DR Pen Gen

IOAN GRIGA
DREPT PENAL – PARTEA GENERALĂ

TEORIE, JURISPRUDENŢĂ ŞI APLICAŢII PRACTICE
I
Ediţia a II-a
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
GRIGA, IOAN
Drept penal: partea generală Ediţia a II-a / Ioan Griga. – Bucureşti, Editura
Fundaţiei România de Mâine, 2007
2 vol.
ISBN 978-973-725-816-8
vol. I 2007. ISBN 978-973-725-817-5
343(498)(075.8)
© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2007
Redactor: Constantin FLOREA

Tehnoredactor: Marcela OLARU
Coperta: Marilena BĂLAN
Bun de tipar: 20.03.2007; Coli tipar: 27,25

Format: 16/70×100
Editura Fundaţiei România de Mâine
Bulevardul Timişoara, nr. 58, Bucureşti, sector 6,
Tel./Fax: 444.20.91; www.spiruharet.ro
e-mail: contact@edituraromaniademaine.ro
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE DREPT ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ
Conf. univ. dr. IOAN GRIGA
DREPT PENAL – PARTEA GENERALĂ

TEORIE, JURISPRUDENŢĂ ŞI APLICAŢII PRACTICE
I
Ediţia a II-a
EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

Bucureşti, 2007
CUPRINS
TITLUL I
NOŢIUNI GENERALE PRIVIND DREPTUL PENAL ŞI ŞTIINŢA
DREPTULUI PENAL
CAPITOLUL I
DEFINIŢIA, OBIECTUL ŞI CARACTERELE DREPTULUI PENAL.
SCOPUL DREPTULUI PENAL
Secţiunea I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE REFERITOARE LA DREPTUL
PENAL
1. Definiţia, obiectul şi caracterele dreptului penal ……………………………………. 11
2. Scopul şi funcţiile dreptului penal ………………………………………………….. 21
Secţiunea II. NOŢIUNILE DE LICIT ŞI ILICIT. ILICITUL PENAL
ŞI ALTE FORME DE ILICIT JURIDIC
1. Noţiunile de licit şi ilicit …………………………………………………………… 23
2. Ilicitul penal şi alte forme de ilicit ………………………………………………... 23
27
Aplicaţii practice. Probleme ivite şi soluţionate în jurisprudenţă ……………………..
CAPITOLUL II
ŞTIINŢA DREPTULUI PENAL
Secţiunea I. DREPTUL PENAL – RAMURĂ A ŞTIINŢELOR JURIDICE
1. Noţiunea de ştiinţă a dreptului penal şi obiectul acesteia …………………………... 31
2. Metodica ştiinţei dreptului penal ………………………………………………….. 32
3. Diviziunile ştiinţei dreptului penal ………………………………………………... 32
4. Raporturile ştiinţei dreptului penal cu alte ramuri ale ştiinţei juridice ……………… 32
5. Diviziunile dreptului penal. Ramurile tradiţionale (clasice) ………………………... 33
6. Dreptul penal general (sau partea generală a dreptului penal) ………………………. 33
7. Dreptul penal special …………………………………….………………………… 35
8. Dreptul penal formal sau procedura penală ………………………………………... 35
9. Noile ramuri …………………………………….…………………………………. 35
5
Secţiunea II. ISTORICUL DREPTULUI PENAL
1. Consideraţii generale ………………………………. …………………………….. 37
2. Perioada nereglementării juridice …………………………………………………. 37
2.1. Reacţia instinctivă …………………………………………………………… 37
2.2. Răzbunarea nelimitată ……………………………………. ………………… 38
3. Perioada juridică ……………………………………. …………………………… 38
3.1. Antichitate ……………………………………. ………………………… 38
3.2. Perioada Evului Mediu …………………………………………………... 39
3.3. Perioada Renaşterii …………………………………….…………………. 39
3.4. Perioada reformelor ……………………………………………………… 39
3.5. Perioada Revoluţiei franceze …………………………………….………... 40
3.6. Perioada postrevoluţionară …………………………………….………… 40
3.7. Perioada modernă …………………………………….……………… .….. 41
3.8. Perioada actuală ……………………………………. ………………...….. 41
4. Evoluţia dreptului penal român ……………………………………. ……………… 41
4.1. Perioada anterioară Unirii Principatelor ……………………………………… 41
4.2. Perioada posterioară Unirii Principatelor ……………………………………. . 42
4.3. Perioada unificării legislaţiei ……………………………………. …………... 42
Secţiunea III. IZVOARELE DREPTULUI PENAL
1. Noţiune ……………………………………………………………………………. 43
2. Clasificare ……………………………………. …………………………………... 44
3. Tratatele şi convenţiile internaţionale ……………………………………. ……….. 48
4. Structura şi conţinutul legii penale ……………………………………. ………….. 49
4.1. Structura legii penale ……………………………………. ………………..….. 49
4.1.1. Structura legii penale generale ……………………………………. .….. 49
4.1.2. Structura legii penale speciale …………………………………….......… 51
4.2. Consideraţii privind structura noului Cod penal ………………………………. 51
Aplicaţii practice. Probleme ivite şi soluţionate în jurisprudenţă …………………….. 53
CAPITOLUL III
PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI PENAL
Secţiunea I. DREPTUL PENAL ŞI PRINCIPIILE SALE FUNDAMENTALE

1. Noţiune şi consideraţii generale ………………………………………………..…... 57
2. Examinarea principiilor fundamentale ……………………………………………... 58
Secţiunea II. NORMELE JURIDICE PENALE ŞI CLASIFICAREA LOR

1. Structura normelor juridice penale ……………………………….. ………………... 68
2. Clasificarea normelor juridice penale …………………………………… ………… 68
Secţiunea III. INTERPRETAREA LEGILOR PENALE
1. Noţiune……………………………………………………………………………... 70
2. Formele interpretării………………………………………………………………... 70
3. Metodele sau procedeele de interpretare……………………………………………. 71
4. Rezultatele interpretării……………………………………………………………... 73
5. Limitele interpretării………………………………………………………………... 74
6
Secţiunea IV. APLICAREA LEGII PENALE
1. Aplicarea legii penale în timp……………………………………………….....……. 75
2. Aplicarea legii penale în spaţiu…………………………………………………….. 85
2.1. Consideraţii generale. Principiul teritorialităţii………………………….. 85
2.2. Principiul personalităţii legii penale……………………………………. 90
2.3. Principiul realităţii legii penale…………………………………………. 92
2.4. Principiul universalităţii………………………………………………… 94
2.5. Concurs de reglementări privind aplicarea legii penale în spaţiu . . . . . .. .. 95
Aplicaţii practice. Probleme ivite şi soluţionate în jurisprudenţă……………………… 97
TITLUL II
INFRACŢIUNEA
CAPITOLUL I
CONSIDERAŢII GENERALE PRIVITOARE LA INSTITUŢIILE
FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI PENAL
Secţiunea I. INFRACŢIUNEA – INSTITUŢIE FUNDAMENTALĂ

A DREPTULUI PENAL
1. Definiţia infracţiunii………………………………………………………………… 114

2. Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii…………………………………………………. 115
2.1. Prima trăsătură esenţială a infracţiunii – pericolul social……………………….. 115
2.2. Cea de a doua trăsătură a infracţiunii – vinovăţia………………………………. 118
2.3. Cea de a treia trăsătură esenţială a infracţiunii – fapta prevăzută de legea
penală …………………………………………………………………………… ... 123
3. Definiţia infracţiunii în legislaţia şi doctrina altor state europene…………………… 124
Secţiunea II. TERMENII INFRACŢIUNII

1. Obiectul infracţiunii………………………………………………………………… 131
2. Subiecţii infracţiunii………………………………………………………………… 134
3. Locul infracţiunii…………………………………………………………………… 139
4. Timpul infracţiunii………………………………………………………………….. 140
7
CAPITOLUL II
STRUCTURA INFRACŢIUNII
1. Conţinutul juridic al infracţiunii…………………………………………………….. 144

1.1. Situaţia premisă………………………………………………………………... 144
1.2. Conţinutul constitutiv …………………………………………………………. 146
2. Conţinutul constitutiv al infracţiunii………………………………………………… 147
2.1. Latura obiectivă………………………………………………………………... 147
2.2. Latura subiectivă………………………………………………………………. 155
CAPITOLUL III
FORMELE INFRACŢIUNII
1. Fazele activităţii infracţionale ……………………………………………………. .. 202

2. Actele preparatorii………………………………………………………………….. 205
3. Tentativa……………………………………………………………………………. 208
4. Infracţiunea fapt consumat…………………………………………………………. 217
5. Infracţiunea fapt epuizat……………………………………………………………. 218
CAPITOLUL IV
UNITATEA INFRACŢIUNII
1. Generalităţi privind unitatea şi pluralitatea de infracţiuni…………………………… 236

2. Unitatea naturală de infracţiune…………………………………………………….. 237
3. Unitatea legală de infracţiune………………………………………………………. 239
CAPITOLUL V
PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI
1. Consideraţii generale………………………………………………………………... 264
2. Concursul de infracţiuni…………………………………………………………….. 265
3. Recidiva ……………………………………………………………………………. 274
4. Pluralitatea intermediară……………………………………………………………. 283
8
CAPITOLUL VI
PLURALITATEA DE INFRACTORI
1. Noţiunea şi caracterizarea pluralităţii de infractori ………………………………… 320
2. Formele pluralităţii de infractori……………………………………………………. 321
3. Participaţia penală. Generalităţi…………………………………………………….. 324
3.1. Noţiune şi caracterizare………………………………………………………... 324
3.2. Condiţii…………………………………………………………………….….. 325
3.3. Clasificări …………………………………………………………………….. 326
3.4. Reglementarea legală………………………………………………………….. 327
4. Participaţia penală propriu-zisă (perfectă) ………………………………………….. 327
5. Autoratul……………………………………………………………………………. 328
6. Instigarea …………………………………………………………………… . . . …. 332
7. Complicitatea………………………………………………………………………. 337
8. Participaţia penală improprie (imperfectă) …………………………………………. 345
CAPITOLUL VII
CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL PENAL AL FAPTEI

1. Consideraţii generale ………………………………………………………………. 367
2. Caracterizare ……………………………………………………………………… 368
3. Cadru şi clasificare ………………………………………………………………… 369
4. Legitima apărare …………………………………………………………………... 370
5. Starea de necesitate ………………………………………………………………... 379
6. Constrângerea fizică şi constrângerea morală ……………………………………… 384
7. Cazul fortuit ………………………………………………………………………. 387
8. Iresponsabilitatea …………………………………………………………………. 390
9. Beţia accidentală (fortuită) ………………………………………………………… 392
10. Minoritatea făptuitorului …………………………………………………………. 395
11. Eroarea de fapt …………………………………………………………………... 397
Aplicaţii practice. Probleme ivite şi soluţionate în jurisprudenţă ……………………. 404
Bibliografie generală ………………………………………………………………… 436
9
10
TITLUL I
NOŢIUNI GENERALE PRIVIND DREPTUL PENAL

ŞI ŞTIINŢA DREPTULUI PENAL
CAPITOLUL I
DEFINIŢIA, OBIECTUL ŞI CARACTERELE DREPTULUI PENAL.
SCOPUL DREPTULUI PENAL
SECŢIUNEA I
NOŢIUNI INTRODUCTIVE REFERITOARE LA DREPTUL PENAL
1. Definiţia, obiectul şi caracterele dreptului penal
În doctrină, dreptul penal are o diversitate de definiţii, care pot fi grupate
în trei categorii: filosofice, sociologice şi juridice.
În prima categorie includem definiţiile acelor autori care privesc norma
penală ca fenomen filosofic, deci ca un produs al conştiinţei umane.
Una dintre definiţiile filosofice reprezentative este cea a ilustrului filosof
Immanuel Kant, care, în lucrarea Principes metaphysiques du droit, susţinea că
dreptul penal este „dreptul pe care îl are suveranul de a cauza o suferinţă
supuşilor săi, când aceştia săvârşesc o infracţiune”. Justificat, în doctrină i s-a
imputat acestei definiţii că identifică în mod greşit dreptul penal obiectiv cu
dreptul penal subiectiv1.
La alţi autori care definesc dreptul penal, aspectul filosofic este îmbinat cu
aspecte sociologice. Astfel, penalistul francez Ortolan, în lucrarea Elements du
droit penal, susţine că dreptul penal este o concepţie a minţii omeneşti, dedusă
din raporturile individului cu societatea, în temeiul căreia societatea are dreptul
de a „inflige o suferinţă” aceluia care „violează legile”, suferinţă proporţională
cu violarea săvârşită.
În acelaşi sens, Georges Vidal, fost profesor la Toulouse, în Cursul de
drept criminal, susţine că dreptul penal este „acela care restabileşte liniştea în
spirite” şi asigură apărarea valorilor fundamentale, ameninţând cu pedepse şi, la
nevoie, chiar pedepsind pe cei care nesocotesc legile prin care sunt apărate
aceste valori fundamentale.
Există, apoi, alţi autori care prin definiţiile date identifică dreptul penal cu
ştiinţa dreptului penal. În acest sens, von Feuerbach susţine că dreptul penal
1
Viorel Paşca, Prologomene în studiul dreptului penal, Ed. Lumina Lex, 2000, p. 15.
11
este „Ştiinţa drepturilor pe care legile penale le dă statului contra supuşilor care
le violează”.2
Tot aşa, G. Stefani, G. Levasseur şi B. Buloc afirmă că dreptul penal este
„ramura dreptului având ca obiect studiul incriminării şi represiunii de către stat
a acţiunilor de natură a crea o tulburare în societate”.3
Din categoria definiţiilor care au în vedere, preponderent, aspectele
juridice, menţionăm:
– Adolphe Prins, un renumit penalist belgian, în lucrarea Science penale
et droit positif, susţine că dreptul penal este „ansamblul dispoziţiunilor legale,
prin care se reglementează dreptul de a pedepsi”;
– J.J. Hans, în Principes generaux du droit penal belge, defineşte dreptul
penal pe care îl denumeşte drept criminal, ca fiind ansamblul dispoziţiilor
legale ce reglementează dreptul de a pedepsi;
– Frantz von Listz, fost profesor de drept penal la Universitatea din
Berlin, în tratatul său de drept penal, a definit dreptul penal ca fiind „ansamblul
regulilor juridice stabilite de stat, în scopul de a ataşa acţiunii, care – constituie
o infracţiune – pedeapsa, adică sancţiunea”;
– Eugen Florian, fost profesor la Universitatea din Torino, în cursul său
de drept penal, susţine că dreptul penal este „ordinamentul juridic prin care
fapta ilicită a omului este sancţionată cu acea consecinţă juridică, numită
pedeapsă”;
– G. Maggiore, fost profesor la Universitatea din Palermo, în lucrarea sa
Principi di diritto penale, arată că dreptul penal este sistemul de norme juridice
în puterea căruia autorul unei crime este constrâns să piardă sau să sufere o
diminuare a drepturilor sale personale prin aplicaţiunea de pedepse;
– P. Garraud, reprezentant de elită al ştiinţei clasice penale din Franţa, în
Traité theorique et pratique du droit penal français, susţine că dreptul penal
este „ansamblul legilor stabilite şi publicate după formele Constituţiei fiecărui
stat, legi care reglementează exerciţiul dreptului social de a pedepsi”.
În ştiinţa dreptului penal românesc există, de asemenea, mai multe
definiţii ale dreptului penal, dintre care menţionăm următoarele:
– I. Tanoviceanu, ilustrul profesor de drept penal la Universitatea din
Bucureşti, în Tratat de drept şi procedură penală, susţine că dreptul penal este
acea ramură a dreptului public intern care determină infracţiunile şi stabileşte
pedepsele;
– Traian Pop, renumitul profesor de drept penal de la Universitatea din
Cluj, în cursul său de drept penal, susţine că dreptul penal „se ocupă de faptele
2
R. Garrand, Précis de droit criminel, Ed. Sirey, Paris, 1907, p. 1.
3
G. Stefani, G. Levasseur, B. Buloc, Droit pénal général, Paris, 1994, p. 31.
12
antisociale declarate infracţiuni şi de mijloacele de apărare socială contra
acestor fapte”;
– Vintilă Dongoroz, profesor la Universitatea din Bucureşti, considerat o
somitate a dreptului penal modern, în lucrările sale, a susţinut că dreptul penal
are mai multe accepţiuni, şi anume: dreptul penal pozitiv, care cuprinde
totalitatea normelor juridice ce reglementează represiunea, la un moment dat,
într-un stat sau o grupare socială; dreptul penal obiectiv, prin care se înţelege
substanţa juridică a regulilor de drept care reglementează represiunea, adică
acel conţinut cuprins în normele de drept penal; dreptul penal subiectiv, prin
care înţelegem dreptul statului, respectiv al societăţii, prin puterea legislativă,
de a adopta normele de drept penal (jus puniendi);
– C. Bulai, profesor la Universitatea din Bucureşti, susţine că „dreptul
penal reprezintă subsistemul normelor juridice care reglementează relaţiile de
apărare socială, prin interzicerea, ca infracţiuni, sub sancţiunile specifice,
denumite pedepse, ale acţiunilor sau inacţiunilor periculoase pentru valorile
sociale, în scopul apărării acestor valori, fie prin prevenirea infracţiunilor, fie
prin aplicarea pedepselor persoanelor care le săvârşesc”;
– C. Mitrache, profesor la Universitatea din Bucureşti, susţine că, în
definirea dreptului penal, „trebuie reţinute trăsăturile specifice ale acestei
ramuri de drept cu privire la obiect, metoda specifică de reglementare, scopul
acesteia, ca şi modul specific de realizare a acestui scop”. În raport cu aceste
repere, autorul achiesează la definiţia dreptului penal, mai sus menţionată, dată
de profesorul C. Bulai;
– Matei Basarab, profesor al Universităţii Cluj-Napoca, defineşte dreptul
penal ca fiind „totalitatea normelor juridice, prin care se prevede în ce condiţii o
faptă este infracţiune, felul acestor infracţiuni, sancţiunile ce se aplică în cazul
comiterii lor, precum şi răspunderea penală, în scopul apărării ordinii de drept,
împotriva unor asemenea fapte”;
– Maria Zolyneak, profesor la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din
Iaşi, susţine că dreptul penal reprezintă „un ansamblu de norme juridice care
reglementează relaţiile sociale în acţiunea de prevenire şi combatere a
infracţionalităţii, norme care determină faptele ce constituie infracţiuni,
sancţiunile corespunzătoare lor, precum şi condiţiile de aplicare şi executare a
acestora”;
– Alexandru Boroi, profesor la Universitatea din Bucureşti, consideră că
„dreptul penal este o ramură a sistemului de drept alcătuit dintr-o totalitate de
norme juridice, legiferate de puterea legislativă, care stabilesc ce fapte
constituie infracţiuni, condiţiile răspunderii penale, sancţiunile şi alte măsuri ce
urmează a fi aplicate sau luate de către instanţele judecătoreşti, persoanelor care
au săvârşit infracţiuni, în scopul apărării celor mai importante valori sociale ale
statului de drept”;
13
– Ilie Pascu, profesor la Universitatea Ovidius din Constanţa, consideră că
dreptul penal cuprinde „totalitatea normelor juridice care reglementează
conduita persoanelor, precum şi relaţiile dintre ele, în raport cu valorile sociale
fundamentale ocrotite de legea penală, prin interzicerea, sub ameninţarea cu
pedepse, a acţiunilor sau inacţiunilor care aduc atingere sau pun în pericol
aceste valori, în scopul apărării lor, prin prevenirea infracţiunilor ori prin
aplicarea pedepselor şi a altor sancţiuni de drept penal”;
– Narcis Giurgiu, profesor la Universitatea „Petre Andrei” din Iaşi,
consideră că dreptul penal reprezintă „ansamblul normelor juridice care regle-
mentează relaţiile de apărare socială şi combatere a criminalităţii, prin deter-
minarea acţiunilor sau inacţiunilor care constituie infracţiuni, şi a sancţiunilor
ce le sunt aplicabile”;
– Gheorghe Nistoreanu şi V. Dobrinoiu, profesori universitari dr.,
definesc dreptul penal ca fiind „acea ramură a sistemului de drept din România
formată din totalitatea normelor juridice legiferate de puterea legislativă care
stabilesc ce fapte constituie infracţiuni, condiţiile răspunderii penale, sancţiunile
şi alte măsuri ce urmează a fi aplicate sau luate de către instanţele judecătoreşti,
persoanelor care au săvârşit infracţiuni, în scopul apărării celor mai importante
valori sociale ale statului de drept”;
– Rodica Mihaela Stănoiu, prof. univ. dr., defineşte dreptul penal ca fiind
„acea ramură a ştiinţelor juridice care studiază instituţiile fundamentale
privitoare la criminalitate şi la reacţia socială faţă de aceasta”;
– Augustin Ungureanu, prof. univ. şi judecător la Curtea de Apel Bacău,
consideră că dreptul penal este „o ramură a sistemului de drept românesc,
alcătuită din totalitatea normelor juridice care reglementează relaţiile sociale ce
se nasc în acţiunea statului pentru apărarea României ca stat naţional, suveran şi
independent, unitar şi indivizibil, proprietatea sub orice formă, persoana cu
drepturile şi libertăţile sale fundamentale, precum şi întreaga ordine de drept,
prin incriminarea unor fapte ca infracţiuni, stabilirea sancţiunilor aplicabile, a
condiţiilor de aplicare şi executare a acestora”;
– Gheorghe Alecu, conf. univ. la Facultatea de Drept şi Administraţie
Publică din Constanţa a Universităţii Spiru Haret, susţine că dreptul penal este
alcătuit din partea generală şi partea specială a unei singure ramuri a sistemului
dreptului public intern, care, deşi sunt strâns legate între ele, prezintă totuşi
unele particularităţi4.
În ceea ce ne priveşte, considerăm că aceste definiţii, chiar atunci când
reţin şi relevă aspecte de ordin filosofic, sociologic sau juridic, sunt numai
aparent diferite sau contradictorii. Analiza lor raţională conduce la concluzia că,
4
Gh. Alecu, Drept penal. Partea generală, Ed. Europolis, 2005, p. 16.
14
în realitate, raportat la natura temeiurilor şi criteriilor avute în vedere de fiecare
autor, ele sunt corecte.
Iată de ce trebuie admis că, în determinismul normelor penale, ce
alcătuiesc dreptul penal, există componente filosofice, sociologice (politice,
morale, economice etc.) care sunt topite în formă juridică.
În concepţia noastră, dreptul penal, ca ramură a sistemului de drept,
cuprinde totalitatea normelor juridice prin care statul, ca reprezentant al
societăţii şi titular al ordinii de drept, stabileşte faptele care constituie
infracţiuni, condiţiile răspunderii penale, sancţiunile şi măsurile care se aplică
în cazul săvârşirii infracţiunilor, în scopul apărării celor mai importante valori
sociale, al prevenirii infracţiunilor şi reeducării autorilor acestora.
Dreptul penal, ca ştiinţă a dreptului, cuprinde ansamblul ideilor, teoriilor
şi concepţiilor privitoare la dreptul penal5 şi la instituţiile acestuia.
Intrând într-o analiză ştiinţifică, trebuie admisă concepţia dongoroziană a
celor trei accepţiuni (înţelesuri) ale dreptului penal.
În accepţiunea de drept penal pozitiv trebuie incluse totalitatea regulilor
de drept aflate în vigoare, care stabilesc faptele penale, sancţiunile penale şi
modul lor de aplicare în legislaţia unui stat6. În mod concret, în această
accepţiune, dreptul penal pozitiv este reprezentat de legea penală în vigoare,
respectiv de Codul penal, de legile penale speciale sau de dispoziţiile penale din
legile generale.
Cea de-a doua accepţiune, de drept penal obiectiv, este reprezentată de
conţinutul normelor de drept penal7.
Cea de-a treia accepţiune, de drept penal subiectiv (jus puniendi), îşi
găseşte raţiunea în necesitatea apărării ordinii publice şi a celorlalte valori
fundamentale, ale membrilor societăţii, respectiv a întregii ordini de drept.
Ordinea de drept presupune o atitudine şi o stare de respect din partea
membrilor societăţii, faţă de ordinea publică şi faţă de toate valorile fundamentale
din societate.
Răspunderea pentru apărarea ordinii publice şi a acestor valori
fundamentale care alcătuiesc ordinea de drept este încredinţată de societate
statului, ca reprezentant al societăţii, şi, astfel, statul, prin organele sale, este, de
fapt, titularul unui interes public, general, iar în temeiul acestui interes, este
învestit de societate cu dreptul subiectiv de a emite norme penale, de a pretinde
ca ele să fie respectate şi de a porni şi exercita acţiunea în justiţie, împotriva
celor care nesocotesc şi încalcă aceste norme.
5
C. Bulai, Drept penal, Partea generală, vol. II, 1992, p. 198.
6
V. Dongoroz, Drept penal, reeditarea ediţiei din 1939, Asociaţia Română de Ştiinţe
penale, Bucureşti, 2000, p. 21-22.
7
Ibidem.
15
Practic, norma penală care incriminează, de exemplu, omorul, violul,
furtul, înşelăciunea etc., creează, pentru fiecare membru al societăţii, dreptul
subiectiv de a i se respecta viaţa, libertatea sexuală, proprietatea etc., iar în
cazul în care aceste drepturi sunt încălcate, statul, prin organele sale
specializate, după caz, din oficiu sau la cerere, va pune în mişcare şi exercita
acţiunea penală pentru a trage la răspundere şi aplica sancţiunile şi măsurile
penale prevăzute de lege.
În raport cu argumentele prezentate, putem concluziona că, prin drept penal
subiectiv, înţelegem dreptul statului, ca reprezentant al societăţii, de a pretinde
respectarea normelor penale în vigoare, iar în cazul nerespectării, de a exercita
acţiunea de tragere la răspundere şi de aplicare a sancţiunilor de drept penal.
Obiectul dreptului penal
Obiectul dreptului penal îl constituie disciplinarea vieţii de relaţie socială
şi realizarea ordinii sociale prin asigurarea respectării valorilor fundamentale,
vitale ale societăţii şi care alcătuiesc ordinea de drept.
În doctrină, privitor la obiectul dreptului penal, au existat unele deosebiri
de vederi.
Astfel, au existat autori care au susţinut că obiectul dreptului penal îl
constituie relaţiile sociale de conflict, care apar în urma săvârşirii infracţiunilor
şi din momentul comiterii lor, ceea ce determină tragerea la răspundere penală
şi pedepsirea infractorilor8.
În acelaşi sens, alţi autori au susţinut că dreptul penal nu reglementează
relaţii sociale specifice, proprii, ci doar intervine şi sancţionează încălcări mai
grave ale relaţiilor sociale care sunt reglementate, însă, de alte ramuri ale
dreptului (drept civil, administrativ, financiar etc.)9.
Alţi autori, cu o înţelegere mai amplă a obiectului dreptului penal, au
arătat că normele dreptului penal stabilesc şi reglementează nu numai relaţiile
de conflict după momentul săvârşirii infracţiunilor, ci, în egală măsură, şi în
8
V. Oancea, Drept penal, Partea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1971, p. 15; Ludovic Biro, Aspecte ale raportului juridic penal, în „Studia Universitatis
Babeş Bolyai, Series Jurisprudentia”, 1966, p. 85.
9
K. Binding, Die Normen und ihre Ubertretung, Lipsca, 1916, ed. a III-a, vol. I,
p. 58 (citat de I. Tanoviceanu, V. Dongoroz, op. cit., p. 16). În acelaşi sens, J. A. Roux, Cours de
droit pénal et de procedure pénale, Paris, 1920, p. 14; G. Vidal, I. Magnol, Cours, Paris, 1921,
p. 1; R. Garraud, Traité theorique et pratique de droit pénal, Paris, 1913, p. 62, 73, 203. În sens
contrar, vezi F. Carrara, Programma del corso di diritto penale, Torino, 1908, p. 46; R. Merle,
A. Vitu, Traité de droit criminel, vol. I, Paris, 1984, p. 215-219; G. Stefani, G. Levasseur,
B. Buloc, Droit pénal général, Paris, 1984, p. 39-40.
16
primul rând, conduita pe care membrii societăţii trebuie să o aibă înainte şi
independent de săvârşirea unei infracţiuni.10
În acest sens, ilustrul profesor Vintilă Dongoroz argumenta că normele
dreptului penal acţionează activ, chiar din momentul intrării lor în vigoare,
deoarece ele dau naştere unui raport juridic între societate şi membrii săi, în
baza căruia societatea, reprezentată de stat, are dreptul de a pretinde o conduită
de conformare la normele dreptului penal, iar membrii societăţii au obligaţia de
a respecta această conduită. De regulă, obligaţia legală de conformare este
respectată, situaţie în care suntem în prezenţa unui raport juridic de conformare.
Numai în cazurile în care se încalcă dispoziţiile legii penale, prin săvârşirea
unor infracţiuni, apare un alt raport juridic, de conflict, între societate şi
infractor. În baza acestui raport de conflict, statul, ca reprezentant al societăţii,
are dreptul şi, respectiv, obligaţia de a-l trage la răspundere şi de a-l sancţiona
pe infractor, iar infractorul este obligat să răspundă, potrivit legii, şi să suporte
sancţiunile aplicate de instanţele judecătoreşti, potrivit legii.
Rezumând, trebuie să reţinem, următoarele:
1) Obiectul dreptului penal îl constituie relaţiile de apărare socială
împotriva faptelor prin care se vatămă ori se pun în pericol cele mai importante
valori sociale (siguranţa naţională, viaţa, integritatea corporală, libertatea,
proprietatea, liniştea şi securitatea publică etc.).
2) Relaţiile de apărare socială, reglementate de dreptul penal, sunt de două
categorii: de conformare şi de conflict. Relaţiile de conformare sunt cele care
iau naştere, în momentul intrării în vigoare a legii penale, între stat, ca
reprezentant al societăţii şi, respectiv, ca titular al ordinii de drept şi al
autorităţii, care impune prin normele penale adoptate de Parlament o anumită
conduită membrilor societăţii, şi destinatarii acestor norme, care înţeleg să
respecte de bunăvoie conduita impusă prin aceste norme.
3. Conţinutul raportului juridic de conformare constă în dreptul statului, în
calitate de reprezentant al societăţii, respectiv, de titular al ordinii de drept şi al
autorităţii, de a pretinde o anumită comportare din partea membrilor societăţii
(abţinerea de a nu comite acte ostile împotriva statului, de a nu ucide, de a nu
vătăma integritatea corporală, de a nu fura, de a nu delapida, de a nu înşela etc.
sau, din contră, anumite obligaţii de a face, cum ar fi obligaţia de a da ajutor
celor aflaţi în primejdie, de a achita obligaţiile legale de întreţinere etc.), iar pe
de altă parte, în obligaţia membrilor societăţii de a se conforma conduitei
pretinse prin normele penale. Respectarea normelor penale, prin atitudinea
conştientă de conformare, reprezintă o necesitate pentru buna şi normala
10
V. Dongoroz, Drept penal, Partea generală, Bucureşti, 1939, p. 28; C. Bulai,
Drept penal, Partea generală, vol. I, Ed. All Educational SA, p. 3-4; C-tin Mitrache, Drept
penal român, Partea generală, Ed. Şansa SRL, Bucureşti, 1994, p. 8-9.
17
desfăşurare a vieţii, sub toate aspectele ei. De aceea, imensa majoritate a
membrilor societăţii au o atitudine conştientă, de conformare, prin respectarea
prevederilor normelor penale.
4. Relaţiile de conflict, cea de-a doua categorie a relaţiilor de apărare
socială, apar în cazurile în care membrii societăţii nu se conformează normelor
penale şi săvârşesc fapte prin care se vatămă ori se pun în pericol una sau mai
multe dintre valorile fundamentale ale societăţii, ocrotite prin normele penale
încălcate. Neconformarea la aceste norme, prin fapte care vatămă sau
periclitează valorile sociale unanim acceptate ca fundamentale, determină, în
mod necesar, naşterea relaţiilor de conflict, în cadrul cărora trebuie să se
realizeze tragerea la răspundere a celor vinovaţi şi restabilirea relaţiilor de
apărare socială. Se înţelege că relaţiile de conflict se nasc între: stat, ca
reprezentant al societăţii, însărcinat cu apărarea acestor valori, respectiv, între
titularii individuali ai acestor valori (în cazul infracţiunilor contra vieţii,
integrităţii corporale, proprietăţii, demnităţii etc.) şi autorii unor asemenea fapte
vătămătoare sau periculoase.
Caracterele dreptului penal

Din analiza raţională a elementelor ce alcătuiesc definiţia dreptului penal
rezultă următoarele caractere ale dreptului penal, ca ramură a sistemului de
drept:
– Caracterul de drept public. Dreptul penal este o ramură distinctă a
dreptului public, deoarece reglementează relaţiile care se stabilesc între stat, ca
reprezentant al societăţii, însărcinat cu apărarea valorilor sociale fundamentale,
şi membrii societăţii. Aceste relaţii sunt relaţii de apărare socială, în care unul
dintre subiecţi este statul, ca reprezentant al societăţii, prin care se exercită
puterea publică, iar celălalt subiect, potrivit Codului penal în vigoare, este
persoana fizică. În noul Cod penal adoptat prin Legea nr. 301/2004, publicată în
„Monitorul Oficial” nr. 575/29 iunie 2004, subiect poate fi şi persoana juridică.
Sub acest aspect, în noul Cod penal a fost introdus capitolul VI, intitulat
„Răspunderea penală a persoanei juridice”. Articolul 45 din acest capitol al
noului Cod penal prevede că „persoanele juridice, cu excepţia statului, a
autorităţilor publice şi a instituţiilor publice, răspund penal, în cazurile prevăzute
de lege, pentru infracţiunile săvârşite în numele sau în interesul persoanelor
juridice, de către organele sau reprezentanţii acestora. Răspunderea penală a
persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a
participat la săvârşirea aceleiaşi fapte.”
Aşa fiind, aceste raporturi între stat şi aceste persoane fizice (în noul Cod
penal, şi persoane juridice) sunt raporturi de autoritate, în cadrul cărora se
18
exercită şi se înfăptuieşte funcţia de apărare socială a valorilor sociale
fundamentale, de către stat. 11
Alte ramuri ale dreptului, cum sunt dreptul civil, dreptul familiei, aparţin
dreptului privat, deoarece reglementează relaţii dintre persoanele private.
– Caracterul autonom rezultă din faptul că dreptul penal are un obiect
propriu de reglementare şi un obiect specific al ocrotirii juridice – relaţiile de
apărare socială contra faptelor ce constituie infracţiuni (apărare socială care se
realizează atât preventiv, în cadrul raporturilor de conformare, cât şi represiv, în
cadrul raporturilor de conflict).
Caracterul autonom derivă şi din aceea că dreptul penal este alcătuit din
totalitatea normelor juridice care separă ilicitul penal de alte forme de ilicit şi
apără, prin mijloace specifice, valorile fundamentale ale statului de drept.
Caracterul autonom al dreptului penal, în raport cu alte ramuri ale
dreptului, rezultă – aşa cum s-a arătat în doctrina de specialitate – şi din
sistemul propriu de precepte şi reguli de conduită, pe care şi l-a creat şi cu care
operează dreptul penal (prevederea obligaţiei de abţinere de la comiterea
faptelor care vatămă sau periclitează valorile fundamentale sau a obligaţiei de a
îndeplini anumite activităţi, pentru apărarea acestor valori), precum şi dintr-un
sistem de sancţiuni specifice (pedepse, măsuri educative şi măsuri de
siguranţă).12
– Caracterul unitar al dreptului penal trebuie înţeles şi reflectat sub mai
multe aspecte:
¾ cele două categorii de norme care alcătuiesc dreptul penal, normele
penale generale (cele cu valoare de principiu care se aplică în raport cu toate
infracţiunile, cum sunt, de exemplu, dispoziţiile generale din Partea generală a
Codului penal) şi normele penale speciale (care se aplică numai în raport cu o
anumită incriminare, aflată în partea specială a Codului penal sau într-o lege cu
dispoziţii extrapenale) au o structură unitară, întrucât ele sunt într-o strânsă
conexiune, se intercondiţionează şi se completează reciproc, neputând exista
unele fără altele (normele generale se aplică numai prin intermediul normelor
speciale, iar cele speciale se aplică numai prin raportarea la normele generale);
¾ atât normele penale cuprinse în Codul penal, cât şi cele din legile
extrapenale au asigurată unitatea prin unicitatea principiilor fundamentale
generale şi instituţionale care stau la baza dreptului penal (principiul legalităţii,
al egalităţii în faţa legii, al personalităţii răspunderii penale şi pedepsei etc.);
– unitatea dreptului penal subzistă pentru aceleaşi considerente şi în cazul
subdiviziunilor dreptului penal. Există împărţiri ale dreptului penal în:
11
C. Bulai, op. cit., p. 12.
12
C. Bulai, op. cit, p. 11.
19
drept penal comun (ordinar, general), care cuprinde incriminările
clasice, obişnuite, existente în cvasimajoritatea legislaţiilor penale, şi care se
aplică tuturor persoanelor;
drept penal special, care este alcătuit din norme penale ce incriminează
infracţiuni din anumite domenii de activitate (vamal, bancar, al afacerilor,
financiar-contabil, rutier etc.) sau infracţiuni care se săvârşesc de către anumite
categorii de persoane (de exemplu, militari) sau în anumite perioade istorice (în
timp de război etc.);
drept penal intern şi drept penal internaţional (definit ca ansamblul
regulilor juridice, cutumiare sau convenţionale stabilite sau acceptate în relaţiile
dintre state, referitoare la represiunea infracţiunilor comise, prin violarea
dreptului internaţional public).13
– Caracterul represiv al dreptului penal.14 Esenţa acestui caracter, pus în
evidenţă de noua reglementare a textului art. 57 din noul Cod penal, care
defineşte pedeapsa şi scopul ei, constă în aceea că, spre deosebire de sancţiunile
civile din alte ramuri ale dreptului, care sunt, în mod evident, reparatorii,
pedeapsa este o măsură de constrângere şi ea reflectă caracteristica specifică
dreptului penal de a opera cu sancţiuni ce au un caracter coercitiv-represiv. În
sprijinul acestei teze, în unele lucrări de specialitate, se susţine şi se
argumentează că nu numai pedepsele, ci şi celelalte sancţiuni de drept penal
(măsurile de siguranţă, măsurile educative şi de ocrotire), care sunt considerate
ca lipsite de caracter coercitiv, specific pedepsei, cu toată predominanţa
elementelor de ordin protectiv şi educativ pe care le comportă, nu şi-au pierdut,
însă, cu totul, caracterul coercitiv.15
În opinia noastră, caracterul dreptului penal decurge din specificul
sancţiunilor de drept penal. Acest caracter este complex: preponderent
coercitiv-represiv, dar şi preventiv-educativ.
Caracterul preponderent coercitiv-represiv rezultă, în mod evident, chiar
din definiţia dată pedepsei şi scopului acesteia în art. 52 al actualului Cod penal,
în care se precizează că „pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc
de reeducare a condamnatului. Scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi
infracţiuni”.
13
Gr. Geamănu, Drept internaţional penal şi infracţiunile internaţionale,
Ed. Academiei, 1977, Bucureşti, p. 25.
14
Narcis Giurgiu, Drept penal general, Ed. Sunset, Iaşi, 1977, p. 12.
15
Narcis Giurgiu (op. cit., p. 12 şi 16) îl invocă pe Michel von Kerchave, care, în
lucrarea Reflecţii asupra puterii de mistificare a limbajului, comentând o hotărâre din
30.VI.1988 a Camerei de Arbitraj din Belgia, ce considera că măsurile de siguranţă şi de
protecţie nu ar fi dintre cele represive, ci de ajutor şi de asistenţă, susţine că atât măsurile de
siguranţă, cât şi cele de protecţie nu sunt altceva decât pedepse „sui generis”, deghizate sub
o altă denumire.
20
Trebuie să remarcăm că, dacă caracterul preponderent coercitiv-represiv
al dreptului penal este conferit de pedeapsă, cea mai importantă sancţiune de
drept penal, celelalte sancţiuni (măsurile educative şi de siguranţă) au, în
actuala reglementare a Codului penal, în principal, un caracter preventiv-edu-
cativ.
În doctrina de specialitate, au fost enunţate şi explicate şi alte caractere
ale dreptului penal. Astfel, s-a susţinut că dreptul penal are caracter subsidiar,
pentru că normele penale intervin şi operează numai ca ultima soluţie, în
cazurile în care sancţiunile prevăzute în normele altor ramuri de drept nu sunt
suficiente pentru a asigura protecţia valorilor sociale16. De asemenea, se
susţine că dreptul penal are un caracter selectiv, pentru că normele penale nu
protejează orice valori sociale şi nu interzic, sub ameninţarea sancţiunilor
penale, orice acţiuni ilicite, ci operează prin selecţie, protejând numai anumite
valori sau incriminând, ca reprobabile, numai anumite acţiuni care lezează sau
pun în pericol ordinea de drept 17.
2. Scopul şi funcţiile dreptului penal

