trimiterea la lucrare cu puterea pe care o avea si El, fiind trimis de Tatal la Botezul Sau cu Duhul Sfant, aceea "de a dezlega, sau de a lasa pacatele" (Ioan 20,23) oamenilor. Slujba Vecerniei din ziua Invierii aduce o dovada a biruintei cosmice a Mantuitorului prin marturia Sfantului Arhanghel Mihail: "Cine este ca Dumnezeul", aratand prin aceasta, ca numai Fiul, Mantuitorul Hristos, este mostenitorul a toate, conform profetiei: "Din pantece mai inainte decat pe Lucifer Te-am nascut" (Ps. 109,3). Iar la Inaltare "i

s-au supus ingerii lui Dumnezeu" ca eveniment cosmic al puterii Mantuitorului in cer si pe pamant (1 Petru 3,22; Mt.28,18; Filip.2,10). La a doua "aratare" a fost chemat si Toma "din valul necredintei". Era o "adunare" a acestuia mai grea decat a celor pe care Mantuitorul i-a intors de la Emaus la Ierusalim, de care se departau din cauza descurajarii, si pe care El ii ridica si ii aduna conform profetiei: "Toata valea sa se ridice la calea Domnului" (Lc.3,5). Daca Maria Magdalena nu i-a ingaduit sa se atinga de El pana nu-L va fi primit prin Duhul Sfant dupa mergerea Sa la Tatal (Ioan 20,17), astfel Toma a fost chemat sa faca proba realitatii prezentei Sale prin Inviere, pipaind ranele Sale, deoarece afirmatia acestuia: "De nu voi vedea in mainile Lui semnul cuielor si de nu voi pune degetul meu in semnul cuielor si de nu voi pune mana Mea in coasta Lui, nu voi crede" (Ioan 20,25), umbrise in sufletele ucenicilor intaia aratare. Desigur, uimit la vederea Mantuitorului, Toma nu a mai intrebat nimic, dar a fost chemat de catre Mantuitorul insusi cu cuvintele lui, ca si cum ar fi fost de fata cand le-a pronuntat Toma in prezenta celorlalti ucenici, sa faca proba ca El este "carne si oase", iar "nu un duh" (Lc.24,39). Si ceilalti ucenici au fost intariti in credinta prin proba lui Toma, deoarece vor spune: "Ceea ce ochii nostri au vazut, urechile au auzit, iar mainile noastre au pipait, despre Cuvantul Vietii, aceea va vestim, ca si voi sa aveti partas ie cu noi" (1 Ioan 1,1). Cuvintele Mantuitorului la adresa lui Toma: "Fericiti cei ce nu au vazut si au crezuti" (Ioan 20,29), insemnau faptul, ca aceasta credinta este numai intrarea prin "Usa" care este Hristos ca mantuire, care trebuia sa fie urmata de plecarea Sa, pentru "iesirea" lor la "pasunea" darurilor Duhului Sfant (Ioan 10,9), prin "botezarea" cu Duhul Sfant la Cincizecime. "Aratarile" Mantuitorului nu au constituit pentru ucenici un "program". Nestiind cand se va mai arata, ucenicii se hotarasc sa se intoarca la vechea lor preocupare: pescuitul pe marea Galileii. Acolo li se arata Mantuitorul pentru a treia oara, si anume, atunci cand se apropia ziua dupa intunericul noptii, ca o semnificatie profunda pentru sensul lucrarii Mantuitorului, sens intalnit in refrenul din unele colinde ca: "Ziurel de ziua!". Fara a sti ca este El, Mantuitorul le cere ceva de mancare. Era un semn a ceea ce El avea sa astepte de la ei dupa botezul lor cu Duhul Sfant, ca "mancare''' a Sa in Duhul Sfant din cei adusi de ei la credinta, si ca slugile din parabola puse la masa numai dupa ce vor "gati" ele mai intai pentru stapanul casei (Lc. 17,7). Ei marturisesc ca n-au prins nimic de-a lungul intregii nopti (Ioan 21,3). Este un semn al "pescarilor" pregatiti de Hristos faptul, de a nu prinde nimic din cauza sederii de-a stanga si nu "de-a dreapta", ca semn al urmarii Sale in ascultarea de Tatal Sau, fapt pentru care a fost trimis cu porunca: "Sezi de-a dreapta Mea" (Ps. 109,1). Aceasta a doua pescuire minunata nu mai avea nevoie de indemnul catre Petru de la prima pescuire: "Mana mai la adanc" (Lc.5,4). In urmarea si lucrarea lui Hristos, fara a sti, ei aveau acest "adanc", la care mai lipsea doar: "aruncarea mrejei de-a dreapta" (Ioan 21,6). Pescuirea minunata i-a facut sa vada, ca El este Domnul cu numele Sau minunat, care i-a chemat la pestele de pe jeratic, si le-a cerut si din pestele adus de ei. Cu acest prilej, Mantuitorul il "indreapta" pe Petru, care gresise din cauza neputintei sale, in ciuda entuziasmului si spontaneitatii pe care le aratase de atatea ori, si pe care Mantuitorul le cultiva pentru adancirea si nu pentru superficialitatea si desertaciunea lor, si era pomenit de ingeri dupa Invierea Domnului doar in ultimul rand printre ceilalti ucenici: "Spuneti ucenicilor Lui si lui Petru..." (Marcu 16,7). Aceasta chemare a lui Petru era necesara, asa cum nu era necesara pentru ceilalti ucenici, si anume pentru aducerea lui la "desavarsire" ca si a celorlalti ucenici prin iubirea de Hristos, singura cale a "pasterii" si nu a "baterii" oilor, care nu sunt ale nimanui altcuiva, decat ale Stapanului: "De Ma iubesti, paste oile Mele" (Ioan 21,15-17), caci "Cine nu aduna cu Mine risipeste" (Mt. 12,30); "Ramaneti in Mine" (Ioan 15,4) ca "roada voastra sa ramana" (Ioan 15,16). Astfel, Mantuitorul i-a intors pe ucenici si de aceasta data din imprastierea lor, ca si pe cei din Emaus, ca si pe Toma, ca si pe Petru. Slava Sa era de a-i aduna: "El va pastori turma Sa ca un pastor si cu bratul Sau o va aduna" (Ioan 40,11). Iar "adunarea" insemna impartasirea slavei Sale: "Slava pe care Mi-ai dai-o, le-am dat-o lor ca toti sa fie una" (Ioan 17,22), si aceasta slava era ca a unora nascuti din Tatal, plini de har si de adevar (Ioan 1,1213).

Semnificatia vietii Mantuitorului in lumina Invierii Sale

Urmatorul capitol
c) Semnificatia vietii Mantuitorului in lumina Invierii Sale. Sfintii Apostoli spun, ca "aratarile" Mantuitorului au avut loc timp de patruzeci de zile (F Ap. 1,3), desigur, cu atat mai rar, cu cat ei erau mai patrunsi, nu doar de realitatea invierii, ci mai ales de "adevarul", vietii Sale, ca unul care prin Inviere era "dovedit ca este viu" (Evrei 7,8), ca unul care "are viata si mai mult" (Ioan 10,10). Moartea Sa nu era ca a celor ce se intorc in pamant, pentru ca sunt "pamant", cu toate ca s-au nascut nu din pamant, ci din pantecele mamei lor. Moartea Sa era urmarea ascultarii Sale pana la moarte (Filip 2,8), ca Jertfa a arderii de tot. Invierea Sa era puterea de a deschide ochii ucenicilor pentru a vedea viata Sa cu alti ochi, adica in realitatea ei de dincolo de moarte, "din cer" (Ioan 3,13), dar "semanata" pe pamant: "Noi care am cunoscut pe Hristos dupa trup, acum nu-L mai cunoastem asa" (2 Cor.5,16); "Ne-am ingropat cu El in moarte prin botez, pentru ca, precum Hristos a inviat din morti prin slava Tatalui, asa sa umblam si noi intru innoirea vietii" (Rom. 6,4), adica innoirea vietii oamenilor dupa Lumina vietii Sale, ca pe "calea" din cer, dar "lamurita prin foc" pe pamant, venind de dincolo de moarte, ca sa se vada, ca pe pamant a biruit moartea. "Hristos din fata ochilor", urma sa ajunga "Hristos in inimi" prin Duhul Sfant dupa Inaltarea Sa la cer. Dar, inimile ucenicilor au fost deschise prin Jertfa si Invierea Sa, ca putere a acelui "toiag", care atinge stanca de piatra ca sa curga din ea apa vietii (Ioan 7,38); ca "Usa" de intrare pentru iesirea la "pasunea" darurilor Duhului Sfant (Ioan 10,9), pentru care, cea mai mare putere data lor, era cea a rugaciunii: "Voi scoate din pieptul vostru inimile de piatra si va voi da inimi de carne si duh de rugaciune" (Iez.36,26-27); "Cati L-au primit, le-a dat lor putere sa se faca fii ai lui Dumnezeu, care... de la Dumnezeu s-au nascut" (Ioan 1,12-13). Aceasta putere de rugaciune avea sa fie calea primirii Duhului Sfant: "Cereti si veti primi, pentru ca bucuria voastra (de la Inviere) sa fie deplina" (Ioan 16,24), ca "mangaiere" a Duhului Sfant la Cincizecime (Ioan 14,6). Tot in acest sens Mantuitorul spusese mai inainte si "femeii Samarinence: "Daca ai fi stiut darul lui Dumnezeu si cine este Cel ce-ti spune, da-mi sa beau, ai fi cerut si ti-ar fi dat apa cea vie" (Ioan 4,10). Femeia Samarineanca a cerut aceasta apa fara a sti ce este, pana cand, de bucurie si plinatatea inimii, s-a intors fara galeata in cetate sa impartaseasca vestea cea buna a aflarii lui Hristos, fara a mai avea nevoie de apa de la fantana din Sihar, deoarece avea acum "apa cea vie" (Ioan 4,10). Aceasta arata ca Duhul Sfant nu se primeste decat in Hristos si nu se pastreaza decat in Hristos. Semnele acestei revelatii profunde au fost pentru ucenici cele trei evenimente ale Evangheliilor din Duminicile urmatoare de pana la Inaltarea Mantuitorului: tamaduirea Slabanogului din Ierusalim; Samarineanca; si tamaduirea Orbului din nastere. Ele au ca simbol cele trei semne de dupa iesirea din Egipt in timpul calatoriei prin pustie timp de 50 de zile pana la darea Legii pe Muntele Sinai: indulcirea apelor de la Mara (Iesire 15,22-25); mana in pustie (Iesire 16,13-15); si apa din piatra la Horeb (Iesire 17,3-6). Mentionarea evenimentelor de dinainte de Jertfa in aceste Duminici postpascale este numai o introducere la semnificatia lor pentru titlurile mesianice ale Mantuitorului. Caci dupa Inviere nu mai au loc minuni, decat "aratari", asa cum dupa intrarea lui Israil in pamantul fagaduintei, "mana" ca "paine a fiilor" (Mt. 15,26., care nu se arunca la caini, a incetat (Iosua 5,12). Semnificatia tamaduirii Slabanogului din Ierusalim o arata Mantuitorul vorbind despre puterea Sa de a invia pe oameni, ca o "scaldatoare a Invierii", spre deosebire de scaldatoarea tamaduitoare a Vechiului Testament, cand un inger se pogora, ca sa tulbure apa doar din cand in cand, semnificand faptul, ca in Legea Veche, Duhul Sfant se dadea numai dupa masura tinerii Legii. in episodul tamaduirii Slabanogului de la Betesda, Mantuitorul se arata, astfel, ca "Ingerul sfatului celui Mare" (Isaia 9,5) si ca "Soarele dreptatii care a venit cu tamaduiri in razele Sale" (Maleahi 3,20).

Jertfa Mantuitorului incepe sa-i faca pe ucenici sa-si aduca aminte prin "aratarile" Sale de episoadele cele mai strans legate de Invierea Sa, deoarece ei pot vedea, "dincolo de catapeteasma", in "Sfanta Sfintelor", prin catapeteasma pe care Jertfa Sa o da la o parte: "In muntele acesta El va da la o parte valul care invaluie toate popoarele si perdeaua care acopera toate neamurile. El va inlatura moartea pe vecie! Si Domnul Dumnezeu va sterge lacrimile de pe toate fetele..." (Isaia 25,7-8). Aceasta intelegere a lor are loc cu atata bucurie, incat este ca o partasie la "ospatul cu vitelul ingrasat" (Lc. 15,23). Ei inteleg acum "Cine este cel care vorbeste" (Ioan 4,10; Evrei 12,25). Ei inteleg, de asemenea, stradania dumnezeiasca a dragostei Sale "vii si lucratoare" (Evrei 4,12) de a arata si apara "Lumina" in fata intunericului care "ura Lumina" (Ioan 3,20), deoarece acel intuneric provenea din Lumina care devenise "intuneric" cu atat mai mare, cum nu era nici acolo, unde Lumina nu fusese niciodata. Era "uraciunea pustiirii la locul cel preainalt" (Daniel 9,27), care tocmai de aceea cade, pentru ca uraste "Lumina" (Ioan 3,20). Mantuitorul arata iudeilor ce inseamna cuvintele: "Am aratat Numele Tau oamenilor" (Ioan 17,6), si "Atat a iubit Dumnezeu lumea, ca si pe Fiul Sau l-a dat, ca tot cel ce crede in El sa nu mai moara, ci sa aiba viata vesnica" (Ioan 3,16). In acest fel ucenicii incep sa inteleaga, ca "Cel ce va crede si se va boteza se va mantui; cel ce nu va crede se va osandi" (Marcu 16,16; Ioan 3,18), deoarece, cel ce nu crede, este cel ce se umple de sine, ca o uraciune inaintea lui Dumnezeu (Lc. 16,15), care insa in Fiul Sau si-a aratat chipul, ca singurul izvor al Luminii, in afara de care nimeni nu este si nu poate fi bun (Mt. 19,17): Adevarat, adevarat zic voua; Fiul nu poate sa faca nimic de la sine, daca nu va vedea pe Tatal Sau facand; caci cele ce face Acela, acestea le face si Fiul intocmai. Ca Tatal iubeste pe Fiul si-i arata toate cate face El, si lucruri mai mari decat acestea va arata Lui, ca voi (cei ce nu credeti si va impotriviti) sa va mirati. Caci dupa cum Tatal scoala pe cei morti si le da viata, tot asa si Fiul da viata celor ce voieste. Tatal nu judeca pe nimeni, ci toata judecata a dat-o Fiului, ca toti sa cinsteasca pe Fiul, cum cinstesc pe Tatal. Cel ce nu cinsteste pe Fiul, nu cinsteste nici pe Tatal, care L-a trimis" (Ioan 5,1923). Prin impotrivirea acelora se implinea profetia: "Ocarile celor ce Te ocarau pe Tine (din cer), au cazut asupra Mea" (Ps. 68,11), si anume, din cauza aratarii Sale prin intrupare pe pamant, ca "azima" (1 Cor.5,7) in Trupul Sau, fara nici o umplere de sine, sau dospire, ca o stare permanenta de Jertfa inaintea Tatalui din cauza ascultarii. "Ocarile" din lume cadeau asupra Lui din partea celor plini de sine, a caror faradelegi "ridicasera un zid' de netrecut intre Dumnezeu si ei (Isaia 59,2), impiedicand mana lui Dumnezeu sa reverse darurile Sale. El nu trimisese pe Fiul sa judece pe cineva, asa cum nici Tatal nu judeca pe nimeni (Ioan 5,22). Judecata pe care a dat-o Fiului este doar aratarea Luminii Sale in lume, pe care, insa, intunericul o "uraste", din cauza faptelor rele (Ioan 3,19-20), pe care oamenii nu le-au marturisit la chemarea lui Ioan Botezatorul, ca sa se poata bucura de "Lumina". Astfel ca "Tatal i-a dat Fiului puterea sa faca si judecata" (Ioan 5,27) numai intrucat L-a trimis in lume, deci numai intrucat este "Fiul Omului", deoarece "Lumina lumineaza in intuneric" (Ioan 1,5), fara, insa, a putea fi biruita, si care prin Jertfa isi arata taria si slava ei ca "aur lamurit in foc" (Apoc. 3,18). Ucenicii incep sa inteleaga acum, ca in fata "Luminii" care doar "lumineaza", oamenii incep sa se imparta si sa se desparta in cei "de-a dreapta" si cei "de-a stanga". Folosul "Luminii" pentru cei ce urmeaza lui Hristos ca partasi la ascultarea Sa de Tatal, si anume, pe calea pe care El ii indruma catre inviere, este slava Invierii: "Cel ce crede are viata vesnica si la judecata nu va veni, ci sa mutat din moarte la viata"; (Ioan 5,24) "Vine ceasul si acum este, cand cei morti (cu duhul) vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu si cei care vor auzi vor invia" (Ioan 5,25). Este cazul si cu cei ce urmeaza Lui, care "au inima curata si buna", dar sunt "abia vii", cat si cu cei din "tara departata", care vin la El prin pocainta. "Mutarea" are loc prin Jertfa Sa si este echivalenta cu asemanarea cu El in starea Sa de cel "viu". Mantuitorul face deosebire intre aceasta "inviere" cu duhul, si "invierea" ca ridicare din morminte "in ziua cea de apoi" (Ioan 5,28; cf.6,29). Mantuitorul arata ca tot ceea ce judeca El, nu este de la sine, deoarece El este in "ascultare" de Cel ce L-a trimis si care I-a dat si marturie in acest sens pentru a fi crezut: "Daca marturisesc Eu despre Mine, marturia Mea nu este adevarata... Altul este care marturiseste despre Mine si stiu ca marturia pe care o marturiseste despre Mine este adevarata" (Ioan 5,31-32). Mantuitorul se refera la faptele pe care I le-a dat Tatal sa le faca" (Ioan 5,36), o marturie mai mare decat a lui Ioan Botezatorul despre El. Credinta in El si auzirea glasului Sau este dependenta de "prezenta" Sa personala, de roadele "Duhului Sau bun", care preced invatatura Sa pentru deschiderea inimii si "scrierea in inimi": "Duhul Tau cel bun ma va povatui la pamantul cel drept" (Ps. 142,10). Luarea aminte este atrasa de prezenta Sa. Daca lucrarea Sa nu trezeste credinta din cauza "nevederii" cu ochii si "neauzirii" cu

urechile, ea nu va deschide inima: "Iata, Eu stau la usa si bat" (Apoc. 3,20); "De Ma iubeste cineva va pazi Cuvantul Meu" (Ioan 14,23); "Se vor rusina de Fiul Meu" (Mt. 21,37). Necrezand in El ca prezenta personala si lucrare, ei nu pot primi Cuvantul, nu vad chipul Duhului Sfant in El: "Lumea nu poate sa-L primeasca, pentru ca nu-L vede, nici nu-L cunoaste" (Ioan 14,17); "Acela va vadi lumea de pacat, ca oamenii nu cred in Mine" (Ioan 16,9). Pe acestia Mantuitorul ii mai indeamna sa cerceteze Scripturile, care toate vorbesc despre El ca despre plinirea lor (Ioan 5,39). El nu a cerut ucenicilor sa "cerceteze" Scripturile, tocmai pentru ca, dupa ce au lasat toate si nefiind ispititi de slujire lui "Mamona", ei sa priveasca la El cu atat mai mult, ca o taina a imbracarii chipului Sau, pe care El Il descopera lor pas cu pas. Daca famenul etiopian nu intelegea ce citeste (F Ap. 8,31), astfel stradania sa de a cerceta si cauta a fost ajutata de Dumnezeu prin Sfantul Apostol Filip, caruia el i-a marturisit neputinta de a intelege, daca nu i-ar explica cineva. Iar Filip l-a calauzit de la cercetarea Scripturilor, la imbracarea in Hristos prin Botez: "Iata apa, ce ma impiedica sa ma botezi" Si Filip i-a zis: "Daca crezi din toata inima, este cu putinta. Si el raspunzand a zis: Cred ca Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu" (F. Ap. 8,36-37). Tot asa slabanogul nadajduia, dar nu avea om, si a fost ajutat chiar de Mantuitorul. Daca la vindecarea Slabanogului de la Ierusalim, viata si lucrarea Mantuitorului era semnificata ca "scaldatoarea tamaduirii trupesti", dar mai ales a invierii cu duhul, astfel in Evanghelia Duminicii a V-a de dupa Pasti El are semnificatia "fantanii cu apa vie", pe care El o da si din care cine bea, nu mai inseteaza niciodata, deoarece se face in el izvor de apa vie spre viata vesnica (Ioan 4,14). Ei nu mai sunt ca cei din fruntea Israelului, care: "Pe Mine fantana cu apa vie M-au parasit si si-au sapat lor fantani care nu tin apa" (Ier. 2,13); ci ei sunt cei prin care se implinea profetia. "Veti scoate apa cu bucurie din izvoarele mantuirii" (Isaia 12,3). Acest lucru este semnificat in episodul convorbirii Mantuitorului cu o femeie samarineanca la fantana din Sihar (Ioan 4,5-42). Duhul Sfant nu vine fara cerere si rugaciune, dar pentru ca oamenii nu stiu sa se roage, Dumnezeu ii invata in Hristos: "Ce si cum sa ne rugam, noi nu stim..." (Rom. 8,26). Aceasta este un dar al lui Dumnezeu in Hristos: "Daca ai fi stiut darul lui Dumnezeu si Cine este cel ce iti spune: Da-mi sa beau, ai fi cerut si El ti-ar fi dat apa cea vie" (Ioan 4,10). Adancimile Duhului Sfant in inima lui Hristos sunt semnificate prin raspunsul femeii: "Nici galeata nu ai si fantana este adanca, de unde ai apa cea vie?" (Ioan 4,11) Samarineanca cere apoi apa dupa care sa nu mai inseteze, si astfel sa nu mai vina la fantana de langa Sihar si sa scoata apa, ca de atatea ori pana atunci. Calea prin care Mantuitorul ii da "apa vie" si prin care El se arata mai mare decat Iacob, a caruia era fantana, era vadirea cunoasterii intregii vieti a Samarinencii, incat ea lasa galeata si alearga de bucurie cat poate, sa duca vestea in cetate, spunand: "Veniti de vedeti un om care mi-a spus toate cate am facut. Nu cumva acesta este Hristosul? Si au iesit din cetate si veneau catre El" (Ioan 4,29-30). Caci Mantuitorul nu-i spusese numai faptul, ca stie toate cate a facut, cand i-a cerut sa-si cheme barbatul, ci, mai ales, la marturisirea femeii: "Stiu ca va veni Mesia, care ne va spune noua toate" (Ioan 4,25), El confirma: "Eu sunt Cel ce vorbesc cu tine" (Ioan 4,26). El era fantana cu apa vie si care era atat de adanca! Si dupa cum n-a baut nici apa cum ceruse femeii, tot astfel n-a mancat nici din ceea ce adusesera ucenicii pe care ii trimisese in cetate. Si dupa cum a pregatit-o pe femeie pentru apa vie fara nici o galeata, tot astfel i-a pregatit si pe ei pentru "lucrul slujirii" (Ef. 4,12) si desavarsirea lor in El: "Eu am de mancat o mancare pe care voi nu o stiti" (Ioan 4,32). "Mancarea Mea este sa fac voia Celui ce M-a trimis si sa savarsesc lucrul Lui" (Ioan 4,34). "Ridicati-va ochii (de la bucatele aduse) si priviti holdele ca sunt albe, gata pentru seceris. Iar cel ce secera aduna roade spre viata vesnica, ca sa se bucure impreuna si cel ce seamana si cel ce secera, caci in aceasta se adevereste cuvantul: ca unul este semanatorul si altul seceratorul Eu v-am trimis sa secerati ceea ce voi n-ati muncit; altii au muncit si voi ati intrat in munca lor" (Ioan 4,34-38). Acele "holde gata de seceris" nu erau, la "plinirea vremii", altele, decat valurile de oameni care veneau din Sihar spre Mantuitorul la vestea adusa de catre femeie ca o mironosita, cu tot ce aflase de la El. Prin acest lucru, Mantuitorul mai arata si cat de greu se "seamana" dupa pacatul stramosesc, cand inima oamenilor este nu samanta buna din tarina lui Dumnezeu, ci "spinii si palamida" patimilor: "Mergand seamana cu lacrimi, dar intorcandu-se secera cu bucurie" (Ps. 125,5-6). Ca acele "valuri" de oameni din Sihar, aveau sa fie si cei carora la Cincizecime, afland faptul omorarii lui Hristos prin pacatele lor, se vor simti "strapunsi la inima" (F.Ap. 2,37), se vor pocai, se vor boteza si vor primi darul Duhului Sfant (F.Ap. 2,38). Pe aceasta cale, i-a facut Mantuitorul sa vina si acei intelepti elini, pe care inainte de Jertfa Sa nu i-a primit sa vorbeasca cu El pentru a-si pune in valoare "sclipirile mintii", ci i-a lasat sa fie "strapunsi la inima" de vinovatia lumii, care necrezand in Hristos, "a rastignit pe Domnul slavei" (1 Cor.2,7). Astfel, asa cum spune Sfantul Apostol Pavel, mantuirea este numai prin

Crucea lui Hristos, care este "Intelepciunea lui Dumnezeu" (1 Cor. 1,24), Care prin "Mielul lui Dumnezeu, ridica pacatul lumii", caci "a murit din cauza pacatelor noastre si a inviat pentru indreptarea noastra" (Rom.4,25). Episodul Tamaduirii Orbului din nastere (Ioan 9,1-41) constituie pericopa Evangheliei din Duminica a VI-a dupa Pasti. "Aratarile" Mantuitorului dupa Inviere sunt o incununare a lucrarii Sale, ele fiind puterea Sa de a invia cu duhul pe cei ce au urmat Lui, ceea ce inseamna partasia lor la slava Sa: "Parinte, voiesc, ca unde sunt Eu sa fie impreuna cu Mine si cei pe care Mi i-ai dat ca sa vada slava Mea pe care Mi-ai dat-o..." (Ioan 17,24), ca cea mai mare minune, ca "plinatate" din cauza slavei Sale: "Toiagul stapanirii Ti-l va da Domnul Dumnezeu din Sion zicand: Stapaneste in mijlocul vrajmasilor Tai; Cu Tine este poporul Tau in ziua puterii Tale, intru stralucirile Sfintilor Tai" (Ps. 109,1-2). Oamenii au fost, astfel, adusi in ipostaza de a deschide ochii spre a-L cunoaste pe Dumnezeu, lucru echivalent cu "Invierea cu duhul" si "viata vesnica" (Ioan 17,1). Ei pot privi acum "prin catapeteasma trupului Sau" (Evrei 10,20) la "cele sfinte" din Sfanta Sfintelor Templului, unde se aflau si Tablele Legii, sau Sfintele Scripturi, semnificand viata Mantuitorului ca acea "comoara" a Imparatiei lui Dumnezeu (Mt. 13,44) si titlul Sau de "Pantocrator". Vindecarea "Orbului din nastere" este semnul acestei puteri de a deschide ochii dupa inchiderea lor la pacatul stramosesc: "El era Lumina adevarata care lumineaza pe tot omul ce vine in lume" (Ioan 1,9), caci "Tot ce se naste din trup, trup este" (Ioan 3,6) si nu poate cunoaste pe Dumnezeu, de care a fost rupt prin sminteala: "Ca a prigonit vrajmasul sufletul meu; a impilat la pamant viata mea; m-a facut sa locuiesc la intuneric ca mortii cei din veac..." (Ps. 142,3-4); "Domnul dezleaga pe cei ferecati in obezi" (Ps. 145,7; 68,37); "Domnul intelepteste orbii" (Ps. 145,8), "Sa patrunda inaintea Ta suspinul celor ferecati" (Ps.78,12; 101,21). Cel ce a poruncit celor de mult: "Pe surd sa nu-l vorbesti de rau si inaintea orbului sa nu pui piedica" (Levitic 19,14); "Blestemat sa fie cel ce va abate pe om din drum" (Deut. 27,18), "a venit sa caute si sa mantuiasca pe cel pierdut" (Mt. 18,11) de la mana Sa, cand acesta se va raga: "Tu vei aprinde faclia mea, vei lumina intunericul meu" (Ps. 17,31). Evanghelia tamaduirii orbului din nastere arata ca preamarirea slavei lui Hristos inviat este un dar al lui Dumnezeu pentru deschiderea ochilor, ca "inviere" si cunoastere a lui Dumnezeu, ca viata vesnica: "Aceasta este viata vesnica, sa te cunoasca pe Tine singurul adevaratul Dumnezeu si pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis" (Ioan 17,3). "Cunoasterea" era numai o urmare a Jertfei revelatoare a Mantuitorului, deoarece intruparea si lucrarea Sa prin Duhul Sfant de la Botezul Sau insemnau numai "aratarea" si "semanarea" Sa in lume ca "scriere in inimi" prin har, pana la "sfintirea" lor prin Jertfa, ca Revelatie, Inviere si Botezul cu Duhul Sfant. impotrivirea acerba (Evrei 12,3) a celor ce nu s-au intors prin pocainta, arata dimensiunea celor ce staruie in intuneric prin slava lumeasca: "Tu Doamne ne vei feri si ne vei pazi de acest fel de oameni in veac" (Ps. 11,7); "Nu le este lor cu putinta sa se intoarca" (Ps. 54,22); "Nici de-ar invia cineva din morti nu vor crede" (Lc. 16,31); "Legamantul vostru cu moartea va fi stricat si intelegerea voastra cu iadul va fi desfacuta" (Isaia 28,18). Invartosarea inimii ii tine in vrajmasia intunericului fata de "Lumina" (Ioan 3,20). Impotrivirea lor nu este o "predestinatie", ci o vinovatie: "Cand va veni Acela, Duhul Adevarului, va vadi lumea de pacat ca oamenii nu cred in Mine" (Ioan 16,9), si anume, pentru intoarcerea lor. Mantuitorul se arata dupa Inviere cu "adevarul" caii Sale care dezleaga din legaturi: "El m-a izbavit de latul vanatorului; latul s-a rupt, iar noi am zburat" (Ps. 123,7); "Scoate din temnita sufletul Meu ca sa se marturiseasca Numelui Tau" (Ps.141,7); "Ca sa vad puterea Ta si slava Ta, cum Te-am vazut in locasul Tau cel sfant; ca mai buna e mila Ta decat vietile, buzele mele Te vor lauda". Invierea e implinirea profetiei: "Duhul Domnului peste Mine, care M-a uns sa dau orbilor vedere si celor robiti slobozire" (Isaia 61,1-3), fapt pentru care Apostolii spun ca: "El ne-a scos din intuneric la Lumina Sa cea minunata" (1 Petru 2,9). Cei de demult se rugau: "Tu vei aprinde faclia mea, vei lumina intunericul meu" (Ps. 17,30), nadajduind in implinirea acestei profetii ca o slava a lor: "Intru Lumina Ta vom vedea Lumina" (Ps. 35,9); "Veti scoate apa cu bucurie din izvoarele mantuirii" (Isaia 12,3) Pentru cunoasterea adevarului, El s-a facut ca "aurul lamurit in foc" (Apoc.3,18). Pentru vindecarea orbului din nastere El a facut "tina din scuipat" (Ioan 9,6) si a uns ochii orbului, ceea ce arata pretul rascumpararii printr-o atat de mare adancime slujita de Mantuitorul, dar si "injosire" a Sa, din cauza vrajmasiei fiind rastignit intre doi talhari, ca si cum ar fi fost cel mai rau dintre ei, pentru ca slava Lui prin Inviere sa fie puterea tamaduitoare a orbirii prin invierea oamenilor, ca vindecare a orbirii si a neauzirii: "Cei morti vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu si cei care vor auzi, vor invia" (Ioan 5,25). La aceasta "auzire" s-au facut partasi ucenicii, cand Mantuitorul le-a spus "Pace Voua" (Ioan 21,19). Darul preamaririi slavei Sale ca putere a Invierii cu duhul si cunoastere a singurului adevaratului Dumnezeu

(Ioan 17,3), arata slava lui Dumnezeu in Hristos ca putere a harului, nu ca slava a unei atotputernicii si violente ca cea a stapanirilor lumesti, "Pacea Mea las voua! Nu cum v-o da lumea va dau Eu" (Ioan 14,27), nici ca cea din acele religii, care pronuntand Numele lui Dumnezeu, se umplu de spaima ca "robii" si "naimitii", deoarece nu-l cunosc pe Dumnezeu in Hristos ca "Tata", ca sa se bucure de "infiere" si sa umble in Lumina lui Hristos, ca "Lumina spre luminarea neamurilor" (Lc.2,32). Pantocratorul arata Fata lui Dumnezeu catre oameni, care umple de slava si sfinteste. Pentru aceasta slava a slujit Hristos: "Fiul Omului n-a venit sa i se slujeasca, ci ca El sa slujeasca si sa-si puna sufletul pret de rascumparare pentru multi" (Mt. 20,28), adica sa-i duca la slava lor prin slava Sa: "Preamareste pe Fiul Tau cu slava pe care i-ai dat-o mai inainte de a fi lumea... cu puterea ce i-ai dat peste tot trupul ca sa dea viata vesnica celor pe care i-ai dat Lui" (Ioan 17,1-2). Ei il cunosc ca vrednic de aceasta slava, nu ca partizani, ci ca ,fii ai lui Dumnezeu": "Cu vrednicie si cu dreptate este a ne inchina...". Mantuitorul fagaduia: "Va voi lua la Mine" (Ioan 14,3), deoarece nu se poate iesi din aceasta lume, nici prin dreapta, nici prin stanga sau pe deasupra, ci numai prin "adancul" lui Hristos, prin care El i-a calauzit pe ucenici la "Botezul cu Duhul Sfant" (Mt. 3,11). Partasia la Lumina lui Hristos care lumineaza in intuneric este si puterea biruintei asupra intunericului: "Lumineaza-te Ierusalime, ca vine Lumina ta; slava Domnului peste tine a rasarit! Caci iata intunericul acopera pamantul si bezna popoarele, iar peste tine rasare Domnul si slava Lui straluceste peste tine" (Isaia 60,1-2). Dar ca "Lumina spre luminarea neamurilor" (Lc.2,32), "slava" lui Hristos cheama la biruinta asupra intunericului prin "mutarea" pascala si sederea in Hristos, in Lumina Lui care lumineaza in intuneric pentru toate neamurile: "In vremurile trecute El a lasat toate neamurile sa umble in caile lor" (F.Ap. 14,16); "Acum, insa, porunceste tuturor ca toti de pretutindeni sa se pocaiasca, deoarece a randuit o zi, cand va judeca lumea cu dreptate printr-un barbat pe care l-a randuit anume, asupra caruia a dat tuturor dovada inviindu-L din morti" (F.Ap. 17,30-31); "Pentru ce se intarata neamurile si cugeta cele desarte?" (Ps. 2,1); "Sa stiti ca minunat a facut Domnul pe Unsul Sau" (Ps.4,3); "Sa nu mai umblati cum umbla neamurile in desertaciunea mintii lor, intunecati fiind la cuget, instrainati fiind de viata lui Dumnezeu din pricina necunostintei care e in ei in urma impietririi inimii lor. Acestia petrec in nesimtire si s-au dedat pe sine desfranarii, savarsind cu nesat toate faptele necuratiei. Voi insa nu ati invatat asa pe Hristos. Omul cel vechi se strica prin poftele amagitoare. Sa va innoiti in duhul mintii voastre ca omul cel nou intru dreptate si sfintenia adevarului" (Ef. 4,18-24); "Sa va feriti de patimile trupului care strica sufletul" (1 Petru 2,11). Ei vad "adevarul", deoarece "aurul" a fost lamurit in focul mortii Sale: "Intru Lumina Fetii Tale vor umbla si in Numele Tau se vor bucura toata ziua si intru dreptatea Ta se vor inalta" (Ps.88,16); "Cu zambetul Fetii Tale l-ai umplut de bucurie" (Ps.20,6). Pentru vindecarea lui, orbul din nastere este o marturie atat de luminoasa de credinta si recunostinta! Daca despre necredinta si invartosarea inimii carturarilor si fariseilor Mantuitorul spunea: "De n-as fi facut in fata lor lucruri pe care nimeni altul nu le-a facut, pacat nu ar avea" (Ioan 15,24); "Acum insa nu au dezvinovatire pentru pacatul lor" (Ioan 15,22); "De nu credeti in Mine credeti in faptele pe care Mi le-a dat Tatal sa le fac" (Ioan 10,38; cf. 14,11). Fara sa-L cunoasca pe Mantuitorul, orbul vindecat il marturiseste pentru faptele Sale: "Tocmai in aceasta sta minunea ca voi nu stiti de unde este, dar El mi-a deschis ochii. Noi stim ca Dumnezeu nu-i asculta pe pacatosi, dar de este cineva cinstitor de Dumnezeu si face voia Lui, pe acesta il asculta. Din veac nu s-a auzit sa fi deschis cineva ochii unui orb din nastere. De n-ar fi Acesta de la Dumnezeu, n-ar putea sa faca nimic" (Ioan 9,30-33). "Ma voi arata lui" (Ioan 14,21), spune Mantuitorul tuturor celor ce isi deschid inima spre mantuirea lor, nu numai spre vindecarea suferintelor lor fizice. De aceea, cautandu-l pe cel ce fusese orb din nastere si dat afara de carturari si farisei, Mantuitorul il intreaba, daca el crede in Fiul lui Dumnezeu. Ca cel vindecat de orbire fizica, acum, deci, in stare sa vada, el vrea sa se asigure, intreband: "Dar cine este, ca sa cred in El?" (Ioan 9,36): "Lai si vazut, si Cel ce vorbeste acum cu tine, acela este" (Ioan 9,37) raspunde Mantuitorul. Tot astfel se adresase Mantuitorul si femeii samarinence: "Eu sunt, Cel ce vorbesc acum cu Tine!" (Ioan 4,26). Daca cel vindecat I-a marturisit faptele, cu atat mai usor era sa creada in faptuitor: "Cred, Doamne!" (Ioan 9,38), a fost marturisirea lui, despre care Mantuitorul avea sa spuna in concluzie: "Spre judecata am venit in lumea aceasta, ca cei care nu vad, sa vada, iar cei care vad, sa fie orbi" (Ioan 9,39); "Eu sunt Lumina Lumii; cel ce vine dupa Mine nu va umbla intru intuneric, ci va avea Lumina vietii" (Ioan 8,12). Asa s-a inchinat Lui orbul vindecat. "Aratarile" dupa Inviere insemnau ca Mantuitorul nu se mai arata lumii (Ioan 14,9); ca nu despre minunile

vindecarilor este vorba, in cele trei episoade ale Evangheliei, ci despre marturia Luminii Sale, a puterii Sale de inviere, de care ucenicii Sai devin tot mai patrunsi, vazand cele din viata Lui "prin catapeteasma trupului Sau" (Evrei 10,20). Pe Tabor ucenicii n-au putut fi partasi la transfigurare vazand Lumina dumnezeiasca, Lumina lina a Tatalui ceresc Celui fara de moarte, caci ei nu inviasera inca. Deci, pentru ei "adevarul" nu venea de pe Tabor decat ca o pregustare, ci urma sa vina din pamant (Ps. 84,12), ca sa arate, ca ceea ce este Invierea lui Hristos, este mai putin decat "calea" Sa care duce la Inviere, si pe care Invierea o umple de "slava", deoarece "focul" lamureste "aurul", care nu putea fi cunoscut altfel.

INALTAREA MANTUITORULUI LA CER

Urmatorul capitol
2. INALTAREA MANTUITORULUI LA CER, CALEA BOTEZULUI CU DUHUL SFANT a) Inaltarea Mantuitorului la cer Primele trei Duminici dupa Sfintele Pasti au episoade ale Sfintei Evanghelii, care aduc marturii privitoare la realitatea Invierii Mantuitorului, dovedita prin proba la care s-a supus Toma, Apostolul care prin indoiala sa era mai curand martorul mortii reale a lui Hristos. Urmatoarele trei Duminici pana la inaltare arata semnificatia vietii lui Hristos in lumina invierii, aceea de "aur lamurit in foc" (Apoc.3,18), semnificatie pe care o descopera "martorii vietii Sale", ca putere de a vedea cu alti ochi viata Sa, ca deschidere a cerului pe pamant si implinire a profetiei: "Veti vedea cerul deschizandu-se si pe ingerii lui Dumnezeu suindu-se si pogorandu-se peste Fiul Omului" (Ioan 1,51). Mai ales tamaduirea "Orbului din nastere" ii arata pe ei ca pe Mireasa lui Hristos ramasa "abia vie" (Le. 10,30) in urma pacatului stramosesc, dupa ce a fost Jefuita" de "averea fiintei" de la Dumnezeu, care insa prin Jertfa lui Hristos si Invierea Sa ca ridicare a pacatului lumii (Ioan 1,29), incepe sa deschida ochii in sensul profetiei: "Tu vei aprinde faclia Mea, vei lumina intunericul meu" (Ps. 17,31). Stramutarea lor in Imparatia lui Dumnezeu are loc prin dezlegarea de orice patimi, si prin eliberarea de toti vrajmasii (Deut. 6,19;12,10). Aceasta Imparatie este "dreptate, pace si bucurie in Duhul Sfant" (Rom. 14,17), astfel ca sursele ei sunt altele decat cele din lume. Acest lucru l-a aratat Mantuitorul si Sfantului Ioan Botezatorul, cand acesta nu indraznea sa-i acorde Botezul: "Lasa acum sa plinim toata dreptatea" (Mt. 3,15), pentru ca la procesul Sau inainte de Sfintele Patimi sa marturiseasca: "Imparatia Mea nu este din lumea aceasta" (Ioan 18,36). Din aceasta Imparatie provine insa "Lumina lumii" (Mt. 5,14) si "Sarea pamantului" (Mt. 5,13). Astfel, in smerenia lor din infricosarea vrajmasiei lumii, ucenicii devin "fericiti" ca au fost adusi in aceasta ipostaza si au puterea de a privi cu bucurie pe vrajmasii lor (Ps. 117,7), atat de minunata este Lumina Sa si binecuvantata stapanirea Sa: "Ca sub stapanirea Ta fiind mereu paziti ...". Definitia Imparatiei Sale este aratata in profetia: "Toiagul stapanirii Ti-l va da Domnul Dumnezeu din Sion, zicand: Stapaneste in mijlocul vrajmasilor Tai! Cu Tine este poporul Tau in ziua puterii Tale ("in cer si pe pamant"-Mt.28,18), intru stralucirile Sfintilor Tai" (Ps. 109,1-3). In urmarea Mantuitorului, Sfintii Apostoli au trecut din starea lor de "slugi" in aceea de "prieteni" ai Mantuitorului cum i-a numit inainte de Jertfa Sa (Ioan 15,15), iar dupa Inaltarea la cer, ei aveau sa devina prin puterea Mantuitorului data lor (Ioan 11,12-13), "fii ai lui Dumnezeu", si, "frati" ai Mantuitorului care le-a descoperit lor pe Dumnezeu ca "Tatal" lor: "Mergi la fratii mei si le spune: Ma sui la Tatal meu si Tatal vostru si la Dumnezeul

meu si Dumnezeul vostru" (Ioan 20,17). Dumnezeu Insusi i-a trecut din starea de "robi" infricosati ai Legii la starea de "fii" in Hristos: Daca la darea Legii pe Sinai Dumnezeu a zis: "O, de-ar fi inima lor asa, ca sa se teama de Mine si sa pazeasca toate poruncile Mele in toata vremea ca sa le fie bine si lor si fiilor lor in veci" (Deut. 5,29), astfel Mantuitorul spune ucenicilor chemati: "Ferice de ochii vostri ca vad si urechile voastre ca aud", Mt.13,16); "De Ma iubeste cineva va pazi Cuvantul Meu" (Ioan 14,23): "Dreptul va inflori ca finicul" (Ps. 91,12), caci "Legea prin Moise s-a dat, iar harul si adevarul au venit prin Iisus Hristos" (Ioan 1,17). Daca Mantuitorul a fost lamurit ca "aur" in foc, astfel in "focul" din lume, care mistuie tot ce nu e "aur" (1 Cor.3,13), in care e "latura si umbra mortii" (Isaia 9,1), si in care sunt "portile iadului" (Mt. 16,18), cei ai lui Hristos sunt ca cei trei tineri in cuptorul cu foc (Daniel 9,15-30). Iesirea din lume poate avea loc numai prin adancire baptismala pentru a scapa din determinismul "teza-antiteza" care-i tine pe oameni la suprafata, si ii scoate afara sub puterea vanturilor si valurilor din lume, avand ca simbol mersul sarpelui, sau ostenelile lui Sisif; ii face sa ramana "afara" inspre "intunericul cel mai dinafara", (Mt. 22,13) ca sa nu intre in "camara de nunta" a Mirelui Hristos. Numai in adancul baptismal, ca intrarea intr-o pestera adanca in care, insa, stalactitele de sus isi dau mana cu stalagmitele de jos, este lucrarea ziditoare a harului. Bucuria acestui "adanc" vine din puterea slavei Mantuitorului Hristos pe calea aratata de El si castigata cu pret mare de rascumparare (1 Cor.7,23). Inaltarea Mantuitorului a avut loc nu atat pentru slava Sa ca Dumnezeu, cat pentru revelarea scopului si slavei omului zidit de Dumnezeu pentru ascultare, care tocmai de aceea nu se mai intoarce in pamantul din care a fost luat, ci "merge la Tatal" ca destin al sau comun cu Hristos: "Ma sui la Tatal Meu si Tatal vostru" (Ioan 20,17). Cu acest destin comun, dar mai ales cu mutarea lor pascala, acolo unde El era in slujirea Sa, Mantuitorul se inalta la cer, ducand inimile lor cu El, deoarece El era intaiul lor "Mangaietor", pentru ca ei sa-L ceara pe Acel "alt Mangaietor" (Ioan 14,16), Duhul Sfant: "Cum nu se intoarce ploaia ce cade pe pamant pana nu aduce rod, asa nu se va intoarce Cuvantul Meu gol la Mine" (Isaia 55,10-11). Numai Duhul Sfant le va descoperi "asemanarea" lor cu Mantuitorul Hristos in adancul dumnezeiesc lucrat de El pana la "sfintirea" lor prin Jertfa Sa. Inaltarea are loc, paradoxal, pentru descoperirea acestui adanc, ca o mangaiere a lor prin desavarsirea "bucuriei" Invierii, ca "mangaiere si infiere" in Hristos prin Duhul Sfant: "Si pentru ca suntem fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Sau in inimile noastre, prin care strigam: Tatal Nostru!" (Gal. 4,6). Prin "Duhul Fiului Sau" oamenii devin partasi la Cuvintele Tatalui catre Hristos la Botez si pe Tabor: "Acesta este Fiul Meu cel iubit intru care este bunavointa Mea" (Mt. 3,17); "Pe Acesta sa-L ascultati" (Mt. 17,5); "Adapati de Duhul, noi bem pe Hristos", va spune Sfantul Atanasie cel Mare 35). Mantuitorul s-a inaltat stiind ca "le-a dat lor putere sa se faca fii" (Ioan 1,12-13), ca unii care "au iubit aratarea Lui" (2 Tim.4,8), si care au intrat prin, Usa" (Ioan 10,9) care este El, ca lepadare a lor de sine si ca izbavire de pacat prin Jertfa Sa. Prin plecarea Sa, ei "vor iesi la pasunea darurilor Duhului Sfant" (Ioan 10,9), adica tot in Hristos ca "vitelul ingrasat" (Lc. 15,23), "taiat" de catre Tatal pentru "ospat", la care Duhul Sfant este "Vistierul bunatatilor". El se inalta la cer tocmai pentru a fi daruit lor de catre Tatal prin trimiterea Duhului Sfant ca si peste Mantuitorul la Botez, pentru a-i face "pescari de oameni" (Luca 5,10). Daca la Inviere ingerii au aratat mormantul gol ca dovada ca Hristos este "viu", astfel, la Inaltare ingerii nu-i lasa pe ucenici sa priveasca spre cer. Primind la Cincizecime puterea Duhului Sfant, pe ei avea sa nu-i mai intereseze "anii si vremile pe care Tatal le-a pus in stapanirea Sa" (F.Ap. 1,7), asa cum dupa Inviere nu mai puteau intreba nimic din cauza plinatatii bucuriei care covarseste toata mintea, ca pacea lui Dumnezeu, care in Hristos "cearta vanturile si valurile". Asa cum cei ce mergeau la Emaus cu El, dupa rugamintea de a ramane cu ei, nu mai puteau de bucurie vazand ca prin plecarea Sa dupa frangerea painii, "El este", tot astfel ucenicii s-au intors la Ierusalim plini de bucurie dupa Inaltarea Sa la cer, deoarece, ca si la Emaus, painea avea sa se arate ca "paine a fiintei" (Mt. 6,14) tocmai prin frangerea ei: "Toate asteapta sa le dai hrana la buna vreme! Dandu-le Tu lor vor aduna, deschizand Tu mana Ta toate se vor umplea de bunatate"(Ps. 103,28,29). Prin Duhul Sfant, trupurile care erau "inghitite" de piericiune, de acum vor fi "inghitite" de Dumnezeu spre invierea si viata lor vesnica (1 Cor. 15,53-54). In predica sa de chemare la pocainta, Sfantul Ioan Botezatorul spunea despre Mesia: "Acela va va boteza cu Duh Sfant" (Lc. 3,16), fara ca el sa stie, nici cand, nici cum va face Mantuitorul acest lucru. Dar inainte de Jertfa Sa, Mantuitorul spunea, ca lucrul dat de Tatal sa-l faca, l-a savarsit, urmand a incununa lucrarea Sa cu impartasirea slavei pe care i-a dat-o Tatal si pe care o da lor, ca toti sa fie una (Ioan 17,22). Patimile simtitoare urmau sa fie "Usa" de intrare ca mutare pascala a lor, iar "aratarile" si Inaltarea Sa la cer erau treptele pregatirii lor pentru "invocarea" Duhului Sfant, ca sa ajunga de la "bucuria pascala" la "bucuria deplina" a mangaierii

Duhului Sfant: "Pana acum n-ati cerut nimic de la Tatal in numele Meu. Cereti si veti primi, ca bucuria voastra sa fie deplina" (Ioan 16,24). Duhul Sfant nu vine decat prin Hristos. Inainte de intrupare, in starea primordiala, Cuvantul era al Fiului, mijlocind Duhul Sfant al Tatalui, care se impartasea numai prin Cuvantul Fiului. Cuvantul ca pastor a fost "batut" prin sminteala lui Lucifer, care era o creatura in lumea ingerilor. Numai Fiul era nascut din Tatal: "Din pantece mai inainte de Lucifer te-am nascut" (Ps. 109,3). Calcarea Cuvantului si pierderea Duhului Sfant a facut necesara trimiterea Fiului din cauza iubirii Tatalui fata de lume: "Sezi de-a dreapta Mea..." (Ps. 109,1). Lucrarea Fiului a insemnat puterea data celor ce L-au urmat de a se face "fii ai lui Dumnezeu", "nascuti de la Dumnezeu" (Ioan 1,13). Aceasta putere a fost data prin Jertfa Sa ca biruinta asupra impietririi inimii suferita prin pacatul stramosesc, ca "toiagul" care, atinsese stanca pentru a curge apa, conform profetiei: "Voi scoate din pieptul vostru inimile de piatra si va voi da inimi da carne "si duh de rugaciune" (Iez.36,26). Prin "aratarile" Sale de dupa Inviere, Mantuitorul i-a adunat "cu bratul Sau" (Isaia 40,11). Ei nu se mai risipeau, iar atunci cand Mantuitorul a stiut ca ei sunt "un cuget" (F.Ap. 1,14) din cauza bucuriei, s-a inaltat la cer, pentru ca ei sa ceara Duhul Sfant, deoarece se aratase "calea" Lui prin Sfanta Sfintelor. Astfel, Hristos "din fata ochilor", urma sa fie sadit "in inimi" prin Duhul Sfant dupa Inaltarea Sa la cer, iar Apostolii ca "pescari de oameni" sa poata propovadui pocainta in Numele Lui, ca scoatere din inimi a boldului mortii si a mortii din trap, ca nastere din duh si Inviere, ca trecere pascala in Hristos, ca "iesire la pasunea darurilor" Duhului Sfant (Ioan 10,9). Din cauza asemanarii lucrate de Mantuitorul, in ei era iubirea fata de lume, cum numai cea a lui Dumnezeu putea sa fie, incat cineva trebuie sa iasa din lume, pentru a fi "Lumina lumii" (Mt. 5,14). Pe ei lumea nu-i mai poate afecta, nici cu ademenire, nici cu prigoana, cum nu L-a putut atinge nici pe Hristos, deoarece in El ei au Invierea si "armele cele de-a dreapta si de-a stanga" (2 Cor. 6,7). Inima lor curata si buna in urma botezului cu apa a Sfantului Ioan Botezatorul este calauzita de Hristos la desavarsirea Sa. Lumea nu are invierea. Acolo este "tara departata" cu moartea si pierzania ei, pana se intoarce prin pocainta, pentru "a invia" si a fi aflata de Dumnezeu, si pentru a scapa de desertaciunea vietii din lume (1 Petru 1,18), asa cum arata Sfanta Scriptura: "Si dragostea lor si ura lor de mult au si pierit si niciodata nu vor mai avea parte de ceea ce se face sub soare" (Eclesiast 9,6). Prin invierea lor in Hristos, se implinea profetia: "Atunci veti vedea deosebirea dintre cel drept si cel pacatos..." (Maleahi 3,18); "Si va rasari voua celor ce va temeti de Domnul Soarele Dreptatii venind cu tamaduiri in razele Sale si veti iesi si veti zburda ca viteii de ingrasat" (Maleahi 3,20). Duhul Sfant va fi pentru ei aceasta bucurie mangaietoare a plinatatii: "Domnul ma va paste si nimic nu-mi va lipsi: la loc cu pasune m-a salasluit; la apa odihnei m-a hranit; sufletul mi l-a intors; m-a povatuit pe cararile dreptatii pentru Numele Lui" (Ps.22,1-3); "Dreptul va inflori ca finicul" (Ps. 91,12-13) si nu se va mai plange de cei pacatosi, asa cum Moise si Ilie pe Tabor nu se mai plangeau de vrajmasii lui Dumnezeu, ci "vorbeau cu Mantuitorul despre patimile Sale de la Ierusalim" (Lc. 9,31) si de "maririle cele de dupa ele" (1 Petru 1,11). Iar Duhul Sfant va vadi lumea nu de predestinatie, ci de vinovatie, de pacat ca nu cred in Mantuitorul (Ioan 14,9), ca de fapt "omoara pe Domnul slavei" (1 Cor.2,8). Desavarsirea lor este in Hristos: "Domnul este ajutorul meu si eu voi privi cu bucurie pe vrajmasii mei" (Ps. 117,7). Ei aud glasul Lui si se bucura de El ca o "inviere" a lor. "Aratarile" fac ca ei sa capete puterea nu numai de a fi adunati intr-un cuget, nu doar de frica iudeilor ca inainte de Inviere (F.Ap. 1,14), ci mai ales aceea, de a privi la viata lui Hristos ca dincolo de catapeteasma; de a-L vedea cu alti ochi si a intelege ceea ce El "semanase" in inimile lor mai inainte, fara ca ei sa stie. Ei incep sa descopere ce a semanat El, lucrai facut de El (Ioan 17,4). El stie de aceasta putere a lor si se pregateste de Inaltare, ca sa fie cu ei si mai adanc prin Duhul Sfant in inimile lor, prin vadirea "adancului" (Ps. 103,7) din El Insusi, ca adancul lui Dumnezeu. Ei au puterea rugaciunii "prin Evanghelia, la care si ingerii doresc sa priveasca" (1 Petru 1,12). El se pregateste sa devina pentru ei "undita" cu care ei sa devina "pescari de oameni" (Lc. 5,10) pentru Dumnezeu, pentru mantuirea lor. El se inalta la cer, dar "averea" (Maleahi 3,17) Sa este pe pamant. In imaginea Pantocratorului, Mantuitorul Hristos este atottiitor, "rug aprins", deoarece "s-a sfintit pe Sine insusi, ca si ei sa fie (prin El) sfintiti in adevar" (Ioan 17,19), intrucat Evanghelia din mana Sa stanga este "Cuvantul Sau" sfintit ca "adevar" si nu se poate separa de izvorul sfintirii, ca sa ajunga "litera", ci este in Sfanta Sfintelor, in dreptul "inimii" lui Hristos si poate fi gustata numai prin Jertfa Sa sfintitoare ca rupere a catapetesmei Templului de sus pana jos: "Domnul Savaot va pregati in muntele acesta pentru toate popoarele un ospat de carnuri grase, un ospat cu vinuri bune, carnuri grase cu maduva, vinuri bune, limpezite! Si in muntele acesta El va da la

o parte valul care invaluie toate popoarele si perdeaua care acopera toate neamurile. El va inlatura moartea pe vecie! Si Domnul Dumnezeu va sterge lacrimile de pe toate fetele si rusinea poporului Sau o va indeparta de pe pamant, caci Domnul a grait! Si se va zice in ziua aceea: Iata Dumnezeul nostru in care nadajduiam ca sa fim mantuiti! Iata Domnul in care am nadajduit, sa ne bucuram si sa ne veselim de mantuirea Lui, caci mana Domnului se va odihni pe acest munte" (Isaia 25,6-10).

