Welcome to Scribd, the world's digital library. Read, publish, and share books and documents. See more
Download
Standard view
Full view
of .
Save to My Library
Look up keyword
Like this
8Activity
0 of .
Results for:
No results containing your search query
P. 1
Savatie Bastovoi -Pastoraţia individuală

Savatie Bastovoi -Pastoraţia individuală

Ratings: (0)|Views: 381|Likes:
Published by laura_innervision
Savatie Baştovoi - Pastoratia individuala
Savatie Baştovoi - Pastoratia individuala

More info:

Published by: laura_innervision on Oct 18, 2011
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

06/10/2013

pdf

text

original

 
 
 Pastoraţia individuală- orientări generale -
 
 Pr. drd. Florin Spiridon Croitoru
 
Social daily changes which confront our Church today conduct us to a deeply involvement inefficiencyness of our mission, looking careful for how we adress to our culture in really effective ways, howwe can transform various social categories from passive people into exciting active believers and howeach priest can offer pastoral care to his parishies. In this paper we try to underline these aspects, offering concrete examples according how pastoral individual care and mission can be done with teen-agers, peasants, intellectuals and so on in our days.
 
În Franţa anilor ’70 a început să circule o rugăciune deformată, o replică la rugăciunea „Tatăl nostru”,ca o caricatură, scrisă de Jacques Prevert şi care poate fi considerată cu realism ca expresia unei stări despirit tot mai răspândită în ultimul timp în raportul omului post-modern cu Dumnezeu. Spunea celebrul poet francez: „
Tatăl nostru care eşti în ceruri, rămâi unde eşti
”. Această rugă-ciune, blasfemie ca formă,exprimă bine nu atât lupta împotriva lui Dumnezeu, cât mai ales indiferenţa oamenilor, cu buzunarele plinede soluţii tehnice la mai toate problemele şi cu mintea mustind de vise şi aşteptări deşarte, faţă deCreatorul, Mântuitorul şi Proniatorul lumii.
Din ce în ce mai netradiţională, societatea în care trăim, aflată într-un evident proces de proastăoccidentalizare, un proces de „McDonald-tizare” a societăţii, potrivit lui G. Ritzer 
, ce vizează cu precădere generaţia tânără, se dezice tot mai mult de Dumnezeu şi de valorile creştine, de trecut – vezi mainou negarea rădăcinilor creştine ale Europei
 –, de instituţii, inclusiv de Biserică, ca şi de înţelepciunea practică a societăţilor anterioare, nemaiforjându-se şi nemavalorificând constant şi eficient criteriile buneiînţelegeri şi utilizări a lucrurilor. Marea criză provocată de o tranziţie interminabilă, prost sau perversgestionată, a generat, pe cale de consecinţe, o situaţie de gol existenţial şi de indiferenţă faţă de valori şifaţă de orice tip de angajare. Dumnezeu nu este respins pur şi simplu, ci doar catalogat ca fiindnesemnificativ de către mulţi dintre contemporanii noştri, ca fiind o realitate abstractă, care cu greu ar  putea modifica contururile cotidianului tot mai materialist. Este ca şi cum acumulăm permanent, în toate privinţele, fără a avea gândul necesităţii unor articulaţii şi criterii care să dea coerenţă cunoştinţelor şiexperienţei. Cu toate că trăim în era exploziei informaţionale şi a comunicaţiilor, într-un „global village” şi,mai mult, fiind pe cale de a constitui „learning society”, lumea noastră pare tot mai incapabilă, atât lanivelul persoanei cât şi la cel al generaţiilor, de a primi şi transmite real adevărul, un sens şi o bucurie de atrăi, preocupată unilateral fie de un consumism degradant de la un anumit nivel, urmat de plăcere şidistracţie nelimitată, fie de ceea ce sociologii numesc deja „cunoaşterea inutilă”.Această maladie a secularizării ce a virusat şi conştiinţa creştină românească poate fi sintetizată în treiaspecte majore, cu valoare de risc pentru Biserica noastră:
1
. Riscul materialismului promovat de către societatea de consum şi care este o permanentă sursă de mediocritate culturală;
2
. Riscul ca societatea să  fie influenţaîntr-o manieră periculoasă de emoţii superficiale, orchestrate şi potenţate de către mass-media
şi, nu în ultimul rând,
3
. Riscul instalării în viaţa credincioşilor a unui fatalism sau a unei resemnărimaladive, deoarece nu se întrevăd speranţe clare în ceea ce priveşte viitorul, reechilibrarea societăţii, problema sărăciei şi a nedreptăţilor de tot felul 
.
1
 
După cum putem se poate observa din subiectele discutate în ultimii ani, Biserica noastră este preocupată nu numai de identificarea şi definirea fenomenului, ci şi de gestionarea lui, de găsirea şi promovarea unor repere pentru eficientizarea misiunii Bisericii în societate, precum şi a acţiunii de pastoraţie individuală a credincioşilor de către preotul paroh.
 