Scopul dreptului penal rezultă, expres, din textul art. 1 al actualei
reglementări a Codului penal, care este menţinut şi de noul Cod penal, în care
se prevede că „legea penală apără împotriva infracţiunii România, suvera-
nitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana, drepturile
şi libertăţile acesteia, proprietatea, precum şi întreaga ordine de drept”.
În opinia noastră, ar fi trebuit să se renunţe la acest procedeu al
enumerării unora dintre valorile considerate fundamentale, care trebuie
apărate prin mijloace de drept penal.
Considerăm că scopul dreptului penal trebuie definit printr-o formulă
concisă, de ordin riguros ştiinţific, aşa cum este în toate ţările avansate din
Uniunea Europeană, în sensul că pedeapsa nu este altceva decât o măsură de
constrângere, care are drept scop reeducarea condamnatului şi prevenirea
săvârşirii de noi infracţiuni18.
Procedeul enumerării valorilor fundamentale care ar trebui apărate prin
legea penală îl considerăm criticabil, pentru că, într-o lume şi o epocă a
16
G. Quintero Olivares, Manual de derecho penal. Parte general, p.108; Florin
Streteanu, Drept penal, Partea generală, Ed. Rosetti, 2003, p. 27.
17
G. Fiandaca, E. Musco, Diritto penale, Parte generale, p. 32-33; Florin Streteanu,
Drept penal, Partea generală, Ed. Rosetti, 2003, p. 28.
18
În proiectul noului Cod penal (ultima variantă), se renunţase la definirea scopului
legii penale, prin procedeul enumerării unora dintre valorile considerate fundamentale.
Astfel, în textul art. 47 alin. 1 din acest proiect, se prevedea că „pedeapsa este o măsură de
constrângere, aplicată în scopul reeducării condamnatului şi al prevenirii săvârşirii de noi
infracţiuni.”
21
drepturilor şi libertăţilor fundamentale, cum este şi cum se vrea Europa unită,
este greu şi depăşit, dacă nu chiar expus riscului erorii, să faci o selecţie şi o
ierarhie a valorilor fundamentale, care să fie introduse într-o definiţie
ermetică, menită să exprime scopul dreptului penal.
În mod justificat şi în acelaşi sens, literatura de specialitate a subliniat
necesitatea reevaluării lucide a valorilor sociale, care merită protecţie penală19.
Funcţiile dreptului penal
Dreptul penal este principalul instrument prin care statul realizează, la un
moment dat, politica penală.
Politica penală a fost definită, aparent, diferit în doctrină, dar, în realitate,
ea cuprinde totalitatea concepţiilor, tezelor şi principiilor privitoare la
prevenirea şi combaterea criminalităţii, precum şi a măsurilor, mijloacelor şi
procedeelor folosite de stat pentru a preveni şi combate criminalitatea.
Apărarea valorilor sociale nu se realizează exclusiv prin intermediul
dreptului penal.
Statul, pe baza programului ideologic politic, economic şi social, adoptă şi
foloseşte şi alte măsuri (de drept administrativ, comercial, financiar) de ordin
economic, financiar, social, cultural-educativ, prin care asigură prevenirea şi
combaterea fenomenului infracţional şi, implicit, apărarea valorilor sociale.
Dar, trebuie subliniat că instrumentul cel mai eficient al politicii penale
este întotdeauna dreptul penal.
Pentru realizarea scopului său, dreptul penal, ca principal instrument al
politicii penale, are următoarele funcţii:
• de prevenire a săvârşirii infracţiunilor, funcţie care se realizează pe două
căi: a) prin incriminarea faptelor care vatămă şi pun în pericol valorile sociale
fundamentale; b) prin efectul inhibant al pedepselor care se aplică de către
instanţele judecătoreşti în cazurile concrete;
• de stabilire şi asigurare a cadrului legal în care se realizează apărarea
socială20, prin mijloace de drept penal.
Principiul legalităţii în dreptul penal impune ca stabilirea ilicitului penal (a
faptelor ce constituie infracţiuni), a condiţiilor şi limitelor răspunderii penale, a
sancţiunilor şi celorlalte măsuri de drept penal să nu se facă oricum, ci numai
strict în conformitate cu normele riguroase ale dreptului penal.
În doctrina de specialitate au fost exprimate şi alte opinii referitor la
funcţiile dreptului penal. Astfel, într-o opinie relativ recentă, se susţine că
funcţiile ce pot fi asociate dreptului penal sunt: funcţia protectoare şi funcţia
educativă. Referitor la funcţia protectoare, se arată că ea trebuie înţeleasă sub
19
George Antoniu şi alţii, în Reforma legislaţiei penale, Ed. Academiei Române,
2003, p. 20.
20
C. Bulai, op. cit., All Educational SA, p. 17.
22
un dublu aspect, dreptul penal protejează, în principal, toate valorile sociale
fundamentale ale vieţii în societate şi, totodată, asigură o protecţie a
infractorului faţă de reacţiile disproporţionate sau abuzive ale puterii de stat.
Privitor la funcţia educativă, se arată că ea se realizează prin conştientizarea
membrilor societăţii, în sensul respectării dispoziţiilor legii penale. Se
precizează că această funcţie este auxiliară funcţiei protectoare, nefiind
justificată elaborarea unor norme penale care să aibă în principal rol educativ şi,
numai în subsidiar, un rol protector.
SECŢIUNEA II
NOŢIUNILE DE LICIT ŞI ILICIT. ILICITUL PENAL
ŞI ALTE FORME DE ILICIT JURIDIC
1. Noţiunile de licit şi ilicit
Tot ceea ce regulile de conduită şi normele nu opresc şi tot ceea ce este con-
form cu aceste reguli şi norme formează sfera licitului (ceea ce este permis, este
îngăduit). Din contră, tot ceea ce este interzis ori contrar unor reguli de conduită
sau norme formează sfera ilicitului (ceea ce nu este permis, nu este îngăduit).
Prin urmare:
– avem o conduită licită atunci când facem ceea ce regula de conduită nu
opreşte, ceea ce regulile de conduită ordonă sau când facem ceva conform cu
regula de conduită;
– dimpotrivă, avem o conduită ilicită atunci când facem ceea ce regula de
conduită opreşte, când nu facem ceea ce regula de conduită ordonă sau când
facem ceva altfel, neconform cu regula de conduită, ori când reacţionăm în alt
mod decât cel prescris de regula de conduită;
– orice activitate, orice fapt sau acţiune umană, oricât de periculoasă ar fi,
dacă nu este oprită sau îngrădită de vreo normă de conduită şi nu este
considerată în această normă ca nepermisă, nu va fi considerată ilicită.
2. Ilicitul penal şi alte forme de ilicit
Ilicitul este determinat şi calificat ca atare de către regulile de conduită.
Pentru buna desfăşurare a vieţii şi pentru disciplinarea vieţii de relaţie,
există reguli de conduită de ordin moral, religios, politic, economic etc.
Încălcările sau nesocotirile acestor reguli ori abaterile de la ele înseamnă fapte
sau acţiuni ilicite corespunzătoare genului de ilicit (ilicit moral, ilicit religios,
ilicit economic, ilicit juridic etc.).
Ilicitul juridic poate îmbrăca, desigur, diverse forme: ilicit civil; ilicit admi-
nistrativ; ilicit comercial; ilicit contravenţional; ilicit financiar; ilicit penal etc.
Având în vedere că obiectul de studiu al dreptului penal îl formează doar
ilicitul penal, o problemă importantă care s-a ridicat în doctrină a fost aceea a
distincţiei dintre ilicitul penal şi alte forme de ilicit.
23
Pentru separarea ilicitului penal de alte forme de ilicit, în doctrină au fost
propuse o diversitate de criterii care pot fi grupate în două mari teorii: teoria
deosebirilor cantitative;21 teoria deosebirilor calitative.22
Teoria deosebirilor cantitative
Adepţii acestei teorii susţin că între ilicitul penal şi cel extrapenal nu
există decât o diferenţiere cantitativă (de gravitate).
În concret şi în sinteză, adepţii teoriei deosebirilor cantitative consideră că
faptele penale prin care se manifestă ilicitul penal sunt întotdeauna mai
periculoase ori mai dăunătoare decât cele prin care se manifestă ilicitul
extrapenal. Într-adevăr, este mai periculoasă fapta de a obţine o sumă de bani
prin inducere în eroare (înşelăciune) decât fapta de a obţine aceeaşi sumă de
bani prin nerespectarea unei clauze contractuale.
Desigur, la o analiză lipsită de profunzime, această teorie rezistă şi pare a
fi convingătoare. La o analiză profundă, teza de mai sus este infirmată însă de
realitatea faptelor. Astfel, este posibil ca aceeaşi persoană fizică, ce nu-şi
îndeplineşte obligaţia contractuală la timp, să cauzeze prejudicii directe şi
indirecte imense ori consecinţe ireparabile sau greu de reparat (prejudicii de
sute şi mii de miliarde ori ruinarea persoanei creditoare). În acest caz, urmările
ilicitului civil au în mod evident o încărcătură de pericol social mai mare decât
în exemplul de mai sus, prin care am ilustrat ilicitul penal.
Revenind la acelaşi exemplu, prin care am ilustrat un posibil ilicit penal
prin obţinerea unei sume de bani ca urmare a inducerii în eroare a unei
persoane, trebuie să admitem că, şi în cazul în care o persoană obţine un folos
mărunt sau un bun de o valoare redusă (o sumă de bani derizorie, un stilou, o
servietă, o haină etc.) prin inducere în eroare, fapta rămâne în sfera ilicitului
penal (înşelăciune), deşi este tot atât de evident că, în asemenea cazuri,
încărcătura de pericol social (respectiv, de gravitate) este mult mai redusă decât
în exemplele prin care am ilustrat ilicitul extrapenal (civil).
De aici, concluzia că există alte elemente decât cele invocate de adepţii
teoriei cantitative, care separă ilicitul penal de cel extrapenal.
Teoria deosebirilor calitative
În doctrină, autorii care s-au pronunţat în sprijinul acestei teorii nu au
argumente univoce în acest sens. Unii susţin că deosebirea calitativă dintre
ilicitul penal şi cel extrapenal îşi are izvorul în atitudinea sufletească a autorilor
unor asemenea fapte (criterii subiective). Alţii susţin, însă, că această deosebire
este determinată de natura intrinsecă a faptului material (criterii obiective)23.
21
V. Dongoroz, op. cit., p. 17.
22
Ibidem, p. 18-19.
23
24
Susţinătorii criteriilor subiective pun la baza separaţiei dintre ilicitul penal
şi cel extrapenal intenţia frauduloasă (voinţa şi conştiinţa de a face un rău).
Potrivit susţinătorilor acestor criterii subiective, ilicitul penal este identificat
întotdeauna prin existenţa unei intenţii frauduloase, pe când ilicitul extrapenal
este accidental, întâmplător, cauzat de diverse forme ale greşelii (culpa).
La o analiză temeinică, este uşor de sesizat, însă, că argumentele acestei
teorii nu rezistă, pentru că există multe fapte prin care se manifestă ilicitul
extrapenal, săvârşite cu intenţie, şi, totodată, activităţi ilicite penale care se
săvârşesc din culpă (vătămarea corporală din culpă, uciderea din culpă,
distrugerea din culpă etc.).
Adepţii teoriei criteriilor obiective susţin că separaţia dintre ilicitul penal
şi cel extrapenal trebuie identificată în însăşi natura intrinsecă a faptului
material, şi nu în atitudinea sufletească a autorilor.
Dintre criteriile de ordin obiectiv propuse pentru a delimita ilicitul penal de
cel extrapenal, trebuie menţionate următoarele24: ilicitul penal loveşte în
drepturile obiective, pe când cel extrapenal, în drepturile subiective; ilicitul penal
nesocoteşte un drept, pe când cel extrapenal, o îndatorire; ilicitul penal este
potrivnic unei comenzi, pe când cel extrapenal încalcă o obligaţie; ilicitul penal
violează drepturile publice, pe când cel extrapenal violează drepturi private.
În acord cu aprecierile dongoroziene, considerăm şi noi că aceste criterii
sunt relative şi nu li se poate atribui caracterul de criteriu general valabil pentru
a delimita ilicitul penal de cel extrapenal.
O altă grupare de autori a încercat să separe ilicitul penal de cel
extrapenal, invocând drept criteriu obiectiv coloritul moral al faptului ilicit. În
concepţia şi în înţelesul acestor autori, acest colorit moral ar putea fi identificat
prin raportarea faptului ilicit la conştiinţa opiniei publice sau a grupului social.
În concret, s-a susţinut că, în raport cu acest criteriu, ilicitul penal aduce
atingere, lezează sau pune în pericol: sentimentele de pietate, de milă;
sentimentele de probitate (cinste şi corectitudine); jigneşte conştiinţa morală a
opiniei publice a unui grup sau a unei colectivităţi; lezează sentimentele morale
ale opiniei publice sau ale unei colectivităţi; izvorăşte din motive egoiste sau
antisociale şi ofensează acel minim etic care formează conştiinţa medie a
grupului social25; încalcă sentimentul de solidaritate socială, omniprezent la
orice colectivitate umană.
Nici aceste criterii nu au fost confirmate decât parţial, în teorie şi în
jurisprudenţă, pentru că ele se verifică numai în cazul unor fapte ilicite mai grave.
24
Ibidem.
25
25
În sfârşit, o altă grupare a propus diferenţierea ilicitului penal de cel
extrapenal, pornindu-se de la atitudinea intrinsecă a faptei în materialitatea ei de
a cauza urmări sociale.
În concret, s-a susţinut că:
– ilicitul penal tulbură liniştea publică prin alarmare, iar cel extrapenal nu
determină decât nemulţumiri individuale;
– ilicitul penal are pagube ireparabile care nu pot fi împiedicate decât prin
ameninţarea cu pedepse, iar în cazul celui extrapenal, răul este întotdeauna
reparabil;
– ilicitul penal cauzează un rău public şi social, pe când cel extrapenal
determină vătămări de ordin privat sau individual;
– ilicitul penal reprezintă un pericol social, pe când cel extrapenal
constituie doar o daună particulară;
– ilicitul penal evidenţiază o personalitate periculoasă;
– ilicitul penal cauzează o dezordine socială şi necesită, întotdeauna, o
pedeapsă.
În acord cu aprecierile făcute în doctrină, considerăm şi noi că acestor
criterii nu li se poate atribui valoarea de criteriu general-valabil care să separe,
în toate cazurile, ilicitul penal de cel extrapenal.
Cercetarea doctrinară, ştiinţifică, precum şi studiul jurisprudenţei au
dovedit că deosebirea dintre ilicitul penal şi cel extrapenal se poate realiza, în
cele mai bune condiţii, pe baza unor elemente26 caracteristice sui generis pentru
ilicitul penal:
– în ilicitul penal se identifică întotdeauna o acţiune violentă, o fraudă sau
un act de indisciplină socială;
– acţiunile sau inacţiunile ilicite penale se caracterizează întotdeauna prin
aptitudinea lor de a cauza nelinişte şi nesiguranţă socială;
– ilicitul penal se deosebeşte de cel extrapenal pe baza criteriului formal
(normativ) al sancţiunii în sensul că în dreptul pozitiv se consideră ilicit penal
acela pentru care norma juridică presupune o pedeapsă.
Aşa se explică faptul că aceste elemente sunt folosite atât în opera de
elaborare a legilor penale, cât şi în doctrină şi jurisprudenţă.
În esenţă mai trebuie să reţinem că ilicitul penal este cea mai gravă formă
a ilicitului juridic, întrucât aduce cea mai însemnată perturbare a ordinii
juridice27. El este expres şi limitativ determinat prin legea penală a fiecărui stat,
spre deosebire de alte forme de ilicit juridic, care sunt determinate doar generic
şi au, uneori, un caracter difuz28.
26
27
Viorel Paşca, Prolegomene în studiul dreptului penal, Ed. Lumina Lex, 2000, p. 6.
28
Ibidem.
26
APLICAŢII PRACTICE. PROBLEME IVITE ŞI SOLUŢIONATE
ÎN JURISPRUDENŢĂ
Distincţie între ilicitul penal şi ilicitul extrapenal, respectiv între
infracţiune şi contravenţie
Calificarea greşită a unei fapte ca infracţiune în loc de contravenţie
Alarmare cu privire la răspândirea sau folosirea de materiale de
natură să pună în pericol sănătatea oamenilor sau mediul înconjurător.
Art. 38 din Legea nr. 535/2004. Elemente constitutive
Legea nr. 535/2004, art. 37 alin. (1) şi (2), art. 38
Legea nr. 61/1991, art. 2 pct. 13
Alarmarea falsă a organelor specializate pentru a interveni în caz de

pericol, cu privire la existenţa unei bombe, nu întruneşte elementele
constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 38 din Legea nr. 535/2004,
întrucât textul menţionat se referă limitativ la alarmarea, fără un motiv
întemeiat, cu privire la răspândirea sau folosirea de produse, substanţe,
materiale, microorganisme ori toxine de natură să pună în pericol sănătatea
oamenilor sau a animalelor ori mediul înconjurător, iar nu la alarmarea cu
privire la amplasarea de material exploziv. În acest caz, fapta constituie
contravenţia prevăzută în art. 2 pct. 13 din Legea nr. 61/1991, republicată,
constând în alarmarea organelor specializate pentru a interveni în caz de
pericol, fără motiv întemeiat.
Prin sentinţa penală nr. 100 din 24 octombrie 2005, Curtea de Apel
Craiova a condamnat pe inculpata P.I. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute în
art. 38 din Legea nr. 535/2004.
Instanţa a reţinut că, la 10 februarie 2005, după terminarea cursurilor
şcolare, inculpata a apelat de pe telefonul său mobil serviciul de urgenţă 112,
anunţând că în incinta liceului a fost amplasată o bombă. Anunţul fiind
considerat real, o echipă a inspectoratului de poliţiei al judeţului şi pirotehniştii
s-au deplasat la faţa locului şi au efectuat activităţi specifice de căutare a
materialului exploziv, evacuând liceul, activitate care a creat temere. Ulterior,
s-a constatat că nu era amplasată nici o bombă, iar alarmarea fusese falsă.
Recursurile declarate de procuror în favoarea inculpatei şi de inculpată
sunt fondate.
Instanţa, deşi a reţinut corect situaţia de fapt pe baza materialului probator
aflat la dosarul cauzei, a apreciat în mod greşit că fapta inculpatei întruneşte
elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 38 din Legea
nr. 535/2004, constând în alarmarea, fără un motiv întemeiat, a unei persoane
sau a publicului, a organelor specializate pentru a interveni în caz de pericol ori a
organelor de menţinere a ordinii publice, prin corespondenţă, telefon sau orice
27
alte mijloace de transmitere la distanţă, cu privire la răspândirea sau folosirea de
produse, substanţe, materiale, microorganisme ori toxine de natură să pună în
pericol sănătatea oamenilor sau a animalelor ori mediului înconjurător.
În speţă, acţiunea inculpatei a constat în alertarea telefonică, cu privire la
existenţa unei bombe – material exploziv – în incinta unui liceu. Cum textul
menţionat, în baza căruia a fost condamnată inculpata, se referă limitativ la
anumite mijloace, şi anume produse, substanţe, materiale, microorganisme sau
toxine de natură să pună în pericol sănătatea oamenilor sau a animalelor ori
mediul înconjurător, rezultă că alarmarea falsă cu amplasarea de material
exploziv nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în
art. 38 din Legea nr. 535/2004.
Distincţia este făcută de legiuitor care, în art. 37 alin. (1) din aceeaşi lege,
se referă la produse, substanţe, materiale, microorganisme sau toxine de natură
să pună în pericol sănătatea oamenilor sau a animalelor ori mediul înconjurător,
pentru ca în alin. (2) să facă referire la arme biologice, materiale nucleare, alte
materiale radioactive sau materiale explozive. Întrucât acţiunea inculpatei a
constat numai în alarmarea, fără motiv întemeiat, iar nu în ameninţarea cu
folosirea de material exploziv şi cum aceasta nu s-a făcut în scop terorist, fapta
nu întruneşte nici elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 37
alin. (2) din Legea nr. 535/2004.
Pe de altă parte, fapta inculpatei constituie contravenţia prevăzută în art. 2
pct. 13 din legea nr. 61/1991, republicată, constând în alarmarea organelor
specializate pentru a interveni în caz de pericol, fără motiv întemeiat.
Constatând că inculpata a fost condamnată pentru o faptă care nu este
prevăzută de legea penală, împrejurare ce constituie caz de casare conform
art. 3859 alin. (1) pct. 13 C.proc.pen., recursul a fost admis, sentinţa recurată a
fost casată şi s-a dispus achitarea inculpatei în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a)
raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) din acelaşi cod.
I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 829 din 8 februarie 2006
Distincţie între ilicitul penal şi ilicitul extrapenal, respectiv, între

infracţiune şi ilicitul civil, care atrage răspunderea civilă delictuală
Ucidere din culpă. Vinovăţie. Criterii de apreciere. Răspundere civilă
delictuală. Răspunderea proprietarului pentru prejudiciul cauzat de
animale
C. pen., art. 19 alin. (1) pct. 2, art. 178 alin. (1)
C. civ., art. 1001
1. Existenţa vinovăţiei sub forma culpei prevăzute în art. 19 alin. (1)

pct. 2 lit. b) C. pen se evaluează atât în raport cu criteriul obiectiv, al
posibilităţii oricărui om atent, aflat în aceleaşi împrejurări ca şi făptuitorul,
de a prevedea rezultatul, cât şi cu criteriul subiectiv al posibilităţii
făptuitorului de a prevedea rezultatul în raport cu însuşirile, capacitatea,
28
experienţa de viaţă şi starea psiho-fizică a acestuia în momentul săvârşirii
faptei.
În cazul uciderii unei persoane prin acţiunea animalelor aflate în
proprietatea inculpatului, lipsa culpei, constatată în raport cu aceste criterii,
deşi înlătură existenţa infracţiunii de ucidere din culpă, nu înlătură
răspunderea civilă delictuală pentru prejudiciul cauzat de animale, prevăzută
în art. 1001 C.civ., deoarece această formă de răspundere se întemeiază pe
prezumţia de culpă în supraveghere, de vinovăţie în exercitarea pazei juridice
şi pe ideea de garanţie din partea paznicului juridic al animalului.
Prin sentinţa penală nr. 1232 din 17 octombrie 2002, Judecătoria Bîrlad a
dispus achitarea inculpatului A.I. în temeiul prevederilor art. 11 pct. 2 lit. a)
raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) C.proc.pen. pentru săvârşirea infracţiunii de
ucidere din culpă prevazută în art. 178 alin. (1) C.pen.
Instanţa a reţinut că, la 4 decembrie 2001, inculpatul a lăsat
nesupravegheaţi 2 tauri, care au ucis prin împungere pe N.G.
Instanţa a constatat că fapta inculpatului A.I. nu este prevăzută de legea
penală. Potrivit legislaţiei române, numai fapta proprietarului sau deţinătorului
temporar al unui câine, constând în neluarea măsurilor de prevenire a atacului
canin, constituie infracţiune, însă nu infracţiunea de ucidere din culpă, ci o
infracţiune distinctă prevăzută în art. 11 din O.U.G. nr. 55/2002.
Hotărârea primei instanţe a rămas definitivă prin decizia penală nr. 1005
din 28 octombrie 2003 a Curţii de Apel Iaşi, prin care au fost respinse
recursurile declarate de procuror şi partea civilă.
Recursul în anulare declarat în cauză, cu privire la greşita achitare a
inculpatului, este nefondat.
Sub aspectul laturii subiective, infracţiunea de ucidere din culpă prevăzută
în art. 178 alin. (1) C.pen. se săvârşeşte cu vinovăţie, fie sub forma culpei din
uşurinţă, fie sub aceea a culpei din neprevedere.
Potrivit art. 19 alin. (1) pct. 2 C.pen., fapta este săvârşită din culpă când
infractorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă socotind fără temei că
el nu se va produce ori nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l
prevadă.
În stabilirea culpei sale sub această din urmă formă este necesar a se avea
în vedere atât criteriul obiectiv, cât şi criteriul subiectiv. Sub aspect obiectiv, în
stabilirea obligaţiei de a prevedea rezultatul se au în vedere împrejurările în care
a fost săvârşită fapta, pentru a constata dacă orice om atent, din categoria
autorului faptei, avea în momentul săvârşirii acesteia posibilitatea să prevadă
rezultatul. Dacă în raport cu împrejurările cauzei se stabileşte că rezultatul nu era
previzibil, deci autorul nu trebuia să-l prevadă, fapta nu poate fi considerată ca
fiind săvârşită cu vinovăţie, iar dacă se stabileşte că rezultatul era previzibil,
trebuie să se facă dovada că făptuitorul putea să-l prevadă.
29
Cât priveşte criteriul subiectiv, posibilitatea de prevedere este evaluată în
raport cu însuşirile, capacitatea, experienţa de viaţă şi starea psiho-fizică a
făptuitorului în momentul săvârşirii faptei. Dacă în raport cu datele speţei
făptuitorul nu a putut să prevadă rezultatul, vinovăţia sub forma culpei nu poate
fi reţinută datorită imposibilităţii subiective a acestuia de a-l prevedea.
Prin urmare, numai prin examinarea conduitei făptuitorului în lumina
ambelor criterii se poate decide dacă există sau nu vinovăţie sub forma culpei
din neprevedere.
În speţă, din actele dosarului rezultă că inculpatul, la 4 decembrie 2001, a
dat drumul la 2 tauri, proprietatea sa, pentru a-i duce la cişmea, cum a procedat,
de altfel, în fiecare zi. Animalele au alergat spre cişmea, inculpatul aflându-se în
urma lor, iar unul dintre tauri s-a îndreptat spre victimă şi a târât-o prin zăpadă,
provocându-i un traumatism cranio-cerebral care i-a cauzat decesul.
Din împrejurările concrete în care a fost comisă fapta, analizate sub
aspectele menţionate, se consideră că nu poate fi reţinută vinovăţia inculpatului
sub forma culpei prevăzute în art. 19 alin. (1) pct. 2 lit. b) C.pen.
Rezultatul socialmente periculos nu era previzibil, întrucât animalele nu
s-au manifestat anterior violent, iar inculpatul a mers în urma lor la cişmea,
procedând în acelaşi mod de fiecare dată, fără a se produce incidente.
Prin urmare, neputând a fi reţinută culpa sub nici una dintre formele
prevăzute de lege, răspunderea penală a inculpatului pentru infracţiunea de
ucidere din culpă a fost, în mod corect, înlăturată.
În cauză sunt, însă, incidente prevederile art. 1001 C.civ., care urmează a
fi aplicate în cadrul unei acţiuni civile separate. Potrivit acestor prevederi,
proprietarul unui animal sau acela care se serveşte cu dânsul, în cursul
serviciului, este responsabil de prejudiciul cauzat de animal, sau că animalul se
află sub paza sa, ori că a scăpat.
Fundamentarea acestei răspunderi are la bază ideea unei prezumţii de
culpă în supraveghere, de vinovăţie în exercitarea pazei juridice, la care se
adaugă ideea de garanţie din partea paznicului juridic al animalului. Ideea de
garanţie explică, aşadar, de ce paznicul juridic al animalului trebuie să răspundă
şi în acele ipoteze în care animalul a scăpat de sub supravegherea sa ori, chiar
supravegheat, animalul a cauzat un prejudiciu.
În consecinţă, recursul în anulare declarat în cauză a fost respins.
I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 2259 din 4 aprilie 2005
30
CAPITOLUL II
ŞTIINŢA DREPTULUI PENAL
SECŢIUNEA I
DREPTUL PENAL – RAMURĂ A ŞTIINŢELOR JURIDICE
1. Noţiunea de ştiinţă a dreptului penal şi obiectul acesteia
În doctrină, ştiinţa dreptului penal a fost definită ca acea ramură a
ştiinţelor juridice care cuprinde totalitatea cunoştinţelor privitoare la instituţiile
juridice penale exprimate în concepţiile, teoriile, ideile, principiile menite să
explice şi să fundamenteze necesitatea, scopul şi sarcinile dreptului penal, să
stabilească metodele de investigaţie a fenomenelor juridice penale, să elaboreze
mijloacele juridice de prevenire şi combatere a fenomenului infracţional cu
ajutorul dreptului penal29.
Rolul ştiinţei dreptului penal este de a perfecţiona reglementările juridice
pentru ca ele să fie în acord cu evoluţia realităţilor economico-sociale şi cu
necesităţile de prevenire şi combatere a criminalităţii.
Obiectul ştiinţei dreptului penal îl constituie studierea şi cercetarea
instituţiilor şi normelor dreptului penal sub toate aspectele, şi anume:
– pentru cunoaşterea determinismelor istorice ale apariţiei lor;
– pentru cunoaşterea riguroasă a conţinutului, structurii, funcţiilor şi sco-
pului normelor şi instituţiilor de drept penal;
– pentru cunoaşterea şi înţelegerea corectă a voinţei legiuitorului, adică a
sensului şi spiritului legii penale, a instituţiilor penale, a principiilor de drept
penal;
– pentru determinarea lacunelor, erorilor sau imperfecţiunilor de regle-
mentare prin examinarea critică a legislaţiei penale, a jurisprudenţei penale şi a
doctrinei de specialitate.
29
31
2. Metodica ştiinţei dreptului penal
Prin metodica ştiinţei dreptului penal se înţelege totalitatea metodelor şi
procedeelor folosite de către ştiinţa dreptului penal pentru studierea dreptului
penal.
Este unanim admis că în studiul dreptului penal sunt folosite, în general,
aceleaşi metode ca şi în celelalte ramuri ale dreptului.
Acestea sunt:
– metoda raţională sau logică (examinarea exegetică, dogmatică şi critică
a conţinutului normelor penale, a instituţiilor penale etc. prin apelare la
procedeele raţionale şi ale logicii);
– metoda istorică (aflarea sensului şi voinţei legiuitorului prin cercetarea
condiţiilor istorice care au determinat adoptarea acelei norme penale);
– metoda comparativă (studiul comparativ al normelor şi instituţiilor
penale din alte sisteme de drept penal pentru mai buna cunoaştere şi pentru
perfecţionarea unei reglementări într-o anumită materie);
– metoda experimentului (apelare la experimente în aplicarea unor măsuri
de prevenire şi combatere a criminalităţii sau delincvenţei sau la modalităţi de
executare a unor sancţiuni de drept penal).
3. Diviziunile ştiinţei dreptului penal
În doctrină, ştiinţa dreptului penal se împarte în două părţi principale:
partea generală; partea specială.
Partea generală este destinată studiului introductiv, care trebuie să ofere
primele explicaţii necesare pentru înţelegerea instituţiilor fundamentale ale
dreptului penal, a scopului, funcţiilor şi caracterelor dreptului penal, a
principiilor fundamentale ale dreptului penal, a raportului juridic de drept penal,
a legii penale etc.
Partea specială cercetează şi studiază incriminările concrete ale unor
fapte antisociale, structura, conţinutul juridic şi constitutiv al fiecărei
infracţiuni, condiţiile speciale ale răspunderii penale pentru fiecare infracţiune,
sancţiunile de drept penal prevăzute pentru fiecare infracţiune în parte.
4. Raporturile ştiinţei dreptului penal cu alte ramuri ale ştiinţei juridice
Ştiinţa dreptului penal este una dintre ramurile ştiinţelor juridice.
Ştiinţa dreptului penal are legături cu celelalte ramuri ale ştiinţelor
juridice. La nivelul noţiunilor şi principiilor, ştiinţa dreptului penal are legături
directe şi evidente cu teoria generală a statului şi dreptului şi cu filosofia
dreptului.
Astfel, teoria generală şi filosofia dreptului reprezintă ramurile care au
menirea de a înlesni introducerea şi explicarea noţiunilor juridice şi principiilor
fundamentale valabile şi aplicabile pentru fiecare ramură a dreptului (cum ar fi
32
noţiunea de normă juridică, structura acesteia, noţiunea de acte şi de fapte juri-
dice, raportul juridic, conţinutul şi obiectul acestuia, principiul legalităţii etc.).
Legăturile cele mai directe şi sub cele mai multe aspecte ale ştiinţei
dreptului penal sunt însă cu:
– dreptul procesual penal – studiază problematica procesului penal, prin
care se realizează aplicarea practică a dreptului penal;
– ştiinţa dreptului execuţional penal – totalitatea normelor de drept
referitoare la executarea sancţiunilor de drept penal. Această totalitate de norme
juridice, înscrise în legea pentru executarea pedepselor, în unele legi speciale şi,
în parte, în Codul penal, constituie o ramură de drept, şi anume dreptul
execuţional penal30;
– criminalistica – ştiinţa judiciară cu caracter autonom şi unitar, care
însumează un ansamblu de cunoştinţe despre metodele, mijloacele tehnice şi
procedeele tactice, destinate descoperirii, cercetării infracţiunilor, identificării
persoanelor implicate în săvârşirea lor şi prevenirii faptelor antisociale31;
– medicina legală – o ramură a ştiinţei medicale ce studiază acele
probleme de patologie umană legate de viaţă, sănătatea şi activitatea omului ca
fapte incriminate sau relaţii sociale ocrotite de lege, în scopul de a oferi justiţiei
probe cu caracter ştiinţific, cât şi măsuri cu caracter medico-social utile
efortului de asanare a delincvenţei32;
– criminologia – ştiinţa ce studiază factorii şi dinamica actului criminal,
precum şi practica socială faţă de acesta, în scopul prevenirii criminalităţii,
umanizării sistemului de represiune şi reintegrării sociale a delincvenţilor33.
5. Diviziunile dreptului penal. Ramurile tradiţionale (clasice)
Doctrina clasică a dreptului penal împarte studiul dreptului penal în două
mari părţi: partea generală a dreptului penal sau Dreptul penal general şi partea
specială a dreptului penal sau Dreptul penal special.
6. Dreptul penal general (sau partea generală a dreptului penal)
Este acea parte a dreptului penal care are ca obiect studierea şi cunoaş-
terea principiilor fundamentale ale dreptului penal, a instituţiilor generale ale
dreptului penal (infracţiunea, respectiv crimele şi delictele în noul cod penal;
răspunderea penală şi sancţiunile de drept penal).
Studierea şi cunoaşterea părţii generale a dreptului penal sunt
indispensabile pentru orice jurist şi, în special, pentru orice penalist, deoarece
30
I. Oancea, Drept execuţional penal, Ed. ALL, 1996, p. 17.
31
Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, Universul Juridic, 2002, p. 10.
32
M. Terbancea, G. Scripcaru, Medicina legală, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1970, p. 13.
33
Rodica Mihaela Stănoiu, Criminologie, Oscar Print, Bucureşti, 2002, p. 125.
33
examinarea şi înţelegerea existenţei sau inexistenţei oricărei infracţiuni din
partea specială a Codului penal sau a oricărei alte infracţiuni din alte legi penale
nu sunt posibile fără cunoaşterea şi înţelegerea noţiunilor generale privind
infracţiunea (respectiv, crimele şi delictele în noul Cod penal), trăsăturile ei,
termenii, structura, conţinutul juridic şi constitutiv al acesteia, a formelor şi
felurilor infracţiunilor, a cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei, a
cauzelor justificative, a celor care înlătură răspunderea penală (sau aplicarea
pedepsei în noul Cod penal), a sancţiunilor de drept penal, a măsurilor
asiguratorii, de ocrotire şi de siguranţă, a cauzelor care înlătură executarea
pedepselor şi consecinţele condamnării, a înţelesului termenilor şi expresiilor
cu care operează legea penală.
Aşa, de pildă, este de neconceput ca un penalist să examineze şi să se
pronunţe într-o cauză penală, dacă există sau nu infracţiunea de omor, ori cea
de evaziune fiscală, numai pe baza textului din Codul penal sau din legea
specială, care incriminează cele două infracţiuni, dacă nu a studiat şi nu şi-a
însuşit temeinic noţiunile, termenii şi elementele care alcătuiesc conţinutul
juridic şi constitutiv al oricărei infracţiuni (crimă sau delict în noul Cod penal).
Între partea generală a dreptului penal şi partea specială a dreptului penal
există un indispensabil raport de condiţionare care trebuie înţeles în sensul că
sunt imposibile şi de neconceput înţelegerea şi operarea cu dreptul penal special
fără ca în prealabil să se însuşească, să se înţeleagă şi să se asimileze temeinic
dreptul penal general.
Pentru a uşura înţelegerea acestui raport şi a convinge asupra modului
cum funcţionează acest raport de condiţionare, recurgem, ilustrativ, prin
ipoteză, la cazul infracţiunii de omor. Potrivit textului incriminator – art. 174 din
actualul Cod penal –, omorul este uciderea unei persoane, care se pedepseşte cu
închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi. Or, pentru ca acest
text atât de concis şi aparent simplu să fie înţeles şi aplicat profesional ştiinţific la
un caz concret, într-un dosar penal, cei care operează cu el trebuie să cunoască
temeinic noţiunile, termenii şi elementele explicative şi de analiză pe care le
găsim şi pe care ni le oferă numai studiul dreptului penal, partea generală.
Sub acest aspect, anticipăm că partea generală a dreptului penal ne va
explica şi ne va convinge că analiza existenţei sau inexistenţei oricărei
infracţiuni (fie din Codul penal, fie din alte legi penale sau cu dispoziţii penale)
este supusă cunoaşterii şi înţelegerii unei adevărate grile de analiză care se
referă la termenii infracţiunii (obiectul infracţiunii, subiecţii infracţiunii, locul şi
timpul infracţiunii), structura infracţiunii (conţinutul juridic şi conţinutul
constitutiv, respectiv situaţia premisă, latura obiectivă, elementele şi cerinţele
ei, latura subiectivă cu elementele şi cerinţele ei), forma infracţiunii
(infracţiunea consumată, rămasă în faza de tentativă sau în faza de act
preparator), felul infracţiunii (simplă, continuă, deviată, continuată), momentul
34
consumării infracţiunii, forma de participaţie (autorat, coautorat, instigare şi
complicitate, participaţie improprie).
Într-o exprimare sintetică, se poate susţine că Dreptul penal general este
cheia fără de care nu se poate opera în dreptul penal special.
7. Dreptul penal special are ca obiect studiul diferitelor categorii de
infracţiuni, sistematizate în titluri şi capitole în raport de anumite criterii stabilite
în partea generală a dreptului penal (în raport de valoarea socială fundamentală
lezată ori pusă în pericol, criteriu denumit obiectul juridic generic).
Trebuie menţionat că, în dreptul penal special, studiul fiecărei infracţiuni,
grupată după criteriul obiectului juridic generic, nu se face oricum, ci în mod
sistematic, în raport cu termenii şi elementele de structură stabilite şi explicate în
partea generală a dreptului penal: obiect juridic generic, obiect juridic special
(specific), obiect material, subiecţii infracţiunii, locul şi timpul infracţiunii,
elementele conţinutului juridic şi constitutiv (situaţia premisă, latura obiectivă şi
subiectivă), forma infracţiunii (consumată, tentativă, act preparator), felul
infracţiunii (unitate naturală – infracţiune simplă, continuă, deviată; unitate legală
– continuată, complexă, de obicei), momentul consumării infracţiunii, forma de
participaţie (autorat-coautorat, instigare şi complicitate, participaţie improprie).
8. Dreptul penal formal sau procedura penală
Această ramură cuprinde toate normele juridice care stabilesc regulile,
actele şi măsurile procesuale şi procedurale în raport de care şi prin care se
realizează tragerea la răspundere penală a persoanelor care săvârşesc
infracţiuni, respectiv crime şi delicte în reglementarea noului Cod penal
(începând de la stabilirea faptului dacă s-a săvârşit sau nu o infracţiune şi de la
identificarea autorului, la modul de efectuare a urmăririi penale şi apoi a
judecăţii, căile ordinare şi extraordinare de atac, iar la urmă, modul de
executare a pedepselor şi celorlalte sancţiuni de drept penal).
Există opinii în doctrină potrivit cărora partea din dreptul procesual penal
care se ocupă cu executarea pedepselor şi celorlalte sancţiuni de drept penal ar
trebui să fie o ramură distinctă denumită drept penal executiv sau drept penal
execuţional. Această teză, consacrată în unele ţări, nu a fost apreciată în ţara
noastră, unde normele referitoare la executarea pedepselor şi a celorlalte
sancţiuni de drept penal (măsuri educative şi de siguranţă) sunt incluse şi fac
obiectul dreptului procesual penal.
9. Noile ramuri
La fel ca şi în alte ramuri ale ştiinţei, evoluţia şi progresele vieţii umane
determină la un moment dat şi în domeniul dreptului penal divizări ale
35
ramurilor tradiţionale în unele subramuri sau domenii ca o cerinţă impusă de
necesitatea unor noi specializări.
Dintre subramurile dreptului penal, apărute în raport de evoluţia şi
progresele realităţilor economice şi sociale, şi cărora dreptul a trebuit să le facă
faţă, menţionăm:
– Dreptul penal internaţional
Dezvoltarea relaţiilor internaţionale, a circulaţiei persoanelor şi mărfurilor
a determinat, din păcate, şi creşterea criminalităţii transfrontaliere.
Descoperirea, cercetarea şi judecarea infracţiunilor săvârşite în asemenea
situaţii ridică probleme juridice de aplicare în spaţiu, legate de locul săvârşirii
infracţiunii (în ţară sau în străinătate), de persoană – autorul acesteia (care poate
fi naţional, cetăţean străin sau apatrid) şi de specificul unor anumite categorii de
infracţiuni. Asemenea probleme, care la noi sunt examinate în cadrul dreptului
penal general, în universităţi occidentale sunt studiate, separat, în cadrul unei
ramuri distincte, denumită drept penal internaţional.
– Dreptul penal economic – o subramură a dreptului penal special care are
ca obiect de studiu toate infracţiunile ce se săvârşesc în sfera economiei de piaţă
(în producţie, repartiţie, circulaţie, schimburile economice, consumul bunurilor,
criminalitatea concurenţială etc.).
– Dreptul penal financiar-bancar – subdiviziune a dreptului penal special
care a trebuit să se nască şi funcţionează ca o necesitate a apariţiei şi creşterii
criminalităţii în domeniul relaţiilor financiare şi bancare. Prevenirea şi
combaterea modalităţilor abile de criminalitate financiar-bancară au impus
apariţia şi dezvoltarea acestei noi ramuri (se ocupă cu infracţiunile care se
săvârşesc în sfera operaţiunilor fiscale, bancare, de bursă etc.).
– Dreptul penal al afacerilor – subdiviziune a dreptului penal special,
care are ca obiect studiul infracţiunilor ce periclitează sau aduc prejudicii în
sfera relaţiilor comerciale, de afaceri, unor societăţi comerciale. În ţara noastră,
cele mai frecvente infracţiuni în acest domeniu fac obiectul unor dispoziţii
incriminatorii speciale în Legea nr. 31/17.XI.1990 (Legea societăţilor comer-
ciale). Astfel, în Legea societăţilor comerciale există 36 de asemenea infrac-
ţiuni, în legătură cu care s-au publicat unele studii34. În doctrină, au apărut
opinii care se exprimă pentru un drept penal al societăţilor comerciale.
– Dreptul penal social – subdiviziune a dreptului penal special, mai rar
întâlnită, care se ocupă de aspecte penale privind nerespectarea normelor de
protecţie a muncii şi securităţii sociale în procesul muncii (infracţiuni de pericol
şi de rezultat, soldate cu vătămări corporale şi accidente mortale cauzate de
încălcări ale legislaţiei de protecţie a muncii, în domeniul minier, al
construcţiilor, în industrie, în domeniul forestier etc.).
34
I. Griga, Studii de drept românesc, Editura Academiei Române, 1993.
36
– Dreptul penal al mediului înconjurător – se ocupă cu criminalitatea care
a apărut şi se dezvoltă, din păcate, în legătură cu dreptul fundamental al omului
la un mediu ecologic sănătos şi echilibrat (nerespectarea şi încălcarea normelor
menite să prevină şi să combată poluarea, disciplina în sistematizare şi
urbanism etc.).
– Dreptul penal al copilului – se ocupă de problematica ce apare ca
urmare a necesităţii de a găsi şi utiliza forme şi mijloace penale adecvate
delincvenţei juvenile care să ţină seama de caracteristicile personalităţii
minorilor (norme speciale care să fixeze condiţiile răspunderii penale pentru
minori, norme speciale privind urmărirea şi judecarea lor, norme speciale
privind tratamentul sancţionator al acestora şi norme speciale de executare a
pedepselor pentru minori).
SECŢIUNEA II
ISTORICUL DREPTULUI PENAL
1. Consideraţii generale
Dreptul penal, ca fenomen social, a apărut, s-a format şi s-a dezvoltat în
directă şi strânsă legătură cu apariţia, formarea şi dezvoltarea societăţii umane.
Aşa se explică susţinerea că dreptul penal este atât de vechi ca şi omenirea şi că
istoria dreptului penal se confundă cu istoria societăţii omeneşti. Desigur, noi
trebuie să înţelegem că ceea ce este vechi ca şi omenirea nu este dreptul penal,
ci conţinutul social şi uman al acestuia.
Crima şi represiunea sunt manifestări întâlnite în viaţa oricărei
colectivităţi şi, prin urmare, sunt tot atât de vechi ca şi societatea omenească.
Omorul, tâlhăria, furtul, distrugerea, înşelăciunea etc. sunt crime şi delicte care
au existat în orice colectivitate umană. Ele au vătămat şi pus în pericol
victimele acestora, dar, totodată, au perturbat ordinea colectivă şi au creat
sentimentul insecurităţii colective. Drept urmare, săvârşirea lor a determinat, pe
lângă o reacţie de apărare (defensivă), şi o reacţie represivă (de pedepsire).
Ne interesează şi vom prezenta, succint, în continuare, formele de reacţie
represivă şi modul cum au evoluat ele de-a lungul timpului.
2. Perioada nereglementării juridice