Credinta adevarata, conditia primirii darului Duhului Sfant

Urmatorul capitol
b) "Credinta adevarata", conditia primirii darului Duhului Sfant. Insemnatatea Duminicii a 7-a de dupa Pasti Mantuitorul se inalta la cer pentru a deschide cerul si pentru "iesirea" ucenicilor Sai la "pasunea" darurilor Duhului Sfant. Ca si Natanael, ei sunt, cei de sub smochin, in care nu era viclesug, si care "vor vedea cerurile deschise si pe ingerii lui Dumnezeu suindu-se si pogorandu-se peste Fiul Omului" (Ioan 1,51). Asa cum la Inaltarea pe cruce i-a atras prin lacrimile lor, tot astfel la Inaltarea la cer Mantuitorul ii atrage prin bucuria rugaciunii. Episodul Evangheliei, care semnifica cea mai sugestiva imagine a istoriei Bisericii, este cel prin care, dupa inmultirea painilor, simbol al Euharistiei din Jertfa Mantuitorului, El ii sileste pe ucenici sa treaca dincolo de mare cu corabia, iar El se urca pe munte sa se roage (Mt. 14,22-26). De acolo ii vedea pe ei in corabie, care era la multe stadii departe de tarm, cum se chinuiau vaslind, caci vanturile erau impotriva. Iar vanturile ridicau valuri. Pe acest uragan El vine la ei asa cum ar merge pe uscat semnificand adevarul, ca si Biserica Sa are aceasta putere in El: "Indrazniti, Eu sunt, nu va temeti!" (Mt. 14,27). Dar nu atat puterea lor probata prin curajul lui Petru i-a incantat, ci faptul ca El s-a aratat lor si a ramas cu ei in corabie. Era plinatatea bucuriei ca la inceput, asa cum pe cei trimisi sa lucreze in vie, ii "plateste" pe cei din urma ca si pe cei dintai (Mt. 20,1-16). Semnul istoric prin care s-a marcat pierderea "bucuriei" ca "luare a Mirelui", si "post" din cauza acelei "luari" (Mt. 9,15), este acea erezie din vremea de libertate a Bisericii, care prin Arie strica sfintirea Numelui lui Dumnezeu in Hristos si impiedica astfel lucrarea Duhului Sfant care nu vine, daca Hristos nu este preamarit in slava Sa (Ioan 7,38-39), dupa cum se arata in Evanghelia Cincizecimii. Acest moment istoric este marcat in Sfanta Liturghie prin marturisirea de credinta de la Niceea dupa intrarea cu Sfintele Daruri in Altar si inainte de prefacerea Sfintelor Daruri prin invocarea Duhului Sfant, deoarece numai prin credinta adevarata, prin Duhul ceresc a lui Hristos si prin vederea Luminii adevarate, adica prin Hristos cel apostolic, poate veni Duhul Sfant. Duminica de dupa Inaltare, a VII-a de dupa Pasti, arata acest adevar al credintei, care are puterea invocarii Duhului Sfant, deoarece adevarata teologie este cea care are puterea invocarii Duhului Sfant prin rugaciune. Cuvintele din Rugaciunea Arhiereasca a Mantuitorului, pe care le aduce aminte Evanghelia zilei, se refera la credinta apostolica: "Parinte, a venit ceasul! Preaslaveste pe Fiul Tau, ca si Fiul sa Te preaslavesaca. Precum I-ai dat stapanire peste tot trupul, ca sa dea viata viata vesnica tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui. Si aceasta este viata vesnica: sa Te cunoasca pe tine, singurul Dumnezeu adevarat, si pe Iisus Hristos, pe care L-ai trims. Eu Te-am preaslavit pe Tine pe pamant; lucrul pe care Mi l-ai dat sa-l fac, l-am savarsit. Si acum, peaslaveste-Ma Tu, Parinte, la Tine Insuti, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai inainte de a fi lumea. Aratat-am numele Tau oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tai erau si Mie Mi i-ai dat si cuvantul Tau l-au pazit. Acum au cunoscut ca toate cate Mi-ai dat sunt de la Tine. Pentru ca cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-

au primit si au cunoscut cu adevarat ca de la Tine am iesit, si au crezut ca Tu M-ai trimis. Eu pentru acestia Ma rog; nu pentru lume Ma rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, ca ai Tai sunt. Si toate ale Mele sunt ale Tale, si ale Tale sunt ale Mele si M-am preaslavit intru ei. Si Eu nu mai sunt in lume, iar ei in lume sunt si Eu vin la Tine. Parinte Sfinte, pazeste-i in numele Tau, in care Mi i-ai dat, ca sa fie una precum suntem si Noi. Cand eram cu ei in lume, Eu ii pazeam in numele Tau, pe cei ce Mi i-ai dat; si i-am pazit si n-a pierit nici unul dintre ei, decat fiul pierzarii, ca sa se implineasca Scriptura. Iar acum, vin la Tine si aceasta le graiesc in lume, ca sa fie deplina bucuria Mea in ei" (Ioan 17,1-13). Aceste cuvinte spuse inainte de Rastignire arata Revelatia iminenta prin Jertfa Sa, atat a cunoasterii lui Dumnezeu ca putere a Invierii si vietii fara de sfarsit, cat si a celor "ale Sale", Revelatie care are loc la fiecare Sfanta Liturghie. Pericopa Apostolului, ce se citeste inainte de Sfanta Evanghelie la Duminica a VII-a dupa Pasti, aduce aminte despre asemenea zguduiri din cauza ratacirilor, chemand insistent la pastrarea credintei adevarate apostolice. Astfel, Sfantul Apostol Pavel spune preotilor din Efes: "Drept aceea, luati aminte la voi insiva si la toata turma intru care Duhul Sfant v-a pus pe voi episcopi, ca sa pastoriti Biserica lui Dumnezeu, pe care a castigat-o cu insusi sangele Sau. Caci eu stiu aceasta, ca dupa plecarea Mea vor intra intre voi lupi ingrozitori care nu vor cruta turma. Si dintre voi insiva se vor ridica barbati graind invataturi rastalmacite, ca sa traga pe ucenici dupa ei" (F. Ap. 20,28-29). Pentru pastrarea bucuriei apostolice a lui Hristos ca Mire al Bisericii, Traditia ortodoxa a adus aminte de importanta hotaratoare a Jertfei Mantuitorului prin instituirea sarbatorii "Inaltarii Sfintei Cruci", dupa Sinodul I Ecumenic, prin punerea in valoare in Sfanta Liturghie de catre Sfantul Vasile cel Mare a jertfei Mantuitorului ca Revelatie pentru Intruparea Sa; de asemenea, prin sublinierea rolului Maicii Domnului pentru lucrarea pascala a Mantuitorului la sarbatoarea "Izvorului Tamaduirii", care venea dupa grava dezbinare a Bisericii in marturisirea lui Hristos la Sinodul IV Ecumenic, din cauza pierderii Numelui adevarat al lui Dumnezeu sfintit in Hristos, deoarece erezia ariana pretindea ca poate cinsti pe Dumnezeu micsorand pe Hristos ca Dumnezeu, cand de fapt, sfintirea Numelui lui Dumnezeu pentru cunoasterea Sa, pe care nimeni nu L-a cunoscut vreodata, ci numai Fiul, prin El Insusi, ca si "icoana a Tatalui", L-a facut cunoscut prin Jertfa Sa (Ioan 17,3). Teologia ascetica va marca aceasta cautare a Mirelui prin "filocalie". Marturisirea apostolica a lui Hristos ca Mire este semnificata in Sfanta Liturghie dupa aducerea Sfintelor Daruri si calea catre pogorarea Duhului Sfant prin rugaciunea pentru unitatea cugetului din iubirea de Hristos, deschiderea "Usilor Imparatesti" cu invocarea nevoii de intelepciune spre luare aminte, si prin clatinarea Sfantului Aer peste Sfintele Daruri, ca invocare a Duhului Sfant in timpul recitarii "Simbolului Credintei".

Puterea rugaciunii in Hristos la Duminica Cincizecimii

Urmatorul capitol
c) Puterea rugaciunii in Hristos la Duminica Cincizecimii Pana la Inaltarea Mantuitorului la cer, Sfintii Apostoli au dobandit puterea de a privi viata Sa ca in "Sfanta

Sfintelor", "prin catapeteasma trupului Sau" (Evrei 10,20), dincolo, asa cum arata Evangheliile ultimelor trei Duminici dupa Pasti inainte de Inaltare. Jertfa Mantuitorului este puterea acestei revelatii pascale. Marturisind: "Lucrul pe care Mi L-ai dat sa-l fac, l-am savarsit" (Ioan 17,4), cu referire la asemanarea lor cu Sine insusi ca "Fiu al Tatalui" prin ascultare, Mantuitorul spune ucenicilor: "Si Tatal Meu va iubeste!" (Ioan 17,27), intrucat au fost adusi in ipostaza de a fi "asemenea chipului Fiului lui Dumnezeu" (Rom. 8,29) si, deci, partasi la cuvintele Tatalui catre Hristos la Botez si pe Tabor: "Acesta este Fiul Meu cel iubit intru care estre bunavointa Mea" (Mt. 3,17); "Pe Acesta sa-L ascultatii" (Mt. 17,5). Deci Tatal subordoneaza toata stiinta Legii, prezentei Fiului Sau si lucrarii Sale. Prin lucrarea Sa, Mantuitorul semanase in ei asemanarea cu El Insusi in ascultare (Lc. 10,24), urmand ca prin mutare pascala prin Jertfa Sa, ei sa aiba si puterea rugaciunii. Vederea lui Hristos "prin catapeteasma trupului Sau" (Evrei 10,20) era posibila prin faptul, ca Jertfa Mantuitorului era lucrarea de ridicare din sufletul lor a pacatului lumii care ii impiedica sa vada pe Dumnezeu. Caci Trupul si Sangele Sau au fost date lor pentru iertarea pacatelor. Insa, "vederii" lui Dumnezeu prin Jertfa, i se adauga Revelatia "infierii" prin Duhul Sfant. Duhul Sfant arata, ca ceea ce e in Hristos, pe care ei il vad dincolo de catapeteasma, este si in ei, sadit de Hristos. Iar ceea ce sadise Hristos in ei din El Insusi, era tot o aratare a adancului Duhului Sfant in Hristos: "Duhul Adevarului (adica al Invierii) pe care lumea nu poate sa-L primeasca, pentru ca nu-L vede ("Ferice de ochii vostri ca vad!"- Mt. 13,16; "Au iubit aratarea Lui" 2 Tim.4,8), nici nu-L cunoaste ("Ilie a si venit, dar ei nu lau cunoscut" - Mt. 17,12); voi insa Il cunoasteti, ca ramane la voi si in voi va fi" (Ioan 14,17), ca si in Hristos, Unsul Domnului. Duhul Sfant este Revelatia lucrarii intregi a lui Hristos de semanare a Sa in "inimi curate si bune", ca vadire a "infierii" si descoperire a lui Dumnezeu ca "Tata" a lui Hristos si al lor (Ioan 20,17). Aceasta Revelatie este o lucrare a "mangaierii" lui Dumnezeu in Hristos, pentru care Duhul, dupa Numele Sau de "Duhul Adevarului" vadit prin Invierea lui Hristos, este si "Mangaietorul" ca lucrare a lui Dumnezeu Tatal in Hristos. Lucrarea Duhului Sfant in Hristos este ca cea din starea primordiala, de la creatie: "Si a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l facuse si l-a pus in gradina cea din Eden, ca s-o lucreze si s-o pazeasca" (Facere 2,15). "Edenul" din Hristos este aratat in Sfintii Apostoli prin Duhul Sfant. Hristos s-a inaltat de la ei la cer, ca sa le poata fi dat lor de Duhul Sfant: este o lucrare de "mutare" a lui Hristos "din fata ochilor", "in inimile lor". Ei vad cele ale lui Hristos in ei si le impartasesc ca si Hristos, care le primise de la Tatal Sau. De aceea la prefacerea Sfintelor Daruri prin invocarea Duhului Sfant ei marturisesc: "Ale Tale, dintre ale Tale; Tie-ti aducem de toate si pentru toate". Revelatia Cincizecimii este o Revelatie a "infierii" ca lucrare a Tatalui prin Duhul Sau Sfant in Hristos: "Acela Ma va slavi, pentru ca din al Meu va lua si va va vesti" (Ioan 16,14). Lucrarea Duhului Sfant este hotaratoare pentru slujirea Cuvantului, pentru "propovaduire", deoarece aduce aminte de tot ce a facut si a invatat Iisus, il misca pe Hristos in inimile lor in bogatie de icoane, ca cei care au "parte si sorti" (F.Ap. 8,21) la aceasta slujire. in lucrarea Duhului Sfant, Hristos este aratat ca "vitelul ingrasat" (Lc. 15,23), in care este, adica, "toata plinatatea dumnezeirii dupa trup" (Col. 2,9). "In El sunt toate vistieriile intelepciunii si ale stiintei" (Col. 2,3). In Hristos, Duhul Sfant isi capata Numele de "Vistier al bunatatilor si Datator de viata". Hristos in inimi nu poate fi pomenit decat prin mangaierea Duhului Sfant ca scriere in inimi: "Prin mangaierea Duhului se inmulteau" (F.Ap. 9,31); "A trimis pe Duhul Fiului in inimi" (Col.4,6); "Sa nu se lipeasca cineva de har..." (Evrei 12,5). "Nimenea nu poate spune Domn este Iisus decat numai in Duhul Sfant" (1 Cor 12,3). Ca lucrare a lui Dumnezeu "tainica si ascunsa" (1 Cor.2,7) in Hristos de scriere in inimi, Duhul Sfant are inca o Revelatie; "Va vadi lumea de pacat ca oamenii nu cred in Mine" (Ioan 16,9). Impotrivirea fata de Lumina lui Hristos provenea din invartosarea inimii, care nu era "curata si buna", ci "loc batatorit", "piatra", "spini" (Mt. 13,3-9), care nu pot primi "Lumina" si de aceea i se "opun". Hristos a fost trimis la cei cu inima curata si buna: "Te laud, ca ai ascuns acestea ("Faptele pe care Mi le-a dat Tatal sa le fac" Ioan 5,36) celor intelepti cu mintea (dar fara inima) si le-ai descoperit pruncilor" (Mt. 11,25). Cei ce nu credeau, isi adunau "comori pe pamant", crezand ca pot sluji la doi domni (Lc.16,13-15) si, avand atat de mult doar in minte, "li se va lua si ce li se pare ca au" (Lc.8,18), deoarece aveau inima invartosata. Prin Duhul Sfant ucenicii capata puterea de a chema lumea la pocainta prin "vadirea" vrajmasiei ei fata de Dumnezeu, care omoara pe Hristos (F.Ap. 2,36). Necredinta lumii e aratata ca o vinovatie fata de Dumnezeu (Ioan 16,9), pentru ca "Lumina lumineaza in intuneric" (Ioan 1,4). Zicand: "Veti vedea deosebirea dintre cel drept si cel pacatos" (Maleahi 3,17), proorocul arata invierea celor

drepti, ca o adevarata inflorire: "Va rasari voua celor ce va temeti de Domnul, Soarele Dreptatii venind cu tamaduiri in razele Sale si veti iesi si veti zburda ca viteii de ingrasat" (Maleahi 3,20); "Dreptul va inflori ca finicul" (Ps. 91,12); "Pe cel ce umple de bunatati pofta ta, innoi-se-vor ca ale vulturului tineretile tale" (Ps. 102,5).Ei nu mai cauta pe "Hristos in fata ochilor", ca atunci cand nu venise Duhul Sfant. Mantuitorul ii pazise fara de pacat si prin Jertfa Sa a ridicat din ei, ca Mielul lui Dumnezeu, pacatul lumii de a nu cunoaste si a fi vrajmasi cu Dumnezeu. Caci pierzand invierea si Duhul Sfant, ei au intrat in umbra mortii de deasupra: "In ziua in care veti manca, veti muri cu moarte" (Facere 2,17), a zis Dumnezeu, deoarece El daduse omului averea Sa de fiinta, ca "rug aprins" ,sursa a invierii: "Ca la Tine este izvorul vietii, intru Lumina Ta vom vedea Lumina" (Ps. 35,9). Comuniunea cu Hristos i-a dus la unitate ca o "slava" prin Duhul Sfant, prin care "Tatal a facut nunta Fiului Sau" (Mt. 22,2). Duhul Sfant le "paste" inimile in Hristos, tamaduind orice rana a disensiunii, deoarece arde limba bifurcata a sarpelui: "Daca intr-adevar L-ati ascultat pe Hristos si ati fost invatati intru El, asa cum este adevarul intru Iisus, atunci sa va dezbracati de vietuirea voastra de mai inainte, de omul cel vechi, care se strica prin faptele amagitoare si sa va innoiti in duhul mintii voastre, si sa va imbracati in omul cel nou, cel dupa Dumnezeu, sfintit intru dreptate si sfintenia adevarului. Pentru aceea, lepadand minciuna, graiti adevarul fiecare cu aproapele sau, caci unul altuia suntem madulare" (Efes.4,21-25); "Din gura voastra sa nu iasa nici un cuvant rau, ci numai ce este bun, spre zidirea cea de trebuinta, ca sa dea har celor ce asculta. Sa nu intristati Duhul cel Sfant al lui Dumnezeu, intru care ati fost pecetluiti pentru ziua rascumpararii" (Efes. 4,29-30). Lucrarea Duhului este infierea, mai intai ca "arvuna in inimi" (2 Cor. 1,22), apoi ca transfigurare a trupului: "Noi, care avem parga Duhului, suspinam in noi, asteptand infierea, rascumpararea trupului nostru" (Rom. 8,23). Pocainta era calea slavei lui Dumnezeu ca "infiere" prin darul Duhului Sfant, caci; "Toti au pacatuit si sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu" (Rom. 3,23). Lumea e sub puterea mortii, deoarece ignora vinovatia fata de Dumnezeu care da Lumina lui Hristos si care nu se negociaza, deoarece sensul vietii omului este slava Duhului Sfant ca "pasune", dupa intrarea prin "Usa" care e Hristos. Numai atunci, omul nu mai e "pamant", care de aceea se intoarce in pamant. In Hristos omul e mutat din moarte la viata (Ioan 5,24) prin omorarea patimilor trupului si prin "azimile curatiei si ale adevarului" (1 Cor.5,8), ca o slava a slujirii in Hristos. Credinta care aduce asemanarea cu Hristos pe calea Sfintilor Apostoli, indrepteaza cugetul, il intoarce de pe calea rea si are fagaduinta roadelor duhului: "Credinta ta te-a mantuit, mergi in pace!" (Lc. 17,9). Caci ispitind pe om sa pacatuiasca, diavolul pleaca, stiind ca: "Nu se culeg struguri din spini" (Mt. 5,17), si ca: "Nu poate pomul rau sa faca roade bune" (Mt. 5,18): "A semanat ale sale si s-a dus" (Mt. 13,25). Omul fusese zidit chip al lui Dumnezeu ca pecete a Sfintei Treimi: "Sa facem om dupa chipul si asemanarea Noastra" (Facere 1,26), ceea ce insemna comuniune si unitate, "viata si lumina" (Ioan 1,4), "duh si adevar" (Ioan 4,23). Cand pacatul a stricat comuniunea, a insemnat ca "Adam s-a facut ca Unul din Noi" (Facere 3,22). A avut loc inchiderea inimii si dublarea mintii ca si chipul "sarpelui", "cel mai siret" (Facere 3,1), sub semnul limbii bifurcate, cel mai fara inima, dar tocmai de aceea plin de viclesug. Credinta il face pe om sa iasa din starea de a fi ramas "in seama mintii lui" (Rom. 1,28), atunci cand fusese imbracat pe dinafara, dar era gol cu sufletul, fara inviere, "fara Hristos, si fara Dumnezeu, strein pe lume" (Ef. 2,12). Adevarata lui "moarte" nu era "intoarcerea in pamant", ci faptul ca era "vrajmas" cu Dumnezeu in viata lui trupeasca. Din aceste legaturi il scoate pe om "adevarul" lui Hristos, care "omoara pacatul in trup" (Rom. 6,6; 8,3), care-l facea vrajmas cu Dumnezeu, si aduce "impacarea", "invierea" si "mangaierea" Duhului Sfant. Dumnezeu este slujitor mai mare decat parintii pentru fiii lor, pe care-i aduc pe lume sub auspiciile starii de dupa pacatul stramosesc: "Pofta trupului, pofta ochilor si trufia vietii nu sunt de la Tatal, ci de la lumea aceasta" (1 Ioan 2,16). Insa pentru darul vietii lor, copiii sunt datori fata de parinti, iar pentru mantuirea lor, sunt datori fata de Dumnezeu, caci bucuria invierii este mai mare decat bucuria venirii unui om pe lume: "Ce se naste din trup, trup este" (Ioan 3,6); "El era Lumina cea adevarata, care lumineaza pe tot omul ce vine in lume" (Ioan 1,9); "Voi sunteti semintia aleasa, preotie imparateasca, popor agonisit de Dumnezeu, ca sa vestiti in lume bunatatile Celui ce v-a chemat din intuneric la Lumina Sa cea minunata" (1 Petru 1,9); "Daca numiti Tata pe Cel judeca cu nepartinire dupa faptele fiecaruia, astfel petreceti cu frica zilele vremelniciei voastre, stiind ca nu cu lucruri stricacioase, cu argint sau cu aur ati fost rascumparati din viata voastra desarta lasata de la parinti, ci cu scumpul sange a lui Hristos, ca a unui miel nevinovat si neprihanit" (1 Petru 1,17-19).

Biserica e "stalpul si temelia adevarului" (1 Tim.3,15). Adevarul "incinge mijlocul si aprinde faclia" (Lc. 25,35; cf. Ef. 6,14), zideste "inima curata si intareste cu duh stapanitor" cum cerea proorocul David in rugaciunea sa staruitoare, sub auspiciile careia, Mantuitorul isi incepuse lucrarea Sa (Mt.13,17); darama zidurile Ierihonului, semn al egoismului, si ridica iarasi zidurile Ierusalimului (Ps.50,19), semn al mintii expusa la "vanturile invataturilor omenesti" (Ef.4,14); deschide inima si aduna mintea, asa cum se roaga preotul dupa punerea Sfintelor Daruri pe Sfantul Altar, ca semn al intrarii Mantuitorului in slava Sa ca imparat al tuturor sub semnul zidirii din nou a zidurilor Ierusalimului simbolizand luminarea mintii, dupa daramarea zidurilor Ierihonului simbolizand taierea imprejur a inimii. Numai bucuria in Hristos, harul Sau, puteau aduna sufletele ca taina a Bisericii, a plinatatii, prin darul de nunta a Fiului de imparat mare (Mt. 21,1). Haina de nunta este bucuria Luminii aratata de Dumnezeu in Hristos. Duhul Sfant aduce pecetea unitatii Bisericii din cauza slavei impartasita prin Hristos de la Dumnezeu, acea "ungere de la Duhul Sfant" ca bucurie (Rom. 14,17), si nu se poate compara cu nici o unitate omeneasca, asa cum sunt "monarhiile" sau "democratiile", dintre care nici una nu au "adevarul" lui Dumnezeu, ca putere a Lui din slujirea jertfelnica a lui Hristos pana la slava si plinatate (Mt. 20,28). In lume se ofera aceste doua posibilitati, dintre care nici una nu este calea lui Hristos. Ca unic termen de comparatie, aceasta unitate poate avea comuniunea dintre Mire si Mireasa, a caror nunta e unitatea de la Dumnezeu (Mt.19,6). Nu poate exista unitate fara comuniune, asa cum fara slava bucuriei Mirelui si a Miresei nu poate exista nunta. Biserica este, insa, in primul rand pecetea Sfintei Treimi, ca izvor al comuniunii duhovnicesti, in care nu e nici "monarhie", nici "pluralism", ci unitatea din comuniunea in Hristos. Biserica este "un singur cuget" (F.Ap. 4,32) in Hristos, "un singur Duh" (Ef. 4,3), la care "pluralismul" este numai la nivelul felurimii darurilor Duhului Sfant, in "pasunea" la care au iesit prin Hristos, ca "Usa" de intrare, si ca nastere din nou la dimensiunea ecleziala a chipului lui Dumnezeu, ca iubire de Dumnezeu si de aproapele din sfintirea Numelui prin dragostea jertfelnica a lui Dumnezeu in Hristos. "Monarhia" inabusa comuniunea, deoarece nu are la temelie "plinatatea", pentru care a slujit Hristos (Ioan 1,16), si este o concurenta la stapanirea Duhului Sfant ca "Imparat. Ceresc". "Democratia" nu are comuniunea, deoarece cultivarea libertatii fara plinatatea inimii, care aduna cu puterea lui Hristos ca familie, cultiva doar "individualismul". Democratia nu cultiva familia si Biserica in care sunt parinti si fii in legatura dragostei din inimi, ca "unitate a Duhului in legatura pacii" (Ef.4,3). "Imparatia lui Dumnezeu nu este mancare si bautura, ci dreptate, e pace si bucurie in Duhul Sfant" (Rom. 14,17), care de aceea nu se aseamana cu nici una din stapanirile lumesti (1 Cor.2,8), care "nu pot cunoaste intelepciunea lui Dumnezeu tainica si ascunsa'' (1 Cor.2,7-8) aratata in Hristos si prigonita de ele tocmai pentru ca o dispretuiesc: "Cei ce slujesc idolilor deserti dispretuiesc harul Tau" (Iona 2,9). Hristos este in inimile credinciosilor prin Duhul Sfant, care astfel nu mai cauta pe Hristos "in fata ochilor" ca pana la Inaltare. Ca "dreptate pace si bucurie a Imparatiei lui Dumnezeu", Duhul Sfant misca pe Hristos in inimi mai profund decat orice fictiune cinematografica, care nu are cum arata transfigurarea, si decat orice reprezentare a Sa in fata ochilor prin "statui". Prin Duhul Sfant ei impartasesc pe Hristos in inimile lor ca "aur lamurit in foc" (Apoc. 3,18), "Lumina care se pune in sfesnic" (Mt. 5,15), si "comoara ascunsa in tarina" (Mt. 13,44), dupa cum atunci cand slujea pentru ei, Hristos era "degetul lui Dumnezeu" (Lc. 11,18), care scrie voia lui Dumnezeu in inimile lor si "toiagul" care atinge stanca de piatra a inimii pentru a curge din ea "apa", scotand din piept inimile de piatra, si dand inimi de carne si duh de rugaciune. Ca fii ai lui Dumnezeu in Hristos ei cugeta "cele ale Tatalui" lor (1 Cor. 15,48). Prin Jertfa Sa, Mantuitorul I-a dus pe ucenici la slava: "a desavarsit pe sfinti la lucrul slujirii" (Ef. 4,12). Aceasta putere le-a fost data de Duhul Sfant, care a "vadit lumea de pacat" (Ioan 16,9), pentru ca oamenii nu au crezut in Hristos si L-au prigonit; le-a "vadit" apoi lumea "de dreptate" (Ioan 16,10), caci intoarcerea lui Iisus la Tatal este o dreptate a vietii Sale pe pamant inaintea lui Dumnezeu; si le-a "vadit" apoi lumea "de judecata, ca stapanitorul ei a fost osandit" (Ioan 16,11), a fost scos afara din inima oamenilor, pentru a locui in ea Dumnezeu, pentru a fi locas al Duhului Sfant. Caci, pogorat in chip de limbi de foc la Cincizecime, iar nu ca un porumbel ca la Botezul Domnului, Duhul Sfant a fost curatitor si sfintitor al inimilor. Inimile curate se umplu de mireasma duhovniceasca a Duhului Sfant, semn al prezentei Sale, asa cum Dumnezeu ceruse in Legea Veche jertfe curate. Caci "duhurile necurate" tocmai de aceea au mintea plina de rautate demonica, pentru ca au inima necurata: "Sarpele era cel mai siret" (Facere 3,1) deoarece nu avea inima si era simbolizat prin "pomul cunostintei binelui si raului" (Facere 2,9).

Dar plinatatea in care i-a mutat Dumnezeu pe ucenici prin Duhul Sfant a fost si puterea, ca ei sa-si duca crucea in lume, dupa cum s-a spus despre ei:"Iar ei au plecat din fata sinedriului, bucurandu-se ca s-au invrednicit sa sufere ocara pentru Numele Lui" (F.Ap. 5,41). Ei au dobandit astfel si puterea de a se boteza cu botezul Mantuitorului in moarte: "Paharul Meu veti bea si cu botezul cu care Eu Ma botez va veti boteza" (Mt. 20,23); "De suferiti ocara, fericiti sunteti, caci Duhul lui Dumnezeu si al slavei odihneste peste voi" (1 Petru 4,14). Astfel Duhul Sfant le-a vadit si impartasit ucenicilor calea Mantuitorului de slujire, pentru ca Domnul se inaltase la cer nu pentru a-i lua cu sine, ci pentru ca ei sa fie ca si Adam, pe care Dumnezeu, dupa ce l-a zidit, "l-a asezat in gradina Edenului ca s-o lucreze si s-o pazeasca", (Facere 2,15), adica sa se pogoare de la mandria pomului cunostintei, la smerenia, adancimea si taria vesnica a Pomului Vietii, dupa reperele "asezate de Dumnezeu" in Eden ca o "Evanghelie" a desavarsirii prin botezul asemanarii cu Dumnezeu. Duhul Sfant vadeste calea slujirii Mantuitorului ca ascultare pana la moarte, ca pe o descoperire a "adancului marii", cum spun cantarile de la "Botez" pana la "Intrarea in Ierusalim", ca pe o pogorare a lor in viata lui Hristos ca intr-o pestera de sub pamant, plina de stalactite si stalagmite, simboluri, atat ale pogorarii harului de sus, cat si ale ridicarii omului de jos la Dumnezeu ca pe o "scara", dar numai pe calea minunata a pocaintei, a asemanarii cu chipul lui Hristos. Caci acesta este "botezul cu Duhul Sfant" (Lc. 3,16) ca afundare in apa vietii lui Hristos la Cincizecime, de cand ucenicii L-au si numit pe El prin Duhul Sfant "Domn", cu dulceata Numelui Sau, despre care ingerul cu care se luptase Iacob, i-a spus acestuia: "De ce intrebi de Numele Meu? El este minunat" (Facere 32,29). Despre acest Nume a lui Hristos, proslavit de Duhul Sfant, Dumnezeu spusese si lui Moise: "Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, a lui Isaac si a lui Iacob..., dar cu Numele Meu de Domnul inca nu m-am aratat lor" (Iesire 6,3). Prin Duhul Sfant ucenicii au cunoscut la Cincizecime, ca Mantuitorul avea alta viata decat lumea, avea ungerea cu untdelemnul bucuriei, cu care a slujit la temeliile lumii ca traire a chipului Duhului Sfant, care este plinatate de pace si de bucurie "de sus" in suflet, dar "adanc" al slujirii de jos in lume pana la Jertfa. Ei si-au adus, astfel, aminte de cuvintele Mantuitorului: "Fiul Omului n-a venit sa i se slujeasca, ci ca El sa slujeasca" (Mt. 20,28); "Cel ce voieste sa fie intre voi intaiul, sa fie sluga voua tuturor" (Mt. 20,27), caci aceasta este singura cale, atat a dobandirii Duhului Sfant, cat si de pastrare a darurilor Sale prin impartasirea lor (Mt. 10,8). Duhul Sfant, care in Hristos "invata toate" (Ioan 14,26), luand "dintru ale Sale" (Ioan 16,14) este "Vistier al bunatatilor" din Hristos, in care ca "vitelul cel ingrasat", locuieste, toata plinatatea dumnezeirii dupa trup" (Col. 2,9), si "Datator de viata". Astfel, prin expresia: "Painea noastra cea spre fiinta, Da-ne-o noua astazi!" (Mt. 6,11), se cere, ca Dumnezeu sa daruiasca Duhul Sfant (Lc. 11,13), care impartaseste si salasluieste pe Hristos in inimi, "trimitand pe Duhul Fiului Sau in inimile noastre" (Gal. 4,6). Aceasta cerere a rugaciunii "Tatal nostru" a fost posibila la Cincizecime ca "botez cu Duhul Sfant" (Mt. 3,11), ca "afundare" in adancul vietii lui Hristos, aratata prin catapeteasma trupului Sau ca "sfintire", care umpland inimile, deschide gura spre rugaciune. "Prin Hristos in Duhul Sfant", sau "in Hristos prin Duhul Sfant" sunt expresii care arata zidirea si viata Bisericii. in toate imprejurarile vietii Sale pamantesti impreuna cu ucenicii Sai, Mantuitorul i-a pazit (Ioan 17,12) si S-a rugat pentru credinta lor (Lc. 22,32); i-a facut "hristofori", asemenea chipului Sau. Acest lucru s-a petrecut datorita iubirii lor fata de chipul Sau: "Insusi Tatal va iubeste pe voi, fiindca voi M-ati iubit pe Mine si ati crezut ca de la Dumnezeu am iesit" (Ioan 16,27). In urmarea acestui chip si in comuniunea cu El, ei au fost in mana lui Hristos ca "pamantul cel bun" (Mat. 13,8), care asteapta ploaia Duhului Sfant, darurile si roadele Sale; iar El a fost pentru ei ca "pamantul cel drept" (Ps. 142,10), la care i-a calauzit ca "Duhul Sau cel bun". "Cu mana tare si cu brat inalt" (Ps. 135,12), cu cele sapte daruri ale Duhului Sfant (Isaia 11,2), El i-a calauzit la "pamantul fagaduintei", la "pamantul cel drept", "pamantul celor vii" (Ps. 141,5; Ps. 26,19) care rodeste darurile Duhului Sfant, sau mai curand i-a mutat pe ei in El Insusi, ca in "pamantul fagaduintei"; in El Insusi ca "Pomul Vietii". Adevarul lui Dumnezeu, care prin El s-a "ridicat pana la nori" (Ps. 56,13) prin Invierea Sa din morti, i-a facut pe ucenici sa se poata ruga: "Acum am cunoscut ca va mantui Domnul pe Unsul Sau si cu puterea cea vestita a dreptei Sale ii va veni intr-ajutor" (Ps. 19,6); iar "ajutorul" era raspunsul de sus la rugaciunea lor: "Tu, Doamne, deosebi intru nadejde ne-ai asezat" (Ps. 4,8); "Multi zic: cine ne va arata cele bune? Dar, s-a insemnat peste noi lumina Fetei Tale, Doamne" (Ps. 4,6); "Cunoscute mi-ai facut caile vietii; umplea-ma-voi de veselie cu Fata Ta, frumuseti in dreapta Ta pana in sfarsit" (Ps. 15,16); "Tu vei aprinde faclia mea, Doamne; Dumnezeul meu, vei lumina intunericul meu" (Ps. 17,31); "Pentru Numele Tau, ma vei via" (Ps. 142,11); "intru lumina Fetei Tale vor umbla" (Ps. 88,16); "Dreapta Ta, Doamne, s-a proslavit intru tarie..." (Exod 15,6-7); "Minunate fa

milele Tale, Cel ce mantuiesti pe cei ce nadajduiesc intru Tine de cei ce stau impotriva dreptei Tale" (Ps. 16,7); "Ca la Tine este izvorul vietii, intru lumina Ta vom vedea lumina; Tinde mila Ta celor ce Te cunosc pe Tine" (Ps. 35,9-10). "Mila" si "untdelemnul" sunt simboluri ale Duhului Sfant 36) si semne ale lucrarii lui Dumnezeu: "Toate caile Domnului sunt mila si adevar" (Ps. 24,11). Astfel de rugaciuni au fost mangaierea Bisericii la pogorarea Duhului Sfant ca dar de plinatate in Hristos: "Se vor imbata din belsugul casei Tale si din izvoarele desfatarii Tale ii vei adapa pe ei" (Ps. 35,8). Intr-adevar, Mantuitorul care si-a dat viata pentru Biserica, a fost ca si "vitelul cel ingrasat" (Lc. 15,23), simbol al plinatatii darurilor Duhului Sfant, pe care Tatal l-a junghiat la plinirea vremii pentru fiul risipitor si pentru tot omul, facand din el ospatul euharistie al bucuriei si veseliei prilejuite de intoarcerea oamenilor la Dumnezeu. Duhul Sfant este Cel ce umple de Hristos ca o mangaiere a vietii crestine si, in acelasi timp, "mana" (Rom. 8,14) pe "fiii lui Dumnezeu" in Hristos, la urmarea vietii Lui cu bucurie si recunostinta. in acest fel, a lucrat Dumnezeu in sufletele oamenilor "botezul cu Duhul Sfant" (Mt. 3,11) ca izbavire din robia pacatelor si ca eliberare. Aceasta izbavire sta sub auspiciile numelui lui Iisus: "Vei chema numele lui Iisus - spune ingerul catre Iosif - caci El va mantui poporul Sau de pacatele sale" (Mt. 1,21). Iubirea Lui merge pana la inlaturarea oricarui vrajmas al omului, al carui suflet este acea "tara" din care Dumnezeu va scoate pe toti vrajmasii, intrucat ii da acea "tara a fagaduintei" care este insasi casa sufletului Sau in Hristos: Acesta este Legamantul Meu cu ei, cand voi ridica pacatele lor" (Ier.31,33); "Din Sion va veni Izbavitorul si va indeparta nelegiuirile de la Iacov" (Isaia 27,9; 59,2021); "Cel din urma vrajmas al omului care va fi biruit va fi moartea" (1 Cor.15,26). In Hristos biruinta asupra mortii nu mai este doar o "minune", ci un "adevar" al vietii in Duhul Sfant, care elibereaza sufletul: "Atunci veti cunoaste adevarul si adevarul va va dezlega din legaturi" (Ioan 8,32); "Daca Fiul Omului va va face sa fiti liberi, cu adevarat veti fi slobozi" (1 Ioan 8,36). Adevarul Sau incinge mijlocul ca o arma a Luminii si aprinde facliile in suflet; "El te va izbavi din cursa vanatorilor si de cuvantul tulburator. Cu spatele Sau te va umbri si sub aripile Lui vei nadajdui: ca o arma te va inconjura adevarul Lui" (Ps. 90,3-4). "Cu arma buneivoiri ne-ai incununat" (Ps. 5,12). Iar desavarsirea se arata prin cruce ca cea a Tatalui, care "face sa rasara soarele peste buni si rai face sa ploua peste drepti si nedrepti" (Mt. 5,45), caci, asa cum nu poate fi o "dictatura" a Soarelui, tot astfel din acelasi izvor nu poate curge si apa dulce si apa amara (Iacob 3,11). Din cauza desavarsirii Tatalui, Fiul trebuie sa moara de mana celor nedrepti, dar Fiul spunea despre Sine: "De aceea Ma iubeste Tatal, ca sufletul imi pun pentru oi" (Ioan 10,17), se roaga sa fie iertati vrajmasii Sai ca nu stiu ce fac: "Domnul este ajutorul meu si Eu voi privi cu bucurie pe vrajmasii mei" (Ps. 117,7); Plin de Duhul Sfant, Hristos este totusi "grauntele de mustar" (Mt. 13,31) al arborelui Imparatiei lui Dumnezeu. In moartea Sa, El traia bucuria ca "ai Sai" vor gusta darurile Duhului Sfant, care nu pot fi tinute de moarte; vor gusta "adevarul" care-i slobozeste (Ioan 8,32). El este implinirea fagaduintei: "Ca la Domnul este mila si multa mantuire la El si El va izbavi pe Israil de toate faradelegile Lui" (Ps. 129,7-8); "Da-mi bucuria mantuirii Tale si cu duh stapanitor ma intareste" (Ps. 50,13). Prin botezul cu Duhul Sfant oamenii dobandesc in Hristos puterea de a "lua Imparatia lui Dumnezeu cu silinta" (Mt. 11,12); "de a-si vinde toate averile de bucurie si a cumpara tarina, in care se afla ascunsa comoara" (Mt. 13,44), adica viata lui Hristos, in care este ascunsa invierea din morti: "Ati murit pentru trupul pacatului si viata voastra este ascunsa cu Hristos in Dumnezeu" (Col. 3,3); dar mai ales implinirea cererii: "Scoate din temnita sufletul meu ca sa se maturiseasca Numelui Tau" (Ps. 140,7), in asa fel, incat, daca "latul s-a rupt, noi am zburat"(Ps. 123,7). Insasi viata lui Hristos in darurile Duhului Sfant este acea "tarina", in care se afla ascunsa comoara vietii vesnice: "Alerg ca sa-L cunosc pe El si puterea Invierii Lui" (Fil.3,10). Mantuitorul indeamna la urmarea Sa pe calea stramta pentru vremuri cand "Lumina" nu se va mai putea vedea din cauza intunericului: "Siliti-va sa intrati pe poarta stramta, ca multi, zic voua, vor cauta sa intre si nu vor putea" (Lc. 13,24); "Lucrati cat este ziua caci vine noaptea, cand nu poate sa lucreze nimeni" (Ioan 9,4), atat de scumpe sunt darurile Duhului Sfant in Biserica prin Hristos. Acelasi Duh Sfant care S-a odihnit peste Hristos la Botez, S-a pogorat si in Biserica prin Hristos si este trait ca "pasunea" darurilor Sale: "Ca din seu si din grasime sa se sature sufletul meu si cu buze de bucurie te va lauda gura mea" (Ps. 62,6). Plinatatea inimii in Hristos prin Duhul Sfant, deschide gura pentru a marturisi lauda lui Dumnezeu, un paralelism frecvent in Psalmi, la care se refera si Sfantul Apostol Pavel: "Caci cu inima se crede spre indreptare, iar cu gura se marturiseste spre mantuire" (Rom. 10,10). Plinatatea darurilor Duhului Sfant pentru vremurile mesianice este descrisa in Sfintele Scripturi ca un belsug de bunatati, in care din prisosul inimii se revarsa jertfa de lauda a buzelor: "Umplea-nevom de bunatatile casei Tale" (Ps. 64,5).

Cei indreptati in Hristos si, prin El, plini de darurile Duhului Sfant, alcatuiesc un "neam", al celor "blanzi", neamul celor "cuviosi" ai Lui, despre care Psalmii au profetit: "Sufletele lor intru bunatati se vor salaslui si semintia (soiul) lor va mosteni pamantul" (Ps. 24,14). Plinatatea vine din hranirea lor prin rugaciune necurmata cu Hristos in Biserica, si aceasta "plinatate" ii mana la roadele Duhului Sfant, ca prinosul si jertfa lor de buna mireasma inaintea lui Dumnezeu, ca o inchinare in "duh si adevar" (Ioan 4,23): "Si va placea Domnului jertfa lui Iuda si a Ierusalimului ca in anii cei de demult" (Maleahi 3,4). Iar roadele sunt ,faptele bune pe care le-a gatit Dumnezeu inainte de facerea lumii ca sa umblam in ele" (Ef. 2,16), adica in darurile Duhului Sfant. Harul lui Dumnezeu prin Hristos in Biserica este, astfel, chezasia darurilor Duhului Sfant si a roadelor Sale. "Pacatul" este biruit in Biserica, nu numai din cauza vreunei oprelisti, ci mai ales din cauza bucuriei vietii noi in Hristos prin darurile Duhului Sfant: " Veti scoate apa cu bucurie din izvoarele mantuirii" (Isaia 12,3). In acest fel sunt "pastorite" in Biserica "oile Stapanului" (Lc. 12,42-45). Ca Botezator cu Duhul Sfant si cu foc, Hristos este si El "Inaintemergator la Tatal Sau" (Ioan 16,16), "parga a Invierii din morti" (1 Cor. 15,20) pentru cei pe care i-a asezat pe calea Sa in Biserica. Cererea din Rugaciunea Domneasca: "Faca-se voia Ta, precum in cer asa si pe pamant" (Mt. 6,10) este cererea umplerii oamenilor de darurile Duhului Sfant, ca Cel ce este "Imparat ceresc", "Mangaietorul", "Duhul Adevarului", care "este pretutindenea" si "toate le plineste" si desavarseste in cer si pe pamant.

Darurile Duhului Sfant

Urmatorul capitol
d) Darurile Duhului Sfant. In Hristos, harul Duhului Sfant, nu este nici "dulcegarie", nici "sare amara", necomestibila, ci este ca "vinul nou" pentru "burdufuri noi" (Lc. 5,36-39); este ca untdelemnul bucuriei si al nadejdii in candela sufletului; este botezul cu Duhul Sfant. Prin slobozenia pe care o da adevarul in Hristos, Duhul Sfant da daruri oamenilor, "talanti", care se inmultesc tot prin puterea Duhului, prin rugaciunea si privegherea omului. Fiecare are talanti de la Hristos dupa puterea sa si fiecare cu mintea sa poate sa puna cu intelepciune in lucrare ceea ce a pus Dumnezeu in inima, dar poate sa le si neglijeze daca isi inabusa glasul constiintei: darurile pot fi folosite in mod egoist, lumina poate fi pusa "sub obroc" (Mt. 5,15), "talantul poate fi ascuns in pamant" (Mt. 25,25). Insusi termenul de "dar" arata ca lucrul daruit nu este propriu, ci provine de la un donator, care prin aceasta a umplut inima primitorului. Iar inima plina se comunica, "Lumina" lumineaza, nu se pune sub obroc: "In dar ati luat, in dar sa dati" (Mt. 10,8) este indemnul Mantuitorului. "Darul" inteles in cele ale lui Dumnezeu este nume propriu al Sfantului Duh si are sensul de a darui ceva, fara a se cere inapoi, singurul motiv al donatiei fiind "iubirea", caracteristica esentiala a Duhului Sfant. Sfantul Duh se numeste "dar" si este "dar", asa cum spune Mantuitorul femeii samarinence despre Sine Insusi: "Daca ai fi stiut darul lui Dumnezeu si cine este Cel ce iti zice: Da-mi sa beau! ai fi cerut de la El si ti-ar fi dat apa cea vie" (Ioan 4,10). Darul Duhului Sfant este al inimii si nu se primeste numai acolo unde inima se indoieste: "Dreptul din credinta va fi viu, iar de se va indoi cineva, sufletul meu nu va avea bunavointa intru el" (Evrei 10,38). Pentru a nu ascunde darul inimii si a nu pune lumina sub obroc, Mantuitorul a spus: "Celui ce i s-a dat mult, mult i se va cere" (Lc. 12,48). Ca Cel ce este "stiutorul inimilor", El a aratat, ca in inimi este taina Imparatiei lui Dumnezeu care-si are legea ei: "Celui ce are i se va mai da si-i va prisosi, iar celui ce nu are i se va lua si ceea ce i se pare ca are" (Mt.

25,29). "Vita care aduce rod o ingrijeste, ca si mai multa roada sa aduca" (Ioan 15,2). Este o situatie asemanatoare cu cei care asculta Cuvantul lui Dumnezeu, care este cheia inimilor, a Imparatiei lui Dumnezeu si a darurilor Duhului Sfant, dar care, nepunandu-l in lucrare, ajung ca cei care-si zidesc casa lor pe nisip (Mt. 7,26), care zidesc numai cu mintea lor, nesocotind inima, si carora, de aceea, numai "li se pare ca au ceva". Darurile au ca izvor Duhul Sfant al lui Dumnezeu prin Cuvantul Mantuitorului Hristos si au ca scop zidirea Bisericii: "Cautati sa prisositi in ele spre zidirea Bisericii", este indemnul Sfantului Apostol Pavel (1 Cor. 14,12). Darurile Duhului Sfant trebuie folosite mai ales din iubire, care este mai presus de toate, dupa cum ne incredinteaza tot Sfantul Apostol Pavel: "De as grai in limbi omenesti si ingeresti... de as sti toate tainele si stiinta... de as avea credinta, cat sa mut si muntii... de as da trupul meu sa-l arda si dragoste nu as avea, nimica nu sunt... de nici un folos nu-mi este" (1 Cor.13,1-3). De aceea, cel daruit de Dumnezeu trebuie sa nu cugete despre sine lucruri mari si sa nu dispretuiasca pe cel inzestrat cu mai putin, sa nu rusineze si sa nu vorbeasca de rau pe nimeni, caci "suntem unii altora madulare" (Ef. 4,25; 1 Cor. 12,12-0)39). Credinta alipeste inima omului de Dumnezeu si-l face in Hristos un singur duh cu El. Iar aceasta iubire de Dumnezeu "din toata inima" (Mt. 22,37), care aduce asemanarea cu Dumnezeu, duce la "iubirea de aproapele ca de sine insusi" (Mt.22,39). Iubirea de Dumnezeu este "taierea imprejur a inimii" si de aici izvoraste comuniunea cu semenii. In aceasta inima renascuta prin pocainta, ca si pasarea Phoenix din cenusa sa proprie, sadeste Dumnezeu darurile Sale duhovnicesti dupa masura credintei fiecaruia: "Darurile sunt felurite, dar acelasi Duh... Unuia i se da prin Duhul Sfant cuvant de intelepciune, iar altuia dupa acelasi Duh cuvantul cunostintei. Unuia i se da intru acelasi Duh credinta, iar altuia darurile vindecarilor, intru acelasi Duh. Unuia faceri de minuni, iar altuia proorocie, unuia deosebirea duhurilor, iar altuia feluri de limbi si altuia talmacirea limbilor" (I Cor. 12,4,8-11). Darurile duhovnicesti, sau energiile harului divin, sunt urmarea nasterii de sus a crestinului prin Taina Sfantului Botez. Botezul constituie in viata crestinului o pecete a Duhului Sfant, asa cum a fost pecetluit si Hristos de catre Dumnezeu Tatal (Ioan 6,27). Prin El, crestinii devin "oameni duhovnicesti" intru asemanarea chipului lui Hristos, devin "temple ale Duhului Sfant" (1 Cor.6,19); devin acea "semintie aleasa, preotie imparateasca, neam sfant, popor agonisit de Dumnezeu, ca sa vestiti in lume bunatatile Celui ce v-a chemat din intuneric la lumina Sa cea minunata" (1 Petru 2,9). Este o preotie care aduce "jertfe duhovnicesti bineplacute lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos" (1 Petru 2,5), adica traieste si rodeste darurile Duhului Sfant. Ele sunt in viata crestinului jertfe bineplacute lui Dumnezeu, "mireasma a vietii spre viata" (2 Cor.2,16). Deci, harul, precum si toate darurile care sunt impartasite prin Duhul Sfant nu sunt altceva decat bunurile sau binefacerile ce se cuprind in natura indumnezeita in Hristos a fiecaruia prin lucrarea Sfantului Duh, al carui rol este acela de a face personale si proprii energiile si darurile lui Hristos, care sa apropie de asemanarea cu El. "Dupa asemanarea cu El - scrie Sf. Chiril al Alexandriei - suntem si noi jertfe sfintite, intrucat am murit pentru pacat, care a fost omorat in noi si traim lui Dumnezeu viata cea intru sfintenie". Dumnezeu Tatal ne recunoaste si pe noi ca fii ai Sai dupa unirea noastra cu Hristos prin Botez, si ne face partasi bunavointei Sale prin Duhul Sau Cel Sfant. Nicolae Cabasila spune ca, dupa impacarea cu Dumnezeu prin Sfintele Taine, niciuna din binefacerile Sale catre noi nu ne vin decat prin Hristos; dar pe acest Mijlocitor nu-L putem gasi, nici nu putem ajunge in legatura cu El si nici nu ne putem impartasi de darurile Lui, decat pe calea Sfintelor Taine, care ne inrudesc cu sangele Lui si ne fac partasi la darurile pe care ni le-a adus prin Intrupare; prin Taina Mirungerii, Duhul Sfant face cugetul biruitor peste patimi, mai mult decat virtutile naturale, il face iubitor de oameni, drept, intelept, cu atat mai mult, cu cat unele fapte rele nu sunt numai opera omului, ci a duhurilor rele; Duhul Sfant intareste credinta si se roaga impreuna cu noi rugaciunea care strabate cerurile; El este Duhul intelepciunii si al intelegerii, al sfatului si al puterii, al bunei credinte si al temerii de Dumnezeu, dar toate aceste daruri nu servesc la nimic daca nu ne straduim sa conlucram cu Duhul; este nevoie de o stradanie neintrerupta si de priveghere, daca vrem sa avem un folos pentru suflet din Taina Mirungerii, caci stim ca acestei conlucrari ii datoreaza viata aleasa cei ce se disting prin dragoste, prin curatia vietii, prin pilda lor minunata de smerenie sau de bunavointa, ca si cei ce au darul proorociei sau al tamaduirilor.

Slujirea apostolica a talantilor Mantuitorului Hristos ca daruri ale Duhului Sfant in Biserica
Urmatorul capitol
d) Slujirea apostolica a "talantilor" Mantuitorului Hristos ca daruri ale Duhului Sfant in Biserica. In starea primordiala, omul se pogora de la pomul cunostintei la radacinile pomului vietii pe un drum de "adancire", ca un botez. Cuvantul care era viata urma sa arate pe acest drum si slava Lui ca transfigurare. Caci in Paradis era asezata de Dumnezeu "calea" catre El ca o adevarata "intrupare" a Logosului. Omul "a cazut intre talhari" (Lc. 10,30). Asa prezinta Mantuitorul "sminteala" care a dus pe om la savarsirea pacatului stramosesc. "Talharul" era "cel ce nu intra pe usa in staulul oilor, ci sare pe aiurea" (Ioan 10,1), ocolind sau stricand "Cuvantul" care "era viata si viata era Lumina oamenilor" (Ioan 1,5). Omul a fost jefuit de averea din casa parinteasca a Cuvantului. Acest lucru insemna ca in loc de "pogorare", adancire, cel cazut intre talhari nu se mai "pogora", ci prin "umplere de sine", ca si cum si-ar fi cerut partea sa de "avere" (Lc. 15,12) (fiinta), cauta sa cuprinda totul, ca o adevarata boala a sufletului sau, care-l duce la pieire: "Ce ar folosi omul de ar dobandi lumea toata si si-ar pierde sufletul sau?" (Marcu 8,36), intreaba Mantuitorul, Care stia ca: "Nu numai cu paine va trai omul, ci si cu tot Cuvantul ce iese din gura lui Dumnezeu" (Mt. 4,4). Ca "samarinean milostiv", Mantuitorul unge aceste rani, de a fi ca Dumnezeu impotriva lui Dumnezeu "cu untdelemn si vin" (Lc. 10,34) si-l aseaza pe cel cazut intre talhari pe "asinul" ascultarii Sale de Dumnezeu. Drumul cu Hristos zideste casa sufletului prin lepadare de sine, adancire, botez cu Duhul Sfant, ca mangaiere in Hristos prin "dreptate, pace, si bucurie" (Rom. 14,17). La aceasta stare, omul ajunge printr-o "rascumparare" prin Jertfa lui Hristos ca o trecere pascala. Prin aceasta trecere, omul capata inapoi "averea" parinteasca din starea primordiala, ca "paine a fiintei". Darurile sunt felurite, dar lucrarea Duhului Sfant este una singura, ducand la unitate in diversitate. Aceste daruri sunt "talanti". "Seceris este mult, seceratori putini. Rugati pe Domnul secerisului sa trimita lucratori la secerisul Sau", spunea Mantuitorul ucenicilor Sai (Mt.9,37-38). Facandu-i pe samarineni sa inseteze dupa apa vietii, Mantuitorul indrepta atentia ucenicilor care adusesera de mancare, asupra valului de oameni care veneau spre ei din cetatea Sihar insetati dupa "apa vie", adusa de femeia samarineanca, de la fantana care era Hristos: "Ridicati ochii vostri si priviti holdele ca sunt albe pentru seceris... Eu v-am trimis sa secerati" (Ioan 4,35-38). Astfel, de la "apa vietii" pentru multimi, Mantuitorul indreapta atentia catre "mancarea" pe care trebuie sa o pregateasca lui Dumnezeu lucratorii viei: "Cine dintre voi avand o sluga la arat sau la pascut turme, ii va zice, cand se intoarce din tarina: Vino indata si sezi la masa? Oare, nu-i va zice: Pregateste-mi ca sa cinez si incingandu-te slujeste-mi pana ce voi manca si voi bea si dupa aceea vei manca si vei bea si tu? Va multumi el oare slugii ca a facut cele poruncite? Cred ca nu! Asa si voi, cand veti face toate cele poruncite voua, sa ziceti: Slugi nevrednice suntem ca n-am facut decat ceea ce eram datori sa facem " (Lc. 17,7-10). Parabola de mai sus, se refera la lucrarea lui Dumnezeu de botezare cu Duhul Sfant, lucrare pentru care cei trimisi, "desavarsiti la lucrul slujirii" (Ef. 4,12) de catre "Stapanul secerisului", trebuie sa-i pregateasca multimile ca pe o "hrana" a Sa si in acelasi timp lucrarea lor este calea de "sporire a credintei", asa cum cerusera (Lc. 17,5), caci darurile sunt date dupa masura vasului credintei pus sub sipotul harului, cum spunea Sfantul Ioan Hrisostom si ele sunt ca "mana" din cer primita de popor in pustie din care, cine aduna mult, aceluia nu-i prisosea, iar cine aduna putin, aceluia nu-i lipsea (Iesire 16.18). Astfel darurile au ca temelie bucuria Duhului Sfant, ca acea "Lumina" care nu se pune sub "Obrocul" mintii, ci in "Sfesnicul inimii, luminand tuturor celor din casa Bisericii. Asa cum le-a fagaduit la chemare prin minunea "pescuirii prin adancire" (Lc. 5,4), precum si prin "pescuirea de-a dreapta", aratata dupa Inviere, Mantuitorul i-a facut "pescari de oameni" (Lc. 5,10) prin El Insusi ca "undita" lor. Dupa ce le-a dat lor Trupul si Sangele Sau spre mancare si bautura la Cina, s-a inaltat la cer, pentru ca Duhul Sfant sa-L dea lor ca putere de a vana lumea: "Binecuvantat esti Hristoase Dumnezeul nostru, Cela ce pe pescari preaintelepti i-ai aratat, trimitandu-le lor Duhul Sfant; si printr-insii lumea ai vanat,

iubitorule de oameni, marire Tie!" In puterea de stralucire a darului pe fata senina, ca "cetatea de pe varf de munte, care nu se poate ascunde" (Mt. 5,14), este data si puterea care mana la impartasirea darului, dupa cum arata Mantuitorul in parabola "comorii ascunse in tarina" (Mt. 13,44) si a femeii care a aflat drahma pierduta" (Lc. 15,8-10). Caci talantii sunt bucuria adevarului care incinge cu putere, iar punerea lor in lucrare inseamna, atat zidirea proprie de sine, cat si impartasirea darului in sensul zicalei: "Dar din dar se face rai". in plinatatea inimii exprimata pe Tabor prin cuvintele: "Bine este sa fim aici" (Mt. 17,4), era data puterea venirii Imparatiei lui Dumnezeu. "Imparatia lui Dumnezeu vine cu putere" (Marcu 9,1), deoarece talantii sunt ca "tarina care rodeste din sine" (Marcu 4,28), asa cum in starea primordiala "Viata era lumina oamenilor" (Ioan 1,4), izvorand la randul ei din Cuvantul lui Dumnezeu, saditorul chipului Sfintei Treimi. Numai defaimarea Numelui lui Dumnezeu a putut duce la sminteala neascultarii de Cuvant din partea lui Adam, ca acel fiu care si-a cerut de la Parintele sau partea de "avere" ca fiinta, iar Tatal-Dumnezeu, a impartit oamenilor averea fiintei, pana cand avea sa-i invete in Hristos rugaciunea: "Painea noastra cea spre fiinta, da-ne-o noua astazi" (Mt. 6,11), caci omul nu traieste numai cu paine pentru trap (Mt. 4,4). Parabola talantilor arata aceasta putere a "Stapanului secerisului care a semanat samanta buna in tarina Sa" (Mt. 13,24), de a trimite lucratori la secerisul Sau (Mt. 9,38). Pe acesti "lucratori", El ii cheama sa se deosebeasca de alti "lucratori" ai viei (Mt. 21,33-44), care in vremea Sfantului Ioan Botezatorul au luat in stapanirea lor darul lui Dumnezeu, punand lumina sub obroc, prefacand "darurile" lui Dumnezeu in "drepturi" personale si facand, astfel, ca Lumina din ei sa ajunga acel "intuneric", care este mai rau decat acolo, unde Lumina nu a fost niciodata: "Pe Mine, fantana cu apa vie, M-au parasit si si-au sapat lor fantani care nu tin apa" (Ier.2,13); "Cautandu-si dreptatea lor proprie, dreptatii lui Dumnezeu nu s-au supus" (Rom. 10,3). Stapanul bucuriei si al darului ii cheama pe lucratorii Sai la constiinta acestui dar ca "fidelitate", si la lucrarea darului, in sensul de "a aduna impreuna cu el, spre a nu risipi" (Mt. 19,30), ca iconomi pusi peste lucruri "putine", mici, smerite, asa cum erau toate in Hristos, "grauntele de mustar al Imparatiei lui Dumnezeu" (Mt. 13,51): "Bine sluga buna si fidela; peste putine ai fost pusa, peste multe te voi pune, intra in bucuria Stapanului tau" (Mt. 25,21,23). Invierea Mantuitorului a insemnat puterea, "bratul Sau" cu care i-a "adunat pe ucenicii Sai" (Isaia 40,11). Caci ei erau ca cei cazuti intre talhari si jefuiti, carora Mantuitorul ca samarinean milostiv, le-a uns cu untdelemn si cu vin ranile umplerii de sine, ale inaltarii de sine pana intr-atat, incat sa cuprinda lumea toata, in loc de coborare pana la radacinile "Pomului Vietii" in cunoasterea lui Dumnezeu. De pe acest drum al pierzarii prin inaltare de sine, i-a intors Dumnezeu pe oameni de la Turnul Babel, dupa alungarea din paradis, inspre locul fiecaruia ca natiune, ca sa caute pe Dumnezeu (F.Ap. 17,27), carora El avea sa li se arate in pestera Betleemului. Ungerea ranilor (Lc. 10,34), a avut loc in Hristos prin untdelemnul si vinul harului si adevarului Sau si purtarea lor pe "asinul" ascultarii Sale pana la "hanul" Bisericii, in care vrajmasul lui Dumnezeu nu va mai putea sari pe aiurea in loc de "Usa", ca "fur si talhar" (Mt. 16,18). calauzindu-i prin Invierea Sa catre botezul cu Duhul Sfant si dandu-le "talanti". Primitorii talantilor aveau constiinta ca este vorba de o "avere" a Stapanului incredintata lor ca unor iconomi (1 Cor.4,1). Aceasta constiinta ii fereste de a preface in "drepturi" personale "darurile" Stapanului. Asa cum Ziditorul cel mare il asezase pe Adam in gradina Edenului "ca s-o lucreze si s-o pazeasca" (Facere 2,15), mergand prin ascultare catre radacinile vesnice ale "Pomului Vietii", tot astfel i-a asezat pe ucenici in Hristos. Iar prin Hristos, Duhul Sfant i-a asezat pe ucenici in Hristos ca intr-un nou "Eden", pe care ei "sa-L lucreze si sa-L pazeasca". Constiinta ca ei sunt doar "iconomi ai darului lui Dumnezeu" (lCor.4,1), si-a gasit expresia cea mai profunda in talanti, ca o taina a venirii Imparatiei lui Dumnezeu. Cresterea Bisericii prin "inmultirea talantilor", are loc prin "mangaierea Duhului Sfant" (F.Ap. 9,31). Dar exista si ispita, de a "pune lumina sub obroc" (Mt. 5,15), in loc de "sfesnicul" inimii, asa cum a facut si Lucifer "in ziua in care s-a aflat nedreptate intru el" (Iez.28,15). Prefacerea darurilor in drepturi, "inabusirea dreptatii prin nedreptate" (Rom. 1,18), nimiceste in primul rand puterea rugaciunii, pe cand "darurile se iau cu multumita" (I Tim.4,3-4). Acest lucru l-a facut pe Sfantul Apostol Pavel sa intrebe pe iudeii care n-au primit pe Hristos, socotind "via" Domnului un "drept" al lor: "Ce ai, sa nu fi primit? Si daca ai primit, ce te lauzi, ca si cand nu ai fi primiti" (1 Cor.4,7). Din cauza pretentiilor, care inseamna prefacerea darurilor in drepturi personale, fiul cel mare din parabola, nu se putea ruga asa cum s-a rugat fiul risipitor, care prin rugaciune cu zdrobirea inimii