I.
 
Pastoraţia individuală a copiilor
 
Copilul este fără doar şi poate una din cele mai evidente provocări pe care Dumnezeu o lanseazăomenirii, atât în calitatea sa de dar divin, generator de bucurii curate, de împlinire şi înnoire, de emoţiiunice şi de speranţă, cât şi în calitatea sa de reper ultim al frumuseţii şi purităţii sufleteşti cerute de dreptulJudecător în schimbul moştenirii Împărăţiei Cerurilor. Copilul, în ciuda agitaţiei specifice, a miilor deîntrebări pe care le pune şi a „boacănelor” inevitabile, este sinonim cu candoarea, cu bunătatea, sinceritateaşi frumosul, sufletul lui fiind receptiv şi sensibil la tot şi la toţi cei care reflectă dragostea lui Dumnezeu. Elnu cunoaşte caracterul convenţional al faptelor, cuvintelor sau imaginilor, conjugând cu obstinaţie „da”-ulevanghelic. Mai mult, el dezvoltă sentimente unice în ceea ce priveşte valoarea vieţii persoanelor care-lînconjoară, zâmbind şi deschizându-se oricărui om care-i acordă atenţie şi timp.În ceea ce priveşte pastoraţia individuală a copiilor – acţiune ce comportă anumite specificităţi faţă deactivitatea profesorului de religie la catedră – trebuie spus încă de la început că ea urmăreşte trei scopurimajore: educaţia religioasă a copilului, formarea şi dezvoltarea practicilor religioase şi, nu în cele din urmă,influenţarea dacă nu chiar dezvoltarea unei atmosfere de natură religioasă în sânul unei case, în care, dupăcum bine ştim, copilul focalizează atenţia, timpul şi o mare parte din resursele materiale ale familiei.
 Pentru prima parte a copilăriei, familia este singurul factor hotărâtor în influenţarea vieţii religioase a copilului 
şi, de aceea, misiunea preotului este de a-i pune la curent pe părinţi cu învăţăturile şiinstrumentele pedagogiei creştin-ortodoxe. În cadrul familial, copilul este supus unei educaţii religioasesistematice sau întâmplătoare, dar tot aici au loc formele incipiente ale îndeplinirii practicilor religioase dinnevoia personală a membrilor familiei, din obişnuinţă sau din alte considerente sociale.
Şcoala joacă şi ea,fără îndoială, un rol în formarea vieţii religioase a copilului. Fără o asumare însă de către profesorul dereligie, cu toată responsabilitatea, a misiunii pe care o are şi fără o strânsă colaborare cu preotul paroh,rezultatele vor întârzia şi pe viitor să aibă o valoare îmbucurătoare. Influenţa Bisericii asupra vieţiireligioase a copilului este clar mai redusă decât a cea a primilor doi factori. La biserică copilul merge în celmai bun caz o dată pe săptămână, în condiţiile în care în familia lui există deja unul sau mai mulţi practicanţi.Influenţa familiase caracterizeaprin continuitate maximă, imitaţie, obişnuire, cultivareavirtuţilor, ascultare şi intimitatea legăturii sufleteşti dintre copil şi părinte. Şcoala are şi ea o continuitateînsă numai de la un anumit nivel şi doar pe perioada cursurilor. Continuitatea influenţei bisericeşti este şimai redusă. Atmosfera din biserică şi „unicitatea” preotului îl predispun pe copil la o anumită rezervă,depăşită însă de curăţenia lui sufletească şi de gesturile imitative cu care se integrează în societatearestrânsă a Bisericii.
Foarte important de subliniat este faptul că în educaţia religioasă a copilului nu trebuie să predomineintelectul, deoarece copilul, deşi are aproximativ aceeaşi capacitate de a primi informaţia ca şi adulţii, estetotuşi incapabil să înţeleagă concepţiile religioase, deoarece posibilitatea de prelucrare a datelor este multmai puţin dezvoltată, iar reflectarea senzorială este inferioară celei a adultului.
 Elementele misterioase,gesturile, slujbele şi ceremoniile fascinează şi impresionează copilul într-o măsură mult mai mare decât poate să o facă o idee de substanţă teologică. „
Scopul principal al educaţiei religioase înainte de 12 ani nueste de a face copilul religios, în sensul adânc al cuvântului, ci de
a-l pregăti pentru religiozitate
 , adică dea-i cultiva acele sentimente şi deprinderi care trebuie să fie în armonie cu impulsurile religioase, care sevor deştepta mai târziu. În acest scop trebuie ca ideile religioase să fie mai intuitive şi mai simple; numaiaşa îşi vor păstra plasticitatea necesară mai târziu, când cuprinsul vieţii va creşte şi va căuta noi formecorespunzătoare
.
Preotul îi atrage pe copii nu atât prin demnitatea pe care o are sau ca persoană centrală a cultuluidivin, ci prin
firea, atitudinile şi vorbele lui din afara serviciului divin
. Pe drum, la şcoală, la magazinsau la casele enoriaşilor preotul trebuie să le acorde atenţie şi să-şi consume câteva minute cu copiii,evident în amabilităţi şi glume, măcar pentru a-i face atenţi pe copii la bunătatea şi la intenţiile lui pozitive.Câţiva băieţi dintre cei mai cuminţi pot fi aduşi în Sfântul Altar pentru a-l ajuta pe paracliser sau pentru a purta lumânări înaintea preotului în timpul cădirii. În plus – şi aceasta mai ales la sat – din buzunarele preotului este bine să nu lipsească niciodată bomboanele şi iconiţele. La Bobotează sau cu ocazia vizitelor  pastorale, oferirea de către preot copiilor a mici atenţii (dulciuri, iconiţe, cruciuliţe, metanii etc.) îiîmbucură pe copii, sensibilizează familia şi întipăreşte în mintea copilului
imaginea unui preot blând şi
2
 