2.1. Reacţia instinctivă. Orice fiinţă, când este ameninţată de un pericol,
opune o rezistenţă şi reacţionează. Această reacţie, izvorâtă din instinctul de
conservare, este, prin natura sa, defensivă, adică prin ea se încearcă o apărare.
Orice apărare durează, în mod firesc, atâta timp cât persistă răul care ameninţă.
37
Fiinţa umană, înzestrată cu facultăţi psihice şi spirituale superioare, are o
atitudine mai complexă. În faţa unui pericol, omul reacţionează, evident, în
mod defensiv, apărându-se. Păstrează însă şi amintirea pericolului sau vătămării
suferite, care generează sentimente de teamă şi ură. Teama este determinată de
sentimentul că actul criminal s-ar putea repeta, iar ura se naşte din sentimentul,
caracteristic uman, că în orice agresor omul vede întotdeauna un duşman.
Teama şi ura fac ca reacţia omului să depăşească limitele apărării imediate,
adică la reacţia defensivă se adaugă o altă reacţie, de reprimare.
2.2. Răzbunarea nelimitată. Prima formă de reacţie represivă cunoscută în
istorie a fost cea de răzbunare din partea celui agresat sau vătămat. Răzbunarea
se presupune că a fost singura formă de reacţie represivă în Comuna primitivă.
Ea prezenta forma individuală, dar se manifesta în formă colectivă când
persoanele aflate în conflict făceau parte din grupuri sociale diferite (familii,
triburi etc.).
Răzbunarea, nefiind supusă vreunei reglementări, nu avea îngrădiri decât
cele determinate de limitele fizice ale individului sau grupului. De aceea, această
formă de reacţie represivă a fost denumită perioada nereglementării juridice.
Odată cu trecerea timpului, acest drept, la început nelimitat, de răzbunare
a evoluat. Şefii colectivităţilor sau ai familiilor au impus, treptat, anumite limite
ale răzbunării, pentru a nu se slăbi forţa şi coeziunea dintre membrii
comunităţilor. Aceste îngrădiri s-au concretizat în transferarea către şeful
grupului a rolului de a pedepsi pe cel vinovat. Astfel, s-a născut ideea de regle-
mentare a răzbunării. În această reglementare, găsim originile dreptului penal.
3. Perioada juridică
3.1. Antichitate
Cele mai vechi legiuiri cunoscute în istoria dreptului penal conţin unele
dispoziţii şi recomandări referitoare la represiune, care reflectă că, încă de
atunci, această problemă i-a preocupat pe gânditorii acelor vremuri. Esenţa
acestei gândiri consta în ideea că represiunea era socotită ca o necesitate în
sensul unui mijloc de ispăşire a unui act de supunere faţă de divinitate şi o
măsură de apărare.
În Grecia antică, cei mai de seamă reprezentanţi ai acestei gândiri au fost
Pitagora, Protagora, Platon, Anaxagora, Aristotel şi Epicur. Ei considerau că
represiunea împotriva actelor antisociale are un dublu scop: unul de expiaţiune,
în sensul că omul trebuie să suporte o suferinţă pentru faptele sale vătămătoare,
iar altul, utilitar, constând în aceea că prin represiune este apărată colectivitatea,
prin intimidarea celorlalţi de a săvârşi asemenea fapte.
În Roma antică, represiunea a fost cercetată, în special, de Seneca şi
Cicero. Ei considerau că represiunea are o menire complexă, în sensul că, prin
38
aplicarea pedepsei, se realizează atât îndreptarea celui care a săvârşit fapta, cât
şi descurajarea celorlalţi membri ai colectivităţii.
3.2. Perioada Evului Mediu
Această perioadă istorică, caracterizată printr-o stagnare a mişcării
spirituale, s-a reflectat şi în domeniul dreptului penal.
Filosofii creştini au considerat justiţia, ca şi actul de represiune, ca fiind
acte de delegaţie divină. În concepţia vremii, crima era considerată un păcat, iar
pedeapsa o ispăşire. Cel care săvârşea o greşeală trebuia să se supună unei
pedepse pentru a-şi purifica sufletul, iar această pedeapsă era considerată ca o
ispăşire oferită de Dumnezeu. Dintre adepţii acestei concepţii, amintim pe
Tertulian (în prima perioadă a creştinismului), care a formulat-o, pe Sfântul
Augustin, care a dezvoltat-o (la începutul Evului Mediu) şi pe Toma D’Aquino,
acesta din urmă având o mare influenţă în punerea bazelor dreptului canonic. În
practica vremii, ceea ce era caracteristic era asprimea represiunii, care să
conducă la intimidare.
3.3. Perioada Renaşterii
Epocă de înflorire a spiritualităţii în toate domeniile, Renaşterea s-a
manifestat şi în privinţa dreptului penal. S-au născut două mari concepţii: teoria
dreptului natural şi teoria contractului social.
Prima îşi are originea chiar în firea omului, născut liber, şi în raporturile
lui de convieţuire socială, iar a doua constă, în esenţă, în aceea că oamenii au
acceptat, printr-un acord tacit, să convieţuiască împreună în societate,
renunţând la o parte din libertatea lor şi acceptând să se supună unor restricţii
impuse de viaţa în colectivitate.
Adepţii acestor teorii sunt Hugo Grotius, la început, iar mai târziu,
Thomas Hobbes, Samuel Pufendorf, John Locke, Gottfried Wilhelm Leibniz şi
alţii. Potrivit acestor teorii, represiunea şi pedeapsa erau socotite, în concepţia
dreptului natural, ca o necesitate pentru existenţa şi dezvoltarea societăţii, iar în
concepţia adepţilor contractului social ca o urmare logică şi de neevitat a
nerespectării celor convenite prin acordul dintre oameni privind convieţuirea
lor în colectivitate.
Se observă, aşadar, că pedeapsa şi represiunea au evoluat, ambele având,
în esenţă, în principal, un scop utilitar.
3.4. Perioada reformelor
Prima etapă, denumită a iluminismului, a fost reprezentată de
Montesquieu, Voltaire şi Rousseau. Aceşti gânditori ai secolului al XVIII-lea
s-au remarcat printr-o adevărată cruciadă pentru reuşita noilor idei care animau
lumea pe plan social, politic şi juridic. La baza acestei mişcări erau aşezate idei
şi sentimente umanitariste a căror esenţă era condiţia nobilă a omului pe
39
pământ, pentru care trebuia realizate reforme de natură să creeze acestuia
condiţii avansate de viaţă.
În domeniul dreptului penal, cel mai ilustru reprezentant al acestei epoci a
fost Cesare Beccaria (1738-1794). Acesta, la vârsta de 26 de ani, în 1764, a
publicat, la Livorno, lucrarea de referinţă Dei delitti e delle pene. În cadrul
acesteia, el a reuşit să anticipeze, cu o clarviziune extraordinară, principalele
necesităţi ale dreptului penal modern: umanismul şi raţiunea. Beccaria a făcut o
virulentă critică la adresa sistemului inchizitorial şi a ferocităţii pedepselor. A
fost cel dintâi care a pledat motivat pentru necesitatea unei politici penale de
prevenire a crimelor şi a delictelor. El susţinea că cel condamnat rămâne o
fiinţă umană, ca şi judecătorii săi, că pedeapsa trebuie să fie raportată la faptă şi
la vinovăţia fiecăruia şi astfel să fie aptă să conducă condamnatul pe o cale
onestă. Tot în această perioadă, printre reformele propuse, trebuie amintite şi
cele care propuneau îmbunătăţirea regimului de detenţie în penitenciare.
În cadrul lucrărilor care susţineau aceste reforme, au apărut şi lucrări în
care au fost exprimate idei progresiste privind fenomenul represiunii
(J. Bentham, 1784-1832). Esenţa acestor idei reformatoare avea la bază teza
umanitaristă potrivit căreia raţiunea de a fi a represiunii era utilitatea ei socială,
iar fundamentul pedepsei era explicat prin temeiurile contractului social,
precum şi prin temeiuri referitoare la limitele libertăţii morale.
Trebuie remarcat că, în această perioadă, ca o reacţie la tendinţa
naturalistă, apare în Germania un curent raţionalist, reprezentat de iluştrii
filosofi Kant, Fichte şi Hegel, care repun la temelia represiunii necesitatea celui
care săvârşeşte crima de a suporta o pedeapsă (expiaţiunea). În concepţia lor,
idealist-raţionalistă, pedepsirea crimelor şi delictelor constituie un imperativ
categoric al societăţii. Potrivit tezelor susţinute de ei, justiţia cere ca răul să fie
răsplătit cu rău, chiar dacă societatea şi individul nu au nici un beneficiu de pe
urma răului suferit (ideea de justiţie absolută).
3.5. Perioada Revoluţiei franceze
În această perioadă, care începe în anul 1789, odată cu izbucnirea
revoluţiei franceze, şi se întinde până la începutul secolului al XIX-lea, nu
putem identifica o concepţie proprie privind represiunea. Bază a represiunilor
din această epocă a fost concepţia utilitară a pedepsei impuse de stat. Ea s-a
dovedit a fi fost retrogradă şi periculoasă, pentru că nu avea temeiuri şi limite
bazate pe principii raţionale de justiţie.
3.6. Perioada postrevoluţionară
Ceea ce caracterizează această perioadă este concepţia potrivit căreia
represiunea trebuie să corespundă atât necesităţilor sociale, cât şi ideii de
justiţie. La baza acestei concepţii stătea o doctrină eclectică, în care erau
îmbinate ideile pozitiviste asupra etiologiei naturale a crimei cu cele clasice,
40
privitoare la răspunderea morală (ducele de Broglie, Pellegrino Rossi,
B.Alimena şi E. Carnevale).
3.7. Perioada modernă
Sub influenţa mişcărilor umanitariste provocate de marii cugetători, au
fost puse bazele codificărilor moderne. Ilustrativ în acest sens este Codul penal
al lui Leopold al II-lea al Toscanei, care era inspirat de lucrările lui Cesare Beccaria
(1786). De asemenea, poate fi menţionat Codul penal al lui Iosif al II-lea al
Austriei (1787).
Cele mai reprezentative codificări sunt însă Codul pentru crime, din 1791,
şi Codul pentru delicte, din 1795, din Franţa. În ele se regăsesc principiile
umanitariste din Declaraţiunea drepturilor omului.
Ulterior, sub împăratul Napoleon Bonaparte, dreptul penal cunoaşte o
dezvoltare nemaiîntâlnită în istorie. Concretizarea acestei evoluţii are loc prin
Codul penal francez din 1810 şi Codul de instrucţie criminală din 1808. Aceste
coduri sunt primele legiuiri penale moderne. Ele au fost preluate aproape
integral, cu mici modificări, în mai multe ţări. Au fost apreciate şi elogiate şi au
servit drept model pentru reglementările penale din multe ţări europene. Pe
baza lor, în 1871 a fost elaborat Codul imperial german, în 1881 Codul penal
olandez, iar în 1889 Codul penal italian. Ulterior, sub influenţa acestor coduri,
au fost adoptate legiuiri penale moderne şi în celelalte ţări europene.
3.8. Perioada actuală
Concepţia actuală cu privire la represiune, cuprinsă în legiuirile penale,
are la bază un sistem sancţionator diversificat, care conţine multiple şi variate
modalităţi, respectarea riguroasă a drepturilor fundamentale ale infractorului şi
victimei, recurgerea cu moderaţie la pedepsele privative de libertate şi aplicarea
pe scară tot mai largă a unor mijloace sancţionatorii şi de reeducare neprivative
de libertate, preponderent preventiv-educative. Edificatoare sunt în acest sens
codurile penale din Suedia, Danemarca, Germania, Italia, Franţa, Marea
Britanie, Austria, Elveţia etc.
4. Evoluţia dreptului penal român

4.1. Perioada anterioară Unirii Principatelor
Perioada năvălirilor barbare
Represiunea s-a manifestat şi s-a exercitat potrivit obiceiului pământului,
adică după rânduielile cutumiare. Treptat, după încetarea invaziilor barbare,
alături de rânduielile bazate pe cutumă, au fost preluate şi reguli din dreptul
bizantin (din legile împărăteşti ).
41
Perioada primelor legiuiri
Moldova. Primele reguli de drept penal au fost cuprinse în cele două mari
pravile: Cartea pentru învăţături a lui Vasile Lupu (1646) şi Îndreptarea legii a
lui Matei Basarab (1652). Regulile înscrise în aceste pravile erau inspirate din
texte preluate din dreptul bizantin (Digeste) şi din lucrarea lui Prosper
Farinaceus, Praxis et Theoricae. Ele au fost aplicate alături de rânduielile
dreptului cutumiar.
În anul 1814, tot în Moldova a apărut o nouă pravilă, operă a lui
Andronache Donici, care a rămas în vigoare până în 1826. În anul 1826, apare
Condica domnitorului Al. Sturza, care era inspirată din dreptul austriac. În
1832, a fost adoptat Regulamentul organic, care conţinea, în principal, reguli
procedurale în materie penală.
Muntenia. Aici a fost aplicată Pravila lui Matei Basarab până în anul 1780.
În anul 1780, apare Pravila lui Alexandru Ipsilanti, care cuprindea texte
din Basilicale, precum şi rânduieli de drept cutumiar din obiceiul pământului.
Ea a fost aplicată până în anul 1817, când apare Condica lui Caragea, care a avut şi
o parte de dispoziţii penale aplicate în paralel cu cele din Pravila lui Ipsilanti.
În 1850, apar primele legiuiri propriu-zise, sub denumirea de Codul penal
şi procedura penală Barbu Ştirbei. Această lucrare a fost începută sub domnia
lui Al. Ghica şi continuată apoi în timpul domniei lui Gh. Bibescu şi B.Ştirbei,
fiind o preluare adaptată după legea franceză.
4.2. Perioada posterioară Unirii Principatelor
Primul proiect al unui cod penal a fost prezentat de Vasile Boerescu în
1850, însă el nu a fost acceptat.
Pentru elaborarea unui cod penal, în 1864, a fost desemnată o comisie
care a întocmit un Cod penal şi un Cod de procedură penală. Codul penal a fost
preluat şi copiat după Codul francez şi după unele dispoziţii ale Codului penal
prusian. Codul de procedură penală a fost preluat şi copiat după Codul de
instrucţie criminală francez din 1808. Aceste coduri au fost votate în
Parlamentul ţării în 1864 şi au intrat în vigoare în 1865. Ele au dăinuit 72 de
ani, însă au suferit mai multe modificări şi s-au completat cu mai multe
dispoziţii din legi speciale.
În Transilvania, au fost aplicate prevederile legiuirilor penale ungare, şi
anume Codul penal ungar din 1878, Novela penală din 1908, Codul de contra-
venţiuni şi Codul de procedură penală din 1898, precum şi unele legi speciale.
În Bucovina, s-au aplicat Codul penal austriac din 1852 şi Codul de
procedură penală austriac din 1873, alături de unele legi speciale.
4.3. Perioada unificării legislaţiei
Aplicarea acestor legiuiri diferite prezenta mari dezavantaje. În anumite
regiuni, unele fapte erau pedepsite, iar în altele, erau neincriminate ori
42
sancţionate diferit. De aceea, era necesară o unificare legislativă care să reflecte
acelaşi spirit specific poporului român şi să facă posibilă aplicarea unitară a
politicii penale.
În intervalul 1920-1936, au fost întocmite mai multe proiecte de legi
penale, de către „comisiuni mixte parlamentare”, cu aportul ştiinţific al
„Consiliului legislativ”.
În urma unei munci laborioase, în luna martie 1936, au fost adoptate
Codul penal Carol al II-lea şi Codul de procedură penală Carol al II-lea.
Ambele au intrat în vigoare la 1 mai 1936. Aceste coduri au suferit numeroase
modificări, dar au rămas în vigoare până în 1969.
În 1969, a fost elaborat un nou Cod penal, care consacra şi apăra
rânduielile comuniste. El a suferit numeroase modificări, dintre care cele mai
importante după anul 1990, încercându-se punerea lui de acord cu noile realităţi
ale statului de drept.
Prin Legea nr. 301/2004, publicată în „Monitorul Oficial” nr. 575/29 iunie
2004, a fost adoptat noul Cod penal, care urma să intre în vigoare, potrivit
art. 512 din acest cod, la 1 an de la data publicării în „Monitorul Oficial”, adică
la 29 iunie 2005, însă intrarea acestuia in vigoare a fost amânată. Între timp o
comisie de specialişti lucrează în cadrul Ministerului Justiţiei pentru
perfecţionarea reglementărilor din acest nou Cod penal.
Nou Cod penal va avea la bază principiile de politică penală ale statului de
drept, iar instituţiile sale vor fi puse de acord cu legislaţia penală din ţările
Uniunii Europene.
SECŢIUNEA III
IZVOARELE DREPTULUI PENAL
1. Noţiune
În doctrină, noţiunea de izvor de drept are mai multe accepţiuni:
– izvor natural sau sursa socială a dreptului. Este reprezentat de nevoile,
cerinţele şi aspiraţiile vieţii sociale;
– izvor constitutiv sau sursa politică a dreptului. Reprezintă voinţa puterii
publice, în lipsa căreia orice regulă de conduită nu poate dobândi caracterul
unei reguli de drept;
– izvor formal sau sursa juridică a dreptului. Este actul în care se exprimă
voinţa puterii publice, respectiv actul prin care se adoptă regulile de drept;
– izvor istoric al dreptului. Este reprezentat de regulile juridice anterioare
de la care s-a inspirat norma actuală de drept. Acestea nu sunt, în realitate,
izvoare propriu-zise, ci un material informativ (precedente istorice).
43
În ştiinţa dreptului penal, noţiunea de izvor al dreptului este folosită în
sensul de izvor formal, adică de sursă juridică a dreptului.
2. Clasificare
Izvoarele dreptului penal se clasifică în: izvoare imediate şi izvoare mediate.
1. Izvoarele imediate sunt actele legislative în care este exprimată voinţa
puterii publice.
Aceste acte legislative sau legi pot fi:
– perfecte sau propriu-zise (legi proprii);
– imperfecte, care sunt denumite, în mod impropriu, legi.
Legile proprii (perfecte sau propriu-zise) sunt acelea care au fost denumite
de puterea legislativă, în mod formal, legi. Ele conţin, din punct de vedere
material, norme reale de conduită, iar din punct de vedere funcţional, au
aptitudinea de a asigura realizarea directă sau indirectă a ordinii publice.
Exemple: Codul rutier; Codul silvic; Codul penal etc.
Legile improprii sunt acelea care nu îndeplinesc cerinţele unei legi proprii,
fie sub aspect formal, fie sub aspect material sau funcţional. Legi improprii
sunt, de exemplu, decretele, decretele legi, ordonanţele de urgenţă etc.
2. Izvoarele mediate sunt acele surse din care dreptul penal îşi extrage, în
mod indirect, anumite reguli sau norme de drept.
Sunt considerate izvoare mediate sau subsidiare ale dreptului penal
consuetudinea (obiceiurile), tratatele şi convenţiile internaţionale.
Izvoarele formale ale dreptului penal
Izvorul formal sau sursa juridică a dreptului reprezintă însuşi actul
legislativ care conţine normele de drept penal, aşa cum arătam mai sus.
Aşa se explică faptul că, în doctrină şi în jurisprudenţă, noţiunea de izvor de
drept desemnează actele normative care stabilesc faptele ce constituie infracţiuni,
condiţiile răspunderii penale şi sancţiunile de drept penal, adică legile penale.
În ceea ce urmează, vom prezenta izvoarele formale ale dreptului penal în
accepţiunea de legi penale sau legi care conţin dispoziţii penale.
Constituţia României
Este cel dintâi şi cel mai important izvor pentru toate ramurile dreptului şi,
implicit, pentru dreptul penal.
În Constituţia României, sunt prevăzute norme cu valoare de principiu
pentru dreptul penal. Astfel, în art.1 din Constituţie, sunt arătate, printre valorile
sociale fundamentale, anumite atribute ale statului român (stat naţional,
suveran, independent, unitar şi indivizibil), care apoi sunt preluate în art.1 din
Codul penal actual, care defineşte scopul legii penale, prevăzându-se că legea
penală apără împotriva infracţiunilor, în primul rând România, ca stat,
suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului.
44
Alte texte din legea fundamentală care se referă la reglementări de drept
penal:
– art.15 alin.1 din Constituţie, care prevede principiul neretroactivităţii
legii, şi art.15 alin.2, care se referă la retroactivitatea legii penale mai
favorabile;
– art.16 din Constituţie, care consacră egalitatea în faţa legii penale;
– art.19 din Constituţie, care prevede că cetăţeanul român nu poate fi
extrădat şi că cetăţenii străini şi apatrizii pot fi extrădaţi numai pe bază de
convenţii internaţionale sau în condiţii de reciprocitate, iar expulzarea sau
extrădarea se hotărăşte de justiţie;
– art.23 din Constituţie, care garantează libertatea individuală;
– art.49 din Constituţie, care prevede situaţiile în care se poate restrânge
exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi;
– art.72 lit.f, care prevede că reglementarea infracţiunilor, a pedepselor şi
executarea acestora, acordarea amnistiei şi graţierii colective se fac numai prin
lege organică.
Codul penal şi legile penale-principalul izvor de drept penal
Legea penală poate fi definită în două moduri: în sens larg şi în sens
restrâns.
În sens larg, prin lege penală se înţelege orice dispoziţie cu caracter penal
cuprinsă în legi sau decrete. Trebuie făcută observaţia că „decretele” la care se
referă art.141 Cod penal nu mai emană de la puterea legislativă, ci de la
preşedintele României, potrivit art. 99 din Constituţie. Din acest motiv, ele nu
mai pot avea statut de lege penală. Decretele care conţin dispoziţii penale,
emise înainte de adoptarea Constituţiei, rămân în vigoare în măsura în care nu
contravin acesteia.
În sens restrâns, prin lege penală se înţelege actul normativ emis de
Parlament, în condiţiile art.72 lit.f din Constituţie, adică prin lege organică.
Aceasta este accepţiunea recunoscută şi acceptată, pentru că numai printr-o
asemenea lege se pot incrimina faptele ce constituie infracţiuni, se pot prevedea
pedepsele şi regimul executării acestora.
Trebuie făcută sublinierea că noţiunea de lege penală este mai restrânsă
decât cea de normă penală, deoarece normele penale sunt uneori cuprinse şi în
legi extrapenale.
Clasificarea legilor penale
În doctrină, legile se clasifică după următoarele criterii:
A. După sfera de incidenţă sau domeniul de aplicare
În raport de acest criteriu, există următoarea împărţire: lege penală
generală; lege penală specială; lege nepenală cu dispoziţii penale; lege penală
complinitoare.
45
a) Legea penală generală. Este acea lege care reglementează regulile cele
mai generale privind instituţiile fundamentale ale dreptului penal: infracţiunea,
răspunderea penală şi sancţiunile de drept penal.
Legea penală generală, în dreptul nostru penal, este Codul penal. El
cuprinde o parte generală şi o parte specială.
În partea generală, sunt cuprinse normele penale cu caracter general,
împărţite în capitole şi secţiuni, referitor la aplicarea legii penale în spaţiu şi
timp; la infracţiune şi la instituţiile legate de aceasta (tentativa, participaţia,
unitatea şi pluralitatea de infracţiuni, pedepsele şi celelalte sancţiuni de drept
penal, răspunderea penală a minorilor, cauzele care înlătură răspunderea penală
sau consecinţele condamnării etc.).
În partea specială, divizată şi ea în mai multe titluri, sunt cuprinse norme
speciale, sistematizate după criteriul ştiinţific al valorilor sociale, vătămate sau
puse în pericol, prin infracţiunile incriminate. A fost alcătuită pe baza acestui
criteriu, denumit al obiectului juridic generic, o împărţire pe grupe a
infracţiunilor, şi anume: infracţiuni contra siguranţei statului; infracţiuni contra
persoanei; infracţiuni contra patrimoniului; infracţiuni contra autorităţii;
infracţiuni care aduc atingere unor activităţi de interes public sau altor activităţi
reglementate de lege; infracţiuni de fals; infracţiuni la regimul stabilit pentru
anumite activităţi economice; infracţiuni care aduc atingere unor relaţii privind
convieţuirea socială; infracţiuni contra capacităţii de apărare a României;
infracţiuni contra păcii şi omenirii.
b) Legea penală specială. Este acea lege în care se prevăd numai
dispoziţii penale speciale, care fie completează Codul penal, fie modifică Codul
penal (de exemplu, o lege care incriminează fapte penale noi care până atunci
nu au fost prevăzute ca infracţiuni sau o lege care modifică pedepsele pentru
anumite infracţiuni).
Au existat şi legi penale speciale care au avut ca obiect reglementarea
răspunderii penale a unei anumite categorii de persoane.35
Trebuie făcută menţiunea că, ori de câte ori intervine o lege penală
specială, care modifică o reglementare penală din legea penală generală,
suntem în prezenţa unui concurs între legea penală specială şi legea penală
generală. Acest concurs se rezolvă în sensul că, în asemenea cazuri, întotdeauna
are prioritate de aplicare legea penală specială, potrivit principiului specialia
derogant generalium.
c) Legi nepenale cu dispoziţii penale. Aceste legi poartă şi denumirea de
legi speciale cu dispoziţii penale. Ele au ca obiect reglementarea unui anumit
35
Codul justiţiei militare, publicat la 20 martie 1937 şi care s-a aplicat până la
31 decembrie 1968, când a intrat în vigoare actualul Cod penal. Infracţiunile prevăzute în
acest Cod al justiţiei militare au fost incluse în actualul Cod penal, în titlul X „Infracţiuni
contra capacităţii de apărare a României”.
46
domeniu de activitate şi în cuprinsul unei asemenea legi, într-un capitol sau
într-o secţiune, sunt prevăzute norme penale care prevăd infracţiunile ce se pot
săvârşi în acel domeniu de activitate, prin încălcarea unor obligaţii impuse de
legea specială (de exemplu, Codul vamal, Codul fiscal, Codul rutier etc.).
Normele cu caracter penal din aceste legi nu au caracterul unor norme
penale generale. Nu cuprind principii şi nu se referă la instituţii cum ar fi
infracţiunea, răspunderea penală ori sancţiunile de drept penal. Ele sunt
exclusiv norme speciale de incriminare a unor fapte care interesează obiectul
acelui domeniu de activitate.
B. După durata de aplicare
În raport de acest criteriu, legile penale se clasifică în legi penale cu durată
nedeterminată şi legi penale temporare.
a) Legea penală cu durată nedeterminată. Legile cu durată nedeterminată,
denumite şi legi permanente, sunt acele legi în cuprinsul cărora nu este stabilită
durata aplicării lor.
Caracteristicile acestor legi sunt următoarele:
– în cuprinsul lor este fixat doar momentul intrării lor în vigoare, nu şi cel
al încetării acţiunii lor;
– au stabilitate şi durată îndelungată de activitate;
– adoptarea lor, de regulă, este impusă de anumite condiţii şi considerente
social-economice importante şi, drept urmare, sunt înlăturate prin abrogare sau
înlocuite cu alte legi numai în momentul când se schimbă structural şi
fundamental condiţiile care au determinat adoptarea lor.
Edificator este, sub acest aspect, Codul penal, care reprezintă o lucrare
legislativă stabilă şi de lungă durată36.
b) Legea penală cu durată determinată (legea penală temporară). Sunt
acele legi care au durată de aplicare limitată.
Limitele duratei de aplicare pot rezulta, după cum urmează: în mod expres
din lege, printr-o dispoziţie care stabileşte limita finală de aplicare; din
caracterul şi din împrejurările care au impus apariţia legii şi care, atunci când nu
mai subzistă, impun ieşirea din vigoare a legii.
Legile din prima categorie, a căror durată de aplicare rezultă expres din
lege, sunt denumite legi formal temporare. La expirarea datei stabilite expres,
ele ies automat din vigoare.
36
Codul penal din 1864 a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1865 şi a durat până la
intrarea în vigoare a Codului penal din 1936 (1 ianuarie 1937), iar în cuprinsul acestuia nu
s-a fixat durata de aplicare; Codul penal din 1936 a durat, apoi, până la 1 ianuarie 1969,
când a intrat în vigoare actualul Cod penal, care este în vigoare şi în prezent, fără să se fi
prestabilit durata lui de aplicare şi care urmează să fie înlocuit cu noul Cod penal, a cărui
punere în aplicare a fost amânată.
47
Legile din cea de a doua categorie sunt denumite legi temporare prin
conţinut. Stabilirea caracterului de lege temporară prezintă importanţă în ceea
ce priveşte aplicarea legii penale în timp, întrucât legea penală temporară
reprezintă o excepţie de la principiul activităţii legii penale. Ea ultraactivează,
în sensul că produce efecte şi după data ieşirii din vigoare, aplicându-se tuturor
infracţiunilor care au fost săvârşite în intervalul de timp cât a fost ea în vigoare,
dar care nu au fost urmărite şi judecate în acea perioadă de timp.
C. După caracterul lor
În raport de caracterul lor, legile penale se împart în legi penale ordinare şi
legi penale extraordinare.
Legile penale ordinare, denumite legi obişnuite, sunt adoptate în fluxul
normal al activităţii Parlamentului şi reglementează o problematică normală, în
diverse domenii de activitate (de exemplu, Codul penal, Codul silvic, Codul
vamal, Codul rutier etc.).Aceste legi sunt, în majoritatea cazurilor, cu o durată
nedeterminată.
Legile extraordinare, denumite şi excepţionale, sunt cele care se adoptă în
situaţii deosebite, speciale, neobişnuite, care impun incriminări în regim de
urgenţă ale unei fapte periculoase, tocmai ca urmare a acestor condiţii
excepţionale ori impun agravări ale regimului sancţionator al unor fapte deja
incriminate prin legile ordinare.
Asemenea legi sunt, de obicei, cu caracter temporar, fiindcă apar şi se
aplică într-un interval de timp determinat de situaţiile excepţionale apărute şi
acţionează numai atâta timp cât persistă aceste situaţii. Referitor la aplicarea lor
în timp, ele sunt guvernate de regula ultraactivităţii legii penale, în sensul că se
aplică şi după ieşirea lor din vigoare, cu privire la faptele săvârşite sub imperiul
lor în acele condiţii speciale care au determinat adoptarea lor.
3. Tratatele şi convenţiile internaţionale
Tratatele şi convenţiile internaţionale reprezintă o categorie de izvoare
indirecte de drept penal. Ele sunt denumite şi izvoare mediate, pentru că aceste
tratate şi convenţii internaţionale incumbă o serie de obligaţii la care s-a angajat
statul român cu privire la incriminarea unor fapte periculoase referitor la care
există un interes de reprimare interstatal, uneori chiar al tuturor statelor, iar
urmare a angajamentelor prin ratificarea convenţiei sau tratatului, ele devin lege
şi, deci, izvor indirect de drept penal pentru România.
Sunt denumite izvoare indirecte, întrucât nu se aplică în mod nemijlocit,
ci în temeiul unei legi speciale, prin care aceste convenţii şi tratate sunt
introduse în ordinea internă a statului român. 37
Dintre izvoarele indirecte de acest fel, pot fi exemplificate următoarele:
37
Ilie Pascu, Drept penal, Partea generală, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 2001, p.34.
48
– Decretul lege nr. 111 din 30 martie 1990, prin care România a aderat la
Convenţia internaţională contra luării de ostatici din 16 decembrie 1979, iar
urmare a aderării, prin Decretul lege nr. 112 din 30 martie 1990, a fost
modificat şi completat art.189 Cod penal;
– Legea nr. 19 din 9 octombrie 1990, prin care România a aderat la
Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente cu cruzime,
inumane sau degradante, încheiată la New York, la 10 octombrie 1984, iar ca
efect al aderării, Legea nr. 20 din 9 octombrie 1990, a fost modificat art.117 din
Codul penal, privind măsura de siguranţă a expulzării şi s-a incriminat tortura
prin art.2671 din actualul Cod penal.
O categorie specială de tratate şi convenţii sunt cele de asistenţă juridică
internaţională în materie penală, cum sunt, de exemplu, tratatele sau convenţiile
României cu un alt stat, fie de asistenţă juridică, fie în materia extrădării.
Spre deosebire de prima categorie, care sunt izvoare indirecte, acestea
sunt izvoare directe de drept penal, întrucât ele, după ratificare, se aplică în
dreptul intern fără să mai fie necesar un alt act normativ special de introducere
în ordinea internă a acestor dispoziţii şi tratate.38
4. Structura şi conţinutul legii penale
4.1. Structura legii penale
Studiul structurii legii penale trebuie să se raporteze la două aspecte:
– structura legii penale generale care este Codul penal;
– structura legii penale speciale.
4.1.1. Structura legii penale generale
Codul penal, care reprezintă legea penală generală a României, conţine
totalitatea normelor juridice cu privire la cele trei instituţii fundamentale ale
dreptului penal: infracţiunea, răspunderea penală şi sancţiunile de drept penal
(în prima parte, denumită Partea generală) şi normele incriminatoare şi
sancţionatoare din Partea specială, aşezate pe capitole după criteriul ştiinţific al
obiectului juridic generic (al unui anumit grup de valori sociale ocrotite prin
incriminările fiecărui capitol).
Aşadar, studiul structurii legii penale generale trebuie realizat cu privire la
cele două părţi ale Codului penal, şi anume: a) partea generală; b) partea specială.
a) Partea generală a Codului penal este grupată în mod sistematic, pe cele
trei instituţii fundamentale: infracţiunea, răspunderea penală şi sancţiunile de
drept penal.
38
George Antoniu, Legislaţia comunitară şi legea penală, în „Revista de drept
penal” nr.2/2000, p. 9-16.
49
Această grupare au fost realizată pe titluri, după cum urmează:
Legea penală şi limitele ei de aplicare (titlul I, care cuprinde art. 1-16 şi
se referă la norme ce reglementează scopul legii penale, legalitatea incriminării
şi aplicarea legii penale în spaţiu şi timp);
Infracţiunea (titlul II, care cuprinde art. 16-51 şi se referă la dispoziţiile
generale cu privire la trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, tentativa, participaţie,
pluralitatea de infracţiuni şi cauzele care înlătură caracterul penal al faptei);
Pedepsele (titlul III, care cuprinde art. 52-89 şi se referă la dispoziţii
generale cu privire la pedeapsă şi scopul ei, categoriile şi limitele generale ale
pedepselor, individualizarea acestora);
Înlocuirea răspunderii penale (titlul IV, care cuprinde art. 90-98);
Minoritatea (titlul V, care cuprinde art. 99-110 şi se referă la
particularităţile răspunderii penale ale minorilor infractori şi la sistemul
sancţionator diferenţiat al acestora faţă de infractorii majori, constând în
prioritatea măsurilor educative, ca sancţiuni specifice de drept penal);
Măsurile de siguranţă (titlul VI, care cuprinde art. 111-1181);
Cauzele care înlătură răspunderea penală sau consecinţele condamnării
(titlul VII, care cuprinde art. 119-139);
Înţelesul unor termeni sau expresii în legea penală (titlul VIII, care
cuprinde art. 140-154 şi care reprezintă un titlu final explicativ al unor noţiuni,
termeni şi expresii folosite în conţinutul Codului penal).
b) Partea specială a Codului penal actual este structurată pe grupuri de
infracţiuni, aşezate pe titluri, în raport de criteriul obiectului juridic generic,
după cum urmează:
infracţiuni contra siguranţei statului (titlul I, de la art. 155 la art. 173);
infracţiuni contra persoanei (titlul II, de la art. 174 la art. 207);
infracţiuni contra patrimoniului (titlul III, de la art. 208 la art. 222);
infracţiuni contra autorităţii (titlul V, de la art. 236 la art. 244);
infracţiuni care aduc atingere unor activităţi de interes public sau altor
activităţi reglementate de lege (titlul VI, de la art. 246 la art. 281);
infracţiuni de fals (titlul VII, de la art. 282 la art. 294);
infracţiuni la regimul stabilit pentru anumite activităţi economice (titlul
VIII, de la art. 295 la art. 3022);
infracţiuni care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială
(titlul IX, de la art. 303 la art. 330);
infracţiuni contra capacităţii de apărare a României (titlul X, de la
art. 331 la art. 335);
infracţiuni contra păcii şi omenirii (titlul XI, de la art. 336 la art. 363).
50
4.1.2. Structura legii penale speciale
Legile penale speciale au o structură care diferă în raport de caracterul
fiecărei legi în parte. Majoritatea sunt legi care incriminează noi fapte şi prevăd
pedepse sau alte sancţiuni corespunzătoare. În acest caz, structura lor este
asemănătoare cu cea din partea specială a Codului penal (de exemplu, Codul
silvic, Codul vamal, Codul fiscal, Codul rutier etc.).
Există însă şi legi speciale care introduc noi forme de tentativă, care
prevăd noi pedepse sau care modifică termenele de prescripţie. Asemenea legi
vor conţine, aşadar, norme penale care ţin de instituţiile fundamentale ale Părţii
generale a dreptului penal.
4.2. Consideraţii privind structura noului Cod penal
Structura noului Cod penal a fost modificată pentru a se asigura
compatibilizarea legii noastre penale cu legislaţia penală din statele europene în
perspectiva aderării României la Uniunea Europeană.
Dintre modificările importante şi semnificative ale Părţii generale ale
noului Cod penal în forma şi conţinutul adoptate prin Legea nr. 301/2004,
publicată în „Monitorul Oficial” nr. 575/29.VI.2004, Partea I, relevăm
următoarele:
a. În Titlul I:
– a fost reformulat principiul legalităţii incriminării sub denumirea de
„legalitatea incriminării şi a sancţiunilor de drept penal”, realizându-se astfel o
cuprindere şi o acoperire sub cupola acestui principiu fundamental, nu numai a
pedepsei, ci şi a celorlalte sancţiuni de drept penal (măsurile educative şi
măsurile de siguranţă);
– a fost introdusă teza nouă a anteriorităţii legii în raport cu săvârşirea
faptei incriminate şi cu pedeapsa aplicată (art.2 alin.2).În acest fel, aşa cum s-a
subliniat în literatura de specialitate, s-a dat satisfacţie argumentelor constant
prezentate de doctrina noastră penală şi de cea europeană39;
– a fost introdus art. 3 din noul Cod penal, care împarte infracţiunile după
gravitatea lor, în crime şi delicte;
– a fost sistematizată problematica aplicării legii penale, în sensul că ea
începe cu aplicarea legii penale în timp, şi nu cu aplicarea legii penale în spaţiu,
cum este în actualul Cod penal. Ea urmează o cerinţă logică, pentru că, înainte
de a examina o aplicare în spaţiu a unei legi penale, trebuie să existe o lege
penală intrată în vigoare, pentru că, altfel, în lipsa ei, nu s-ar putea vorbi de o
aplicare în spaţiu;
– au fost introduse soluţii noi şi referitor la aplicarea în timp a actelor
normative neconfirmate sau confirmate cu modificări ori completări de către
39
G. Antoniu, „Revista de drept penal” nr.1/2004, p.32.
51
Parlament, precum şi a legilor declarate neconstituţionale (art.6 alin.2 din noul
Cod penal).
b. În Titlul II:
– după conceptul de infracţiune şi după definirea trăsăturilor esenţiale ale
acesteia, a fost ordonată instituţia cauzelor care înlătură caracterul penal al
faptei, prin împărţirea acestora în cauze justificative şi cauze care înlătură
caracterul penal al faptei. Astfel, aceste cauze au fost aduse aproape de materia
de care sunt strâns legate, cea a trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii,
renunţându-se la sistemul din actualul Cod penal, care reglementează aceste
cauze după pluralitatea de infracţiuni.
Pe de altă parte, prin revenirea la soluţia reglementării cauzelor
justificative din Codul penal Carol al II-lea (1937), legea noastră penală s-a
aliniat celorlalte legislaţii europene;
– participaţia penală introduce noutatea în sensul arătat în art.38 alin.2,
potrivit căruia, dacă mai multe persoane săvârşesc nemijlocit, împreună, o faptă
prevăzută de legea penală, fiecare dintre ele va fi pedepsită ca autor;
– prin art.45 din noul Cod penal a fost introdusă răspunderea penală a
persoanei juridice;
– în materia pluralităţii de infracţiuni, concursul ideal din actuala
reglementare este reglementat sub denumirea de concurs formal şi este prevăzut
cu o sancţiune autonomă (pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea cea
mai gravă);
– modificări importante sunt aduse prin art.50 din noul Cod penal
recidivei (sistemul recidivei relative cu trepte, de la 1 la 5 ani şi peste 5 ani
închisoare şi renunţarea la mica recidivă).
c. În Titlul III:
– a fost modificată definiţia pedepsei prin art.57 din noul Cod penal, iar
prin art.58 din acelaşi Cod, pedepsele au fost împărţite în pedepse pentru crime
şi pedepse pentru delicte;
– tot în art.58 din noul Cod penal, au fost diversificate pedepsele,
prevăzându-se pentru crime detenţiunea pe viaţă şi detenţiunea severă între 15
şi 30 de ani, iar pentru delicte, închisoarea strictă între 1 an şi 15 ani,
închisoarea între 15 zile şi 1 an, amenda sub forma zilelor amendă, între 5 şi
360 de zile, şi munca în folosul comunităţii între 100 şi 500 de ore;
– a fost pus de acord regimul de executare a pedepselor privative de
libertate cu legea de executare a pedepselor, pentru a se alinia regimul de
executare cu regimul din celelalte ţări europene (capitolul III, art.60 şi urm. din
noul Cod penal);
– au fost aduse modificări şi liberării condiţionate, ca modalitate de
individualizare postjudiciară, administrativă a pedepsei în faza de executare
(art.71-73 din noul Cod penal);
52
– a fost introdus un capitol separat privind regimul de executare a
pedepselor aplicate persoanelor juridice (art.80-86 din noul Cod penal);
– în materia circumstanţelor atenuante legale au fost introduse două noi
circumstanţe: săvârşirea faptei cu un mobil sau cu un scop care pune în
evidenţă pericolul redus al persoanei făptuitorului şi cea constând în atingerea
minimă adusă uneia dintre valorile apărate de lege şi care, prin conţinutul ei,
prezintă o gravitate redusă (art.88 lit. c şi d din noul Cod penal);
– au fost introduse noi circumstanţe agravante legale (art.89 lit.f şi lit.g din
noul Cod penal);
– în materia minorităţii, a fost introdusă o nouă măsură educativă, cea a
libertăţii sub supraveghere (art.117 şi 118 din noul Cod penal).
În Partea specială, au fost operate multiple modificări, atât în structura
grupării crimelor şi delictelor, cât şi în sistematizarea lor.
Multe modificări se referă şi la incriminarea unor noi fapte, precum şi la
unele dezincriminări.