prin "venirea in sine", a dobandit "ospatul cu vitelul ingrasat" (Lc. 15,31), simbol al darurilor Duhului Sfant in Hristos. Pe de alta parte, darurile pot fi ignorate, tratate cu nepasare, ca cel care "a ascuns talantul in pamant", reprosand la judecata: "Te-am stiut om rau care seceri de unde nu ai semanat si aduni de unde nu ai risipit" (Mt. 25,24). Este vorba de o "inabusire a cugetului", de o "luare a sufletului in desert" (Ps. 23,2), ca "samanta cazuta intre spini" (Mt. 13,7), cu urmarea directa ca "Nu se culeg struguri din spini" (Mt. 7,16): "Grijile vietii si ademenirile bogatiei, inabusa Cuvantul si-L fac neroditor" (Mt. 13,22). In replica, Stapanul darului spune: "Venind as fi luat al Meu cu dobanda" (Mt. 25,27), daca ai fi dat argintul Meu negutatorilor. Caci "ascunderea" a avut loc din cauza "vicleniei" fata de cugetul propriu, care a fost inabusit, precum si din cauza "leneviei" de a-l fi dat "negutatorilor". Deci, "ascunzatorul" a dispus cu vointa sa proprie de lucrul "altuia", punand plinatatea inimii ca darul lui Dumnezeu sub calculele, sub "obrocul" mintii, si astfel, cu mintea i se parea ca are ceva, dar, in inima sa, el nu mai avea nimic si urmarea nu putea fi alta, decat ca "celui ce nu are, i se va lua si ceea ce i se pare ca are" (Mt. 13,12). Intrucat nici el nu a crescut, nici altora nu a impartasit, si nu a crescut, tocmai pentru ca nu a impartasit, el a intrat sub osanda carturarilor si a fariseilor, care inchideau Imparatii lui Dumnezeu: "Nici voi nu intrati, nici pe altii nu lasati sa intre" (Mt. 23, 13). In Legea Veche era specific blestemul pentru "tot cel ce face lucrurile Domnului cu nebagare de seama'' (Ier.48,10), tot astfel cum in Legea harului are valoare sublinierea "Cui i s-a dat mult, mult i se va cere" (Lc. 12,48), in sensul ca exista riscul sa piarda totul, asa cum mana adunata pe a doua zi se strica, facea viermi (Iesire 16,20). Ascunderea talantului insemna nu numai lipsa mantuirii celui care il primise, ci si paguba celor care pierd mantuirea, intrucat darul lui Dumnezeu nu a ajuns la ei. Poate ca de aceea Mantuitorul indeamna pe fecioare sa fie toate intelepte luandu-si untdelemn in candelele lor, iar nu doar jumatate dintre cele zece ca in parabola, care fiind trimise de catre cele intelepte sa caute untdelemn la cei ce vand si sa cumpere, n-au gasit decat cu greu: fie din cauza ca cei ce vindeau au fost prigoniti si omorati, conform profetiei Mantuitorului pentru vremurile din urma, cand oamenii isi vor pune mainile asupra lucratorilor viei si ii vor omori; fie din cauza ca cei ce vindeau erau foarte rari, sau nu aveau untdelemn veritabil, ca vanzatorii din Templu (Ioan 2,15-16), pe care i-a izgonit Mantuitorul. Cel ce a ascuns talantul a fost socotit "viclean", deoarece il primise de la Stapan cu bucuria "dragostei celei dintai" (Apoc. 2,4), de care apoi s-a lepadat. El nu a avut sinceritatea celui care a zis, ca nu se duce sa lucreze in vie, dar mai apoi s-a dus (Mt. 21,30). "Sluga" care a ascuns talantul avusese slava lui Hristos, dar a trecut din nou la slava lumii si s-a prefacut in vrajmasul lui Hristos, pe Care insa il acuza ca este "om rau". "Viclenia" ca lipsa de sinceritate nu se inscria intre cele doua extreme: cald-rece (Apoc.3,15); grau-neghina, in care opusul celor bune, raul sincer este tolerat de catre Dumnezeu pentru indreptare: "O, de-ai fi cald sau rece" (Apoc.3,15); "Nu smulgeti neghina din grau, lasati-le sa creasca impreuna pana la seceris" (Mt. 13,29-30). "Viclenia" este osandita, fie ca "pleava", care nu mai poate rodi, fie ca "aluat" al carturarilor si fariseilor, iar la profeti drept cauza a neputintei de-a cunoaste pe Dumnezeu: "Ei din cauza vicleniei nu Ma pot cunoaste" (Ier. 9,6), pe care insa, ca, fantana cu apa vie", L-au parasit (Ier.2,13). Dumnezeu asteapta de la lucratori inima curata si buna, simbolizata prin "pamantul bun" (Mt. 13,8) pentru samanta Sa, apoi aducerea de roade prin rabdare", ceea ce inseamna intocmai "a aduna cu El spre a nu risipi" (Mt. 12,30): "Ii invata ca Unul care avea putere, iar nu ca si carturarii si fariseii" (Mt. 7,29) Acestia stricasera talantul folosindu-l in interesul lor. Ei nu puteau "scrie in inimi" ca Mantuitorul. Ei erau "Biserica neroditoare" ca smochinul lepadat de Dumnezeu (Mt. 21,19). Dimpotriva, ca si Moise, Hristos "a fost credincios in toata casa lui Dumnezeu", care sunt oamenii (Evrei 3,5-6). Puterea Lui de a "scrie in inimi", datorita "inimii curate si bune" si aducerea de roade prin rabdare, este o implinire a profetiei: "Cel ce se teme de Domnul este ca pomul rasadit la izvoarele apelor care va da rodul sau la vremea sa si toate cate va face vor spori" (Ps. 1,3). El "va spori" intocmai cum il stia Ioan Botezatorul, chiar daca Ioan nu vedea cresterea in adanc, adica "scrierea in inimi", atunci cand spunea: "Lui I se cade sa creasca" (Ioan 3,30). Proorocii spuneau despre lucrarea Lui: "In mana Lui, lucrul Domnului va propasi" (Isaia 53,10). Ei mai spuneau: "El va paste turma Sa ca un pastor... pe miei ii va strange la sanul Sau" (Isaia 40,11). In staulul oilor El nu sare pe aiurea (Ioan 10,1), ci intra pe usa inimii, daca se deschide (Apoc. 3,20). El aduce roade prin rabdare din comoara cea buna a inimii Sale (Mt. 12,35), iar ca "Semanator", asteapta "ploaia timpurie si tarzie" (Iacob 5,7),

dupa cum intelegea si Sfantul Pavel lucrarea lui Hristos: "Eu am sadit, Apollo a udat, dar Dumnezeu este Cel care face sa creasca" (1 Cor.3,6). Semnul Crucii lui Hristos, face ca Biserica, spre deosebire de cea neroditoare de mai inainte, sa aiba "putere" si "intarire" in lucrarea Sa: "Ramaneti in Mine... pentru ca roada voastra sa ramana" (Ioan 15,4,16). Paleta nuantelor din porunca lui Hristos: "In dar ati luat, in dar sa dati!" (Mt. 10,8) este bogata si variata, si acest lucru, atat in ceea ce priveste darul mantuirii in Hristos, cat si "desavarsirea la lucrul slujirii" (Ef. 4,12). Chemarea "Stapanului bucuriei" este ca iconomul darului sa fie "sluga buna si fidela" (Mt. 25,21-23), si anume, ca sluga pusa peste "putinul" smerit al lui Hristos in lume, unde El a fost "grauntele de mustar" (Mt. 13,31), ca "piatra mica" de la picioarele statuii cu capul de aur (Daniel 2,30-35), etc. Unii vor vrea sa faca dreptate "atotputerniciei "Stapanului darului, nesocotind "putinul" lui Hristos peste care au fost pusi, fapt despre care s-a spus de catre Mantuitorul: "Cine nu aduna cu Mine, risipeste" (Mt. 12,30). Caci, a face dreptate "atotputerniciei" lui Hristos in lume cu orice pret, nu inseamna decat a nesocoti "Crucea" lui Hristos, "Lumina" Sa sub Cruce; inseamna a se rusina de Crucea Sa (Marcu 8, 38). Toata stiinta poate cunoaste doar atotputernicia lui Dumnezeu din cele zidite, dar nu poate cunoaste si "slava" Lui de a da viata vesnica prin Cuvantul si Duhul Sau cel Sfant. Aceasta slava este la Dumnezeu atat de mare, intrucat ea are ca temelie filantropia Sa dumnezeiasca, taria cu care El tine toate dupa numele Sau de "Atottiitorul": "De as sti toate tainele si stiinta si dragoste n-as avea, nimic nu sunt" (1 Cor.13,1). Iar cand calcarea slavei Cuvantului a zadarnicit viata creatiei, Dumnezeu a blestemat lucrul "atotputerniciei" Sale pentru a veni in ajutorul dragostei Sale de a mantui. Caci numai prin dragostea Sa ranita adanc se pot intelege cuvintele: "Blestemat este pamantul din cauza ta" (Facere 3,17). Iar in locul paradisului din care l-a scos pe om, a dat in Hristos "duhul cel ceresc" aratat in trup si venit de dincolo de moarte ca "aurul lamurit in foc" al adevarului Cuvantului Sau. Lucrarea Sa cu sudoarea fruntii (Ioan 5,17) asupra inimii omului inclinata catre "spinii si palamida" patimilor a fost incununata cu sangele lui Hristos, care "striga din pamant mai bine decat a lui Abel" (Evrei 12,24). Mantuitorul a venit pe pamant, nu ca sa judece pe cel rau, ci ca sa scoata pe om din gura aceluia. Intr-adevar, Lucifer s-a facut "ucigas de oameni" (Ioan 8,44), facandu-i prin sminteala vrajmasi cu Dumnezeu, ca sa-i poata stapani spre moarte. El stia ca omul este facut pentru Dumnezeu, si ca el il va putea stapani, daca omul va ramane fara Dumnezeu. Lucifer stia ca omul va trai, daca va asculta de Dumnezeu, dupa cum stia ca va muri, daca nu va asculta. Stia, de asemenea, ca neascultarea il va face pe om asemanator, nu cu Dumnezeu, ci chiar cu demonii. Tocmai neascultarea l-a facut pe om sa-si ia "averea" fiintei in seama lui proprie, rupandu-se de izvorul fiintei, (Ps.35,9) ca o plecare intr-o "tara departata" a umplerii de sine, vrajmasa cu Dumnezeu si tocmai de aceea atat de greu de cautat pentru Dumnezeu, intrucat mai usor e sa ridice la calea Sa pe cei de sub ea, "vaile" deznadejdii, decat sa coboare "dealurile", simbol al stapanirilor lumesti (1 Cor.2,8). in urma acestei "plecari" a omului din casa parinteasca, Lucifer putea gandi, intr-adevar, despre Dumnezeu: "La ce iti va folosi atotputernicia, daca nu-i poti scoate pe oameni din mana mea?". Insa, conform fagaduintei, Dumnezeu a venit la oameni, nu cu "atotputernicia" Sa, ci cu "intruparea" Sa, prin care s-au implinit doua mari adevaruri ale lui Dumnezeu in legatura cu "sarpele": "Samanta femeii iti va zdrobi capul, iar tu ii vei intepa calcaiul" (Facere 3,15). Dumnezeu isi arata prin Intrupare taria Sa si puterea tariei care mantuieste: "Fiul Omului a venit sa caute si sa mantuiasca pe cel pierdut" (Mt. 18,11) de la mana Sa, pentru ca El a cunoscut lucrarea pierzatoare de suflet a smintelii: "Vai lumii de sminteala, dar mai vai de cel prin care vine sminteala" (Mt. 18,7). Insasi creatia lui Dumnezeu era o lumina pentru intunericul de dincolo de lume al neascultarii, dar Lucifer a cautat blestemul (Evrei 6,7-8), facandu-i cu perfidie pe oameni sa creada ca vor fi "liberi" in afara ascultarii, cand de fapt el i-a "legat", facandu-i sa ramana in seama mintii lor, desi stia bine ca numai "Cuvantul era viata" (Ioan 1,5). De aceea, Lucifer s-a dovedit cauza si stapan al mortii, iar ca "sarpe" a fost blestemat sa nu mai fie inaltat de catre Dumnezeu prin partasia la darurile Duhului Sfant, ci sa ramana la lucrurile pamantesti, sa se "tarasca pe pamant", si aceasta pana cand in Hristos, Dumnezeu avea "sa strice lucrul diavolului" (Evrei 2,14), iar prin Duhul Sfant "lumea sa fie vadita de judecata, pentru ca stapanitorul lumii acesteia a fost judecat", (Ioan 16,11) si aruncat afara din inimile oamenilor, care de acum vor iubi pe Dumnezeu din toata inima lor spre slava si mantuirea lor prin iubirea de aproapele: asa cum au profetit ingerii la Nasterea Domnului: "Slava intru cei de sus lui Dumnezeu si pe pamant pace intre oameni bunavoire" ( Lc.2,14). In afara de "ascunderea talantului", in parabola Mantuitorului este subinteleasa si o alta cale de abuz fata de "talanti", si anume folosirea lor in "scopuri personale". Este vorba de umplerea de sine chiar si cu lucrurile lui

Dumnezeu, in loc de lepadare de sine, pentru "slava de la oameni" in loc de "slava cea de la Unul Dumnezeu" (Ioan 5,44). Deci, ca si cei ce faceau ostentatie din post, rugaciune si fapte bune, care "isi luau plata lor" (Mt. 6,2), cei ce folosesc talantii in scopuri personale nu slujesc Cuvantului lui Dumnezeu, nu zidesc Biserica, iar la aceeasi judecata din urma li se va spune: "Nu va cunosc, duceti-va de la Mine cei ce lucrati faradelegea" (Mt. 7,23). Daca ei L-ar fi cunoscut, ar fi vazut ca "Fiul Omului nu a venit sa i se slujeasca, ci ca El sa slujeasca" si ca numai acel "putin" al Sau, peste care a pus pe slugile Sale este in masura sa "scrie in inimi voia lui Dumnezeu" si "sa zideasca" in acelasi timp si pe ce) ce slujeste pentru aceasta "scriere". Ei se aseamana, atat de mult cu smochinul verde, dar fara roade din vremea Mantuitorului. Sfantul Apostol arata, ca cel ce lucreaza trebuie sa ia aminte la inima sa proprie, ca sa fie "curata si buna", ca pentru "sluga buna si fidela", care are fagaduinta roadelor prin rabdare: "Cel ce lucreaza, sa ia aminte cum lucreaza", caci diferenta este ca dintre "aur, argint, pietre scumpe, lemn, fan, paie", toate zidite pe aceeasi "temelie", care este numai Hristos (1 Cor.3,11-15). Dar, spre deosebire de cel ce a ascuns talantul in pamant, unul care ar fi lucrat cu cea mai putina inima, lucrai sau fiind simbolizat prin "paie", are fagaduinta de a se mantui "asa, ca prin foc" (1 Cor.5,15). Invocarea: "Plinatatea Bisericii Tale pazeste-o!" din rugaciunea amvonului la incheierea Sfintei Liturghii, isi are semnificatia ei profunda, atat in sensul de a putea impartasi darul lui Dumnezeu, cat si in sensul de a se feri de punerea lui "sub obroc", sau de "neglijarea" acestuia. Semnificatia cuvintelor Domnului: "In dar ati luat, in dar sa dati" (Mt. 10,8), l-a facut pe Sfantul Pavel sa spuna: "Apasa asupra mea nevoia de a propovadui si vai mie de nu voi binevesti" (1 Cor.9,16), cuvinte care arata cat de mare era darul lui Dumnezeu pentru el. Tot el spunea: "Vom secera la vreme de nu vom lenevi" (Gal. 6,9). Insusi Mantuitorul a subliniat ca "Celui ce i s-a dat mult, mult i se va cere" (Lc. 12,48), ca sa nu piarda totul. Astfel, pastrarea darului lui Dumnezeu, a plinatatii inimii, este ca si adunarea manei ceresti "pentru o singura zi", asa cum s-a cerat la calatoria poporului prin pustie, care s-ar fi stricat, daca s-ar fi adunat si pentru a doua zi. Mana este semnul bucuriei duhovnicesti care nu se poate planifica pentru a doua zi, deci nu se poate pune sub "obrocul" mintii, ci se invoca in fiecare zi ca paine a fiintei din scrierea in inimi a voii lui Dumnezeu in Hristos prin har. Daca succesul prin punerea in lucrare a talantilor, poate duce la ispita "de a bate oile" (Lc. 12,45), astfel neadunarea cu Hristos poate duce la "risipirea averilor Stapanului" (Lc. 16,1-8), cum a fost cazul cu iconomul infidel. "Smochinul" era in Israel simbolul "lucratorilor viei", care insa ajunsese neroditor, umbrind, pe de alta parte, si locul. De aceea, Sfintii Apostoli si urmasii lor, Sfintii Parinti, indeamna la pastrarea inimii curate, care, astfel, poate aduce roade prin rabdare, spre deosebire de Cel ce pune talantul in lucrare, impartaseste darul primit in dar de la "Stapanul bucuriei", dar totodata sporeste si el, si astfel: "Celui ce are i se va mai da si ii va prisosi" (Mt. 13,12). In acelasi sens se exprima si Sfantul Apostol Petru: "Sa va faceti partasi firii celei dumnezeiesti, scapand de stricaciunea poftei celei din lume. Pentru aceea, puneti si din partea voastra toata straduinta si adaugati la credinta voastra fapta buna, iar la fapta buna cunostinta, la cunostinta infranarea, la infranare, rabdarea, la rabdare evlavia, la evlavie iubirea frateasca, iar la iubirea frateasca dragostea. Caci daca aceste lucruri sunt in voi si tot sporesc, ele nu va vor lasa nici trandavi, nici fara roade in cunoasterea Domnului nostru Iisus Hristos. Iar cel ce nu are acestea, este slab vazator si orb si a uitat de curatirea pacatelor lui de demult. Pentru aceea, fratilor, siliti-va cu atat mai mult sa faceti temeinica chemarea si alegerea voastra, caci facand acestea, nu veti gresi niciodata" (2 Petru 1,4-10). Acest lucru inseamna ca in "cele ale Sale", ale Stapanului, sunt de fapt "cele ale noastre", daca am fost, fideli in cele straine" (Lc. 16,12), astfel ca, in ceea ce priveste adevarul lui Dumnezeu aratat in Hristos: "Nimic nu putem impotriva adevarului, ci numai pentru adevar" (2 Cor.13,8). Sfintii Parinti spun ca Dumnezeu este ascuns in virtuti. intr-o istorioara se spune ca un tanar pus de tatal sau sa vanture graul in mijlocul caruia era ascuns un dar de mare pret oferit in schimb, l-ar fi gasit, daca lucrarea ar fi avut loc. Punerea in lucrare a talantului isi are motivarea in darul dat de Dumnezeu, pentru care El asteapta numai fidelitate si sinceritate: "Tarina cand absoarbe ploaia ce se coboara adeseori asupra ei si rodeste iarba folositoare celor pentru care a fost muncita, primeste binecuvantare de la Dumnezeu; dar daca aduce spini si ciulini se face netrebnica si blestemul ii sta aproape, iar la urma focul o asteapta" (Evrei 6,7-8). Dar, daca arata ca numai vita care nu aduce rod o taie (Ioan 15,2), iar, dintre lucratorii viei, numai "pe cei rai ii va pierde" (Mt. 21,41) cu rau, astfel Stapanul se poarta cu grija cu fiecare: "Asa zice Domnul: Ca atunci cand gasesti must intrun strugure si zici: Nu-l rupe, ca in acesta se afla o binecuvantare, tot astfel voi face si cu slujitorii Mei: Ma voi feri sa stric tot!" (Isaia 65,8). Aceeasi grija o arata Stapanul viei cu privire la faradelegile de odinioara a lucratorilor le daramati, dar nu de tot, ci stricati numai crestele lor, pentru ca acestea nu sunt ale Domnului" (Ier.5,9-10). Iar in ceea ce priveste lucrarea carturarilor si fariseilor pe care Mantuitorul ii califica nu numai doar ca "smochini neroditori", ci ca "uraciunea pustiirii la locul cel prea inalt", proorocii o considerau "contract cu

iadul" (Isaia 28,15-18), ca cei carora "nu le este cu putinta sa se intoarca" (Ps. 54,22), oricat de puternica ar fi fost chemarea lui Dumnezeu prin slugile trimise la ei. Daca despre darul lui Dumnezeu se poate spune: "Toate asteapta de la Tine sa le dai hrana la buna vreme. Dandu-le Tu lor vor aduna, deschizand Tu mana Ta, toate se vor umplea de bunatate" (Ps. 103,29), astfel Dumnezeu are intelegere si pentru situatii in care darurile Sale, "talantii", nu pot fi puse decat cu anevoie in lucrare: "Va veni o vreme cand Mirele se va lua de la ei si atunci vor posti" (Mt. 9,15). Darul lui Dumnezeu in Hristos este vesnic, in El "Fata lui Dumnezeu" este mereu intoarsa catre oameni, dar "perceperea" darului in diverse situatii ale Istoriei Bisericii este anevoioasa. De aceea, "Stapanul darului", ca cel ce nu-si mai poate lua intruparea inapoi, trimite lucratori in via Sa la diferite ceasuri ale zilei si da "celor de pe urma ca si celor dintai", chiar daca cei dintai "au dus greul zilei si arsita" (Mt. 20,12). Acest lucru se intampla din cauza "postului" celor care cautau darul "Mirelui" Hristos, si pe care Dumnezeu l-a descoperit celor de pe urma ca si celor dintai, asa cum sugereaza evenimentul umblarii lui Hristos pe marea involburata ca pe uscat. Deschizand ucenicilor celor dintai mintea sa inteleaga Scripturile, Hristos singur deschide astfel Sfintele Scripturi ca "Mielul cel junghiat" (Apoc. 5,9), si ii face si pe cei de pe urma sa auda glasul Sau (Ioan 10,16). Dar El se arata celor care, din cauza impotrivirii vanturilor, vasleau din greu (Mt. 14,24), si care nu parasesc corabia ca cei ce "ascund talantul in pamant". Daca fata de lucratorii rai din vremea Sfantului Ioan Botezatorul, chemarea lui Dumnezeu este aceea, de "a nu bate oile Stapanului" (Lc. 12,45) si de "a nu risipi averile Sale" (Lc. 16,1), precum si de "a nu ascunde talantul in pamant", astfel porunca Sa este: "Lucrati pana voi veni" (Lc. 19,13), si niciodata de a "bate", in loc de "a lucra", spre "a nu risipi in loc de a aduna" (Mt. 12,30) cu Hristos o duce la plinatate. Este o lucrare a harului daruit (Ef.2,8). Parabola talantilor arata aceasta putere a darurilor Duhului Sfant de iradiere si stralucire ca: "dreptate, pace si bucurie" (Rom. 14,17), iar pe Hristos il arata ca "Stapan" al bucuriei: "Imparatia lui Dumnezeu este ca un om care, plecand departe, si-a chemat slugile sale si le-a dat pe mana avutia sa." (Mt.25,14). Insusirea talantului ca un drept personal poate duce in primul rand la ignorarea sau la ascunderea lui. Sfantul Apostol Pavel indemna pe Timotei sa nu fie nepasator fata de harul care este in el. (1 Tim.4,14) Ascunderea talantului este egala cu o insusire a lui, chiar daca explicatia acestui gest ar fi aceea: "Te-am stiut om rau care seceri de unde n-ai semanat si aduni de unde nu ai risipit!" (Mt. 25,24), pe cand El face sa rodeasca din sine ceea ce a semanat (Marcu 4,26-29). Raspunsul "Stapanului" la reprosul celui ce ascunsese "talantul" incredintat nu putea ocoli cuvintele grele de: "Sluga vicleana si lenesa!" intrucat nu-i apartinea, sluga trebuia sa dea talantul negutatorilor, de la care Stapanul ar fi luat inapoi cu "dobanda". Ascunderea talantului era semnul inghitirii "Luminii" de catre "intuneric" si pedeapsa era "aruncarea in intunericul cel mai din afara". Chiar si incredintarea talantului unor "negutatori" ar fi adus o rasplata, pe cand "ascunderea" nu insemna altceva, decat, "a nu intra in Imparatie si a nu ajuta nici pe altii sa intre" (Mt. 23,13). In fata incercarilor din lume, el a dat inapoi (Lc. 9,62). Corabia Bisericii poate fi bantuita de vanturi si valuri, cei din corabie vaslind cu greu in aceste conditii, dar Mantuitorul se arata numai celor care raman in corabie si vaslesc, tinand porunca: lucrati pana voi veni!" (Lc. 19,13), ceea ce inseamna, atat a nu ascunde talantul, cat si a nu bate oile, ci a le paste. Dupa inmultirea painilor, El i-a silit pe ucenici sa treaca cu corabia dincolo, pe cand El S-a urcat in munte sa Se roage si de unde ii vedea vaslind cu greu (Mt. 14,24). Cel mustrat de Mantuitorul pentru ascunderea talantului savarsise o nedreptate si era si vinovat. Cine este cu paguba este si cu pacatul! Fara talant el nu putuse primi transfigurarea trupului ca "haina de nunta" (Mt. 22,12). El nu spunea doar ca nu L-a cunoscut pe Dumnezeu, ci spunea chiar ca Dumnezeu este "om rau". Este o replica asemanatoare cu cea a demonilor, care I se adresau: "Ce ai cu noi, Iisuse?", si care cautau sa scoata in evidenta lipsa de inrudire a lui Hristos cu lumea, cand spuneau, ca singurii din Evanghelie: "Te stim cine esti: Sfantul lui Dumnezeu!" (Luca 4, 34). Dar Mantuitorul era "Insusi Dumnezeu care impaca lumea cu Sine" (2 Cor.5,19), aratand ca "neam de-al Lui suntem" (F.Ap. 17,28), iar chemarea Sa era de "a aduna impreuna cu Sine spre a nu risipi". Acest lucra nu avea nimic de a face cu vreo "rautate" a lui Hristos, care scrisese in inimi prin sfintire, care cheama la "dragostea cea dintai" (Apoc. 2,4); "Cumpara de la Mine aur lamurit in foc" (Apoc. 3,18), fapt pentru care Biserica adreseaza chemarea: "Veniti sa ne inchinam"; "Cu vrednicie si cu dreptate este a ne inchina..."; ci, in mod sigur cu o "viclenie" a primitorului talantului, care nu a lucrat. Paguba sa era, nu numai pierderea platii, ci mai ales mustrarea de constiinta ca un "vierme neadormit" (Marcu 9,44), dupa cuvintele Sfintei Scripturi: "Ca

sagetile Tale s-au infipt in mine, si mana Ta apasa asupra mea!" (Ps. 37,2), deoarece samanta sfintita a Semanatorului cazuse intre "spini", care au "inabusit-o", insemnand ca "grijile vietii si ademenirile bogatiei inabusa Cuvantul si il fac neroditor" (Mt.13,22). Lucrarea harului dumnezeiesc in Hristos este "scrierea in inimi" a voii lui Dumnezeu, semanand si asteptand "ploaia timpurie si tarzie" (Iacob 5,7) ca si Hristos, pana la "Cantarea de biruinta": "Cei ce seamana cu lacrimi, cu bucurie vor secera. Mergand, mergeau si plangeau, aruncand semintele lor, dar venind, vor veni cu bucurie, ridicand snopii lor" (Ps. 125,5-6). De aceea, chemarea Stapanului catre primitorii talantilor este aceea: "Lucrati pana cand voi veni", si tot El spune ca: "Vita care aduce rod (Tatal) o ingrijeste ca si mai multa roada sa aduca" (Ioan 15,2). In acest sens Mantuitorul mai spune: "Celui ce are i se va mai da si-i va prisosi" (Mt. 25,29). "Desavarsirea lor la lucrul slujirii" (Ef.4,12) a avut loc si prin indemnul de a lasa toate: "Dar altul a zis: Iti voi urma, Doamne, dar intai ingaduie-mi ca sa randuiesc cele din casa mea. Iar Iisus a zis catre el: Nimeni care pune mana pe plug si se uita indarat nu este potrivit pentru Imparatia lui Dumnezeu" (Lc. 9,61-2). In acelasi sens, Mantuitorul indeamna si la urmarea Sa prin "luarea crucii", pentru a nu se ajunge ca cel ce isi zideste tumul numai pe jumatate (Luca 14, 28-30); sau ca cel ce pleaca la lupta numai cu jumatate din ostile cu care vine impotriva sa adversarul sau (Lc. 14,31-32): "Asadar, oricine dintre voi, care nu se leapada de tot ce are, nu poate sa fie ucenicul Meu" (Luca 14, 33). Numai cel ce se leapada de tot ce are poate primi si impartasi pe Hristos, care a venit nu pentru Sine, ci pentru ai Sai, ca o jertfa a arderii de tot: "Nu cu lucruri stricacioase, cu argint sau cu aur ati fost rascumparati din viata voastra desarta, lasata de la parinti, ci cu scumpul sange al lui Hristos, ca al unui miel nevinovat si neprihanit" (1 Petru 1,18-19). Pe lucratori El ii sfatuieste uneori sa nu dea "cele sfinte cainilor", sau "margaritarele porcilor" (Mt. 7,6), ca nu cumva acestia, sa se intoarca impotriva lor. Alteori ii avertizeaza sa nu fie ca sluga care bate oile, riscand ca "Stapanul sa o taie de la Sine in ceasul in care nu gandeste" (Mt. 24.50-51), sau ca "iconomul care risipeste averea Stapanului" (Lc. 16,1), intrucat "nu aduna ca si Stapanul" (Mt. 12,30). De aceea, in parabola talantilor, Mantuitorul arata ca vor primi rasplata acei lucratori, care sunt "slugi bune si fidele", puse peste "putin", peste cele smerite ale Sale, asa cum S-a smerit si a-slujit El. Dar cea mai mare nedreptate i se pare Stapanului a fi ascunderea lucrului Sau. Este un act prin care primitorul nu se zideste pe sine si numai i se pare ca are, iar osanda este inevitabila: "Celui ce nu are, i se va lua si ceea ce i separe ca are" (Mt.25,29). De asemenea, folosirea talantului primit, in interese personale, pentru glorie proprie, prin care lucratorii pot coplesi, domina, dar nu patrunde la inima si sluji, care la judecata se vor prevala de faptul ca L-au cunoscut pe Mantuitorul, va merita raspunsul Sau. Dar El le va raspunde dupa acea dreptate, care cerea ca lucratorii sa fie "slugi bune si fidele" fata de Stapanul lor: "Niciodata nu v-am cunoscut pe voi! Departati-va de la Mine cei ce lucrati faradelegea!" (Mt. 7,23), deoarece este vorba de un abuz fata de talantul incredintat, care duce la "stricarea" Cuvantului lui Dumnezeu, asa cum observa Sfantul Apostol Pavel: "Nu suntem ca cei multi care strica Cuvantul lui Dumnezeu, ci graim ca din curatia inimii, ca de la Dumnezeu, inaintea lui Dumnezeu, in Hristos". (1 Cor.2,17). Darurile ca talanti sporesc din observarea poruncii: "In dar ati luat, in dar sa datii" (Mt. 10,8). Darurile fac din lucratori, martori ai "plinatatii" lui Dumnezeu pentru care a slujit Mantuitorul cand a spus: "Fiul Omului a venit nu ca sai se slujeasca, ci ca El sa slujeasca si sa-si puna sufletul pret de rascumparare pentru multi" (Marcu 10,45). El cere slugilor Sale sa puna in lucrare darurile ca talanti, in sensul in care vointa naturala sa nu fie inabusita de vointa gnomica, (Sf. Maxim Marturisitorul), si ca inima sa nu fie luata in desert (Ps.23,4). Intr-adevar, lucrarea talantilor inseamna venirea in taina a Imparatii lui Dumnezeu, stapanirea lui Hristos, care ca si stapanul din parabola: "A plecat departe ca sa-si ia domnia" (Lc. 19,12). Mantuitorul spusese, ca "Imparatia Sa nu este din lumea aceasta" (Ioan 18,36), dar, paradoxal, in aceasta lume numai El ramane prin inviere, iar lumea "pleaca", fiind vorba de ,fiii veacului acestuia" (Lc. 16,8), care nu sunt fiii Invierii. El ramane in aceasta lume unde toate stapanirile vor fi desfiintate, asa cum arata parabola "grauntelui de mustar" (Mt. 13,31), parabola "aluatului" si parabola "statuii cu capul de aur": "El trebuie sa imparateasca pana ce va pune pe toti vrajmasii Sai sub picioarele Sale" (1 Cor.15,25; Ps.109,1; Evrei 1,13); Aducand o singura jertfa pentru pacate, a sezut in vecii vecilor de-a dreapta lui Dumnezeu si asteapta pana ce vrajmasii Lui vor fi pusi asternut picioarelor Sale" (Evrei 10,13); "Toate le-a supus sub picioarele Lui. Dar prin faptul ca a supus Lui toate, intelegem ca nimic nu i-a lasat nesupus. Acum inca nu vedem, cum ca toate l-au fost supuse" (Evrei 2,8). Marturisind implinirea profetiei in Hristos: "Stapanire este peste umerii Lui" (Isaia 9,5), Biserica marturiseste binecuvantarea lui Dumnezeu in aceasta stapanire pentru toate neamurile pamantului, atunci cand se roaga: "Ca

sub stapanirea Ta, fiind paziti intotdeauna, iti inaltam slava!". Desavarsind pe slugile Sale la "lucrul slujirii" (Ef. 4,12), Mantuitorul le povatuia: sa se fereasca de mandrie, atunci cand succesul prin lucrare putea duce la sentimentul unor merite proprii, asa cum s-a petrecut cu cei care socoteau ca "sunt bogati si nu au nevoie de nimic", fara sa observe ca sunt "nenorociti si saraci si orbi si goi" si carora de aceea li se adreseaza indemnul de a cumpara "aur lamurit in foc", adica pe Hristos Inviat (Apoc. 3,1719). Tot astfel, Mantuitorul ii sfatuia pe ucenici si atunci cand s-au intors de la propovaduire, zicand cu bucurie ca "si demonii li se supun in numele Sau": "Nu va bucurati ca vi se supun duhurile, ci va bucurati ca numele voastre sunt scrise in ceruri" (Lc. 10,20). Cu aceasta calauzire, Sfintii Apostoli au aratat o profunda constiinta a "darului" lui Dumnezeu, fiind vorba de darul Duhului Sfant care-i mana la lucrare. "Plinatatea" este calea, prin care ei sunt calauziti de Duhul Sfant ca o mangaiere: "Staruiau in frangerea painii si prin mangaierea Duhului Sfant se inmulteau" (F.Ap. 9,31). Biserica se roaga pentru pazirea "plinatatii" ei in Hristos prin Duhul Sfant, pentru ca aceasta este adevarata putere a oricarei misiuni. Iar cand ar lipsi acest dar al plinatatii, Mantuitorul arata calea dobandirii ei din nou prin "post", iar nu prin cautarea "suprematiei", sau prin "litera" Scripturii in loc de duhul ei. Biserica se roaga pentru pastrarea darului plinatatii, ca sa fie ferita de ispita de a-l pune sub obroc, sau de descurajarea "imputinarii de cuget a inimii si de viforul gandurilor" (Ps.54,8). Prin Hristos, Dumnezeu a atins picioarele de lut ale statuii cu capul de aur, simbol al structurilor lumii cu umplerea ei de sine prin inlaturarea lui Dumnezeu, ca o "piatra mica", prin care "capul de aur" se prabuseste, in timp ce piatra mica se face muntele cel mai inalt, fiind vorba de "muntele" plinatatii inimii, care se zideste prin plecarea capetelor celor credinciosi sub stapanirea lui Hristos. Plinatatea Bisericii este "muntele cel mai mare" al lui Dumnezeu (Miheia 4,1), plinatate a inimii care covarseste mintea, care se roaga prin plecarea capetelor: "Sus sa avem inimile!"; "Avem catre Domnul!" Plinatatea este ca o slava a lui Dumnezeu pe care a impartasit-o Hristos ucenicilor Sai trimisi la lucrare: "Slava pe care mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca toti sa fie una, precum Noi una suntem" (Ioan 17,22). Pentru ca Sfanta Treime are bucuria comuniunii si a lucrarii: "Ma voi bucura sa le fac bine, si-i voi sadi cu tarie in pamantul acesta, din toata inima Mea si din tot sufletul Meu" (Ier.32,41). Darul bucuriei pentru plinatate este implorat de Biserica de la Duhul Sfant, pentru ca "litera" sa nu scada "untdelemnul din candele", atunci cand multi "lucratori" vor face din daruri un "drept" al lor in locul "darului" lui Dumnezeu, ca si in vremea Sfantului Ioan Botezatorul. Si astazi este ziditor indemnul Sfantului Apostol Pavel in acest sens: "Duhul sa nu-L stingeti!" (1 Tes.5,19), si indemnul Mantuitorului de pastrare cu intelepciune a untdelemnului in candele (Mt. 25,13). Prin Duhul Sfant "Lumina" ramane in sfesnicul inimii, ca plinatate si desavarsire in conformitate cu "varsta staturii lui Hristos" (Ef. 4,13). Caci asemanarea Apostolilor cu Hristos s-a datorat lucrarii Sale de trei ani si jumatate prin care i-a indreptat si desavarsit, dupa cuvintele Sale: "Lucrul pe care mi l-ai dat sa-l fac, l-am facut" (Ioan 17,4). Asa cum lui Avraam i-a luat tara in care era asezat dupa Turnul Babel, pentru a I se da pe Sine Insusi prin credinta cea mare a acestuia, tot astfel Mantuitorul s-a dat pe Sine Insusi ucenicilor Sai ca un "pamant al fagaduintei" ca o adevarata preotie imparateasca si sacramentala (1 Petru 2,9), careia nu i s-a dat nici o palma de pamant, pentru ca "Domnul este mostenirea ei" (Deut. 18,2), iar ea se afla acolo, unde este Stapanul lor prin lucrarea pascala a Jertfei Sale si prin Botezul cu Duh Sfant la Cincizecime. Mantuitorul a lasat sa se intuiasca "venirea Imparatiei lui Dumnezeu cu putere" (Marcu 9,1) prin punerea in lucrare a talantilor in parabola "pamantului care rodeste din sine" (Marcu 4,26-29). In aceasta parabola rodirea din sine a pamantului este in legatura cu lucrarea celui ce seamana. Lucratorul la randul sau, este el insusi, acel "pamant al celor vii" (Ps. 141,5), care prin Hristos nu mai este pamant ce se intoarce in pamant; este ca "pomul cel bun care nu poate face roade rele" (Mt. 17,18), intrucat Dumnezeu "a sapat la radacina lui" (Lc. 13,8), atunci cand prin Hristos a inlaturat moartea din adancul fiintei umane: "Si in muntele acesta El va da la o parte valul care invaluie toate popoarele si perdeaua care acopera toate neamurile. El va inlatura moartea pe vecie!" (Isaia 25,7-8). Imaginea pomului care aduce roade (Mt.7,17-19) a fost folosita si de Sfantul Ioan Botezatorul (Mt.3,10). De asemenea, rodirea din sine a pamantului bun este intuita si prin "lumina" care in mod spontan "nu se pune sub obroc ci in sfesnic" (Mt. 5,15,). In teologia protestanta, "rodirea din sine" este considerata ca inaugurarea unui proces care se desfasoara cu necesitate din interior si ajunge cu timpul la scop. In exegeza patristica, parabola talantilor are multi interpreti.

Astfel, Sfantul Justin Martirul pune parabola talantilor in legatura cu parabola semanatorului, prin care, prin talanti este semnificat Cuvantul lui Dumnezeu. Tertulian se refera la aceasta parabola pentru a combate ideea lui Marcion ca Dumnezeul cel bun nu judeca si nu condamna. Clement Alexandrinul spune ca parabola se refera la activitatea misionara de raspandire a cuvantului lui Dumnezeu, iar predicarea Cuvantului este "averea" Stapanului care a fost incredintata Bisericii. In acelasi sens, Origen spune ca "moneda" (pecunia dominica) este Cuvantul care are forma imparateasca a lui Dumnezeu si chipul Logosului. Talantii simbolizeaza Cuvantul lui Dumnezeu care trebuie trait, caci acest lucru inseamna dobanda talantilor: "Daca ascultand Cuvantul, il puneti in practica si lucrati conform cu ceea ce auziti, in felul acesta pregatiti dobanzile Domnului". Origen considera talantii incredintati slugilor drept simboluri ale harismelor dumnezeiesti date pentru folosul credinciosilor. Pentru el, adevarul Cuvantului lui Dumnezeu este ascuns in spatele literei. Sfantul Irineu de Lyon interpreteaza parabola talantilor in contextul parabolei samarineanului milostiv, spunand ca Domnul a incredintat Duhului Sfant pe om ca pe propriul Sau bun, care cazuse in mainile talharilor. Aceasta incredintare a avut loc dupa alinarea ranilor si adapostirea la han. Dinarii dati lucratorilor de la han, trebuiesc inmultiti si restituiti astfel Domnului. Sfantul Chiril al Alexandriei, spune la randul sau, ca dupa plecarea lui Hristos, averea este incredintata Bisericii, iar lucratorii sunt slugile care desfasoara o activitate apostolica de dobandire a sufletelor pentru Hristos; harisma invataturii practicata de Biserica, trebuie sa-i aduca pe laici la ascultarea Cuvantului lui Dumnezeu. La randul sau, Sfantul Ilarie de Pictaviu, care cere ca cititorii sa caute o "intelegere interioara a Scripturilor", caci acolo se afla adevarul lor, interpreteaza alegoric parabola talantilor, prin care intelege un rezumat al etapelor din istoria mantuirii: sluga care a primit cinci talanti, simbolizeaza poporul iudeu care a fructificat Legea; cel care a primit doi talanti, simbolizeaza pe paganii care s-au indreptat prin credinta si marturisirea Tatalui si a Fiului; iar cel care a primit un singur talant si l-a ascuns, reprezinta pe acei iudei, care respingeau intelegerea duhovniceasca a Legii si ascundeau Legea, pentru ca paganii sa n-o poata afla. Este vorba de acei lucratori din poporul iudeu care inteleg Legea numai in sens "trupesc", nu "duhovnicesc" si care nu pot intelege sensul Evangheliei. In felul acesta ei nu folosesc talantul nici pentru ei nici pentru altii, chiar daca socot ca Legea este suficienta pentru mantuire, cu toate ca la plinirea vremii, Legea nu mai putea fi tinuta decat de cei duhovnicesti in Hristos (Rom.8,4). Sfantul Ioan Hrisostom spune la randul sau, ca parabola talantilor se refera la propovaduire si invatatura: Cel ce a primit harul Cuvantului si al invataturii si nu-l foloseste, il va pierde. Totul este dat spre a sluji folosului aproapelui. Nimeni sa nu spuna ca nu are decat un talant si nu poate face nimic: "Tu nu esti mai sarac decat vaduva; nu esti mai simplu decat Petru si Ioan, care erau nestiutori si fara carte, dar care au transformat ravna lor, facand totul pentru binele comun si fiind facuti partasi celor ceresti. Dumnezeu ne-a dat cuvantul, mainile si picioarele, puterea trupului si inteligenta pentru a fructifica totul in vederea mantuirii si pentru folosul aproapelui". Sfantul Teofilact al Ohridei, spune ca parabola nu se refera numai la cuvant si invatatura, ci si la virtutile morale, in sensul ca fiecare trebuie sa-si dubleze ceea ce a primit, facandu-l folositor celorlalti.

CANONUL TEANDRIC AL SFINTEI SCRIPTURI

Urmatorul capitol

V. SFANTA SCRIPTURA - MARTURIE A CUVANTULUI LUI DUMNEZEU INTRUPAT IN SFINTI PRIN HRISTOS 1. CANONUL TEANDRIC AL SFINTEI SCRIPTURI. Prin puterea Duhului Sfant ucenicii Mantuitorului au implinit porunca Mantuitorului "In dar ati luat, in dar sa dati" (Mt. 10,8). Din ceea ce Sfintii Apostoli au "dat in dar", se intelege ceea ce "au primit, iar Sfanta Scriptura luata din inima lor a fost scrisa ca marturie a vietii lor in Hristos pentru viata in Hristos si a "celor ce vor crede in Mine prin cuvantul lor" (Ioan 17,20). Astfel Sfanta Scriptura este "Cartea vietii" in Sfinti si pentru Sfinti, adica pentru cei desavarsiti" dupa cuvintele Sfantului Apostol Petru: "Noi v-am adus la cunostinta puterea Domnului nostru Iisus Hristos si venirea Lui nu luandu-ne dupa basme mestesugite, ci fiindca am vazut slava Lui cu ochii nostri. Caci El a primit de la Dumnezeu Tatal cinste si slava atunci cand din inaltimea slavei un glas ca acesta a venit catre El: Acesta este Fiul Meu cel iubit intru care am binevoit!. Si acest glas noi l-am auzit pogorandu-se din cer pe cand erau cu Domnul in muntele cel sfant. Si avem cuvantul proorocesc mai intarit la care bine faceti ca luati aminte, ca la o faclie ce straluceste in loc intunecos, pana cand va straluci ziua si Luceafarul va rasari in inimile voastre, aceasta stiind mai dinainte ca nici o proorocie a Scripturii nu se talcuieste dupa socotinta fiecaruia; pentru ca niciodata proorocia nu s-a facut din voia omului, ci oamenii cei sfinti ai lui Dumnezeu au grait, manati fiind de Duhul Sfant" (2 Petru 1,16-21). Ca martori, Apostolii erau "partasi" la Hristos, nu doar "manati de Duhul Sfant", ca cei de sub Lege. Sfantul Apostol Petru arata mai sus, cum pe temeiul revelatiei in Hristos Vechiul Testament este si ramane o calauza in Hristos. El arata ca proorocii Vechiului Testament sunt ,faclii" calauzitoare spre "Lumina" lui Hristos, dar aceste "faclii" nu sunt "Lumina". Ioan Botezatorul era ,faclia care arde si lumineaza", dar "Nu era acela Lumina" (Ioan 1,8). Proorocii erau "oamenii sfinti ai lui Dumnezeu manati de Duhul Sfant", dar Apostolii sunt desavarsiti in Hristos prin Duhul Sfant ca deosebirea dintre "inspiratia prorocilor Vechiului Testament si partasia Apostolilor "la firea dumnezeiasca" (2 Petru 1,4). Ei sunt astfel negutatori care scot din camara lor noi si vechi", deoarece sunt iconomi ai Imparatiei" lui Dumnezeu" (Mt. 13,52; 1 Cor.4,1), care pe temeiul celor "noi" in Hristos, scot din camara inimii lor cele "vechi" ale Legii. Biserica insasi este "zidita pe temelia Apostolilor", dar si a Proorocilor, a caror "piatra din capul unghiului este Hristos" (Ef. 2,20). Mantuitorul este "Lumina" care desavarseste faclia", dar aceasta ramane o calauza catre "Lumina". Desavarsiti in Hristos "la lucrul slujirii" (Ef. 4,12), Apostolii "au scos apa cu bucurie din izvoarele mantuirii" (Isaia 12,3) scriind cu greu Biblia Noului Testament, ca sa ramana ceva "afara"; ca si intruparea inainte de cunoasterea ei ca urmare a Revelatiei prin Jertfa; ca varful unui ghetar, a carui masa uriasa este sub apa, cand de fapt credinta in Hristos insemna trecerea dincolo, dupa aratarea si semanarea Sa in ei inainte de trecerea lor pascala prin sfintire si deschiderea ochilor spre cunoasterea Sa ca "Inviere" a lor si ca "partasie" la acel adanc dumnezeiesc in Hristos. Acest lucru nu inseamna doar o indreptare prin pocainta ca cea din Vechiul Testament fara desavarsire (Evrei 7,19; Isaia 37,31; Evrei 11,40), sau ca indreptarea justificativa prin Biblie ca litera, ci este trecerea dincolo prin Jertfa lui Hristos, acolo unde se afla El prin mutarea lor ca lucrare a Duhului Sfant, dupa ce El a deschis ca "Usa" calea. "Mutarea" in Hristos prin lucrarea Duhului Sfant este asemanatoare cu cea de la creatie: "Si a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l facuse si l-a pus in gradina Edenului ca s-o lucreze si s-o pazeasca" (Gen 2,15). "Lumina" lui Hristos, care a desavarsit "Faclia" Vechiului Testament inseamna lipsa oricarei osandiri a lumii (Ioan 3,17), dar, in acelasi timp "taria" celei mai puternice "vadiri" a lumii: "Va fi ca focul topitorului si ca lesia nalbitorului" pentru curatirea inimilor, pentru scrierea in inimi; "Va da pe fata cugetele multor inimi"; "Va fi ca un semn care va starni impotriviri" (Lc. 2,34-35), "Caci Cuvantul lui Dumnezeu este viu si lucrator si mai ascutit decat orice sabie cu doua taisuri si patrunde pana la despartitura dintre suflet si duh, dintre incheieturi si maduva si este destoinic sa judece simtirile si cugetele inimii si nu este nici o faptura ascunsa inaintea Lui, ci toate sunt goale si descoperite pentru ochii Celui in fata Caruia noi vom da socoteala" (Evrei 4,12-13). Apostolii indeamna, de aceea, pe cei indreptati pana la desavarsire in Hristos, sa stea "tari", caci "Lumina lumineaza in intuneric" (Ioan 1,5). Lumina este "slava", "plinatate", putere duhovniceasca intrucat cei desavarsiti in Hristos se bucura "nu pentru ca li se supun duhurile, ci pentru ca numele lor sunt scrise in Cartea Vietii", adica in Hristos, "Cartea" vie a Cuvantului lui Dumnezeu, si de fapt este vorba de asemanarea lor cu Hristos (Rom. 8,29), in care

au fost mutati prin Jertfa Sa rascumparatoare. Taria puterii Sale este interioara si este nu curiozitate de a vedea minuni, nici pornirea patimasa pentru misiune ca extindere si intindere in lume, caci aceasta extindere nu poate fi decat lucrarea lui Dumnezeu: "Prin mangaierea Duhului Sfant se inmulteau" (F.Ap. 9,31). De aceea, pentru misiune Biserica se roaga liturgic; "Plinatatea Bisericii Tale pazeste-o!". Cand se adresa ascultatorul cu interpelarea: "Daca in cele streine nu ati avut fidelitate, cine va va da pe ale voastre! (Lc. 16,12), Mantuitorul arata ca "cele ale Sale" cu care a venit prin intrupare sunt "cele ale oamenilor", daca oamenii urmeaza Lui: "Daca-Mi slujeste cineva, sa-Mi urmeze Mie si unde Eu sunt acolo va fi si slujitorul Meu" (Ioan 12,26). Tot astfel, cand, Biserica se roaga: "Ale Tale, dintru ale Tale, Tie-ti aducem de toate si pentru toate!" face referire la harul teandric primit de la Dumnezeu si descoperit prin Jertfa Mantuitorului Hristos. In El este o antropologie, in care se intra prin pocainta, pentru a se ajunge la starea de asemanare cu Hristos care este "Usa" de intrare, pentru a iesi la "pasunea" darurilor Duhului Sfant, ca "Vistier al bunatatilor" din "ale Sale". El este "Vitelul ingrasat" taiat de Dumnezeu pentru "ospat". Cand Mantuitorul spune "Cercetati Scripturile" (Ioan 5,39), El intelege ca ele au viata vesnica nu asa cum credeau fariseii, care si cu proorocii "au facut ce au vrut" (Marcu 9,13), si tot astfel aveau sa faca si cu El, ci deoarece vorbesc despre El, trimit la El, ca partile unui intreg la "intregul" insusi, si ele insele au, de aceea, un caracter teandric. El mai intelege, ca aceasta "cercetare" a Scripturii inseamna o stradanie de cautare, in care omul este ajutat de Dumnezeu sa-L poata afla, asa cum i-a ajutat pe cei ce au cerut ca niste fii, trimitand pe Hristos ca deosebire dintre "painea fiilor" fata de "piatra robilor" din Legea Veche (Mt. 7,9-11). Asa a fost ajutat si famenul etiopian, si tot acest inteles il au si cuvintele, ca "Dumnezeu a asezat pe fiecare popor la locul lui ca sa caute pe Dumnezeu, doar l-ar pipai si afla, cu toate ca nu e departe de nici unul din noi" (F.Ap. 17,26-27). Intruparea a insemnat, intr-adevar, adunarea Scripturilor ca plinatate a lor pe "calea noua si vie" (Evrei 10,20), dupa care ele raman ca o cale de intarire a credintei (Rom 15,4). Dar dupa cautarea prin Sfintele Scripturi si aflarea in Hristos a "celor ale omului" de la Dumnezeu, pe care in Lege le simtea ca "streine", Sfanta Scriptura ajuta la "rabdarea si mangaierea" pentru "nadejde" (Rom. 15,4), elementul fondator pentru Revelatie fiind Jertfa euharistica, pentru care Sfanta Scriptura este, nu fondatoarea, ci marturia scrisa a acestuia. Sfintii sunt rezultatul concret al lucrarii Mantuitorului de impartasire a Sa in ei pana la asemanarea lor ca "hristofori" (Rom. 8,29), ca o "cale noua si vie" (Evrei 10,20); ca "Legea Noua"; ca "duh" care nu poate fi cuprins in litere, decat ca "repere" sub forma scrisa, statica, memoriala, calauzitoare; ca si un "canon", un dreptar, Sfanta Scriptura cuprinzand de fapt ceea ce este Hristos, dar nu fara Hristos si "intruparea" Sa in Sfinti ca hristofori, pnevmatofori si bibliofori. Ei sunt un "canon al persoanei", a caror "slava", Sfanta Scriptura, ca forma scrisa, nu o poate transmite, ci poate da numai repere ale duhului lor in Hristos. De aceea, in Biserica Ortodoxa regula interpretarii Sfintei Scripturi sunt "Sfintii", iar nu savantii: "Cuvintele umane ale lui Hristos din Evanghelii nu sunt identice cu slava lui Hristos; de aceea, pentru Sfintii Parinti autoritatea interpretarii Sfintei Scripturi sunt oamenii cei indumnezeiti in Hristos, sursa credintei fiind trairea Sfintilor prin vederea lui Dumnezeu. Insasi Sfanta Scriptura da marturie, ca are la temelia ei Revelatia si, ca forma scrisa a acesteia, ea trebuie inteleasa in lumina Revelatiei prin Jertfa, avand deci "caracter liturgic". Ea nu a fost alcatuita ca marturie scrisa a Revelatiei in scopuri liturgice, deoarece Jertfa liturgica a existat de la inceputul Bisericii ca "frangere a painii" (F.Ap. 2,42) si "slujire a Cuvantului" (F.Ap. 6,4) de catre Apostoli. Sfanta Scriptura a fost alcatuita ca marturie a lucrarii Apostolilor pentru Biserica postapostolica. Prin Duhul Sfant, Sfintii sunt "hristofori", "pnevmatofori" si "bibliofori", avand, deci Sfanta Scriptura deschisa in inima lor, sfintita ca "adevar". Anul Liturgic arata Sfanta Scriptura deschisa prin lucrarea Sfintilor in Hristos, astfel ca Sfanta Traditie este descoperirea Sfintei Scripturi in Hristos prin Invierea Sa. Desi "s-a scris prin oamenii cei sfinti ai lui Dumnezeu" (2 Petru 1,21) sub Lege, cacei "manati de Duhul Sfant", iar in Hristos, ca cei plini de Duhul Sfant in Biserica si "partasi firii dumnezeiesti" (2 Petru 1,4) prin "nastere de sus" (Ioan 1,12-13), Sfanta Scriptura este o posesiune nu a Bisericii, ci a Duhului Sfant care "a luat toate din ale lui Hristos" si a dat lor (Ioan 16,14-15). Sfanta Scriptura contine si exprima Cuvantul lui Dumnezeu, dar Cuvantul lui Dumnezeu nu poate fi redus la textul biblic, care face doar referire la o persoana, la Hristos. Teologul protestant Karl Barth spunea in acest sens ca Biblia este Cuvantul lui Dumnezeu, dar Cuvantul lui Dumnezeu nu este Biblia. Daca s-a scris atunci din ceea ce s-a auzit, se pune intrebarea, cum poate fi auzit astazi Cuvantul scris atunci; chiar daca cei care au scris atunci, aveau autoritatea lor interioara, ei nu au astazi influenta, caci textul lor vorbeste despre Revelatie, dar el, nu e decat un obiect material, o carte inchisa, neavand astazi efectul unei Revelatii, si avand nevoie sa-si recapete "auzirea".