bun
. Este bine de asemenea ca preotul să mijlocească accesul părinţilor la
casete şi cărţi cu poveşticreştine
, la casete cu muzică religioasă dar şi la diferite tipuri de icoane, elemente care pot completa şiînfrumuseţa cu efecte incalculabile educaţia creştină a copilului. Dar punctul cel mai important în pastoraţiacopilului o are
Sfânta Împărtăşanie
, pe care preotul poate să o ofere copiilor până la 7 ani fărăspovedanie, pe nemâncate, cât de des, convins fiind că oferindu-L pe Hristos copiilor, le dăm cel mai maredar posibil, iar Domnul Iisus Hristos va fi Cel ce le va oferi cu adevărat viaţă, îi va întări, păzi şi înţelepţi, preaslăvindu-Se prin ei.Deci, pastoraţia copiilor este mai degrabă indirectă, ea identificându-se în principal cu educaţiacorectă făcută de familia creştină şi a cărei finalitate este dezvoltarea şi ordonarea incipientă a vieţiispirituale naturale a copiilor, pe de o parte, iar pe de altă parte cu „educarea educatorilor”
de către preotul paroh.
 
II.
 
Pastoraţia individuală a adolescenţilor
 
Socotită metaforic când „vârsta ingrată”, când „vârsta de aur”
, 
adolescenţa
rămâne vârsta marilor  prefaceri şi a marilor efervescenţe, vârsta noilor şi marilor întrebări, a viselor îndrăzneţe, a non-conformismului, teribilismului şi exuberanţei comportamentale, vârstă la care se plămădeşte omul demâine, parohianul de mâine, cu calităţile şi defectele lui. Mai mult decât atât, adolescenţa sau „a douanaştere” (J.J. Rousseau) este vârsta translaţiei de la copilărie la maturitate, vârsta fluidă, vagă, complexă şigreu de prins în formule, patetică şi generoasă
,epoca tatonărilor şi a încercărilor nesfârşite în care seîncrucişează apucăturile naive ale copilăriei cu tendinţele serioase ale adultului, primele pentru a fiînlocuite, cele de-al doilea pentru a fi asumate.
Ei bine, în acest context de mutaţii majore şi de instabilitate la nivelul structurii psiho-fizice, viaţareligioasă a tânărului - realitate care ne intereseaîn mod deosebit - scade în mod considerabil înintensitate. De ce? Ducum putem observa, pe fondul unui decalaj între status-ul şi rolurileadolescentului, tânărul începe să vadă, să cunoască şi să înţeleagă viaţa, începe să guste
plăcerea de oricefel
şi să valorifice intens ceea ce o produce sau susţine, începe să simtă
euforia
pe care ţi-o conferăcunoaşterea sau săvârşirea a ceva nou, până la un moment dat interzis sau necunoscut, euforia pe care ţi-o procură uitarea de sine sau săvârşirea păcatului; tânărul începe să simtă
beţia puterii
, ce înseamnă să fiiascultat sau remarcat, apreciat de prieteni, începe în cele din urmă, însă nu total independent de „cuceririle”abia amintite, să simtă şi să cunoască
dragostea
, un sentiment unic, de care nimeni nu se poate lipsi şi careîn mintea adolescentului ia chipul cuplului fericit. Şi aici se profilează elementele crizei: orice obstacol încalea realizării acestei euforii, plăceri, beţii sau a cuplului este vrednic de dispreţ. Obstacolele cele maimari care trebuie depăşite sunt însă