ÎN JURISPRUDENŢĂ
Concurs între o lege penală generală (Codul penal) şi o lege nepenală
(specială) cu dispoziţii penale. Aplicarea principiului Specialia generalibus
derogant
Folosirea, cu rea-credinţă, a bunurilor societăţii comerciale, în folosul
propriu. Art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990. Urmărirea adminis-
tratorului pentru daunele pricinuite societăţii. Art. 189 alin. (1) lit. c) din
aceeaşi lege. Delapidare
C. pen., art. 2151
Legea nr. 31/1990, art. 189 alin (1) lit. c), art. 226, pct. 2
Administratorul, acţionar majoritar al unei societăţi comerciale, nu are

calitatea de funcţionar. Ca atare, folosirea de către el a bunurilor societăţii în
folosul lui propriu nu constituie infracţiunea de delapidare, ci aceea de abuz
de bunurile şi creditul societăţii, prevăzută în art. 266 pct. 2 din Legea
nr. 31/1990, infracţiune ce se urmăreşte la plângerea adunării asociaţilor,
potrivit art. 189 alin. (1) lit. c) din aceeaşi lege.
Prin sentinţa penală nr. 320 din 13 iunie 2004, Tribunalul Galaţi a
condamnat pe inculpatul D.F., între altele, pentru săvârşirea infracţiunii
prevăzute în art. 266 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, prin schimbarea încadrării
juridice din infracţiunea de delapidare prevăzută în art. 215 alin. (2) C. pen.
53
Instanţa a reţinut că, în calitate de administrator al societăţii comerciale
„A.I.P.” Bucureşti, şi deţinător a 96% din acţiunile acesteia, a încheiat o
convenţie cu SC „L” Focşani pe baza căreia a cumpărat de la aceasta produse
metalurgice în valoare de 13.907.690 de lei pe care le-a livrat mai multor clienţi,
folosind în interes personal sumele de bani reprezentând preţul încasat.
Apelul procurorului a fost admis prin decizia nr. 41 din 30 ianuarie 2004 a
Curţii de Apel Galaţi, care a schimbat încadrarea juridică a faptei în infracţiunea
de delapidare prevăzută în art. 2151 alin. (2) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.,
texte în baza cărora a condamnat pe inculpat, constatând că SC „AIP” Bucureşti
nu s-a constituit parte civilă.
Inculpatul a declarat recurs, cu motivarea că fapta sa nu poate constitui
infracţiunea de delapidare, el neavând calitatea de funcţionar, şi nu era interesat
să delapideze banii propriei sale societăţi comerciale unde deţine 96% din
acţiuni.
Recursul este fondat.
Din probele administrate în cauză rezultă că inculpatul, administrator al
SC „AIP” Bucureşti, a folosit în interes propriu suma de 9.121.578.775 de lei
din patrimoniul societăţii pentru a achita datorii pe care le-a avut la diferite
persoane fizice şi societăţi comerciale.
Este stabilit că inculpatul era acţionar majoritar şi administrator al unei
societăţi comerciale ce-şi desfăşura activitatea în temeiul Legii nr. 31/1990,
republicată. Legea menţionată este o lege specială, ale cărei dispoziţii prevalează
în raport cu dispoziţiile legii generale, care este Codul penal.
În speţă, inculpatul, administrator al societăţii comerciale, a folosit cu
rea-credinţă bunurile şi creditul societăţii în interesul său propriu, ceea ce
constituie infracţiunea prevăzută în art. 266 alin. (2) din Legea nr. 31/1990.
Infracţiunea fiind prevăzută într-o lege specială, derogatoare de la norma
generală, în speţă sunt aplicabile toate dispoziţiile acesteia, inclusiv art. 189
pct. 1 lit. c) care prevede, între atribuţiile adunării acţionarilor, de a decide
urmărirea administratorilor sau cenzorilor pentru daunele pricinuite societăţii,
desemnând şi persoana care să o exercite.
Din examinarea dosarului rezultând că o asemenea plângere nu există,
recursul inculpatului a fost admis şi, în temeiul art. 11 pct. 2 raportat la art. 10
alin. (1) lit. f) C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal pentru această
infracţiune.
I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 3066 din 4 iunie 2004
54
Concurs de legi penale în materia măsurii de siguranţă a confiscării
speciale
Confiscare specială. Dare de mită. Sume de bani oferite uneia dintre
persoanele prevăzute în art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000. Dispozitive
electronice apte să servească la falsificarea instrumentelor de plată
electronică. Temeiurile confiscării
C. pen., art. 118
Legea nr. 78/2000, art. 7, art. 19
Legea nr. 365/2002, art. 25
1. În cazul săvârşirii infracţiunii de dare de mită prin oferirea de bani

uneia dintre persoanele prevăzute în art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000,
cum sunt poliţiştii cu atribuţii de constatare a infracţiunilor, confiscarea
specială a sumelor de bani se dispune în temeiul art. 19 din Legea
nr. 78/2000, iar nu în temeiul art. 118 lit. b) C. pen, normă cuprinsă în legea
specială având prioritate faţă de norma generală.
2. Confiscarea specială a dispozitivelor apte să servească la falsificarea
instrumentelor de plată electronică, în cazul săvârşirii infracţiunii de deţinere
de echipamente în vederea falsificării unor astfel de instrumente de plată
prevăzută în art. 25 din Legea nr. 365/2002, se dispune în temeiul art. 118
lit. e) C. pen. referitor la bunurile deţinute în contra dispoziţiilor legale, şi nu
în temeiul art. 118 lit. d) din acelaşi cod, întrucât aceste bunuri nu sunt
dobândite prin săvârşirea infracţiunii menţionate, ci sunt deţinute în contra
dispoziţiilor art. 25 din Legea nr. 365/2002, prin deţinerea lor fiind realizate
elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în acest text de lege.
Prin sentinţa penală nr. 359 din 6 iulie 2005, Tribunalul Dolj a condamnat
pe inculpatul M.C. pentru săvârşirea infracţiunii de deţinere de echipamente în
vederea falsificării instrumentelor de plată electronică prevăzută în art. 25 din
Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic şi a infracţiunii de dare de mită
prevăzută în art. 255 alin. (1) C. pen.
În baza art. 118 lit. b) C. pen. a confiscat de la inculpat suma de 2.000 de
euro, iar în baza art. 118 lit. d) din acelaşi cod, dispozitivele electronice apte să
servească la falsificarea instrumentelor de plată electronică.
Instanţa a reţinut că, la 8 februarie 2005, inculpatul se afla la volanul unui
autoturism, în care avea dispozitive de falsificare a instrumentelor de plată
electronică. În urma unui control efectuat de poliţişti, cunoscând că dispozitivele
electronice găsite de aceştia în autoturism erau folosite la falsificarea cardurilor
55
bancare, inculpatul a oferit poliţiştilor suma de 2.000 de euro pentru a-i restitui
bunurile, a-l lăsa în libertate şi a scăpa de răspundere penală.
Prin decizia penală nr. 285 din 23 septembrie 2005, Curtea de Apel
Craiova a admis apelul procurorului şi a dispus schimbarea încadrării juridice a
faptei de dare de mită, din prevederile art. 255 alin. (1) C. pen., în prevederile
art. 255 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000.
Recursul declarat de procuror, între altele, cu privire la temeiul confiscării
speciale, este fondat.
În ceea ce priveşte suma de 2.000 de euro oferită de inculpat poliţiştilor
sunt incidente prevederile art. 19 din Legea nr. 78/2000, iar nu ale art. 118 lit. b)
C. pen., normă cuprinsă în legea specială având prioritate faţă de norma
generală.
Cu privire la dispozitivele electronice găsite în autoturismul inculpatului,
acestea au fost confiscate în temeiul art. 118 li.t d) C. pen., deşi ele nu au fost
dobândite prin săvârşirea infracţiunii, ci deţinute de către inculpat împotriva
unor dispoziţii legale, fiind apte să servească la săvârşirea unei infracţiuni. Ca
atare, cum prin deţinerea acestor dispozitive electronice au fost realizate
elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 25 din Legea
nr. 365/2000, sunt incidente prevederile art. 118 lit. e) C. pen.
În consecinţă, recursul procurorului a fost admis şi s-a dispus confiscarea
sumei de bani în temeiul art. 19 din Legea nr. 78/2000, iar a dispozitivelor
electronice, în temeiul art. 118 lit. e) C. pen.
I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 473 din 25 ianuarie 2006
56
CAPITOLUL III
PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI PENAL
SECŢIUNEA I
DREPTUL PENAL ŞI PRINCIPILE SALE FUNDAMENTALE
1. Noţiune şi consideraţii generale
Prin principii fundamentale ale dreptului penal înţelegem acele reguli cu
caracter general care călăuzesc şi străbat întreaga reglementare juridică penală
şi care îşi găsesc reflectarea în instituţiile şi normele de drept penal. Au fost
denumite principii fundamentale sau de bază, întrucât aceste reguli cu caracter
general sunt direct şi intim legate de instituţiile cele mai importante ale
dreptului penal: infracţiunea, răspunderea penală şi sancţiunile de drept penal.
Pe baza acestor reguli cu caracter general, denumite principii funda-
mentale, este construit întreg dreptul penal.
Aceste principii de bază sau fundamentale sunt următoarele:
o principiul legalităţii incriminării şi a sancţiunilor de drept penal;
o principiul incriminării numai a faptelor care prezintă un anumit grad de
pericol social;
o principiul democratismului;
o principiul umanismului;
o principiul egalităţii în faţa legii penale;
o principiul potrivit căruia infracţiunea este unicul temei al răspunderii
penale;
o principiul personalităţii răspunderii penale;
o principiul individualizării sancţiunilor de drept penal;
o principiul instituirii unui regim sancţionator special pentru minorii
infractori ;
o principiul prevenirii faptelor prevăzute de legea penală.
Distincţia dintre principiile fundamentale şi alte principii speciale ale
dreptului penal
Principiile enumerate, denumite de bază sau fundamentale, nu trebuie
confundate cu alte principii, denumite speciale, ale dreptului penal, care privesc
şi se referă la un cadru problematic mai restrâns. Sunt considerate principii
speciale cele referitoare la aplicarea legii penale în spaţiu (al teritorialităţii, al
personalităţii, al realităţii, al universalităţii), la aplicarea legii penale în timp (al
57
activităţii, al neretroactivităţii, al retroactivităţii, al aplicării legii penale mai
favorabile, al aplicării legii penale temporare).
În doctrină, nu există o delimitare fixă, matematică a principiilor
fundamentale. Unii autori concep şi tratează ca principii fundamentale numai
unele dintre principiile mai sus enunţate, alţi autori admit şi tratează ca principii
fundamentale şi altele decât cele enunţate40.
Trebuie remarcate însă nu numai existenţa incontestabilă a acestor principii
fundamentale, dar şi faptul că aceste principii alcătuiesc un adevărat sistem care
stă la baza întregului drept penal. Această realitate a unui sistem al principiilor de
bază ale dreptului penal este unanim admisă în doctrina de specialitate.
În concepţia noastră, acest sistem este alcătuit din principiile
fundamentale mai sus enumerate. Totalitatea acestor principii, constituite în
sistem, exprimă şi reflectă politica penală a statului nostru şi delimitează dreptul
penal de celelalte ramuri ale dreptului.
Studiul şi cunoaşterea acestor principii fundamentale sunt de mare interes
teoretic şi practic.
Interesul şi importanţa teoretică rezidă în aceea că aceste principii
caracterizează dreptul penal ca o ramură distinctă a ştiinţelor juridice şi oferă
grila unor criterii ştiinţifice de cunoaştere şi apreciere a dreptului penal, precum
şi de diferenţiere a acestuia în raport cu alte ramuri de drept.
Sub aspect practic, studiul şi cunoaşterea principiilor de bază ale dreptului
penal răspund necesităţii unei corecte şi juste orientări în activitatea de
interpretare şi aplicare în viaţa de zi cu zi a normelor penale.
2. Examinarea principiilor fundamentale

Principiul legalităţii incriminării şi a sancţiunilor de drept penal
Sursa acestui principiu este constituţională. Astfel, art. 72 lit. f din
Constituţia României, revizuită, prevede că reglementarea infracţiunilor, a
pedepselor şi executarea acestora, acordarea amnistiei şi graţierii colective se
fac numai prin lege organică.
Principiul a fost preluat în Codul penal şi îşi are sediul în art. 2, care, în
actuala reglementare, are următorul conţinut: „Legea prevede care fapte
constituie infracţiuni, pedepsele ce se aplică infractorilor şi măsurile ce se pot
lua în cazul săvârşirii acestor fapte.”
Esenţa acestui principiu fundamental constă în aceea că: o faptă, pentru a
fi infracţiune, trebuie să fie prevăzută de lege; nimeni nu poate fi tras la
răspundere penală pentru o faptă care în momentul săvârşirii nu era prevăzută
40
V. Papadopol, Principii de bază, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1958, p. 531; Maria
Zolyneak, Drept penal, Partea generală I, Ed. Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1992, p. 36-60.
58
ca infracţiune; pedepsele şi măsurile ce se pot lua în cazul săvârşirii
infracţiunilor nu pot fi decât cele prevăzute de lege.
Referitor la conţinutul noţiunii de lege, trebuie să ne raportăm la explicaţia
dată în art. 141 din actualul Cod penal, care arată că „prin lege penală se
înţelege orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi sau decrete”. Sub
acest aspect, trebuie subliniat că, potrivit art. 73 lit. h din Constituţia României,
legile privitoare la infracţiuni, pedepse şi regimul executării acestora pot fi
adoptate numai de Parlament şi numai prin legi organice. Aceasta înseamnă că
sunt excluse actele normative inferioare legii, cum ar fi ordonanţele Guvernului
sau ordonanţele de urgenţă, în cazurile în care o atare urgenţă nu a existat în
realitate.
În legătură cu abateri de la dispoziţiile art. 73 lit. h din Constituţie, trebuie
amintite criticile justificate făcute în doctrina penală referitor la practica
adoptării de norme penale prin asemenea ordonanţe ale Guvernului.
Tot ca o abatere de la principiul legalităţii, a fost criticat justificat în
doctrină art. 181 din Codul penal actual (text menţinut şi în noul Cod penal),
care permite să se înlăture caracterizarea ca infracţiune a faptei, printr-o
evaluare a acesteia de către judecător, care poate constata că ea nu prezintă
pericolul social al unei infracţiuni. În acest sens, s-a arătat, justificat, că o
asemenea prevedere legislativă încalcă principiul separaţiei puterilor în stat,
prin aceea că dă prioritate nejustificată autorităţii judecătoreşti în domeniul
incriminării şi sancţionării faptelor antisociale, ceea ce este de competenţa
exclusivă a puterii legislative.
Aşadar, sediul faptelor care constituie infracţiuni nu poate fi decât în
legile organice, adică în actele normative cu forţă juridică superioară, adoptate
de Parlament.
În acest mod, principiul legalităţii incriminării şi a sancţiunilor de drept pe-
nal reprezintă cea mai puternică garanţie juridică a respectării drepturilor şi liber-
tăţilor cetăţeneşti, deoarece stabilirea faptelor ce constituie infracţiuni, a pedep-
selor şi a celorlalte sancţiuni de drept penal nu poate avea loc decât prin lege.
În sistemul de drept common law, care îşi are originea în Anglia, sistem
extins şi în alte state (Australia, S.U.A., Provincia Québec din Canada etc.),
infracţiunile nu sunt stabilite numai prin legi scrise, ci multe dintre ele au fost
create de jurisprudenţă (aşa-numitul common law crimes). Acest sistem, criticat
pentru că ar încălca principiul legalităţii incriminării, acordând o libertate de
neconceput judecătorilor, şi-a dovedit însă eficienţa practică, permiţând o
reducere a criminalităţii. Aşa-zisa libertate a judecătorilor în această materie
este una raţională, întrucât se aplică aşa-numitul principiu fair warning, potrivit
59
căruia este obligatorie înştiinţarea prealabilă a tuturor cu privire la faptele care
sunt infracţiuni şi la pedepsele aplicabile41.
Făcând o succintă analiză a acestui principiu, rezultă, prin urmare, că el
are următoarele componente: legalitatea incriminării, exprimată prin regula „nu
există infracţiune fără lege” (nullum crimen sine lege); legalitatea pedepsei şi a
celorlalte sancţiuni de drept penal, exprimată prin regula „nu există pedeapsă
fără lege” (nulla poena sine lege).În concret, potrivit acestei reguli, celui care a
săvârşit o infracţiune i se va aplica numai pedeapsa prevăzută de lege şi numai
în condiţiile stabilite de lege.
Privitor la celelalte măsuri, la care se referă textul art. 2 din Codul penal,
acestea sunt măsurile educative prevăzute de lege în cazul infractorilor minori
şi măsurile de siguranţă, prevăzute de asemenea de către lege, care se iau pentru
înlăturarea unor stări de pericol şi pentru a preveni săvârşirea altor infracţiuni
prevăzute de legea penală. Acest principiu este cunoscut în vechile formulări
romane nullum crimen sine lege şi nulla poena sine lege.42
Principiul legalităţii în noul Cod penal
Art.2 din noul Cod penal are următorul conţinut: „Legea prevede faptele
care constituie infracţiuni, pedepsele care se aplică şi măsurile care se pot lua în
cazul săvârşirii acestor fapte.
Nimeni nu poate fi sancţionat pentru o faptă care nu era prevăzută de lege
ca infracţiune la data săvârşirii ei. Nu se poate aplica o pedeapsă sau nu se
41
Wayne R., La Fave, Criminal Law, p.7 şi 65.
42
Unele cerinţe ale principiului legalităţii au fost identificate încă în Codul lui
Hammurabi (secolul al XVIII-lea î.e.n.), în sensul că trebuie să existe legi clare care să
definească faptele ce se pedepsesc şi sancţiunile. Principiul legalităţii a fost cunoscut şi de
jurisconsulţii romani, în sensul că nimeni nu trebuie pedepsit fără ca mai înainte să existe o
lege care să descrie faptele ilicite (în lucrarea Digeste). Primul act legislativ în care găsim
formulat principiul legalităţii contra abuzurilor statului feudal a fost Magna Charta
Libertatum, adoptată de regele Ioan fără de ţară, în Anglia, în anul 1215. Art.39 din acest
act prevedea că orice sancţiune nu poate fi aplicată oamenilor liberi decât pe baza legii.
Prima analiză filosofică şi ştiinţifică a principiului legalităţii o găsim la juristul
german Anselm Feuerbach, reprezentant ilustru al iluminismului german (1775-1833). În
lucrarea sa Lehrbuch des Peintlichen Recht, este caracterizat pentru prima dată principiul
legalităţii, prin formulele latine cunoscute: nullum crimen sine poena legali; nulla poena
sine lege. Este meritul lui Feuerbach de a fi precizat că norma de incriminare are o funcţie
de prevenţie generală, prin constrângerea psihologică pe care o exercită asupra
destinatarilor legii penale, pe care îi determină să respecte legea şi să nu săvârşească fapte
antisociale. El subliniază că, pentru ca legea să poată realiza această constrângere,
destinatarii legii trebuie să cunoască dinainte care sunt faptele interzise şi consecinţele lor.
În prezent, principiul legalităţii este consacrat în toate constituţiile statelor şi în toate
legislaţiile penale. El este consacrat şi în Declaraţia Universală a drepturilor omului
(10 decembrie 1948), în Pactul internaţional cu privire la drepturile politice şi civile
(15 decembrie 1966) şi în Convenţia Europeană a drepturilor omului (5 decembrie 1950).
60
poate lua o măsură de siguranţă ori o măsură educativă neprevăzută de lege la
data comiterii faptei.”
Dintr-o succintă analiză, rezultă următoarele:
Primul alineat al art.2 reproduce, cu mici modificări neesenţiale,
prevederile textului art.2 din actualul cod în vigoare.
Al doilea alineat este nou introdus şi precizează anterioritatea legii penale
şi a sancţiunilor de drept penal, în raport cu momentul comiterii faptei, a
aplicării pedepsei şi a luării măsurii de siguranţă sau educative.
O altă observaţie este că denumirea marginală a textului este mai
cuprinzătoare decât în actuala reglementare în vigoare, pentru că priveşte nu
numai legalitatea incriminării şi a pedepselor, dar şi a celorlalte sancţiuni de
drept penal (măsurile educative şi de siguranţă).
În concluzie, este de observat că noul Cod penal, a cărui punere în
aplicare, cum am arătat, a fost amânată, formulează mai precis şi mai complet
principiul legalităţii penale.
Principiul incriminării numai a faptelor care prezintă un anumit grad
de pericol social
Acest principiu rezultă din economia textelor art. 17 şi 18 din Codul penal.
Potrivit art. 17 din Codul penal, infracţiunea este fapta care prezintă
pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală.
Pentru a cuantifica pericolul social şi a avea o măsură a acestui pericol
specific infracţiunii, art. 18, Codul penal arată ce se înţelege prin pericol social
în sensul legii penale: „Faptă care prezintă pericol social în înţelesul legii
penale este orice acţiune sau inacţiune prin care se aduce atingere uneia din
valorile arătate în art. 1 şi pentru sancţionarea căreia este necesară aplicarea
unei pedepse.”
Prin această definire a pericolului social în accepţiunea legii penale,
legiuitorul a stabilit un criteriu legal de distincţie şi de separare categorică a
infracţiunilor de alte fapte periculoase. În acest sens, din economia textului
art.18 Cod penal, rezultă, în mod clar, că au calificare penală (deci, sunt
infracţiuni) numai acele fapte care aduc atingere celor mai importante valori
sociale: orânduirea de stat, cu atributele sale; proprietatea; persoana şi drepturile
ei şi ordinea de drept, enumerate în art. 1 din actualul Cod penal.
Aşadar, prin cele două texte ale art. 17 şi 18 din actualul Cod penal,
legiuitorul a creat un principiu fundamental care guvernează întreaga materie
a dreptului penal, şi anume acela că incriminarea unor fapte ca infracţiuni nu
poate cuprinde orice fapte periculoase, ci numai pe acelea care prezintă un
anumit grad de periculozitate socială.
Intensitatea pericolului social care califică anumite fapte ca infracţiuni,
constituie, prin urmare, criteriul care separă categoric aceste fapte de orice alte
61
fapte socialmente periculoase, ce atrag alte forme de răspundere nepenală (de
natură administrativă, contravenţională, disciplinară etc.).
Acest principiu operează în activitatea de legiferare sub două aspecte: prin
incriminarea de către legiuitor numai a faptelor ce prezintă un anumit grad de
pericol social, prin raportare la valorile arătate în art.1 din Codul penal; prin
dezincriminarea faptelor al căror grad de pericol social se diminuează.
Principiul democratismului
Acest principiu, deşi nu are o consacrare expresă, rezultă implicit din
întreaga reglementare a instituţiilor cu care operează dreptul penal.
În esenţă, principiul democratismului poate fi exprimat prin formularea că
toată reglementarea juridică penală exprimă şi reflectă voinţa şi conştiinţa
societăţii româneşti şi serveşte interesele întregii colectivităţi. În baza acestui
principiu, societatea, prin reprezentanţii ei, aleşi în puterea legiuitoare, vor
incrimina numai acele fapte pe care membrii societăţii, prin aceşti
reprezentanţi, le califică drept infracţiuni şi tot ei vor stabili prin lege acele
pedepse şi măsuri care exprimă voinţa şi conştiinţa juridică a societăţii.
Sub acest aspect, în doctrină s-a subliniat, în mod justificat, că „întregul
drept penal constituie o tabelă de valori sociale care sunt apărate împotriva
infracţiunilor printr-o gamă de măsuri dictate de interese colective şi de
conştiinţa morală a întregii societăţi”. Că este aşa rezultă chiar din art.1 din
actualul Cod penal, care, prevăzând scopul legii penale, enumeră tocmai
această tabelă de valori sociale, care reprezintă valori ale democraţiei ce se
referă la interese de ordin public, de ordin social, precum şi la interese
individuale legitime ale tuturor cetăţenilor.
Principiul umanismului
Principiul umanismului nu rezultă nici el în mod expres din formularea
unor texte ale Codului penal, ci, în mod implicit, din întreaga reglementare a
instituţiilor dreptului penal. Acest principiu poate fi formulat în sensul că
întreaga activitate de reglementare penală, precum şi cea de aplicare a legilor
penale privesc omul, ca valoare supremă, chiar şi atunci când acesta ajunge să
fie infractor.
Umanismul dreptului penal este reflectat în:
– valorile sociale, materiale şi morale apărate prin normele de drept penal.
Sub acest aspect, din enumerarea făcută de art. 1 din actualul Cod penal,
rezultă, în mod clar, că, între valorile apărate, omul ocupă cel mai important
loc, pentru că el se regăseşte, individual sau colectiv, direct sau indirect, în
fiecare dintre aceste valori;
– modul în care sunt incriminate faptele care vatămă, prejudiciază sau pun
în pericol persoana umană;
62
– modul în care a fost reglementat noul sistem de pedepse, în cadrul
căruia, aşa cum se ştie, au fost înlăturate prevederea şi aplicarea pedepsei cu
moartea şi s-au diversificat mijloacele de individualizare a pedepsei (sub acest
aspect, sunt edificatoare noile instituţii din noul Cod penal, referitoare la
cazurile în care se poate renunţa la aplicarea pedepsei ori se poate amâna
aplicarea pedepsei, precum şi cele referitoare la pedepsele neprivative de
libertate);
– reglementările privind răspunderea penală a minorilor, în cazul cărora
au fost fixate praguri raţionale de vârstă până la care minorii nu răspund penal
şi în privinţa cărora, atunci când au vârsta răspunderii penale, s-a prevăzut un
regim sancţionator special;
– gama largă a instituţiilor şi posibilităţilor de individualizare a
sancţiunilor de drept penal, în raport de persoana autorului faptei;
– reglementările referitoare la executarea pedepsei, care trebuie să nu
cauzeze suferinţe fizice şi nici să înjosească persoana condamnatului.
Principiul egalităţii în faţa legii penale
Sursa acestui principiu este de ordin constituţional. Astfel, potrivit art. 16
din Constituţia României, alin. 1 şi 2, „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a
autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări. Nimeni nu este mai
presus de lege”. Evident că acest principiu are valabilitate cu privire la toate
ramurile de drept. El are însă o certă şi reală aplicare şi în materia dreptului
penal în ambele planuri: în activitatea de reglementare a legii penale, precum şi
în activitatea de aplicare a legii penale.
Conform acestui principiu, nici în opera de legiferare şi nici în cea de
aplicare concretă a legii penale şi, respectiv, de înfăptuire a justiţiei penale, nu
pot exista imunităţi sau privilegii care să permită „inegalităţi de tratament
nejustificate de împrejurările concrete ale cauzei penale şi neîntemeiate pe
dispoziţiile legii”43.
În concret, toţi cetăţenii sunt egali în faţa legii penale, iar atunci când
săvârşesc infracţiuni, toţi infractorii răspund potrivit faptei şi vinovăţiei şi nici
unul nu este exceptat de la aplicarea legii penale. Situaţiile de excepţie trebuie
să se întemeieze numai pe dispoziţiile legii şi să fie bazate, în fiecare caz, pe
împrejurări reale, cert dovedite şi arătate expres de lege.
Principiul potrivit căruia infracţiunea este unicul temei
al răspunderii penale
Acest principiu este consacrat expres în art. 17 alin. 2 din actualul Cod
penal. Astfel, textul enunţat prevede că infracţiunea este singurul temei al
răspunderii penale.
43
V.Dongoroz, op. cit., p.11.
63
Răspunderea penală, ca formă a răspunderii juridice, presupune obligaţia
persoanei care a săvârşit o faptă ce prezintă pericol social, cu vinovăţie şi care
este prevăzută de legea penală, să suporte sancţiunile de drept penal prevăzute
de lege, precum şi celelalte consecinţe ce decurg din condamnare pentru fapta
comisă, care constituie infracţiune.
Aşadar, premisa răspunderii penale o reprezintă infracţiunea. Dar,
infracţiunea este o categorie complexă, în structura căreia se află atât elemente
obiective, materiale, constând în acţiunea sau inacţiunea prin care se realizează
fapta, în urmarea produsă şi în legătura de cauzalitate dintre acţiune sau
inacţiune şi rezultatul produs, cât şi elemente subiective sau morale care
demonstrează atitudinea psihică a autorului, cu privire la faptă şi urmările ei.
Din textul art. 17 alin. 2 din actualul Cod penal, strâns şi intim legate de
alineatul 1 al aceluiaşi text, rezultă câteva consecinţe ale principiului potrivit
căruia infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale.
Acestea sunt următoarele:
– răspunderea penală nu poate fi antrenată dacă se constată numai
existenţa vinovăţiei. Concret, dacă se dovedeşte prin probe că o persoană a luat
hotărârea de a săvârşi o infracţiune, ea nu poate fi trasă la răspundere penală,
pentru că simpla hotărâre infracţională, care nu se materializează într-o faptă
periculoasă, nu se pedepseşte. Pentru a interveni răspunderea penală, hotărârea
infracţională trebuie să se concretizeze într-o acţiune sau inacţiune, care să
producă un rezultat sau să aibă aptitudinea de a produce un rezultat ori o stare
de pericol;
– de asemenea, atunci când este dovedită săvârşirea unei fapte prevăzute
de legea penală (suprimarea vieţii unei persoane, luarea unui bun din
proprietatea altuia etc.), nu poate fi antrenată răspunderea penală decât dacă din
probe rezultă că ea a fost săvârşită cu forma de vinovăţie prevăzută de lege
(intenţie sau culpă).Este posibil ca omorul să fi avut loc în condiţiile unei
legitime apărări, iar bunul să fi fost luat din proprietatea altuia fără intenţia de
însuşire pe nedrept. Neexistând vinovăţie, fapta nu mai are caracter penal sau
nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii.
Principiul personalităţii răspunderii penale
Acest principiu nu este consacrat expres printr-un text special, dar el
rezultă din economia altor texte ale Codului penal. Astfel, art. 2 din Codul
penal prevede că „pedeapsa se aplică infractorilor”. De asemenea, art. 72 din
acelaşi Cod penal arată că „la stabilirea pedepsei se va ţine seama de persoana
infractorului”, text care impune aplicarea pedepsei numai autorului infracţiunii.
Potrivit acestui principiu, răspunderea penală are caracter personal. Ea
incumbă şi revine exclusiv persoanei care, nesocotind obligaţia de a respecta
64
legea penală, prin săvârşirea cu vinovăţie a faptei prevăzute de norma
incriminatoare, a devenit subiect pasiv al răspunderii penale.
În momentul săvârşirii infracţiunii, ia naştere raportul juridic de conflict
dintre stat şi infractor, în cadrul căruia statul are dreptul, dar şi obligaţia de a
constata infracţiunea, de a identifica autorul acesteia şi de a-l trage la
răspundere potrivit legii, iar infractorul are obligaţia de a se supune
constrângerii şi de a răspunde, potrivit legii, pentru fapta comisă.
Aşadar, caracterul personal al răspunderii penale, spre deosebire de alte
genuri de răspunderi (civilă, comercială, administrativă etc.), decurge din
specificul acestui raport juridic penal, în care statul, în calitate de titular al
ordinii de drept şi de reprezentant al societăţii, este mandatat cu obligaţia
constatării infracţiunilor care vatămă sau pun în pericol valorile sociale
fundamentale, cu identificarea autorilor acestora şi cu tragerea lor la
răspundere, iar infractorul este titularul obligaţiei de a răspunde faţă de stat
pentru încălcarea legii penale, prin săvârşirea infracţiunii.
Faptul că răspunderea penală este personală şi că ea nu poate fi transmisă
asupra altei persoane o demonstrează împrejurarea că decesul autorului
infracţiunii stinge raportul juridic penal.
Principiul individualizării sancţiunilor de drept penal
Acest principiu este impus de scopul pedepsei, care este cel de prevenire a
săvârşirii de noi infracţiuni şi, totodată, de reeducare a infractorului. Pentru
realizarea acestui scop, este necesară o justă individualizare a pedepsei, în aşa
fel încât ea să fie în măsură să descurajeze şi să prevină săvârşirea altor
infracţiuni şi, totodată, să fie aptă să-l corijeze pe infractor şi să-l redea reeducat
societăţii.
Operaţia de individualizare a sancţiunilor de drept penal este acea operaţie
de adaptare a sancţiunii în raport de fapta şi persoana infractorului. Ea constă în
alegerea sancţiunilor ca natură şi durată, astfel încât sancţiunile să fie în
concordanţă cu gradul de pericol social al faptei, cu persoana infractorului şi cu
circumstanţele săvârşirii infracţiunii.
Principiul individualizării sancţiunilor de drept penal operează şi
funcţionează în cele trei faze:
– elaborarea normelor penale de către legiuitor (prin stabilirea în Partea
generală a Codului penal a categoriilor şi limitelor generale ale pedepselor –
Titlul III, art.53 şi urm. din Codul penal actual şi prin stabilirea limitelor
minime şi maxime ale pedepsei în cazul fiecărei infracţiuni în Partea specială a
Codului penal şi în legile cu dispoziţii penale);
– aplicarea normelor penale de către instanţele judecătoreşti cu ocazia ju-
decării fiecărei cauze penale;
65
– executarea sancţiunilor de drept penal (prin mijloacele de indivi-
dualizare administrativă cu care se operează în timpul executării pedepsei, ca,
de exemplu, prin instituţia liberării condiţionate).
Principiul instituirii unui regim sancţionator special pentru minorii infractori