De aceea, teologii protestanti subliniaza astazi faptul, ca marturia Bibliei nu are valoare in ea insasi, ci doar prin Cel ce o inspira, caci textul este numai principiul formal, pe cand Hristos ca persoana este principiul material, fara de care s-ar ajunge la formalism si legalism; credinta n-ar mai fi credinta in Hristos, ci credinta intr-o carte, in sens fundamentalist bibliolatric. "Autoritatea suverana a Sfintei Scripturi" atat de scumpa traditiei calviniste nu mai este astazi suficienta, spun teologii protestanti, deoarece ea ar transforma Scriptura intr-o "Lege"; numai prin principiul material (Hristos), in relatie indisolubila cu cel formal (Biblia), Scriptura poate deveni "Evanghelie". Hristos este mai mare decat Scriptura, a carei marturie este doar o marturie a credintei. Ca si "carte" ea este zugravita nu in Biserica, ci in mana Pantocratorului, in dreptul inimii Sale, si anume ca o carte deschisa (Apoc.5,9), fiind vorba de deschiderea ei prin Jertfa Mielului, ca "sfintire" a Cuvantului Sau ca "adevar" (Ioan 17,17). Oriunde in alta parte, deci in afara Jertfei Mielului, Sfanta Scriptura ramane o carte inchisa. La aceasta concluzie ajunsese si Rudolf Bultmann, insa el ignora total marturia Bisericii. Dar, in Biserica tocmai Sfintii sunt purtatorii vii ai Cuvantului lui Dumnezeu, "viu si lucrator" (Evrei 4,12), care a fost sfintit in ei prin Hristos si in care ei s-au "zidit" astfel ca, atunci cand Mantuitorul spune: "Cine va primeste pe voi, pe Mine Ma primeste" (Mt. 10,40), inseamna, ca cine ii primeste pe ei, primeste si Sfanta Scriptura, iar cine nu-i primeste pe ei, nu-L primeste nici pe Hristos, care este "temelia" (1 Cor.3,11-13) Sfintelor Scripturi. Simbolurile din Sfintele Evanghelii: "pamantul celor vii" (Ps. 141,5), "pomul cel bun" (Mt. 7,18), "Lumina" (Mt. 5,15) din sfesnic, reprezinta repere ale lucrarii savarsite de Mantuitorul asupra oamenilor, care a culminat cu "puterea pe care le-a dat-o, de a se face fii ai lui Dumnezeu" (Ioan 1,12-13), iar aceasta putere este cea a credintei si a rugaciunii din inima, prin care ucenicii au primit darul Duhului Sfant la Cincizecime. Este vorba de "desavarsirea" (Ef. 4,12) la care i-a dus Mantuitorul. Astfel, El care invata ca este posibila o "auzire" de catre unii a Cuvantului lui Dumnezeu care nu ajunge la credinta si nu face ca "samanta" sa dea rod, arata ca ei se aseamana cu "casa zidita pe nisip" (Mt. 7,27), precum si cu "samanta cazuta pe piatra" (Mt. 13,5). Mantuirea prin credinta este "strapungerea la inima" (F.Ap. 2,37) prin lucrarea harului in omul ce s-a deschis lui Hristos, in care harul lucreaza schimbarea cugetului, (metanoia), lepadarea omului vechi instrainat de starea de pruncie, de fapt de insusi chipul lui Dumnezeu in Hristos. In El s-a aratat chipul lui Dumnezeu ca o "slava a Unuia Nascut din Tatal plin de har si de adevar" (Ioan 1,14). Este o slava a prunciei lui Dumnezeu in Hristos, simbolul lui Dumnezeu: "De nu va veti intoarce si va veti face ca pruncii nu veti intra in Imparatia lui Dumnezeu?". La intrebarea ucenicilor: "Cine va fi cel mai mare in Imparatia lui Dumnezeu", punand un prunc in mijlocul lor, Mantuitorul a spus: "Cel ce va fi ca pruncul acesta, va fi cel mai mare in Imparatia lui Dumnezeu" (Mt. 18,3-4) caci ei au chipul "plin de har si de adevar" (Ioan 1,14) al Tatalui, pe care Hristos l-a impartasit ucenicilor Sai ca "slava" si ca o putere de a se face "fii ai lui Dumnezeu" (Ioan 1,12-13) dupa chipul "prunciei" Sale slavite. Acest chip slavit, nu are nimic comun cu vreun "infantilism": "Nu fiti copii cu mintea; fiti copii cand e vorba de rautate; La minte insa, fiti desavarsiti" (I Cor.14,20). Tot astfel nu are ceva comun cu vreo "slabiciune", din moment ce nevinovatia prunciei este ca "cele slabe alese de Dumnezeu ca sa rusineze pe cele tari" (1 Cor.1,27) din lume. Pruncia isi are "taria" ei, incat "lupul va paste cu mielul" (Isaia 11,6), nu invers. "Taria" prunciei este ca "piatra" (Mt. 21,44) de care se zdrobesc cei tari din lume. Aceasta "tarie" vadeste orice "violenta" ca infrangere, si pune in valoare crucea cu biruinta, deoarece "lupta este nu cu trup si sange, ci cu puterile intunericului ce stapanesc prin vazduhuri" (Ef. 6,12). Asemanarea cu Dumnezeu, are loc nu dupa atotputernicia Sa, ci dupa chipul Sau in Hristos ca "viata si Lumina" (Ioan 1,5), "duh si adevar" (Ioan 4,23), la care asemanarea este prin "impacare" din cauza vrajmasiei de dupa pacatul stramosesc. Neimpacarea ar insemna ramanerea la acea "vrajmasie din fire cu Dumnezeu" (Rom.5,10). Aratandu-se ,,cele ale lui Dumnezeu" (Marcu 8,33), "cele ale Sale" in urma Jertfei, care descopera viata Sa ca "adevar", Mantuitorul a devenit relevant si catalizator pentru omul datornic fata de Dumnezeu: "A murit din cauza pacatelor noastre si a inviat pentru indreptarea noastra" (Rom.4,25). In acest sens Biserica il aduce pe Hristos "In fata constiintei fiecarui om" (2 Cor.4,2), pentru a ajunge "la cunoasterea Fiului lui Dumnezeu" (Ef. 4,13) ca inviere cu duhul; deoarece El este "Usa" de intrare pentru "iesirea la pasune" prin Inaltarea Mantuitorului la cer, spre a fi daruit ucenicilor de catre Tatal prin Duhul Sfant ca bogatie si "comoara" a darurilor Duhului din Hristos si putere de a "vana" lumea prin El. Pentru aceasta binefacere, Dumnezeu "care voieste ca toti oamenii sa se mantuiasca si sa vina la cunostinta adevarului, porunceste ca toti de pretutindeni sa se pocaiasca, deoarece a randuit o zi cand va judeca lumea cu dreptate printr-un barbat pe care l-a randuit anume, asupra caruia a dat tuturor dovada, inviindu-L din morti" (F. Ap. 17,30-31). In El sunt "cele ale omului" (Lc. 16,12) cu relevanta lor teandrica, atat in ceea ce priveste puterea lor asupra cugetului omului pentru "metanoia", cat si in ceea ce priveste osandirea de sine a omului care le leapada, deoarece pedeapsa cea mai

mare va fi nu atat osandirea, cat "parasirea" de catre Dumnezeu si mustrarea "constiintei": "Slugile Mele vor salta de bucurie, iar voi veti striga de intristare..." (Isaia 65,13-14). Ce har poate fi mai puternic decat Hristos Insusi? El este atat de patrunzator incat poate trezi in om constiinta si vina pacatelor, parerea de rau si pocainta; este atat de iubitor si de milostiv, incat iarta pacatele; este atat de preamarit, incat umple inima de bucurie si de toata plinatatea, ca un "Mire" fata de "mireasa" lui. Este, apoi, atat de puternic, incat poate sa dea inimii "tarie" pentru toata lucrarea iubirii "Laudati pe Domnul intru sfintii Lui; laudati pe El intru taria puterii Lui" (Ps. 150,1). Desi iubirea crestina nu vine fara credinta, totusi dragostea este mai mare decat credinta, care fara iubire isi pierde puterea si valoarea. "Iubirea" este mai mare decat "credinta" pentru ca in ea Dumnezeu arata taria credintei, ca acea dragoste, care: "Toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda" (1 Cor. 13,7). Ea aduce nasterea din duh, si prin duh, puterea roadelor: "Roada duhului este dragostea, bucuria, pacea, indelunga rabdare, facerea de bine..." (Gal. 5,22-28). Dar faptele bune nu urmeaza automat nasterii din duh, ci la predispozitia spre bine (Ps. 22,3) se adauga efortul ca valoare morala, stradania pentru roadele duhului, "cu ochii mereu atintiti spre Iisus, incepatorul si plinitorul credintei" (Evrei 12,2), care cheama la urmarea Sa chiar sub auspiciile impotrivirii (Evrei 12,3) din lume: "in lume necazuri veti avea, dar indrazniti, Eu am biruit lumea" (Ioan 16,33). Astfel, sufletul se zideste "innoindu-se din zi in zi" (ICor 4,16), "trecand din putere in putere" (Ps.83,8) si din "slava in slava" (2Cor.3,18). Asa cum oameni rai nu raman pe aceeasi treapta, ci trec "din rau in mai rau" (2Tim.3,13), tot asa exista un progres duhovnicesc, o "crestere" in Hristos, "pana la varsta staturii lui Hristos, a barbatului desavarsit" (Ef.4,13). Este sigur faptul ca lipsa roadelor poate periclita insasi mantuirea in Hristos. In viata duhovniceasca nu poate exista o stagnare. In omul cel nou, stradania pentru "crestere" incepe o data cu "indreptarea" prin credinta, dar ea se continua toata viata crestinului. Orice oprire inseamna regres, inseamna o biruinta a omului vechi asupra omului nou, a "trupului" asupra "duhului", asa cum daca pe ogorul arat nu se seamana grau, el nu sta pe loc, ci se umple de buruieni, cu atat mai rele, cu cat ogorul este, nu salbatic pe care ar creste cu greu, ci "afanat", "arat". Dar in aceasta lupta, omul ar fi biruit ca si cei de sub Lege ajunsi "camp de oase uscate" (Iez. 37,1-14), daca ar trebui sa se lupte singuri cu raul. Puterea, harului in Hristos deschide izvoarele vietii duhului. Cata vreme primeste hrana Duhului in Hristos omul este ocrotit de rau, dar mai ales se intareste tot mai mult pe calea duhului. De aceea, Biserica este constienta de faptul ca aceasta putere duhovniceasca este un dar al harului, cand se roaga: "Apara, mantuieste, miluieste si ne pazeste pe noi, Dumnezeule, cu harul Tau!". De asemenea, Sfantul Apostol Pavel spune: "Toate le pot in Hristos care ma intareste" (Fil. 4,13); "El lucreaza in voi si a voi si a face" (Fil.2,13). Din credinta izvoraste iubirea de Dumnezeu, care il uneste pe om cu El. Unirea cu Dumnezeu nu este un act pur intelectual, ci ea cuprinde si transfigureaza pe omul intreg. Unirea cu Dumnezeu este indeosebi rodul iubirii, al inimii, asa cum arata Sfintii Parinti Capadocieni, Sfantul Macarie Egipteanul, Sfantul Diadoh al Foticeii, Dionisie Pseudo-Areopagitul, Sfantul Maxim Marturisitorul, Sfantul Simeon Noul Teolog si Sfantul Grigorie Palama, in comparatie cu alti autori patristici cum sunt Clement Alexandrinul, Origen, Evagrie, care aseaza esenta credintei in intelect. Aceasta unire este o continua crestere launtrica, incepand de la Botez. Prin ea se ajunge la desavarsire prin virtuti, dupa purificarea de patimi. In mod deosebit, Sfintii Parinti vad credinta aratandu-si roadele prin dragoste: "Imparatia lui Dumnezeu este inlauntrul vostru" (Lc. 17,21). Asadar credinta in Dumnezeu este acelasi lucru cu inceputul Imparatiei lui Dumnezeu inlauntrul omului. Hristos - Cel ce a lucrat inainte de Intrupare cu sudoarea fruntii Sale, - striga prin sangele Jertfei Sale rascumparatoare din pamant. Astfel, "credinta nu este in afara de om, dar omul, intarind-o prin implinirea poruncilor dumnezeiesti, o face sa devina Imparatia lui Dumnezeu care este cunoscuta numai de cei ce o au; Imparatia lui Dumnezeu, este credinta dezvoltata prin lucrare, si ea inseamna unirea nemijlocita cu Dumnezeu a celor ce fac parte din ea; deci, credinta este o putere de legatura care duce la unirea desavarsita mai presus de fire a celui ce crede, cu Dumnezeu Cel crezut. Innoirea chipului lui Dumnezeu prin credinta, trebuie urmata, dupa Sfantul Diadoh al Foticeii, de asemanarea cu Dumnezeu prin iubire lucratoare: "Cand incepe mintea sa guste intru multa simtire din dulceata Prea Sfantului Duh, suntem datori sa stim ca incepe harul sa zugraveasca, asa-zicand, peste chip, asemanarea... El readuce intai prin Botez "chipul" omului la forma in care era cand a fost facut...

Daca se adauga lumina dragostei, chipul este ridicat cu totul la frumusetea asemanarii. Nici nepatimirea nu o poate darui sufletului alta virtute, decat numai dragostea. Caci dragostea este "plinirea Legii" (Rom. 13,10), incat "omul cel dinlauntru se innoieste din zi in zi" (1 Cor.4,16) in gustarea dragostei, dar se implineste abia in desavarsirea ei. Iubirea este esenta si sufletul faptelor bune, dupa cum acestea sunt intruparea fireasca a iubirii. Dupa Sfantul Ioan Hrisostom, credinta dreapta fara fapte este ca un trup frumos si infloritor, care insa, asemenea trupurilor pictate, nu are nici o putere. Evlavia consta din credinta in dogme pioase si in fapte bune, spune Sfantul Chiril al Ierusalimului. Iar Sfantul Simeon Noul Teolog spune ca: "Daca ar fi mantuire numai prin credinta, toti oamenii sar mantui si nu s-ar pierde nici unul dintre noi, pentru ca nu este nici unul, care sa nu creada ca exista Dumnezeu... Daca nu are cineva credinta fara stirbire si fapte bune, este cu neputinta sa vina la el harul Sfantului Duh si daca nu vine la el harul Sfantului Duh, si nu locuieste in el in chip constient, nu trebuie sa se numeasca acela om duhovnicesc". Insasi prezenta harului prin credinta da puterea iubirii care mana la fapte: "Atunci cand Facatorul tuturor a voit sa aduca la tarie si in buna randuiala, firea rostogolita la inceput in stricaciune... i-a sadit iarasi Duhul dumnezeiesc si sfant retras odinioara, modeland-o din nou dupa chipul cel mai presus de lume, fiind in stare si putand sa ne faca dupa propria Sa asemanare". Inaintand spre asemanare prin fapte bune, omul inainteaza in sfintenie, care se arata consecvent in fapte bune, ca si "comori in cer" (Mt. 6,19-21) Harul ce se da prin Sfintele Taine este inceputul sfintirii prin fapte, care este o imitare a starii de jertfa a iubirii lui Hristos. Punctul culminant al sfinteniei se descopera in Hristos ca "lumina care se pune", nu "sub obrocul" mintii, ci "in sfesnic spre a lumina tuturor" (Mt. 5,15). Ca si la Hristos, faptele ca roade ale duhului, nu sunt ostentative, ci sunt firesti si smerite ca orice jertfa, ca rodire din sine, asemenea "pamantului bun" (Marcu 4,26-29), asa cum dreptul, primind la judecata din urma rasplata faptelor bune, se va intreba cu uimire: "Cand Te-am vazut..." in lipsuri? (Mt. 25,37), iar roadele duhului din ei vor fi considerate ca fiind facute ca fata de Hristos Insusi. Dupa cum lucrarea lui Dumnezeu este innoirea pomului la radacinile lui prin "sapare" in vederea roadelor (Lc. 13,8), tot asa grija omului este sa tina mereu viu darul lui Dumnezeu prin credinta in Hristos, revarsat prin Sfintele Taine inlauntrul sau ca o "Cincizecime personala". Intrucat in Vechiul Testament lucrarea Cuvantului era exterioara, tot exterioara era si lucrarea Duhului, fapt pentru care si sfintenia era masurata doar cu faptele Legii. Atunci "oamenii cei sfinti ai lui Dumnezeu" erau "manati de Duhul Sfant" (2 Petru 1,21), pe cand in Hristos, oamenii desavarsiti sunt "partasi firii celei dumnezeiesti" (2 Petru 1,4). In Hristos insa, omul nu primeste un "duh al robiei" ca cel de sub Lege (Rom. 8,15), ci "duh al infierii", prin care Dumnezeu este invocat ca "Parinte" (Gal. 4,6) si ca "Tatal Nostru" (Mt. 6,9). Cand Cuvantul de pe Tablele Legii a devenit in Hristos "paine" (Mt. 7,9-11), ca o "cale noua si vie" (Evrei 10,20), atunci Duhul Sfant a devenit Duhul eliberarii, Duhul vietii noi, "har peste har" (Ioan 1,16) si "trecere din slava in slava" (2 Cor.4,18). Dumnezeu nu da in Hristos Duhul cu masura (Ioan 3,34), ci insusi Duhul este izvorul faptelor pentru cei ce sunt in Hristos, raman in El si ii urmeaza Lui. Insasi mantuirea devine un dar al acestui har, deoarece Mantuitorul spune, ca cine ii urmeaza Lui "Insutit va lua in viata aceasta, iar in veacul viitor viata vesnica" (Mt. 19,29); "Eu am venit ca lumea viata sa aiba si mai mult sa aiba" (Ioan 10,10). Iar despre comuniunea lui Hristos cu oamenii, Sfantul Apostol Pavel spune: "Nici viata, nici moartea, nici cele de acum nici cele viitoare, nu ne vor desparti pe noi de dragostea lui Hristos" (Rom. 8,38-39). Deci, dragostea este aceea, care il inradacineaza pe om definitiv in Hristos, care tocmai de aceea spunea despre oile Sale: "Nimeni nu le va rapi din mana Mea" (Ioan 10,28). Trairea crestina are ca tinta acea iubire fara hotar fata de Dumnezeu si de aproapele prin Hristos in care sfintenia este tot una cu desavarsirea: "Fiind opusa individualismului, sfintenia nu este o indiferenta fata de oameni, ci este una cu elanul de infratire, una cu iubirea fierbinte in Dumnezeu fata de tot omul, una cu sinceritatea, deschiderea si comuniunea, cu generozitatea jertfelnica si cu puritatea intentiilor si a faptelor indreptate spre orice om". Dupa Sfantul Isaac Sirul, inima milostiva este umplerea de iubire pentru toata faptura insufletita si neinsufletita. Sfintii sunt uniti cu intreaga lume si se roaga pentru innoirea intregii lumi. Sfintenia nu-si pierde niciodata puterea ei de viata in Hristos care are ca temelie credinta in El. Fiecare crestin care da marturie prin viata lui, este o personificare a sfinteniei. Sfintii se indumnezeiesc pentru oameni, asa cum Hristos s-a intrupat pentru lume. Ei s-au detasat de lume, nu pentru a o lepada, ci pentru a contribui la vindecarea ei morala si spirituala. De altfel, ucenicii Mantuitorului au fost alesi din lume (Ioan 15,19), scosi din lume, botezati in Hristos, pentru a fi "Lumina lumii" (Mt. 5,14), dupa cum nimenea din cei din lume nu poate iubi lumea asa cum o iubeste Dumnezeu: "Daca voi, rai fiind, stiti sa dati

lucruri bune fiilor vostri, cu cat mai mult Tatal vostru ceresc va da cele bune celor care cer de la El?" (Mt.7,11); "Ce Ma numesti bun? Nimenea nu este bun, decat unul singur, Dumnezeu!" (Mt. 19,17), spunea Mantuitorul ca raspuns la vorbele magulitoare ale tanarului bogat, aratand ca izvorul binelui este Dumnezeu, de care El a venit sa asculte (Ps.109,1). Astfel, prin Taina Sfantului Botez, si prin asemanarea cu Hristos, a carui viata prin credinta si ascultare a fost o stare permanenta de jertfa inaintea Tatalui, smerenia crestina este calea, atat a nasterii din duh, cat si a roadelor duhului si pe ea si-a intemeiat Mantuitorul invatatura Sa, dupa cum spune Sfantul Ioan Hrisosom, care considera smerenia "mama, radacina, hrana, temelia si legatura dintre toate celelalte bunuri (virtuti)". La fel se exprima si Sfantul Grigorie cel Mare, iar Sfantul Ioan Casian considera smerenia fundamentul inimii capabile de fapte ale desavarsirii si caritatii. La randul sau, Fericitul Augustin spune ca smerenia deschide inima spre slujirea lui Dumnezeu ca o conditie a primirii si pastrarii harului divin, care este ca o ploaie fecunda ce se revarsa peste inaltimi, dar care se aduna in vale, intrucat varfurile nu o pot retine, pe cand vaile se umplu si dau verdeata. Avand in vedere faptul, ca lipsa luminii este deja intuneric si ca raul din suflet nu poate fi scos si indepartat fara ajutorul lui Dumnezeu, reactualizarea harului mantuitor al Sfantului Botez ca jertfa a lepadarii de sine, ca asemanare cu adancul lui Dumnezeu in smerenia lui Hristos, este lucrul cel mai de seama din viata crestina. Tocmai de aceea, prin biruinta in Hristos a Luminii asupra intunericului, Dumnezeu a poruncit pocainta (Rom. 4,25; F.Ap. 17,30), pentru ca cei ce din fire sunt "vrajmasi cu Dumnezeu" (Rom. 5,10), deoarece: "Ceea ce la oameni este inaltat, uraciune este inaintea lui Dumnezeu" (Lc. 16,19), iar "Dumnezeu celor mandri le sta impotriva, dar celor smeriti le da har" (Iacob 4,6), sa scape de "mania" (Rom. 1,8) ce va sa fie si sa se faca "partasi firii dumnezeiesti" in Hristos (2 Petru 1,4). Daca in Vechiul Testament, cei ce nu-si ungeau pragul de sus cu sangele Mielului, ramaneau la sabia ingerului mortii, iar in Israil atatia au fost pedepsiti cu moartea pentru ridicarea lor semeata deasupra "pragului de sus", astfel in Hristos pedeapsa pentru necredinta si nepocainta nu mai este "moartea", ci ramanerea afara ("i-a scos afara deserti" Lc.2,53), parasirea, iar dincolo de moarte, aruncarea in "intunericul cel mai dinafara" (Mt. 22,13). Caci in afara de Hristos e intunericul (Isaia 6,2): "Cei ce locuiti in latura si-n umbra mortii, Lumina va straluci peste voi" (Isaia 9,1), dar cei ce se fac partasi Luminii Sale intra in camara Sa de nunta. Propovaduirea orala (kerygma) este urmarea lucrarii ucenicilor desavarsiti in Hristos la lucrul slujirii in puterea Duhului Sfant, ca slugi ale Cuvantului pline de "averea" talantilor din averea "stapanului bucuriei" (Mt. 25,21;23), pentru scrierea in inimi prin sfintire a Cuvantului lui Dumnezeu. Ei erau vase alese in care s-a odihnit Hristos; erau pnevmatofori si hristofori si tocmai de aceea si "bibliofori". Dar prima lor lucrare a fost aceea, nu de asternere in scris, ci de impartasire a Cuvantului in dar, asa cum a si fost primit. Si acest Cuvant despre Hristos, "cuvintele Vietii acesteia" (F.Ap. 5,20), erau de fapt "raurile de apa vie" (Ioan 7,38-39) din inima lor, dupa ce Hristos, ca "toiagul" lui Moise, scosese din pieptul lor inimile de piatra si le daduse "inimi de carne" (Iez. 36,26), si "duh de rugaciune" (Zaharia 12,10), incat sa poata cere prin rugaciune darul Duhului Sfant. Astfel, de la Cincizecime ei erau manati la lucrare in chip apostolic de Duhul Sfant, ca si Hristos dupa Botez (Lc.4,14), si mult mai adanc decat Sfintii din Vechiul Testament, care erau manati prin "inspiratie" nu prin "partasie" in Hristos ca Apostolii, care, de aceea, aveau "desavarsirea" (Evrei 11,40). Din propovaduirea lor orala de la Duhul Sfant s-au fixat apoi in scris Evangheliile ca text, pe care nimeni nu le putea asterne in scris, decat "oamenii sfinti ai lui Dumnezeu, manati de Duhul Sfant" (2 Petru 1,21), intrucat "nici un cuvant al Sfintei Scripturi nu s-a grait dintr-o vointa omeneasca" (Gal. 1,11-12). Proorocii, "nu pentru ei insisi, ci pentru voi slujeau aceste lucruri, care acum ni s-au vestit prin cei ce, intru Duhul Sfant trimis din cer, vau propovaduit Evanghelia, spre care si ingerii doresc sa priveasca" (1 Petru 1,11-12), deoarece slava Luminii de sus ii face pe oameni sa nu cunoasca adancul slujirii lasata de Creator oamenilor ca rod al ascultarii de Cuvantul Sau si ferirea, astfel de moartea sufleteasca. Aceasta provenea din "pomul cunostintei", simbol al lui Lucifer care murise sufleteste si se impotrivea cu inversunare invierii prin Duhul Sfant, fiind cu inima "plina de rapire si viclesug" (Mt. 23,25), prin care "a semanat neghina in grau si s-a dus" (Mt. 13,25), incat in cele zidite de Dumnezeu ca "ale Sale" a aparut samanta celui rau. Despre aceasta amagire Sfintii Apostoli spun: "Stim ca suntem din Dumnezeu si lumea intreaga zace sub puterea celui rau. Stim, iarasi, ca Fiul lui Dumnezeu a venit si ne-a dat pricepere, ca sa cunoastem pe Dumnezeu cel adevarat si noi suntem in Dumnezeul cel adevarat, adica intru Fiul Sau Iisus Hristos. Acesta este adevaratul Dumnezeu si viata de veci" (1 Ioan 5,19-20).

Nu poate cineva cinsti Sfanta Scriptura, fara sa cinsteasca pe cei prin care s-a impartasit Hristos in lume si in care era Hristos insusi. Daca ei marturiseau: "Nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine" (Gal.2,20); "Urmatimi Mie, precum si Eu lui Hristos" (1 Cor.4,16), astfel, ei erau "hristofori", vrednici de cinstire in Hristos, intrucat: "Minunat este Dumnezeu intru sfintii Sai, Dumnezeul lui Israil; El insusi va da putere si intarire poporului Sau" (Ps. 67,36); "Tu luminezi minunat din muntii cei vesnici" (Ps. 75,4); "Prin Sfintii care sunt in pamantul lui, minunata a facut Domnul toata voia Sa intru ei" (Ps. 15,3). "Cinstirea Sfintilor" este marea dimensiune care lipseste astazi din dialogul ecumenic privitor la Sfanta Scriptura si la predica orala apostolica (kerygma). Ori tocmai intre acestea trebuie subintelesi "sfintii", ca purtatorii, nu numai ai lui Hristos, ci si ai cuvintelor Sale sub forma lor scrisa, intrucat numai cei ce-L iubesc pe Hristos pot tine cuvintele Lui (Ioan 14,23), si anume ca o vrednicie a Sa pentru aceasta iubire in urma sfintirii Numelui Sau prin Jertfa. Astfel, iubirea de Dumnezeu din toata inima este tot un dar al Sau (1 Ioan 4,19). Aceasta "subintelegere" este exprimata in teologia patristica si preluata de autori moderni prin formula: "Adevarul se afla in spatele literelor Sfintei Scripturi". Dar in spatele Sfintei Scripturi se afla, atat Biserica in puterea Duhului Sfant, cat, in primul rand, Mantuitorul insusi, cu "adevarul" sfintit prin Jertfa Sa. Inainte de Sfanta Scriptura Biserica cinsteste in prima Duminica dupa pogorarea Duhului Sfant pe "Sfinti" ca purtatori si "slujitori" prin Duhul Sfant ai Cuvantului lui Dumnezeu, dupa porunca: "In dar ati luat, in dar sa dati" (Mt. 10,18). Nu se afla vreun cuvant in Sfanta Scriptura care sa nu fie in inima sfintilor, care se adapa la randul lor din fantana cu apa vie a lui Hristos (Isaia 12,3), miscand Cuvantul in inimile lor ca si Maica Domnului (Lc. 2,19), si ca cei ce "pastreaza Cuvantul in inima lor curata si buna si aduc roada prin rabdare" (Mt. 13,23). De aceea, a nu cinsti pe "Sfinti", este tot una cu a nu cinsti Sfanta Scriptura, si de fapt a nesocoti pe Dumnezeu, precum si Biserica Duhului Sfant. Asternand si in scris lucrarea lui Dumnezeu care i-a desavarsit in Hristos, Sfintii erau constienti ca nu lasa in urma lor o "Lege" ca cea din Vechiul Testament, ci ca in Lumina lui Hristos "plini de har si de adevar", ei topesc la caldura harului si "Legea Veche", dupa sensul acesteia aratat de Mantuitorul: "Se va lua Imparatia lui Dumnezeu de la acest fel de oameni, si se va da acelora, care vor aduce roadele ei" (Mt. 21,43). Biserica Ortodoxa cinsteste pe "Sfinti" in mod deosebit dupa Pogorarea Duhului Sfant, ca pe o continuare a intruparii lui Hristos in sensul de "infiere" (Gal. 4,6) de catre Dumnezeu Tatal, si ca cei prin care pot fi intelese si Sfintele Scripturi, deoarece ele nu descriu altceva, decat zidirea lor in Hristos, asa cum si Hristos n-a grait nimic altceva, decat ceea ce era El Insusi, "In care sunt ascunse toate visteriile intelepciunii si ale cunostintei" (Col. 2,3). Pe Apostoli si pe urmasii lor i-a ales Dumnezeu ca sa fie "asemenea chipului Fiului Sau" (Rom. 8,29). Una din insusirile Bisericii de la Duhul Sfant este aceea, ca Biserica este, "apostolica", adica a celor desavarsiti in Hristos, in care Hristos isi prelungeste Intruparea Sa, deoarece i-a trecut pascal prin Jertfa Sa, acolo unde se afla El, ca "Cel ce este", simbolizat prin "rugul aprins" ca simbol al vietii fara de sfarsit: "Despre morti n-ati citit in cartea lui Moise, spunea Mantuitorul ispititorilor Sai, cand i-a vorbit Dumnezeu din rug zicand: Eu sunt Dumnezeul lui Avraam si Dumnezeul lui Isaac si Dumnezeul lui Iacob. Dumnezeu nu este Dumnezeu al celor morti, ci al celor vii" (Marcu 12,26-27). Cand spunea ucenicilor despre Duhul Sfant: "Acela va va invata toate" (Ioan 14,26); "Nu de la sine va grai, ci din al Meu va lua si va va da voua" (Ioan 16,13-15), caci "Toate cate are Tatal, ale Mele sunt" (Ioan 16,15), Mantuitorul se referea la tot ce "a facut si a invatat" (F.Ap. 1,1), in care nu era nimic scris cu litere, tocmai pentru a se scrie cu atat mai mult in inimile celor care il urmau, ca unor fii, carora Dumnezeu ca "Tata" le-a trimis pe "Duhul Fiului Sau in inimile lor" (Gal. 4,6), caci El ii numea pe ei "slugi", apoi, "prieteni" (Ioan 15,15), dar "infierea" este de la "Tatal" prin Duhul Sfant: "Ma sui la Tatal Meu si Tatal vostru" (Ioan 20,17). Acest lucru arata o "crestere" a lor in Hristos (Rom.8,29), pana la vederea plina de slava a Fetii lui Dumnezeu: "Vor merge din putere in putere si se va arata Dumnezeul dumnezeilor in Sion" (Ps. 83,8). Aceasta "crestere" pentru vederea Fetii lui Dumnezeu si umplerea de slava o cerea Mantuitorul ucenicilor Sai: "Privegheati, asadar, in toata vremea, rugandu-va ca sa va intariti si sa scapati de toate acestea care au sa vina si sa stati inaintea Fiului Omului" (Lc. 21,36). Ucenicilor nu le ceruse cunostinte despre Lege ca "invatatorului de Lege" (Luca 10,26), caruia ii spusese: "Fa acesta si vei fi viul" (Lc. 10,28) sau ca "dregatorului bogat" (Lc. 18,20), deoarece in El Dumnezeu arata "Calea" vie a mantuirii ca desavarsire a Legii, atunci cand aceasta Lege, din cauza rastalmacirilor omenesti nu mai putea indrepta pe oameni (F. Ap. 13,38-39;Rom. 8,4), fara "desavarsirea" ei in Hristos (Mt. 5,17): "caci eu prin Lege am murit fata de Lege, ca sa traiesc lui Dumnezeu" (Gal. 2,19).

Aceasta o spunea, deoarece lumea nu va putea vedea Fata Lui fara sa moara, sau fara sa "fuga". in acelasi sens Mantuitorul indeamna: "Sa fie mijloacele voastre incinse si facliile aprinse. Si voi fiti asemenea oamenilor care asteapta pe stapanul lor, cand se va intoarce de la nunta, ca venind si batand, indata sa-I deschida. Ferice sunt slugile acelea pe care Stapanul venind le va gasi facand asa" (Lc. 12,35-37). La randul lor Sfintii Apostoli marturisesc: "Noi cei vii care vom fi ramas, vom fi rapiti in nori intru intampinarea Domnului in vazduh" (1 Tes.4,17); "Stim ca daca El se va arata, noi vom fi asemenea Lui, fiindca il vom vedea cum este" (1 Ioan 3,2). La aceasta mostenire a lui Hristos in inimi si in Biserica prin Duhul Sfant se refera formula liturgica: "Ale Tale dintru ale Tale...", cu referire la Jertfa Sa sfintitoare pentru ei si revelatoare a vietii Sale ca si "Cale". Ceea ce au asternut Sfintii Apostoli si ucenicii lor in scris este in dependenta organica de "tot ce a facut si a invatat Iisus" (F. Ap. 1,1) prin evenimente, care la randul lor, erau dependente organic de Jertfa Mantuitorului. Acest eveniment hotarator al Jertfei a insemnat iubirea de Cuvantul lui Hristos "sfintit ca adevar" (Ioan 17,17), asa cum era iubit si Hristos insusi prin sfintirea Numelui: "Sfinteasca-se Numele Tau! Vie imparatia Ta..." (Mt. 6,9-10). Astfel, Mantuitorul este "calea" catre Duhul Sfant, la "pasunea" Caruia se ajunge numai prin El, ca "Usa" de intrare. Ca singurii in Israil care au urmat lui Hristos si fara ei n-ar mai fi fost nimeni si tara intreaga ar fi fost vrednica de blestem (Maleahi 3,24), intrucat Dumnezeu nu-si mai poate lua intruparea inapoi, Apostolii au fost "indreptati" si "desavarsiti", ca sa fie "asemenea chipului Fiului lui Dumnezeu" (Rom 8,29), pe care El ii numeste ,fratii" Sai (Ioan 20,17). El s-a scris in inimile lor, nu in carti, si nu cu litere, cum ar fi fost cel mai comod lucru din lume, ci "pe tablele de carne ale inimii" (2 Cor.3,3) lor "curate si bune" (Lc.8,15) din pieptul carora a scos mai intai "inimile de piatra", dandu-le lor "inimi de carne" (Iez.36,26) si "duh de rugaciune" (Zaharia 12,10). "Oamenii cei sfinti ai lui Dumnezeu" (2 Petru 1,21) n-au scris nimic fara a avea in inima lor chipul slavit a lui Hristos si nu s-au putut gandi vreodata sa dea cuiva cele scrise fara acest chip al lui Hristos si slava Lui. Cele scrise, insa, marturisesc tot despre El ca si Scripturile Vechiului Testament (Ioan 5,39), asa cum marturiseste Sfantul Evanghelist Ioan: "Acestea s-au scris ca sa credeti, ca Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, si crezand, viata sa aveti in Numele Lui" (Ioan 20,31). Dar, ei au impartasit mai intai pe Hristos, asa cum li s-a impartasit El insusi lor, "pe calea noua si vie" (Evrei 10,20), fata de care, cele scrise sunt un adaos: "Ce era de la inceput, ce am auzit, ce am vazut cu ochii nostri, ce am privit si mainile noastre au pipait, despre Cuvantul Vietii - Si viata s-a aratat si am vazut-o si marturisim si va vestim Viata de veci, care era la Tatal s-a aratat noua - ce am vazut si am auzit va vestim si voua, ca si voi sa aveti impartasire cu noi" (1 Ioan 1,1-3). Famenul etiopian citea ingandurat Sfanta Scriptura, dar dupa marturisirea lui Hristos si dupa botezarea prin diaconul Filip "a plecat in drumul sau bucurandu-se" (F.Ap. 8,39). Impartasirea in chip viu, asa cum au primit-o in dar prin Hristos, era o nevoie a sufletului pentru Apostoli: "Apasa asupra mea sarcina propovaduirii si vai mie de nu voi binevesti" (1 Cor.9,16). Acest lucru cu atat mai mult, cu cat prin Cuvantul lui Dumnezeu se propovaduia mai mult decat un cuvant scris cu litere, sau o porunca; era "adevar" (Ioan 17,17) ca si in starea primordiala, pentru ca era "sfintit" prin Jertfa lui Hristos si "mangaierea Duhului Sfant" (F.Ap. 9,231), "Duhul Adevarului", nu al literei. De aceea, atunci n-a fost nevoie sa fie dat in scris, iar cand dupa pacatul stramosesc sa dat in scris, acest lucru s-a intamplat pentru ca voia lui Dumnezeu nu mai era in inimi, iar oamenii trebuiau sa fie "luati de mana", ca sa fie dusi la izbavirea din Egipt (Ier. 31,32). "Scrierea in inimi" a fost lucrarea de "sfintire", prin care Dumnezeu a venit in Hristos nu sa copleseasca, ci sa umple; nu a venit cu cerul asupra omului, ci a venit "din pamant" de sub picioarele oamenilor, ca sa deschida cerul prin scrierea in inimi: "Cine este cel ce s-a suit (pe cruce), daca nu cel ce s-a pogorat in cele mai de jos ale pamantului, ca sa umple toatei" (Ef.4,8-10); "Sapa la radacina pomului si asteapta roade" (Lc. 13,8); "Ramasita care va fi, va prinde radacini in jos si va aduce roade in sus" (Isaia 37,31). Insa impartasirea in dar a Cuvantului sfintit ca adevar inseamna impartasirea orala, mai exact "personala", "harica" (Ef. 2,8): "Sfanta Scriptura nu spune sa fi ajuns cineva la credinta numai prin simpla citire a Bibliei, caci Cuvantul lui Dumnezeu are putere atunci, cand e impartasit de un om credincios, iar Sfanta Scriptura isi activeaza puterea in comuniune. Persoanele care au crezut fara a citi Sfanta Scriptura, prin contactul direct, au rostit mai intai Cuvantul, apoi au scris. Aceasta persoana este Hristos, iar deplina vedere in adancimile lui divine si sensibilitatea pentru ele, au fost date de Duhul lui Hristos; cuvintele Sfintei Scripturi nu au putut veni decat de la Dumnezeu, pentru ca au in ele adancimile nesfarsite ale vietii dumnezeiesti. Hristos rosteste si acum in Duhul Sfant cuvintele Sale". Spunand ucenicilor: "Imi veti fi martori" (F.Ap. 1,8), Mantuitorul se referea la plinatatea si desavarsirea lor prin Invierea Sa, si darul Duhului Sfant: "Luand obarsie din propovaduirea Domnului (mantuirea) ne-a fost adeverita de cei ce au ascultat-o, impreuna marturisind si Dumnezeu cu semne si cu

minuni si cu multe feluri de puteri si cu darurile Duhului Sfant impartite dupa a Sa vointa" (Evrei 2,3-4). Astfel, calea prin care vine credinta in om este "un alt om", adica oamenii Bisericii, care dupa ce au propovaduit oral si personal prin "har", prin desavarsirea lor, au asternut aceasta traire si in scris tot prin puterea Duhului Sfant. Calitatea de "martori" ai celor ce binevestesc era o ipostaza duhovniceasca reala, "ca viata interioara, dar nu subiectiva; era o realitate din ei, dar deosebita de ei, deosebita de realitatea spirituala ca produs al eforturilor subiective; viata duhovniceasca este o viata interioara, dar nu exclusiv subiectiva, ci de relatie intima intre eul propriu si Iisus Hristos prin Duhul Sfant". Sfantul Vasile cel Mare subliniaza in acest sens, ca "Duhul Sfant este cel mai intim eu al omului". Sfintii Apostoli nu au capatat "asemanarea" cu Hristos prin ceea ce au lasat in scris, ci ei au primit in dar "Duhul lui Hristos" (1 Cor.2,16) si L-au impartasit in dar, ca pe "intregul", care este mai mult decat suma tuturor partilor sale componente. Comparat cu "litera", "duhul" este ca "intregul" fata de partile sale componente, intrucat este forma "vie" a acestora, de altfel si singura deosebire dintre intreg si partile sale (Ioan 20,31), asa cum se arata la incheierea Sfintei Liturghii: "Am primit duhul cel ceresc" (Gal. 4,4), nu doar o carte: "Pentru ca suntem fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Sau in inimile noastre prin care strigam; Tatal Nostru!" (Gal. 4,4). Daca partile componente se separa de "intreg", atunci, dupa litere, se pot imagina tot atatea chipuri ale lui Hristos, cate carti are Biblia Noului Testament, asa cum s-a vazut in cazul folosirii in exegeza a "metodei istorico-critice", ca si cum nu s-ar fi putut vedea intregul din cauza partilor sale. Nu Hristos trebuie cautat in Biblie ca "parti" ale "intregului", ci Biblia trebuie deschisa in Hristos. De aceea, forma orala a propovaduirii de la Duhul Sfant nu este doar o forma trecatoare pana la aparitia formei scrise, ci este forma durabila, de valorificare prin oamenii Bisericii a talantilor, fiind ajutati dupa Sfintii Apostoli si de forma scrisa (Rom. 15,4) ca "mangaiere", iar nu ca "intemeiere" pentru acea cale de impartasire a duhului ca "intreg", de scriere in inimi, de sfintire prin har, intrucat nu numai ce au dat a avut forma orala, ci mai ales ceea ce au primit ei in Hristos. Cuvantul a fost asternut in scris mai ales in scopuri liturgice pentru Biserica post-apostolica, dar el era celebrat in cultul euharistie si inainte de scrierea Noului Testament. Cinstim pe Sfinti pentru ca in ei este "adevarul" Sfintei Scripturi inainte ca acesta sa fi fost asezat in scris, si nu pentru ca ei ar fi mai presus decat Sfanta Scriptura. In ei este acelasi "adevar" ca si in Sfanta Scriptura, intrucat in ambele cazuri este acelasi Hristos in "Sfanta Sfintelor", in inimi. In Sfinti e continuta intruparea dinainte de Jertfa, cum ar spune Sfantul Vasile cel Mare, caci Jertfa e "Cartea Mielului" deschisa prin sangele Sau (Apoc.5,9). In Sfinti, El este in "forma vie", ca o "casa" a sufletului (Mt. 24,43), ca un "canon" al persoanei inaintea "canonului biblic", apoi si concomitent cu el, prin zidirea lor in Hristos, in care era "calea", nu cea a Legii, statica, ci "calea noua si vie" (Evrei 10,20), caci "litera omoara, duhul (ca prezenta personala) face viu" (2 Cor.3,6). "Adancul dragostei lui Hristos" poate fi cunoscut "prin toti Sfintii", care "covarsind mintea" (Fil.4,7). "umple inima de toata plinatatea lui Dumnezeu" (Ef. 3, 18-19). Caci prin sfinti Hristos se salasluieste in inimi (Ef. 3,17) ca Lumina si caldura harului. Adevarul" Sfintei Scripturi a fost impartasit in Hristos prin viu grai ca "har peste har", ca o "scara" a "trecerii din putere in putere" (Ps. 83,8), fara nici o carte sau litera, ci din plinatatea lui Hristos, din slava Lui de "har si adevar" (Ioan 1,14), ca singurul nascut din Tatal, ca dintr-o "Carte a Vietii", in fata caruia nici minunile nu pot fi mai de seama, ci doar acea viata ca "Lumina": "Nu va bucurati ca vi se supun duhurile, ci va bucurati ca numele voastre sunt scrise in Cartea Vietii" (Lc. 10,20). La inceputul Sfintei Liturghii, iesirea cu Evanghelia simbolizeaza iesirea lui Hristos la propovaduire (kerygma), care tocmai de aceea cheama la urmarea Sa fara nici o carte, pentru ca cei chemati sa poata impartasi cu atat mai mult ceea ce li se da in dar pe "calea noua si vie" (Evrei 10,20), pana la asemanarea lor cu Hristos ca "desavarsire" (Ef. 4,13). De aceea, iesirea cu Evanghelia se incheie cu chemarea: "Veniti sa ne inchinam...", pentru urmarea lui Hristos, ca "ucenici" ai Sai. Biserica nu poate apara Sfanta Scriptura doar ca pe o forma juridica a "posesiunii", cum aprecia Tertulian, nici nu poate afirma doar, ca "adevarul ei se afla in spatele literei", cum scria Origen, ci ca ea sta pe temelia Jertfei lui Hristos, cum a subliniat Sfantul Vasile cel Mare pentru traditia Bisericii Ortodoxe. Timp de cca. 20 de ani de la Cincizecime s-a propovaduit oral, dar este sigur, ca acest lucru a avut loc urmand drumul Apostolilor cu Hristos de la "chemare", la "desavarsire" prin "indreptare" (Rom. 8,28-30). In aceasta perioada s-au putut asterne treptat si in scris prezentarile "kerygmei", legate intotdeauna de Jertfa euharistic-liturgica in adunari, care facea ca aceasta propovaduire (kerygma) sa insemne "scriere in inimi", "sfintire" a "Cuvantului Vietii lui Hristos" (F.Ap. 5,20) ca "adevar" (Ioan 17,17). Ceea ce s-a fixat mai tarziu in scris, nu poate face abstractie de cei ce au

binevestit, ca "vazatori ai Cuvantului" si "slujitorii" acestuia (Lc. 1,2) ca "adevar", caci in Hristos nu mai era vorba doar de "inspiratie" pentru cunoasterea lui Dumnezeu, ci de "partasie la firea dumnezeiasca" (2 Petru 1,4), asa cum reiese din ceea ce ei impartaseau, dand mai departe (1 Ioan 1,1). "Masura" literei sunt, deci, autorii ei, cu chipul lui Hristos din ei, si astfel in spatele literei se afla "desavarsirea" ca asemanare cu Hristos din ei, prin restaurarea chipului, deoarece ceea ce se afla "in spatele literei" este al ei de fapt, ea nefiind decat marturia acestuia. "Desavarsirea" nu este o ridicare deasupra lumii, nu este in lume, ci la temelia lumii, in puterea inimii, in adancul lui Dumnezeu din Hristos, in care voia lui Dumnezeu era implinita pe pamant ca si in cer, dupa stricarea "cerului" de pe pamant in urma smintelii de la pacatul stramosesc. De fapt, Sfintii nu sunt doar in spatele literei, ci intrucat litera este deasupra ca o cununa a unui arbore, ei sunt "tulpina" provenita din "radacina" Hristos a propovaduirii Cuvantului lui Dumnezeu (1 Cor.3,11-15): "Temelia este Hristos". Vorbind despre perioada orala a propovaduirii, tratatele de exegeza biblica nu pomenesc de "purtatorii de Hristos", ci doar de "inspiratia" lor orala sau scrisa ca in Vechiul Testament. Pentru ei s-a spus insa ca, prin Duhul Sfant si dupa scoaterea din pieptul lor a inimilor de piatra si daruire a inimii de carne si duh de rugaciune, "raurile apei vii vor curge din ei" (Ioan 7, 38-39), adapati din "fantana cu apa vie" (Ier. 2,13) care este Hristos. Ei au Cuvantul sfintit ca "adevar", pentru ca au Duhul Sfant prin care se vede, ca orice neascultare de Dumnezeu este cel mai mare vrajmas al omului, iar Cuvantul este "adevarul" omului si slava lui de la Dumnezeu, ca o "teandrie". "Nasterea de la Dumnezeu", "dezlegarea" din legaturile patimilor, nu constituie un "triumfalism". Sfintii sunt cinstiti nu pentru ca ar duce lipsa de cinstirea omeneasca, ci pentru folosul pe care il pot avea oamenii cinstind viata lor, prin care ei pot impartasi "adancul dragostei lui Hristos" (Ef. 3,18-19), deoarece acestia au ajuns la "varsta staturii lui Hristos (Ef. 4,13-14), ca sa "nu mai fie copii cu mintea", ci doar "cand e vorba de rautate" (1 Cor.14,20). Ei au ajuns la "varsta omului desavarsit", care constituie un "canon" al "chipului lui Dumnezeu" din Hristos, al persoanei, inainte de canonul literei, al Bibliei. In canonul biblic se reflecta ceea ce au dat ei si sub forma statica, dar care se intelege prin forma dinamica a kerygmei, care provenea numai din "canonul" chipului, plin de Duhul Sfant asa cum Sfintii Apostoli "nu s-au propovaduit pe ei, ci pe Hristos" (2 Cor.4,5) si asa cum Hristos n-a propovaduit nimic, decat ceea ce era El Insusi, asupra Caruia Dumnezeu "a dat dovada ca este viu" (Evrei 7,8) si "Cale" a vietii prin inviere, ca "aur lamurit in foc" (Apoc. 3.18) in urma Jertfei Sale. Avand pe Hristos din fata ochilor in inimile lor dupa Inaltarea Sa la cer si pogorarea Duhului Sfant, Sfintii nu mai doresc sa aiba pe Hristos "in fata ochilor" (2 Cor.5,16), ci sa urmeze adancului chipului Sau, pe care Duhul il arata, vadind deosebirea de lume, ca umplere de sine a lumii si ca atare "vrajmasia" ei fata de Dumnezeu, ca un pacat al necredintei ei fata de chipul ei propriu de la Dumnezeu in Hristos (Ps. 115,1-2), vadind insa si dragostea lui Dumnezeu fata de lume, pe care nimenea din lume nu o poate avea (Mt. 7,11) si care este "Lumina Lumii" (Mt. 5,14). Duhul Sfant misca pe Hristos in inimile lor in icoane pline de "caldura", culoare si "Lumina" pe cand "Hristos in fata ochilor" ar fi mai curand asemenea "statuilor", fara "mangaierea Duhului Sfant" (F.Ap. 9,31), spre deosebire de Sfintele Icoane. Ei sunt in Hristos, ca si Hristos inaintea lui Dumnezeu, din cauza ascultarii Sale ca fiu din inima Sa, in care "ascultare" intra si Sfintii, si care nu doresc sa mearga la cer, ci doar sa urmeze lui Hristos: "Unde Ma duc Eu voi nu puteti veni acum, dar mai tarziu veti veni" (Ioan 13,36), pana la jertfa. Ei au, astfel, numele lor scris in "Cartea Vietii" ,o stare mai de seama decat toate minunile din univers: (Lc. 10,20). Ei nu doresc sa faca minuni, cand cea mai mare minune este, de fapt "adevarul" vietii lui Hristos (Rom.8,35), "Calea" pe care moartea nu o poate tine, pentru ca e "Lumina" pe care intunericul nu o poate cuprinde, dar care lumineaza in intuneric pana dincolo de moarte: "Cei ce locuiti in latura si in umbra mortii, Lumina va straluci peste voi" (Isaia 9,1). "Cand facem minuni ii suntem datori lui Dumnezeu, dar cand suferim, Dumnezeu ne este dator", spune Sfantul Ioan Hrisostom. Aceasta este configuratia, "canonul" chipului lui Dumnezeu in Sfinti, ca "desavarsire la lucrul slujirii" (Ef. 4,12) prin "scriere in inimi" (Ier. 31,33) si "sfintire" (Ioan 17,17). "Slujirea" Cuvantului (F.Ap. 6,4) are la temelie harul ca putere a bucuriei, de care era manat Hristos (Ps. 44,9), Slujitorul cel Mare, care a venit nu sa i se slujeasca, ci ca El sa slujeasca (Mt. 20,28) pana la impartasirea slavei Sale celor ce urmeaza Lui (Ioan 17,22). Ca "pnevmatofori", "hristofori" si "slujitori ai Cuvantului", Sfintii Apostoli au fost si "bibliofori". Ei nu puteau asterne in scris ceva despre "chip", daca nu aveau "chipul", astfel ca intre ceea ce sunt ei, si ceea ce scriu, este o legatura organica. Ceea ce scriu se intelege prin ceea ce ei "sunt". Ei nu sunt ceea ce sunt prin ceea ce au scris, ci sunt ceea ce sunt prin ceea ce au primit ca "partasie" prin desavarsirea slujitoare prin "semanari" si sfintitoare prin Jertfa a lui Hristos, devenind partasi la firea hristica, adica martori prin "partasie", nu doar prin "inspiratie", caci Duhul Sfant nu doar ii inspira ca pe cei din Vechiul

Testament, care de aceea aveau privirea indreptata inspre viitor, ci: "Nu de la Sine va vorbi, ci din al Meu va lua si va da voua", adica din ceea ce a lasat El in urma Sa, ca "semanare" (Mt. 13,3-9) a celor "ale Sale": "Pacea Mea las voua!" (Ioan 14,27). Prin Hristos ca "temelie a Apostolilor si a Proorocilor" (Ef. 2,20) se deschide nu numai Noul Testament, ci si Vechiul Testament, intrucat prin bucuria si pacea Duhului Sfant in Hristos "apele amare ale Legii" Vechi se prefac in ape dulci ale harului prin lemnul crucii (Iesire 15,23-25). Astfel, Sfanta Traditie are la temelie ei Sfanta Euharistie. Caci, la temelia Bisericii apostolice era "frangerea painii" (F.Ap.2,42), iar cresterea avea" loc prin "mangaierea Duhului Sfant" (F.Ap.9,31), atat ca "desavarsire" si ca extindere. Dar, in lucrarea liturgica culticeuharistica trebuie vazuta si calea impartasirii a ceea ce au primit, ca o "crestere" a lor in urmarea lui Hristos, caci din ceea ce ei au dat, se intuieste ceea ce au primit in dar. Astfel ca, in calitate de martori nemijlociti ai lui Hristos, se intrevede "canonul chipului", iar in cult se are in vedere "cresterea in Hristos". Pana in zilele noastre, aceste doua aspecte nu sunt puse in valoare de exegeti, cu toate ca este o legatura organica intre propovaduirea martorilor si cuvantul scris. Unii exegeti vorbesc despre influenta modului liturgic asupra redactarii Evangheliilor sinoptice, dar nu si de valoarea chipului lui Dumnezeu in Sfinti ca element exegetic. Multi exegeti au abandonat astazi teoria istoriei formelor literare (Formgeschichte), deoarece aceasta a ignorat total cadrul Evangheliilor sinoptice, netinand seama de unitatea lor teologica si literara, pe cand astazi ei studiaza fiecare Evanghelie in parte, recunoscand unitatea organica a fiecareia din punct de vedere literar si teologic, redescoperind, astfel, aportul fiecarui evanghelist la redactarea operei sale. Astfel, in ceea ce priveste exegeza biblica, metoda patristica de interpretare a Sfintei Scripturi pleaca nu de la autor la Biblie, ci de la Biblie la autor si la Hristos, de la canonul biblic la canonul persoanei, al Sfintilor, in care prin Hristos este chipul lui Dumnezeu, si care ca "intreg" este sursa scrierilor sfinte. Nici o alta carte din lume nu poarta in ea pecetea "Autorului" ei ca Sfanta Scriptura, care nici nu se poate intelege fara El. Dar, in ceea ce priveste Sfanta Traditie, calea patristica are ca punct de plecare chipul lui Hristos in Sfinti, care deschide Sfintele Scripturi. "Minunat este Dumnezeu intru sfintii Sai" (Ps. 67,36), inseamna cunoasterea Lui din acestia, ca o cunoastere mai profunda decat cea din carti (Ef. 3,18-19), caci puterea credintei este "caldura" credintei Sfintilor, asa cum exprima traditia adaugarii "caldurii" (zeon) in Sfantul Potir dupa prefacerea Sfintelor Daruri. Cinstirea Sfintilor este o urmare a pogorarii Duhului Sfant ca rod al rugaciunii ucenicilor desavarsiti in Hristos: "Pana acum n-ati cerut nimic de la Tatal Meu; cereti si veti primi, ca bucuria voastra sa fie deplina" (Ioan 16,24). Ca "Mangaietorul", Duhul Sfant a intrupat pe Hristos in Sfinti, i-a mutat pe ei in Hristos, a mutat pe Hristos "din fata ochilor" ucenicilor in inimile lor. Cum era Hristos in lume, asa au devenit si ei, caci Duhul Sfant le arata mereu, ca si ei sunt, asa cum a fost si Hristos inaintea lui Dumnezeu, in "ascultarea" Lui (Ps. 109,1). De aceea, Duhul Sfant le-a deschis ochii sa vada deosebirea dintre slujirea lui Hristos in lume si vrajmasia lumii fata de Hristos, ca putere de sus pentru chemarea lor la mantuire: "Acela, venind, va vadi lumea de pacat ca oamenii nu cred in Mine" (Ioan 16,9), dandu-le insa si puterea slujirii in Hristos ca "Lumina lumii" (Ef.4,12).