morala creştină şi părinţii
. Tânărul îndrăgostit se trezeşte pe nesimţiteatacat deodată pe de o parte de Dumnezeu, iar pe de altă parte de părinţi, el rămânând astfel fără origini.
Ce facem cu aceşti tineri? Ce facem pentru ei? Ce le oferim în schimb atunci când le cerem să sedeconecteze pentru câteva momente de la internet, să-şi neglijeze un pic gaşca, prietena ori maşina sau pur şi simplu să ne acorde timp pentru a le spune ceva?În primul rând trebuie să le acordăm
atenţie şi timp
, investiţie care, la rândul ei, delimitează spaţiulconsideraţiei şi al dialogului viitor. Adolescenţii trebuie căutaţi şi provocaţi la
dialog
, la o formă dedeschidere şi de comunicare. Această comunicare dintre preot şi adolescent devine eficientă doar când esterecunoscută existenţa acesteia, deoarece numai atunci pastoraţia noastră devine un dialog.
Întâlnirea realădintre două persoane se produce în timp şi este posibilă atunci când preotul şi adolescentul sau tânărul
sedescoperă reciproc
, în special în ceea ce are fiecare pozitiv de oferit.De obicei
tinerii nu sunt pregătiţi pentru discuţii duhovniceşti
. Ei ştiu şi simt că au nevoie să fieconduşi, însă la fel de instinctual simt şi resping cam tot ce se împotriveşte firii, psihologiei şi exigenţelor  personale şi în special constrângerile de orice fel.
Mai mult decât atât, ei sunt obişnuiţi cu o delimitare un pic abuzivă între generaţii, precum şi cu faptul că atenţia preotului este focalizată asupra „maturilor”, acelor de vârstă medie sau a bătrânilor. Cred că
adolescenţii nu ne mai simt lângă ei
şi, încet, încet, părăsesc biserica copilăriei,
biserică ce nu mai este atentă la ei
. Ne mulţumim adesea cu cei ce vin înBiserică şi încercăm o plăcere ciudată în a constata, cu gravitate, că se întâmplă ceva negativ cu ei,nebătându-ne şi nedezvoltând încă o strategie pentru cei ce pot fi recuperaţi.
Tinerii îşi pierd identitatea şi pentru că nu au o identitate corect prezentată iar managementulsine-lui social este, uneori, solicitant până la epuizare
. Preotul şi membrii Bisericii de prea puţine orireuşesc să le arate că nu sunt singuri în faţa marilor probleme ale vieţii, „
că Bisericii nu îi este indiferent  şomajul părinţilor sau faptul că mama se dopează cu distonocalm ca să supravieţuiască bătăilor tatălui;că nu îi este indiferent că s-a deschis încă o bodegă, sau încă două, sau încă trei în drumul lui de la şcoală către casă; că nu este de acord cu programa analitică propusă de şcoală ş.a.m.d.
3

Activity (8)

You've already reviewed this. Edit your review.
1 hundred reads
Carmen Ion liked this
Ianos Rafael liked this
mar_tina_881369 liked this
Ellada Color liked this
svayambhu liked this
Pacanica liked this
Burnichi liked this

You're Reading a Free Preview

Download
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->