Acest principiu răspunde necesităţii impuse de realitatea că minorii, prin
particularităţile lor psiho-fizice, prin lipsa de maturitate şi experienţă, dar şi prin
posibilităţile lor mai mari de a fi educaţi şi reeducaţi, trebuie să beneficieze de
un regim diferenţiat de tratament penal, faţă de cel al infractorilor majori.
Această realitate este recunoscută de toate legislaţiile şi ea se reflectă în plan
legislativ prin norme penale derogatorii în ceea ce priveşte regimul sancţionator
pentru minorii care săvârşesc infracţiuni.
În legislaţia noastră penală, regimul diferenţiat este concretizat prin
următoarele dispoziţii derogatorii:
art. 99 Cod penal, care stabileşte limitele în care intervine răspunderea
penală a minorilor infractori (până la vârsta de 14 ani nu răspund penal, iar între
14 şi 16 ani, răspund penal numai dacă se dovedeşte că au săvârşit fapta cu
discernământ);
art. 100 Cod penal, care reglementează consecinţele răspunderii, arătând
că faţă de minorul care răspunde penal se poate lua o măsură educativă ori i se
poate aplica o pedeapsă, cu precizarea expresă că pedeapsa se aplică numai
dacă se apreciază că luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru
îndreptarea minorului;
art. 101-105 Cod penal, care reglementează măsurile educative: mus-
trarea; libertatea supravegheată; internarea într-un centru de reeducare şi
internarea într-un institut medical-educativ;
art. 109 şi urm. Cod penal, care prevăd pedepsele pentru minori, cu
menţiunea expresă că limitele acestor pedepse se reduc la jumătate în cazul
infractorilor minori.
Regimul special diferenţiat de tratament penal al minorilor se răsfrânge şi
în rândul altor instituţii ale dreptului penal. Astfel, de exemplu, o condamnare
pentru o infracţiune săvârşită în timpul minorităţii nu atrage starea de recidivă
(art. 38 alin.1 lit. a Cod penal); termenele de prescripţie a răspunderii penale şi a
executării pedepsei se reduc la jumătate pentru cei care, la data săvârşirii infrac-
ţiunii, erau minori (art. 129 Cod penal); liberarea condiţionată pentru minori are
condiţii mai avantajoase decât pentru majori (art. 60 alin.2 Cod penal).
Principiul prevenirii faptelor prevăzute de legea penală

Acest principiu decurge din întreaga reglementare penală care trebuie să
asigure prevenirea săvârşirii infracţiunilor.
66
Deşi nu există un text expres care să consacre acest principiu, el se
regăseşte fie expres, fie implicit, în mai multe texte ale Codului penal şi
constituie, de altfel, comandamentul fundamental al politicii penale a statului
nostru.
Unul dintre textele care exprimă, în mod expres, acest principiu este
art. 52 din actualul Cod penal, care prevede că scopul pedepsei este prevenirea
săvârşirii de noi infracţiuni. În noul Cod penal, acest principiu la care se referă
textul art.52 din actualul Cod penal este reglementat într-un mod mai precis în
art.57 alin.1, prevăzându-se că pedeapsa este o măsură de constrângere aplicată
în scopul reeducării condamnatului şi al prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni.
Comandamentele principiului prevenirii faptelor se realizează prin
prevenţia generală şi prevenţia specială.
Prevenţia generală este asigurată prin opera de legiferare. Legiuitorul
stabileşte în Codul penal, Partea generală, cadrul general al pedepselor,
categoriile şi limitele acestora, mijloacele de individualizare a pedepselor, iar în
Partea specială, fixează limitele minime şi maxime ale fiecărei pedepse, pentru
fiecare infracţiune. În acest mod, legiuitorul avertizează prin Codul penal (şi prin
legile penale speciale sau cu dispoziţii penale) pe toţi cetăţenii statului asupra
consecinţelor încălcării legii penale şi realizează astfel descurajarea marii
majorităţi, determinând respectarea din convingere a legii penale de către cei mai
mulţi din membrii societăţii. Prevenţia generală se realizează, totodată, şi prin
rolul exemplificativ pe care îl au soluţiile de condamnare pronunţate de instanţele
judecătoreşti asupra membrilor societăţii predispuşi să săvârşească infracţiuni.
Prevenţia specială este asigurată prin activitatea de judecată a instanţelor
judecătoreşti, care prin soluţiile de condamnare pronunţate descurajează şi inhibă
pe fiecare infractor condamnat, determinându-l să nu mai săvârşească şi alte
infracţiuni. Prevenţia specială se realizează nu numai prin aplicarea pedepsei
concrete, ci şi prin celelalte sancţiuni de drept penal care se aplică infractorului (de
exemplu, prin pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a ocupa o funcţie
sau de a exercita o profesie, de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul
pentru săvârşirea infracţiunii, ori prin aplicarea unor măsuri de siguranţă prin care
se înlătură anumite stări de pericol generatoare de noi infracţiuni).
Pe de altă parte, trebuie subliniată importanţa identificării cauzelor care
generează, favorizează sau înlesnesc săvârşirea infracţiunilor. Identificarea şi
studierea acestor cauze, precum şi a condiţiilor care determină sau favorizează
infracţiunile, trebuie să conducă la luarea unor măsuri complexe pe plan social,
economic şi juridic, care să înlăture aceste cauze şi să determine scăderea
criminalităţii.
67
SECŢIUNEA II
NORMELE JURIDICE PENALE ŞI CLASIFICAREA LOR
1. Structura nomelor juridice penale

Orice normă juridică se compune din trei elemente: o ipoteză, o dispoziţie
şi o sancţiune. În doctrină, această structură care cuprinde cele trei elemente
este denumită trihotomică.
Referitor la structura normei penale, în literatura de specialitate nu există o
unitate de opinii. Unii autori susţin că norma penală de incriminare este alcătuită
din cele trei elemente, cu precizarea că ipoteza constă din descrierea faptei, iar
sancţiunea este reprezentată de pedeapsa aplicată pentru fapta săvârşită. Privitor
la dispoziţie, adepţii acestei teze consideră că ea nu este prevăzută explicit în
norma penală, ci rezultă, implicit, din incriminare şi din sancţiunea prevăzută în
cazul săvârşirii faptei44. Într-o altă opinie, se consideră că norma penală are o
structură dihotomică, fiind alcătuită din dispoziţie şi sancţiune45.
În ceea ce ne priveşte, considerăm că în orice normă penală se regăsesc cele
trei elemente: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea. Ceea ce diferenţiază însă norma
penală de normele juridice extrapenale este particularitatea că, în cazul normei
penale, dispoziţia este contopită în ipoteză. Astfel, prin descrierea faptei
incriminate, legiuitorul include în norma respectivă o anumită regulă de conduită,
care trebuie înţeleasă în sensul dispoziţiei de a nu săvârşi o asemenea faptă (de
exemplu, art. 174 din Codul penal prevede că „uciderea unei persoane” constituie
infracţiunea de omor şi se pedepseşte cu închisoare de la zece la douăzeci de ani
şi interzicerea unor drepturi; în acest caz, „uciderea unei persoane” este ipoteza,
dispoziţia se deduce şi constă în preceptul de a nu ucide, iar sancţiunea este
explicită, ca şi ipoteza, şi reprezintă pedeapsa arătată expres de lege).
2. Clasificarea normelor juridice penale

În doctrină, analiza normelor juridice penale a condus la elaborarea unui
sistem de criterii, în baza cărora s-a procedat la o clasificare a acestora.
În cele ce urmează, vom prezenta aceste criterii şi categoriile de norme de
drept penal, grupate în raport de aceste criterii.
1. După conţinutul şi sfera de aplicare a regulii pe care o conţin, se disting
două categorii de norme penale: norme penale generale; norme penale speciale.
Normele penale generale sunt situate în partea generală a Codului penal şi
conţin reguli care reglementează principiile şi instituţiile fundamentale ale
44
Matei Basarab, Drept penal, Partea generală, vol.I, Ed. Fundaţiei „Chemarea”,
Iaşi, 1992, p.16.
45
Costică Bulai, Drept penal, Partea generală, p. 62.
68
dreptului penal. Ele sunt de aplicaţie generală, în sensul că, cu ajutorul lor, se
operează în cazul oricărei infracţiuni din partea specială.
Normele penale speciale sunt normele de incriminare care prevăd, în mod
concret, în ce condiţii o anumită faptă constituie infracţiune, atrage răspunderea
penală şi sancţiunea care poate fi aplicată.
2. După caracterul regulii de conduită prescrisă, normele penale se împart
în: norme prohibitive; norme onerative.
Normele prohibitive sunt cele care impun o interdicţie, oprind, sub
ameninţarea pedepsei, săvârşirea faptei prevăzute în normă. Cele mai multe
norme penale sunt norme prohibitive care interzic anumite acţiuni sau inacţiuni
(a se vedea infracţiunea de omor prevăzută de art.174 Cod penal; infracţiunea
de vătămare corporală prevăzută de art. 181 Cod penal; infracţiunea de lipsire
de libertate prevăzută de art. 189 Cod penal; infracţiunea de viol prevăzută de
art. 197 Cod penal; infracţiunea de furt prevăzută de art.208 Cod penal;
infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art.211 Cod penal etc.).
Normele onerative conţin, de regulă, îndatorirea de a săvârşi o anumită
faptă. De exemplu, art.170 Cod penal prevede că omisiunea de a denunţa
săvârşirea vreuneia dintre infracţiunile prevăzute de art.155-163, 165, 1661 şi
167 Cod penal se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani. Aşadar, se poate
uşor observa că norma incriminatorie din acest text impune obligaţia celui care
are cunoştinţă de săvârşirea unei infracţiuni împotriva statului de a denunţa
organelor judiciare competente fapta săvârşită.
3. După conţinutul normelor, ele se clasifică în: norme complete; norme
în alb; norme de referire; norme de trimitere.
Normele penale complete sunt cele care cuprind cele trei elemente:
ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea. În cazul acestora, interpretul nu trebuie să
apeleze la alte norme pentru a le întregi. Cele mai multe norme penale sunt
complete.
Normele penale în alb sunt denumite şi norme cadru. Ele nu determină
faptele care intră sub incidenţa legii penale ori nu le determină integral, ci
stabilesc doar obiectul reglementării şi sancţiunea, iar faptele sunt descrise
într-un alt act normativ (de exemplu, art.281 Cod penal prevede că „exercitarea
fără drept a unei profesii sau a oricărei alte activităţi pentru care legea cere
autorizaţie, ori exercitarea acestora în alte condiţii decât cele legale, dacă legea
specială prevede că săvârşirea unor astfel de fapte se sancţionează potrivit legii
penale, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 1 an sau cu amendă).Această
normă cadru nu determină decât parţial faptele, urmând ca ele să fie stabilite în
mod complet prin alte legi speciale.
Normele de referire sunt acele norme care se referă la alte norme, în
sensul că prima normă (norma de referire) se completează prin cea de a doua
(norma complinitoare). Într-un asemenea caz, suntem în prezenţa aşa-numitei
69
norme de referire (de exemplu, art.158 Cod penal privind infracţiunea de
acţiuni duşmănoase contra statului prevede că faptele prevăzute în art.155 şi
156 din Codul penal, săvârşite de un cetăţean străin sau de o persoană fără
cetăţenie, care nu domiciliază pe teritoriul statului român, se pedepsesc cu
detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 ani şi interzicerea unor
drepturi).În acest caz, norma din art.158 Cod penal este de referire şi se
completează prin normele din art.155 şi 156 Cod penal. Asemenea norme mai
pot fi exemplificate şi prin art.159, 218, 255, 287, 290, 3022 Cod penal etc.
Normele de trimitere sunt şi ele norme incomplete, sub aspectul ipotezei
sau al unor trăsături ale ipotezei sau al sancţiunii. Ele presupun completarea
acestor elemente cu altele, luate din alte norme.
În concret, una din norme, denumită de trimitere, adoptă, în total, o altă
normă, denumită normă împrumutată, şi, pentru a nu o mai repeta integral, face
trimitere la acea normă. Astfel, de exemplu, în art.211 alin.2 din Codul penal se
prevede că, dacă pirateria a avut vreuna din urmările arătate în art.182 Cod
penal, pedeapsa este de la 5 la 20 de ani.
Calificarea normei penale ca fiind de trimitere sau de referire se face prin
interpretarea raţională a textelor de lege.
SECŢIUNEA III
INTERPRETAREA LEGILOR PENALE
1. Noţiune
Interpretarea este operaţiunea logico-raţională prin care se caută
cunoaşterea voinţei legiuitorului, cuprinsă în norma penală.
Desigur, dispoziţiile legii penale trebuie să fie întotdeauna clare, precise şi
categorice, astfel încât să permită cunoaşterea exactă a voinţei legiuitorului,
prin simpla lor lectură (in claris non fit interpretatio). În realitate însă, nu este
posibil întotdeauna să se realizeze o redactare perfectă a legii penale, care să
exprime clar, precis şi categoric voinţa legiuitorului. De aceea, este necesară
interpretarea dispoziţiilor legii penale.
2. Formele interpretării
Problema interpretării normelor de drept penal este dependentă şi strâns
legată de două momente succesive ale normei: adoptarea ei, pe de o parte;
cunoaşterea sau aplicarea normei, pe de altă parte.
Aceste două momente marchează două activităţi succesive: prima activitate
aparţine legiuitorului, iar a doua aparţine interpretului, adică judecătorului.
În ambele momente şi, respectiv, în fiecare dintre cele două activităţi,
interpretarea corectă şi completă presupune un proces logic de examinare a
70
normei, sub mai multe aspecte, asupra modului şi formei de redactare, a
conţinutului normei, pentru a se stabili, integral şi corect, înţelesul acesteia în
„structura, substanţa şi finalitatea ei”, printr-o cercetare morfologică, anatomică
şi fiziologică a normei46.
Interpretarea normelor de drept penal poate fi clasificată în raport de
anumite criterii, cum ar fi: subiectul care face interpretarea; metodele pe care le
foloseşte pentru interpretare sau rezultatele interpretării.
În raport de subiectul interpretării, există trei categorii de interpretări:
legală; judiciară; doctrinară.
Interpretarea legală (sau autentică) se face de către legiuitor însuşi.
Această interpretare are forţă obligatorie.
Interpretarea judiciară este cea făcută de organele judiciare în momentul
aplicării legii la cazurile concrete.
Interpretarea legală este ocazională, chiar excepţională, adică intervine
numai în cazurile în care legiuitorul consideră necesar. Interpretarea judiciară
este permanentă şi se efectuează de judecător zilnic în cazurile judecate. Prin
interpretarea judiciară se formează jurisprudenţa.
Interpretarea doctrinară (sau ştiinţifică) este opera cercetătorilor,
specialiştilor în teoria dreptului, respectiv a celor care studiază domeniul
dreptului. Ea are valoare ştiinţifică, teoretică, pentru că emană de la personalităţi,
profesori universitari, autorităţi intelectuale, însă nu are putere obligatorie.
Această interpretare contribuie la elaborarea şi clasificarea unor controverse, la
sistematizarea dreptului penal şi, prin rolul ei ştiinţific, critic, reprezintă un
îndreptar în aplicarea practică a dreptului şi astfel contribuie la formarea
jurisprudenţei. Ea constată şi arată imperfecţiunile şi lacunele dreptului penal.
3. Metodele sau procedeele de interpretare