TEMPLUL DUHULUI SFANT IN INIMA SFINTILOR

Urmatorul capitol
2. TEMPLUL DUHULUI SFANT IN INIMA SFINTILOR

Duminica tuturor Sfintilor, intaia dupa Pogorarea Duhului Sfant, este sarbatoarea bucuriei lui Dumnezeu pentru rodul harului Sau pe pamant prin Jertfa Mantuitorului Iisus Hristos. Inca din Vechiul Testament se aduce aminte de acest eveniment: "Trimite-vei Duhul Tau si se vor zidi si vei innoi fata pamantului. Fie slava Domnului in veci! Veseli-se-va Domnul de lucrurile Sale" (Ps. 103, 31-32). Sfintii sunt slava lui Dumnezeu pe pamant. La inceputul zidirii, Dumnezeu si-a aratat puterea Sa de Ziditor a toate, dar slava Sa ca putere de a atrage si-a aratat-o prin zidirea omului, in care s-a odihnit Duhul Sfant, care era in oameni izvor de viata vesnica prin bogatia de daruri si de roade ale Duhului, dupa cum aminteste Sfanta Scriptura: "Si Cuvantul era viata si viata era lumina oamenilor" (Ioan 1,5). Odihna lui Dumnezeu in inimi era viata oamenilor. Daca vrajmasul lui Dumnezeu, Lucifer, a amagit o parte din ingeri, pentru ca acestia primeau prin el "Lumina" dumnezeiasca, "pana cand s-a aflat nedreptate in el" (Iez. 28,15), si a fost nu pedepsit, ci doar despartit ca "intuneric" de "Lumina" prin marturisirea Sfantului Arhanghel Mihail: "Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru?", astfel, el i-a amagit si pe oameni, ca cei ce impartaseau "Viata si Lumina" din Cuvantul lui Dumnezeu (Ioan 1,14). De aceea, defaimarea Numelui lui Dumnezeu, prin care Lucifer i-a dus pe oameni la "sminteala" (Mt.18,7), l-a facut vrednic de blestem (Evrei 6,6-8), deoarece a nimicit si calea de intoarcere a ingerilor intunericului la Dumnezeu prin pocainta, vazand chipul si asemanarea lui Dumnezeu in oameni. El s-a facut, apoi, "ucigas de oameni" (Ioan 8-44), intrucat i-a facut pe acestia sa devina "vrajmasi" cu Dumnezeu, Care avea sa se arate in Hristos (Facere 3,15). Mantuirea oamenilor din desertaciunea vietii lor pe pamant si din vrajmasia lor cu Dumnezeu, a fost o lucrare a lui Dumnezeu cu "sudoarea fruntii" Sale asupra inimii lor, din care, ca dintr-un pamant rau, cresteau "spinii si palamida" patimilor. Caci prin sminteala, vrajmasul facuse din creatie un repros la adresa Creatorului, datorita faptelor moarte din viata lor scurta si a mortii lor fara inviere. Intruparea Fiului lui Dumnezeu a fost ca semanarea bobului de grau, a semintei bune, in lume, care ingropandu-se in pamant aduce rod: "Precum se pogoara ploaia si zapada din cer si nu se mai intorc pana nu adapa pamantul si-l fac de rasare si rodeste si da samanta semanatorului si paine spre mancare, asa va fi Cuvantul Meu care iese din gura Mea; el nu se intoarce catre Mine fara sa dea rod, ci el face voia Mea si isi indeplineste rostul lui (Isaia 55,10-11). Aceste cuvinte profetice fac sa se inteleaga bucuria lui Dumnezeu, care "iubeste pana la gelozie duhul Sau care locuieste in oameni cand prin Mantuitorul Hristos Duhul Sau cel Sfant s-a odihnit din nou peste fapturile Sale de pe pamant. Pacea lui Dumnezeu este testamentul Mantuitorului in sufletele credincioase ale Sfintilor, in care prin Invierea Sa El a "certat vanturile si marea si s-a facut liniste mare" (Mt.8,26). "Botezul cu Duh Sfant si cu foc" (Lc.3,16) a insemnat "mutarea" pascala a oamenilor in viata lui Hristos de pe pamant, catre care i-au indemnat ingerii pe ucenici la Inaltarea Domnului cu cuvintele: "Ce stati privind la cer? Acest Iisus care s-a inaltat de la voi la cer, astfel va si veni, precum L-ati vazut mergand la cer" (F.Ap. 1,11). In evlavia poporului a ramas de aici convingerea, ca e pacat ca oamenii sa priveasca la cer, cand "adevarul" mantuirii a rasarit din pamant (Ps. 84,12) prin ascultarea Mantuitorului Hristos, care a spus: "Nimeni nu vine la Tatal, decat prin Mine" (Ioan 6,44). Aceste cuvinte sunt subliniate in importanta lor si de afirmatia Sfintilor Apostoli ca "puterile intunericului stapanesc prin vazduhuri" (Ef. 6,12), cautand prin inaltare de sine sa ia locul lui Dumnezeu in sufletele oamenilor. Cincizecimea arata ca omul a fost zidit de Dumnezeu nu pentru "spinii si palamida" patimilor, ci pentru bogatia darurilor Duhului Sfant (Gal. 5,22) din slujirea lui Hristos si pentru "comoara" Invierii din viata lui Hristos: "Cel ce izbaveste din stricaciune viata ta" (Ps. 102,4); "El va izbavi pe Israil de toate faradelegile lui" (Ps. 129.8); "Sufletul mi l-a intors; m-a povatuit pe caile dreptatii pentru numele Lui" (Ps. 22,23). Darurile Duhului Sfant nu se pot impartasi, decat in adancimea tainica a vietii lui Hristos, ca o afundare in ea, ca un botez: "Ramasita care va fi scapat din casa lui Iuda va prinde radacini in jos si va aduce roade in sus" (Isaia 37,31). Intr-adevar, viata lui Hristos este o radacina mai adanca decat Legea Veche, dupa cum suna si indemnul Sau: "Oricine vine la Mine si aude cuvintele Mele si le face, este asemenea unui om intelept si priceput, care, zidindu-si casa, a sapat, a adancit si i-a pus temelia pe piatra" (Lc. 6,47-48). Viata Mantuitorului ca ascultare si slujire este, de asemenea, ca o fantana pentru botez, ca "sanul lui Dumnezeu" (Ioan 1,18), iar Duhul Sfant, pe care numai El L-a trait pe pamant de la inceputul lumii dupa pacatul lui Adam, este "camasa lui Hristos" si "acoperamantul" Sau (Ps. 90,4;30,20-21) pentru mantuire. Inaltimea bucuriei si adancimea slujirii in Duhul Sfant au fost aratate in profetia: "Veti scoate apa cu bucurie din izvoarele mantuirii" (Isaia 12,3), si sunt exprimate intuitiv in versurile colindului: "Tocma-n varful muntilor / La fantana sfintilor".

"Adancimea" slujirii Mantuitorului in Duhul Sfant si "slava" ei, care este ascunsa pentru lume, o puteau vedea cei despre care El a spus: "Fericiti sunt ochii vostri ca vad si urechile voastre ca aud" (Mt. 13,16), "De-Mi slujeste cineva, sa-Mi urmeze Mie si unde Eu sunt, acolo va fi si sluga Mea" (Ioan 12,26), si care aveau sa marturiseasca; "Am vazut slava Lui, slava ca a Unuia-Nascut din Tatal, plin de har si de adevar; si din plinatatea Lui toti am luat har peste har" (Ioan 1,14-16). Mantuitorul vorbeste in Evanghelie despre "marturisirea" de catre credinciosi a vietii Sale in fata lumii, precum si despre "lepadarea" de El in fata oamenilor (Mt. 10,33). El arata ca nu vor fi vrednici de El cei ce iubesc pe cei apropiati ai lor mai mult decat pe Dumnezeu (Lc. 14,26), Care si-a sfintit Numele Sau pana-ntr-atat, incat iubirea de Dumnezeu mai mult decat toate din lume nu mai este o porunca, asa cum se cerea in Lege, ci este o putere a slavei lui Dumnezeu: "Daca voi rai fiind, stiti sa dati daruri bune fiilor vostri, cu cat mai mult Tatal vostru din cer va da cele bune celor care cer de la El?" (Mt.7,11); "Cel ce are, sa fie ca si cum nu ar avea" (1 Cor.7,29), ca sa primeasca toate ca adaos (Mt. 6,33) din cauza iubirii de Dumnezeu din toata inima. Iubirea de Dumnezeu inseamna marturie adusa pentru viata lui Hristos, care spunea ucenicilor: "Si voi marturisiti (despre Mine), pentru ca dintru inceput sunteti cu Mine" (Ioan 15,27). Ei au crescut cu El pana la "asemanarea chipului Fiului lui Dumnezeu" (Rom. 8,29) si-L marturisesc prin aceasta "asemanare", ca unii care, de aceea, au "parte si sorti" la slujirea Lui in Duhul Sfant (F.Ap. 8,21). Vechiul Testament da marturie despre iubirea de Dumnezeu a dreptilor pana la jertfa, care constituie acei "nori de martori", iar pentru oameni, modele de credinta pentru a avea ochii atintiti la Hristos (Evrei 12,1-2). Caci, vorbind despre unii care se vor lepada de El inaintea oamenilor, Mantuitorul aminteste si de "multi din cei dintai care vor fi pe urma" (Mt. 19,30) la rasplata ostenelilor lor, din cauza ca vor pune marturia adusa pentru Hristos sub obrocul intereselor personale, spre deosebire de "multi din cei de pe urma", care vor aduce marturia lor despre Domnul in smerenie ca "slugi bune si fidele" (Mt. 25,21-24), care "au fost puse peste putin", si care, de aceea, "vor fi intai". Spunand despre sangele Sau: "Care pentru voi (Lc.22,20) si pentru multi se varsa" (Mt. 26,28), Mantuitorul se exprima restrictiv in legatura cu roadele jertfei Sale, dar tot El a spus: "Bobul de grau daca nu moare, ramane singur, dar daca va muri, va aduce rod insutit" (Ioan 12,44). Ca "samanta buna", despre care se face referire la prefacerea Sfintelor Daruri ca Revelatie prin Jertfa: "Ale Tale, dintru ale Tale, Tieti aducem de toate si pentru toate", Jertfa Sa a adus rod si acolo unde oamenii nu ar fi putut face nimic: "Cele cu neputinta la oameni, la Dumnezeu toate sunt cu putinta" (Mt. 19,26). Si astfel, prin Mantuitorul, nenumarati credinciosi au iubit pe Dumnezeu mai mult decat lumea, si prin Dumnezeu au iubit lumea mai mult decat orice om din lume, cu "desavarsirea" lor in Iisus Hristos. Prin roadele Duhului Sfant ei au adus marturie despre viata lui Hristos, pentru ca ea sa fie scrisa in inimi si pentru ca Dumnezeu, ca Cel ce "sta la usa si bate" sa-si faca locas in sufletele lor (Apoc.3,20). Intr-adevar, prin marturia vie a vietii lor in Hristos, Sfintii au sadit in suflete dragostea de Dumnezeu pana la jertfa (Ef. 3,18-19). Cei care in secolul trecut, ani in sir au cautat sa slabeasca credinta adevarata in popor, s-au temut mai mult de "Vietile Sfintilor", decat de Sfanta Scriptura, neingaduind tiparirea vietii Sfintilor. Sfintii sarbatoriti dupa Cincizecime si-au adus in tot chipul jertfa arderii de tot a martiriului, pana la jertfa marturisirii si a trairii in Hristos, indiferent de rangul si pozitia lor sociala: ierarhi, monahi, clerici, credinciosi, voievozi, cum au fost: Sfantul Mucenic Dimitrie, izvoratorul de mir si Cuviosul Dimitrie Basarabov; Sfanta Mucenita Parascheva si Cuvioasa Parascheva cea Noua. Caci, daca despre darul harului, Sfantul Ioan Hrisostom spunea ca este nemasurat, dar ca impartasirea lui are loc dupa credinta fiecaruia, "dupa cat este de mare vasul credintei pus sub sipotul harului", astfel deosebirea dintre "marimea vasului credintei" nu creeaza clase sociale in Hristos, ci toti sunt una. Harul este pentru fiecare ca "mana" daruita poporului ales in pustie, despre care s-a scris ca "celui care adunase mult nu-i prisosea, iar celui care adunase putin nu-i lipsea" (Iesire 16,17-18), pentru ca, darul harului este pentru toti "pacea si bucuria Duhului Sfant" (Rom. 14,17), ca putere a roadelor Duhului si a luarii crucii in Hristos. Odihna si bucuria lui Dumnezeu pentru fapturile Sale de pe pamant, care prin Hristos sunt "o avere a Sa" (Maleahi 3,17), sunt traite prin Biserica in toate neamurile pamantului ca implinire a binecuvantarii fagaduite de Dumnezeu lui Avraam (Facere 12,3). Intrucat sfintii mijlocesc pe Hristos, astfel Hristos trage dupa Sine toate Scripturile (Ioan 5,39), si astfel, Sfintii sunt o carte deschisa a lui Dumnezeu pentru lume. Ei au iesit din lume, adancindu-se in Hristos si numai astfel pot fi "Lumina lumii" (Mt. 5,14). Numele lor sunt inscrise in "Cartea Vietii" (Lc. 10,20), nu a literelor; "a dragostei care zideste", nu "a cunostintei care ingamfa" (1 Cor.8,1). Un Sfant nu se propune pe sine, ci pune inainte voia lui Dumnezeu, caci i se dedica intru desavarsita ascultare ca lepadare de sine si de lume. Traind in mijlocul oamenilor cu chip omenesc, el este mai intai cetatean al cerurilor, ca ascultator adevarat de Dumnezeu, dupa cum si la Sfanta Liturghie se marturiseste: "Am primit

duhul cel ceresc". Un sfant este un pacatos constient in stare de permanenta pocainta. El nu este suprauman, ci acela care traieste adevarul ca existenta liturgica, iar sfintenia nu este altceva, decat setea nestinsa si intensitatea ravnei dupa Dumnezeu. Cand Duhul Sfant umbreste pe om cu prezenta si plinatatea Sa, inima omului se umple de o bucurie si o pace neobisnuita; se incalzeste de o caldura divina, ochii se umplu de lacrimile bucuriei si toata fiinta Sa de un parfum imbatator ca bucuria ucenicilor la Invierea lui Hristos. "Pacea lui Dumnezeu care covarseste toata mintea" (Fil. 4,7), sunt acele "bunatati" ale Duhului Sfant fagaduite de Dumnezeu in Hristos (Ps. 65,5). Sfantul transmite aceasta bucurie intregii zidiri, iar inima sa devine locas, in care incape toata zidirea insufletita si neinsufletita. El devine acea inima milostiva pe care o descrie Sfantul Isaac Sirul: "Ce este inima milostiva? Este aprinderea inimii pentru toata faptura, pentru oameni, pentru pasari, pentru animale, si pentru toata faptura. De aceea, aduce in toata vremea rugaciuni cu lacrimi si pentru necuvantatoare si pentru vrajmasii adevarului si pentru cei care ii vatama, ca si pentru firea taratoarelor din multa sa milostivire care-i misca inima peste masura dupa asemanarea cu Dumnezeu". Sfintii se simt uniti cu intreaga lume, implorand transfigurarea tuturor, caci "Imparatia lui Dumnezeu este dreptate, pace si bucurie in Duhul Sfant" (Rom.14,17). Ei au "Pacea lui Dumnezeu care covarseste toata mintea" (Fil. 4,7) si pe care nimic nu o poate tulbura (Ioan 16,22). Sfintii au acea inima, in care lucreaza puterea lui Hristos de a certa in suflet vanturile din minte si valurile din inima omului si de a aduce "liniste mare" (Mt. 8,26), fapt pentru care Sfintii sunt numiti limanul lin al celor inviforati: Asteptand am asteptat pe Domnul cel ce ma izbaveste de imputinare de cuget a inimii si de viforul gandurilor" (Ps. 54,8). Un traitor in Hristos de la Sfantul Munte scrie urmatoarele: "Intalnind un sfant te umpli de o bucurie negraita simtindu-te ca la un inceput de primavara. Chipul lui straluceste ca soarele si cu razele luminate ale privirii lui te cuprinde si inaripeaza, inaltandu-te la o lume cereasca. In fata lui te simti ca Moise si Ilie in Lumina taborica. In ei se sfintesc neincetat cele doua mari virtuti: pocainta si iubirea. Sfintii sunt nu numai cei care s-au pocait, ci si cei care se pocaiesc mereu. Simti cum tu esti umplerea de sine, iar el "invierea". Ei se gasesc concomitent intre "Vinerea Patimilor" si "Invierea Domnului". In apropierea unui sfant nu te simti strain sau individual, ci intrupat in el si el in tine. Sfintii arata un drum catre Hristos prin adancul din noi. Deci, simti ceva nu supranatural, ci ceva adanc uman, ceva firesc si smerit, care aduce liniste si mangaiere. Lumina care straluceste din el seamana cu prezenta Mantuitorului. Cand vorbesti cu el, simti o liniste fara margini si siguranta. Toate parca se umplu de lumina si intrebarile tale isi gasesc raspuns in tacerea lui. Prin el iubesti pe Hristos, el devine fratele tau. Nu este cineva strain si departat de tine, ci chiar tu insuti, cel mai intim tu insuti. Prin el nu te temi de moarte, prezenta lui deschide loc pentru toti. In fata lui te simti ca intr-o Evanghelie deschisa. El nu teologhiseste, dar este o intreaga teologie. In fata lui te simti ca la judecata. Iubirea lui care nu o meriti, te judeca. Privirea lui devine mustrare. in fata lui intelegi, cum va fi la judecata din urma. Sfarsitul este ca un pom duhovnicesc, din roadele caruia ne hranim, iar cu rugaciunile lui ajuta lumea sa nu se strice si sa nu piara. Lumea fara Sfinti este oarba, caci Sfintii dau sens vietii. Atatea lucruri care nu s-au intamplat si care se puteau intampla sunt considerate de catre oameni ca ceva de la sine inteles, deci, ca un "drept" al lor. Dar aceste lucruri se inteleg ca venirea Imparatiei lui Dumnezeu in chip nevazut (Lc. 17,20-21). Sfintii stiu sa multumeasca lui Dumnezeu pentru aceste lucruri ca pentru darul Sau in Hristos, prin care, in golful cel involburat, Dumnezeu a revarsat untdelemnul Duhului Sfant. Inima Sfintilor impartaseste milostivirea lui Hristos, atunci cand se roaga pentru lume. Sfantul este omul rugaciunii si acesta il arata iarasi unit cu Hristos. Nimic nu caracterizeaza pe Sfant mai bine, decat faptul ca el este omul rugaciunii, caci rugaciunea e starea de comuniune a omului cu Dumnezeu. Prin rugaciune spiritul omului este orientat spre Dumnezeu si traieste in toata intensitatea bucuria intalnirii cu El. Rugaciunea se naste din iubirea de Dumnezeu si cuprinde in sine toate celelalte virtuti. O importanta deosebita in viata Sfintilor o are rugaciunea lui Iisus: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul!". Aceasta rugaciune hristologica are darul de a permanentiza prezenta lui Hristos in sufletele celor ce se roaga, creand o stare interioara de permanenta rugaciune, necesara lucrarii Sfantului Duh. Dar rugaciunea are si un aspect ecleziologic. Ea intareste in Sfant simtirea prezentei lui Hristos in Biserica. Prin rugaciune el se gaseste in comuniunea rugaciunii Bisericii, iar rugaciunea sa incalzeste viata Bisericii, in care se simte Lumina lina a Sfintei Treimi. Plinatatea dragostei Sfintei Treimi goleste de putere amaraciunea cuvintelor proorocului David: "Ca sa te indreptatesti intru cuvintele Tale si sa biruiesti cand vei judeca Tu" (Ps. 50,5), dar si cele provocate lui Dumnezeu de pacatul stramosesc, la fel de amare: "Ca pamant esti si in pamant vei merge" (Facere 3,19), deoarece omului i se invedereaza in Hristos tot sensul vietii. Toate

starile inimii omului, caldura sufleteasca, adancul lui Dumnezeu, "nadejdea ca o ancora a sufletului neclintita si tare, care intra dincolo de catapeteasma" (Evrei 6,18-19), sunt impartasite de oameni in Hristos. Deci, Dumnezeu nu avea nevoie sa schimbe pamantul, nici cerul, ci numai viata omului in trup, sa sadeasca din nou acel "duh" pe care il avea, si care tragea dupa el tot trupul sau: "Viata era Lumina oamenilor". (Ioan 1,4). Mantuitorul a inviat morti, asa cum se arata in Evanghelie, dar foarte rar, pentru ca a invia morti inseamna a aduce inapoi trupul, nu in sensul invierii din morti ca inviere cu duhul. Pentru ca "invierea cu duhul" in Hristos trage tot trupul dupa ea, pe cand o inviere din morti cu trupul aduce pe om in viata pentru cat mai are de trait, dar nu pentru "transfigurare". De aceea, s-a spus, ca omul a fost legat cu moartea duhului inainte celei a trupului. Astfel, in Biserica "cinstirea Sfintilor" este legata organic de "cinstirea Icoanelor", care au pecetea "invierii cu duhul" in Hristos. Aureola sfintilor din icoane arata acest lucru, dar icoana exprima prin aceasta coborarea mintii in inima fara a putea reda simbolic si "pacea lui Dumnezeu care covarseste toata mintea" (Fil. 4,7) si care domneste in inimile lor. Aureola arata ca acolo e un suflet in care Dumnezeu a certat prin Invierea lui Hristos "vanturile si valurile" si s-a facut "liniste mare" (Mt. 8,26). Pentru asemanare, Mantuitorul a cerut credinta care face pe om sa se zideasca pe sine, sa nu ramana in seama mintii lui si sa nu-si faca "cisterna care nu tine apa" (Ier.2,13), lepadand "fantana cea cu apa vie" (Isaia 12,3) a Duhului Sfant. Sa fie intelept si priceput, lucru prin care are loc taierea imprejur a inimii, ca sa fie asemenea chipului lui Hristos; sa devina "unsul Domnului"; sa aiba loc "indreptarea" (Rom. 8,30) dupa masura chipului lui Dumnezeu, asemenea lui Hristos, si-n acelasi timp ca fiu al Tatalui fara de moarte, dupa indemnul Mantuitorului, care atunci cand invata pe cei ce urmau Lui, se traducea pe Sine Insusi in fapta si Se scria, de fapt, pe Sine Insusi in inimi, ca Inaintemergatorul lor. Sfintii sunt cei ce au primit si lucrat darul "taierii imprejur a inimii" in Hristos, inima ce capata putere in timp ce devine simtitoare prin puterea sfinteniei: "Atunci cand sunt slab sunt tare" (2 Cor. 12,10). Sfintii sunt, astfel, in Hristos la temelia lumii in slujirea lor si poarta, de aceea, lumea pe umerii lor: "Armele noastre nu sunt trupesti, dar puternice ca sa darame intarituri" (2 Cor. 10,4). Sfintii nu se afirma niciodata pe ei insisi, nu se vad niciodata pe ei insisi, atat este de mare lepadarea lor de sine in Hristos si daruirea de sine ca o jertfa a arderii de tot. Sfintii sunt faclii aprinse, de care intunericul nu se apropie. Ei nu au dorit niciodata sa faca minuni, pentru ca minunea cea mai mare o lucrase Dumnezeu cu ei, transformand inima lor de piatra in inima de carne a slujirii jertfelnice. Mantuitorul nu facea niciodata minuni, decat pentru zidire sufleteasca, pentru scrierea voii lui Dumnezeu in inimi, si refuza orice ostentatie prin minuni. Dumnezeu cauta "inima infranta si smerita" (Ps.50,18), singura care are puterea roadelor si a sfinteniei, avand ca semne "untdelemnul" si "maslinul", simboluri ale comuniunii si pacii si care dainuie mai mult decat untdelemnul vaduvei din Sarepta Sidonului. Dumnezeu a incununat adesea moastele Sfintilor, in al caror trup inima lor a fost ca untdelemnul comuniunii si al pacii, cu darul izvorarii de Mir si al facerii de minuni. Sfintii sunt "unsii" lui Dumnezeu in Hristos, cu taierea imprejur a inimii, la care cunostinta este un adaos: "Iar voi ungere aveti de la Cel Sfant si stiti toate" (1 Ioan 2,20). Prin aceasta "ungere" a Duhului Sfant in Hristos, Sfintii s-au invrednicit adesea de aratarea slavei si luminii necreate a Sfantului Duh pe chipul lor, si ei devin astfel icoane vii ale chipului Mantuitorului Hristos in Duhul Sfant transfigurat pe muntele Taborului. Icoanele pictate arata asemanarea Sfintilor cu Hristos, oameni indumnezeiti in Hristos si sfintenia vazuta cu ochii trupesti. Chipurile lor de pe icoane, ca si sfintele lor moaste, sunt partase la Duhul dumnezeiesc, care s-a odihnit peste ei in timpul vietii lor. Sfintenia si lumina Sfintilor sunt, jertfa lor "de buna mireasma" inaintea lui Dumnezeu izvorata din stradania de a actualiza darurile Sfantului Duh impartasite in Biserica prin Sfintele Taine. Roadele lor sunt datoria si jertfa ca raspuns la Jertfa Mantuitorului Hristos, pe care Dumnezeu o incununeaza cu slava, deoarece fara jertfa si stradanie in Hristos, Sfanta Scriptura arata ca darurile Sfantului Duh pot fi neglijate, roadele duhului pot fi inabusite, pomul poate deveni neroditor. Aratand insa ce trebuie sa faca omul ca sa-si zideasca in minunea potolirii furtunii pe mare. Astfel, pe cand mergeau pe mare cu corabia si El dormea, s-a starnit un vant puternic care a tulburat marea pana-ntr-atat, incat corabia era gata sa se scufunde. El dormea si pe El vanturile si valurile nu-L afectau; in El era casa cu temelii in adanc pe piatra care nu se clatina la vanturi si valuri si care avea acea "liniste mare". Dar la strigarea ucenicilor cuprinsi de spaima in fata primejdiei:"Invatatorule, nu-ti pasa ca pierim?" (Marcu 4,38); Mantuitorul "sculandu-Se", a certat vanturile, iar marii i-a poruncit sa taca si s-a facut liniste mare" (Marcu 4,39), incat s-au mirat ucenicii de puterea Lui. "Linistea mare", care s-a asternut pe mare, era semnul a ceea ce avea sa lucreze Mantuitorul in sufletele ucenicilor Sai: "Pacea lui Dumnezeu care

covarseste toata mintea" (Fil.4,7), caci prin Inviere (simbolizata prin scularea din somn pe corabie), Dumnezeu avea sa scoata din suflet pe "diavolul" care nu putea rabda, ca omul sa fie mai tare decat el, asa cum il zidise Dumnezeu pe om: "Acum stapanitorul lumii acesteia se va arunca afara" (Ioan 12,31). "Linistea mare", a dat numele unui curent duhovnicesc din Bizant: isihasmul, ca pace a lui Dumnezeu, "pacea care covarseste toata mintea" (Col. 3,15), pentru zidirea casei in Hristos; pentru "pamantul fagaduintei din care Domnul va alunga pe toti vrajmasii" (Deut. 6,19); pentru "cetatea tare", neclatinata, "al carei Mester si Ziditor este Dumnezeu" (Evrei 11,10). Aceasta putere era semnul lucrarii Mantuitorului asupra sufletelor ucenicilor, aceea de a certa "vanturile" ce framantau mintea si de a porunci "valurilor" ce "tulburau" inima provocate de "vanturi", incat sa se aseze in sufletul lor acea "liniste mare". Mai mare decat minunea potolirii furtunii, avea sa fie Invierea din morti, care sa aseze in sufletele ucenicilor atata pace si atata bucurie, incat ei sa nu mai aiba ce intreba (Ioan 16,23). Acest lucru este semnificat in icoana prin aureola, in ceea ce priveste "mintea", care de bucurie nu mai poate intreba nimic, dar aureola este numai ca varful unui ghetar si semn ca sub apa, in inimile ucenicilor, domneste "pacea lui Dumnezeu care covarseste toata mintea" (Fil.4,7), ca plinatate. Astfel, avea sa se implineasca proorocia: Asteptand, am asteptat pe Domnul Cel ce ma izbaveste de imputinare de cuget si de viforul gandurilor" (Ps. 54,8), ca "limanul lin al celor inviforati". In adancul lui Dumnezeu din Hristos, oamenii isi zidesc "casa" pe care nu o pot clatina "vanturile si valurile" din lume, cu referire la mintea si inima lor. Descoperirea adancului lui Dumnezeu in Hristos este darul Duhului Sfant trimis la Cincizecime, prin care ucenicii si-au putut da seama de "adancul" lui Dumnezeu, pe de o parte si "superficialitatea" lumii, pe de alta parte, care nu crede in El: "Crezutam, pentru aceea am grait, iar eu m-am smerit foarte si am zis intru uimirea mea: Tot omul este mincinos!" (Ps. 115,1-2). Acest lucru s-a aratat in Mantuitorul Hristos ca putere de a nu se clatina si de a merge inainte, nu numai pentru timpul vietii Sale pe pamant, ci pentru toata istoria Bisericii, prin semnul aratarii Sale catre ucenici pe mare (Mt. 14,25), mergand pe marea framantata de vanturi ca pe uscat, ca prin adancul uscat al marii, fara a aduce acea "liniste mare" ca altadata (Mt. 8,26). El S-a aratat lor tocmai cand se chinuiau mai mult vaslind, din cauza ca "vantul" (invataturile omenesti (Ef.4,14)) le era impotriva, ca sa arate, ca in urmarea Sa (Ioan 12,26), si ucenicii Sai au acea "casa" neclatinata de vanturi si valuri, si aceasta inainte de a se implini "mutarea" lor in El dupa Inviere, asa cum le spusese: "Va voi lua la Mine ca sa fiti si voi acolo unde Eu sunt" (Ioan 14,3). Iar cererea lui Petru de a merge pe marea involburata a vadit adevarul "casei zidite pe stanca" (Lc. 6,48), inca inainte ca "adevarul sa-l faca liber" (Ioan 8,32) de orice neputinta.

CINSTIREA SFINTILOR IN TRADITIA BISERICII

Urmatorul capitol
3. CINSTIREA SFINTILOR IN TRADITIA BISERICII Cinstirea Sfintilor a fost la inceput un lucra firesc, atat in ceea ce priveste Biserica Sfintilor Apostoli in Duhul Sfant care are puterea de a "deosebi duhurile" (1Ioan 4,1), cat si pentru viata credinciosilor, care prin exemplul Sfintilor s-au intarit in credinta, s-au zidit in Hristos si i-au socotit pe Sfinti faclii si calauzitori ai vietii lor in Hristos. Din legamintele pe care le-a incheiat Dumnezeu cu oamenii inca de la creatie se observa ca niciodata Cuvantul lui Dumnezeu nu s-a dat "direct", ca semn al atotputerniciei lui Dumnezeu, sau ca un cuvant "pur", ci

s-a dat in mod mijlocit si prin "sfintire", deoarece el se adresa inimii omului, se "scria" in inimi prin harul lui Dumnezeu care singur poate de viata, cat si a inimii omului, de a nu putea trai fara El (Ioan 15,5). Dar calea unica aleasa de Dumnezeu pentru impartasirea Cuvantului si care corespunde relatiei de "Parinte'' si "fiu" intre Dumnezeu si om, este aceea a "scrierii in inimi". Relatia stapan si rob a Vechiului Testament a fost temporara si pregatitoare. Inima curata a lui Adam cand a fost zidit "om cu suflet viu" (1 Cor. 15,45) inseta dupa Cuvantul lui Dumnezeu, care, atunci cand s-a dat, s-a facut in el izvor de viata vesnica si putere de "Lumina" a vietii sale, deoarece impartaseste darul Duhului Sfant si chipul si asemanarea lui Dumnezeu: "Cuvantul era viata si viata era lumina oamenilor" (Ioan 1,4). In realitatea vietii de sub puterea pacatului stramosesc, cand inima omului nu mai simtea nevoia dupa Dumnezeu si se umplea tot mai mult de idoli, deoarece fara Cuvantul sfintit al lui Dumnezeu devenise "pamant, care se intoarce in pamant" (Facere 3,19), Dumnezeu a instituit in lume mijloacele sfintirii Cuvantului Sau. "Teascul" (Mt. 21,33) din via sadita de Dumnezeu este "preotia si Jertfele", iar "ingradirea viei cu gard" era separarea sau "dusmania" pe care o punea Dumnezeu intre inima care a fost silita sa asculte de Cuvantul Sau si intre cea ocupata de idoli a neamurilor. Muntele Sinai pe care s-a dat Legea s-a socotit, de aceea "hotarul sfinteniei lui Dumnezeu" (Ps. 77,59). Sfintirea Cuvantului lui Dumnezeu este desavarsita in Hristos. Cuvantul care in Legea Veche era exterior inimii si de aceea trebuia "ingradita cu gard" (Mt. 21,33), in Hristos este "scris in inimi" (Ier. 31,33); "robul" Cuvantului lui Dumnezeu, care facea de sila voia lui Dumnezeu, devine "fiul" (Gal.4,6), caruia voia Sa ii este "paine", fara de care nu poate trai si inima sa inseteaza dupa Cuvantul Sau. "Via Domnului", Biserica, nu mai este ingradita cu gard, deoarece Cuvantul nu-i mai este exterior, ci inlauntru, pe "tablele de carne ale inimii" (2 Cor. 3,3), iar eliberarea de sub robia Legii, nu este libertatea de a alege, ci libertatea de a face numai ceea ce cere inima in Hristos, este "robire" (Rom. 6,18-19) a inimii in Hristos, "manarea" (Rom. 8,14) ei de catre Duhul Sfant in Hristos. "Teascul" viei prin care se scrie Cuvantul in inimi sunt "Sfintele Taine" si slujirea "Preotiei", ca structuri ale harului. Hristos este Mirele, Biserica este Mireasa, iar "prietenii Mirelui", care simbolizeaza "Preotia", sunt cei ce mijlocesc darul nuntii Mirelui in lume mijlocesc "sfintirea" Cuvantului lucrata in Hristos, "scrierea" Lui in inimi". "Via" noua nu mai este ingradita cu gard, deoarece inima ei este roaba lui Hristos si ea insasi, prin "teascul" zidit de Dumnezeu in ea, pune hotare si ridica "gard" al sfinteniei Cuvantului, atunci cand sunt pericole de a se dilua puterea Lui prin erezii, si acest "gard" sunt dogmele si invataturile Bisericii calauzite de Duhul Sfant. Scrierea Cuvantului in inima Bisericii si lucrarea Duhului Sfant in ea prin Hristos, sunt semnele puterii Bisericii in Hristos de a "sfinti" Cuvantul si de a-l impartasi lumii, caci Biserica a fost transpusa prin Hristos in Duhul Sfant in aceeasi realitate primordiala, cand "Cuvantul era viata si viata era lumina oamenilor" (Ioan 1,4), pentru ca era, ca si in Hristos, "Calea, Adevarul si Viata" (Ioan 14,6). In lucrarea de "sfintire" (Ioan 17,17) a Cuvantului si de "scriere in inimi" (Ier. 31,33) a voii lui Dumnezeu, Biserica este calauzita de Duhul Sfant: "Acela va va invata toate, caci din al Meu va lua si va da voua si va va vesti cele viitoare" (Ioan 16,13-14). Astfel, lucrarea Bisericii de mijlocire si impartasire a Cuvantului in Hristos, concretizata in Sfanta Traditie, nu este nici autoritate omeneasca, care impune cu sila, nici "purificare" sau desacralizare a Cuvantului, ci este aceea, de pastrare a realitatii divinoumane in care s-a mijlocit mantuirea in Hristos si prin care Cuvantul Scripturii nu mai e singur, ci apartine "vaselor alese", care simt in ea dragostea, si descopera in ea pecetea chipului lui Hristos. In alte religii sfintenia era un lucru impersonal, inaccesibil. Un "tabu". In Vechiul Testament, insa, sfintenia era o categorie personala a lui Dumnezeu, o insusire pe care El o impartaseste oamenilor ca o conditie a comuniunii cu El: "Fiti sfinti, precum si Eu sunt Sfant" (Levitic, XIX, 2). La creatie Dumnezeu nu s-a numit nici pe Sine "Sfant", nici pe oameni "sfinti", ci s-a spus doar: "Si s-a odihnit Dumnezeu de toate lucrurile Sale, cate le facuse" (Facere 2,2). Dar, dupa pacatul stramosesc de instrainare si vrajmasie a omului, Dumnezeu s-a descoperit lor ca, "Sfant" si a cerut asemanarea cu Sine. In Vechiul Testament sfintenia era desemnata ca o "separare" si inteleasa mai mult exterior, ca hotar fata de idolatrie, pe cand in Hristos se arata miezul ei, dragostea, viata atat de adevarata, incat nimeni din cei apropiati ai Sai nu L-au numit "sfant" ca "separat", sau "strain", decat doar demonii pe care-i scotea din oameni: "Te stim noi cine esti sfantul lui Dumnezeu!" (Marcu 1,24). Nu era numit "sfant" de catre oameni, dar ca desavarsire a dragostei neschimbatoare, Mantuitorul spunea despre Sine: "Cine Ma va vadi de pacat?" (Ioan 8,46). "Sfintenia" ca deschidere a inimii este putere: "Ii invata pe ei ca unul care avea putere, iar nu ca si carturarii si fariseii" (Mt. 7,29). Aceasta putere este impartasita Bisericii, atat ca "Lumina" a faptelor, cat si ca "Sare" care vindeca "dospirea" pacatului: "Voi sunteti lumina lumii (Mt. 5,14) si "Sarea pamantului" (Mt. 5,13).

Sfantul Apostol Pavel arata ca in "sfintire" se concentreaza toata voia lui Dumnezeu fata de oameni: "Aceasta este voia lui Dumnezeu sfintirea voastra: fiecare sa stie sa-si pazeasca vasul sau in sfintenie si cinste" (1Tes. 4,3-4,7). Puterea Mantuitorului este puterea "sfintirii", (Fil. 3,21) prin care sufletul omului este desprins de idoli si primeste zidirea lui Dumnezeu ca dar cu multumita: "Toate sunt bune, daca se iau cu multumita" (1 Tim. 4,4). Acest fapt aduce omului demnitatea originara si "creatia" ca mijloc de "sfintire" a Numelui lui Dumnezeu, pe care a daruit-o omului. Ca desavarsire a dragostei, care "toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda" (1 Cor.13,17), "sfintenia" Mantuitorului nu era vizibila in lume, era "tainica si ascunsa" (1 Cor.2,7-8), incat si venirea Sa era "ca un fur" (1 Tes.5,2), dupa graiul profetilor. De aceea, carturarii si fariseii nu au cunoscut-o: "Veniti dispretuitorilor, mirati-va si pieriti, caci voi face in zilele voastre un lucru pe care nu-l veti intelege si veti pieri in pacatele voastre" (Avacum.1,5; cf. F.Ap.14,41). Ea a fost, insa, "descoperita pruncilor" (Mt. 11,25), celor cu inima curata, care, desavarsiti in Hristos "nu L-au mai cunoscut dupa trup" (1 Cor.5,16), ci dupa "puterea duhului sfinteniei" (Rom. 1,4). Daca in Legea Veche era mai mult grija de a nu iesi din hotarele sfinteniei, de a nu pacatui, in Hristos esenta Legii noi este manifestarea in viata a duhului in Hristos si "neinabusirea" lui. Miezul vietii in Hristos este nu lupta cu pacatul in el insusi ca in Vechiul Testament, cand pacatul se inmultea tocmai din aceasta cauza, asa cum reiese din viziunea "campului de oase uscate" (Iez. 37,1-14), ci impartasirea si trairea vietii duhului in Hristos, prin care pacatul este nimicit de la sine. Ferirea de pacat este o stare a prunciei in Hristos, dar impartasirea dragostei, a chipului lui Dumnezeu in Hristos prin Duhul Sfant, este calea desavarsita a Sfintilor. Intrucat in Vechiul Testament Cuvantul lui Dumnezeu era exterior inimii omului, sfintenia era masurata cu faptele Legii". In Hristos prin scrierea Cuvantului in inimi, Duhul sfant este dat ca "har peste har" (Ioan 1,16) si devine puterea de a trece "din slava in slava" (2 Cor. 3,18). Sfintenia izvoraste din chipul lui Dumnezeu impartasit in Hristos. Sfintirea desavarsita si vesnica a Cuvantului lui Dumnezeu in Hristos prin Invierea Sa si Pogorarea Sfantului Duh, face ca oamenii sa fie atrasi si desavarsiti in Hristos ca in starea primordiala, cand "Cuvantul era viata si viata era lumina oamenilor" (Ioan 1,4). In Hristos Duhul rodeste, asa cum rodea pamantul "din sine" (Marcu 4,28). Hristos este "Edenul" dat omului din nou "ca sa-l lucreze si sa-l pazeasca" (Facere 2,15). In Sfinti se invedereaza taina profunda a puterii inimii omului in Hristos, care rodeste din sine: "Umblati dupa Duh si nu veti mai implini faptele trupului" (Gal.3,16). Acest lucru se subscrie nu in primul rand atotputerniciei lui Dumnezeu, cat proslavirii Sale intre oameni si Slavei Sale, ca singurul care face sa rodeasca toate din sine, ca pe o taina a imparatiei Sale. Raportul dintre Dumnezeu si oameni nu mai este in realitate acela dintre Stapan si rob, Maestru si instrument, ci acela dintre Mire si Mireasa, Tata si fiu, din care se naste duhul nou in om, ale carui roade sunt darul si jertfa la taina nuntii cu Hristos. Faptele bune nu sunt, astfel, nici "merite personale" pentru mantuire, caci celor ce ajung la o astfel de constiinta de sine, Mantuitorul le aduce aminte si-i cheama din nou la "dragostea cea dintai" (Apoc. 2,4); ele nu sunt nici "indiferente", caci vor fi o masura a mantuirii la judecata din urma. Ele sunt insa urmarea proslavirii lui Hristos ca Domn al plinatatii sufletului care rodeste. Aceasta "sfintire", ca scriere in inimi a Cuvantului lui Dumnezeu explica atat raportul dintre inima si ratiune, ca transfigurare a ratiunii prin plinatatea inimii, cat si acela dintre credinta si fapte, dintre har si libertate, in care faptele sunt rodire din sine si semn al duhului nou in Hristos si izvorasc numai din Cuvantul lui Dumnezeu, pe care oamenii invatati de Mantuitorul, il implora in rugaciune sa li se daruiasca "sfintit", "scris in inimi": "Painea noastra cea spre fiinta, da-ne-o noua astazi!" (Mt. 5,11). In acest sens si Sfantul Pavel vorbeste despre faptele cele bune, pe care Dumnezeu le-a gatit pentru noi mai inainte de intemeierea lumii ca sa umblam in ele" (Ef. 2,10). Ele sunt vesmantul duhului in Hristos (Apoc. 3,18), asa cum "sfintenia" si "lumina" sunt vesmantul lui Dumnezeu: "Cel ce te imbraci cu Lumina ca si cu o haina" (Ps. 103,2). Daca viata de sfintenie se datoreste proslavirii Mantuitorului Hristos, astfel Sfintii sunt slava lui Dumnezeu, deoarece in ei Cuvantul Sau sfintit in Hristos rodeste "Viata" si "Lumina" (Ioan 1,4). De aceea, in Sfinti se poate vedea mai intai taina proslavirii si sfintirii lui Hristos in Biserica, pe care ei au impartasit-o ca pe "dragostea cea dintai" (Apoc. 2,4); si apoi stradania lor de a asculta de Hristos si de a-L primi ca pe un Mire, care i-a desavarsit (Ef. 4,12). Sfanta Scriptura arata ca Dumnezeu este izvorul sfinteniei. El a fagaduit oamenilor "inimi de carne" (Iez. 36,26) si "duh de rugaciune" (Zaharia 12,10) in locul inimilor de piatra si a uscaciunii in cererile lor. El "izbaveste pe Israil de toate faradelegile lui" (Ps. 129,8); El l-a scos din Egipt "pe aripi de vultur" (Iesire 19,4); El "i-a mutat pe oameni in Imparatia iubitului Sau Fiu" (Col. 1,13). Sf. Apostol Pavel arata, de aceea, ca "nu mai suntem ai

nostri, fiind rascumparati cu pret" (1 Cor.6,19-20). Oamenii nu mai traiesc pentru ei, ci Hristos traieste in ei (Gal. 2,20). De aceea, roadele cele mai mari sunt ale celor ce iubesc mai mult pe Hristos. Sfintenia este un dar al lui Dumnezeu pentru care i se aduce proslavire, deoarece "a scos din stricaciune viata" oamenilor (Ps. 102,4). Alipirea inimii de Hristos face sufletul sa nu se mai intoarca la viata din trecut: "Cand erati in lume erati slobozi de Hristos, si ce roade aduceati atunci, de care acum va rusinatii" (Rom. 6,20-21). Pentru "mila de pace" pe care a daruit-o Dumnezeu in Hristos, i se aduce Jertfa de lauda" (Ps. 49,24). Roadele inimii in Hristos sunt o jertfa ce se aduce ca raspuns la jertfa lui Hristos: "Ale Tale dintre ale Tale, Tie-ti aducem de toate si pentru toate". Sfintii Apostoli simteau o datorie sa raspunda la Jertfa Mantuitorului Hristos, Care s-a proslavit intru ei. Ei erau manati de puterea Duhului Sfant in Hristos spre roadele sfinteniei ca o implinire a poruncii: "Cand veti face toate acestea sa ziceti: slugi nevrednice suntem, caci n-am facut decat ceea ce eram datori sa facem" (Lc. 17,10). Astfel, dupa Cincizecime ucenicii se bucurau in Hristos cand sufereau pentru El, atat de mult se simteau datori in El: "Si s-au bucurat ucenicii ca au suferit pentru Domnul" (F.Ap. 5,41). In ei era bucuria "fiului risipitor" la intoarcerea in casa parinteasca care se manifesta prin "cantece si jocuri" (Lc. 15,25). Si asa cum in spiritualitatea Postului Mare, parabola "Fiului risipitor" este urmata de pericopa "Judecatii din urma", tot astfel ucenicii se rugau in cugetul lor: "Pastreaza in noi pomenirea nestricata a judecatilor Tale": "Judecatile Tale imi vor ajuta mie" (Ps.118,175); "Judeca-ma cu judecata celor ce iubesc Numele Tau". Avand constiinta darului plinatatii, ei stiau ca prin Jertfa Mantuitorului a inflorit lemnul crucii pentru via neroditoare de sub Lege, si lemnul crucii lui Hristos este pentru ei putere si intarire, asa cum spusese Mantuitorul: "Se va lua de la acesti lucratori Imparatia lui Dumnezeu si se va da celor care vor aduce roadele ei" (Mt. 21,43). Puterea si intarirea celor carora li s-a dat Imparatia lui Dumnezeu veneau din indulcirea apelor amare ale Legii prin lemnul crucii aruncat in ele (Iesire 15,25). Amintirea Judecatii lui Dumnezeu pentru darul plinatatii in Hristos era la Sfintii Apostoli nu o teama. Dumnezeu a vindecat teama, ca spaima celor din Gadara prin alungarea demonilor, precum si prin invieri din morti, dar invartosarea inimii si nesimtirea le-a aratat ca cel mai mare vrajmas al omului. Impotriva unei astfel de impietriri si nesimtiri a inimii, Mantuitorul i-a chemat pe ucenicii Sai la priveghere prin rugaciune continua pentru a nu li se sparge casa duhului la care i-a calauzit: "Nu mana Mea este prea scurta, ci faradelegile voastre au ridicat un zid intre Mine si voi" (Isaia 59,1-2), "Nu le este lor cu putinta sa se intoarca si de Dumnezeu nu se tem" (Ps.54,22); "Cu grasime inima lor si-au incuiat si cu gura lor au grait mandrie" (Ps. 16,40); "Am pizmuit pe cei faradelege cand vedeam pacea pacatosilor. Ca n-au necazuri pana la moartea lor si tari sunt cand lovesc ei. De osteneli omenesti n-au parte si cu oamenii nu sunt biciuiti. Pentru aceea ii stapaneste pe ei mandria si se imbraca cu nedreptatea si silnicia. Din rautatea lor iese nedreptatea si cugetele inimii lor ies la iveala. Gandesc si vorbesc cu viclesug, nedreptate graiesc de sus. Pana la cer ridica gura lor, si cu limba lor strabat pamantul" (Ps. 72,3-9). Sfantul Simeon Noul Teolog intelege starea de coruptie a omului in urma pacatului stramosesc ca o slabire spirituala a puterilor sufletesti, ca o invartosare a inimii si a sensibilitatii duhovnicesti care se manifesta prin imposibilitatea experimentarii harului. In conceptia sa boala insensibilitatii este cu mult mai periculoasa in comparatie cu o boala fizica, deoarece lucreaza pe ascuns si progresiv: "Cel bolnav cu trupul, simtind boala alearga la doctor; dar cel bolnav cu sufletul nu simte boala, ci pe cat se imbolnaveste mai rau, pe atat se face mai insensibil, fapt pentru care nu voieste sa alerge la doctorul duhovnicesc". Daca cineva nu are credinta dreapta si fapte bune, nu este cu putinta sa vina la el harul Sfantului Duh, spune Sfantul Simeon, deoarece fara osteneala si fara multa truda nimeni n-a trecut peste intunecarea sufletului si nici lumina Sfantului Duh n-a vazut-o. Fata de "nesimtire", ca cel mai mare vrajmas al omului, este mai de pret dupa Sfantul Simeon "teama de Dumnezeu" care naste iubirea de Dumnezeu, iar iubirea dezradacineaza teama din suflet, ramanand in el numai Duhul Dumnezeiesc si Sfant. Acest soi de oameni indiferent la "nesimtire" a fost judecat de Dumnezeu, mai intai prin faptul, ca Hristos inviat nu li s-a aratat, ca unii care puteau "muri" la vederea Sa in slava. Judecata era parasirea lor, caci: "N-a trimis Dumnezeu pe Fiul Sau sa judece lumea, ci pentru ca lumea sa se mantuiasca prin El. Cel ce crede in El nu este judecat, iar cel ce nu crede a si fost judecat, pentru ca nu a crezut in Numele Celui Unuia-nascut, Fiul lui Dumnezeu, iar judecata aceasta este ca Lumina a venit in lume, dar oamenii au iubit intunericul mai mult decat Lumina, caci faptele lor erau rele. Ca oricine face rele uraste Lumina" (Ioan 3,17-20). Acest sens al judecatii reiese din ceea ce spunea Mantuitorul ca: "Dupa cum Tatal are viata in Sine, asa i-a dat si Fiului sa aiba viata in Sine; si I-a dat putere sa faca si judecata, pentru ca este Fiul Omului" (Ioan 5,26-27). Sensul este acela, ca

prezenta Luminii face ca intunericul sa reactioneze: "El va fi ca focul topitorului si ca lesia nalbitorului" () Maleahi 3,2; "Iata stau la usa si bat" (Apoc.3,20); "Dreptatea va merge inaintea Lui si va gati calea pentru pasii Sai" (Ps. 84,14); "El va da pe fata cugetele multor inimi" (Lc.2,35) si "Va fi ca un semn care va starni impotriviri" (Lc. 2,34); "Lumina lumineaza in intuneric si intunericul n-a cuprins-o" (Ioan 1,5). Dimpotriva, cei luminati de Mantuitorul sunt adusi pana la asemanarea cu El: "De-Mi slujeste cineva, sa-Mi urmeze Mie si unde sunt Eu, acolo va fi si sluga Mea" (Ioan 12,26). In ambele directii de "indreptare" sau "demascare", Lumina are pe pamant toata puterea, nelasand nici o cale de mijloc: "Cine nu este cu Mine este impotriva Mea" (Mt. 12,30). Acelasi sens al judecatii a fost aratat de Dumnezeu si in cazul Sodomei, ca o ultima incercare de a trezi simtirea" prin prezenta personala a lui Dumnezeu, cu care in Hristos avea sa se arate ca: "Preacinstitul si de mare cuviinta Numele Sau": "Strigarea Sodomei si a Gomorei este mare pacatul lor cumplit de greu. Deci, Ma voi pogori sa vad, daca faptele lor sunt cu adevarat, asa cum s-a suit pana la Mine strigarea impotriva lor, iar de nu, sa stiu" (Facere 18,20-21). In acelasi sens al judecatii, Sfintii ca purtatori de Lumina in Hristos sunt considerati judecatori ai lumii: "Au nu stiti ca Sfintii vor judeca lumea?... Nu stiti, oare, ca noi vom judeca pe ingerii" (I Cor.6,2-3). De pe Taborul transfigurarii lui Hristos sufletul se coboara cu Hristos in valea slujirii, a roadelor si a "jertfei arderii de tot" ca cea a ingerilor, lucru care nu este posibil decat in Hristos: "Fara Mine nu puteti face nimic" (Ioan 15,5). Realitatea proslavirii Mantuitorului, pe de o parte, si faptul ca pacea sufletului, ca urmare a impacarii cu Dumnezeu in Hristos are fagaduinta vietii viitoare, sunt cele doua aripi ale vietii Sfintilor care tin treaza nadejdea, prin care Duhul Sfant "mana" (Rom.8,14) la urmarea lui Hristos. Lumina sfinteniei impartasita in Hristos ramane in ei "ascunsa" (Col.3,3) in aceasta lume, dar ea este pusa in acelasi timp in "sfesnicul" (Mt. 5,15) trairii in Hristos, cand "proslavirea" lor este imbracata in taina slujirii in Hristos. "Duhul insusi marturiseste impreuna cu duhul nostru ca suntem fiii; si pentru ca suntem fii, suntem si mostenitori prin Iisus Hristos" (Rom.8,16-17). Aceasta tensiune eshatologica este puterea roadelor sfinteniei. Sfintii sunt cei care au aflat in Hristos "comoara" (Mt. 13,44) ascunsa in tarina a Imparatiei lui Dumnezeu si au "vandut toate" ca sa cumpere "tarina acestei comori", prin puterea si lucrarea Sfantului Duh. Astfel, ca si lucrarea sfintitoare a Bisericii ca "parte si sorti" (F.Ap. 8,21) a preotiei, sfintenia este, de asemenea, o realitate a vietii fiecarui crestin in Hristos, randuita de Dumnezeu in Biserica, ca stradania de a raspunde la glasul Mirelui de a primi "haina de nunta" (Mt. 22,12) pe care i-o ofera Dumnezeu in Hristos. Dumnezeu primeste jertfa Sfintilor si o incununeaza cu semne ale puterii sfinteniei, in special prin sfarsitul lor, ziua sfarsitului lor fiind considerata ca ziua lor de nastere cereasca: "Aduceti-va aminte de mai-marii vostri care v-au grait Cuvantul lui Dumnezeu; priviti cu luare-aminte cum si-au incheiat viata si urmati-le credinta". (Evrei 13,7). Sfintii devin astfel "Stele" (Fil.2,15) pe cerul Bisericii. Ei sunt calauze ale vietii in Hristos. Viata lor incununata cu slava in Hristos "incalzeste" Jertfa lui Hristos. (Ef. 3,17-19) Chipul lui Dumnezeu si prin Taina Mirungerii si in acest fel in Traditia ortodoxa exista o singura spiritualitate pentru toti, fara deosebire intre episcopi, preoti si laici, nefacandu-se distinctie intre "precepte evanghelice" si "sfaturi evanghelice", ci numai intre chemarea divina a clerului din sanul preotiei universale a laicilor. De aceea, in Biserica, uneori, chiar si un simplu laic a ajuns la autoritatea de parinte duhovnicesc, in fata caruia s-au plecat si patriarhii, episcopii si imparatii. Odata cu proslavirea Sfintilor, ei "incalzesc" si inima Judecatorului drept, a lui Hristos, pentru calauzire si intarire a Bisericii in lume. in acest fel, prin randuiala Bisericii, Sfintii sunt facuti mijlocitori ai Bisericii in Hristos. Biserica a randuit, astfel, si diferite forme de cinstire a Sfintilor, cum sunt: a) Pastrarea ramasitelor pamantesti ale martirilor; b) Consemnarea vietii lor in acte martirice care se citeau la slujbele divine si instituirea de sarbatori la ziua mortii lor martirice, una din cele mai importante forme de manifestare a cultului public al Sfintilor, in aceste sarbatori, care erau tinute de catre toti crestinii, la Sfanta Liturghie se facea pomenirea martirului respectiv, citindu-i-se viata si patimirea spre intarirea credinciosilor adunati; c) Pelerinaje si construirea de biserici cu numele sfintilor, ridicate pe mormintele lor, de unde a ramas pana astazi obiceiul de a se aseza particele din moaste de sfinti la piciorul Sfintei Mese si in antimise (can.7 al Sinodului VII ecumenic). Uneori zilele sfintirii bisericilor deveneau ele insele sarbatori; alteori se inchinau Sfintilor si biserici mai vechi; d) Cultul sfintelor moaste, mai ales incepand cu a doua jumatate a sec. IV. Zilele aflarii, dezgroparii, stramutarii sau asezarii intr-un anumit loc a sfintelor moaste, au devenit cu timpul sarbatori pe langa cele ale datei mortii Sfintilor; e) Invocarea Sfintilor in rugaciuni

si la Sfanta Liturghie, mai ales din sec. IV inainte, la care s-au adaugat mai tarziu slujbe speciale pentru lauda si invocarea lor, cum sunt Acatistele si Paraclisele de rugaciune; f) Alcatuirea, la zilele pomenirii sfintilor, de panegirice sau cuvantari solemne, cunoscute inca din sec. IV; g) Zugravirea chipurilor si faptelor Sfintilor in icoane si in pictura murala a bisericilor, obicei pastrat pana astazi in iconografia ortodoxa, h) Adoptarea numelor de Sfinti ca patroni ai unor bresle; i) Adoptarea numelor lor ca nume de botez. La stabilirea cultului Sfintilor se avea in vedere anumite criterii ca: moartea martirica, ortodoxia credintei, sfintenia vietii, savarsirea unor semne supranaturale, sau minuni. Sfintii erau, astfel, cinstiti ca mijlocitori, dar nu ca mijlocitori nemijlociti, ci prin mijlocirea "Aceluia", cu care sunt strans uniti ca si "Capul" lor, ca cele mai desavarsite membre si care este, intr-adevar, singurul Mijlocitor (Evrei 12,24). Sfintii sunt cinstiti ca dascali si povatuitori cu fapta si cu cuvantul si aratati ca exemplu de urmat lui Hristos pentru viata crestinilor. Cinstirea Sfintilor este o importanta forma de preamarire a lui Dumnezeu, care sa aratat in ei "viu si lucrator" (Evrei 4,12), precum si de zidire a credinciosilor in Hristos, ca purtatori ai Cuvantului lui Dumnezeu intrupat in Hristos. Calauzita de Duhul Sfant, Biserica a randuit cultul Sfintilor ca cea care "aduna" cu Hristos pentru a nu "risipi" (Mt. 12,30) si din constiinta, ca in ceea ce priveste Cuvantul lui Dumnezeu, esentialul este nu doar vorbirea de "atotputernicia" lui Dumnezeu, sau initierea in Biserica a unei "purificari" a Cuvantului lui Dumnezeu, ci trairea prin credinta in paternitatea divina prin Hristos ca "fii", si primirea Cuvantului lui Dumnezeu "incalzit", "sfintit", "scris in inimi" cu slujire, ca si in Hristos; cu daruire de sine, ca si a Sfintilor Apostoli, care odata "desavarsiti la lucrul slujirii" (Ef. 4,12), au implinit porunca: "In dar ati luat in dar sa dati" (Mt. 10,8). Cuvantul lui Dumnezeu "neslujit" si "nescris" in inimi este ca si hrana cruda, care nu este inca "bucate". Astfel, Biserica "paste" (Ioan 21,15-18) oile lui Hristos, pentru a nu le "bate" (Lc. 12,45); le da lor "hrana la vreme" (Mt. 24,45), nu atunci cand n-o cauta, ca s-o calce in picioare; nici cand o cauta, sa nu fie "acasa". Ci le da lor hrana ca pentru sine, cum a primit-o in Hristos: nici in "clocot", ca sa arda; nici "rece" ca sa n-o poata digera. Prin harul lui Dumnezeu, Biserica a lucrat pentru "sfintirea" lumii prin Sfinti ca modele creatoare, care au aratat altora, prin exemplul lor de traire crestina, calea de primire a credintei roditoare prin comuniune. Notiunea de "comuniune a sfintilor" a fost introdusa in Simbolul Apostolic in secolul V ca o explicare a marturisirii credintei in Duhul Sfant, odata cu marturisirea despre iertarea pacatelor. Aceasta explicatie se refera la impartasanie, prin care toti cei ce o primesc devin un singur trup in Hristos, iar termenul "sanctorum" nu se referea initial la persoane, ci la Sfintele Daruri ale Mantuitorului, ca putere a unitatii Bisericii. In acest fel, Biserica este definita nu dinspre organizarea, ci dinspre Liturghia ei, fiind inteleasa ca masa comuniunii cu Hristos cel Inviat, care aduna pe toti oamenii de pretutindeni in unitate. In Liturghia ortodoxa este inaltat Sfantul Agnet dupa sfintirea Darurilor cu recitativul: "Sa luam aminte, Sfintele Sfintilor!", cand ridicarea lui inseamna Inaltarea lui Hristos pe cruce, moartea si Invierea Sa, si destinarea sa celor Sfinti, cu credinta sincera si constiinta curata, deoarece Darurile sfintite sunt sfinte. In acest sens, Nicolae Cabasila arata, ca Sfintii se numesc astfel, nu numai ca cei desavarsiti in virtute, ci ca si toti cei care tind catre desavarsire. Iar expresia: "Unul sfant, unul Domn Iisus Hristos, intru marirea lui Dumnezeu Tatal" exprima faptul, ca nimeni nu este "sfant" de la sine insusi, ci toti se sfintesc prin Iisus Hristos, Care singur este "Sfant'": "Cel ce sfinteste si cei ce se sfintesc, toti sunt dintr-Unul" (Evrei 2,11); "Dupa cum Hristos a inviat din morti prin slava Tatalui, tot asa si noi sa umblam in innoirea vietii'' (Rom.6,4). Biserica este inteleasa, astfel, ca unitate prin comuniune a celor ce primesc aceeasi impartasanie. Sensul acestei comuniuni a inclus apoi si unitatea cu cei adormiti si cu ingerii. Notiunea de "communio sanctorum" s-a incetatenit in Apus prin Simbolul Apostolic, care este folosit partial in locul celui Niceo-Constantinopolitan. Formula "communio sanctorum" se refera la notiunea de Biserica, asa cum se afla la Sfantul Niceta de Remesiana, dar ea este cuprinsa si in termenul "soborniceasca", din simbolul Niceo-Constantinopolitan, ca una din insusirile Bisericii. Simbolul arata ca cei ce participa la viata Bisericii sunt uniti intr-un trup, al carui "Cap" este Hristos; solidaritatea dintre ei se exprima prin simpatie, ajutor si zidire reciproca, dar nu prin "merite". Acest lucru este mai mult decat o traire sociala; este opusa comuniunii celor rai si se deosebeste de celelalte comuniuni (casatorie, familie, stat, rasa. civilizatie, clasa sociala, etc), ale caror drepturi nu le tagaduieste, dar se incadreaza intr-o noua zidire in Hristos, din care isi ia originea. Darurile Duhului Sfant nu creaza clase sociale in Biserica, ci, cu daruri diferite, toti sunt madulare unii altora (Ef. 4,25); toti se afla intr-o comuniune vie

intreolalta. Ei sunt numai intr-o masura necunoscuti, nu se cunosc lamurit intre ei, si in ceea ce ii priveste, ei nu traiesc cu siguranta, ca au devenit in chip neabatut madulare ale lui Hristos. Vindecarea de egoism si de vointele proprii este o lucrare a harului, care-i face pe oameni vrednici de comuniune intr-o crestere pana la "varsta staturii lui Hristos" (Ef. 4,19-14). Pacea pe care o cultiva intre ei este ca cea a madularelor unui trup, in care "nasterea din duh" inseamna crestere in Hristos intr-o constiinta plina de recunostinta si straina de orice "merite". In aceasta privinta vocabularul patristic cuprinde termeni ca: intarire, crestere, vrednicie, bucurie in Hristos, mangaiere, toate exprimand daruri ale Duhului Sfant, iar nu "drepturi personale". "Comuniunea Sfintilor" arata ca Biserica este definita in primul rand din punct de vedere sacramental, deoarece oricat de importanta ar fi organizarea ei exterioara, ea este subordonata vietii sale sacramentale in acest fel Biserica evita si orice forma de "secularizare". Biserica Ortodoxa a pretuit pe Sfinti nu numai pentru valoarea morala a exemplului lor, ci si pentru insemnatatea "dogmatica" a acestui exemplu, ca cei care in mijlocul lumii s-au straduit pentru "adevarul" mantuirii in Hristos. Ei nu sunt doar exemple de inspiratie si orientare, ci sunt "pnevmatofori", a caror traire nu se reduce la o imitare a lui Hristos, ci este un dar si o energie dumnezeiasca. Asemanarea lor cu Hristos este o asimilare profunda, astfel ca sfintenia nu este o stare exceptionala" sau "profesionala", ci o vocatie permanenta a intregului "trup" al Bisericii. In acest fel viata spirituala are un aspect liturgic prin participarea la rugaciune si impartasanie, dar si un aspect cotidian in practicarea virtutilor si in slujire diaconal-misionara. Ei au convingerea, ca nu motive sociologice sau politice stau in calea Bisericii, ci doar lipsa sfinteniei in viata crestina. Comuniunea Sfintilor nu arata ca "unirea face puterea", ci ca izvorul ei este "comuniunea Sfintei Treimi". In esenta ei sfintenia este totodata si o profunda "umanizare", dar un umanism a lui Dumnezeu, o plenitudine a starii omului creat de Dumnezeu, o realitate teandrica. Cuvantul s-a facut Trup (Ioan 1,14) si nu se intoarce fara intruparea Sa in cei ce urmeaza Lui" "asa cum nu se intoarce ploaia ce cade pe pamant pana nu aduce rod" (Isaia 55,10-11). Asemanarea cu El (Rom. 8,29) a insemnat intruparea Sa in cei pe care Tatal i-a dat Lui (Ioan 17,6), care L-a trimis: "Sa se nasca / Si sa creasca / Sa ne mantuiasca", intrucat a cunoaste pe Hristos, inseamna a cunoaste "binefacerile" Lui. Si acestea sunt binefacerile transfigurarii ca "haina de nunta". Ca si Cuvantul lui Dumnezeu, El creste cu fiecare din cei ce urmeaza Lui. Este o lucrare de recapitulare in ei, Cuvantul lui Dumnezeu devenind si in ei "viu si lucrator" (Evrei 4,12).

RAPORTUL DINTRE CUVANT SI IMAGINE IN LUCRAREA MANTUITORULUI

Urmatorul capitol
VI. CARACTERUL TEANDRIC AL CUVANTULUI LUI DUMNEZEU IN SFINTELE ICOANE 1. RAPORTUL DINTRE CUVANT SI IMAGINE IN LUCRAREA MANTUITORULUI Daca Sfanta Scriptura este forma scrisa a Revelatiei, dar nu Revelatia insasi, astfel Sfintele Icoane reprezinta forma ilustrata a Revelatiei, de asemenea, fara a fi Revelatia insasi, asa cum o reprezinta Sfintii despre care s-a spus: "Ca sa cunoasteti cu toti Sfintii dragostea lui Hristos" (Ef. 3,18-19). Ca o continuare a intruparii, Sfintii

reprezinta "intregul" adevarului, care in forma scrisa a Sfintelor Scripturi apare in "partile" Sale. Dar si "Sfintii" si "Sfintele Scripturi" si "Sfintele Icoane" reprezinta rezultatul Revelatiei prin Jertfa al intruparii, rezultatul "slavei" (Ioan 17,24) Mantuitorului Hristos prin Inviere. Daca dogma de la Calcedon reprezinta invatatura Bisericii despre "Intrupare", astfel dogma Sinodului al VII-lea Ecumenic reprezinta Revelatia prin Jertfa a Intruparii, care pana atunci a insemnat "aratare", "semanare" ca "lucrul dat de Tatal sa-l savarseasca" (Ioan 17,4) pana la actul liturgic revelational de "sfintire" (Ioan 17,17) prin Jertfa pentru cunoasterea lui Dumnezeu ca "inviere" si "viata vesnica" (Ioan 17,3). Insa, nici Sfintele Scripturi, nici Sfintele Icoane nu pot reda forma vie a Intruparii revelata prin Jertfa Mantuitorului, asa cum sunt "Sfintii" in care Cuvantul lui Dumnezeu este "viu si lucrator" (Evrei 4,12). Cu "desavarsirea" lor in Hristos, Sfintii sunt o dovada ca Dumnezeu nu a facut lumea doar pentru dreptate si justitie ("Sa fie dreptate si de-ar pieri lumea!" - spunea dictonul latin), ci pentru "desavarsire" (Ps.79,15-16) prin slava lui Hristos in puterea "crucii" si a "iertarii". Numai atunci lumea nu mai este lume, ci Imparatia lui Dumnezeu. Si daca lumea a fost judecata in Hristos numai prin prezenta Sa luminoasa si neclatinata pana la biruinta, conform profetiei: "Acela iti va zdrobi capul, iar tu ii vei intepa calcaiul" (Facere 3,15), aratand crucea si biruinta lui Hristos, dar si vrajmasia lumii, precum si sublinierea Mantuitorului ca Lui, ca "Fiul Omului", Tatal "I-a dat putere sa faca si judecata, numai intru cat este "Fiul Omului" (Ioan 5,27). Deci numai intrucat "L-a sfintit si L-a trimis in lume" (Ioan 10,36), ceea ce a insemnat o judecata asemanatoare cu cea din Sodoma, cand Dumnezeu a apelat la prezenta Sa personala, venind cu "preacinstitul si de mare cuviinta Numele Sau", sa vada daca mai este o sensibilitate a sufletului: "Din cauza inmultirii faradelegilor, dragostea multora se va raci" (Mt. 24,12), Aceasta "judecata" arata mai mult cu o osandire de sine a Lumii: "Cel ce nu va crede se va osandi (Marcu 16,16) singur de sine. Tot astfel Sfintii in Hristos vor judeca lumea (ICor. 6,2), vor judeca si pe ingerii (ICor. 6,3), care calcand cu nedreptate (Iez. 28,15) Cuvantul Celui pe care Tatal L-a nascut "mai inainte decat al fi zidit pe Lucifer" (Ps. 109,3), au savarsit pacatul impotriva Duhului Sfant prin cruzime demonica. Numai prin sederea Sfintilor in Hristos "Lumina lui Hristos va lumina in intuneric" (Ioan 1,5) si intunericul se va osandi. Cel ce spusese la darea Legii: "O, de-ar asculta poporul acesta ca sa se teama de Mine si sa fie fericit in veci!", in Hristos prin sfintirea Numelui spune: "De Ma iubeste cineva va pazi Cuvantul Meu" (Ioan 14,23). "Iar iubirea de El aduce "pacea lui Dumnezeu care covarseste toata mintea" (Fil. 4,7) si "bucuria pe care nimeni nu o poate lua" (Ioan 16,22), ca o slava a ucenicilor din "slava" lui Hristos; aduce "dreptate, pace si bucurie" (Rom. 14,17) ca taina a Imparatiei lui Dumnezeu": "Ai dat veselie in inimile noastre mai mult decat vinul, graul si untdelemnul" (Ps. 4,7), caci "Imparatia lui Dumnezeu nu e mancare si bautura" (Rom.14,7), iar "omul nu numai cu paine va trai..." (Mt.4,4); "Cautati mai intai Imparatia, si dreptatea Lui (nu dreptatea lumii), si celelalte se vor adauga" (Mt. 6,33). In urmarea lui Hristos ucenicii au fost trecuti prin starea de "slugi" mai intai, apoi de "prieteni" (Ioan 15,15), si in cele din urma de "fii" (Ioan 1,12-13) prin Duhul Sfant in desavarsirea si "Lumina""Parintelui Luminilor" (Iacob 1,17) ca "Tatal" lor, si frati" cu Hristos (Ioan 20,17). Dupa Cincizecime, a mai avut loc, oare, o pierdere a Duhului Sfant ca in urma smintelii de la pacatul stramosesc? Sfantul Chiril al Alexandriei spune, ca la Cincizecime ucenicii Mantuitorului au redobandit Duhul Sfant pierdut la pacatul stramosesc. Referindu-se la Cincizecime, Mantuitorul le spunea ucenicilor ca "Duhul va ramane cu ei in veci" (Ioan 14,16), ca "Nimeni nu va rapi oile Sale din mana Tatalui Sau" (Ioan 10,29), ca "Bucuria voastra nimeni nu o va lua de la voi" (Ioan 16,17). Duhul nu venea fara Hristos si nu se poate pastra fara Hristos. Calea este marturisirea lui Hristos ca "piatra pe care a zidit Biserica si portile iadului nu o pot birui" (Mt. 16,18). Dar, aratand calea pastrarii Duhului Sfant, Mantuitorul a aratat si greutatile viitoare de a pastra aceasta "cale": "Pot oare prietenii Mirelui sa posteasca cata vreme Mirele este cu ei? Dar va veni o vreme cand Mirele se va lua de la ei si atunci vor posti" (Mt. 9,15). Caci prin El, Imparatia lui Dumnezeu este "inlauntrul" (Lc. 17,21) lor, ca locas al Duhului Sfant de "dreptate, pace si bucurie" (Rom. 14,17). Mantuitorul mai arata ca in cautarea slavei Sale si a bucuriei lor, Imparatia lui Dumnezeu care fiind "inlauntrul" lor, "nu vine in chip vazut" (Lc. 17,20-21), dar cu toate greutatile, ea "vine cu putere" (Marcu 9,1). Ea este ca "aluatul pus in trei masuri de faina pana se dospeste toata" (Mt. 13,33), sau ca "apele datatoare de viata de sub pragul Templului" (Iez. 47,1-12), care cresc mereu. Dupa zidirea casei sufletului lor in El, cel mai insistent indemn al Mantuitorului este acela de a priveghea: "Ca de-ar sti stapanul casei la care straja din noapte vine furul, ar priveghea si n-ar lasa sa-i sparga casa" (Mt.

24,43). In Istoria Bisericii incercarile cele mai grele pentru credinta, au fost nu persecutiile, ci stricarea "slavei" Mirelui prin erezia lui Arie, care a atras dupa sine "desacralizarea" Numelui lui Dumnezeu sfintit in Hristos, prin care oamenii au fost "rascumparati cu pret mare" (ICor.6,20; 7,23). Reasezarea credintei pe temeliile ei apostolice in Biserica prin Sfintii Parinti, care au pus in valoare "Jertfa" Mantuitorului ca Revelatie pentru cunoasterea lui Dumnezeu si a intruparii Sale, avea sa mai sufere o zguduire asemanatoare in sec. VIII din cauza iconoclasmului, care ignora si respingea valoarea "Sfintelor Icoane" ca forma teandrica de exprimare a Revelatiei. "Litera este lasata la o parte, duhul trece inaintea ei", scria Sfantul Grigorie de Nazianz. Intruparea Domnului ca o "cale noua si vie" (Evrei 10,20) a mantuirii fata de Legea Tablelor de piatra insemna vremea "scrierii in inimi" a voii lui Dumnezeu: "Voi scrie voia Mea in inimile lor si nu va mai fi nevoie sa invete unul pe altul Legea, caci toti Ma vor cunoaste de la mic pana la mare" (Ier. 31,33). "Scrierea" voii lui Dumnezeu pe "tablele de carne ale inimii" (2Cor.3,3) prin lucrarea harului din prezenta personala a lui Dumnezeu in Hristos si a Bisericii are o slava cu mult mai mare, care duce la desavarsire spre deosebire de "Legea care nu a desavarsit nimic" (Evrei 7,19), pentru ca mijlocea un duh de infricosare (Rom.8,15; Gal.4,7). Dimpotriva, scrierea in inimi prin lucrarea harului insemna "inflorire ca finicul" (Ps. 91,12), pana la transfigurarea, impartasirea unui duh de infiere prin care Dumnezeu se descopera ca "Tata". Este acel "duh ceresc" prin care voia lui Dumnezeu este implinita "precum in cer, asa si pe pamant", lucrare simbolizata prin "prefacerea" in ape dulci ale harului, a apelor amare ale Legii (Iesire 15,25) datorita lemnului crucii lui Hristos aruncat in ele. Aceasta lucrare a insemnat si o adancire fata de lege: "Ramasita care va fi va prinde radacini in jos si va aduce roade in sus" (Isaia 37,31). Prin lemnul crucii "Imparatia lui Dumnezeu se va lua de la neamul (soiul) acesta si se va da neamului care va aduce roadele ei" (Mt. 21,43); "Bisericii celei neroditoare de mai inainte acum a inflorit lemnul crucii spre putere si spre intarire" (cantare liturgica). Cand Mantuitorul spunea in rugaciunea Sa arhiereasca: lucrul pe care mi l-ai dat sa-l fac, l-am facut" (Ioan 17,4), acest lucru nu insemna ca a scris ceva, sau a daltuit sau zugravit ceva ca o opera de arta. "Lucrul" dat de Tatal sa-l faca atunci cand L-a trimis in lume cu cuvintele: "Sezi de-a dreapta Mea" (Ps. 109,1) era acela, ca prin implinirea voii lui Dumnezeu pe care o avea in inima Sa (Ps. 39,11). s-o scrie in inimi prin lucrarea preotiei filantropice divine. "Lucrul" Sau era acela de a-i face pe oameni asemenea chipului lui Dumnezeu din inima sa proprie: "Nu se rusineaza a-i numi pe ei frati" (Evrei 2,11). El era asemenea acestor frati, desigur, cu deosebirea ca era "uns" de Dumnezeu cu untdelemnul bucuriei mai mult decat "partasii" Sai (Ps. 44,9). El nu se intorcea la Tatal fara ei, "asa cum nu se intoarce ploaia ce cade pe pamant pana nu aduce rod" (Isaia 55,10-11). Ceea ce se fagaduise celor ce urmeaza Lui era: "insutit va lua in viata aceasta, iar in veacul viitor viata vesnica" (Mt. 18,29 In limbajul Mantuitorului "Insutit va lua in viata aceasta" insemna restaurarea casei sufletului omului, a templului lui Dumnezeu din inima omului care fusese stricat (ICor.3, 16-17), redobandirea averii de fiinta de la Dumnezeu Iahve, de care omul fusese jefuit, ranit "in latura si in umbra mortii" (Isaia 9,1; Mt.4,16), lasat "abia viu" (Lc. 10,30) si readucerea lui la "izvorul vietii" (Ps.35,9), la "rugul aprins" (Iesire 3,2), de la care a fost scos prin sminteala. Pe regele David Dumnezeu, ca "samarinean milostiv", l-a ajutat sa-si vada faradelegea, dupa ce zadarnic adusese jertfe multa vreme. Astfel, David si-a putut da seama ca nu mintea omului e in stare sa-l tina in ascultare, ci inima sa. Restaurarea casei sufletului incepe cu inima: "Inima curata zideste intru mine si duh drept innoieste intru cele dinlauntru ale mele... cu duh stapanitor ma intareste" (Ps. 50,11,13); Arderile de tot nu le vei binevoi, jertfa placuta lui Dumnezeu este duhul umilit, inima infranta si smerita Dumnezeu nu o va urgisi" (Ps. 50,17-18). Pe cel cazut intre talhari, cand se pogora de la Ierusalim la Ierihon, de la pomul cunostintei la pomul vietii, de la minte la inima, jefuit de "averea" fiintei (ousia - Lc.15,12) prin ruperea de izvorul vietii, dus la sminteala de a-si cere "partea de avere" (Lc. 15,12), de fiinta, Dumnezeu cu preotia Sa ca un samarinean milostiv il ridica pe ,,asinul" (Lc. 10,34) ascultarii lui Hristos, dupa ce ii unge ranele umplerii de sine cu untdelemn si cu vin ("har si adevar"- Ioan 1,17). Il aduce inapoi de la Ierihon la Ierusalim intarindu-i inima prin daramarea zidului egoismului de la "Ierihon" si ii lumineaza mintea prin Inviere, zidindu-i din nou "zidurile Ierusalimului" ca "intarire cu duh stapanitor", vindecand imprastierea mintii. Ii intareste inima cu painea fiintei in locul "Tablelor de piatra" sau "literei", si ii lumineaza mintea cu "pestele" cunostintei, nu cu "sarpele" smintelii (Lc.7,9-10). Este o lucrare simbolizata la "inmultirea painilor" (Mt. 14,17) prin raportul de "cinci paini" pentru intarirea inimii si "doi pesti" pentru luminarea mintii. In acest fel Dumnezeu il ajuta pe om sa-si zideasca din nou in Hristos "casa sufletului" pe care o avea de la Dumnezeu, cu care a venit Hristos ca sa i-o dea ca: "pamantul

celor vii" (Ps. 141,5); "tara fagaduintei"; "cetatea cu ziduri tari al carei mester si ziditor este Dumnezeu" (Evrei. 1,1), ca "multime a puterii Sale" (Iesire 15,6-7) de a vadi in Hristos "comoara in vase de lut" (2Cor.4,7). Ajutorul pentru zidirea casei sufletului prin minunata intrupare a lui Dumnezeu, care vine in Hristos sa mearga inainte cu ceasta casa a sufletului pentru a zidi pe cei ce urmeaza Lui (Ps. 83, 6-8) este de la Dumnezeu, care a iubit lumea vrajmasa cu El, dar care avea nevoie de "impacare" (2Cor.5,20). Hristos, ca Dumnezeu intrupat, este "omul" care in starea primordiala, dincolo de moarte, traia nu numai cu paine, ci si cu tot Cuvantul ce iese din gura lui Dumnezeu, care este izvor de viata vesnica, si care tocmai de aceea este pe pamant ca si "in sanurile Tatalui", (Ioan 1,18) ca fiu al Tatalui, ca om cu averea de fiinta fara de sfarsit, Dumnezeu in trup si omul in Dumnezeu prin ascultare, ca "Adam cel de-al doilea" (ICor.15,45). Avand casa sufletului si chipul lui Dumnezeu in om, Hristos are puterea de a zidi prin Sine pe cei ce urmeaza Lui (Ioan 12,26), mai intai prin viata Sa in trup, in puterea Duhului Sfant, ca Unsul Domnului, purtand numele de "Hristos", apoi prin invatatura Sa, dupa numele Sau de "Iisus". Lucrarea Sa se numeste "mutarea" (Col. 1,13) celor ce urmeaza Lui in insasi viata Sa in trup, care va fi pentru ei o noua gradina a Edenului in care El este "Pomul vietii", in care Dumnezeu ii aseaza "ca s-o lucreze si s-o pazeasca" (Gen. 2,15): "Eu sunt usa; prin Mine de va intra cineva se va mantui; si va intra si va iesi si pasune va afla"; (Ioan 10,9) "Sufletul mi l-a intors; m-a povatuit pe cararile dreptatii pentru Numele Lui" (Ps. 22,3); "Celor ce L-au primit le-a dat lor putere sa se faca fii ai lui Dumnezeu.... care de la Dumnezeu s-au nascut" (Ioan 1,12-13). Lucrarea lui Dumnezeu in Hristos este impartasita in cultul divin ortodox in interpretarea ei vie si in legatura organica a Sfintelor Evanghelii de-a lungul Anului Liturgic randuit de Sfintii Apostoli si de Sfintii Parinti, mai ales de catre Sfantul Vasile cel Mare, cu constiinta poruncii Domnului: "In dar ati luat, in dar sa dati'" (Mt. 10.8), incat cei ce impartasesc acest dar, marturisesc la incheierea Sfintei Liturghii; "Am vazut Lumina cea adevarata, am primit duhul cel ceresc, am aflat credinta cea adevarata de a ne inchina Sfintei Treimi nedespartite". Din ceea ce ei "dau in dar" se poate vedea ce "au primit in dar". Darul lui Dumnezeu in Mantuitorul Hristos, ca Cel ce da celor care cer ca unor fii: "paine" nu piatra; "peste" nu sarpe, este "calea noua si vie" (Evrei 10,20) a mantuirii prin plinatate, in urma ascultarii din urmarea lui Hristos. In El, spre deosebire de Tablele de piatra ale Legii, voia lui Dumnezeu este painea betleemica: har si adevar, ca deosebire, iar nu contrazicere a Legii Vechi, in ceea ce priveste efectul acesta: "Legea e sfanta si dreapta si buna... dar eu sunt trupesc, vandut sub pacat" (Rom. 7,12, 14), spune Sfantul Apostol Pavel, iar Mantuitorul Hristos a subliniat: "N-am venit sa stric, ci sa plinesc" (Mt.5,17). Hristos este har prin Intrupare si Inviere vadita prin Jertfa, Invierea Sa a insemnat deschiderea ochilor oamenilor asupra vietii Sale in trap, ca o privire "dincolo de catapeteasma", (Evrei 10,20) fapt remarcat in perioada dintre Pasti si Inaltarea Domnului din lucrarea Mantuitorului dinainte de Jertfa a acelor evenimente, care arata cel mai mult viata Sa ca Lumina", mai ales in Duminicile 4-6 de dupa aratarile Domnului, prin care i-a adunat pe ucenici ca Biserica, pe care Tatal avea s-o sfinteasca la Cincizecime: Tamaduirea slabanogului bolnav de 38 de ani, eveniment care-L arata pe Hristos ca Scaldatoare a Invierii; Convorbirea cu femeia samarineanca la fantana lui Iacob, care-L arata ca pe Izvorul apei celei vii; Tamaduirea orbului din nastere, care-L arata ca "Lumina ce lumineaza pe tot omul ce vine in lume" (Ioan 1,9), "orbul din nastere" fiind simbol al ramanerii omenirii in intunericul nevederii lui Dumnezeu dupa pacatul stramosesc, deoarece "Tot ce se naste din trup, trup este" (Ioan 3,6). Aceste pericope arata inceputul deschiderii ochilor ucenicilor pentru vederea lui Dumnezeu pe drumul de la bucuria invierii la mangaierea Duhului Sfant de la Cincizecime, sau "mutarea" lor in Hristos, in viata Sa de pe pamant ca si in cer, intrucat s-a dovedit ca este de dincolo de moarte; s-a dovedit ca este "vie" (Evrei 7,8,16,24). La Cincizecime Duhul Sfant i-a aratat pe ucenici ,frati" cu Hristos, asa cum ii numise Mantuitorul Insusi in adresarea catre femeile mironosite (Ioan 20,17). Mantuitorul declara lucrarea Sa ajunsa la implinire atunci cand spunea: "Slava pe care Mi-ai dat-o le-am dat-o lor, ca toti sa fie una" (Ioan 17,12). Acest lucru insemna lucrarea Duhului Sfant ca un botez al Bisericii prin El: "Acela va va invata toate" (Ioan 14,26). "Din al Meu va lua si va da voua" (Ioan 16,14-15), caci in cele "ale Sale", erau intr-adevar "toate" (Ioan 4,25). Duhul Sfant le-a aratat ca ei sunt acolo unde era Mantuitorul, adica in "adevarul" invierii din viata Lui, vadit prin Jertfa Sa si in aceasta ipostaza ei erau socotiti de catre Mantuitorul "martori" (Ioan 15,27) ai Sai, ca cei asupra carora a venit darul invierii. Dramul lor cu Mantuitorul de la chemare la desavarsire prin indreptare (Rom.8,29) este concretizat de catre Sfintii Apostoli in "Evangheliile" Anului Liturgic care incep dupa Cincizecime si "Duminica tuturor Sfintilor"

ca rod al lucrarii Duhului Sfant pana la mutarea lor in Hristos. Este un drum al zidirii in Hristos ca nastere din duh, crestere si desavarsire ca plinatate. Dar acest drum inseamna in primul rand darul si harul bucuriei celor ce vad pe Mantuitorul prin Duhul Sfant, bucuria pentru "taria" vietii lui Hristos si pentru "plinatatea''' ei de pace si mangaiere: "Adapati de Duhul noi bem pe Hristos", spunea Sfantul Atanasie cel Mare. "Plinatatea Bisericii Tale pazeste-o", se roaga Biserica pentru a putea impartasi in dar pe Hristos. Cand il aveau in fata ochilor, il urmau cu nadejde, dar dupa Inviere si Inaltare, de la Cincizecime, il urmeaza de bucuria si plinatatea adevarului. Din punctul de vedere al Jertfei Mantuitorului se vadesc doua realitati ireductibile si anume: Dumnezeu in Hristos pe de o parte, si vrajmasia lumii pe de alta parte. In Hristos ca "Miel al lui Dumnezeu care ridica pacatul lumii" Dumnezeu isi arata "taria" Sa, sfintind "calea" prin care Cuvantul lui Dumnezeu este vadit ca "adevar". Astfel Cuvantul lui Dumnezeu nu mai ramane "litera" ca in Lege. "Taria" Sa inseamna ca Invierea lui Hristos nu este doar o minune, asa cum o percep oamenii, ci "adevarul" ca viata Sa nu poate fi tinuta de moarte. Pacatul lumii, sau "moartea vie" (Ioan 5,25), de deasupra, de pe pamant, unde este "latura si umbra mortii" (Isaia 9,1), s-a lovit de Hristos si s-a sfaramat: "Domnul Savaot va pregati in muntele acesta pentru toate popoarele un ospat de carnuri grase, un ospat cu vinuri bune, carnuri grase cu maduva, vinuri bune limpezite. Si in muntele acesta El va da la o parte valul care invaluie toate popoarele si perdeaua care acopera toate neamurile. El va inlatura moartea pe vecie" (Isaia 25,6-8). Acest lucru este ca o "auzire" a glasului Fiului lui Dumnezeu pentru "invierea" de dincoace de moarte (Ioan 5,25) a celor ce vor auzi. In continuare (Ioan 5,27) Mantuitorul pomeneste si invierea cu trapul a tuturor celor din morminte, tot ca o auzire a glasului Fiului lui Dumnezeu, dar care nu va mai insemna si invierea cu duhul a celor ce nu au avut-o cand erau in viata, ci numai Judecata". Astfel, Sfantul Ioan Hrisostom spune: "Intru-cat murim de o indoita moarte, inviem si cu o indoita inviere. Am inviat odata, nu de mult, din pacat; ne-am ingropat impreuna cu El in Botez si am inviat impreuna cu El prin Botez. Aceasta inviere dintai este izbavirea de pacate, a doua inviere este invierea trupului. Ti-a dat pe cea mai mare, asteapta si pe cea mai mica. Cea dintai inviere este cu mult mai mare decat a doua. Caci e cu mult mai mare lucru sa izbavesti de pacate, decat sa vezi un trup inviat. Am inviat, deci, cu invierea cea mai mare, aruncand moartea cea cumplita a pacatului si dezbracand haina cea veche. Sa nu deznadajduim, dar, nici de invierea cea mai mica. Cu invierea cea mai mare am inviat si noi mai demult, cand ne-am botezat". Prin Invierea Domnului ca "adevar" al vietii Sale s-au implinit mari si tainice profetii: "Domnul va da tarie poporului Sau; Domnul va binecuvanta pe poporul Sau cu pace" (Ps. 28,11). Astfel, numai in Hristos "Dreptatea si pacea se vor saruta", deoarece prin Hristos "adevarul din pamant va rasari si dreptatea din ceruri va privi" (Ps. 84,11-12). In afara de Hristos dreptatea si pacea nu se pot impaca niciodata in lume. Chiar daca in Hristos crestinii devin "priveliste" (ICor.4,9) pentru lume, intrucat in Hristos "crucea este nebunie pentru cei pieritori" (I Cor. 1,18), totusi ea este "puterea lui Dumnezeu" (I Cor. 1,24) pentru cei ce se mantuiesc. La randul ei lumea nu poate sa nu urasca viata dumnezeiasca a Sfintei Treimi in Hristos, nestiind ca orice rautate aduna "cununi de spini" pe capul lui Hristos. Dar, tocmai faptul de a nu putea fi decat pro sau contra lui Hristos, lumea vadeste inrudirea sa initiala funciara cu Dumnezeu de care s-a rupt, intrucat se arata pe de alta parte ca Hristos este "Lumina lumii" (Ioan 8,12), ceea ce in "icoane" se arata ca un continut funciar hristologic, antropologic, ecleziologic si biblic. Prin Jertfa lui Hristos nu se mai poate separa Cuvantul lui Dumnezeu de "Calea" lui Hristos in trup, astfel ca aceasta "Cale" trebuie descoperita in spatele literei Scripturii, sau Sfintei Scripturi in Intruparea Domnului, care in Vechiul Testament ca si Cuvant al lui Dumnezeu nu avea si o "cale" si nu se putea "jertfi" pentru vadirea lui ca "adevar". Astfel lucrarea lui Dumnezeu in Hristos este nu atat vadirea raului din lume, cu toate ca spusese prin profeti, ca in Hristos oamenii cei credinciosi vor vedea "deosebirea dintre cei drepti si cei pacatosi" (Maleahi 3,18), care din cauza invartosarii inimii, "ochi au si nu vad, urechi au si nu aud" (Mt. 13,13), si "lor nu le este dat a sti tainele Imparatiei lui Dumnezeu" (Mt. 13,11). "Lucrarea" lui Dumnezeu in Hristos este in primul rand "slava" caii Sale impartasita Bisericii (Ioan 17,12). "Credinta este din auzire, iar auzirea din Cuvantul lui Hristos" (Rom. 10,17). Deci, "Cuvantul" este un dar al Intruparii Domnului. Mantuitorul pronunta adesea, dupa una sau alta din invataturile Sale, indemnul: "Cine are urechi de auzit, sa auda" (Mt. 13,9). Despre cei ce nu "auzeau", El arata si cauza neauzirii cand ii deosebeste pe ei de Apostoli: "Voua va este dat sa stiti tainele Imparatiei lui Dumnezeu, iar acelora nu le este dat, caci ochi au si nu vad, urechi au si nu aud, caci s-a invartosat inima poporului acestuia" (Mt. 13, 11-15). Astfel "auzirea" Cuvantului este o taina a inimii neimpietrite, a inimii "curate si bune" (Lc. 8,15), care simte in Hristos insasi prezenta lui Dumnezeu venit in lume in trup ca sa scrie in inimi voia lui Dumnezeu, calea lui Dumnezeu ca "adevar". Intruparea Domnului, trupul Sau, este ca "degetul lui Dumnezeu" (Lc. 11,20) cu care scrie in inimile

curate si bune voia lui Dumnezeu; ca "toiagul" care atinge stanca de piatra a inimii, ca sa curga din ea apa, prin scoaterea inimii de piatra si daruirea unei inimi de carne si duh de rugaciune. (Iez. 36,26); ca "Usa" prin care se "intra" si se "iese" (Ioan 10,9) la pasunea darurilor Duhului Sfant din Hristos, "vitelul cel ingrasat" taiat de Tatal pentru ospat si "vistier al bunatatilor". Scrierea in inimi, prin sensibilitatea vederii si auzirii, este o lucrare a lui Dumnezeu, un dar al Duhului Sfant. Cuvantul auzit de la Mantuitorul este numai ceea ce era in primul rand inima Sa, ca "cele sfinte si margaritarele" (Mt. 7-6) inimii Sale, pe Care il intareste prin semne si minuni si in cele din urma il arata ca "adevar" in trupul Sau. El sfinteste prin jertfa Sa, prin care dezleaga pe cei cu inima curata si buna de legaturile pacatului, de robia patimilor si astfel jertfa Sa, este cea mai mare binefacere a lui Dumnezeu si de aceea: Euharistie. Prin "Jertfa", Cuvantul se traduce mai profund ca: "adevar" al trupului Sau si al celor ce cred in El. "Cuvantul era viata..." (Ioan 1,4 ) si El "S-a facut trup" (Ioan 1, 14) ca sa arate in El viata, ca singura cale de mantuire pentru orice trup, pentru toti oamenii care cred in El. In trupul Sau, Invierea se vadeste ca o "comoara ascunsa in tarina" (Mt. 13,44). El este: "Calea" sfintita prin jertfa si Invierea Sa ca adevar al vietii omenesti.

LUCRAREA SFANTULUI DUH REFLECTATA IN SFINTELE ICOANE

Urmatorul capitol
2. LUCRAREA SFANTULUI DUH REFLECTATA IN SFINTELE ICOANE Dupa Inviere Mantuitorul S-a inaltat la cer, pentru ca ucenicii sa poata cere de la Dumnezeu darul Duhului Sfant (Ioan 16. 23-24). Astfel, la Cincizecime Hristos care pana la Inaltare era "in fata ochilor" (2 Cor. 5,16) ucenicilor, acum Se arata inlauntrul lor, in inima lor, carora li s-au deschis ochii sa-L cunoasca asa cum a fost El pe pamant ca slujitor si descoperitor al "adancului" (Ps. 36,5) Duhului Sfant: "Noi care L-am cunoscut pe Hristos dupa trup, acum nu-L mai cunoastem asa" (2Cor.5,16). O alta descoperire a Duhului Sfant in ei, ca o "mangaiere" dumnezeiasca, este aceea, ca si ei erau asemenea chipului lui Hristos, chemati in El, indreptati de El si paziti in El (Rom.8,30). Incepand de la Cincizecime, Duhul Sfant, "misca in inimile lor" pe Hristos, le aduce mereu aminte de prezenta Sa printre ei, de trupul Sau, ca "Toiagul" si "degetul lui Dumnezeu" care atinge stanca de piatra a inimii lor, de faptele si de cuvintele Sale: "Acela va va invata toate si va va aduce aminte de toate cate v-am spus Eu" (Ioan 14,26); "Nu de la sine va vorbi, ci din al Meu va lua si va da voua" (Ioan 16,13-14). Duhul este "aducator aminte", pentru ca Hristos inaltat la cer nu mai este "in fata ochilor" lor, dar prin Duhul Sfant El este "mult mai prezent", si anume in inimile lor: "Iata Eu sunt cu voi" (Mt. 28,20). Prezenta Sa in inimi este acum ca o "miscare iconica" in ei pe care nici o tehnica omeneasca nu o poate reda, fiind vorba de pacea si bucuria Duhului Sfant (Rom. 14,17) ca temelii ale Imparatiei lui Dumnezeu, ca o "imbracare a lor cu putere de sus", (Lc. 24,49). Avand in ei "arvuna Duhului" (Rom. 8,23), Hristos nu se mai arata lor ca mai inainte "in fata ochilor", ca nu cumva acestia sa fie "rapiti in nori", (ITes. 4,17) in loc de lucrare in lume, dupa cum spusese: "Nu Ma rog sa-i iei din lume..." (Ioan 17,15). Dimpotriva, ei au in Hristos puterea de a merge "acolo unde s-a dus El" (Ioan 13,36), adica la moarte prin jertfa, pentru ca El i-a mutat acolo, unde El se afla (Ioan 14,3). Imparatia Sa nu era din lume, dar ea era in lume prin El, "grauntele ei de mustar" (Mt. 13,31). El s-a putut arata dupa Cincizecime doar lui Saul pe drumul Damascului cu lumina lina taborica, pentru ca acesta sa-si dea seama pe cine prigoneste el in cei pe care ii ucidea, si care erau trimisi in lume de Hristos "ca niste oi in mijlocul lupilor" (Mt. 10,16), dupa ce s-a rugat ca Tatal sa-i pazeasca doar "de cel viclean" (Ioan

17,15). Caci "lupul va putea ajunge sa pasca impreuna cu mielul" (Isaia 11,6), dar sarpele vicleniei nu (Ioan 17,15). Duhul le-a vestit "adevarul" lui Dumnezeu si vinovatia lumii: "Va vadi lumea de pacat" (Ioan 16,9); "Lumea nu poate sa-L primeasca pentru ca nu-l vede, nici nu-L cunoaste" (Ioan 14,17). Prin adevarul vietii si Invierii trait in trupul Domnului, Duhul Sfant le da lor pacea si bucuria lui Dumnezeu si astfel, ei sunt transpusi in Hristos, in "casa" chipului lui Dumnezeu, mutati ca intr-un "pamant al fagaduintei". Duhul Sfant, le "aduce aminte" de tot ce a spus si a facut Hristos prin "imagini vii si icoane mangaietoare", astfel ca ei nu mai doreau sa-L vada pe Domnul doar "in fata ochilor lor" ca pana la Inaltarea Sa la cer, ci sa-L simta numai "in inima lor" (Gal.4,6). "Icoana" ca si chip al lui Hristos este un dar al Duhului Sfant ca bucurie si mangaiere. Din chipul lui Hristos descoperit lor de Duhul Sfant, ei scoteau ca dintr-o fantana a apei vietii (Isaia 12,3) darul lui Dumnezeu pentru trupul lor ca viata vesnica, dar si "harul" ca iubire de oameni jertfelnica a lui Dumnezeu, "Fata lui Dumnezeu" catre oameni, Numele cel nou a lui Dumnezeu sfintit in Hristos: "Emanuil", "Dumnezeu cu noi" (Isaia 7,14) pana dincolo de moarte si intoarcere prin Inviere; "Athanatos"; "Cel fara de moarte", nume pe care de asemenea si La vadit prin Intrupare: indrazniti, Eu am biruit lumea" (Ioan 16,33), adica moartea de deasupra ca radacina a mortii din pamant in lume: "Lasa mortii sa-si ingroape mortii lor" (Lc.9.60). In afara de pace si bucurie, ca puteri ale aducerii aminte prin Duhul Sfant de Hristos, mai ales "la frangerea painii" (Euharistia), de la Sfintii Apostoli a ramas si forma scrisa, forma statica a ceea ce s-a impartasit "pe o cale noua si vie" (Evr. 10,20), nu ca prin Tablele Legii, ci prin dar si cu porunca; "In dar ati luat, in dar sa dati" (Mt. 10,8). Dar Scriptura s-a alcatuit nu pentru a inlocui "pacea si-bucuria in Duhul Sfant" (Rom. 14,17) ca har al lui Dumnezeu in Hristos si ca "plinatate", ci pentru "confirmarea" lor si ca "mangaiere din Scripturi" (Rom. 15,4). Sfanta Scriptura isi ia calitatea de "marturie" din statutul Sfintilor Apostoli, de "martori", (F. Ap. 1,8) caci referindu-se la ei astfel, Mantuitorul nu mai pomeneste si de Sfanta Scriptura a Noului Testament venita prin ei. In Scriptura "pacea si bucuria Duhului Sfant" (Rom. 14,17), au "forma statica" a ceea ce a fost trait prin "evenimente" de la "chemare", pana la "desavarsire", prin "indreptare" (Rom.8,30). Scriptura nu poate "scrie in inimi" Cuvantul sfintit, dar poate "intari, mangaia, zidi" (Rom. 15,4) duhul nascut prin credinta in Biserica (Isaia 57,18). Caci Hristos poate fi primit prin credinta numai ca "duh de viata facator", ca "duhul cel ceresc" (ICor. 15, 45-47), Care prin intrupare si Jertfa a venit de dincolo de moarte, a murit pentru ai Sai. Domnul Insusi a facut deosebire intre cele doua cai de impartasire a credintei: calea vie prin "auzirea" Cuvantului (Rom. 10,14-17), al celor desavarsiti in El la "lucrarea slujirii" (Ef. 4,12), si calea cea "statica" prin Scriptura: "Cercetati Scripturile, caci voi credeti ca prin ele aveti viata vesnica; ele insa vorbesc despre Mine" (Ioan 5,39). Dumnezeu s-a intrupat pentru ca Scripturile sa se implineasca in viata Lui si pentru ca voia lui Dumnezeu sa nu mai fie ca pana atunci: "Lege scrisa pe table de piatra", ci "har si adevar" (Ioan 1,17) si sa se implineasca nu ca pe Sinai, ci "precum in cer, asa si pe pamant" (Mt. 6,10), dupa ce "adevarul vine din pamant" si deschide cerul (Ps. 84,12). El nu S-a Intrupat ca sa intre din nou in litera Scripturilor, ci ca sa traga dupa Sine toata Scriptura, prin "Duhul care face viu" (2Cor. 3,6) si care "aduce aminte" si de litera Scripturii (Ioan 14,26). Pe El l-a aratat Dumnezeu "piatra din capul unghiului" (Mt. 21,42), "temelia Apostolilor si Proorocilor" (Ef. 2,20); Camara negutatorului care scoate lucruri noi si vechi din ea pentru Imparatia lui Dumnezeu (Mt. 13,52); "Lumina Taborului" (2Petru 1,16-19) fata de "faclia" proorocilor (Ioan 5,35) care "este aprinsa si luminatoare". Traditia Ortodoxa a pastrat pentru credinta, de la Apostoli "duhul care face viu", prin aducerea aminte de catre Duhul Sfant, dupa criteriile prezentei Duhului Sfant aratate de Mantuitorul conform cu modelul vietii Sale in trup, "Calea" Sa: "Cel ce voieste sa fie intre voi intaiul, sa fie sluga voua tuturor, caci si Fiul Omului, a venit nu ca sa i se slujeasca, ci ca El sa slujeasca si sa-si puna sufletul ,,pret de rascumparare" (Mt. 20,28); "in Imparatia lui Dumnezeu, cel mai mare va fi cel ce se va face ca un prunc" (Mt. 18,1-4); "Daca Eu, invatatorul vostru, v-am spalat picioarele, datori sunteti si voi sa va spalati picioarele unii altora" (Ioan 13,14); "Porunca noua va dau voua, ca sa va iubiti unul pe altul cum v-am iubit Eu pe voi" (Ioan 13,34). Traditia impartasirii credintei prin "Duhul care face viu", a fost precizata in Biserica Ortodoxa inca din secolul IV prin Parintii Capadocieni si Sfantul Ioan Gura de Aur mai profund decat orice "primat" si decat "sola scriptura", ca pretinse temelii ale Bisericii. Daca Sinodul Ecumenic a precizat adevarul de credinta, pentru ca Biserica sa nu se clatine, sa stea in Hristos, astfel Sinodul Ecumenic nu putea rezolva si problema "dezbinarii" in Biserica pentru refacerea si pastrarea unitatii ei. De aceea, prin Sfintii Parinti, mai ales prin Sfantul Vasile cel Mare, Biserica a pus inca o data in valoare temeiurile apostolice ale unitatii Bisericii: slava lui Hristos prin Duhul Sfant ca izvorul acesteia; Jertfa lui Hristos

liturgic; slujirea preoteasca si monahismul, si cultul ortodox drept cale de impartasire a lui Hristos, toate acestea constituind trasaturi ale unei Traditii "universale", dar care mai tarziu avea sa ramana numai "ortodoxa", deoarece prin doctrina "primatului papal" si prin conceptia protestanta despre Cuvantul lui Dumnezeu redus la "litera Scripturii", "sola scriptura", celelalte confesiuni aveau sa apeleze la alte cai ale temeliei si unitatii Bisericii, decat cele apostolice si sobornicesti. Sfintele icoane sunt unul din mijloacele pentru impartasirea credintei "intregul" ei ca "duh" si "nastere de la Dumnezeu", asa cum s-a primit impartasirea, iar nu din "trup si sange" (Ioan 1,12-13). Darul care s-a primit in Hristos, nu poate fi mijlocit ca "piatra", cand s-a dat ca "paine" (Mt. 7,9-10) si nici ca "litera care omoara" (2Cor. 3,4), cand S-a impartasit ca "duh" si s-a scris in inimi. Aceasta Traditie s-a pastrat si prin alte mijloace, ca: Cinstirea sfintei cruci (anul 326); Sfanta Liturghie; Cinstirea sfintilor, indeosebi a Maicii Domnului prin instituirea sarbatorii Izvorului Tamaduirii (anul 457). Prin aceste mijloace, credinta se impartaseste mai profund decat prin "litera", se scrie in inimi, se "sfinteste", fapt pentru care insusi Sfantul Apostol Pavel indemna nu la procurarea de Scripturi, ci "Duhul sa nu-l stingeti! " (ITes. 5,19), ceea ce-l arata convins de axioma, ca intregul este mai mult decat suma tuturor partilor sale componente. "Duhul sa nu-l stingeti!", caci numai prin El lucreaza Duhul Sfant cu puterea Sa de "a invata toate" si de "a aduce aminte" (Ioan 14,26) si de cuvintele, sau de "litera" Scripturii. Daca duhul ca urmare a nasterii din Duh prin Botez este viu, astfel, duhul si Scriptura se intregesc reciproc. Litera Scripturii nu poate naste din duh, pentru ca, fiind "statica" si "orizontala", nu poate mijloci "adancimea" si "inaltimea" darului si harului lui Dumnezeu prin intruparea si lucrarea lui Hristos, dupa cum arata Sfantul Apostol Pavel: "Ca sa cunoasteti cu toti sfintii (chemare directa la cinstirea sfintilor si a icoanelor, fiind vorba de calea noua si vie a harului in Hristos) adancimea si inaltimea si sa cunoasteti iubirea lui Hristos cea mai presus de cunostinta, ca sa va umpleti de toata plinatatea lui Dumnezeu" (Ef. 3,18). "Cuvantul vietii", care s-a dat ca "inspiratie" prin prooroci inainte de Hristos, s-a primit in Hristos ca "partasie" (I Ioan 1,1-3) a chipului, care nu se mai intoarce la Vechiul Testament ca litera a cartii, ci ramane ca "marturie" a "Cuvantului vietii" spre "intarire" a Bisericii, iar nu ca "temelie" a Bisericii. "Duhul care face viu" este exprimat prin termeni-cheie ai darului ca "pace si bucurie" si ai propovaduirii: "Vestea cea buna" sau "Evanghelia" si "Euharistia", jertfa de multumita pentru jertfa de impacare: "Mila de pace, jertfa de lauda!". Astfel, intreaga lucrare a Mantuitorului are o dimensiune mai profunda decat "orizontalitatea" literei, asa cum arata proorocul Isaia (37,31): "Ramasita care va fi, va prinde radacini in jos si va aduce roade in sus". Icoana arata duhul lui Hristos si pe Hristos inlauntrul credinciosilor, ca "mangaiere" a Duhului Sfant, caci statuile nu pot arata decat pe "Hristos in fata ochilor", inca nescris in inimi. Icoana arata lucrarea Duhului Sfant, care "misca" pe Hristos in inimi, "invata" toate si "aduce aminte". Icoana reprezinta adancul dumnezeirii, a Duhului Sfant ca o "pestera" adanca sub pamant, in care "stalactitele" de sus si "stalagmitele" de jos sunt indreptate unele catre altele, si anume prin aratarea pe pamant a adancului cerului, a adancului inimii duhului ceresc. Semnele acestui adanc mare (Ps. 35,6) mai sunt si "pustia" ca loc neted, spre deosebire de ridicatori si munti (Ps. 113,4-6) ca semne ale stapanirilor lumesti, care atunci cand asupresc, incalca porunca sfanta: "Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti", si spre deosebire si de "vaile" de sub calea Domnului ca semn al celor deznadajduiti, chemati sa se "ridice" la calea Domnului; apoi "adancul uscat" al marii ca semn al pacii lui Dumnezeu care, covarsind toata mintea, domneste in inimi, spre deosebire de inaltarea de sine de la suprafata marii in "clestele" vanturilor si al valurilor, al placerii, dar si al durerii; al dragostei omenesti, dar si al urii, etc. Icoana este semn al darului care s-a aratat "pe o cale noua si vie" (Evrei 10,20), ca "duh ceresc", care s-a pogorat in cele mai de jos, ca sa-si arate adancul inimii si a venit dincoace de moarte de dincolo de moarte, rupand legaturile mortii (F.Ap. 2,34); s-a aratat la picioarele lumii si a rasarit din pamant, aratand atat de luminoasa zestrea si "averea" din casa Ziditorului care tine toate in viata prin ascultare, si pe care-L descopera ca adanc botezul si asemanarea cu Hristos. Numai adevarul deschide cerul (Ps. 84,12); numai de cei cu inima zdrobita este aproape Dumnezeu (Ps. 33,17). Caci omul fiind scos prin sminteala din sanul lui Dumnezeu, aruncat in intuneric, "in latura si in umbra mortii" (Isaia 9,1), inchis cu porti vesnice si impovarat cu vrajmasia sa fata de Dumnezeu, este ajutat de Dumnezeu sasi zideasca din nou "casa" prin cunoasterea lui Dumnezeu in Duhul Sfant: "Iar noi toti, privind ca in oglinda, cu fata descoperita, slava Domnului, ne prefacem in acelasi chip din slava in slava, ca de la Duhul Domnului" (2Cor. 3,18); "Fiindca Dumnezeu, Care a zis: Sa straluceasca din intuneric lumina! - El a stralucit in inimile noastre, ca

sa straluceasca cunostinta slavei lui Dumnezeu pe fata lui Hristos" (2Cor. 4,6).

FUNDAMENTUL LITURGIC AL SFINTELOR ICOANE

Urmatorul capitol
3. FUNDAMENTUL LITURGIC AL SFINTELOR ICOANE Pentru asemanarea cu El, Mantuitorul a cerut credinta, care face pe om sa se zideasca pe sine, sa nu ramana in seama mintii lui si sa nu-si faca cisterna cu apa care nu tine apa, lepadand fantana cea cu apa vie a Duhului Sfant (Ier.2,13), si sa fie "intelept" si priceput (Mt. 7,24; Lc. 6,48), lucru prin care are loc taierea imprejur a inimii, ca sa fie asemenea chipului lui Hristos, sa devina unsul Domnului, sa aiba loc "indreptarea" (Rom.8,30) dupa masura chipului lui Dumnezeu, asemenea lui Hristos, si-n acelasi timp ca fiu al Tatalui fara de moarte, dupa indemnul Mantuitorului, care atunci cand invata pe cei ce urmau Lui, se traducea pe Sine Insusi in fapta si Se scria de fapt pe Sine Insusi in inimi, ca Inaintemergatorul lor: "Cel ce aude aceste cuvinte ale Mele, si le face, este asemenea barbatului intelept si priceput care zidindu-si casa, a sapat, a adancit si i-a pus temelia pe piatra; si au venit vanturile si valurile (aluzie la invataturile omenesti care rascolesc mintea ca "vanturi" si la tulburarea inimii ca "valuri"), si au izbit casa aceea si n-a cazut, pentru ca era zidita pe stanca" (Lc.6,48). Aratand insa ce trebuie sa faca omul, ca sa-si zideasca in Hristos "casa", Mantuitorul face sa se vada si ajutorul lui Dumnezeu pentru cei ce urmeaza Lui, tocmai prin lucrarea Sa, simbolizata in minunea potolirii furtunii pe mare. "Linistea mare", care s-a asternut pe mare, era semnul a ceea ce avea sa lucreze Domnul in sufletele ucenicilor Sai: "Pacea lui Dumnezeu care covarseste toata mintea" (Fil. 4,7). Mai mare decat minunea potolirii furtunii pe mare, avea sa fie Invierea Sa din morti, care avea sa aseze in sufletele ucenicilor atata pace si atata bucurie, incat ei nu vor mai avea ce intreba (Ioan 16,23). Acest lucru este semnificat in "icoane" prin aureola, in ceea ce priveste mintea, care de bucurie nu mai poate intreba nimic, dar aureola este numai ca varful unui ghetar si semn ca sub apa, in inimile ucenicilor, domneste "pacea lui Dumnezeu" ca plinatate. Astfel, avea sa se implineasca proorocia din Psalmi: Asteptand, am asteptat pe Domnul Cel ce ma izbaveste de imputinare de cuget si de viforul gandurilor" (Ps. 54,8). El este "limanul lin al celor inviforati". Mantuitorul S-a aratat in lume ca "aur", vadit numai dupa ce a fost "lamurit in foc" (Apoc.3,18). In El era nu numai casa cu temelii pe piatra in adanc, ci si semnul Sfintei Cruci, deasupra acestui adanc si sub "vanturi" si "valuri". Insa si pentru luarea crucii de catre cei ce urmeaza Lui, Mantuitorul este puterea lui Dumnezeu, puterea harului, slava lui Dumnezeu. Pe la jumatatea lucrarii Sale, Mantuitorul da ucenicilor invatatura Evangheliei despre "cruce" (Marcu 8,34-91). Dar acest lucru il confirma prin Schimbarea Sa la Fata, prin aratarea Luminii line (Mt. 17,2). Aceasta dovada este puterea, nu numai a luarii crucii, cat mai ales a faptelor bune ca si "comori in cer", comori ale Luminii line. Aceasta "Lumina" nu se poate dobandi fara fapte bune si nu se poate pastra fara "cruce". Faptele bune devin "paine a fiintei" (Mt. 5,11), "comori in cer" (Mt. 16,20), bucurie a "urmarii", atunci cand in Hristos ele isi arata rasplata prin imbracarea in Lumina lina pe Tabor mai intai, si rasare apoi din pamant (Ps. 84,12) ca "adevar" si putere a vietii prin Inviere. De aceea, ucenicilor Sai care L-au cunoscut, L-au urmat cu credinta, "au iubit aratarea Lui" (2Tim. 4,8), erau tot mai mult indreptati prin harul Sau ca sa ajunga "asemenea chipului Fiului lui Dumnezeu" (Rom. 8,30),

Mantuitorul Le-a spus ca pe un adevar aceste cuvinte pe care ei inca nu le intelegeau: "Unde Ma duc Eu stiti si stiti si calea" (Ioan 14,4). Iar "calea", era implinirea profetiei: "Daca imbraci pe cel gol si hranesti pe cel flamand, atunci dreptatea va merge inaintea ta, iar in urma ta slava lui Dumnezeu" (Isaia 58,8). In acest fel se implineau cuvintele marturisirii lui Hristos dupa Botez, in fata diavolului ispititor: "Nu numai cu paine va trai omul, ci si cu tot Cuvantul ce iese din gura lui Dumnezeu" (Mt.4,4) si care-i face "fericiti" pe cei ce urmeaza lui Hristos, asa cum s-a intamplat cu ucenicii pe Tabor, apoi la Inviere, caci le aducea tocmai ceea ce le fusese furat, painea spre fiinta, "haina cea dintai" (Lc. 15,22), care avea nemurirea in trup si slava Luminii. Era structura Imparatiei lui Dumnezeu cautata "mai intai", si toate celelalte erau "adaos". Iudei si pagani, scrie Sfantul Pavel, "toti au pacatuit si sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu" (Rom.3,23), de darul Luminii line, care insa in Hristos este aratarea pe Tabor a "Imparatiei lui Dumnezeu care vine cu putere" (Marcu 9,1), care atrage, intoarce sufletele la "slavita" voie a lui Dumnezeu (Ps.22,1-3). Slava lui Dumnezeu este sa faca inima omului sa rodeasca din sine, asa cum pamantul face sa rodeasca din sine, pentru ca este harul, bucuria in Hristos, care se face iubit si cautat ca o "comoara ascunsa in tarina": "De Ma iubeste cineva, acela va pazi cuvantul Meu" (Ioan 14,23), asa cum pazea omul Cuvantul in starea primordiala, iar prin pazirea Cuvantului Sau, cel ce aude si face isi zideste casa pe "piatra", care nu se va clatina in veac: "Le voi da untdelemn al bucuriei in locul hainelor cernite, veselie in locul deznadejdii. Ei se vor numi stejari ai dreptatii, rasadul prin care Dumnezeu isi arata slava Sa" (Isaia 61,3); "Dupa cum pamantul face sa creasca iarba din sine si gradina rodeste plante, asa va face Dumnezeu sa rodeasca dreptatea si slava, inaintea tuturor popoarelor" (Isaia 61,11); "Printr-o singura jertfa a dus la slava pe cei sfinti" (Evrei 10,14), slava de a fi manati de Duhul, de a fi plini de Duh, cu care omul lasa toate si vinde toate cate are. Iar cand slabeste cu duhul, Mantuitorul cheama: "De dragostea cea dintai te-ai lepadat", (Apoc.2,4); "Ia de la Mine aur lamurit in foc" (Apoc. 3,18). "Comoara ascunsa in tarina" (Mt.13,44) devine putere a comorilor ce se aduna in cer, ale fiintei, ale vietii, ale Luminii line: "Daca pe iarba campului (crinii campului), care astazi este si maine se arunca in foc Dumnezeu o imbraca asa, cu cat mai mult pe voi, putin credinciosilor?" (Mt.6,30), spunea Mantuitorul celor ce-L ascultau, inca de la inceputul lucrarii Sale. In Predica de pe Munte spunea: "Nu va adunati comori pe pamant... ci va adunati comori in cer" (Mt. 6,19); "Si un pahar de apa dat in Numele Meu nu-si va pierde plata sa" (Mt. 10,42); "Privegheati, caci de-ar sti stapanul casei la care ceas din noapte vine furul ar priveghea si n-ar lasa sa-i sparga casa" (Mt. 24,43), acea "casa" care este darul lui Dumnezeu in Hristos. Dar, pe Tabor se arata puterea, darul lui Dumnezeu de a atrage la aceste comori, "puterea" Imparatiei lui Dumnezeu (Marcu 9,1) ca iubire de aproapele prin iubirea de Dumnezeu. In Hristos s-a aratat zestrea cu care a fost zidit omul din mana lui Dumnezeu, haina luminoasa din care a fost jefuit, "haina cea dintai" (Lc. 15,22), "averea" (Lc. 10,30) din casa parinteasca. Acolo era casa ce se zidea pe stanca din adanc, puterea de a fi "samanta cea buna" (Mt. 13,24 ), "pacea si bucuria Duhului Sfant" (Rom. 14,17). Prin Intruparea Mantuitorului, toate aceste lucruri se arata in "icoane", mai intai ca "darul lui Dumnezeu", apoi ca "fata lui Dumnezeu" (2Cor. 4,7) catre lume. Simbolurile Vechiului Testament erau o anticipare a icoanelor, asa cum Vechiul Testament insusi era o anticipare a lui Hristos; in Vechiul Testament era admis simbolul si respins idolul, deoarece prin idoli se pierdea constiinta deosebirii lui Dumnezeu de natura, pe cand simbolul natural si sacru era singura cale a comunicarii lui Dumnezeu. Prin Intrupare, fata umana a lui Hristos arata desavarsirea lui Dumnezeu ca blandete, smerenie si iubire jertfelnica. Icoana lui Hristos este insasi fata lui Dumnezeu descoperita prin Duhul Sfant, iar impartasirea de trupul si sangele lui Hristos este si impartasire de fata Lui slavita (2Cor. 4,7). Cuvantul este astfel asociat cu Tainele si cu cinstirea icoanelor si numai astfel se poate pastra unitatea de credinta apostolica si preveni faramitarea ei. Caci fata lui Hristos comunica mai mult decat Cuvantul, nu numai intelesuri, ci si putere si viata. Cuvantul care porneste de la persoana lui Hristos are si caldura iubirii fata de oameni. Actualizand aceasta prezenta personala, icoana face ca acest Cuvant sa nu fie cunoscut doar teoretic, sau prin memoria istorica, intrucat prezenta personala inseamna si puterea urmarii lui Hristos. Apostolii cheama la luarea aminte "cine este cel care vorbeste", (Evrei 12,25) nu numai la ceea ce spune, ca o cale a auzirii si nu doar a lecturii Cuvantului. Prin fata umana a lui Hristos icoana arata adancimile abisale ale dumnezeirii, ca o spiritualitate profunda pe care stilul bizantin o reflecta in iconografie. Icoana il arata pe Mantuitorul miscat de Duhul Sfant, aducatorul aminte, in inimi, spre deosebire de statui, care-l arata pe Hristos doar in fata ochilor trupesti, iar nu in inimi. Icoana il arata pe Dumnezeu indreptat in Duhul

(ITim.3,16), tocmai prin aratarea Sa in trup, venind nu cu atotputernicia Sa ca ziditor si judecator, ci cu jertfelnicia sfintitoare a Cuvantului ca adevar. Prin icoana este aratat duhul cel ceresc miscat in inimi de Duhul Sfant, incat Hristos nu mai este cunoscut trupeste, ci duhovniceste prin credinta cea adevarata, apostolica (2Cor. 5,16). Semnul primirii Cuvantului ca adevar sfintit in Hristos este taria Cuvantului ca Evanghelie a bucuriei, cunoscand cu toti sfintii "adancul dragostei lui Dumnezeu in Hristos" (Ef.3,18). Icoanele arata ca sfintii sunt partasi la Lumina lina a Celui de dincolo de moarte. Cand l-a cautat Dumnezeu pe Adam dupa calcarea poruncii din sminteala, sensul intrebarii Sale: "Adame, unde esti?" (Geneza 3,9) era acela, daca Adam se mai afla dincolo sau deja dincoace de moarte. Caci ascunzandu-se de Lumina care era pentru el viata vesnica din bucuria de a-L vedea pe Dumnezeu, Adam era de fapt dincoace de moarte, adica in intunericul mortii care s-a instaurat pe pamant. Lucrand cu sudoarea fruntii Sale in spinii si palamida patimilor din inimi, Dumnezeu i-a adus pe oameni sa vada Lumina Taborului, nu numai fara sa moara, ci sa nu mai poata trai fara ea, fara bucuria ei. Lui Moise i se aratase ca "rug aprins" care ardea si nu se mistuia, fapt aratat in numele lui Dumnezeu de "Iahve", ca "Cel ce este" (Iesire 3,14) fara inceput si fara sfarsit, izvor al vietii, iar lui Ilie proorocul s-a aratat doar ca "susur lin" (3Regi 19,12) prin auzire. Insa Invierea Domnului a aratat viata lui Hristos ca izvor de lumina si "comoara ascunsa in tarina vietii Sale" (Mt. 13,44). Mila si adevarul lui Dumnezeu de "pace si bucurie in Duhul Sfant" (Rom. 14,17) se arata astfel in Hristos ca un testament al creatiei: tara, pamantul, casa, cetatea in care a fost zidit omul si restaurat in Hristos. Hristos i-a aratat pe ucenici partasi la aceste bunuri duhovnicesti cu care a fost trimis si cu care a venit: "Nu va voi lasa orfani" (Ioan 14,18); "Voi veni la voi si va voi lua la Mine ca sa fiti si voi acolo unde Eu sunt" (Ioan 14, 3). Si astfel, daca Hristos a fost "uns cu untdelemnul bucuriei mai mult decat partasii Sai" (Ps. 44,9), acestia devin in El "unsii Domnului", unsi cu untdelemnul mesianic al bucuriei din bucuria lui Hristos de la "Parintele Luminilor" (Iacob 1,17). In Hristos a aratat Dumnezeu puterea Sa deplina de a birui pe omul cel vechi si a-l naste pe cel nou (Ioan 1,12-13). Ca si Sfanta Scriptura, Sfintele Icoane sunt marturie a Invierii Domnului, fara de care nici una, nici cealalta nu ar avea suport: "Daca Hristos n-a inviat zadarnica este propovaduirea noastra, zadarnica si credinta voastra," (1 Cor. 15,14-15); zadarnica si zugravirea in fata ochilor a lui Hristos cel rastignit" (Gal. 3,1). Biserica aduce multumire pentru "acest prea sfant dar si har" reflectat in icoane. Icoanele sunt urmarea Invierii Domnului si miscarea lui Hristos in inimi prin Duhul Sfant de la Cincizecime in Biserica. Duhul Sfant il vadeste pe Hristos ca fundamentul spiritual al realitatii, care atrage catre El prin puterea Invierii Lui, aflandu-se intr-o legatura ontologica si spirituala cu oamenii, pe care ii duce la asemanarea treptata cu El ca spiritualizare prin Duhul Sfant in Biserica; revelatia a ceea ce a facut si a invatat Mantuitorul Hristos se continua prin Duhul Sfant de la Cincizecime intr-o alta ipostaza. Faptele si cuvintele sunt ale lui Hristos in Duhul Sfant, iar imaginile sunt ale Duhului Sfant in Hristos. Astfel, cinstirea care trece la prototip este in icoana trecerea la un spatiu de alt ordin, dar nu departat sau rupt de spatiul definit. Icoanele isi au valoarea lor pentru revelatie, deoarece ele redau imaginea lui Dumnezeu in intruparea lui Hristos. Sfantul Nichifor Marturisitorul arata ca fata umana a lui Hristos reflecta pe Dumnezeu, chipul sau divin fiind model pentru chipul de rob.