Pentru interpretarea normelor penale se folosesc, în general, aceleaşi
procedee valabile şi la interpretarea oricărei alte norme de drept.
Procedeele şi metodele utilizate sunt: interpretarea literală (gramaticală);
interpretarea raţională (logică); interpretarea analogică.
a) Interpretarea literală (gramaticală) constă în căutarea şi stabilirea
voinţei legiuitorului prin înseşi înţelesul şi sensul cuvintelor prin care se
exprimă această voinţă.
La interpretarea literală, examinarea şi analiza au loc sub aspectul a trei
elemente: elementul etimologic; elementul sintactic; elementul stilistic.
Elementul etimologic. Prin cercetarea şi analiza etimologică, se caută şi se
stabileşte înţelesul fiecărui cuvânt, după sensul în care a fost folosit de legiuitor,
46
V.Dongoroz, op. cit.
71
sens care, în general, este de presupus că întotdeauna este acela indicat chiar de
etimologia cuvântului (valoarea semantică).
Elementul sintactic. În operaţiunea de interpretare, cuvintele trebuie
examinate şi din punct de vedere sintactic.
La interpretarea literală, pentru găsirea înţelesului exact al voinţei
legiuitorului, se vor examina şi conexiunea gramaticală dintre cuvinte, topica
cuvintelor în propoziţie şi frază, precum şi legătura dintre părţile unei propoziţii
sau fraze sau dintre diferitele propoziţii şi fraze (singularul se aplică şi
pluralului; substantivele se examinează împreună cu atributele lor, iar verbele
cu complementele etc.).
Elementul stilistic. Pentru aflarea înţelesului real al normei penale, în
operaţiunea de interpretare literală trebuie să se ţină seama şi de stilul
redacţional, adică de modul aşezării cuvintelor, de sensul lor în construcţia
propoziţiei sau frazei. Trebuie avut în vedere că redactorul unei norme este
permanent preocupat să nu folosească în textele legii cuvinte fără rost.
b) Interpretarea raţională (logică) constă în folosirea unor procedee
logice, bazate pe raţionamente, prin care se caută stabilirea exactă a înţelesului
unei norme penale.
La interpretarea raţională se folosesc următoarele elemente: elementul
politic (istoric); elementul sistematic; elementul realistic.
Elementul politic (istoric) presupune cunoaşterea momentului şi circums-
tanţelor în care s-a elaborat norma penală, a cauzelor şi determinismelor poli-
tice, economice şi istorice ale elaborării normei. Pentru a afla acest complex de
date şi informaţii, se examinează tot ce a precedat şi contribuit la elaborarea
legii respective (lucrările pregătitoare, expunerile de motive, dezbaterile
parlamentare, dispoziţiile din vechea reglementare şi din alte legi străine, care
au servit ca material informativ, doctrina şi jurisprudenţa avute în vedere la
elaborarea legii respective etc.).
Elementul sistematic. În doctrină, acest element este denumit şi elementul
de corelaţie. El constă în legătura explicită sau implicită, directă sau indirectă,
între fiecare dispoziţie dintr-o lege şi celelalte dispoziţii din aceeaşi lege sau din
alte legi, care reglementează aceeaşi materie sau materii asemănătoare ori
conexe. Aceste legături ne vor ajuta să înţelegem spiritul legii (mens legis) şi
principiile care guvernează materia respectivă.
În operaţia de stabilire a corelaţiilor, trebuie avute în vedere poziţia,
respectiv aşezarea dispoziţiei supuse interpretării, cât şi denumirea titlului
capitolului, secţiunii etc., în care este inclusă dispoziţia respectivă.
Elementul realistic. În doctrină, acest element este denumit şi elementul de
conformare. El presupune cunoaşterea şi stabilirea, cu exactitate, a situaţiei reale
cu privire la faptele, actele sau raporturile pe care legiuitorul le-a supus
reglementării prin dispoziţia supusă interpretării. Se are în vedere că legea penală
72
nu este şi nu poate fi izolată de realitate, fiindcă ea porneşte şi se bazează pe o
anumită realitate şi este destinată să fie aplicată la o anumită realitate.
c) Interpretarea analogică rezidă în căutarea şi stabilirea voinţei
legiuitorului prin recurgerea la alte dispoziţii penale mai cuprinzătoare şi mai
explicite, care reglementează cazuri sau situaţii asemănătoare cu cele din norma
supusă interpretării.
Interpretarea analogică nu trebuie confundată cu extinderea legii prin
analogie, respectiv cu practicile greşite de aplicare a legii pe cale de analogie.
Totodată, interpretarea analogică nu trebuie confundată cu suplimentul
analogic, care reprezintă un mijloc de completare a lacunelor din legea penală,
ceea ce, evident, este periculos şi deci inadmisibil.
4. Rezultatele interpretării
În raport de rezultatele interpretării, distingem trei categorii de
interpretare: declarativă, restrictivă şi extensivă.
Interpretarea declarativă există în situaţiile în care interpretul, folosind
procedeele de interpretare, ajunge să stabilească faptul că între redactarea
normei penale şi intenţia legiuitorului este concordanţă perfectă. Deci,
interpretarea declarativă este aceea care constată că textul normei penale redă
exact voinţa legiuitorului.
Interpretarea restrictivă există în cazurile şi situaţiile în care interpretul
constată o neconcordanţă (nepotrivire) între textul normei şi intenţia
legiuitorului, în sensul că litera legii spune mai mult decât a voit să spună
legiuitorul şi, drept urmare, prin interpretare, trebuie să se restrângă înţelesul
normei la limitele impuse de voinţa legiuitorului.
Cauzele depăşirii voinţei legiuitorului de către litera normei penale pot fi
diverse: redactare defectuoasă, prin folosirea unui termen sau a unui cuvânt
greşit, susceptibil de mai multe înţelesuri; formulări complexe lipsite de rigoare
ştiinţifică etc.
Interpretarea extensivă este opusul interpretării restrictive şi o întâlnim în
cazurile şi situaţiile în care se constată că litera normei penale exprimă un sens
mai limitat decât intenţia reală a legiuitorului. În asemenea situaţii, interpretul
va trebui să extindă, prin interpretare, aplicaţiunea normei penale dincolo de
sensul limitat al textului, şi la alte ipoteze care se subînţeleg, în mod logic.
Extinderea se efectuează cu ajutorul raţionamentelor: a pari; a fortiori;
reductio ad absurdum; per a contrario.
Raţionamentul a pari are la bază argumentul de logică potrivit căruia
acolo sau atunci când există o identitate de situaţii este raţional să avem acelaşi
tratament juridic (ubi eadem ratio, ibi eadem ius). Evident, trebuie făcută
precizarea expresă că identitatea trebuie să privească situaţii sau modalităţi ale
73
aceluiaşi caz şi nicidecum să se refere la similitudinea de cazuri, pentru că altfel
se ajunge la o extindere prin analogie, ceea ce este greşit şi deci inadmisibil.
Raţionamentul a fortiori are la bază argumentul logic că acolo sau atunci
când legea opreşte mai puţin, opreşte, implicit, şi mai mult (a minori ad maius)
şi că acolo şi atunci când legea permite mai mult, implicit permite şi mai puţin
(maiori ad minus).
Raţionamentul reductio ad absurdum are la bază argumentul impus de
logica situaţiilor în care se ajunge la concluzia că orice altă interpretare a
normei penale, decât cea propusă ca fiind corectă, ar conduce, în mod evident,
la un rezultat absurd.
Raţionamentul per a contrario are la bază regula de logică potrivit căreia
atunci când se afirmă ceva, se neagă contrariul.
Interpretarea îndoielnică. O întâlnim în situaţiile în care, prin folosirea şi
epuizarea tuturor procedeelor de interpretare, rezultatul obţinut este îndoielnic.
În asemenea situaţii, existând dubiu care nu poate fi înlăturat, se recurge la
principiile de drept comun, în raport de care se raţionează astfel:
În orice stat de drept, legile trebuie să reprezinte un progres, iar nu un
regres. Aşadar, în caz de îndoială, vom înclina către soluţia care reprezintă un
progres, iar nu către aceea care reprezintă o reglementare juridică retrogradă.
Normele de drept se presupune că întotdeauna converg către un ansamblu
unitar şi armonios. Aşadar, în caz de îndoială între două sau mai multe soluţii, o
vom adopta pe aceea care se armonizează mai bine şi care este mai unitară cu
întregul complex al dreptului pozitiv, iar nu pe aceea care este în dezacord şi în
lipsă de armonie cu întregul.
Regula expusă în ecuaţia de mai sus este cunoscută în dreptul penal sub
forma maximei in dubio pro reo. Ea exprimă, totodată, o idee cu valoare de
principiu, potrivit căreia îndoiala trebuie să profite totdeauna celui mai slab,
adică în raporturile de drept penal şi drept procesual penal – care sunt raporturi
de putere – învinuitului şi, respectiv, inculpatului.
5. Limitele interpretării
Problema limitelor între care şi până la care poate opera mintea
interpretului este de mare interes teoretic, dar mai ales practic. Răspunsul la
această problemă trebuie să se bazeze pe un principiu unanim admis, potrivit
căruia interpretarea trebuie să conducă întotdeauna la cunoaşterea normei de
drept, şi niciodată la crearea normei. De aici, concluzia că libertatea îngăduită
interpretului, în operaţiunea de interpretare, este limitată la rolul lui de a ne
lămuri înţelesul normei de drept, aşa cum a fost ea creată de legiuitor.
74
SECŢIUNEA IV
APLICAREA LEGII PENALE
Prin aplicarea legii se înţeleg îndeplinirea prevederilor unei legi, exe-
cutarea acestor prevederi. Legea penală, ca orice lege, are eficienţă juridică,
respectiv obligativitate din momentul intrării sale în vigoare. De la această dată
curge obligativitatea aplicabilităţii legii, sub constrângerea sancţiunilor
specifice.
Normele legii penale se adresează, în primul rând, tuturor cetăţenilor, care
au obligaţia să-şi conformeze conduita la cerinţele acestor norme.
În al doilea rând, normele legii penale se adresează organelor chemate să
aplice legea penală, atunci când ea este încălcată, prin săvârşirea faptelor care
constituie infracţiuni.
Aşadar, realizarea dispoziţiilor legii penale are loc, fie printr-o atitudine
de conformare, de bunăvoie, de către cei îndatoraţi să o respecte, fie prin
exercitarea constrângerii şi a sancţiunilor penale de către organele de stat
obligate să aplice legea faţă de cei care intră în conflict cu legea penală, prin
săvârşirea de infracţiuni.
Legea penală are putere, eficienţă şi operează în timp şi se aplică unui
anumit spaţiu, teritoriu. Aşadar, aplicarea legii penale trebuie tratată sub două
aspecte: timpul şi spaţiul47.
1. Aplicarea legii penale în timp
a) Noţiune şi consideraţii generale
În raport de acest criteriu al timpului, aplicarea legii penale se realizează
între două momente: al intrării în vigoare şi al ieşirii din vigoare.
Legea se aplică din momentul intrării sale în vigoare. Acesta este
momentul iniţial al aplicării, iar momentul final îl constituie scoaterea din
vigoare, abrogarea ei. Aceste două momente marchează limitele de timp ale
legii, între ele întinzându-se durata legii şi deci aplicarea ei tuturor faptelor şi
raporturilor ce se nasc în timpul duratei sale48. În aceste cazuri, va opera
principiul activităţii legii penale.
b) Principiul activităţii legii penale
Regula generală aplicabilă este cea a imediatei aplicări şi este guvernată
de adagiul tempus regit actum.
Potrivit acestui principiu, legea penală aplicabilă pentru o anumită
infracţiune este legea în vigoare la data săvârşirii acelei infracţiuni. Sediul
47
Unii autori, printre care V.Dongoroz, T.Pop, fac referire la patru aspecte de
aplicare a legii: timpul, spaţiul, persoanele şi actele.
48
T.Pop, op.cit., p. 201.
75
materiei este articolul 10 din actualul Cod penal, care prevede că legea penală
se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare. Aşadar,
raportat la definiţia iniţială, legea penală nu se va aplica decât pentru
infracţiunile săvârşite în intervalul de timp cuprins între cele două momente: al
intrării în vigoare şi al ieşirii din vigoare.
c) Durata şi limitele de aplicare a legii penale în timp
Pentru o corectă aplicare în practică a legii penale în conformitate cu
principiul activităţii, de fiecare dată trebuie să se determine exact durata de
aplicabilitate a fiecărei legi penale.
Durata de aplicare a unei legi penale este intervalul de timp dintre cele
două momente sus-menţionate: data intrării în vigoare şi data ieşirii din vigoare
a legii respective.
Intrarea în vigoare a unei legi penale are loc prin două modalităţi: prin
prevederea expresă a datei (de regulă, această precizare o găsim în dispoziţiile
finale ale legii respective); la data publicării legii în „Monitorul Oficial”,
moment din care legea poate fi cunoscută de către toate persoanele care au
obligaţia de a o respecta.
Momentul intrării în vigoare prezintă mare importanţă pentru că din acest
moment intră în acţiune şi se aplică legea penală şi operează principiul că
nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii (nemo censetur ignorare legem).
Ieşirea din vigoare se realizează prin aşa-numita operaţiune de abrogare,
care înseamnă încetarea aplicării legii. Abrogarea este de mai multe feluri:
– expresă, atunci când încetarea aplicării este prevăzută printr-un text
de lege care arată expres că întreaga lege sau o parte din lege se abrogă.
Dispoziţia expresă de abrogare se poate găsi fie în corpul legii noi, care
înlocuieşte legea veche, abrogată, fie într-o lege specială de abrogare;
– tacită. Această abrogare este denumită implicită sau subînţeleasă.
Ea operează atunci când lipseşte dispoziţia expresă de abrogare, dar abrogarea
rezultă în mod implicit din împrejurarea că noua lege reglementează în alt mod
aceeaşi materie;
– autoabrogarea, pe care o întâlnim în cazul în care în cuprinsul legii
noi, intrată în vigoare, există prevederea că ea se aplică numai până la o
anumită dată, dinainte stabilită. O asemenea modalitate o întâlnim în cazul
legilor temporare sau excepţionale, în cazul cărora abrogarea are loc în mod
automat, prin simplul fapt al împlinirii termenului fixat în lege sau prin
încetarea situaţiei excepţionale.
Abrogarea, ca modalitate şi moment al încetării activităţii legii penale,
poate fi de două feluri:
– abrogarea totală, care înseamnă ieşirea din vigoare a întregii legi;
– abrogarea parţială, care presupune scoaterea din vigoare numai a
unor părţi din lege (anumite articole, titluri sau capitole etc.). Edificator, în
76
sensul abrogării parţiale, este exemplul actualului Cod penal, care a suferit
numeroase abrogări parţiale prin eliminarea, modificarea sau completarea
anumitor texte, de la data intrării lui în vigoare şi până în prezent.
d) Extraactivitatea legii penale. Noţiune şi consideraţii generale
Prin extraactivitatea legii penale înţelegem o extindere a activităţii legii
penale, fie înainte de momentul intrării ei în vigoare, fie după momentul ieşirii
ei din vigoare. Ea este acceptată numai în mod excepţional.
Prin efectele ei, extraactivitatea reprezintă derogări de la principiul activi-
tăţii legii penale. Aceste situaţii de excepţie sunt: retroactivitatea; ultraactivitatea.
Retroactivitatea reprezintă o excepţie de la principiul activităţii legii
penale. Ea constă în aceea că, în anumite situaţii, o lege penală îşi extinde
acţiunea în trecut, peste momentul intrării ei în vigoare. În asemenea cazuri,
legea retroactivează.
În doctrina penală, se consideră că legea penală are acţiune retroactivă în
următoarele situaţii:
• În cazul legii care dezincriminează – care scoate din sfera ilicitului penal
anumite fapte.
Pentru asemenea situaţii, în actualul Cod penal este consacrat principiul
subsidiar al retroactivităţii legii penale, în articolul 12, care prevede că „legea
penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt
prevăzute de legea nouă”.
• În cazurile în care într-o nouă lege există prevederi exprese, în sensul că
ea urmează să se aplice şi unor fapte săvârşite înainte de data intrării ei în
vigoare.
În ceea ce ne priveşte, considerăm inacceptabile şi inadmisibile asemenea
situaţii, pentru că ele contravin textului art. 15 alin 2 din Constituţia României,
care prevede că „legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau
contravenţionale mai favorabile”. Cu alte cuvinte, asemenea legi ar fi
neconstituţionale.
• În cazul legilor penale care prevăd măsuri de siguranţă sau măsuri
educative, acestea au efect retroactiv, potrivit prevederilor art. 12 alin.2 Cod
penal. Astfel, din economia textului art. 12 alin.2 Cod penal, rezultă că, atunci
când de la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală şi până la judecarea
definitivă a acesteia, apare o lege nouă care prevede, pentru aceeaşi faptă,
măsuri de siguranţă sau măsuri educative, pe care legea veche nu le prevedea,
aceste măsuri urmează să fie dispuse faţă de autorul faptei, deşi ele nu erau
prevăzute de lege în momentul săvârşirii acelei fapte.
Raţiunea caracterului retroactiv al legilor care prevăd măsuri de siguranţă
sau educative este motivată în doctrină, invocându-se natura juridică şi rolul
exclusiv preventiv al măsurilor de siguranţă şi al celui preponderent educativ al
măsurilor educative.
77
• În cazul legii penale mai favorabile. Astfel, potrivit art. 13 Cod penal,
atunci când de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au
intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă.
Potrivit acestei reguli, este uşor de înţeles că, în cazurile în care legea nouă este
mai favorabilă, ea va avea, în mod obligatoriu, efecte retroactive.
• În cazul legii interpretative. Se ştie că legea penală interpretativă se
adoptă ulterior legii penale interpretate, dar ea va acţiona în trecut, prin aceea că
explică voinţa legiuitorului din momentul intrării în vigoare a legii interpretate.
Analizând fiecare dintre aceste situaţii în care se susţine că legea penală
retroactivează, avem de formulat următoarele observaţii: În raport de
dispoziţiile art. 15 alin.2 din Constituţia României, care prevăd că „legea
dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai
favorabile”, în opinia noastră singurele legi penale care au caracter retroactiv
sunt cele care dezincriminează anumite fapte, precum şi legile penale mai
favorabile. Sub acest aspect, considerăm că dispoziţiile art. 12 alin.2 Cod penal
contravin textului art. 15 alin. 2 din Constituţia României, pentru că măsurile de
siguranţă sunt sancţiuni de drept penal, care cuprind în conţinutul lor restrângeri
ale unor libertăţi şi drepturi ale persoanelor fizice (de exemplu, interzicerea de
a se afla în anumite localităţi; expulzarea străinilor; interdicţia de a reveni în
locuinţa familiei pe o perioadă determinată prevăzută de art. 112 lit. d, e şi g
Cod penal). Or, prin aplicarea retroactivă a unor asemenea măsuri de siguranţă
se încalcă cert principiul legalităţii sancţiunilor de drept penal, precum şi
dispoziţiile art. 15 alin.2 din legea fundamentală a României, ceea ce este
inadmisibil.
Pentru considerentele sus-menţionate, apreciem, de asemenea, inadmisibil
să se admită caracterul retroactiv pentru legile penale în conţinutul cărora ar
exista prevederi exprese în sensul aplicării lor şi unor fapte săvârşite anterior
intrării în vigoare a acelei legi. Prevederile unor asemenea legi ar fi în mod
categoric neconstituţionale, pentru că ar fi contrare dispoziţiilor aceluiaşi text
din Constituţia României (art. 15 alin. 2).
Referitor la retroactivitatea legii penale interpretative, apreciem că trebuie
formulate următoarele precizări:
în situaţiile în care legiuitorul simte nevoia să explice anumite expresii
sau termeni dintr-o anumită lege, aceste explicaţii pot fi date şi trebuie cuprinse
în corpul aceleiaşi legi, şi nu în legi ulterioare;
în cazurile în care există neclarităţi într-o anumită lege, eliminarea
acestora poate şi trebuie să se realizeze prin modificarea legii respective;
de altfel, sunt extrem de rare situaţiile în care s-a recurs la adoptarea
unor legi exclusiv interpretative, tocmai din raţiunile şi considerentele mai sus
arătate.
78
Ultraactivitatea
Ultraactivitatea legii penale reprezintă, de asemenea, o situaţie de excepţie
de la principiul activităţii legii penale. Ea presupune aplicarea legii penale în
viitor, după momentul ieşirii ei din vigoare, cu privire la fapte săvârşite sub
imperiul ei.
Aceste situaţii de excepţie, în care legea penală ultraactivează, sunt
următoarele:
– în cazul legilor penale temporare sau excepţionale care se aplică şi
după momentul ieşirii lor din vigoare. Sediul materiei pentru acest situaţii este
art. 16 din actualul Cod penal, care prevede că „legea penală temporară se
aplică infracţiunii săvârşite în timpul când era în vigoare, chiar dacă fapta nu a
fost urmărită sau judecată în acest interval de timp”.
Raţiunea ultraactivităţii acestor legi rezidă în aceea că legile temporare
sau excepţionale rămân în vigoare o perioadă scurtă de timp, interval în care de
multe ori nu este posibil să fie descoperite şi judecate toate faptele incriminate
de acest legi (mai ales în situaţiile în care autorii unor asemenea fapte care intră
sub incidenţa acestor legi se sustrag de la urmărire sau judecată şi îngreunează
soluţionarea operativă a acestor cauze).Pentru aceste considerente, legiuitorul a
admis ca legea temporară sau excepţională încălcată la o dată când ea se afla în
vigoare, să fie aplicată în asemenea cazuri ulterior, după ieşirea ei din vigoare,
în temeiul ultraactivităţii prevăzut de art. 16 din Codul penal;
– în cazul legii mai favorabile, în situaţia în care infracţiunea a fost
săvârşită când această lege era în vigoare, iar urmărirea penală şi judecata se
realizează sub imperiul unei alte legi penale mai aspre. Temeiul legal al acestei
excepţii îl găsim în acelaşi art. 13 din Codul penal.
Aplicarea legii penale mai favorabile
Noţiune şi consideraţii generale
Există situaţii în activitatea practică de aplicare a legii penale, când, de la
data săvârşirii unei infracţiuni şi până la data judecării definitive a acelei cauze,
intervin una sau mai multe legi penale. În asemenea situaţii, se ridică problema
de a se şti care dintre legile intervenite în acest interval de timp sunt incidente
cu privire la infracţiunea săvârşită.
În căutarea unui răspuns, în doctrină şi legislaţiile penale s-au avansat şi
susţinut mai multe teorii şi soluţii49.
Dintre teoriile şi soluţiile avansate, cea care a triumfat a fost soluţia
extraactivităţii legii penale mai blânde, cunoscută şi sub denumirea de
principiul mitior lex. Potrivit acestui principiu, în asemenea situaţii, când, de la
săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei, au intervenit una
49
C.Bulai, Drept penal, partea generală, vol. I, Ed. „Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1992,
p. 101; Maria Zolyneak, Drept penal. Partea generală, Ed. Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi.
79
sau mai multe legi penale, este logic şi firesc să se aplice legea ale cărei
dispoziţii sunt mai favorabile infractorului (deci, fie legea nouă, fie legea veche,
după cum una sau cealaltă are dispoziţii mai favorabile pentru autorul
infracţiunii).
Argumentele care susţin această soluţie sunt, în esenţă, următoarele:
– în cazul în care legea veche este mai favorabilă, ea trebuie să se aplice,
pentru că aceasta a fost legea cunoscută de infractor în momentul săvârşirii
faptei;
– în cazul în care legea nouă este mai favorabilă, se impune aplicarea
acesteia, deoarece ea corespunde mai bine nevoilor reale ale luptei împotriva
criminalităţii decât legea veche, care, deşi mai severă, s-a constatat că nu mai
era eficientă (ceea ce a şi impus abrogarea ei de către legiuitor).
Această soluţie, bazată pe aceste argumente, a fost extinsă de către
doctrină şi referitor la cazurile în care s-au pronunţat condamnări definitive în
temeiul unei legi vechi, însă până la executarea integrală a pedepselor aplicate a
intervenit o lege nouă, cu dispoziţii mai favorabile.
Având la bază aceste argumente, s-a ajuns la reglementarea aplicării legii
penale mai favorabile şi în cazul pedepselor definitive, prin dispoziţiile art. 14
şi 15 din actualul Cod penal.
În cele ce urmează, vom examina şi trata pe rând cele trei situaţii de
aplicare a legii penale mai favorabile.
1) Aplicarea legii penale mai favorabile în raport cu infracţiunile care nu
au fost definitiv judecate
Sediul materiei este art. 13 din actualul Cod penal, care prevede că, atunci
când de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au
Din economia acestui text rezultă că, pentru aplicarea legii penale mai
favorabile, este necesar să fie întrunite următoarele condiţii:
succesiunea de legi penale să intervină între data săvârşirii infracţiunii şi
data judecării definitive a autorului acesteia. Pentru corecta înţelegere şi
aplicare a acestei prime condiţii, se pot ridica, în practică, probleme referitoare
la momentul în care se consideră săvârşite anumite infracţiuni, cum ar fi cele
continue, continuate sau de obicei, care, aşa cum vom vedea în capitolele
aferente formelor unităţii naturale şi legale de infracţiune, cunosc, pe lângă
momentul consumării, şi un moment al epuizării. Anticipând, referitor la
ipotezele mai sus arătate, trebuie precizat că în cazul în care o infracţiune
continuă, continuată sau de obicei s-a consumat sub legea veche, însă epuizarea
acesteia s-a realizat sub legea nouă, infracţiunea va intra sub incidenţa legii
penale noi, nefiind posibilă aplicarea legii penale mai favorabile, pentru că
aceste infracţiuni se consideră săvârşite în momentul epuizării;
80
toate legile penale intervenite în intervalul sus-menţionat să incrimineze
fapta săvârşită. În ipoteza în care una dintre legile adoptate în acest interval nu
mai prevede fapta ca infracţiune, este exclusă problema aplicării legii penale
mai favorabile (a intervenit dezincriminarea);
legile penale intervenite în acelaşi interval să prevadă condiţii de
incriminare şi un tratament sancţionator diferit pentru infracţiunea săvârşită.
În situaţia în care legile succesive incriminează identic aceeaşi faptă şi
prevăd aceleaşi sancţiuni pentru infracţiunea săvârşită, nu suntem în prezenţa
aplicării legii penale mai favorabile, întrucât, prin aplicarea oricăreia dintre legi,
efectele pe care le va suporta inculpatul sunt aceleaşi.
a) Criteriile pe baza cărora se determină legea penală mai favorabilă
În doctrină şi în jurisprudenţă, s-a decis că, pentru determinarea legii
penale mai favorabile, trebuie aplicat procedeul aprecierii în concret a tuturor
efectelor pe care le produce aplicarea uneia sau alteia dintre legile intervenite
între momentul săvârşirii infracţiunii şi cel al judecării definitive a cauzei.
S-a ajuns la această concluzie, dominantă, întrucât este demonstrat că nu
întotdeauna o lege care prezintă aparenţa de a fi mai favorabilă in abstracto este
mai favorabilă şi in concreto.
Operaţiunea presupune, desigur, o examinare comparativă a dispoziţiilor
fiecăreia dintre legile succesive, atât cu privire la condiţiile de incriminare a
faptei, a condiţiilor de tragere la răspundere, cât şi cu privire la sancţiunile de
drept penal prevăzute în fiecare dintre aceste legi şi, apoi, o evaluare concretă
a efectelor fiecăreia dintre aceste legi, pentru a se stabili care dintre ele este, în
cazul dat, mai favorabilă inculpatului. Astfel, de exemplu, atunci când legea
nouă conţine prevederi suplimentare referitoare la existenţa infracţiunii, va
trebui să constatăm că suntem în prezenţa unei restrângeri a incidenţei vechii
legi şi că, deci, legea nouă este mai favorabilă. Dimpotrivă, în cazul în care
legea nouă adaugă o agravantă neprevăzută de legea veche, va trebui să
constatăm că legea mai favorabilă este legea veche.
De asemenea, referitor la condiţiile tragerii la răspundere penală, se va
constata, de exemplu, că legea care prevede posibilitatea punerii în mişcare a
acţiunii penale numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate este mai
favorabilă decât cea care prevede punerea în mişcare din oficiu a acţiunii penale
pentru aceeaşi faptă.
În sfârşit, va fi mai favorabilă legea penală care prevede pedeapsa
închisorii în limite mai reduse.
În cazul în care legile succesive prevăd pedepse complementare, mai
blândă va fi legea penală a cărei pedeapsă principală este mai uşoară.
b) Lex tertia
În aplicarea legii penale mai favorabile, trebuie respectată întotdeauna o
regulă de bază, care constă în interdicţia de creare pe cale judiciară a unei
81
lex tertia prin combinarea unor dispoziţii mai favorabile din mai multe legi.
Această regulă trebuie înţeleasă în sensul că, în cazul în care în intervalul de la
data săvârşirii infracţiunii şi până la data rămânerii definitive a hotărârii
judecătoreşti privitor la infracţiunea comisă au intervenit una sau mai multe legi
penale, există obligaţia identificării legii penale care, în ansamblul ei, este mai
favorabilă, şi nu a recurgerii la posibilitatea combinării unor dispoziţii mai
favorabile cuprinse în legile succesive diferite apărute în această perioadă,
pentru că astfel se creează, pe cale de interpretare judiciară, o a treia lege, ceea
ce este inadmisibil.
c) Prevederile Noului Cod penal în materie
Noul Cod penal, în materia aplicării legii penale mai favorabile în cazul
pedepselor nedefinitive, reproduce integral alineatul 1 al textului art. 13 din
actualul Cod penal, însă conţine un alineat suplimentar în art. 6 alin. 2, care se
referă la legile şi celelalte acte normative declarate neconstituţionale. Astfel,
art. 6 alin. 2 din noul Cod penal, adoptat prin Legea nr. 301/2004, arată că
prevederile alin. (1) se aplică şi legii declarate neconstituţionale, precum şi altor
acte normative, aprobate de Parlament cu modificări sau completări ori
neaprobate, dacă în timpul cât s-au aflat în vigoare acestea au cuprins dispoziţii
penale mai favorabile.
2) Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive
În actuala reglementare a Codului penal, aplicarea legii penale mai
favorabile în cazul pedepselor definitive se prezintă sub două forme: a) apli-
carea obligatorie a legii penale mai favorabile; b) aplicarea facultativă a legii
penale mai favorabile.
a) Aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile
Sediul materiei este în art.14 din actualul Cod penal, care prevede
următoarele:
– când, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la
executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii, a intervenit o lege care
prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul
special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest
maxim;
– când, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la detenţiune
pe viaţă şi până la executarea ei, a intervenit o lege care prevede pentru aceeaşi
faptă pedeapsa închisorii, detenţiunea pe viaţă se înlocuieşte cu maximul
închisorii prevăzut pentru acea infracţiune;
– când legea nouă prevede în locul pedepsei închisorii numai amenda,
pedeapsa aplicată se înlocuieşte cu amenda, fără ca aceasta să poată depăşi
maximul special prevăzut în legea nouă; în asemenea cazuri, ţinându-se seama
82
de partea executată din pedeapsa închisorii, se poate înlătura în totul sau în
parte executarea amenzii;
– pedepsele complementare, măsurile de siguranţă şi măsurile educative
neexecutate şi neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar cele care au
corespondent în legea nouă se execută în conţinutul şi limitele prevăzute de
această lege.
Prevederile textului sus-menţionat referitoare la cele patru situaţii de
aplicare obligatorie a legii penale mai favorabile sunt clare, iar soluţiile oferite
de legiuitor sunt raţionale şi pe deplin justificate.
În esenţă, s-a avut în vedere că legea nouă, intervenită după rămânerea
definitivă a hotărârii de condamnare, prevede pentru aceeaşi faptă o specie de
pedeapsă mai uşoară decât cea aplicată de instanţa care a judecat cauza sau,
deşi prevede o pedeapsă din aceeaşi specie, maximul special prevăzut de noua
lege este mai redus decât pedeapsa aplicată în cauză. În asemenea cazuri, în
mod justificat legiuitorul a decis că trebuie înlăturată acea diferenţă de pedeapsă
aplicată, dar care în noua lege nu se mai regăseşte (este o aplicare a regulii nulla
poena sine lege, respectiv a principiului legalităţii sancţiunilor de drept penal).
b) Aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile
Sediul materiei este art. 15 din actualul Cod penal, prin care s-a dat
instanţei de judecată posibilitatea de a aprecia dacă se impune sau nu aplicarea
legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive care nu au fost
executate, al pedepselor executate parţial, precum şi al pedepselor executate
integral, ţinându-se seama de următoarele criterii: natura infracţiunii; persoana
condamnatului; conduita condamnatului în timpul executării pedepsei.
Aşa cum vom vedea în cele ce urmează, aplicarea facultativă a legii
penale mai favorabile se referă la trei situaţii diferenţiate, după cum pedepsele
definitive nu au fost executate, au fost executate parţial ori au fost executate
integral.
Astfel, potrivit art. 15 alin.1 din actualul Cod penal, când după rămânerea
definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a
detenţiunii severe, a închisorii stricte sau a închisorii, a intervenit o lege care
prevede acelaşi fel de pedeapsă, dar cu un maxim special mai mic, iar
sancţiunea aplicată este mai mică decât maximul special prevăzut de legea
nouă, ţinându-se seama de infracţiunea săvârşită, de persoana condamnatului,
de conduita acestuia după pronunţarea hotărârii sau în timpul executării
pedepsei şi de timpul cât a executat din pedeapsă, se dispune fie menţinerea, fie
reducerea pedepsei. Pedeapsa aplicată nu poate fi coborâtă sub limita ce ar
rezulta din reducerea acestei pedepse proporţional cu micşorarea maximului
special prevăzut pentru infracţiunea săvârşită.
83
În alineatul 2 al aceluiaşi text se prevede că dispoziţiile art. 14 alin. (5) se
aplică şi în cazul condamnărilor arătate în acest articol, executate până la data
intrării în vigoare a legii noi, pedeapsa din hotărâre reducându-se cu o treime.
Din economia celor două alineate ale textului menţionat, rezultă următoarele:
Raţiunea reglementării are ca premisă o reducere a pedepsei prin legea
nouă, în raport cu limitele prevăzute de legea veche.
Pentru a putea să opereze reducerile la care se referă textele menţionate
trebuie să fie îndeplinite câteva condiţii, şi anume: toate legile succesive interve-
nite în perioada sus-menţionată să prevadă pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa
închisorii; legea nouă să prevadă pentru infracţiunea săvârşită un maxim special
mai redus decât cel din legea veche; pedeapsa concret aplicată prin hotărârea
definitivă să nu depăşească maximul prevăzut de legea nouă; instanţa să apre-
cieze că reducerea duratei este justificată în raport de posibilităţile de atingere a
scopului pedepsei.
Mecanismul aplicării facultative a legii penale mai favorabile este
următorul:
Nu este suficient să se dovedească îndeplinirea primelor trei condiţii arătate
pentru reducerea duratei pedepsei. După etapa constatării că cele trei condiţii sunt
îndeplinite, urmează o altă etapă, în cadrul căreia instanţa realizează o operaţie de
evaluare, care are următoarele repere: infracţiunea pentru care s-a pronunţat con-
damnarea; datele ce caracterizează persoana condamnatului; conduita condamna-
tului după pronunţarea hotărârii sau în timpul executării pedepsei; durata execu-
tată din pedeapsă.
În raport de aceste repere, instanţa va aprecia dacă pentru reeducarea
condamnatului este suficientă o pedeapsă mai redusă sau, dimpotrivă, este
necesară executarea integrală a pedepsei pronunţate iniţial în cauză.
În ipoteza în care, în urma acestei evaluări, instanţa va decide să
procedeze la reducerea pedepsei, această reducere trebuie efectuată în
conformitate cu prevederile art. 15 alin. 1 teza finală din actualul Cod penal, în
sensul că pedeapsa nu va putea fi coborâtă sub limita ce ar rezulta din reducerea
acestei pedepse proporţional cu micşorarea maximului special prevăzut pentru
infracţiunea săvârşită. Astfel, de exemplu, dacă maximul special în vechea lege
era de 15 ani, iar maximul special în legea nouă este de 10 ani, înseamnă că
legiuitorul a operat o reducere a maximului pedepsei cu 1/3. Aşa fiind, dacă
pedeapsa aplicată iniţial a fost, prin ipoteză, de 9 ani, ea poate fi redusă de
instanţă cu cel mult 1/3, deci cu 3 ani, ceea ce înseamnă că reducerea pedepsei
poate fi de cel mult o treime, adică ea nu va putea fi mai mică de 6 ani.
Ultima ipoteză a textului art. 15 alin. 2 din actualul Cod penal se referă la
situaţia condamnărilor executate până la data intrării în vigoare a legii noi. În
acest caz, reducerea pedepsei este tot facultativă, însă, dacă instanţa hotărăşte să
84
opereze reducerea, pedeapsa pronunţată prin hotărârea anterioară se reduce
întotdeauna cu o treime.
2. Aplicarea legii penale în spaţiu
2.1. Consideraţii generale. Principiul teritorialităţii
Aplicarea în spaţiu este guvernată de principiul teritorialităţii legii penale,
potrivit căruia legea penală îşi exercită acţiunea pentru realizarea scopului său,
în limitele teritoriului ţării, şi, drept urmare, în aceleaşi limite, trebuie să-şi
găsească întotdeauna aplicarea. Acest principiu îşi are sediul în art. 3 din
actualul Cod penal, care prevede că legea penală se aplică infracţiunilor
săvârşite pe teritoriul României.
Aşadar, trebuie să înţelegem că legea penală română se aplică pentru toate
infracţiunile săvârşite pe teritoriul ţării, indiferent dacă făptuitorul este sau nu
cetăţean român.
Principiul teritorialităţii este, în primul rând, expresia suveranităţii statului
nostru, iar în al doilea rând, se întemeiază pe realitatea că în nici un alt loc o
faptă penală nu poate fi mai bine cercetată, iar pedepsirea infractorului mai
eficientă decât acolo unde a fost săvârşită infracţiunea.
Pentru a stabili sfera de incidenţă a acestui principiu, trebuie clarificat înţe-
lesul a două noţiuni, şi anume: teritoriul României; locul comiterii infracţiunii.
Noţiunea de teritoriu
Potrivit art. 142 din Codul penal, prin noţiunea de „teritoriu” din
expresiile „teritoriul României” şi „teritoriul ţării” se înţeleg întinderea de
pământ şi apele cuprinse între frontiere, cu subsolul şi spaţiul aerian, precum şi
marea teritorială, cu solul, subsolul şi spaţiul aerian al acesteia.
Teritoriul cuprinde, aşadar, următoarele componente:
– suprafaţa terestră, care este întinderea de pământ între frontierele
politico-geografice ale statului, stabilite prin convenţii de frontieră încheiate cu
statele vecine;
– apele interioare curgătoare sau stătătoare, precum şi apele maritime
interioare. Referitor la frontiera de stat a României în cazul apelor curgătoare,
operează principiul general acceptat în dreptul internaţional fluvial, anume acela
că frontiera trece pe mijlocul canalului navigabil principal (în cazul fluviului
Dunărea şi al apelor curgătoare navigabile) şi, respectiv, pe la mijlocul pânzei de
apă în cazul apelor curgătoare care nu sunt navigabile. Apele maritime interioare
sunt cuprinse între ţărmul mării şi liniile de bază. Aceste linii de bază sunt lim-
itele celui mai mare reflux de-a lungul ţărmului sau liniile drepte care unesc cele
mai avansate puncte ale ţărmului (potrivit art. 1 pct. 2 din Legea nr. 17/1990);
– marea teritorială, care cuprinde fâşia de mare aferentă ţărmului sau
apelor maritime interioare cu o lăţime de 12 mile marine, începând de la liniile
de bază. Nu intră în teritoriul României fâşia de mare care se întinde dincolo de
85
limita exterioară a mării teritoriale şi care poartă denumirea de zonă contiguă şi
zonă economică exclusivă50;
– subsolul aferent solului terestru şi acvatic, care include şi pe cel al mării
teritoriale, până la limita la care se poate ajunge în raport de evoluţia tehnică
modernă;
– spaţiul aerian naţional, care cuprinde coloana de aer situată deasupra
teritoriului suveran al României. Referitor la dimensiunea pe verticală a
spaţiului aerian, nu există încă prevederi speciale în convenţiile şi tratatele
internaţionale. În doctrină, unii autori51 susţin că spaţiul aerian naţional se
întinde până la altitudinea la care există aer suficient pentru zborul aeronavelor
convenţionale (aproximativ 30 km). Există şi alte opinii52, în sensul că acest
spaţiu se întinde până la altitudinea celui mai de jos perigeu care face posibilă
rămânerea pe orbită a unui satelit (90-110 km).
Din teritoriul ţării fac parte şi următoarele locaţii: sediile reprezentanţelor
diplomatice; sediile reprezentanţelor consulare acreditate în România.
Pe baza tezei că sediile reprezentanţelor străine sunt considerate
inviolabile, în doctrină s-a creat o ficţiune a extrateritorialităţii, socotindu-se
aceste localuri ca o prelungire a teritoriului statului reprezentat, ceea ce conduce
la considerarea infracţiunilor săvârşite în localurile reprezentanţelor străine ca
fiind săvârşite pe teritoriul statului străin respectiv. În realitate, inviolabilitatea
localului reprezentanţelor statelor străine, ca şi imunitatea corpului diplomatic
nu sunt consecinţe ale pretinsului principiu al extrateritorialităţii, ci rezultatul
unor concesiuni reciproce, stabilite de către state fie pe bază de convenţie, fie
pe baza regulilor de drept internaţional. Trebuie făcută precizarea că în prezent
este abandonată teza potrivit căreia aceste locaţii aparţin teritoriului statului pe
care îl reprezintă ambasadele şi consulatele.53
50
Zona contiguă este acea porţiune de mare adiacentă mării teritoriale, care se
întinde până la 24 mile marine de la liniile de bază. În această zonă, România exercită
controlul pentru a preveni şi reprima încălcări ale legilor din domeniul vamal, fiscal, al
regimului de frontieră şi sanitar.
Zona economică exclusivă a României este formată din fâşia de mare care se întinde
dincolo de marea teritorială, până la 200 mile marine, măsurată de la linia de bază. În
această zonă, România îşi exercită dreptul suveran de exploatare a resurselor naturale ale
fundului mării, ale subsolului acestuia şi coloanei de apă situate deasupra acestei suprafeţe,
precum şi referitor la explorarea, exploatarea, protecţia şi gestionarea mediului. Această
întindere a zonei economice are loc prin acordul cu statele vecine limitrofe, potrivit
Convenţiei Naţiunilor Unite asupra dreptului mării, ratificată de România prin Legea
nr. 110/1996.
51
S.R. Malanda, în Actualidad penal, 2001, p. 815.
52
C. Mitrache, Drept penal român, Partea generală, p. 57.
53
J. Cerezo Mir, Curso de derecho penal espanol, vol.I, p.195.
86
Noţiunea de loc al săvârşirii infracţiunii
Potrivit art. 143 din Codul penal, prin sintagma „infracţiune săvârşită pe
teritoriul ţării” se înţelege orice infracţiune comisă pe teritoriul arătat în art. 142
sau pe o navă ori aeronavă română. Acelaşi text, în alineatul 2 prevede că
infracţiunea se consideră săvârşită pe teritoriul ţării şi atunci când pe acest
teritoriu ori pe o navă sau aeronavă română s-a efectuat numai un act de
executare ori s-a produs rezultatul infracţiunii.
În practică, infracţiunile pot fi săvârşite fie în ţară (adică pe teritoriul ţării),
fie în străinătate (în afara teritoriului ţării), fie în parte pe teritoriul ţării şi în
parte în străinătate. Aşa, de exemplu, o infracţiune de trafic de persoane,
începută pe teritoriul României continuă pe teritoriul Ungariei, Austriei şi
Italiei. În această situaţie, se ridică problema stabilirii locului unde se consideră
săvârşită infracţiunea.
Răspunsul la această întrebare presupune a se determina, în raport de
desfăşurarea activităţii infracţionale, care este locul săvârşirii infracţiunii, iar
apoi, de a se stabili dacă acest loc se află sau nu în limitele teritoriale ale
statului nostru. Pentru determinarea locului săvârşirii infracţiunii, au existat mai
multe teorii, şi anume: teoria acţiunii, teoria rezultatului, teoria ilegalităţii,
teoria preponderenţei, teoria subiectivă şi teoria ubicuităţii.
a) Teoria acţiunii propune drept criteriu activitatea materială a agentului.
Infracţiunea este socotită, potrivit acestei teorii, săvârşită în locul unde s-a
efectuat activitatea care constituie elementul obiectiv al infracţiunii şi care a
condus la rezultatul ilicit. Conform acestei teorii, nu interesează dacă rezultatul
acţiunii s-a produs sau nu în acelaşi loc unde s-a desfăşurat activitatea
infracţională. Rezoluţia votată la 7 septembrie 1883 de Institutul de drept
internaţional la München a îmbrăţişat punctul de vedere al acestei teorii:
competenţa teritorială a legii penale este aceea a ţării unde se găseşte autorul în
timpul activităţii sale infracţionale.
b) Opusă teoriei acţiunii este teoria rezultatului, care foloseşte drept
criteriu rezultatul produs prin activitatea infracţională, adică urmarea tipică, ce
întregeşte latura materială a infracţiunii. Infracţiunea este socotită a fi săvârşită
acolo unde s-a produs rezultatul ilicit, chiar dacă activitatea care l-a produs a
fost efectuată pe un alt teritoriu. Această teorie a prevalat în Elveţia, în Anglia
şi în S.U.A.
c) O altă teorie este, după cum s-a arătat mai sus, aceea a ilegalităţii.
Această teorie foloseşte drept criteriu pentru determinarea locului infracţiunii
apariţia vinovăţiei suficiente să angajeze răspunderea penală a infractorului. În
locul unde s-a produs prima încălcare a legii penale, prima activitate pedepsită
(acte preparatorii pedepsibile, tentativă pedepsibilă), în acel loc se consideră
săvârşită infracţiunea.
87
d) Teoria preponderenţei are în vedere actul socotit ca esenţial în
conţinutul infracţiunii şi în desfăşurarea activităţii infracţionale. Locul săvârşirii
infracţiunii este deci locul unde a fost efectuat actul cel mai important pentru
realizarea infracţiunii.
e) Teoria subiectivă, care susţine şi promovează criteriul voinţei
infractorului. Potrivit acestei teorii, este socotit ca loc al infracţiunii locul unde
infractorul a înţeles, a urmărit să realizeze rezultatul activităţii sale infracţio-
nale, chiar dacă acest rezultat s-a produs pe un alt teritoriu.
f) În sfârşit, în teoria ubicuităţii, dominantă astăzi în doctrină, criteriul
pentru determinarea locului săvârşirii infracţiunii este acela unde se desfăşoară
integral sau în parte activitatea infracţională. După teoria ubicuităţii, infrac-
ţiunea este considerată a fi săvârşită oriunde s-a desfăşurat măcar o parte din
activitatea ilicită sau oriunde s-a produs vreunul din rezultatele acestei activităţi.
Se exceptează însă locurile care au servit numai de tranzit activităţii ilicite.
Faptul că dintre toate teoriile enunţate mai sus cea care până la urmă
domină în doctrina dreptului penal este teoria ubicuităţii dovedeşte
superioritatea acestei teorii. Toate celelalte teorii limitează artificial locul
infracţiunii, în contradicţie cu complexitatea şi varietatea activităţii infrac-
ţionale. Astfel, de exemplu, teoria rezultatului nu ţine seama că ordinea publică
a locului unde s-a desfăşurat activitatea ilicită este întotdeauna încălcată, iar pe
de altă parte, această teorie apare inoperantă în cazul activităţilor infracţionale
care n-au depăşit faza tentativei sau în cazul infracţiunilor formale a căror
consumare nu depinde de producerea unui rezultat.
Dimpotrivă, în cazul teoriei ubicuităţii, orice loc unde s-a realizat un act
de executare din activitatea infracţională este socotit a fi locul săvârşirii
infracţiunii. Aşadar, dacă pe teritoriul unui anumit stat s-a efectuat o parte din
activitatea infracţională sau o parte a acestui rezultat, infracţiunea este socotită
a fi săvârşită pe teritoriul acelui stat şi, în baza principiului teritorialităţii, va fi
aplicată legea penală a acelui stat. Soluţia aceasta a fost adoptată şi de Institutul
de Drept Internaţional, la sesiunea Cambridge, 1951.
În doctrină s-a arătat că soluţia comportă totuşi un inconvenient, în sensul
că dacă toate legislaţiile ar adopta soluţii simetrice, conflictele pozitive de
competenţă s-ar multiplica. Argumentul a fost combătut în sensul că, dintre
statele faţă de care s-a realizat ubicuitatea, criteriul ubicuităţii nu poate fi folosit
pentru efectuarea unei judecăţi în prezenţa infractorului decât în statul pe
teritoriul căruia se află făptuitorul; oricare alt stat nu va putea obţine extrădarea
decât în cazul când statul de refugiu nu procedează la o urmărire penală, astfel
încât conflictele se pot evita. Conflictele apar, dimpotrivă, când infracţiunea a
fost săvârşită pe teritoriul unor ţări care nu aplică principiul ubicuităţii,
deoarece, în acest caz, fiecare stat, bazându-se pe principiul său (acţiune,
rezultat), se consideră ca având competenţă exclusivă.
88
Teoria ubicuităţii este consacrată în Codul penal art. 143, care explică
înţelesul expresiei de „infracţiune săvârşită pe teritoriul ţării”. Potrivit
dispoziţiei din alin. 143, „prin infracţiune săvârşită pe teritoriul ţării” se înţeleg
atât infracţiunile comise pe teritoriul României (precizat in art. 142 C. pen.), cât
şi cele săvârşite pe o navă sau aeronavă română.
În alin. 2 al art. 143 C. pen. se consideră că infracţiunea este săvârşită pe
teritoriul ţării şi atunci când pe acest teritoriu, fie pe o navă sau aeronavă
română s-a efectuat un act de executare ori s-a produs rezultatul infracţiunii.
Aşadar, intră sub prevederile art. 3 C. pen. toate infracţiunile săvârşite – fie în
întregime, fie în parte – pe teritoriul României.
Dacă toate legislaţiile penale ar consacra principiul ubicuităţii, conflictele
cu privire la aplicarea legii penale în spaţiu ar putea – aşa cum arătam – să fie evi-
tate. Faptul însă că multe legislaţii penale folosesc încă criteriul acţiunii şi, uneori,
al rezultatului determină apariţia unor conflicte privind incidenţa legii penale.
Situaţii speciale, reglementate de Codul penal, pe baza principiului
ubicuităţii:
– infracţiunile din omisiune – potrivit celor mai sus arătate – se socotesc a
fi săvârşite în acel loc unde ar fi trebuit să se desfăşoare activitatea pe care
infractorul a omis-o sau acolo unde s-a produs rezultatul acelei inactivităţi;
– locul de comitere a actelor preparatorii, atunci când sunt incriminate, va
fi locul în care ele au fost efectuate. Locul săvârşirii acestor acte – atunci când
nu sunt pedepsibile prin ele însele, dar care ulterior devin acte de complicitate –
va fi, potrivit principiului ubicuităţii, orice loc în care s-a efectuat vreun act de
executare din conţinutul laturii obiective a infracţiunii în vederea căreia au fost
îndeplinite actele preparatorii. În cazurile când actele preparatorii constituie
infracţiuni de sine stătătoare, locul săvârşirii lor va fi acela unde ele au fost
efectuate;
– în ce priveşte tentativa, ea se consideră a fi săvârşită acolo unde s-au
efectuat diversele acte de executare;
– actele anterioare sau concomitente săvârşirii infracţiunii, care privesc
conţinutul infracţiunii, dar care nu sunt acte de complicitate, nu vor juca niciun
rol în determinarea locului infracţiunii. Ele nu au nici o relevanţă (de exemplu,
în cazul infracţiunii de înşelăciune, locul unde a avut loc inducerea în eroare, cu
ocazia încheierii unui contract, nu are nici o relevanţă sub aspectul legii
aplicabile);
– la infracţiunile continue şi continuate, în ce priveşte determinarea
locului săvârşirii acestor infracţiuni, părerile sunt neunitare. Este dominantă,
însă, opinia la care achiesăm, potrivit căreia acestea se consideră a fi săvârşite
oriunde a avut loc la un moment dat o parte din activitatea infracţională sau,
altfel spus, pretutindeni unde s-a prelungit această activitate.
89
Situaţia participanţilor (coautori, instigatori, complici) la infracţiune.
Problema se pune atunci când unele acte de participaţie au fost săvârşite în
afara teritoriului pe care a fost comisă infracţiunea. În cazul participaţiei la o
infracţiune săvârşită pe teritoriul unui stat, actele prin care participantul
contribuie la săvârşirea infracţiunii, chiar dacă sunt efectuate în afara teritoriului
acelui stat, atrag aplicarea legii statului respectiv.
Consecinţele principiului teritorialităţii. Faptul că tuturor infracţiunilor
săvârşite pe teritoriul statului nostru li se aplică legea penală română dă naştere,
în mod logic şi pe baza principiilor generale ale dreptului penal, la anumite
consecinţe.
Astfel, faptele concrete sunt socotite ca fiind infracţiuni numai când
condiţiile de incriminare sunt îndeplinite potrivit legii penale a statului nostru.
Nu interesează şi nu are importanţă dacă acea faptă este considerată infracţiune
în ţara al cărei cetăţean este autorul (în cazul în care infracţiunea a fost săvârşită
de un cetăţean străin). Nu se admite nici invocarea necunoaşterii legii.
Condiţiile de tragere la răspundere penală a infractorului sunt, de
asemenea, cele prevăzute de legea noastră penală. Pentru faptele săvârşite pe
teritoriul român se vor aplica numai pedepsele prevăzute de Codul nostru penal
şi, desigur, pedeapsa se va atenua sau agrava în cazurile şi condiţiile prevăzute
de acest Cod.
Infracţiunile săvârşite pe nave şi aeronave. În literatura juridică penală,
sunt autori care includ în noţiunea juridico-penală a teritoriului şi navele.
Acest fel de a concepe noţiunea de teritoriu îl întâlnim şi în legislaţiile
unor state. Apreciem că textele din legislaţia acestor state, care conţin asemenea
formulări, trebuie interpretate în lumina noilor concepţii, care resping orice
ficţiune cu privire la noţiunea de teritoriu. În aceste cazuri, aplicarea legii
penale a statului are loc ca urmare a extinderii efectului legii penale a acelui
stat, iar nu ca urmare a extinderii teritoriului său. În acest sens, este şi
reglementarea din actualul Cod penal român în vigoare.
Excepţii de la principiul teritorialităţii:
– cazul infracţiunilor săvârşite pe teritoriul ţării de persoane care bene-
ficiază de imunitate de jurisdicţie (art. 8 din actualul Cod penal);
– cazul infracţiunilor săvârşite în ţară de persoane care aparţin echipajului
unei nave sau aeronave străine aflate pe teritoriul ţării;
– cazul infracţiunilor săvârşite de militarii care fac parte din trupele străi-
ne, în caz de ocupaţie militară.
2.2. Principiul personalităţii legii penale. Aplicarea legii penale bazate
numai pe principiul teritorialităţii nu oferă soluţii pentru toate situaţiile care se
pot ivi în practică.
Dacă legea penală ar fi aplicată numai pe baza principiului teritorialităţii,
ar rămâne în afara protecţiei legii penale unele fapte ce lovesc sau pun în
90
pericol valorile sociale pe care această lege este chemată să le apere. Ne
referim, de exemplu, la infracţiunile săvârşite în afara teritoriului ţării de către
cetăţeni români sau de către persoane fără cetăţenie, care au domiciliul în
România. Pentru o astfel de situaţie a fost înscrisă în art. 4 C. pen. o dispoziţie
care consacră principiul personalităţii legii penale.
Principiul personalităţii legii penale este cunoscut şi sub denumirea de
principiul naţionalităţii active; această denumire a devenit inexactă, fiindcă
astăzi principiul nu se aplică numai naţionalilor, ci şi străinilor lipsiţi de
cetăţenie care au domiciliul în ţară.
A. Caracter şi fundament. Principiul personalităţii legii penale a fost
necesar ca o reglementare complementară, chemată să umple golul lăsat de
principiul teritorialităţii. Acest principiu se bazează pe regula că cetăţeanul
unei ţări sau persoana fără cetăţenie care are domiciliul într-o anumită ţară
trebuie să respecte legile acestei ţări şi să aibă o conduită corespunzătoare
exigenţelor acestor legi chiar atunci când se află în străinătate. Această
raţiune explică de ce dispoziţia din art. 4 C. pen. nu condiţionează aplicarea
legii penale române de dubla incriminare, fiind suficient ca fapta să fie
pedepsită de legea română.
B. Condiţii de aplicare. Din economia textului art. 4 din actualul Cod
penal, rezultă următoarele condiţii pentru aplicarea principiului personalităţii:
a) fapta să fie săvârşită în afara teritoriului ţării;
b) fapta să constituie infracţiune potrivit legii penale române (textul
prevede că legea penală română se aplică... deci este vorba de încălcarea acestei
legi);
c) infractorul să fie un cetăţean român sau o persoană lipsită de cetăţenie,
dar care are domiciliul în ţară.
Aşadar, se cere ca fapta penală să fie în întregime săvârşită în afara
teritoriului statului nostru. Dacă un act de executare este săvârşit pe teritoriul
României, ori rezultatul s-a produs pe acest teritoriu, atunci, conform teoriei
ubicuităţii, infracţiunea va fi considerată săvârşită în întregime în România şi
legea română se va aplica potrivit principiului teritorialităţii.
Din interpretarea textului – care nu face nici o precizare în acest sens –
reiese că, în ceea ce priveşte a doua condiţie, nu interesează natura infracţiunii,
deci pentru orice infracţiune sunt incidente prevederile art. 4 C. pen.
În ceea ce priveşte condiţia personală – cetăţenia română sau absenţa
oricărei cetăţenii şi domiciliul în ţară –, ea trebuie să existe în momentul în care
a fost săvârşită infracţiunea în străinătate, fiindcă numai în acest caz suntem în
prezenţa încălcării unei obligaţii impuse de legea penală română.
Dispoziţia din art. 4 C.pen. nu mai cere alte condiţii, spre deosebire de
Codul penal din 1936, care, pentru tragerea la răspundere penală, prevedea în
91
art. 8 şi condiţia prezenţei voluntare a infractorului în ţară sau prezenţa acestuia
ca urmare a extrădării.
Noul Cod penal revine la prevederile Codului penal din 1936 şi
reintroduce în art. 11 conduita dublei incriminări.
2.3. Principiul realităţii legii penale. Principiul teritorialităţii legii penale,
completat cu principiul personalităţii legii penale, deşi oferă împreună un larg
câmp de aplicare a legii penale, nu acoperă absolut toate situaţiile care pot
apărea în practică.
Pentru completarea acestui ultim gol, a fost înscris în art. 5 C. pen.
principiul realităţii legii penale. Potrivit acestui principiu, legea penală română
se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării de către un cetăţean
străin sau de către o persoană fără cetăţenie care nu domiciliază în ţară, sub
condiţia însă ca acele infracţiuni să fie îndreptate contra statului român sau
contra vieţii unui cetăţean român, ori prin care s-a adus o vătămare gravă
integrităţii corporale ori sănătăţii unui cetăţean român.
Acest principiu este cunoscut şi sub denumirea de „principiul
protecţiunii reale” sau „principiul naţionalităţii pasive”, denumire mai uzuală
decât cea folosită de actualul Cod.
A. Caracter şi fundament. În raport cu principiul teritorialităţii şi al
personalităţii, dispoziţiile bazate pe principiul realităţii legii reprezintă şi ele o
reglementare complementară, care are scopul de a înlătura situaţiile ce ar
rămâne neacoperite prin aplicarea celor două principii.
Justificarea acestui principiu stă în dreptul pe care îl are fiecare stat de
a-şi organiza, prin propriile legi, o suficientă apărare a intereselor sale şi ale
cetăţenilor săi, împotriva faptelor penale săvârşite în afara teritoriului ţării,
oricine ar fi autorul lor.
Pentru a justifica aplicarea legii penale naţionale în aceste cazuri, sunt
avute în vedere şi următoarele considerente:
– statele se dezinteresează, în general, de infracţiunile care, deşi săvârşite
pe teritoriul lor, sunt însă îndreptate împotriva intereselor altui stat şi chiar de
cele săvârşite contra cetăţenilor străini;
– diversele legislaţii penale care acordă o ocrotire statelor străine sunt
foarte limitate şi se referă în special la infracţiunile îndreptate împotriva şefului
unui stat străin sau a membrilor corpului diplomatic.
În cazul infracţiunilor contra siguranţei statului, dispoziţiile din legea
penală a fiecărui stat nu ocrotesc decât securitatea statului respectiv, şi nu pe
aceea a statelor străine, aşa încât infracţiunile contra securităţii unui stat străin
nu intră sub incidenţa legii penale a statului pe teritoriul căruia au fost săvârşite
şi, fără principiul realităţii legii penale, aceste infracţiuni ar rămâne, deci,
nepedepsite.
92
În esenţă, aşadar, în situaţiile avute în vedere de principiul realităţii fiind
pusă în pericol, ori lezată, siguranţa statului împotriva căruia infracţiunea a fost
îndreptată, iar nu aceea a statului pe teritoriul căruia s-a comis fapta, se justifică
aplicarea legii penale a statului a cărui siguranţă a fost vătămată.
În ceea ce priveşte infracţiunile săvârşite în ţară străină contra vieţii sau
integrităţii corporale ori sănătăţii unui cetăţean român, principiul realităţii
funcţionează ca o garanţie pentru ipoteza în care statul străin ar manifesta un
dezinteres sau o minimalizare a faptelor.
Principiul realităţii creează, deci, o ocrotire principală pentru statul român
şi o ocrotire subsidiară pentru cetăţenii români în cazul în care s-a săvârşit o
infracţiune în ţară străină contra securităţii statului român sau contra unui
cetăţean român de către un cetăţean străin sau o persoană lipsită de cetăţenie
care domiciliază în străinătate.
B. Condiţii de aplicare. Pentru ca legea penală română să fie aplicabilă,
potrivit principiului realităţii, se cer întrunite următoarele condiţii:
a) infracţiunea săvârşită în ţară străină să fie îndreptată contra siguranţei
statului român, contra vieţii unui cetăţean român, ori prin care este adusă o
vătămare gravă integrităţii corpora/e sau vieţii unui cetăţean român;
b) făptuitorul să fie un cetăţean străin sau o persoană fără cetăţenie care
domiciliază în ţară;
c) să existe autorizarea prealabilă a Procurorului General pentru a se pune
în mişcare acţiunea penală.
În cazul faptelor îndreptate contra unui cetăţean român, subiectul pasiv
trebuie să aibă această calitate în momentul săvârşirii infracţiunii.
Aceleaşi fapte prevăzute în art.5 C.pen., dacă sunt săvârşite într-o ţară
străină de un cetăţean român sau de o persoană fără cetăţenie care domiciliază
în România, intră sub incidenţa prevederilor art. 4 C. pen.
Pentru a fi urmărit şi judecat, nu se cere prezenţa pe teritoriul statului a
infractorului. Urmărirea şi judecarea se pot, deci, realiza şi în lipsă. Singura
condiţie pe care textul o cere din punct de vedere procesual este, aşa cum am
mai arătat, acordarea unei autorizări prealabile a Procurorului General.
În noul Cod penal, reglementarea acestui principiu în art. 12 este diferită
sub următoarele aspecte:
– infracţiunile săvârşite în ţară străină contra unui cetăţean român sunt
numai acele infracţiuni pentru care legea penală română prevede pedeapsa
detenţiunii pe viaţă sau a detenţiunii severe;
– pentru asemenea infracţiuni, pedepsele cu detenţiunea severă sau pe
viaţă, principiul realităţii se aplică şi în cazul în care victima a fost o persoană
juridică.
93
2.4. Principiul universalităţii este consacrat prin dispoziţiile art. 6 din
actualul Cod penal. El asigură legii penale române limita maximă până la care
această lege îşi poate găsi aplicaţiunea.
Faptele care intră sub incidenţa legii penale române potrivit acestui
principiu nu au totdeauna o legătură directă cu obiectivele scopului legii penale.
Aducerea lor sub incidenţa legii penale române serveşte însă, indirect, dar de
necontestat, acestui scop. În primul rând, în măsura în care legea penală română
concură la reprimarea celor care au săvârşit fapte penale în străinătate, în
aceeaşi măsură ea determină un tratament similar din partea altor state, faţă de
cei care au săvârşit infracţiuni pe teritoriul României şi s-ar refugia apoi pe
teritoriul altor state.
În al doilea rând, existenţa dispoziţiilor din art. 6 C.pen. privitoare la
universalitatea legii penale împiedică transformarea teritoriului ţării într-un loc
de refugiu comod pentru infractorii care vin de peste hotare şi reduce
posibilităţile acestora de a se sustrage de la urmărirea penală. Este, acesta, un
sprijin pe care statele şi-l datorează reciproc în lupta pe care o duc contra
criminalităţii.
A. Caracter şi fundament. Dispoziţiunile din art. 6, ale Codului penal în
vigoare, bazate pe acest principiu, constituie şi ele o soluţionare complementară
a reglementării principale, întemeiată pe principiul teritorialităţii, după cum
reglementări complementare sunt şi normele înscrise în art. 4 şi 5 C.pen.
Din conţinutul şi succesiunea art. 4, 5 şi 6 se pot constata nu numai
caracterul complementar al reglementărilor din aceste texte, dar şi existenţa
unei gradaţii în ceea ce priveşte posibilitatea de urmărire, judecată şi
sancţionare a infracţiunilor săvârşite în străinătate.
B. Condiţii de aplicare. Pentru ca legea penală română să fie aplicată
potrivit principiului universalităţii, consacrat de art. 6, trebuie să fie întrunite
următoarele condiţii:
a) infracţiunea săvârşită în afara teritoriului ţării să nu fie dintre cele
arătate în art.5 alin. 1, adică infracţiune îndreptată contra siguranţei statului
român sau contra vieţii, integrităţii corporale sau sănătăţii unui cetăţean român;
b) făptuitorul să fie cetăţean străin sau o persoană lipsită de orice
cetăţenie şi care nu are domiciliul în România;
c) fapta să fie incriminată atât de legea română, cât şi de legea ţării unde
a fost săvârşită;
d) făptuitorul să se afle în ţară sau să se fi obţinut extrădarea lui în cazul
anumitor infracţiuni.
Condiţia ca făptuitorul să fie cetăţean străin priveşte momentul săvârşirii
faptei: nu se ţine seama de pierderea sau dobândirea cetăţeniei după săvârşirea
infracţiunii.
94
Extrădarea infractorului nu poate fi cerută decât în cazul când fapta
săvârşită a fost îndreptată contra intereselor statului român sau contra unui
cetăţean român, bineînţeles, dacă infractorul nu se găseşte în ţară. Prezenţa în
ţară trebuie să fie datorată venirii făptuitorului de bunăvoie pe teritoriul ţării. Nu
se consideră că a venit de bunăvoie acela care, datorită unui caz fortuit sau
constrâns de alţii, a fost adus pe teritoriul ţării. Prezenţa pe teritoriul ţării se
consideră de bună voie până la proba contrară.
În cazurile în care, potrivit art.6 C.pen., se poate cere extrădarea
infractorului şi dacă acesta se află involuntar în ţară, el poate fi reţinut dacă s-a
cerut extrădarea, până la rezolvarea acesteia.
C. Condiţii de urmărire. În afară de condiţiile de aplicare a legii penale
române, dispoziţiile din art.6 C.pen. mai prevăd şi anumite condiţii cu privire la
urmărire. Textul arată că infractorul nu poate fi urmărit dacă, potrivit legii
statului în care infractorul a săvârşit infracţiunea, există vreo cauză care
împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal
ori executarea pedepsei, sau când pedeapsa a fost executată ori este considerată
executată.
Aşadar, urmărirea persoanelor care au săvârşit infracţiuni în străinătate în
condiţiile art. 6 C.pen. nu este posibilă dacă, potrivit legii de la locul săvârşirii
infracţiunii, acţiunea penală este stinsă (prescripţie, amnistie, abrogarea incri-
minării) sau subordonată unei condiţii care lipseşte (de exemplu, plângerea
prealabilă) sau infractorul a fost judecat şi a executat condamnarea sau aceasta
s-a stins.
Inaplicabilitatea principiului funcţionează, bineînţeles, şi atunci când
urmărirea nu mai este posibilă potrivit legii române.
În situaţia infractorului care, deşi condamnat în ţara unde a săvârşit
infracţiunea, nu a executat sau a executat numai în parte pedeapsa, se va
proceda potrivit dispoziţiilor legale privitoare la recunoaşterea hotărârilor
străine (art. 6 alin. ult. C.pen.).
Având în vedere că principiul universalităţii are la bază interesul comun
pe care statele îl au de a nu tolera prezenţa pe teritoriul lor a unor infractori
nepedepsiţi şi voinţa acestora de a colabora la realizarea represiunii faţă de
orice infractor, în doctrină s-a susţinut că, întrucât nu este vorba de o atingere
adusă direct statului pe teritoriul căruia infractorul s-a refugiat, acest principiu
n-ar trebui să fie admis decât în limite mai restrânse, şi anume numai pentru
infracţiuni deosebit de grave. O asemenea opinie a fost acceptată şi a fost
consacrată în Codul penal din Grecia (art. 8).
2.5. Concurs de reglementări privind aplicarea legii penale în spaţiu.
Codul penal conţine o prevedere privind situaţia în care vin în concurs mai
multe reglementări juridice privind aplicarea legii penale în spaţiu. Ne referim
la art. 7 C.pen., care consacră prioritatea convenţiilor internaţionale referitoare
95
la aplicarea dispoziţiilor în art. 5 şi 6 din C.pen. Potrivit acestui text,
prevederile art. 5 şi 6 C.pen. îşi vor găsi aplicarea numai dacă nu se dispune
altfel printr-o convenţie internaţională. Statul nostru poate, aşadar, încheia
convenţii privitoare la situaţiile reglementate în art. 5 şi 6 C.pen., iar în aceste
cazuri, se vor aplica dispoziţiile cuprinse în convenţii.
Din formularea art. 7 rezultă, deci, că art. 5 şi 6 îşi vor găsi aplicarea
numai în lipsa convenţiilor internaţionale sau, adăugăm noi, pe cale de
interpretare, în completarea acestora, când nu contravin, desigur, dispoziţiilor
reglementate de ele.
De altfel, este de precizat că principiul universalităţii funcţionează în
special în legătură cu angajamentele care decurg din convenţiile semnate şi
ratificate de statul nostru (pentru sancţionarea traficului de femei, actelor de
terorism, traficului de stupefiante, traficului de publicaţii obscene, falsificării de
monedă, abandonului de familie, actelor de punere în stare de sclavie, piraterie
etc.). În aceste cazuri, pentru aplicarea legii penale române nu este necesară
condiţia dublei incriminări, cerută în cazul art. 6 C.pen.
Trebuie subliniat însă că, în privinţa dublei incriminări, ceea ce poate fi
suplinit prin convenţii internaţionale este absenţa incriminării în legea ţării
unde a fost săvârşită infracţiunea, iar nu şi absenţa incriminării în legea penală
română, fiindcă în acest caz o aplicare a legii române nu e posibilă (neexistând
în cuprinsul acestei legi dispoziţiuni care să permită aplicarea).
Imunitatea de jurisdicţie. O derogare indirectă de la principiile care stau la
baza reglementărilor privitoare la aplicarea în spaţiu a legii penale izvorăşte din
existenţa imunităţii de jurisdicţie. Potrivit dispoziţiei înscrise în art. 8 C.pen.
legea penală română nu se aplică infracţiunilor săvârşite de persoanele care se
bucură de imunitate de jurisdicţie.
Imunitatea de jurisdicţie este o excepţie de ordin procedural, potrivit
căreia anumite categorii de persoane, datorită calităţii sau situaţiei lor, nu pot fi
chemate înaintea instanţelor judecătoreşti din ţara unde se află temporar. Deşi
de ordin procedural, imunitatea de jurisdicţie se răsfrânge pe planul dreptului
penal material, deoarece acolo unde nu există posibilitatea de tragere la
răspundere penală, implicit nu există nici posibilitatea de a aplica legea penală,
deşi există infracţiune.
Imunitatea de jurisdicţie are, aşadar, ca efect înlăturarea incidenţei legii
penale pentru infracţiunile săvârşite de anumite categorii de persoane, fără ca
prin aceasta să se înlăture caracterul infracţional al faptei săvârşite (fapta
săvârşită rămâne infracţiune, însă infractorul nu poate fi tras la răspundere
penală).
Prin acordarea imunităţii de jurisdicţie se urmăreşte asigurarea bunelor
raporturi între state.
96
Stabilirea imunităţii de jurisdicţie se face prin convenţii încheiate de la stat
la stat sau între un grup de state. Conform dispoziţiei din art. 8 C.pen.,
imunitatea de jurisdicţie se stabileşte pe calea convenţiilor internaţionale.
O altă imunitate de jurisdicţie priveşte pe şefii statelor străine atunci când
aceştia se găsesc în ţară sau în trecere pe teritoriul ţării. Acelaşi lucru este
valabil în ceea ce priveşte membrii delegaţiilor diplomatice străine la
organizaţii sau conferinţe internaţionale.
Alte imunităţi de jurisdicţie, stabilite tot prin convenţii internaţionale,
privesc echipajele vaselor de război şi ale aeronavelor militare, iar în anumite
condiţii, şi ale celorlalte nave şi aeronave.