PROPOVADUIREA EVANGHELIEI SI SFINTELE ICOANE IN TRADITIA APOSTOLICA SI PATRISTICA

Urmatorul capitol
4. PROPOVADUIREA EVANGHELIEI SI PATRISTICA SFINTELE ICOANE IN TRADITIA APOSTOLICA SI

Traditia patristica rasariteana a sesizat profund legatura organica dintre Evanghelie si icoana pe temeiul intruparii, Jertfei si invierii Domnului, si a nasterii Bisericii la Cincizecime prin Botez cu Duhul Sfant: "Cuvantul s-a facut trup" (Ioan, 1,14), caci acest "Cuvant" nu era o teorie, ci era Dumnezeu insusi: "Dumnezeu era Cuvantul" (Ioan 1,1). "Dumnezeu s-a aratat in trup" (ITim.3,16), o "aratare" care era echivalenta cu o "indreptare a Sa in Duhul" Sau, fata de cum era in Legea Veche, si cum era El de fapt dintotdeauna, asa cum L-a cunoscut omul numai in starea primordiala: "Dumnezeu Insusi era in Hristos impacand lumea cu Sine" (2Cor.5,19). Prin intrupare, forma scrisa a "Cuvantului" din Legea Veche pe "Table de piatra" trece asupra unei vieti duhovnicesti, care corespundea voii lui Dumnezeu, ca insusi "chipul lui Dumnezeu": "Fiul face ceea ce vede facand pe Tatal Sau" (Ioan 5,19). Prin intrupare Cuvantul s-a aratat ca "Duhul cel ceresc", care s-a nascut in trup ca sa poata veni de dincolo de moarte si sa sfinteasca astfel Cuvantul lui Dumnezeu ca "adevar": "Nu va mai fi nevoie sa invete unul pe altul Legea, caci toti Ma vor cunoaste de la mic pana la mare" (Ier.31,33). In invatatura Mantuitorului Cuvantul lui Dumnezeu este "Evanghelie", caci El "a desfiintat Legea poruncilor cu invataturile ei" (Ef. 2,15), punand la temelia Cuvantului lui Dumnezeu "harul" ca putere de scriere in inimi a Cuvantului lui Dumnezeu. Pentru aceasta lucrare Dumnezeu vine nu cu "atotputernicia", ci cu "taria" Sa: "Nu prin ostiri sau prin forta, ci prin Duhul Meu" (Zaharia 4,6). Intruparea lui Dumnezeu este hotaratoare pentru aceasta lucrare si are ca simboluri: "toiagul lui Moise" care atinge stanca de piatra a inimii; "degetul lui Dumnezeu" (Lc. 11,20) care scrie voia Sa in inimi. Astfel Mantuitorul cheama la urmarea acestui "chip" care s-a aratat in conditiile vietii Sale umane ca "Adam cel de-al doilea" (Rom.5,14) asemenea cu Adam cel dintai din starea primordiala dinainte de moarte, adica de ascultare din inima fata de voia lui Dumnezeu, ca o jertfa a arderii de tot. De aceea, si modul acestei lucrari este acela: mai intai a face, apoi a invata (Mt. 5,19). Si intrucat asa se manifesta, "aratarea" Sa nu a insemnat si pedepsirea lucratorilor viei, ucigasi ai slugilor stapanului viei, ci doar speranta ca: "Se vor rusina de Fiul Meu" (Mt. 21,37). Aceia se vor pedepsi ei singuri, ramanand "afara". Astfel, Mantuitorul cere urmarea acestui chip care s-a aratat si merge inaintea celor "care au iubit aratarea Lui" (2Tim. 4,8). Era necesar ca ei sa-si poata intipari in ei, in inima lor voia lui Dumnezeu din El Insusi ca dintr-o plinatate izvoratoare de har peste har, ca El Insusi sa se imprime in cugetul lor ca si chip al lui Dumnezeu prin indreptarea lor pana la desavarsire prin asemanarea cu El. Era nevoie ca voia lui Dumnezeu plina de har in El sa fie vadita ca "adevar" prin jertfa de pe cruce: "Sfinteste-i intru adevarul Tau, Cuvantul Tau este adevarul" (Ioan 17,17). Deci, trupul Domnului sfinteste prin Jertfa Cuvantul ca "adevar". Teologia patristica rasariteana a scos in evidenta locul central al Jertfei in lucrarea Mantuitorului, care a deschis ochii celor ce au urmat lui asupra vietii Sale pe care El o numea "calea, adevarul si viata" (Ioan 14, 6), ca o inlaturare a unui "val" (Isaia 25,7-8), ca o mutare pascala a lor acolo, unde El se afla si mai inainte si dintotdeauna (Ioan 17,24). Astfel, ei vor socoti Invierea Domnului ca adevarul vietii Sale, ca piatra de temelie a Bisericii (1 Cor. 15,14), ca pe adevarul care ii incinge cu putere, ca cea dintai si cea mai puternica arma a Luminii (Ef. 6,14): "Stati tari, avand mijlocul incins cu adevarul"; (Ef. 6,14); "Sa fie mijloacele noastre incinse si facliile aprinse" (Lc. 12,35); "Daca Hristos n-a inviat, zadarnica este credinta voastra" (1 Cor. 15,17); "Nimic nu putem impotriva adevarului, ci pentru adevar" (2Cor 13,8); "Ca o arma te va inconjura adevarul Sau "(Ps. 90,4); "In El vor nadajdui popoarele" (Isaia 11,10;

Mt. 12,21); "Domnul este intarirea mea si scaparea mea si izbavitorul meu" (Ps. 17,1). Prin El Duhul Sfant s-a vadit ca Duhul Adevarului si al Invierii. De aceea, Sfanta Scriptura este considerata "Evanghelie", invatatura sfintita ca "adevar", pe care ucenicii ca martori ai lui Hristos, o propovaduiesc, dar o lasa si in forma scrisa, desigur in legatura organica cu chipul viu al lui Hristos si cu Sfanta Euharistie, Jertfa Sa. In teologia patristica, "Pantocratorul" inseamna Hristos euharistie prin Jertfa trupului Sau, prin care a sfintit Cuvantul lui Dumnezeu ca Adevar, ca pe invatatura Sa, ca pe Evanghelia Sa, pe care o tine in mana stanga, in timp ce cu mana dreapta binecuvinteaza, ca semn ca "Euharistia" si "Evanghelia" scrisa sunt legate organic. Raportul dintre trupul Domnului si Evanghelie, dintre "Euharistie" si "Cuvant" este acela dintre "a face si a invata" intr-o proportie simbolizata prin cele "cinci paini" pentru intarirea inimii si "cei doi pesti" pentru luminarea mintii (Mt. 14,19). Cuvantul nu poate fi separat de trupul lui Hristos. Mantuitorul a scos Cuvantul din inima Sa nu din carti, asa cum in Vechiul Testament "Tablele Legii" au fost asezate in Sfanta Sfintelor Templului (Evr. 9,4). De aceea, numai cei ce in urmarea Lui mai intai fac, implinesc, si apoi invata, vor fi mari in Imparatia lui Dumnezeu (Mt. 5,19). Sfanta Scriptura trebuie descoperita in inima lui Hristos, nu Hristos in Sfanta Scriptura: "Acelea vorbesc despre Mine" (Ioan 5,39). Sfanta Scriptura trebuie descoperita in inima lui Hristos, nu Hristos in Sfanta Scriptura: "Acelea vorbesc despre Mine". Icoanele sunt o urmare a Invierii Domnului care a deschis cale vietii Sale in lume in care s-a semanat ca "aur lamurit in foc" (Apoc.3,18), si a fost vadita ca o "comoara ascunsa in tarina" (Mt. 13,44). Invierea a ridicat valul de pe viata lui Hristos, deschizand ucenicilor ochii asupra vietii Sale, dar icoanele nu sunt, "ferestre catre cer", ci catre aceasta viata a lui Hristos ca un "adanc" al slujirii care deschide cerul (Ps. 84,12). Astfel, in teologia patristica Sfintele Icoane vadesc lumea lui Dumnezeu semanata prin Hristos pe pamant in adevarul cel dumnezeiesc, vadesc deosebirea dintre Hristos si lumea cea plina de sine si vrajmasa cu Dumnezeu, care nu putea sa nu omoare pe Hristos, din moment ce "intunericul uraste Lumina" (Ioan 3,19) Dar in istoria Bisericii problema icoanelor s-a pus mai ales dupa ce ereziile au contestat Intruparea Domnului ca integritate a firilor si a vointelor acestora, deoarece ereziile supuneau intruparea unei analize a componentelor sale. Dimpotriva, icoanele a caror fenomen se intensifica semnificativ dupa marile erezii hristologice si in urma Sinoadelor hristologice (IV,V,VI), care au stabilit invatatura ortodoxa, vadesc in primul rand intruparea Cuvantului ca un intreg care este mai mult decat suma tuturor partilor sale componente. intruparea este inteleasa ca un intreg organic, iar nu analitic, asa cum o rastalmaceau ereziile, care, simbolic vorbind, scoteau pe Hristos "afara din tabara" (Mt. 21,39; Evr.13,19), afara din lumea cu care a venit si pe care a semanat-o pe pamant, zidind Biserica lui Dumnezeu. Biserica este via lui Dumnezeu, care in Legea Veche a fost ingradita de Dumnezeu cu "gard", (Mt.21,33), dar in Hristos Biserica nu este ingradita cu "gard", ci Biserica insasi de la Duhul Sfant ridica un "gard" al dogmelor, care sunt relevante nu pentru ca interzic ceva, ci pentru ca dincolo de ele se pierde plinatatea harului si libertatea in Hristos. Intruparea lui Dumnezeu este aratata in Sfintele Icoane ca un "intreg" organic si in ceea ce priveste invatatura Sa, "Evanghelia'" ca litera, asa cum in Vechiul Testament Legea poruncilor nu era separata de jertfe. Ori, tocmai deturnarea sensului jertfelor a dus la rastalmacirea Legii, ca un fel de "sola scriptura" a unora din Vechiul Testament, carturari si farisei: "Pe Mine, fantana cu apa vie m-au parasit si si-au sapat lor fantani care nu tin apa (Ier.2,13). Astfel, apararea Sfintelor Icoane ca lume a harului lui Dumnezeu a constituit raspunsul cel mai adecvat al teologiei patristice rasaritene la ereziile hristologice, deoarece Sfintele Icoane reprezinta si o anumita intelegere si interpretare apostolica si patristica a Sfintei Scripturi, pe care acestea o redau intuitiv. De asemenea, in sensul teologiei patristice Sfanta Scriptura poate fi ilustrata numai cu icoane, iar nu cu tablouri sau fotografii. Sensul hristologic si pnevmatologic-eclesial al Sfintei Scripturi este dezvaluit intuitiv de catre Diaconul Filip famenului etiopian, calauzindu-l de la litera Scripturii la apa botezului (F.Ap. 8,34-38) prin pocainta. Adancul dumnezeiesc din Hristos si adancul Cuvantului lui Dumnezeu este vadit prin afundare baptismala in Biserica, ca "iesire" din superficialitatea lumii ca o remediere a pierderii adancului dumnezeiesc prin sminteala de la pacatul stramosesc si impacare cu Dumnezeu prin lepadarea firii vrajmase cu El din lume. Sensul liturgic, euharistie al icoanelor este aratat in evenimentul de la Emaus prin deschiderea ochilor la frangerea painii dupa talcuirea Scripturilor (Lc. 24,27-31). De aceea, teologia patristica a icoanei include pe langa hristologie, tot atat de mult si antropologia crestina in care se intra prin pocainta pentru asemanarea cu Hristos si totodata si cinstirea sfintilor, ca o continuare a intruparii lui Hristos in Biserica. Aceste realitati ale lucrarii lui Dumnezeu prin Hristos in Biserica arata Sfanta

Scriptura ca si "Cartea Vietii", pe care insa nu o poate deschide nimeni decat "Mielul Jertfit" (Apoc.5,19), Mantuitorul Hristos, pentru ca toata Scriptura se refera la El (Ioan 5,39): in Vechiul Testament ca inspiratie inspre El, iar in Noul Testament ca partasie prin El (2Petru 1,4). Din punct de vedere ortodox, putem spune ca daca certurile hristologice au aratat un Hristos scos "afara din tabara" (Evrei 13,13) si disecat analitic, astfel icoanele arata "intregul organic" al intruparii tocmai prin deosebirea fata de lume: hristologia integritatii intruparii ca firi si ca vointe, trebuie precizata si prin sublinierea deosebirii lui Hristos fata de lume prin titlul sau mesianic de "Adam cel de-al doilea" (1 Cor. 15,45). Cuvantul lui Dumnezeu in Hristos nu este un scop in sine, ci putere de infiere prin Jertfa (Gal. 4,6). Mantuitorul Hristos nu a venit nici cu carti, nici cu icoane, dar asa cum avem Sfanta Scriptura ca marturie, asa avem si icoanele ca marturie si cai ale credintei in Hristos, pentru care Biserica a fost calauzita de Duhul Sfant. Scotand Evanghelia din mana Pantocratorului, Cuvantul din Templul inimii Sale in Hristos si in Biserica, Biserica Evanghelica a oscilat inevitabil, cand inspre Tablele Legii fara Templu, cand spre "sola scriptura" Reformei, "ca Evanghelii" lipsite de harul Intruparii, prin care Dumnezeu a lucrat "scrierea in inimi a voii lui Dumnezeu" (Ier. 31,33). Principiul reformatoric "sola scriptura" s-a transformat in protestantism in ,,tepusa Legii" (Fapte 9,5) cu care Bisericile Evanghelice "prigonesc", dar nu se zidesc pe sine si chiar "risipesc averea Stapanului" (Lc. 16,1), incat capata pondere pentru ele observatia Domnului fata de Saul din Tars: "Greu iti va fi sa dai cu piciorul in tepusa!" (Fapte 9,5). Biserica Ortodoxa a mostenit de la Sfintii Apostoli pregatirea altarului inimii ca un templu pentru Cuvantul lui Dumnezeu, asa cum a fost inima lui Hristos, precum si inima Sfintilor Apostoli, din care a izvorat marturia Cuvantului lui Dumnezeu plin de har si de adevar in Sfintele Evanghelii, mai intai "pe calea cea noua si vie" (Evrei 10,20), apoi si prin fixarea in scris a ceea ce era necesar pentru credinta si mantuire in Sfintele Scripturi ale Noului Testament (Ioan 20,31). Cuvantul lui Dumnezeu scris nu e un scop in sine, si nu este destinat unor carti, ci prin lucrarea Bisericii in care se celebreaza sfintirea Cuvantului prin Jertfa euharistic-liturgica, este putere de impartasire a chipului lui Dumnezeu, de "partasie la firea dumnezeiasca" in Hristos (2Petru 1,4), de nastere din nou, "de sus" prin Hristos Icoana arata puterea deschiderii ochilor duhovnicesti ca o inviere, si ca o trecere dincolo de moarte, prin inchiderea ochilor trupesti, care s-au deschis atunci cand omul prin sminteala a trecut dincoace de moarte, sub puterea ei din lume. Trebuie pregatit, deci, altarul inimii pentru scrierea in el a Cuvantului lui Dumnezeu ca pe tablele de carne ale inimii, asa cum s-a scris in starea primordiala, cand nu erau nici "Templul", nici "Tablele Legii". Astfel, Cuvantul lui Dumnezeu vine in Hristos ca "toiagul" care atinge stanca de piatra a inimii, caci "auzirea" Cuvantului vine prin "vederea" Lui, pentru cei care Il vad, pe cand pentru cei care nu-L vad, acestia nici nu-L pot auzi, asa cum spunea Mantuitorul despre Duhul Sfant; ca "lumea nu poate sa-L primeasca, pentru ca nu-L vede, nici nu-L cunoaste", (Ioan 14,17). Dar despre ucenicii Sai El spune: "Voi Il cunoasteti, caci ramane la voi si in voi va fi". Celor care nu vedeau faptele Sale ca "marturie mai mare decat a lui Ioan Botezatorul" (Ioan 5,36) si anume: "tamaduiri" (Lc. 5,17), "invieri din morti" (Mt. 11,5), intr-o a treia etapa le vorbeste in parabole, ca sa auda macar prin punerea la indoiala a sistemului lor de gandire ca cei necredinciosi, ramasi in seama mintii lor (Rom. 1,28). indemnul "Cine are urechi de auzit sa auda" (Mt. 13,9) este specific chemarii Sale prin parabole. Pentru cei care nu auzeau nici aceasta astfel de chemare, mai ramanea "jertfa" Mantuitorului ca o ultima etapa a chemarii Sale: "Cand veti inalta pe Fiul Omului veti vedea ca Eu sunt" (Ioan 8,28). Socotindu-se pe ei insisi "specialisti" ai mantuirii, ei nu puteau sa nu ajunga un "camp de oase uscate", (Iez. 37,1-14) "uraciune a pustiirii la locul cel prea inalt" (Mt. 24,15). Numai in cei ce au urmat Mantuitorului avea sa se implineasca profetia mesianica: "Voi scoate din pieptul vostru inimile de piatra si va voi da inimi de carne si duh de rugaciune" (Iez. 36,26). Este vorba de "inima curata si bun", pe care pruncii o au deja. De aceea Mantuitorul vorbeste despre osanda celor care ii vor sminti (Mt. 18), deoarece pruncii, ca si Hristos, sunt plini de har si adevar, adica de inviere. Numai rautatea inseamna "latura si umbra mortii", inseamna pierderea de la mana Fiului Omului (Mt. 18), catre care se indreapta sfatul Sau: "Ce-ar folosi omului de ar dobandi lumea toata si si-ar pierde sufletul sau?" (Mc. 8,36). Caldura lucrarii harului Sau ii va face sa infloreasca, asa cum infloreste finicul (Ps. 91,12). Daca Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca toate au nevoie de cruce si de inviere, el se refera la nevoia asemanarii cu Hristos prin lepadare de sine. Insa daca omul se cramponeaza de cele lumesti pana la a dobandi chiar lumea toata, astfel cu atat mai imposibil ii va fi sa intre in Imparatia lui Dumnezeu: "Mai lesne este sa intre un odgon prin urechile acului, decat cei ce au avutii in imparatia lui Dumnezeu" (Lc. 18,25).

Singura cale a imparatiei lui Hristos: Nimeni nu vine la Tatal decat prin Mine" (Ioan 14,6); "Eu sunt Usa; prin Mine de va intra cineva se va mantui; si va intra si va iesi si pasune va afla" (Ioan 10,9); "Cel ce se smereste pe sine se va inalta" (Lc. 18,14). "Cel ce se inalta pe sine va fi injosit", deoarece se aseamana cu cei care isi zidesc casa pe nisip (Mt 7,26), ca toti cei care doar cred ca au, atunci cand este vorba de minte, iar nu de inima, incat li se va lua si ceea ce li se pare ca au (Mt. 25,29). Dar inima curata si buna si mintea cu simplitatea ei, departe de orice viclenie a limbii bifurcate a sarpelui, saracia cu duhul", sunt calea fericirilor" Evangheliei, deoarece inseamna tocmai trecerea la "pasunea" duhovniceasca a celor ce intra pe "Usa" care este Hristos, singura "cale" catre Tatal. Dupa cum a fost aprofundata teologia jertfei Domnului in Sfanta Liturghie prin Sfintii Parinti Capadocieni, mai ales Sfantul Vasile cel Mare, tot astfel si aprofundarea teologiei icoanei, s-a datorat invaziei rationalismului in Biserica prin ereziile cele mari, care in evolutia lor dialectica au avut punctul lor de plecare in erezia lui Arie. Rationalismul eretic nu mai recunostea pe Dumnezeu in Hristos, si cauta sa impuna notiunea de Dumnezeu a filozofiei antice, care ignora crucea deosebirii dintre Hristos si lume. Aratarea lui Dumnezeu in Hristos si preamarirea lui Hristos ca Dumnezeu prin Duhul Sfant in Biserica erau ignorate prin desacralizarea Cuvantului lui Dumnezeu scris in inimi prin Hristos si aducerea lui din nou in laboratorul mintii, la uscaciune, arsita si pierderea puterii de germinare. Prin icoane, Sfintii Parinti au aparat Jertfa Domnului in Sfanta Liturghie, asa cum Avraam apara jertfa sa de pasarile rapitoare (Gen. 15,11) ale cerului, care luau bucuria de Hristos ca Mirele Bisericii si caldura harului Sau revarsat in inima pentru plinatatea lor in Dumnezeu si desavarsirea lor. De aceea, in locasul de cult, intre altar si naos, s-a ridicat catapeteasma si Sfintele icoane pentru trecerea prin credinta in lumea lui Hristos deschisa prin Jertfa Sa. Liturghia credinciosilor a insemnat intotdeauna partasia cu inima la Hristos a celor, pentru care plinatatea inimii inseamna coborarea mintii in inima prin plecarea capetelor si bucuria de Dumnezeu ca cea a Heruvimilor. Credinta sutasului i-a adus invierea cu duhul din moartea de deasupra care este mai rea decat intoarcerea in mormant: "Multi vor veni... si vor sta la masa cu Avraam..." (Mt. 8,11); "Cel ce crede are viata vesnica si la judecata nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viata" (Ioan 5,24); "Fiii imparatiei vor fi aruncati afara, acolo va fi planset si scrasnire de dinti" (Mt. 8,12). In Parabola Semanatorului (Mt. 13,3), Mantuitorul Hristos ii arata, dar nu-i condamna, pe cei impietriti, caci se osandisera singuri, vazand ca nu se aseamana cu cei ce urmeaza lui Hristos, ca au ramas afara, ca si cum ar fi incheiat contract cu moartea (Isaia 28,15). Iar cei care urmeaza lui Hristos sunt trecuti din moarte la viata: "Eu sunt Usa; prin Mine de va intra cineva se va mantui, si va intra si va iesi si pasune va afla" (Ioan 10, 9). Caci Dumnezeu il scosese pe om din Paradis dupa inchiderea ochilor duhovnicesti ai vietii adevarate, din cauza deschiderii ochilor trupesti ai mortii (Gen. 3,7), ca sa-i deschida ochii duhovnicesti ca o nastere din nou, care cugeta cele ale lui Dumnezeu, ca si psalmistul: "Pururi am vazut pe Domnul inaintea mea, caci El este de-a dreapta mea ca sa nu ma clatin. Pentru aceasta s-a veselit inima mea si s-a bucurat limba mea, chiar si trupul meu s-a odihnit intru nadejdea ca nu vei lasa sufletul meu in iad, nici pe cel iubit de Tine sa vada stricaciune'' (Ps. 15-8); privegheati si va rugati..." (Mt. 26,41); "De-ar sti stapanul casei la care ceas din noapte vine furul, ar priveghea si n-ar lasa sa-i sparga casa" (Lc. 12,39). Pocainta inseamna izbavirea de cel mai mare vrajmas al omului: pacatul, boldul mortii, prin trecerea din nou de la pofta la bucurie prin post si rugaciune. Prin Inviere, bucuria este ca la aflarea drahmei pierdute (Lc. 15,8-9). Dar Lumina cea fara de moarte nu a putut intoarce pe cei impietriti, chiar daca Mantuitorul le-a spus, ca nu va mai avea cum ii intoarce (Ioan 7,34-36), din moment ce nu numai ca au respins chemarea Sa, ci s-au si impotrivit acerb (Lc. 2,34-35; Evrei 12,3). Starea lor nu va fi insa atat o pedeapsa, cat regret la vederea celor ce in Hristos au ajuns la plinatate prin mutarea in El, aici pe pamant, unde El este "in sanurile Tatalui" (Ioan 1,18); "El este ca si in cer" (Ioan 3,13), invatand pe oameni sa implore implinirea voii lui Dumnezeu pe pamant ca si in cer, cu slava ei: "Nu ma rog sa-i iei din lume, ci sa-i pazesti de cel viclean" (Ioan 17,15), caci in lume, unde ei sunt ca si El: miei in mijlocul lupilor (Mt. 10,16), ii muta pascal: " Va voi lua la Mine ca sa fiti si voi acolo unde Eu sunt" (Ioan 14,3), pentru ca: "Cel ce crede are viata vesnica" (Ioan 5,24), deoarece "s-a mutat din moarte la viata", o viata "ascunsa cu Hristos in Dumnezeu" (Col. 3,3). Asa cum spunea Sfantul Vasile cel Mare, icoana este Cuvantul tacut al lui Dumnezeu pentru ca este scris in inimi prin jertfa desavarsitoare: "Atunci nu ma veti mai intreba nimic" (Ioan 16,23), cuvinte ale Mantuitorului care

exprima plinatatea bucuriei ucenicilor la aratarile Sale de dupa Inviere, ca putere de mutare a lor in Hristos, ca putere de rugaciune a lor pentru darul Duhului Sfant, ca mangaiere in Hristos prin pacea si bucuria Duhului Sant. Icoana este astfel, pe langa intelegerea apofatica a Sfintelor Scripturi, cunoasterea lui Dumnezeu ca mantuire (Gen. 32,29). Este mantuirea biruitoare asupra necunoasterii lui Dumnezeu, asupra dispretului harului, asupra nesocotirii crucii in viata morala crestina, asupra vrajmasiei lumii, care nu se poate urca pe Tabor cu El fara sa moara, dar il ridica pe cruce (ICor.2,7-8). Aceasta este teologia icoanei cu sensul ei sobornicesc, si care poate pune intr-o noua lumina "sola scriptura", sau "primatul". Caci din cauza unor abuzuri, s-a luat apararea Bibliei impotriva Bisericii. Aparatorii Bibliei s-au considerat privilegiati ca cei ce iau ca masura norma normans a Scripturii fata de norma normata a Sfintei Traditii, neglijand adancirea in Hristos ca trecere acolo unde se afla El. Caci starea privilegiata a aparatorilor Bibliei nu se poate compara cu cea a traitorilor din care Cuvantul iradiaza haric, deoarece au imbracat pe Hristos. Biblia are doar repere ale duhului aratat in Hristos si primit ca duh ceresc dupa vederea Luminii Sale prin credinta si indreptare. Unii apara Scriptura (sola scriptura), altii apara Biserica, (primatul) dar, fericiti sunt cei care impartasesc pe Hristos in Biserica prin credinta. El da puterea de a vedea cu ochii si a auzi cu urechile cuvintele Sale ca Mire al harului si "stapan al bucuriei" (Mt. 25,21,23), care ii invata sa fie traitori, nu judecatori ai cuvantului (Iacob 1,22-25 ). Tot El ii cheama la intelepciunea acelor fecioare, care-si iau untdelemn in candelele lor in urmarea lui Hristos prin luarea crucii. Fata de cei carora le spunea cand era in trup pe pamant: "Ma veti cauta si nu ma veti gasi; si unde Eu sunt voi nu puteti sa veniti" (Ioan 7,34;8,21), intrarea prin pocainta acolo unde se afla El (Ioan 14,3) este aratata in rugaciunea acestor fecioare: "Camara Ta, Mantuitorule, o vad impodobita si imbracaminte nu am, ca sa intru intr-insa. Lumineaza-mi haina sufletului meu, Datatorule de Lumina, si ma mantuieste!" Intr-adevar, intoarcerea fiului risipitor este rasplatita din belsug in "casa" Tatalui, care este Hristos, cu "haina cea dintai", "inel" al demnitatii imparatesti si "ospatul" cu vitelul cel ingrasat (Lc. 15,23).

SFINTELE ICOANE SI CUVANTUL LUI DUMNEZEU IN TRADITIA RASARITEANA SI APUSEANA

Urmatorul capitol
5. SFINTELE ICOANE SI CUVANTUL LUI DUMNEZEU IN TRADITIA RASARITEANA SI APUSEANA Teologia Ortodoxa scoate in evidenta faptul ca icoana este mai curand o expresie a Scripturii, decat ilustrarea ei, deoarece ea reda lumea lui Dumnezeu ca o cale de comunicare cu ea, fapt care face ca icoana sa tina de cult; icoana nu este un element doar decorativ, nici doar o ilustrare a Scripturii, ci face parte integranta din Liturghie. Ea are o prezenta si o orientare inspre Sfanta Scriptura. Icoana este un mod de a transmite Cuvantul ca o atingere harica. Exista un raport teologic intre icoana, Cuvant si Sfintele Taine, pe care ideea ca "icoana e Biblia celor simpli" l-a neglijat. Icoana liturgica nu e o fotografie, ea evita un anumit "umanism" pe care statuia nu-l poate evita. Desigur, Cuvantul poate fi redat in icoana numai daca se tine seama de coordonatele prototipului din care provine Cuvantul, icoana redand persoana celui care a grait (Evrei 12,25). O forma vazuta capata functii de imagine numai cand e luata in sprijinul redarii unei realitati spirituale. Exista o legatura organica intre Cuvant ca

"adevar" al invierii si intre trup. Intru cat "Cuvantul s-a facut trup", exista o dependenta totala a Cuvantului de Jertfa lui Hristos care l-a si sfintit: "Bobul de grau de nu va muri ramane singur" (Ioan 12,24). Nu se poate face o separare intre persoana lui Hristos si mesajul sau mantuitor, caci "kerygma" nu ar mai fi o revelatie, ci o mitosofie necrestina, o arbitrara dezistoricizare a evenimentelor revelatiei. Icoana arata o anumita antropologie eliberata de orice senzualitate. Ea este o antropologie a chipului lui Dumnezeu in om, o antropologie teandrica. Ortodoxia a afirmat temeiurile hristologice si valoarea lor strict "personalista", nu de "substanta", ale icoanei. Icoana nu e o redare fotografica, deoarece duhul nu poate fi circumscris, ci sesizat prin credinta, ca si Scriptura, care nu e o stiinta, ci o carte a credintei. Icoana nu e consubstantiala cu prototipul, deoarece ea reda firea umana indumnezeita a prototipului, avand un element portretistic transfigurat, ca asemanare, nu ca identificare, caci icoana arata o persoana, nu o substanta. Icoana este o copie a creatiei preamarite, nu o copie a unor modele lumesti si se caracterizeaza prin bidimensionalitate, in care chipurile nu sunt redate in profil (cu exceptia duhurilor rele). Valoarea lor ca frumusete nu e doar de natura estetica, ci o frumusete morala izvorata din lucrarea filocalica a binelui (kalokagatia), a carei temelie este adevarul, omul fiind zidit, dupa Sfantul Grigorie de Nyssa, ca sa aiba partasie la bunatatea funciara a lui Dumnezeu. Aceasta partasie are caracter ontologic, dupa Sfantul Atanasie cel Mare. Iar Sfantul Vasile cel Mare spune ca in omul ca microcosmos se afla pecetea intelepciunii divine. Iconografia este reprezentativa in teologie, hristologie, antropologie, si ecleziologie, asa cum arata Sfintii Parinti: Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nyssa, Ioan Hrisostom. Icoana sugereaza fata adevarata a omului. Ea nu este numai pedagogica, ci si harica, cum arata Sfantul Ioan Damaschin: "Icoana e sfintita prin Numele lui Dumnezeu si prin numele prietenilor lui Dumnezeu si acesta este motivul pentru care primeste harul lui Dumnezeu". Propovaduind Cuvantul ca martori transfigurati, Apostolii au dat si marturie scrisa despre Hristos inviat, ca cea mai mare minune care poate deschide ochii oamenilor asupra vietii Sale, ca o cale care nu poate fi tinuta de moarte si pentru care invierea este "adevarul". Din punct de vedere iconografic, circumscrierea naturii umane a lui Hristos, ca o conditie a intruparii Sale adevarate, a insemnat o concluzie la hristologia de la Calcedon. Sfintii Parinti arata ca adevarul omului este chipul lui Dumnezeu, locul prezentei si lucrarii Sale. a) In Rasarit: Avand ca scop stimularea spiritualitatii crestine, arta crestina a ajuns la o mare inflorire in Bizant. Aceasta arta a fost si a vrut sa ramana crestina. In primele secole ale istoriei Bisericii s-a manifestat o opozitie hotarata fata de orice forma artistica prin care s-ar fi putut cultiva un sincretism pagan si orice imagini idolatre destinate magiei. Reprezentarea chipului lui Hristos semnifica nu numai o imagine, ci si o anumita "prezenta". De altfel, in crestinism intreaga creatie era reprezentata in imagini cu un sens mai profund decat cel al realitatii obisnuite. In aceste reprezentari limbajul imaginilor era mai puternic decat cel al cuvintelor, tinzand sa redea prin arta o realitate a mantuirii in Hristos. Acest sens a transformat tot mai mult semnele distinctive ale icoanei, caci prin intruparea Fiului lui Dumnezeu a aparut o noua dimensiune a lumii, fiind vorba de fapt de o vadire a profunzimii ei, in care a zidit-o Dumnezeu: "Ei nu sunt din lume, dupa cum nici Eu nu sunt din lume..." (Ioan 17,16); "Iar cati L-au primit, care cred in Numele Lui, le-a dat lor putere sa se faca fii ai lui Dumnezeu, care nu din ispita sau din pofta trupeasca sau barbateasca, ci de la Dumnezeu s-au nascut" (1 Ioan 1,11): "Ei nu sunt din lume, dupa cum nici Eu nu sunt din lume..."; (Ioan 13,16) "Iar cati L-au primit, care cred in Numele Lui, le-a dat lor putere sa se faca fii ai lui Dumnezeu, care nu din ispita sau din pofta trupeasca sau barbateasca, ci de la Dumnezeu s-au nascut" (I Ioan 1,11). Desigur ca, prin arta sa, crestinismul intelegea, nu redarea naturalista prin portrete, sau vreo reprezentare mitologica, ci numai semnul si semnificatia lucrarii mantuitoare a lui Dumnezeu in Hristos. Mitul este un produs al fanteziei, dar imaginile sunt modul inevitabil al descoperirii lui Dumnezeu fata de om. Nu iconoclasmul a inlaturat idolatria, ci Intruparea Domnului. Dar in ciuda deosebirii evidente a imaginilor crestine fata de reprezentarile artistice antice, in Bizant a avut loc o acerba confruntare in acest sens, in perioada 726-843, cunoscuta ca perioada iconoclasta, cand s-au pus in discutie nu doar aspecte mozaice si islamice in legatura cu imaginile, ci insasi problema intruparii ca aratare a lui Dumnezeu. Mari teologi ca Sfantul Ioan Damaschin au aparat imaginile sacre, acordand acestora rolul de marturie, garantie a intruparii printr-o geniala privire generala a Vechiului si Noului Testament: "Ceea ce redau cuvintele prin silabe, arata imaginile prin culori".

Imaginea si Cuvantul fac parte din propovaduire si marturie, deoarece atat imaginea, cat si Cuvantul redau prezenta Domnului in mod deosebit: vederea si auzirea trebuie sa fie la fel de capabile de a percepe prezenta divina a prototipului. Caci conform Sfintei Scripturi, omul a fost creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, astfel ca intruparea este atat icoana vie a lui Dumnezeu, cat si fata Sa umana, intruparea, ca descoperire a lumii lui Dumnezeu aratata in Hristos, ca sa transforme lumea vrajmasa cu Dumnezeu spre mantuirea ei, face ca imaginile sa poata reda lumea Sfintei Scripturi, iar Sfanta Scriptura sa poata fi inteleasa prin imagini. Conceptia despre icoana in Rasaritul ortodox inseamna sprijinul de a trece dincolo de cele lumesti, in lumea pentru care Hristos s-a jertfit. Prin jertfa Sa El i-a ajutat pe oameni sa deschida ochii pentru a cunoaste viata adevarata, pentru care Mantuitorul a fost "grauntele de mustar" (Mt. 13,31) al Imparatiei lui Dumnezeu. Icoana inseamna reperele acestei lumi castigate cu "pret mare de rascumparare" (ICor.7,23). Ea reprezinta acel simbol care invaluie si dezvaluie lumea catre care Hristos este "Usa" inspre acea realitate, care este mai profunda decat cea perceputa de lume si prin care lumea, din cauza orbirii (2Cor.4,3), este impiedicata sa intre. Hristos este, astfel, un prototip care poate fi redat in icoana, intrucat a avut o existenta istorica, dar el este mai profund decat istoria, fiind mai profund si nu mai presus decat lumea, dar nici in amestec cu lumea. Daca prototipul ar fi numai istoric, el nu ar mai fi icoana, ci doar un portret. Icoana bizantina reflecta granita dintre prototip si portret. In redarea prototipului icoana este la fel de veche ca si propovaduirea Evangheliei. Icoana are si avantajul de a reda intruparea ca un intreg dupa ce a fost disecata analitic prin evolutia dialectica a ereziilor hristologice: "Intrucat zugravirea face cuvintele mai clare si mai lamurite, - scrie un autor contemporan cu iconoclasmul, Patriarhul Nichifor al Constantinopolului, - pictura contribuie la mentinerea unitatii de credinta, evitand varietatea de intelegere a doctrinei". Tot el remarca faptul ca, in multi codici ai Sfintei Scripturi, cele istorisite sunt si pictate, intelegerea cuvintelor fiind stimulata prin vedere mai mult decat prin auzire, deoarece "vederea", mijloceste si sensul celor "auziti". Pogorarea lui Dumnezeu pe pamant prin intruparea Logosului arata nu numai ca icoana este posibila, ci ca Dumnezeu Insusi doreste ca El sa fie cunoscut prin puterea simturilor omenesti, dintre care cel mai desavarsit este acela al vazului. Icoana devine astfel o componenta definitiva a pedagogiei crestine: viata crestina nu mai poate fi gandita pe plan concret fara icoane: "Tot ceea ce aduce cuvantul prin istorisire la auz, aceea infatiseaza si arata pictura in mod tacut ochilor", spune cu deplina indreptatire Sfantul Vasile cel Mare, motiv pentru care El cheama pe pictori sa zugraveasca pe Hristos. Tot Sfantul Vasile cel Mare stabileste un argument important al cinstirii icoanei cand scrie: "Cinstirea chipului trece la cel pictat". Dionisie Pseudoareopagitul scrie ca: "In timp ce ingerii ca duhuri curate dobandesc cunostinta in modul corespunzator lor, noi trebuie sa fim ridicati la contemplarea dumnezeiasca prin chipuri supuse simturilor atat cat ne e peste tot cu putinta aceasta...". Primind gandirea lui Dionisie Pseudoareopagitul, cinstitorii sfintelor icoane au deslusit intelesul lor mai adanc. Acest inteles depaseste efectul pur estetic sau chiar religios, asupra privitorului si utilitatea acestui efect pentru privitor. Icoana devine o cale care ne conduce la prototip dupa ce, mai inainte, s-a stabilit relatia exacta intre chip si original. Sinodul al VII-lea ecumenic de la Niceea (787) a stabilit doctrina ortodoxa: "Noi pastram, fara sa introducem ceva nou, toate predaniile randuite pentru noi prin Scriptura, dintre care una este infatisarea prin icoana, ca fiind corespunzatoare cuprinsului propovaduirii evanghelice... Caci daca una este aratata prin cealalta, atunci, fara indoiala, una se explica prin cealalta". Un alt Sinod, cel de la Constantinopol, 869-870, adopta o noua hotarare cu privire la cinstirea icoanelor, care oglindeste gandirea Sfantului Ioan Damaschin: "Noi stabilim: icoana lui Iisus Hristos, Domnul nostru, Izbavitorul si Mantuitorul tuturor, trebuie cinstita in acelasi mod ca si cartea Sfintelor Evanghelii. Caci precum prin cuvintele alcatuite din silabe, care sunt predate in carte, dobandesc toti mantuirea, la fel se bucura toti, cei invatati si cei neinvatati, spre folosul lor, de ceea ce au in fata ochilor prin puterea de reprezentare a culorilor. De aceea, se cuvine sa li se arate icoanelor, potrivit unei judecati rationale si pe temeiul traditiei celei mai vechi, cinstire si inchinare pentru demnitatea lor care se refera la prototip si deriva din acela, asa cum se acorda Sfintei Carti a Sfintelor Evanghelii. Daca la sinodul iconoclast din 754 imparatul Constantin al V-lea Copronim reprosa inchinatorilor la icoane ca nici un Sinod ecumenic nu a vorbit despre icoane, astfel Papa Grigorie Dialogul raspundea ca Sinoadele ecumenice n-au vorbit nici despre faptul ca trebuie sa mancam si sa bem. De altfel Biserica Romei nu a putut lua parte

activa la apararea icoanelor, deoarece in acea perioada Roma era amenintata de longobarzi, fiind salvata de regele francez Pepin cel Scurt, care in 754 a si infiintat statul papal. b) In Apus: Mostenire comuna a crestinismului primar, teologia imaginii a mers pe cai diferite in Rasarit si in Apus in urma fenomenului iconoclast din Bizant. Teologia icoanei s-a schimbat radical in Apus spre sfarsitul Evului Mediu. Actele Sinodului VII Ecumenic cu privire la icoane au fost prezentate lui Carol cel Mare intr-o traducere defectuoasa din greceste, confundandu-se termenul de venerare (proskinisis) cu cel de adorare (latreia). Ca urmare,Carol cel Mare a respins hotararile Sinodului VII ecumenic la anul 794 intr-un sinod de la Frankfurt, acceptand icoanele numai ca elemente decorative in biserici, ele semnificand doar amintiri ale unor fapte din trecut. Aceeasi pozitie a fost semnalata si la Sinodul de la Paris din anul 825. De altfel, in Apus, de prin sec. XV, imaginea lui Dumnezeu ca icoana nu mai avea o relevanta din punct de vedere teologic si filosofic, sensul icoanei fiind acela de "imitare", deci un sens secundar. Conceptia despre icoane era aceea, ca ele nu au nici o semnificatie teologica genuina, chiar daca redau o realitate sacra, nefiind decat produse ale imaginatiei artistilor. Astfel, sub influenta realismului naturalist renascentist, pictura bisericeasca a ramas o arta doar cu tematica religioasa, iconografia ajungand sa fie complet secularizata, in care personajele biblice nu se deosebesc de cele lumesti. in aceasta evolutie influenta a venit si din partea Reformei din sec. XVI, care, prin opozitie fata de conceptia scolastica medievala cu privire la Dumnezeu transcendent, a cautat sa aduca pe Dumnezeu in lume si cu atat mai mult sa-l amestece cu lumea. Totusi Luter a avut o atitudine toleranta fata de icoane, scriind: "In masura in care icoanele sunt, nu adorate ca divinitatea, ele pot servi la instruirea si edificarea semenilor si sunt permise si chiar incurajate. Dea Domnul sa-i pot convinge pe printi si pe cei instariti sa picteze intreaga Biblie in interiorul, cat si in exteriorul caselor". Cronicarii apuseni considera ca iconoclasmul Reformei protestante s-ar fi datorat alunecarii fatale catre cultul sfintilor. Totusi motivatia iconoclasmului Reformei a fost alta decat cea din Bizant din sec. VIII si IX. La baza acestei atitudini protivnice icoanelor a stat de fapt conceptia teologica medievala a "meritelor prisositoare ale sfintilor", iar nu redarea prin icoane a lumii lui Dumnezeu in Hristos ca in Bizant. In iconoclasmul Reformei nu este vorba, deci, doar de atitudini de frustrare in mijlocirea sfintilor, cum s-a intamplat la Paris, cand dupa inghetarea viilor, cultivatorii au aruncat statuia Sf. Gheorghe in apa. Reforma protestanta s-a ridicat impotriva unor conceptii teologice abuzive, nu religioase. Astfel, Zwingli in Elvetia a abolit cultul icoanelor in 1524, in Germania au fost distruse icoanele in timpul razboiului taranesc, iar in Nordul Germaniei, Munster si Westfalia, iconoclasti au fost anabaptistii; in Franta hughenotii au distrus icoanele in timpul razboiului religiei. Convingerea reformatorilor era ca teologia medievala asezase pe oameni in locul lui Dumnezeu pe care il indepartase in transcendent. Conciliul tridentin (1546-1565) a restabilit cultul icoanelor, dar numai cu icoane aprobate de episcop. insa acest Sinod a subliniat in 1563 doar sensul pedagogic al icoanelor ca amintiri ale trecutului. Dar, ca si Sinodul tridentin, Reforma a pastrat numai caracterul pedagogic, educativ si memorial al icoanelor, evoluand in directia naturalista, secularizatoare pentru arta crestina. In ceea ce priveste raportul dintre Cuvant si imagine, unii teologi protestanti considera ca lectura Cuvantului este sursa de imagini si nu invers, in timp ce Societatile Biblice Unite scot in evidenta faptul ca: "Cuvantul lui Dumnezeu s-a dat sub doua forme: mai intai prin Fiul Sau intrupat, apoi prin Sfanta Scriptura'". Intre autorii protestanti, Jorg Dierken subliniaza insa ca autoritatea Scripturii concepute supranaturalistic a fost demontata iremediabil incepand cu finele secolului al 17-lea, in parte prin critica iluminist-rationalista privitoare la continuturile revelatiei neconforme cu ratiunea, iar, pe de alta parte, prin conceptia privind caracterul istoric al Bibliei; insusi principiul protestant "sola scriptura" a intrat intr-o criza durabila; teologia dialectica a secolului 20 cauta Cuvantul lui Dumnezeu in orientarea istorica traita empiric, iar Rudolf Bultmann (1884-1976) in "kerygma" Evangheliei. O alta interpretare a revelatiei, si anume cea universal-istorica, vede sensul Scripturii in spatele textului. Astfel, J. Dierken afirma ca, fata de criza principiului Scripturii si fata de ingustarea gandirii teologice in curentul dialectic, care reducea textul la relatia dintre Cuvantul lui Dumnezeu si credinta, astazi Cuvantul lui Dumnezeu tinde sa fie inteles, pe de o parte, ca fundamentarea ultima a ratiunii discursive, iar pe de alta parte, ca diversitate infinita a culturilor de limbaj si de interpretare istorico - religioasa. Un alt teolog protestant, Reiner Sorries, arata ca renuntarea la icoane in Biserica Evanghelica, asa cum se

observa in locasul de cult, trebuie considerata o saracire a evlaviei crestine. El spune ca prin sublinierea Bisericii Evanghelice ca "Biserica a Cuvantului" s-a incurajat o decapitare a credintei, care nu tine seama de dimensiunea completa a omului ca fiinta cu ratiune si sentiment. Impotriva curentelor iluministe s-a incercat in vremea romantismului o reinnoire a artei religioase, dar fara succes. In schimb s-a facut puternic resimtita productia in masa a imaginilor dulcege - evlavioase in domeniul particular pana prin secolul 20. Imaginile religioase nu au disparut total, dar s-au emancipat de sub tutela Bisericii.