ÎN JURISPRUDENŢĂ
APLICAREA LEGII PENALE ÎN TIMP. INFRACŢIUNE CONTINUĂ
C. pen., art. 10
În cazul în care în timpul duratei unei infracţiuni continue se adoptă

mai multe legi penale, fapta se încadrează potrivit legii în vigoare la data
când activitatea infracţională s-a încheiat, iar nu potrivit legii sub imperiul
căreia a început şi a durat o perioadă de timp.
Notă. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Puhk contra Estoniei, a

decis că, în cazul infracţiunilor continue sau continuate, dacă în prima perioadă a
săvârşirii faptelor acestea nu au fost incriminate, fapta se încadrează potrivit legii de
incriminare, dar se ţine seama numai de actele comise după incriminare, nu şi de cele
anterioare.
Prin sentinţa penală nr. 124 din 6 octombrie 2004, tribunalul Sălaj a
condamnat pe inculpatul R.S., cetăţean străin, între altele, pentru săvârşirea
infracţiunii prevăzute în art. 7 din Legea nr. 39/2003.
Instanţa a reţinut că, în anii 2002 şi 2003, inculpatul a făcut parte dintr-un
grup infracţional organizat, care a înlesnit migraţia ilegală în spaţiul Schengen a
persoanelor ce nu îndeplineau condiţiile pentru intrare în mod legal în acest
spaţiu european, în principal prin trecerea frauduloasă a frontierei dintre Ungaria
şi Austria a unor cetăţeni din republica Moldova şi ţările arabe, contra unor
sume de bani.
Prin decizia penală nr. 343 din 13 decembrie 2004, Curtea de Apel Cluj a
admis apelul declarat de inculpat şi a desfiinţat hotărârea atacată sub aspectul
încadrării juridice date faptelor, pe care a schimbat-o din prevederile art. 7 din
97
Legea nr. 39/2003 în cele ale art. 3 din O.U.G. nr. 112/2001 aprobată prin Legea
nr. 252/2002 şi l-a condamnat la 3 ani şi 6 luni închisoare.
În motivarea soluţiei, instanţa de apel a reţinut că participarea inculpatului
la grupul infracţional organizat având ca obiect traficul de migranţi a avut loc şi
în cursul anului 2002, dată la care nu era în vigoare Legea nr. 39/2003, aşa încât
infracţiunea săvârşită intră sub incidenţa art. 3 din O.U.G. nr. 112/2001 care, la
acea dată, incrimina fapta.
Pe de altă parte, art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 112/2001 incriminează fapta
cetăţeanului român sau a persoanei fără cetăţenie; or, inculpatul era cetăţean
moldovean şi, ca atare, infracţiunea comisă de el corespunde elementelor
constitutive ale art. 2 alin. (2) din O.U.G. nr. 112/2001.
Recursul declarat de procuror este fondat.
Din datele cauzei rezultă că instanţa de apel a făcut o greşită încadrare
juridică uneia din faptele comise de inculpat.
Este de necontestat, în raport cu probatoriul administrat, că inculpatul,
împreună cu alte persoane, a făcut parte dintr-un grup infracţional organizat care
a înlesnit migraţia ilegală în spaţiul Schengen a persoanelor ce nu îndeplineau
condiţiile pentru intrare legală în acest spaţiu.
Acest grup organizat a acţionat în perioada 2002-2003, fiecare membru al
lui executând propriile atribuţii ce constau în racolarea cetăţenilor moldoveni
sau arabi ce doreau sa migreze ilegal, organizarea cazării şi a transportului pe
teritoriul românesc sau maghiar, călăuzirea lor în scopul evitării autorităţilor
maghiare şi a patrulelor de poliţie, până au ajuns în Austria sau în Italia.
Necontestat este şi faptul că activitatea infracţională desfăşurată de acest
grup s-a încheiat la sfârşitul anului 2003, când au fost arestaţi unii dintre
participanţi.
Or, inculpatul a desfăşurat o activitate infracţională comisivă continuă care
s-a epuizat atunci când a încetat activitatea grupului, şi prin aceasta şi a
inculpatului, respectiv în decembrie 2003.
Pornind de la calificarea corectă a acestei activităţi ca fiind o infracţiune
comisivă continuă şi având în vedere momentul la care aceasta a luat sfârşit,
instanţele trebuiau să facă o corectă aplicare a legii penale în timp.
În conformitate cu principiul activităţii legii penale prevăzut în art. 10
C. pen., legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se află în
vigoare. Aceasta înseamnă că activitatea infracţională continuă de aderare şi
sprijinire a unui grup organizat, desfăşurată de inculpat începând din anul 2002,
a continuat şi s-a încheiat în decembrie 2003, sub imperiul Legii nr. 39/2003,
publicată la 29 ianuarie 2003 şi intrată în vigoare la 1 martie 2003.
Potrivit art. 7 din această lege, iniţierea sau constituirea unui grup
infracţional organizat ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unui astfel de
grup constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 20 de ani şi
interzicerea unor drepturi.
Ca atare, fapta inculpatului de a adera şi a sprijini grupul infracţional
organizat prin coordonarea grupurilor de cetăţeni moldoveni, racolarea lor,
călăuzirea şi transportarea în teritoriul românesc şi maghiar, întruneşte
98
elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 7 din Legea nr. 39/2003,
şi nu pe cele ale infracţiunii prevăzute în art. 3 din O.U.G. nr. 112/2001,
modificată prin Legea nr. 252/2002, care prevede o pedeapsă de la 3 la 10 ani,
cum greşit a reţinut instanţa de apel.
În consecinţă, recursul declarat de procuror a fost admis, s-a casat decizia
atacată şi s-a schimbat încadrarea juridică a faptei potrivit considerentelor ce
preced, dispunându-se condamnarea inculpatului la 5 ani închisoare.
Lege temporară. Decretul-lege nr. 24/2990. Condiţii

C. pen., art. 10, art. 16
Legea temporară are acest caracter numai dacă limitarea ei în timp

rezultă, fără echivoc, din însuşi textul ei, prevăzându-se data ieşirii din
vigoare, sau dacă aplicarea este limitată prin natura situaţiei temporare care
a impus-o.
Întrucât ocuparea abuzivă, fără repartiţie şi contract de închiriere, a
unor locuinţe din fondul locativ de stat constituie o faptă a cărei săvârşire nu
se limitează la o perioadă de timp depăşită, decretul-lege nr. 24/1990 nu are
caracterul unei legi temporare, fiind în vigoare şi în prezent.
Prin sentinţa penală nr. 1397 din 25 iunie 2001, Judecătoria Târgu Mureş a
achitat pe inculpaţii N.N. şi J.K. în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10
alin. (1) lit. b) C. proc. pen. Pentru infracţiunea prevăzută în art. 1 din Decre-
tul-lege nr. 24/1990.
Instanţa a reţinut că, în cursul anului 1991, inculpaţii au ocupat o locuinţă
în imobilul aparţinând părţii vătămate SC L. Târgu Mureş, fără a încheia
contract de închiriere.
Prima instanţă a motivat achitarea cu aceea că Decretul-lege nr. 24/1990 a
fost adoptat de un organ revoluţionar (C.F.S.N.), cu funcţionare provizorie, actul
normativ având, deci, tot un caracter provizoriu, ceea ce contravine dispoziţiilor
art. 72 pct. 3 lit. f) din Constituţie, potrivit cărora infracţiunile, pedepsele şi
regimul executării acestora pot fi reglementate numai prin legi organice.
Cum inculpaţii au ocupat imobilul în cursul anului 1991, fără să încheie
contract de închiriere, moment în care decretul-lege sus menţionat nu mai era în
vigoare, instanţa a conchis că nu au săvârşit o faptă prevăzută de legea penală.
Prin decizia penală nr. 917 din 27 decembrie 2001, Tribunalul Mureş a
respins apelul procurorului, iar prin decizia penală nr. 363 din 3 iulie 2002,
Curtea de Apel Târgu Mureş a respins recursul acestuia.
Recursul în anulare declarat în cauză este fondat.
99
Potrivit art. 1 din Decretul-lege nr. 24 din 14 ianuarie 1990, ocuparea unei
locuinţe din fondul locativ de stat înainte de încheierea contractului de închiriere
constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 3 ani, iar conform
art. 3 alin. (2), dacă persoanele prevăzute la alin. (1) eliberează locuinţa din
proprie iniţiativă, în timpul procesului penal, urmărirea sau judecata încetează,
iar dacă eliberarea s-a făcut după rămânerea definitivă a hotărârii de
condamnare, pedeapsa nu se mai execută.
Este de observat că atât din expunerea de motive, cât şi din conţinutul
actului normativ menţionat nu rezultă că ar avea caracter temporar. Împrejurarea
că prin decretul-lege nu s-a stabilit un moment al încetării aplicării sale exclude
concluzia că acesta este lăsat la aprecierea organelor judiciare,
Scoaterea din vigoare a unei legi se face fie prin abrogare expresă sau
tacită, fie prin ajungerea la termen a legilor temporare sau încetarea condiţiilor
care au determinat adoptarea unor legi excepţionale, în cauză nefiind incidentă
nici una dintre aceste situaţii.
Aşadar, instanţele aveau temeiuri să constate că fapta dedusă judecăţii
întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 1 din
Decretul-lege nr. 24/1990 şi, în consecinţă, în mod greşit au dispus achitarea
inculpaţilor.
Cum până la soluţionarea recursului în anulare partea civilă SC L. Târgu
Mureş a comunicat instanţei că inculpaţii au eliberat locuinţa ocupată abuziv,
aceasta fiind repartizată altei persoane, în temeiul art. 3 alin. (2) teza I din
Decretul-lege nr. 24/1990 s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva
inculpaţilor.
Succesiunea legilor penale în timp. Aplicarea legii mai favorabile

C. pen., art. 13, art. 10, art. 63
Legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se află în

vigoare, iar în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea
definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică
legea cea mai favorabilă.
Prin sentinţa nr. 852 din 12 noiembrie 1992, Tribunalul Militar Bucureşti a
condamnat pe inculpat la 75.000 lei amendă pentru săvârşirea infracţiunii
prevăzute în art. 249 alin. (1) C. pen.
Recursul extraordinar declarat în cauză este întemeiat.
Potrivit art. 10 C. pen., legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în
timpul cât ea se află în vigoare, iar în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii
până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale,
se aplică legea cea mai favorabilă, conform art. 13 alin. (1) din acelaşi cod.
100
În cauză, instanţa a fost sesizată cu o infracţiune săvârşită la 5 august
1991; până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare a intrat în vigoare
Legea nr. 104/1992 prin care s-au modificat prevederile art. 63 referitoare la
cuantumul amenzii, în sensul majorării acestuia.
Ţinând seama de faptul că infracţiunea de neglijenţă în serviciu, prevăzută
în art. 249 alin. (1), se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 2 ani sau cu
amendă, instanţa era obligată să individualizeze pedeapsa amenzii în limitele
prevăzute în art. 63 alin. (3) C. pen. nemodificat.
În raport cu principiul legii penale mai favorabile, instanţa trebuia să
aplice inculpatului o amendă între 3000 şi 15.000 de lei, iar nu o amendă de
75.000 de lei, cum greşit a procedat.
C.S.J., secţia militară, decizia nr. 12 din 17 iunie 1994
Lege penală mai favorabilă. Minor. Tentativă la infracţiunea de omor

C. pen., art. 13, art. 109
Decretul nr. 218/1977
O infracţiune deosebit de gravă săvârşită de un minor înainte de

abrogarea Decretului nr. 218/1977, dar judecată ulterior, va fi sancţionată
potrivit art. 3 din acel decret, prin trimitere într-o şcoală specială de muncă şi
reeducare, aceasta fiind legea penală mai favorabilă în raport cu dispoziţiile
din Codul penal care prevăd pentru asemenea fapte pedeapsa închisorii.
Prin sentinţa penală nr. 24 din 2 decembrie 1992, Tribunalul judeţean

Ialomiţa a condamnat pe inculpatul S.I., născut la 18 august 1973, la 3 ani şi 8
luni închisoare pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de omor prevăzută în
art. 20 raportat la art. 174, cu aplicarea art. 109 C. pen.
S-a reţinut că, în ziua de 1 mai 1991, inculpatul a aplicat părţii vătămate o
puternică lovitură de cuţit în spate.
Recursul declarat de inculpat este întemeiat.
Din examinarea sentinţei se constată că prima instanţă, făcând aplicarea
dispoziţiilor art. 109 C. pen., nu a avut în vedere prevederile art. 13 din acelaşi
cod referitoare la aplicarea legii penale mai favorabile.
Potrivit textului menţionat, în cazul în care până la judecarea definitivă a
cauzei au intervenit mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.
La stabilirea acestei situaţii trebuie avut în vedere că pentru minorii care
au săvârşit fapte deosebit de grave prevăzute de legea penală, cum este cazul
inculpatului S.I., Decretul nr. 218/1977 prevedea măsuri educative, în timp ce
Codul penal sancţionează astfel de fapte, potrivit art. 109, cu închisoarea.
Infracţiunea a fost săvârşită de minor înainte de abrogarea decretului
menţionat.
101
În această situaţie, legea mai favorabilă pentru recurent este Decretul
nr. 218/1977, fiind aplicabile dispoziţiile acesteia şi nu ale Codului penal, cum
s-a procedat în cauză.
În consecinţă, recursul a fost admis, s-a casat hotărârea atacată,
dispunându-se înlocuirea pedepsei închisorii cu trimiterea inculpatului în şcoala
specială de muncă şi reeducare pe o durată de 2 ani.
C.S.J., secţia penală, decizia nr. 908 din 27 mai 1993
Evaziune fiscală. Fals intelectual. Aplicarea legii penale mai favorabile

C. pen., art. 13
Între data săvârşirii faptei şi judecarea definitivă a cauzei intervenind o

lege care prevede aceleaşi limite ale pedepsei închisorii ca şi legea anterioară,
dar alternativ cu pedeapsa amenzii, legea nouă este mai favorabilă şi, ca
atare, este aplicabilă conform prevederilor art. 13 C. pen.
Prin sentinţa penală nr. 1818 din 18 octombrie 1995 a Judecătoriei

Slobozia, rămasă definitivă prin neapelare, inculpata D.A. a fost condamnată
pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual, prevăzută în art. 40 din Legea
nr. 82/1991 raportat la art. 289 C. pen.
Instanţa a reţinut că inculpata, asociată la o societate comercială, nu a
înscris, în perioada iulie-septembrie 1994, cinci facturi în evidenţele contabile,
sustrăgându-se astfel de la plata impozitului datorat, în sumă de 188.077 lei.
Efectuarea, cu ştiinţă, de înregistrări inexacte în contabilitate, având drept
consecinţă denaturarea veniturilor şi cheltuielilor, săvârşită în septembrie 1994 şi
judecată în octombrie 1995, nu se sancţionează potrivit art. 40 din Legea
nr. 82/1991, ca infracţiune de fals intelectual, raportat la art. 289 C. pen., cu
închisoare de la 6 luni la 5 ani, ci potrivit art. 13 din Legea nr. 87/1994 publicată la
24 octombrie 1994 şi intrată în vigoare la 23 noiembrie 1994, ca evaziune fiscală,
cu închisoare de la 6 luni la 5 ani sau cu amendă de la 1 la 10 milioane lei.
Între data săvârşirii faptei şi până la judecarea definitivă a cauzei,
intervenind o lege care prevede aceleaşi limite ale pedepsei închisorii ca şi legea
anterioară, dar alternativ cu pedeapsa amenzii, legea nouă este mai favorabilă şi,
ca atare, este aplicabilă conform prevederilor art. 13 C. pen.
C.S.J., secţia penală, decizia nr. 2427 din 1 noiembrie 1996
102
Aplicarea legii penale în timp. Lege penală mai favorabilă
C. pen., art. 13, art. 209
În caz de succesiune a unor legi penale prin care pentru aceeaşi

infracţiune sunt prevăzute pedepse diferite, în conformitate cu art. 13
C. pen., se aplică legea care prevede limitele cele mai mici de pedeapsă.
Dacă o faptă de furt calificat a fost săvârşită anterior completărilor şi
modificărilor aduse art. 209 C. pen. prin Legea nr. 140 din 14 noiembrie
1996, prevederile de agravare din această lege nu sunt aplicabile.
Prin sentinţa penală nr. 238 din 12 mai 1998 a Judecătoriei Olteniţa,
rămasă definitivă, inculpatul minor P.P.D. a fost condamnat pentru săvârşirea
infracţiunilor de furt prevăzută în art. 208 alin. (1) C. pen. şi de furt calificat
prevăzută în art. 208 alin. (1) raportat la art. 209 lit. g) şi i), cu aplicarea art. 99 şi
a art. 109 C. pen. pentru ambele infracţiuni.
S-a reţinut că, în noaptea de 3 martie 1996, inculpatul şi-a însuşit, prin
efracţie, bunuri în valoare de 400.000 de lei de la partea vătămată D.M., iar în
dimineaţa zilei de 19 septembrie 1997 şi-a însuşit o bicicletă aparţinând părţii
vătămate V.V.
Împotriva sentinţei s-a declarat recurs în anulare, susţinându-se că instanţa
a făcut o greşită aplicare a legii.
Recursul în anulare este fondat.
Reţinându-se că inculpatul a săvârşit fapta de însuşire a bunurilor
aparţinând părţii vătămate D.M. la data de 3 martie 1996, trebuia să se observe
că, în urma modificării aduse art. 209 C. pen. prin Legea nr. 140 din
14 noiembrie 1996, au fost stabilite limite mai mari ale pedepsei pentru furtul
calificat (săvârşit „în timpul nopţii” sau „prin efracţie”).
Or, nerespectând prevederile art. 13 C. pen., potrivit cărora, în cazul în
care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au
intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă,
instanţa a încadrat fapta în art. 209 alin. (1) lit. g) şi i) C. pen., astfel cum acesta
a fost completat şi modificat prin Legea nr. 140/1996, pentru care este prevăzută
pedeapsa închisorii de la 3 la 15 ani, iar nu în art. 209 lit. e) şi g) C. pen. în
redactarea anterioară adoptării acestei legi, prin care furtul săvârşit „în timpul
nopţii” sau „prin efracţie” era pedepsit cu închisoare de la unu la 5 ani.
În acest fel, prin încălcarea prevederilor art. 13 C. pen., faptei de furt
calificat săvârşite de inculpat i s-a dat o încadrare juridică greşită, iar pedeapsa la
care a fost condamnat este în alte limite decât cele prevăzute în textul de lege
ce-i era aplicabil.
Ca urmare, s-a admis recursul în anulare şi, schimbându-se încadrarea
juridică a faptei în infracţiunea de furt calificat prevăzută în art. 208 alin. (1)
raportat la art. 209 lit. e) şi g) cu aplicarea art. 99 şi art. 13 C. pen., inculpatul a fost
condamnat la o pedeapsă stabilită în limitele acestor dispoziţii mai favorabile.
C.S.J., secţia penală, decizia nr. 572 din 18 februarie 1999
103
Aplicarea legii penale în timp. Lege mai favorabilă. Infracţiune continuă
În cazul infracţiunii continue a cărei executare a fost începută sub

legea veche mai favorabilă şi consumată sub legea nouă mai nefavorabilă, se
aplică legea nouă, prevederile art. 13 C. pen. nefiind aplicabile.
Prin sentinţa penală nr. 234 din 30 aprilie 1997 a Judecătoriei Târgu
Secuiesc, rămasă definitivă prin neapelare, inculpatul Z.C. a fost condamnat la
100.000 lei amendă pentru săvârşirea infracţiunii de furt prevăzută în art. 208
alin. (1) şi (2), cu aplicarea art. 13 C. pen.
Instanţa a reţinut că, în luna noiembrie 1996, inculpatul a făcut modificări
la tabloul electric exterior şi la contor, astfel ca energia consumată să nu poată fi
înregistrată în perioada noiembrie 1996 – martie 1997.
Recursul în anulare declarat în cauză, cu motivarea că s-a făcut o greşită
aplicare a art. 13 C. pen., este fondat.
Potrivit art. 10 şi art. 13 C. pen., legea penală se aplică infracţiunilor
săvârşite în timpul cât ea se afla în vigoare, iar în cazul în care de la săvârşirea
infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe
legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă.
Aplicarea legii mai favorabile, în cazul succesiunii de legi penale în timp,
presupune existenţa unei activităţi infracţionale săvârşite până în momentul
apariţiei noii legii.
Când activitatea ilicită a infractorului începută sub legea veche s-a
prelungit în timp şi sub legea nouă, având caracterul unei infracţiuni continue,
momentul consumării infracţiunii este acela al epuizării activităţii materiale.
Infracţiunea de furt prevăzută în art. 208 alin. (1) şi (2) C. pen. se
pedepsea anterior modificării prin Legea nr. 140/1996 cu închisoare de la 3 luni
la 2 ani sau cu amendă, iar după modificare, cu închisoare de la unu la 12 ani.
În cauză s-a stabilit că inculpatul a sustras energia electrică în perioada
noiembrie 1996 – martie 1997, furtul constituind o infracţiune continuă. Între mo-
mentul începerii activităţii infracţionale – noiembrie 1996 şi momentul consumării
acesteia – martie 1997, a intervenit Legea nr. 140 din 14 noiembrie 1996.
Întrucât infracţiunea s-a consumat după modificarea limitelor speciale ale
pedepsei, în speţă nu are semnificaţie succesiunea în timp a legilor penale,
prevederile art. 13 C. pen. nefiind incidente, furtului săvârşit de inculpat
aplicându-i-se legea nouă care prevede numai pedeapsa închisorii, nealternativă
cu amenda.
C.S.J., secţia penală, decizia nr. 2514 din 17 iunie 1999
104
Legea penală mai favorabilă Pedeapsă. Furt calificat care a produs
consecinţe deosebit de grave. Schimbarea încadrării juridice,
ca urmare a intervenirii unei legi penale mai favorabile,
în furt calificat fără consecinţe deosebit de grave
C. pen., art. 209, art. 146
În cazul în care, după condamnarea în primă instanţă a inculpatului

pentru săvârşirea unei infracţiuni care a produs consecinţe deosebit de grave,
intervine o lege penală mai favorabilă, potrivit căreia consecinţele
infracţiunii săvârşite de inculpat nu mai sunt considerate deosebit de grave,
instanţa de apel sau cea de recurs, schimbând încadrarea juridică potrivit
legii noi mai favorabile, trebuie să modifice, totodată, şi pedeapsa aplicată de
prima instanţă, aplicând inculpatului o pedeapsă mai uşoară.
Reconsiderarea individualizării pedepsei în sensul arătat trebuie făcută
şi în cazul în care durata pedepsei aplicate conform vechii încadrări juridice
se situează între limitele de pedeapsă prevăzute de lege potrivit noii încadrări.
Prin sentinţa penală nr. 319 din 20 septembrie 2000, Tribunalul