SFANTA SCRIPTURA CU ILUSTRATII IN TRADITIA RASARITEANA SI APUSEANA

Urmatorul capitol
6. SFANTA SCRIPTURA CU ILUSTRATII IN TRADITIA RASARITEANA SI APUSEANA In iconografia bizantina exista, o legatura organica intre icoane si cunoasterea lui Dumnezeu in Hristos. Insasi disputa iconoclasta este o continuare a disputelor hristologice anterioare. S-au adus, astfel, precizari hristologice prin dogma cinstirii Sfintelor Icoane. In Traditia rasariteana ortodoxa, cinstirea Sfintelor Icoane in cadrul Sinoadelor Ecumenice este dogma hristologica cea mai "tacuta" inainte de "linistea cea mare", a isihasmului. Teologia patristica a afirmat impotriva iconoclasmului ca, firea umana, ca si chip de rob in Hristos, urmare a ascultarii de voia lui Dumnezeu, incat, ca si Hristos, omul este in stare permanenta de jertfa (Sfantul Chiril al Alexandriei), este transparenta pentru chipul lui Dumnezeu. Insa, desi in vremea acelor dispute s-a staruit putin din punct de vedere dogmatic asupra transparentei firii umane pentru firea divina in Hristos, totusi pictorii si credinciosii au dat expresie mai vie acestui fapt, astfel incat icoana bizantina reda transparenta divinului necircumscris prin fata circumscrisa a firii Sale umane; prin acest lucru ei au intuit adancimea dimensiunii firii umane in Dumnezeu si frumusetea unica a acesteia in Hristos; icoana bizantina reflecta astfel o anumita unitate a chipurilor fara a inlatura deosebirea dintre ele, unul fiind izvorul, celalalt, de partea umana, fiind partas al izvorului; icoana bizantina arata astfel ca, fara chipul lui Dumnezeu, firea umana ramane inchisa in limitele naturii umane de dupa pacatul stramosesc, dar acest uman nu e umanul intreg, nu e tot umanul, directie in care a evoluat insa iconografia apuseana secularizata. Icoana bizantina este, deci, atat intuirea lui Dumnezeu in Hristos, cat si o anumita intelegere a Sfintei Scripturi, care nu poate fi scoasa din mana Pantocratorului, asa cum Tablele Legii in Vechiul Testament nu puteau fi scoase din Templul de la Ierusalim, caci Evanghelia din mana Pantocratorului are valoare mantuitoare numai prin binecuvantarea dreptei Sale, in sensul ca Duhul transforma litera in mangaiere a Duhului Sfant. Pastrand doar aspectul pedagogic si estetic al icoanelor si neglijand aspectul haric si teologic al acestora prin considerarea icoanelor ca "Biblia celor ce nu stiu sa citeasca", iconografia apuseana a evoluat inspre secularizarea icoanelor. Astfel, desi refomatorul Luter nu a fost de acord cu miscarile iconoclaste ale Reformei si cu toate ca ilustratiile la Biblie nu s-au aflat in centrul disputelor, deoarece nu era posibil un abuz fata de ele ca abuzul prin indulgente, totusi ilustratiile la Biblie au evoluat inspre o iconografie secularizata, care avea sa aiba influente negative si asupra iconografiei rasaritene, asa cum s-a intamplat in Grecia in urma dominatiei venetiene, sau in Rusia in sec. 17-18 prin reformele tarului Petru cel Mare. Aceasta influenta s-a extins si in tarile ortodoxe din Balcani, precum si in Orientul Apropiat ortodox. Unii pictori moderni din aceste regiuni considera iconografia ortodoxa drept statica si impietrita, intrucat nu ar permite o innoire a picturii, ramanand, deci, necorespunzatoare limbajului timpului, dar acesti "modernisti"

ignora aspectele liturgico-dogmatice ale iconografiei ortodoxe, oricat de buni artisti plastici ar fi ei; astfel, sub influenta muzeografiei, unii dintre ei considera iconografia ca pe o arta autonoma cu valoare estetica proprie, care poate avea cautare si in afara Bisericii. Dar, din punct de vedere ortodox, mediul firesc al icoanei este locasul de cult si Sfanta Scriptura. Astfel nu intamplator, vizitand muzee cu icoane, credinciosii strecoara oboluri pe sub geamul aparator al icoanelor expuse. Iconografia nu poate fi o arta subiectiva, spune Prof. C. Kalokyris, cum sunt diferite curente, ca impresionismul caracterizat prin dominarea luminii, sau expresionismul ca exprimare a lumii interioare, toate acestea fiind curente in arta care amesteca visul cu realitatea, rationalul cu irationalul, (curentul suprarealist), ba chiar o arta fara imagini, care neaga orice obiectivare, mutiland omul si pastrand doar structuri intelectuale ale unei lumi desfigurate. Reprezentand iconografic Intruparea si preamarirea Domnului prin jertfa, iconografia bizantina reprezinta de fapt intreaga Sfanta Scriptura ca marturie a Intruparii, a acelui "intreg", care in Pantocrator este mai mult decat suma tuturor partile sale componente din Sfintele Scripturi. De aceea, iconografia ortodoxa tinde sa depaseasca redarea iconografica in scene biblice separate prin cadre ca parti ale Sfintei Scripturi, cautand redarea plastica printr-o legatura organica a evenimentelor biblice, asa cum intalnim in pictura de la Ferentari din Bucuresti, o pictura care reflecta si mai bine anul liturgic bisericesc. Caci nici pentru Sfanta Scriptura icoanele nu pot avea o valoare doar estetica, ilustrativa, ci un sens profund liturgic, reflectand unitatea organica a Sfintei Scripturi, care provine din unitatea intregului intruparii si jertfei Domnului asa cum s-a transmis si in scris prin inima Sfintilor Apostoli in care s-a scris prin sfintire Cuvantul lui Dumnezeu. Jertfa Domnului a insemnat, intr-adevar, ruperea catapetesmei trupului Sau pentru deschiderea ochilor ucenicilor spre a putea privi "dincolo" unde era El pe pamant si pentru a fi mutati in El prin Duhul Sfant care L-a aratat lor pe Hristos cel de "dincoace", iar pe ei in Hristos, vadindu-le lor totodata lumea de pacat ca oamenii nu cred in Hristos (Ioan 16,9). Sfanta Scriptura trebuie inteleasa in lumina starii in care se aflau ucenicii la deschiderea ochilor de a vedea "dincolo" si de a "auzi" cuvintele Mirelui preamarit prin puterea mangaierii Duhului Sfant, anume aceea, de a aduce aminte in acea stare incandescenta, duhovniceasca, de tot ce a facut si a invatat Iisus. Era acea stare a "mijloacelor incinse si facliilor aprinse" (Lc. 12,35), prin duhul care nu trebuie stins (I Tes. 5,19). Miscarea lui Hristos in inimile ucenicilor inseamna vedere "dincolo" ca o transfigurare a imaginii lui Hristos (2Cor. 5,16), ca "ferestre" spre Hristos, "fantana cu apa vie" (Ier. 2,13). Numai astfel adancul dumnezeiesc din Hristos deschide cerul, incat sa se faca voia lui Dumnezeu pe pamant ca si in cer. De aceea, ca o lucrare a harului, icoanele insotesc textul Bibliei, sau textul Bibliei fara icoane tine de icoanele locasului de cult. Daca "duhul" nu poate fi circumscris in "litere", intrucat Sfanta Scriptura da doar "repere" ale Duhului, tot astfel, icoanele, prin vedere, arata chipul prototipului, ambele forme constand un ajutor pentru credinta, care este "adeverirea celor nadajduite, dovada lucrurilor nevazute" (Evrei 11,1). Aceasta "vedere dincolo", ca o trecere pascala in lumea lui Dumnezeu aratat in trup in Hristos este simbolizata in Sfanta Scriptura prin notiuni ca: "val", "perdea", Oglinda-ghicitura". Prin jertfa Sa, deci "prin catapeteasma trupului Sau" (Evrei 10,20), Hristos deschide ochii pentru privirea in Sfanta Sfintelor Templului prin ruperea catapetesmei separatoare de sus pana jos, pentru a impartasi "cele sfinte si vrednice de crezare ale lui David" (Isaia 55,5). Acestea se afla in viata lui Iisus ca "Sfanta", ca si o comoara a Invierii din viata Sa, ca o "tarina ce o ascunde", mijlocind vederea lui Dumnezeu "ca plinatate a dumnezeirii dupa trup" (Gal. 2,9; Ef.3,19), si "icoana" a Tatalui Insusi, pe care L-a aratat dupa Numele Sau minunat (Gen. 32,29). In acest fel El tinde mila Sa celor care il cunosc prin Fiul Sau. Prin Jertfa Sa, Mantuitorul a intrat in Sfanta Sfintelor "ca si in cer" (Evrei 9,24): "Printr-o singura Jertfa a dus la slava pe cei sfinti" (Evrei 10,14). Prin cele ale adancului le-a deschis lor cerul. "Suirea" Sa pe cruce ca "pogorare" in cele mai de jos, a avut loc "ca sa umple toate" (Ef. 4,10). Expresia liturgica "Ale Tale", nu arata daca e vorba de cele din cer sau cele de pe pamant, ci subliniaza doar ca la "Evanghelia Sa si ingerii doresc sa priveasca" (1 Petru 1,22). In legatura organica cu teologia icoanei se afla: teologia patristica despre jertfa liturgic-euharistica; incognoscibilitatea lui Dumnezeu fara credinta; teologia filocalica a pregatirii pentru cunoasterea lui Dumnezeu prin credinta; si teologia mistica a unitatii intr-un singur duh cu Hristos. Prin aceasta teologie Sfintii Parinti s-au dovedit deplin constienti de pericolul pentru care avertizeaza Sfantul Pavel ca "multi strica Cuvantul lui Dumnezeu", (2Cor. 1,17), atat ca propovaduire (kerygma), cat si ca Scriptura Sfanta, subliniind faptul ca cei din Lege, "cautandu-si dreptatea lor proprie, dreptatii lui Dumnezeu nu s-au supus", (Rom. 10,3), caci ei nu aveau

credinta (Rom. 9,31-32) si "un val se aseaza pe inima lor la citirea Legii" (2Cor. 3,14-15). In toate cazurile este vorba de fidelitate pentru orice "iconom" slujitor, ca sa nu se ajunga la situatia dramatica, aceea ca "cine nu e fidel in cele straine, nu va putea primi pe ale sale proprii" (Lc. 16,12), caci "viclenia se opune cunoasterii lui Dumnezeu" (Ier. 9,6). Daca Mantuitorul spune ca: "Nimeni nu poate sluji la doi domni" (Mt. 6,24), Sfantul Pavel arata ca: "Daca Evanghelia noastra mai e acoperita, este astfel pentru cei carora idolii secolului le-au orbit ochii, ca sa nu-i lumineze Lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu" (2Cor. 4,3-4). Cei credinciosi au insa folosul ca "privind ca in oglinda cu fata descoperita slava Domnului se prefac in acelasi chip trecand din slava in slava" (2Cor. 3,18), cu referire la bunatatile care le impartasesc ei in Hristos. Daca Sfantul Petru indeamna: "Pe Domnul Hristos sa-l sfintiti in inimile voastre" (1 Petru 3,15), astfel, a cunoaste pe Hristos, inseamna a se impartasi de bunatatile Sale. In acest sens, icoanele fac prezent pe Dumnezeu pentru credinta mai apropiat de rugaciunile rostite, spune Sfantul Ioan Hrisostom. Icoana creeaza o atmosfera duhovniceasca de comuniune cu sfintii in cadrul Sfintei Liturghii, astfel incat credinciosii au folos de exegeza autentica a textelor Sfintei Scripturi; icoana are o legatura stransa cu realitatea spirituala a omului, deoarece auzind o pericopa evanghelica omul si-o inchipuie in minte ca si cum ar fi zugravita, iar icoana ii arata doar ceea ce si-a imaginat din auzirea Cuvantului, care-l "zugraveste pe Hristos in fata ochilor" (Gal. 3,1) Ca imagine sacra icoana apare mai intens in sec. 6. In Rasarit ca raspuns din viata liturgica a Bisericii la disputele hristologice. Cele mai vechi icoane s-au pastrat la M-rea Sf. Ecaterina din Sinai. Pictura murala incepe sa domine de prin sec. XIII. Centre importante ale artei bisericesti au fost zona Balcanilor si Rusia, incepand din sec. XI. Spre sfarsitul sec. XIX in Rusia se consemneaza o reintoarcere la icoana veche ruseasca interpretata si de catre unii filosofi ai religiei ca Trabetkoi, Florenski, Bulgakov, ceea ce a trezit si in Apus un entuziasm pentru icoana, fara a fi inteleasa insa in semnificatia ei concreta de "fereastra" prin care se priveste "dincolo" catre fantana cu apa vie in Hristos. In Romania sunt remarcabile icoanele pe sticla, in sensul de a putea privi prin ele "dincolo", la Hristos aratat in lume. In ceea ce priveste ilustrarea Sfintei Scripturi, in Rasaritul ortodox cea dintai Biblie ilustrata este cea a lui Leon Sakelarios (cca. 950) cu miniaturi de marimea paginii inaintea fiecarei carti a Bibliei, in Apus au aparat din sec. XI. ciclurile tipologice, care la o scena din Noul Testament puneau in paralel o scena sau mai multe din Vechiul Testament, asa cum se intalneste in "Biblia pauperum", aparuta pe la jumatatea secolului XIII. In aceeasi perioada la Paris a aparut "La Bible moralisee" cu numeroase ilustratii (peste 5000) si comentarii. O importanta Biblie ilustrata este cea a regilor de Navarra de la sfarsitul sec. XII, iar la jumatatea sec. XIV apare Biblia ilustrata de la Praga a Regelui Vladislav. In Anglia este importanta "Hollkham Bible Picture Book" din 1330. Aparitia tiparului nu a intrerupt decorarea Bibliei cu miniaturi, uneori fiind ilustrate manual si Biblii tiparite. Incepand din sec. XVII si XVIII apar serii mari de ilustratii la Biblie, cum sunt in Germania cele a lui Matthaus Merian Senior. In sec. XIV si XX Biblia ilustrata este preocuparea mai intensa a gruparii Nazarinenilor care tiparesc serii de ilustratii la fragmente din Biblie: calea Betleemului, 1863; El a inviat, 1866; Fiul risipitor, 1869; Cartea Ruth, 1873. Sub influenta pictorilor protestanti nazarineni, F. Olivien (1834) si Iulius Schnorr von Carolsfeld impreuna cu F. Overbeck au ilustrat intreaga Biblie tiparita la Leipzig, in anul 1860. Dar Biblia ilustrata, cea mai cautata pana in zilele noastre in Apus, este Biblia Vulgata si publicata la Tours in anul 1866 de catre Gustave Dore. In sec. XX au existat remarcabile incercari de a reforma ilustrarea Bibliei, cum sunt cele ale lui Salvator Dali si Marc Chagall. Biblia ilustrata dupa traditia veche sau noua poate fi vazuta sub forma digitalizata prin noile medii: Internet si CD-Rom. In Bisericile Ortodoxe Sfanta Scriptura a fost redata in imagini prin zugravirea ei in icoane si in locasurile de cult, atat in interior, cat si in exterior, cum este cazul unic al manastirilor din Nordul Moldovei. In Biserica Ortodoxa Romana primele parti ilustrate din Biblie au fost cele patru Evanghelii. Fiind vorba initial de miniaturi de influenta bizantina, ilustratiile la textul biblic si-au gasit pe teritoriul Romaniei culmi ale realizarilor iconografice, precum si un specific al lor. Cel dintai manuscris biblic ilustrat din Romania este Tetraevangheliarul din colectia lui Gavriil Uric, 1429, de la M-rea Neamt, opera a unui mare artist pictor si caligraf. In anul 1473 a aparat un alt Tetraevangheliar, ilustrat de calugarul Nicodim de la Putna. In Tara Romaneasca au fost ilustrate

Tetraevangheliare, cum este cel de la M-rea Caldarusani (1643), iar in Ardeal este cunoscut Tetraevangheliarul din anul 1560 al lui Mateias din Brasov. Dar cel mai vestit miniaturist care a ilustrat aproape toata Sfanta Scriptura, a fost Mitropolitul Anastasie Crimca, care a impodobit un Tetraevangheliar in 1609; un alt Tetraevangheliar si un Apostol in 1610, si o Psaltire in 1616. Un loc aparte ocupa opera plastica miniaturala a artistului maramuresean Picu Patrut din Saliste (1818-1872), a carui creatie literara este dublata de o enorma opera plastica, pe care o formeaza miniaturile cu care si-a ornat toate manuscrisele si unele carti tiparite. Cele cca. 3000 de miniaturi se remarca prin frumusete si originalitate. In perioada 1842-1851, cea mai rodnica din activitatea sa, el a caligrafiat intreaga Sfanta Scriptura inzestrand-o cu ilustratii. Picu Patrut a impodobit Biblia, asa-zisa de la Sanct-Petersburg (1819) cu 139 de miniaturi, remarcabile prin densitatea lor compozitionala. Deci, el si-a ilustrat nu numai manuscrisele personale, ci si carti la care tinea mult. El a inceput sa coloreze si gravurile din Biblia lui Saguna, a caror stil nu era cel bizantin, din care cauza a si renuntat la ele. Dintre miniaturi, cele mai multe sunt portrete in culori ale personajelor biblice. Aparitia tiparului a insemnat si introducerea treptata a graficii moderne, miniatura avand o prioritate prin avantajul seriei de tiraj Timp de cea 4 secole gravura in lemn a tinut companie artei imprimeriei. Leaganul acestei arte este neindoielnic Germania Cele mai vechi imagini obtinute pe hartie dateaza din a doua jumatate a sec XIV. La inceputul sec. XVI gravura in lemn, parasind desenul linear (fara umbre), trece la redarea clarobscur sau umbritului. Liturghierul slavonesc din 1508 era cea dintai carte tiparita pe pamant romanesc cu gravura in lemn, la 40 de ani de la ivirea acestei arte, si acest lucru, inainte de Rusia si Serbia. Ca si Biblia lui Andrei Saguna, Mica Biblie care s-a tiparit incepand din 1913 prin initiativa Episcopului Nicodim, a folosit ilustratii dupa marile editii ale Bibliei ilustrate din Germania si Franta: Julis Schnorr von Carolsfeld, Leipzig, 1860, si Gustave Dore, Tours, 1866. Daca Mica Biblie aparuta intaia oara in 1913, avea ilustratii apusene, astfel Biblia Ilustrata din 1936 a insemnat o revenire la iconografia traditionala ortodoxa. Aceasta Biblie insera reprezentari iconografice din intreaga lume ortodoxa, dar Biblia ilustrata, alcatuita de Pr. Sabin Verzan, aduce imagini ale apostolicitatii si vechimii crestinismului din Romania. Imaginile folosite provin din locasuri crestin ortodoxe, precum si din marturii arheologice ale artei crestine din Romania si din artele minore, pentru a ilustra un text biblic selectat si mult mai bogat decat cele din editiile precedente.

ELEMENTE ECUMENICE PENTRU O TEOLOGIE A ICOANEI CA EXPRESIE A CUVANTULUI LUI DUMNEZEU

7. ELEMENTE ECUMENICE PENTRU O TEOLOGIE A ICOANEI CA EXPRESIE A CUVANTULUI LUI DUMNEZEU Prin credinta si traire, oamenii afla si impartasesc adancurile teandrice ale lui Hristos caci Cuvintele Sfintei Scripturi si imaginile, nu pot reda totul, spune Fericitul Diadoh al Foticeii. Litera Sfintei Scripturi are adevarul in spatele ei, cum spunea Origen, adica asupra ei trebuiesc deschisi ochii credintei, asa cum Invierea a deschis ucenicilor ochii asupra lui Hristos. Atat Sfanta Scriptura, cat si imaginile arata caracterul personal al relatiei dintre Dumnezeu si om, pe care l-a recunoscut si Rudolf Bultmann ca fond nemitologic al Evangheliei. R. Bultmann propusese doar inlaturarea hainei mitice cu care ar fi fost acoperite Evangheliile. Mitologiile nu pot fi demitologizate, pentru ca ele sunt mitologii in esenta lor, dar Evangheliile pot fi demitologizate de scoala lui

Bultmann, pentru ca ele in esenta lor nu sunt mitologice. Este o localizare a Cuvantului in Hristos, care ca "Evanghelie" in framantarile din vremea Reformei protestante fusese smuls din mana Pantocratorului, care cu dreapta Sa binecuvanta, prin Sfanta Euharistie ca jertfa a trapului Sau. Caci propovaduirea (kerygma), ca si Sfanta Scriptura, pot fi afectate de acest fel de intelegere a Cuvantului lui Dumnezeu, intru cat nu aduna cu Hristos si tocmai de aceea risipeste "averea stapanului" (Lc. 16,1). Daca Sfantul Apostol Pavel spune ca unui iconom i se cere doar sa fie fidel (ICor. 4,1), astfel el subliniaza: "Nu suntem ca cei multi care strica Cuvantul lui Dumnezeu, ci graim ca din curatia inimii, ca de la Dumnezeu, inaintea lui Dumnezeu in Hristos" (2Cor. 1,17). Caci inlaturand icoanele lui Hristos din cauza conceptiilor teologice medievale de merite prisositoare ale Sfintilor, protestantii au mutilat Intruparea: "Ei au lipsit astfel Cuvantul de reazimul Sau, de un indreptar solid". In Ortodoxie icoana este o forma de cunoastere a lui Dumnezeu, asa cum Cuvantul arata un sens pentru cunoastere. Intre Cuvant si imagine, este un raport organic, relevat de teologul anglican Alan Richardson, care vorbeste despre o teologie a imaginilor. Acest lucru poate insemna o deschidere a teologiei protestante fata de Sfintele Taine, pe care Reforma a silit-o sa se declare in mod exclusivist "o teologie a Cuvantului". De asemenea in dialogul cu Biserica Ortodoxa Romana de la Goslar, 1979, Biserica Evanghelica din Germania s-a declarat de acord cu punerea pe aceeasi treapta a Sfintelor Taine cu Cuvantul lui Dumnezeu din Sfanta Scriptura. In zilele noastre un teolog protestant, Jerome Cottin propune o teologie a imaginii. Astfel, el scrie ca pentru a-L vedea in realitate pe Dumnezeu intrupat trebuie sa avem credinta, iar pentru a crede adica pentru a discerne slava lui Dumnezeu in Iisus, a carui descoperire desavarsita are loc pe Cruce, este necesara lucrarea Duhului Sfant. Refuzul vederii Sale in acest fel, ar insemna dispretul fata de Intrupare. Spre deosebire de Karl Barth, J.Cottin arata ca prin credinta se poate ajunge la vederea lui Dumnezeu nu ilustrand mai intai mesajul crestin, ci propunand imaginea unei anticipari eshatologice intr-o pictare a unei contra-lumi imaginative. Credinta este cea care duce la auzirea lui Dumnezeu in omul Iisus Hristos iar imaginea care la randul ei este un ecou al credintei, are rolul unei propovaduiti prin care se transmite Evanghelia, presupunandu-se prin acest lucru si o interpretare a ei. Imaginea este o modalitate a limbajului uman dar Duhul Sfant intervine in aceasta interpretare caci fara Duhul Sfant, limbajul ar ramane o vorbarie goala cu aspect religios. Duhul reveleaza realitatea prezentei eshatonului, insufland in forme vechi, un continut nou. Deci, teologia imaginilor are radacinile ei in pnevmatologie. Tocmai in acest lucru, spune J. Cottin, gandirea lui Paul Tillich se arata cea mai profunda in incercarea ei de reconciliere dintre credinta si cultura. Icoanele nu-L arata pe Dumnezeu, ci ele arata realitati care-L sugereaza pe Dumnezeu. Opozitia intre Cuvant si imagine, revendicata adesea in teologia protestanta, este lipsita de pertinenta teologica si de temei biblic. In cartea sa, J. Cottin face o reexaminare a iconoclasmului Reformei, spunand ca Reformatorii au fost conditionati in atitudinile lor fata de imagini nu numai de abuzuri, ci si din cauza unor conceptii medievale, prin care opera plastica depasise domeniul sacrului in favoarea celui profan; inchinarea devenise o magie, care insa a cedat locul artei religioase autonome. J. Cottin conclude ca si pentru un protestant, cuvantul omenesc nu este decat un limbaj, asa cum imaginea este un alt limbaj, si ca aceste doua cai de exprimare sunt in egala masura in stare sa devieze, sa ajunga la devieri, lucru ce caracterizeaza toate traducerile omenesti ale Cuvantului lui Dumnezeu. Autorul arata ca au fost retinute si imagini antice, intrucat ele puteau exprima aspecte fundamentale ale Evangheliei. Aceste imagini au in comun ceea ce reprezinta pe omul obisnuit, dar ele lasa sa se inteleaga ca realitatea sa cea mai adevarata, nu se epuizeaza in aparenta sa, caci in spatele a ceea ce se vede este o alta lume, pe care o poate intrevedea numai o privire mai patrunzatoare, dar care este mai reala decat lumea a carei realitate o certifica experienta umana. In spatele lumii vazute este o lume adevarata si fara de sfarsit care nu este insa o lume idealista. La aceasta lume se refera icoanele, iar in fata lor istoricul este solicitat sa o intuiasca. Arta crestina veche era capabila de lumea sacra. Imaginea nu procedeaza decat prin aproximare, prin coordonate care ajuta la intuirea conturului de cerc, dar pe care nu-l fixeaza, asa cum intre o linie dreapta si un cerc, poate fi o intalnire, dar nu o identitate. Daca J. Cottin contesta orice posibilitate a icoanei mediatice de a propovadui Evanghelia, astfel comentatorul sau Pierre Prigent, remarca faptul ca desi autorul are o justificare, in acest sens, astfel aprecierea sa nu poate cuprinde totul, caci televiziunea permite adesea intalniri, care, desi sunt unilaterale, totusi sunt autentice; televiziunea are raspunderea, ca prin ecran ceea ce este autentic, poate sa faca un deserviciu fata de telespectatori, dar ceea ce nu este autentic este si o marturie a Evangheliei, caci si in vremea noastra Evanghelia are nevoie de martori.

J. Cottin vorbeste si despre originile si actualitatea imaginilor in traditia protestanta. Autorul arata ca teologia protestanta contemporana se remarca prin mutatii, prin care, fara a reintegra complet imaginea, si fara a o pune in centrul credintei, o regandeste in raportul ei cu Cuvantul lui Dumnezeu din Scriptura, intre care cauta o relatie, in acelasi timp critica si rodnica. Tendinta unilateralizarii Cuvantului fata de Taine reiese din atitudinea iconoclastilor Reformei care, la Catedrala din Bourges, unde era statuia lui Hristos, Pantocrator i-au mutilat mana dreapta, dar nu s-au atins de mana stanga in care tinea Evanghelia. in ceea ce-l priveste pe Luter, tezele sale se refereau la indulgente, nu la icoane, care pentru el in sens didactic si pedagogic sunt roabe ale Cuvantului. Dar reformatorii elvetieni au respins imaginile din cauza conceptiei lor despre Euharistie. Refuzand realismul sacramental, ei au respins si icoanele, care constituiau pentru ei o prelungire a Euharistiei. Atitudinea Reformei fata de icoane este considerata astazi caduca si neeficienta, spune J. Cottin. Constient de acest dezavantaj, protestantismul este astazi gata sa dea atentie icoanelor, simbolismului si esteticii, nu insa pentru a accepta noile tehnici si imagini mediatice de astazi, care nu servesc, dupa el, "kerygma". Este vorba de a gandi icoana in teologia contemporana, confruntand-o pe de o parte cu lumea Bibliei, pe de alta parte cu lumea de azi, printr-un veritabil demers ermineutic. Astfel dupa J. Cottin, exista trei locuri principale pentru un dialog constructiv si critic intre protestantism si icoane: a) Narativitate biblica prin care capata sens icoana retorica: exegeza si teologia biblica au fost dominate multa vreme de doua metode principale de analiza: lectura istorico-critica si lectura semiotica (sau structurala) a textelor. Ca metode, ele raman valide, chiar daca sunt criticate prin aspectul lor prea rational, bazandu-se pe stiinta, intelect, reflectare critica, cunostinte istorice, lingvistice sau filologice. Astazi a aparut o noua metoda, asa-zis narativa, care, ca si metoda structurala (semiotica), pleaca de la textul in globalitatea sa si in starea sa finala. Dar ea pune in valoare dimensiunea narativa poetica si iconica a relatarilor si anume: parabole si metafore, vizualizare, simboluri si figuri retorice: ceea ce ratiunea nu poate explica, tine de un nucleu dur al credintei, de un arhaism fundamental. Spre deosebire de Bultmann, care cauta sa demitologizeze textele, se cauta a se scoate in evidenta textura lor simbolica, textul studiindu-se ca pe un tablou, ca sa se arate ca iconicitatea relatarii are sens. Un episod narativ este constituit cel mai adesea din tablouri succesive, in felul unui montaj cinematografic, care trebuie identificate. De la icoana literei se trece la icoana materiala, dar este vorba de doua tipuri diferite de icoane; exegeza biblica este atenta astazi la iconografia care inconjoara textele biblice, fie ca relatarile biblice se inspira din icoane, fie ca ele produc icoane. Exegeza se deschide astazi pentru metode neexegetice: icoana, arta plastica (si nu doar metaforica) devine un element important al intelegerii si receptarii textului. Apelarea la iconografie are loc totodata printr-o munca amonte si aval asupra textelor biblice: amonte, cand fara iconografie nu se pot intelege texte, mai ales din Vechiul Testament; astazi exegeza se sprijina pe iconografie din convingerea ca nu se poate separa studierea textelor de studierea icoanelor. In aval, se studiaza receptarea iconografica a textelor biblice in crestinatatea veche medievala si moderna. Textul biblic inspirat din cuvinte, dar si din icoane, devine la randul sau inspirator de icoane, si producator de icoane multiple, mentale si plastice. Astfel poate fi reconstituit un intreg lant de influente reciproce intre icoane si relatari biblice, cand unele alimenteaza imaginarea celorlalte. b) Reinnoirea simbolicii si icoana catehetica: teologia protestanta redescopera importanta celor doua sacramente in raportul lor cu Cuvantul si cu puterea lor simbolistica. In consecinta, in protestantism are loc o repunere in valoare a sacramentului Cinei, dar si a gesturilor si a semnelor. Redescoperirea locului central al sacramentelor, se bazeaza pe antropologia biblica. Teologia protestanta - mai ales calvinista - a fost prea multa vreme tributara unei viziuni platonice despre Dumnezeu si lume, care devaloriza trupul, icoana, simbolul, in favoarea ideii si a abstractiei conceptului rational. Nu se poate confunda icoana cu sacramentul, caci icoana nu este transcrierea vizuala a sacramentului, ci din punct de vedere teologic, icoana si sacramentul tin de doua ordini de realitati diferite intre ele. J. Cottin considera ca, pe cand icoana orientala este aproape sacramentala, icoana religioasa occidentala tine de domeniul limbajului. Iar daca icoana este limbaj, atunci ea participa la reteaua semantica, ce include toate semnele fie vizuale, fie verbale. Caci simbolul, metafora, analogia, sunt figuri semantice si nu doar retorice, si se refera atat la Cuvant cat si la icoana. Limbajul total, global, include semne atat verbale cat si vizuale. Textele biblice trebuiesc transcrise astazi in imagini iconografice si adaptate unui limbaj accesibil, fara a pune Biblia si icoanele pe acelasi plan. Se redescopera deci in protestantism acea "Biblia pauperum" prin atatea

tentative moderne de adaptare a Bibliei la icoane (desene animate, filme televizate, etc). Se deschide astfel in protestantism un camp vast de creatie prin evaluarea unor practici recente si mai vechi, de creare a unui material vizual, cu toate felurile de imagine, icoane, reevaluandu-se raporturile dintre Scriptura si reprezentare, cuvinte si icoane, Biblie si ilustrare. Autorul isi pune totusi intrebarea sensului teologic al raportului dintre Biblie si ilustrare, considerand lectura Bibliei mai de seama decat transcrierea ei in imagini, precum si aceea a autonomiei imaginii ca limbaj propriu fata de text, si valoarea estetica a imaginii. c) Mass-media si arta: J. Cottin arata ca, atunci cand este vorba de raportul dintre mass-media si arta, iesim din domeniul teologiei si intram in domeniul culturii si comunicarii. A se face inteles astazi, inseamna a se face vizibil, palpabil, cuvantul trebuind sa fie insotit de imagini, stiind ca mediile si cultura artistica tin indispensabil de orice comunicare sociala. Astazi se cauta un dialog intre Biblia si arta de azi: figurativa sau nefigurativa. Dar, protestantismul nu poate sa faca singur acest lucru. Relatiile protestantismului cu icoana si in sens mai larg cu estetica si cu arta, sunt mereu gandite din nou, dar astazi acest lucru nu se poate face decat intr-un cadru ecumenic, caci el se pune la fel de mult ca problema si in alte confesiuni, care cauta pentru propovaduire un dialog, o relatie directa cu cultura contemporana. Aspectul ecumenic al iconografiei este subliniat si de catre prof. luteran Georg Kretschmar (actualmente episcop de Riga), care arata ca teologia icoanei din Rasarit era necunoscuta in Apus in tot Evul Mediu. Situatia s-a schimbat insa dupa primul razboi mondial. Dialogul teologic al Bisericilor cu privire la icoane este abia la inceput, stiindu-se bine ca Apusul a avut intotdeauna dificultati cu distinctia dintre: "adorare pentru Dumnezeu" si "venerare pentru sfinti". El confirma incercarile actuale de a se crea punti inspre o teologie a icoanei la Calvin, si subliniaza ca, observandu-se astazi puterea si atractia imaginilor in domeniul politic si comercial mai mare decat cea din Biserici, trebuie sa ne dam seama ca discutia despre icoane nu este de domeniul trecutului, ci se afla astazi pe primul plan. Tot in sens ecumenic vorbeste despre iconografie prof. catolic Vaclav Hrynievici, care spune ca este rar intalnit faptul cand o interdictie biblica de reprezentare figurativa a lui Dumnezeu si a lumii transcendente isi gaseste un ecou viu si o mai mare intelegere in teologia crestina negativa si apofatica. El remarca faptul ca, intr-o lume dominata de imagini electronice, se uita treptat si arta cititului, cand omul nu mai este in stare sa descifreze adevarurile duhovnicesti pe care le aduc icoanele. Cum mai pot fi recunoscute semnele intelepciunii in arta iconografica din Rasarit, se intreaba Hrynievici, cand astazi avem de-a face cu un potop de imagini tehnologice, stiind bine ca avalansa imaginilor in cultura tehnica duce pe om adesea la stress, lehamite si la sentimentul lipsei de valoare a oricaror imagini. Cinstirea icoanelor este inteleasa astazi, din acest motiv, ca un stereotip a unui crestin cu sufletul tulbure si plictisit, a unui om inexpresiv, indiferent din ce Biserica ar face parte. Sigur ca astazi se observa o deschidere interconfesionala fata de icoane, lucru foarte insemnat pentru ecumenism, caci ecumenismul duhovnicesc cere deschidere si intelegere reciproca, iar imaginile constituie adevarate "ferestre" catre lumea realitatii ultime. Dar, astazi icoanele sunt folosite pretutindeni ca reclame, iar Bisericile nu pot face nimic impotriva acestei devalorizari in privinta cinstirii lor, desigur, o devalorizare prin inflatie si nu prin iconoclasm. Icoanele sunt o revelatie a profunzimii ascunse a lumii noastre omenesti, prin Dumnezeu, fapt pentru care se cere o schimbare de atitudine fata de ele. Plin de descurajare, autorul afirma ca, daca asa se degradeaza icoanele astazi, astfel iconodulii din secolele 8-9 nu le-ar mai fi aparat. Desigur, abuzul nu inlatura uzul, conclude autorul, dar aceasta zicala nu rezolva problema abuzului, spune el. Autorul ajunge de asemenea, dupa cum vedem, la concluzia ca, in raportul prigoana-libertate, graul poate sta langa neghina in vreme de prigoana, dar se poate goli pe dinauntru in vreme de libertate, riscand sa devina pleava, care nu mai poate rodi niciodata. Idei asemanatoare si foarte apropiate de cele ortodoxe rasaritene cu privire la ilustratii intalnim si la un autor de la sfarsitul sec. trecut. Astfel Michel Guerrier, vorbind despre atitudinea protestanta fata de icoane scrie: "Nu avem incredere in imagini, deoarece ele ar fi prea mult doar decor, inselare a ochiului prea placuta ca sa mai fie si adevarata, si aceasta in contrast cu cuvantul, cu scrisul si cu cartea, care cer un efort pentru intelegere, pentru formulare, pentru rationament. Se dau uitarii insa posibilitatile pentru minciuna si manipulare in ceea ce priveste cuvantul, care adesea serveste mai mult pentru a disimula decat pentru a revela. Cultivand prea mult si exclusiv Cuvantul, oare nu renuntam la un limbaj care se adreseaza simturilor?, se intreaba el... in acest caz ar fi dezavantajati copiii, handicapatii, si chiar oamenii cei mai intelectuali, care aspira la un limbaj mai accesibil,... Nu trebuie uitat faptul ca in ciuda neincrederii fata de imagini, spune el, acestea n-au putut fi oprite sa fie folosite in protestantism, insa cu expresii foarte putin semnificative, cand ne gandim la muntii elvetieni, la florile campului, pisicutele dragalase insotite de versete biblice, fara nici o legatura intre unele si celelalte. Ma gandesc, spune el,

la arta cartilor postale sau a almanahurilor obisnuite, simpatice fara indoiala, si tot asa si la reprezentarile dulcege din dormitorul nostru, ca si la unele filme, sau Biblii pentru copii, toate istoricizante, lipsite de orice actualizare veritabila ca sa mai poata atinge corzile profunde ale emotiei pentru omul modern. Asa ajungem la paradoxul, ca reprezentarea religioasa care se vrea cea mai pioasa si mai fidela, sa fie si cea mai pagana, deoarece are pretentia de a reproduce modelul, de a face facsimile din Iisus si din Dumnezeu si din sacru, si tocmai aceasta este capcana idolatriei pe care o combate pe drept traditia biblica monoteista. Si toate acestea se petrec intr-o epoca in care imaginea, gratie filmului si televiziunii, precum si computerului, devine mediumul, purtatorul major al culturii... Sa deschidem portile, cheama M. Guerrier, pentru o noua abordare a imaginii si a vizibilului, recunoscand originalitatea limbajului imaginii, care are o forta emotionala, adica o forta care sa-l puna pe om in miscare, pe care nu o poate avea scrisul. Sa ne lasam antrenati intr-o emotie estetica comunicativa. Sa staruim pentru recunoasterea artistilor plastici asa cum sunt recunoscuti muzicienii. Cerem acest lucru nu pentru a trada vechea mostenire protestanta si mozaica, ci tocmai pentru a-i face dreptate in intentiile ei fundamentale, care il invata pe om nu sa priveasca cu ostilitate, ci cu ochi critici imaginile, si-l instruieste sa aleaga din harababura mediologica, ceea ce il zideste si-l face sa reflecteze la tot ceea ce prin imagine ne duce dincolo de imagine; la tot cea ce prin cele vazute, ne duce la cele nevazute, asa cum Dumnezeu a vorbit lui Iacob prin viziunea scarii, lui Moise prin rugul aprins... iar in Hristos prin viziunea trupului Sau transfigurat. Deci, nu este cazul de crispare impotriva imaginii, ci de o abordare deschisa si critica totodata... pentru a nu trece pe langa limbajul imaginii, pe care Dumnezeu insusi nu s-a temut sa-l utilizeze, facandu-si chip al lui Dumnezeu in Iisus din Nazaret, tocmai ca prin cele vazute sa ne duca la: "cele ce ochiul nu a vazut si urechea nu a auzit". Un alt teolog protestant, Lukas Vischer, spune ca Bisericile Reformei nu mai considera Biblia ca avand un loc secundar in viata Bisericii Ortodoxe, ci conform cu hotararile Sinodului VII Ecumenic, Sfanta Scriptura in Biserica Ortodoxa este icoana lui Hristos, care are forma Cuvantului, deoarece in Bisericile noastre, in ultima instanta, nu este vorba despre altceva, decat despre Iisus Hristos rastignit si Inviat. Teologul luteran prof. Hans-Martin Barth subliniaza ca raportul dintre "Cuvant" si "icoane" reprezinta un important camp de intalnire ecumenica si stimulare reciproca pentru ambele traditii, ortodoxa si luterana. "Cuvantul", spune si el, se afla astazi la mare concurenta si nu se stie daca si icoanei ii va merge mult timp mai bine, caci potopului de cuvinte ii corespunde astazi o inflatie de impresii optice, fata de care icoana nu va ramanea multa vreme intru totul neatinsa. In ceea ce priveste Cuvantul tocmai metoda istorico-critica de dupa iluminism l-a facut sa intre in criza. Referindu-se la Gerhard Ebeling, Barth spune ca in raportul dintre Dumnezeu, Cuvant si om realitatea harului are loc in categorii personale de relatie (p.298,301), in sensul slujirii preotesti in Biserica (p.303). Barth intelege insa atat de putin teologia ortodoxa a icoanei, atunci cand spune (p.306) ca icoana este legata de cele vazute, pe cand Cuvantul de cele nevazute. El recunoaste de altfel (p.307) ca observatiile sale cu privire la raportul "Cuvant-Icoane" se refera la un dialog intern apusean. Dar tendinta de a pune pe acelasi plan Cuvantul si icoana are un temei antropologic, deoarece ochiul si urechea nu pot fi considerate contrare intre ele (p.308), recunoscand ca Reforma a preferat in Biserica muzica in loc de icoane (p.309). in concluzie, el arata ca intre Cuvant si icoana are loc un proces roditor si clarificator. La randul lui un teolog ortodox, prof. E. Theodorou, spune ca: intrucat pentru icoane se deschide un orizont ecumenic dincolo de granite confesionale, o convergenta ecumenica privind iconografia ar putea fi deosebit de concludenta pentru teologia ecumenica, deoarece aceasta poate calauzi la o comuniune in trairea crestina. El arata ca deja a avut loc o intrunire ecumenica anglicano-ortodoxa pe tema teologiei icoanelor. De asemenea, Consiliul Ecumenic al Bisericilor a organizat in 1988 in Belgia, un seminar ecumenic privind reinnoirea prin iconografie. Dar evaluarea cea mai pertinenta din punct de vedere ortodox privind semnificatia ecumenica a iconografiei o face I.P.S. Baniei, Mitropolit al Moldovei si Bucovinei, subliniind ca: "Iconografia ortodoxa are un profund continut evanghelic, adica exprima credinta apostolica si ea poate pretinde ca este ecumenica si da posibilitatea sa fie recunoscuta ca atare". I.P.S Daniel arata ca astazi in cercurile ecumeniste icoana ortodoxa risca sa devina la moda, ca fiind un element artistic exotic, sau sa fie redusa la un obiect didactic si estetic. Problema nu este aceea a unui iconoclasm agresiv, ci ce fel de imagini optice, fata de care icoana nu va ramanea multa vreme intru totul neatinsa. In ceea ce priveste Cuvantul tocmai metoda istorico-critica de dupa iluminism l-a facut sa

intre in criza. Referindu-se la Gerhard Ebeling, Barth spune ca in raportul dintre Dumnezeu, Cuvant si om realitatea harului are loc in categorii personale de relatie (p.298,301), in sensul slujirii preotesti in Biserica (p.303). Barth intelege insa atat de putin teologia ortodoxa a icoanei, atunci cand spune (p.306) ca icoana este legata de cele vazute, pe cand Cuvantul de cele nevazute. El recunoaste de altfel (p.307) ca observatiile sale cu privire la raportul "Cuvant-Icoane" se refera la un dialog intern apusean. Dar tendinta de a pune pe acelasi plan Cuvantul si icoana are un temei antropologic, deoarece ochiul si urechea nu pot fi considerate contrare intre ele (p.308), recunoscand ca Reforma a preferat in Biserica muzica in loc de icoane (p.309). In concluzie, el arata ca intre Cuvant si icoana are loc un proces roditor si clarificator. La randul lui un teolog ortodox, prof. E. Theodorou, spune ca: intrucat pentru icoane se deschide un orizont ecumenic dincolo de granite confesionale, o convergenta ecumenica privind iconografia ar putea fi deosebit de concludenta pentru teologia ecumenica, deoarece aceasta poate calauzi la o comuniune in trairea crestina. El arata ca deja a avut loc o intrunire ecumenica anglicano-ortodoxa pe tema teologiei icoanelor. De asemenea, Consiliul Ecumenic al Bisericilor a organizat in 1988 in Belgia, un seminar ecumenic privind reinnoirea prin iconografie. Dar evaluarea cea mai pertinenta din punct de vedere ortodox privind semnificatia ecumenica a iconografiei o face I.P.S. Baniei, Mitropolit al Moldovei si Bucovinei, subliniind ca: "Iconografia ortodoxa are un profund continut evanghelic, adica exprima credinta apostolica si ea poate pretinde ca este ecumenica si da posibilitatea sa fie recunoscuta ca atare". I.P.S Daniel arata ca astazi in cercurile ecumeniste icoana ortodoxa risca sa devina la moda, ca fiind un element artistic exotic, sau sa fie redusa la un obiect didactic si estetic. Problema nu este aceea a unui iconoclasm agresiv, ci ce fel de imagini comunica mai adecvat mesajul Evangheliei. Este necesar sa fie cunoscute bazele hristologice si pnevmatologice ale iconografiei ortodoxe pentru a intelege dimensiunea sa ecumenica sau universala. Caci ceea ce proorocii au vazut de departe despre implinirea tainei Intruparii lui Dumnezeu, Apostolii au vazut cu ochii lor trupesti, atunci cand au intalnit pe Iisus Hristos. Este semnificativ faptul, ca ori de cate ori Iisus reaminteste poruncile Decalogului, nu se mai refera la interdictia de a reprezenta pe Dumnezeu sub forma vazuta, pentru ca acum Dumnezeu s-a aratat oamenilor, purtand "chip de om". Sublinierile de mai sus au la baza conceptia patristica a I.P.S. Mitropolit Daniel, ca la temelia Sfintei Scripturi este Mantuitorul Hristos: "Norma intregii interpretari a Bisericii este Iisus Insusi, asa cum le-a vorbit El ucenicilor in drumul spre Emaus, Biserica fiind deplin atasata traditiei post-pascale, potrivit careia Cuvantul lui Dumnezeu este viu in Sfanta Scriptura, in istoria omenirii si in intreaga creatie. Cand Sfanta Scriptura spune ca logosul s-a intrupat, ea scoate in evidenta tot sensul ei, care nu este numai continutul viu al Sfintei Scripturi, ci si plinatatea trairii si misiunii Bisericii in lume. Sfanta Scriptura reprezinta forma fixa, scrisa odata pentru totdeauna, a marturiei despre persoana lui Hristos. Ea reprezinta forma concentrata, ca partea pentru intreg in ceea ce a spus si a facut Hristos (Ioan 21,25). Biserica este insufletita de acelasi Duh Sfant care a inspirat Sfintele Scripturi, fapt pentru acre ea este in masura sa inteleaga si sa propovaduiasca prezenta lui Hristos intreg in fiecare din scrierile Sfintei Scripturi. Tot astfel Hristos este prezent intreg in Sfanta Euharistie. De aceea, Sfintii Parinti spun ca in Biserica cei credinciosi se hranesc din continutul duhovnicesc al Sfintelor Scripturi si din "painea euharistica".

CONCLUZII
Urmatorul capitol
CONCLUZII

Toate cuvintele Mantuitorului din Evanghelie se refera la viata Sa, astfel ca El este zugravit ca "Pantocrator" in partea cea mai de sus a locasului sfant de inchinare, pentru a se vedea ca Sfanta Evanghelie pe care o tine cu mana stanga, in dreptul inimii Sale este binecuvantata cu mana dreapta si sfintita ca "adevar" prin Jertfa Trupului Sau, ca dovada a temeliei liturgice a Sfintelor Scripturi si a caracterului lor liturgic. Intruparea nu s-a transpus in litera Bibliei, ci in Sfinti, si din Sfinti in Biblie, in proportia dintre Trupul euharistic si Biblie aratata in Evanghelie prin episodul inmultirii painilor: "cinci paini" pentru intarirea inimii si "doi pesti" pentru luminarea mintii (Mt.14,13-21). Daca spre drumul in Emaus Mantuitorul a adus marturii din Sfanta Scriptura, astfel, oricat de "arzatoare" erau acestea, totusi ei au fost convinsi de adevarul lor numai prin "descoperirea" Sa la frangerea painii. Sensul Pantocratorului este acela nu de atotstapanitor, ci "atottiitor, "rug aprins", deoarece "s-a sfintit pe Sine Insusi, ca si ei sa fie (prin El) sfintiti in adevar" (Ioan 17,19), intrucat Evanghelia din mana stanga este "Cuvantul Sau" sfintit ca "adevar" si nu se poate separa de izvorul sfintirii ca sa ajunga "litera", ci este in Sfanta Sfintelor deschisa prin catapeteasma Trupului Sau (Evrei 10,20) in dreptul inimii lui Hristos si poate fi gustat numai prin Jertfa Sa sfintitoare, ca rupere a catapetesmei Templului de sus pana jos (Mt.27,51). Pana la Inaltarea la cer, Apostolii au dobandit puterea de a privi viata Sa ca in "Sfanta Sfintelor" prin catapeteasma trupului Sau (Evrei 10,20), dincolo, asa cum arata Evangheliile ultimelor trei Duminici dupa Pasti inainte de Inaltare. Jertfa Mantuitorului este puterea acestei Revelatii pascale. Marturisind: "Lucrul pe care Mi L-ai dat sa-l fac, l-am savarsit" (Ioan 17,4), cu referire la asemanarea cu Sine Insusi ca "Fiu al Tatalui" prin ascultare, Mantuitorul spune ucenicilor Sai: "Si Tatal Meu va iubeste" (Ioan 17,27), intrucat au fost adusi in ipostaza de a fi "asemenea chipului Fiului lui Dumnezeu" (Rom.8,29) si, deci, partasi la cuvintele Tatalui catre Hristos la Botez si pe Tabor: "Acesta este Fiul Meu cel iubit intru care este bunavointa Mea" (Mt. 3,17). Tatal subordoneaza toata stiinta Legii, prezentei Fiului Sau si lucrarii Sale revelatoare: "Pe Acesta sa-L ascultati!" (Mt. 17,5). Propovaduirea orala (kerygma) este urmarea lucrarii ucenicilor desavarsiti in Hristos la lucrul slujirii (Ef. 4,12), in puterea Duhului Sfant, ca slujitori ai Cuvantului, (F.Ap. 6,4) plini de "averea" (Mt. 25,14) talantilor, din averea "Stapanului bucuriei" (Mt. 25,21), pentru scrierea in inimi prin sfintire a Cuvantului lui Dumnezeu. Ei erau "vase alese" in care s-a odihnit Hristos; erau pnevmatofori si hristofori, si tocmai de aceea si "bibliofori". Dar prima lor lucrare a fost aceea, nu de asternere in scris, ci de "impartasire" a Cuvantului in dar, asa cum a si fost primit. Si acest Cuvant despre Hristos, "cuvintele vietii Acesteia" (F.Ap. 5,20), erau de fapt "raurile de apa vie" (Ioan 7,38,-39) din inima lor, dupa ce Hristos, ca "toiagul" lui Moise, scosese din pieptul lor inimile de piatra si le daduse "inimi de carne" (Iez. 11,19; 36,26) si "duh de rugaciune" (Zaharia 12,10), incat sa poata implora darul Duhului Sfant. Astfel, de la Cincizecime ei erau "manati" la lucrare in chip apostolic de Duhul Sfant ca si Hristos dupa Botez, si mult mai adanc decat Sfintii din Vechiul Testament, care erau manati prin "inspiratie" nu prin "partasie" in Hristos ca Apostolii, care de aceea aveau "desavarsirea" (Evrei 11,40). Din propovaduirea lor orala de la Duhul Sfant s-au fixat apoi in scris Evangheliile ca text, pe care nimeni nu le putea asterne in scris, decat "oamenii cei sfinti ai lui Dumnezeu, manati de Duhul Sfant" (2Petru 1,21), intrucat "nici un cuvant al Sfintei Scripturi nu s-a grait dintr-o vointa omeneasca" (Gal. 1,11-12). Proorocii, "nu pentru ei insisi, ci pentru voi slujeau aceste lucruri, care acum ni s-au vestit prin cei ce, intru Duhul Sfant trimis din cer, vau propovaduit Evanghelia, spre care si ingerii doresc sa priveasca" (IPetru 1,11-12). Nu poate cineva pretui Sfanta Scriptura fara a cinsti pe cei prin care s-a impartasit Hristos in lume si in care era Hristos Insusi. Daca ei marturiseau: "Nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine" (Gal.2,20); "Urmati-mi Mie precum si Eu lui Hristos" (ICor.4,16), astfel, ei erau "hristofori" vrednici de cinstire in Hristos, intrucat: "Minunat este Dumnezeu intru sfintii Sai, Dumnezeul lui Israil; El Insusi va da putere si intarire poporului Sau" (Ps. 67,36); "Tu luminezi minunat din muntii cei vesnici" (Ps. 75,4); "Prin Sfintii care sunt in pamantul lui, minunata a facut Domnul toata voia Sa intru ei" (Ps. 15,3). "Cinstirea Sfintilor" ca "logofori" si scriitori este dimensiunea care lipseste astazi din dialogul ecumenic privitor la Sfanta Scriptura si la predica orala apostolica (kerygma). Ori tocmai intre acestea trebuie subintelesi "Sfintii", ca purtatorii nu numai ai lui Hristos ci si ai cuvintelor Sale sub forma lor scrisa, intrucat numai cei ce-L iubesc pe Hristos pot tine cuvintele Lui (Ioan 14,23), si anume ca o vrednicie a Sa pentru aceasta iubire in urma sfintirii Numelui Sau prin Jertfa Aceasta "subintelegere" este exprimata in teologia patristica si preluata de autori moderni prin formula: "Adevarul se afla in spatele Sfintei Scripturi". Dar in spatele Sfintei Scripturi se afla, atat Biserica in puterea Duhului Sfant, cat, in primul rand, Mantuitorul Insusi cu adevarul sfintit prin Jertfa Sa. Inainte

de Sfanta Scriptura, Biserica cinsteste in prima Duminica dupa pogorarea Duhului Sfant pe "Sfinti" ca purtatori si "slujitori" prin Duhul Sfant ai Cuvantului lui Dumnezeu. Nu se afla vreun cuvant in Sfanta Scriptura care sa nu fie in inima Sfintilor, care se adapa la randul lor din , fantana cu apa vie" a lui Hristos. (Isaia 12,3; Ier.2,13). Traditia patristica cinsteste pe Sfinti pentru ca in ei este "adevarul" Sfintei Scripturi inainte ca acesta sa fi fost asezat in scris, si nu pentru ca ei ar fi mai presus decat Sfanta Scriptura. In ei este acelasi "adevar" ca si in Sfanta Scriptura, intrucat in ambele cazuri este acelasi Hristos in Sfanta Sfintelor, in inimi. In Sfinti El este sub "forma vie", ca o "casa" a sufletului (Mt. 24,43), ca un "canon" al persoanei inaintea "canonului biblic", apoi si concomitent cu el prin zidirea lor in Hristos, in care era "calea", nu cea a Legii, statica, ci "calea noua si vie" (Evrei 10,20). Biserica nu poate apara Sfanta Scriptura doar ca pe o forma juridica a "posesiunii", cum aprecia Tertulian, nici nu poate afirma doar, ca "adevarul ei se afla in spatele literei", cum scria Origen, ci ca ea sta pe temelia Jertfei lui Hristos cum a subliniat Sfantul Vasile cel Mare pentru traditia Bisericii. Timp de cca. 20 de ani de la Cincizecime s-a propovaduit oral, dar este sigur faptul, ca acest lucru a avut loc urmand drumul Apostolilor cu Hristos de la "chemare", la "desavarsire" prin "indreptare" (Rom 8,28-30), si in aceasta perioada s-au putut asterne treptat si in scris prezentarile "kerygmei" legate intotdeauna de Jertfa euharistica liturgica in adunari, care faceau ca aceasta propovaduire (kerygma) sa insemne "scriere in inimi", "sfintire" a "Cuvantului Vietii lui Hristos" (F.Ap. 5,20) ca "adevar". Ceea ce s-a fixat mai tarziu in scris, nu poate face abstractie de cei ce au binevestit, ca "vazatori ai Cuvantului" si "slujitorii" Acestuia (Lc. 1,2) ca "adevar", asa cum Biblia nu poate inlocui pe Hristos, caci in Hristos nu mai era vorba doar de "inspiratie" pentru cunoasterea lui Dumnezeu, ci de "partasie la firea dumnezeiasca" (2Petru 1,4). Aspectul hristologic al iconografiei ortodoxe este hotarator. Circumscrierea naturii umane in Hristos ca o realitate a Intruparii este o concluzie a dogmei de la Calcedon. Dar odata cu realitatea Intruparii, iconografia scoate in evidenta si deosebirea ei fata de lume, pentru care Hristos este calea (Ioan 14,3). Daca Mantuitorul indeamna: "Intrati pe poarta stramta..." (Lc. 13,24), astfel despre Sine spune: "Eu sunt Usa; prin Mine de va intra cineva se va mantui; si va intra si va iesi, si pasune va afla" (Ioan 10,9). Este vorba de trecerea pascala din lume la Hristos, pentru "pasunea" darurilor Duhului Sfant. Hristos savarseste aceasta trecere prin Jertfa Sa, "prin catapeteasma trupului Sau" (Evrei 10,20), prin "ruperea catapetesmei Templului de sus pana jos" (Mt. 27,51), prin nadejdea vie pe care o da "ca o ancora tare care trece dincolo de catapeteasma" (Evrei 6,19). Sfanta Scriptura exprima deosebirea dintre Hristos si lume prin termeni radicali: miel-lup; azima-dospire; calea stramtacalea larga; grau-pleava; picioare de lut, cap de aur ale aceleiasi statui; urechile acului si odgonul. Iconografia exprima si noua antropologie in care se intra prin pocainta si care nu are nimic de a face cu antropomorfismele omului celui vechi. In asemanarea cu Dumnezeu prin botez, noua antropologie este "teandrica". Nu iconoclasmul a nimicit idolatria, ci Intruparea Domnului. Iconografia exprima si lumea lui Dumnezeu prin aratarea lui Dumnezeu in Hristos. Botezul lui Hristos a fost nu adancirea ca scufundare a Domnului, ci aratarea, "Epifania" adancului teandric, adancul Duhului Sfant. Tot ce a facut si a invatat Iisus este o stralucire prin trup a dumnezeirii Sale ca printr-o oglinda (Vecernie, gls. 6). Dumnezeu cu noi, Emmanuel in Hristos, arata ca ceea ce este Dumnezeu prin fire, omul este si nu poate fi decat prin ascultare. Dumnezeu S-a aratat in Hristos ca fundamentul spiritual al realitatii. Icoanele nu sunt "ferestre spre cer", ci spre cele adanci, ca vadire a adancului lui Hristos, a fundamentului spiritual al lumii. Iconografia arata o personalizare, nu teoretizare a Cuvantului lui Dumnezeu. Sfintii Apostoli care s-au facut partasi firii celei dumnezeiesti prin nastere de sus in Hristos, indeamna la luarea aminte: "Cine este cel care graieste" (Evrei 12,24-25). Scriptura, Icoana, Templul, care nu erau nici in starea primordiala si nu va mai fi nevoie de ele nici in Imparatia cerurilor, sunt cai de aflare si partasie la firea cea dumnezeiasca in Hristos ca trecere pascala de la lume la Hristos, Care pentru a fi reperat, ca "aur", a trebuit sa se faca prin Jertfa "aur lamurit in foc" (Apoc.3,18). Dumnezeu a trebuit sa vina de dincolo de moarte, pentru a vadi viata Sa mai tare decat moartea si a vadi Invierea ca o comoara ascunsa in tarina vietii Sale cu care S-a intrupat si a locuit printre noi pana la descoperirea, revelatia prin Jertfa "pentru noi si pentru mantuirea noastra". Iconografia arata legatura organica in Hristos ca Pantocrator dintre trupul Sau si Evanghelie ca har al Cuvantului lui Dumnezeu, prin care Cuvantul devine "adevar", dovedit ca este viata adevarata, in urma disputelor

hristologice care disecau Intruparea, iconografia arata in Hristos-Pantocrator ca acest intreg inseamna legatura organica intre Sacrament si Cuvant. Cuvantul scris nu arata decat partile intregului, pe cand acesta (intregul) este mai mult decat suma tuturor partilor sale componente si precede litera. Iconografia arata Scriptura in Pantocrator ca si Tablele Legii in Sfanta Sfintelor Templului Vechiului Testament. Iconoclasmul in Bizant nu s-a datorat unui abuz de inchinare la sfinti prin icoane, ci deosebirii radicale dintre lumea lui Dumnezeu, descoperita prin Intruparea Mantuitorului si Jertfa Sa cu pret mare de rascumparare, si dintre lumea straina si vrajmasa cu Dumnezeu. Mantuitorul Hristos ca Pantocrator este "Euharistie" prin trupul si sangele Sau si "Evanghelie" prin invatatura Sa. Legatura dintre zugravire si duhul celui zugravit in icoana se face tainic prin actul de sfintire si deosebeste radical icoanele de tablourile religioase si de tablourile profane din punct de vedere fizic, spiritual si haric. De aceea, icoana trebuie sa reflecte nu libertatea artistului, ci credinta mantuitoare in sens eclezial. Reflectand Revelatia, icoana este o marturie si a Sfintei Scripturi ca adevarul din spatele literei, cum spune Sfantul Grigorie de Nazianz. Icoana arata lumea lui Dumnezeu care transpune si primeste in sanul ei pe cei ce cred prin lucrarea harului atat de relevant si catalizator, ca Hristos din capul scarii catre cer, inaltand pe cei ce se smeresc la chipul Sau de rob in stare permanenta de jertfa. Exprimand un continut teandric al intruparii, icoana arata in special trecerea pascala in Hristos la pasunea darurilor Duhului Sfant, ca o transfigurare a creatiei, ca un inceput eshatologic, ca o arvuna pentru Imparatia lui Dumnezeu si tocmai de aceea un neindoielnic aspect ecumenic, dovedit de preocuparea cu lumea icoanelor, in ultima vreme, in toate confesiunile crestine. Insa, dupa cum Cuvantul lui Dumnezeu in Sfanta Scriptura, nu este un scop in sine, nici Sfintele Icoane in Traditia patristica rasariteana nu au avut un scop in sine, teologia acestora fiind traita prin isihasm ca traditie apostolica. Astfel, prin inchinare adevarata, are loc indreptarea pana la asemanare, asa cum Sfintii Apostoli insista in chemarea lor la "zidire" in Hristos. Cuvantul lui Dumnezeu, mai ales sub forma sa scrisa, nu poate fi pus mai presus decat Sfintele Taine si decat Sfintele Icoane, deoarece, in ceea ce priveste raportul dintre Dumnezeu si lume, Intruparea Mantuitorului risca sa fie inteleasa in amestec cu lumea. De aceea, Biblia este ilustrata adesea cu imagini din lumea vrajmasa cu Dumnezeu, cu toate ca Imparatia Sa "nu este din lumea aceasta", ci din El insusi ca "grauntele ei de mustar" (Mt.13,31) care s-a semanat in pamant prin Jertfa si este mai reala si fara de sfarsit decat lumea vrajmasa cu Dumnezeu, tocmai de aceea atat de trecatoare. Sinodul al VII-lea Ecumenic a aratat prin teologia icoanei tocmai aceasta deosebire dintre Hristos si lume, dupa ce la Calcedon s-a precizat integritatea firilor Mantuitorului. Icoana arata calea apofatica a cunoasterii lui Dumnezeu si a intelegerii Cuvantului lui Dumnezeu scris din Sfintele Scripturi. Cuvantul viu al lui Dumnezeu "s-a facut trup" tocmai ca sa devina "toiagul" care atinge stanca de piatra a inimii, pe care nici un alt cuvant n-o putea atinge ca sa devina "fantana apei celei vii" (Ioan 7,38) din "izvoarele mantuirii" (Isaia 12,3). In teologia patristica imaginea Pantocratorului reprezinta unitatea organica dintre Hristos si Cuvantul lui Dumnezeu. Nu Hristos este descoperit in Biblie, asa cum il cauta cei care nu-L au, ci Biblia in Hristos. Biserica medievala a separat Biblia de Pantocrator pe care a declarat-o "proprietatea" Bisericii din punct de vedere juridic. Reforma protestanta a separat Biblia si de Biserica. Dar Cuvantul lui Dumnezeu este sfintit in Hristos si nu poate fi tinut fara Hristos si fara bucuria de El: "De Ma iubeste cineva va pazi cuvantul Meu" (Ioan 14,23). Iar Cuvantul Sau a venit prin cei despre care El a spus: "Ai Tai erau si Mie mi i-ai dat" (Ioan 17,6). Prin ei a venit Cuvantul scris: "Oamenii cei sfinti ai lui Dumnezeu au grait manati fiind de Duhul Sfant" (2Petru 1,21), pe care L-au primit ca "desavarsire" a lor in Hristos si ca "dreptate, pace si bucurie" (Rom. 14,17), ca puteri ale Imparatiei lui Dumnezeu. Dumnezeu le-a dat lor puterea sa se faca fii ai Sai, nascuti de la Dumnezeu prin Hristos; sa faca din trupul lor "o slujba sfanta, vie, bineplacuta lui Dumnezeu'' (Rom. 12,1) asa cum este voia Sa spre sfintire (I Tes. 4,3-4). Ei au sfintit in inimile lor "pe Domnul Hristos" (1 Petru 3,15) prin caracterul liturgic al Sfintelor Scripturi, continuand astfel "Intruparea" Cuvantului lui Dumnezeu, cum se arata in teologia patristica, si descoperirea lui ca "adevar" prin "sfintire" (Ioan 17,17).