Hunedoara a condamnat, între alţii, pe inculpaţii L.T. şi A.P., la 10 ani şi,
respectiv, 7 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat
prevăzută în art. 208 raportat la art. 209 alin. (1) lit. a), g), i) şi alin. (3), cu
aplicarea art. 109 C. pen. pentru cel din urmă inculpat.
Instanţa a reţinut că inculpaţii au furat, la 24 mai 2000, de la partea
vătămată, în condiţiile agravante menţionate, suma de un milion de lei şi un kg
de bijuterii din aur.
Prin decizia penală nr. 9/A din 11 ianuarie 2001, Curtea de Apel Alba
Iulia a admis apelurile inculpaţilor şi a schimbat încadrarea juridică prin
eliminarea aplicării art. 209 alin. (3) C. pen., dar a menţinut pedeapsa de 10 ani
închisoare aplicată de prima instanţă.
Recursurile declarate de procuror şi de inculpaţi, cu privire la
individualizarea pedepsei de către instanţa de apel în urma schimbării încadrării
juridice a faptelor, sunt fondate.
Instanţa de apel, aplicând prevederile legii penale mai favorabile, ca
urmare a modificării art. 146 C. pen. prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr. 207/2000, a schimbat în mod corect încadrarea juridică a faptelor din furt cu
consecinţe deosebit de grave, reţinute în sarcina inculpaţilor, în infracţiunea de
furt calificat fără asemenea consecinţe, dar a menţinut, totuşi, pedepsele aplicate
de prima instanţă.
Or, schimbarea încadrării juridice prin înlăturarea agravantei privind
consecinţele deosebit de grave, trebuia să aibă ca efect şi o nouă individualizare
a pedepselor, în sensul reducerii duratei acestora.
În consecinţă, recursurile au fost admise şi s-au aplicat pedepse mai
uşoare, în limitele noii încadrări juridice.
105
Aplicarea legii penale în timp. Aplicarea legii penale mai favorabile
C. pen., art. 15 alin. (1), art. 209
Pentru a reduce pedeapsa definitivă în temeiul art. 15 alin. (1) C. pen.,

nu este suficient să se constate că în timpul detenţiei condamnatul a avut o
bună comportare; în aplicarea acestui text de lege trebuie să se ţină seama şi
de infracţiunea săvârşită, precum şi de persoana condamnatului.
Ca atare, în cazul unui recidivist care a săvârşit, în condiţiile
infracţiunii continuate, 35 de furturi calificate în decurs de un an,
sustrăgând din locuinţe bunuri în valoare de aproape 400 de milioane de lei,
reducerea pedepsei de 12 ani închisoare nu se justifică.
Prin sentinţa penală nr. 173 din 2 martie 1998 a Tribunalului Timiş,
inculpatul T.C. a fost condamnat la 12 ani închisoare pentru săvârşirea
infracţiunii continuate de furt calificat care a produs consecinţe deosebit de
grave prevăzută în art. 208 alin. (1) raportat la art. 209 alin. (1) lit. a), g) şi i) şi
alin. ultim C. pen.
Instanţa a reţinut că, în perioada iulie 1996 – iulie 1997, împreună cu un
alt inculpat, prin efracţie şi în timpul nopţii, inculpatul a săvârşit 35 de
infracţiuni de furt din locuinţe, sustrăgând lucruri de valoare, ca aparatură
electronică, tablouri, bijuterii, valută şi alte bunuri.
Sentinţa a rămas definitivă prin respingerea apelului declarat de inculpat.
Condamnatul a formulat contestaţie la executare întemeiată pe prevederile
art. 15 C. pen. şi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 207/2000,
solicitând reducerea pedepsei aplicate.
Tribunalul Timiş, prin sentinţa penală nr. 482 din 4 iulie 2001, a admis
contestaţia la executare şi, schimbând încadrarea juridică a faptelor în
prevederile art. 208 raportat la art. 209 alin. (1) lit. a), g) şi i) C. pen., a redus
pedeapsa de la 12 la 10 ani închisoare.
Instanţa a avut în vedere că prejudiciul cauzat de inculpat, de 390.000.000
de lei, nu mai constituie consecinţe deosebit de grave, iar în timpul executării
pedepsei inculpatul a avut un comportament caracterizat ca bun.
Prin decizia penală nr. 380/A din 13 septembrie 2001, Curtea de Apel
Timişoara a respins apelul procurorului.
Potrivit art. 15 alin. (1) C. pen., când după rămânerea definitivă a hotărârii
de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei a intervenit o lege care
prevede o pedeapsă mai uşoară, iar sancţiunea aplicată este mai mică decât
maximul special prevăzut de legea nouă, ţinându-se seama de infracţiunea
săvârşită, de persoana condamnatului, de conduita acestuia după pronunţarea
hotărârii sau în timpul executării pedepsei şi de timpul cât a executat din
pedeapsă, se poate dispune fie menţinerea, fie reducerea pedepsei.
106
În cauză, instanţele au reţinut corect că a intervenit o lege nouă, potrivit
căreia fapta de furt calificat reţinută în sarcina inculpatului nu se mai consideră
că a avut consecinţe deosebit de grave, iar pentru această infracţiune legea nouă
prevede o pedeapsă mai uşoară, de la 3 la 15 ani închisoare faţă de 10 la 20 de
ani prin legea în baza căreia a fost condamnat.
Pentru a reduce pedeapsa, instanţele au avut în vedere numai faptul că, la
locul de deţinere, condamnatul a avut o comportare corespunzătoare, fără a ţine
seama de celelalte criterii prevăzute în art. 15 alin. (1) C. pen.
Astfel, nu s-a ţinut seama de gravitatea infracţiunilor, 35 de furturi
săvârşite într-un timp relativ scurt, şi nici de persoana inculpatului, care prezintă
periculozitate accentuată, fiind recidivist.
Faţă de această situaţie, se impune concluzia că reducerea pedepsei
aplicate nu se justifică, impunându-se menţinerea ei.
În consecinţă, hotărârile atacate au fost casate şi s-a dispus respingerea
contestaţiei introduse de condamnat.
C.S.J., secţia penală, decizia nr. 2069 din 18 aprilie 2002
Lege penală mai favorabilă. Inculpat minor. Pruncucidere.

Abrogarea Decretului nr. 218/1977
C. pen., art. 13, art. 177, art. 101 lit. d)
Decretul nr. 218/1977
În cazul săvârşirii infracţiunii de pruncucidere, dintre prevederile

Decretului nr. 218/1977, în vigoare la data săvârşirii faptei, dar abrogat la
data judecării recursului, şi prevederile Codului penal referitoare la
consecinţele răspunderii penale a minorului, legea mai favorabilă este
Decretul nr. 218/1977.
Concluzia se impune ţinând seama că decretul menţionat prevede
pentru săvârşirea unor fapte penale deosebit de grave, cum este infracţiunea
de pruncucidere, trimiterea făptuitorului minor într-o şcoală specială de
muncă şi reeducare, în timp ce Codul penal prevede pentru astfel de fapte,
când luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea
minorului, pedeapsa închisorii, care este vădit defavorabilă.
Tribunalul Municipiului Bucureşti, prin sentinţa penală nr. 24 din

19 martie 1992, a dispus, în baza art. 3 din Decretul nr. 218/1977, trimiterea
inculpatei I.L. într-o şcoală specială de muncă şi reeducare pe o perioadă de
3 ani, pentru săvârşirea infracţiunii de pruncucidere prevăzută în art. 177 C. pen.
107
Instanţa a reţinut că, în noaptea de 4 iunie 1991, inculpata a dat naştere, în
internatul liceului unde era elevă, unui copil viu şi, aflându-se într-o stare de
tulburare pricinuită de naştere, l-a ucis prin sugrumare.
Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, prin decizia nr. 2139 din
15 octombrie 1992, a admis recursul declarat de inculpată şi a dispus, în baza
art. 101 lit. d) C. pen., internarea acesteia într-un institut medical-educativ.
Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a motivat că prima instanţă a
reţinut corect situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatei; cum, însă, ulterior judecării,
prin Legea nr. 104 din 22 septembrie 1992, Decretul nr. 218/1977 a fost abrogat,
se va lua faţă de recurentă măsura internării într-un institut medical educativ
prevăzută în art. 101 lit. d) C. pen., dispoziţie favorabilă inculpatei în raport şi cu
starea sănătăţii acesteia.
Recursul extraordinar declarat în cauză este întemeiat.
Potrivit dispoziţiilor art. 105 C. pen., măsura educativă a internării într-un
institut medical-educativ se ia faţă de minorul care, din cauza stării sale fizice
sau psihice, are nevoie de tratament medical şi de un regim special de educaţie.
Din raportul de expertiză medico-legală psihiatrică rezultă că inculpata, în
momentul săvârşirii faptei, a prezentat, pe fondul imaturităţii afective, o tulbu-
rare psihică pricinuită de naştere, iar la data expertizării, o stare depresiv-
reactivă situaţională.
Or, în raport cu aceste constatări ale expertizei psihiatrice, se reţine că
inculpata nu se află în vreuna din situaţiile prevăzute de art. 105 C. pen.,
neavând nevoie de tratament medical şi de un regim special de educaţie.
Pe de altă parte, se constată că dispoziţiile cuprinse în Codul penal cu
privire la minori nu sunt, în speţă, mai favorabile inculpatei faţă de dispoziţiile
Decretului nr. 218/1977.
Ulterior judecării cauzei în primă instanţă, prin Legea nr. 104/1992 s-a
abrogat, într-adevăr, Decretul nr. 218/1977 şi a reintrat în vigoare Titlul V al
părţii generale a Codului penal, cu unele modificări.
Potrivit art. 13 C. pen., în cazul în care până la judecarea definitivă a
cauzei au intervenit mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă.
La stabilirea legii mai favorabile trebuie avut în vedere, în primul rând,
pedeapsa privativă de libertate care exprimă, în principal, gradul de pericol
social al faptei.
Pentru minorii care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, Decretul
nr. 218/1977 prevedea numai măsuri educative, iar Codul penal prevede şi
pedepse care pot fi, potrivit art. 109 C. pen., închisoarea sau amenda.
Pedeapsa prevăzută în lege pentru infracţiunea de pruncucidere prevăzută
în art. 177 C. pen. este închisoarea de la 2 la 7 ani care, potrivit textului arătat
mai sus, se reduce la jumătate în cazul infractorului minor.
Ca atare, legea cea mai favorabilă este Decretul nr. 218/1977 şi sunt
aplicabile dispoziţiile acestuia.
C.S.J., Completul de 7 Judecători, decizia nr. 113 din 14 decembrie 1992
108
Legea mai favorabilă. Protecţia mediului. Continuarea activităţii după
dispoziţia de încetare a acesteia. Condiţii. Lege penală mai favorabilă
C. pen., art. 13
Legea nr. 137/1995, art. 85
O.U.G. nr. 91/2002
Până la intrarea în vigoare, la 28 iunie 2002, a O.U.G. nr. 91/2002,

fapta de a desfăşura o activitate după ce inspectoratul de protecţie a mediului
a dispus încetarea acesteia constituia, necondiţionat, infracţiune potrivit
art. 85 pct. 3 lit. p) raportat la art. 80 lit. c) din Legea nr. 137/1995.
În urma modificării textului prin ordonanţa menţionată, fapta
constituie infracţiune dacă a fost de natură să pună în pericol viaţa sau
sănătatea umană, animală sau vegetală.
Noua reglementare, intervenită înainte de judecarea definitivă a cauzei,
fiind mai favorabilă, fapta săvârşită sub legea veche nu se pedepseşte dacă
nu este de natură să producă urmările prevăzute în legea nouă, lipsindu-i
unul din elementele constitutive ale infracţiunii.
Prin sentinţa penală nr. 1113 din 8 mai 2002 a Judecătoriei Focşani,
inculpatul B.T. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii la protecţia
mediului prevăzută în art. 85 pct. 3 lit. p) raportat la art. 80 lit. c) din Legea
nr. 137/1995.
Instanţa a reţinut că, deşi inspectoratul de protecţie a mediului, prin adresa
din 20 februarie 2001, a interzis inculpatului să desfăşoare activitatea de morărit,
el a continuat această activitate.
Tribunalul Vrancea, prin decizia penală nr. 676 din 20 septembrie 2002, a
admis apelul declarat de inculpat şi, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) şi art. 10 alin. (1)
lit. b1) C. proc. pen. raportate la art. 181 C. pen., a dispus achitarea inculpatului
pentru infracţiunea dedusă judecăţii, aplicându-i o amendă de 700.000 de lei, ca
sancţiune administrativă.
Curtea de Apel Galaţi, prin decizia penală nr. 1108 din 16 decembrie
2002, a admis recursul procurorului, a casat decizia tribunalului şi a menţinut
sentinţa pronunţată de judecătorie.
Împotriva acestor hotărâri, s-a declarat recurs în anulare, cu motivarea că
inculpatul trebuia achitat pentru lipsa elementelor constitutive ale infracţiunii.
Potrivit art. 85 pct. 3 lit. p) din Legea nr. 137/1995, în redactarea aflată în
vigoare la data săvârşirii faptei, constituia infracţiune continuarea activităţii după
ce s-a dispus încetarea acesteia.
Prin O.U.G. nr. 91 din 20 iunie 2002, publicată în M. Of. din 28 iunie
2002, prevederile art. 85 pct. 3 lit. p) din Legea nr. 137/1995, care a devenit
109
art. 85 lit. t), au fost modificate în sensul că fapta de a continua activitatea după
ce s-a dispus încetarea acesteia constituie infracţiune dacă a fost de natură să
pună în pericol viaţa sau sănătatea umană, animală ori vegetală.
Această modificare a legii a intervenit în cursul judecării cauzei în apel,
instanţele de control judiciar având obligaţia aplicării legii penale mai
favorabile, în condiţiile în care prin noua lege s-a prevăzut condiţia ca fapta să
pună în pericol viaţa ori sănătatea umană, animală ori vegetală.
Probele administrate în cauză confirmă că, deşi activitatea de morărit
desfăşurată de inculpat fusese interzisă de inspectoratul de protecţie a mediului,
întrucât zgomotul produs depăşea limita maximă admisă, inculpatul a continuat
această activitate.
Din adresa Institutului de Cercetare şi Inginerie a Mediului rezultă că
activitatea de morărit desfăşurată de inculpat depăşea cu 3,4 d B (A) limita
maximă admisă, dar aceasta nu constituie un pericol pentru viaţa sau sănătatea
umană, animală ori vegetală.
În raport cu cele menţionate, recursul în anulare a fost admis, s-au casat
hotărârile atacate şi s-a dispus achitarea inculpatului în baza art. 11 pct. 2 lit. a)
raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.
C.S.J., secţia penală, decizia nr. 3417 din 4 august 2003
Aplicarea legii penale în timp. Aplicarea legii

C. pen., art. 13, art. 181, art. 90, art. 91
În cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea

definitivă a cauzei art. 91 lit. c) C. pen. se modifică în sensul majorării
limitelor amenzii administrative, se aplică legea anterioară, ca lege penală
mai favorabilă, în temeiul prevederilor art. 13 din acelaşi cod.
Prin sentinţa nr. 513 din 13 aprilie 2004, Tribunalul Bucureşti, secţia I
penală, a dispus achitarea inculpatului R.T., în temeiul prevederilor art. 11 pct. 2
lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. b1) C. proc. pen., pentru săvârşirea tentativei
la infracţiunea de tâlhărie prevăzută în art. 20 raportat la art. 211 alin. (2) lit. c)
C. pen., cu aplicarea art. 13 din acelaşi cod.
În baza art. 90 C. pen. s-a dispus înlocuirea răspunderii penale cu
răspunderea administrativă şi s-a dispus aplicarea amenzii administrative de un
milion de lei.
Prin decizia nr. 398 din 27 mai 2004, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I
penală, a admis apelul procurorului, a înlăturat aplicarea art. 90 C. pen. şi, în
baza art. 181 alin. (3) raportat la art. 91 lit. c) din acelaşi cod, a aplicat
inculpatului amenda administrativă de 10 milioane de lei.
Recursurile declarate de procuror şi de inculpat sunt fondate.
Amenda aplicată inculpatului este nelegală, întrucât la data săvârşirii
faptei, 10 decembrie 1999, limita maximă a acesteia era de un milion de lei, iar
instanţa nu a ţinut seama de prevederile art. 13 C. pen., potrivit cărora, în cazul
în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au
110
Având în vedere că până la 22 noiembrie 2000 amenda administrativă
prevăzută de Codul penal era de la 100.000 la un milion de lei, iar prin intrarea
în vigoare a O. U. G. nr. 207/2000, limita maximă s-a majorat la 10 milioane de
lei, rezultă că în cauză legea penală mai favorabilă este cea anterioară intrării în
vigoare a ordonanţei.
Motivarea instanţei de apel, potrivit căreia eficienţa prevederilor art. 13
C. pen. rezultă numai din diferenţa de încadrare juridică dată faptei, este greşită,
întrucât Codul penal nu prevede nici un criteriu de determinare a legii penale
mai favorabile.
Prin urmare, pentru stabilirea legii penale mai favorabile trebuie să se ţină
seama de toate normele penale care îşi pot găsi aplicarea în cauză, inclusiv de
cele care stabilesc cuantumul sancţiunilor administrative, iar instanţa are
obligaţia să aplice legea penală care este mai favorabilă inculpatului cu privire la
toate măsurile susceptibile a fi luate în cauză.
Cum legea anterioară cuprinde prevederi mai favorabile inculpatului sub
aspectul cuantumului amenzii administrative şi instanţa, în mod greşit, a aplicat
inculpatului amenda prevăzută de legea nouă, recursurile au fost admise şi s-a
dispus reducerea amenzii administrative de la 10 milioane la un milion de lei.
I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 6795 din 15 decembrie 2004
Aplicarea în timp a legii penale. Deţinerea de droguri pentru consum

propriu. Succesiunea legilor în timp. Legea penală mai favorabilă
Legea nr. 143/2000, art. 4
Legea nr. 522/2004, art. 6, art. 11, art. II
Art. 4 alin. 1 din Legea nr. 143/2000, modificat prin Legea
nr. 522/2004, prevede, ca şi anterior modificării, pentru deţinerea de droguri de
risc pentru consum propriu, pedeapsa închisorii de la 6 luni la 2 ani, dar şi
pedeapsa alternativă a amenzii. Ca atare, din punctul de vedere al pedepsei,
Legea nr. 522 este o lege mai favorabilă sub acest ultim aspect.
Art. 191 şi art. 192 introduse prin art. 12 al acestei legi, care potrivit
art. II vor intra în vigoare la data intrării în vigoare a noului Cod penal,
prevăd, între altele, măsuri de asistenţă a persoanelor consumatoare de
droguri; dacă inculpatul le respectă, instanţa poate să nu îi aplice nici o
pedeapsă sau să amâne aplicarea pedepsei, aceste ultime instituţii penale
fiind prevăzute în noul Cod penal, încă neintrat în vigoare.
În cazul în care inculpatul săvârşeşte, înainte de 7 decembrie 2004, data
intrării în vigoare a Legii nr. 522, infracţiunea prevăzută în art. 4 alin. (1) din
Legea nr. 143/20000, se aplică o pedeapsă cuprinsă între 6 luni şi 2 ani
închisoare, limite pe care Legea nr. 522/2004, mai favorabilă sub aspectul
menţionat, le menţine, neprevăzând o pedeapsă privativă de libertate mai
uşoară.
111
Cu toate acestea, la evaluarea pedepsei în cadrul individualizării,
instanţa poate ţine seama de caracterul mai favorabil, în principiu, al Legii
de modificare, inclusiv de prevederile art. 191 şi art. 192 încă neintrate în
vigoare, având în vedere orientarea generală a legiuitorului care a optat şi
optează în viitor pentru un regim penal mai uşor aplicabil persoanelor care
săvârşesc această infracţiune. Ca atare, invocarea în acest sens a
prevederilor menţionate şi suspendarea sub supraveghere a executării
pedepsei privative de libertate, dacă măsura nu este incompatibilă cu criteriile
de individualizare prevăzute în art. 72 C. pen., nu sunt criticabile.
Prin sentinţa penală nr. 537 din 21 octombrie 2004, Tribunalul Argeş a
condamnat pe inculpaţii A.M. şi alţii la câte un an închisoare, pentru săvârşirea
infracţiunii prevăzute în art. 4 din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 16 din
aceeaşi lege.
Curtea de Apel Piteşti, prin decizia penală nr. 79 din 17 martie 2005, a
admis apelurile declarate de inculpaţi, dispunând suspendarea executării
pedepselor sub supraveghere, conform art. 861 şi art. 863 lit. a) C. pen.
Instanţa a motivat că prin Legea nr. 522/2004 au fost modificate unele
dispoziţii din Legea nr. 143/2000, consumatorii de droguri beneficiind, în
general, de un tratament sancţionator mai uşor.
În acest sens s-a apreciat, în raport cu intenţia legiuitorului de a institui o
procedură prealabilă în privinţa consumatorilor de droguri prin includerea
acestora într-un program integrat de asistenţă şi, în subsidiar, aplicarea unor
pedepse (după intrarea în vigoare a noului Cod penal) cu un regim mai favorabil
pentru deţinerea de droguri de risc pentru consum propriu, că scopul pedepsei
poate fi realizat chiar fără executarea acesteia, ceea ce s-ar justifica şi în raport
cu elementele ce caracterizează persoana făptuitorilor, precum şi comportarea
acestora în cursul procesului penal.
Recursul declarat de procuror este nefondat.
Fără îndoială, Legea nr. 522/2004 pentru modificarea şi completarea Legii
nr. 143/2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, prin
reducerea limitelor pedepsei pentru infracţiunea de deţinere de droguri de risc
pentru consum propriu, cât şi prin măsurile adoptate, în general, faţă de
persoanele consumatoare de droguri care au săvârşit infracţiunile prevăzute în
art. 4 (chiar dacă unele prevederi nu au intrat încă în vigoare), constituie legea
penală mai favorabilă, în sensul art. 13 C. pen., cum temeinic şi legal a motivat
instanţa de apel.
Acest tratament penal – în general mai blând pentru consumatorii de
droguri – adoptat de legea nouă poate constitui, alături de elementele personale
favorabile ce caracterizează pe inculpaţi, un criteriu de orientare în stabilirea
modului de executare a pedepsei, instanţa de apel procedând corect şi în spiritul
legii făcând aplicarea dispoziţiilor art. 861 C. pen.
În consecinţă, recursul declarat de procuror a fost respins.
I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 4178 din 7 iulie 2005
112
TITLUL II
INFRACŢIUNEA
CAPITOLUL I
CONSIDERAŢII GENERALE PRIVITOARE LA INSTITUŢIILE
FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI PENAL
SECŢIUNEA I
INFRACŢIUNEA – INSTITUŢIE FUNDAMENTALĂ A DREPTULUI PENAL
Instituţiile fundamentale ale dreptului penal sunt: infracţiunea, răspunderea
penală şi pedeapsa (în instituţia pedepsei înţelegând că sunt incluse toate sancţiu-
nile de drept penal: pedepsele, măsurile educative şi măsurile de siguranţă).
În acest capitol, vom examina prima dintre aceste instituţii, infracţiunea.
Examinarea infracţiunii presupune un studiu asupra acelor trăsături şi
condiţii în prezenţa cărora o faptă constituie infracţiune şi atrage o sancţiune
penală. Acest studiu, sub aspectele sus-menţionate, este cunoscut în doctrină ca
teoria generală a infracţiunii.
Obiectul de studiu al teoriei generale a infracţiunii îl formează analiza
trăsăturilor şi condiţiilor comune tuturor infracţiunilor sau unor categorii ori
genuri de infracţiuni.
Considerăm că prima problemă care revine teoriei generale a infracţiunii
este definirea infracţiunii, ca instituţie fundamentală a dreptului penal.
În viaţa socială, pe lângă imensa majoritate a acţiunilor umane pozitive, se
comit şi anumite fapte care vatămă sau pun în pericol valorile sociale pe care
orice societate civilizată le promovează şi înţelege să le apere, prin diferite
mijloace. În raport cu consecinţele păgubitoare pe care le produc, aceste fapte
pot fi: inumane (de exemplu, omorul, tortura), imorale (de exemplu, violul),
dăunătoare (de exemplu, furtul, distrugerea).Toate aceste fapte tulbură ordinea
publică şi din acest motiv au un caracter antisocial. Ele nu devin însă infracţiuni
decât în momentul în care legea penală le apreciază ca atare şi le sancţionează
cu pedepse. Fapta antisocială primeşte din partea voinţei legiuitoare a statului
calificarea de infracţiune şi prin aceasta devine o faptă juridică, ce generează
pentru stat, ca titular al ordinii de drept, obligaţia de tragere la răspundere
penală a autorului acesteia.
113
1. Definiţia infracţiunii
Cu privire la noţiunea de infracţiune sau, mai exact, la definirea acesteia,
atât în doctrină, cât şi în dreptul pozitiv opiniile şi soluţiile sunt diferite.
În mare parte, doctrina occidentală consideră că definirea noţiunii de
infracţiune este o chestiune care priveşte în exclusivitate ştiinţa dreptului penal.
Aşa se explică faptul că există coduri penale în care noţiunea de infracţiune nu
este definită. În multe state, legea penală defineşte numai anumite tipuri de
infracţiuni (de exemplu, infracţiunea de furt, omor, înşelăciune, ultraj, mărturie
mincinoasă, complot etc.).
În doctrină, au fost elaborate, în decursul vremii, diverse definiţii. Ele pot
fi clasificate în definiţii formale şi materiale.
În prima categorie, a definiţiilor formale, autorii definesc infracţiunea în
raport de consecinţele juridice pe care le atrage săvârşirea acesteia.
Reprezentativă, sub acest aspect, este definirea infracţiunii ca fiind „orice faptă
umană căreia legea îi asociază o sancţiune penală”54. În acelaşi sens, este şi
definiţia care susţine că prin infracţiune se înţelege „orice acţiune sau omisiune
(inacţiune) pe care societatea o interzice sub ameninţarea unei pedepse”55.
Spre deosebire de aceste definiţii, denumite formale, în definiţiile
materiale, autorii acestora relevă caracteristicile de substanţă ale infracţiunii.
Aşa cum arătam în secţiunea I, când am prezentat, grupate, definiţiile
dreptului penal date în doctrină, şi în cazul infracţiunii, definiţiile materiale au o
natură sociologică, filosofică, ori juridică.
Din punct de vedere sociologic, infracţiunea este definită ca fiind orice
fapt care tulbură grav ordinea socială, în timp ce, sub aspect moral, infracţiunea
reprezintă un act imoral, reprobabil.56 În aceeaşi viziune sociologică,
infracţiunea este definită ca „acţiunea unui individ, fiinţă umană şi socială,
revoltată împotriva societăţii al cărei membru este”.57
Doctrina penală din ţara noastră a elaborat, în lucrarea Explicaţii teoretice
ale codului penal, o concepţie ştiinţifică unitară cu privire la noţiunea de
infracţiune, pe care o vom prezenta în cadrul cursului, ea fiind, în mare parte,
corespunzătoare şi în prezent, potrivit actualei reglementări a instituţiei
infracţiunii în Codul Penal în vigoare.
În actualul Cod penal român, legiuitorul a optat pentru definirea
infracţiunii, în art. 17 alin. 1, ca fiind „fapta care prezintă pericol social,
săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală”. Această definire dată de
54
F. Antolisei, Manuale di diritto penale, Parte generale, p. 163.
55
J.Pradel, Droit pénal général, Paris, 1990, p.262.
56
A. Pagliaro, Principi di diritto penale. Parte generale, p. 217.
57
G. Stefani, G. Levasseur, Droit pénal général, 5-ème edition, Ed. Dalloz, Paris,
1972, p. 12.
114
legiuitor a determinat doctrina să nu recurgă la alte definiţii, ci doar să teoretizeze
şi să explice, din punct de vedere ştiinţific, componentele acestei definiţii.
2. Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii

Fiind o manifestare social-umană, infracţiunea prezintă anumite trăsături
esenţiale, comune tuturor infracţiunilor şi care alcătuiesc conţinutul noţiunii de
infracţiune.
Infracţiunea este în primul rând o faptă a omului. Aceasta înseamnă că
substanţa materială a infracţiunii este fapta. Atunci şi acolo unde nu se poate
constata existenţa unei fapte, nu poate exista nici infracţiune.
Aşadar, premisa de existenţă a unei infracţiuni este întotdeauna săvârşirea
unei fapte. Este necesar să fie lămurit înţelesul noţiunii de faptă.
Prin faptă se înţelege, în primul rând, un act, o acţiune sau inacţiune, care,
prin natura lor sau prin urmările produse, este susceptibilă de a fi percepută de
simţurile omului. Un simplu gând sau orice alt proces psihic neexteriorizat nu
constituie o faptă, întrucât ele nu sunt percepute de simţurile noastre.
În al doilea rând, prin faptă se înţelege nu numai un act, o acţiune sau
inacţiune, ci şi urmarea acestora, adică acea modificare pe care actul, acţiunea
sau inacţiunea au produs-o sau puteau s-o producă în lumea exterioară.
În sfârşit, în al treilea rând, fapta nu poate fi concepută decât ca un
rezultat al unei acţiuni sau inacţiuni a omului, produs efectuat, deci, de om sau
de o energie pusă în mişcare de el.
Pe cale de consecinţă, rezultă că, în sensul dreptului penal, evenimentele
naturii ori reacţiile animalelor sunt excluse din sfera faptelor penale, în afară de
cazul când omul se serveşte de acestea pentru comiterea faptelor (de exemplu,
rupe un dig, asmute un câine ori deschide în mod intenţionat cuşca în care se
află un animal sălbatic etc.).
Nici hotărârea de a săvârşi o infracţiune, atâta timp cât nu este manifestată în
afară, deci câtă vreme rămâne neexteriorizată, nu poate fi considerată ca o faptă.
De asemenea, sentimentele ostile (de exemplu, duşmănia cuiva faţă de o
persoană) nu pot fi socotite fapte în înţelesul dreptului penal.
Cogitationis poena nemo punitur spunea marele juristconsult Ulpian. În
acelaşi sens, marele filosof german Feuerbach arăta că simpla intenţie de a
săvârşi o infracţiune încă nu este infracţiune, fiindcă ea nu este o faptă, întrucât
nu s-a concretizat într-o acţiune.
2.1. Prima trăsătură esenţială a infracţiunii – pericolul social

A. Pericolul social. Pentru a constitui infracţiune, fapta unei persoane
trebuie să prezinte pericol social. Aşadar, nu orice faptă a omului, chiar atunci
când ar avea un caracter neconvenabil, constituie infracţiune.
115
În înţelesul legii penale, fapta care prezintă pericol social este orice
acţiune sau inacţiune prin care se aduce atingere uneia din valorile sociale pe
care legea penală le apără şi pentru sancţionarea căreia este necesară aplicarea
unei pedepse.
Pentru existenţa acestei trăsături trebuie, prin urmare, în primul rând, ca
fapta săvârşită (acţiune sau inacţiune) să producă sau să poată produce o urmare
răufăcătoare; acţiunea de a ucide, acţiunea de a înşela, de a distruge bunurile
sau valorile altuia, de a depune mărturie mincinoasă, de a falsifica un act, sunt
fapte periculoase, fiindcă produc urmări păgubitoare (suprimarea vieţii,
prejudicii materiale, stări de pericol pentru buna înfăptuire a justiţiei sau pentru
încrederea care trebuie să existe în actele oficiale).
Dar aceste fapte, în afară de rezultatul pe care-l produc imediat, mai produc
şi urmări de proporţii mai mari, în comunitate sau societate (stări de nelinişte şi
îngrijorare socială care dăunează desfăşurării normale a relaţiilor sociale).
În al doilea rând, acest pericol trebuie să fie social. Caracterul social al
pericolului decurge din natura valorilor vătămate sau puse în pericol prin fapta
comisă.
În al treilea rând, pericolul social trebuie să aibă caracter penal.
Se ştie că pericol social prezintă orice faptă care încalcă o regulă de drept.
Astfel, toate faptele ilicite, abateri disciplinare, administrative, civile sunt fapte
care au mai mult sau mai puţin un caracter socialmente periculos.
Între pericolul social pe care îl prezintă infracţiunile şi pericolul social al
altor fapte ilicite există o deosebire de grad.
Ceea ce caracterizează infracţiunea nu este un pericol social general,
pentru că acesta este caracteristic oricărei forme de ilicit, ci un anumit grad de
pericol social care diferenţiază infracţiunea de faptele ilicite extrapenale.
În doctrina recentă, de specialitate, s-a susţinut că noţiunea de pericol
social ar trebui eliminată din definiţia infracţiunii, pentru că legiuitorul nu
incriminează decât faptele care prezintă pericol social, prin atingerea adusă
valorilor fundamentale ocrotite de legea penală58. S-a motivat că definiţia
infracţiunii ar trebui să cuprindă doar două trăsături esenţiale: fapta să fie
prevăzută de legea penală şi să fie săvârşită cu vinovăţie59.
B. Forme de pericol social. În ştiinţa dreptului penal şi în legislaţie se face
deosebire între pericolul social generic al infracţiunii şi pericolul social concret.
a) Pericolul social generic desemnează acel pericol pe care îl prezintă în
abstract o anumită infracţiune (subminarea puterii de stat, omor, înşelăciune,
viol, furt, trafic de droguri etc.). El este evaluat de legiuitor în abstract, în
58
George Antoniu, Tipicitate şi antijuridicitate, în „Revista de Drept Penal”,
nr. 4/1997, p. 15.
59
George Antoniu, Reforma legislaţiei penale, Ed. Academiei Române, 2003; Florin
Streteanu, Drept penal, Partea generală, 1, Ed. Rosetti, 2003, p. 291.
116
primul rând, pentru a hotărî dacă fapta prezintă gradul de pericol social al unei
infracţiuni, iar în al doilea rând, pentru a evalua gradul de pericol şi a stabili, în
consecinţă, pedeapsa ce corespunde acestui grad de pericol şi care să fie de
natură să prevină săvârşirea de noi infracţiuni şi să aibă aptitudinea de a
reeduca.
Dar care este criteriul potrivit căruia legiuitorul stabileşte gradul generic al
pericolului social al unei infracţiuni?
Stabilirea gradului generic de pericol social se face de către legiuitor, care
are în vedere: importanţa valorii sociale vătămate sau puse în pericol,
gravitatea vătămării sau periclitării, urmările faptei, calitatea făptuitorului,
frecvenţa unor asemenea fapte etc. Aceste date legiuitorul le obţine din
rapoartele privind statistica judiciară, politica penală, din lucrările de doctrină,
din analiza practicii judiciare etc.
Pericolul social generic este diferit de la un tip de infracţiune la altul. În
ultimă instanţă, pericolul social abstract este ilustrat prin pedeapsa stabilită de
lege pentru o anumită infracţiune.
b) Pericolul social concret este pericolul pe care îl prezintă fapta
concretă, săvârşită de o anumită persoană, în anumite împrejurări. El este
evaluat de organele judiciare ţinând seama de acţiunea sau inacţiunea săvârşită,
urmările fireşti, obiectul, subiectul, timpul şi locul săvârşirii, modul şi
mijloacele de săvârşire.
Pericolul social concret diferă, în cadrul aceluiaşi tip de infracţiune, de la
o faptă concretă la alta.
Pericolul social concret este reflectat în pedeapsa concretă aplicată de
către instanţă fiecărui infractor.
Prin excepţie de la regula consacrată în Codul penal în vigoare, potrivit
căreia orice faptă incriminată prezintă in abstracto pericol social, prin textul
art. 181 din Codul penal s-a prevăzut, in concreto, posibilitatea ca o faptă
săvârşită de o anumită persoană, în anumite condiţii, să nu prezinte gradul de
pericol social al unei infracţiuni. Astfel, textul de lege menţionat prevede că nu
constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea
minimă adusă uneia din valorile apărate de lege, prin conţinutul ei concret, fiind
lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei
infracţiuni. La aprecierea, în concret, a gradului de pericol social, se ţine seama
de modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările
în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce,
precum şi de persoana şi conduita făptuitorului.
Această excepţie, din textul sus-menţionat, a făcut obiectul multor
controverse şi critici în doctrină60. În ceea ce ne priveşte, deşi apreciem justeţea
60
Florin Streteanu, op. cit., p. 292.
117
ştiinţifică a criticilor formulate la adresa acestui text, suntem pentru deschidere
şi compatibilizare a prevederilor actualului Cod penal cu legislaţiile penale
europene, care conţin prevederi noi, moderne, ce permit introducerea formelor
de justiţie restaurativă (renunţarea la urmărirea penală, încetarea acţiunii penale,
amânarea aplicării pedepsei şi renunţarea la pedeapsă în cazurile în care
pericolul social al faptei nu este de interes public şi sunt posibile restabilirea
ordinii de drept încălcate şi repararea răului produs, prin mediere).
2.2. Cea de a doua trăsătură esenţială a infracţiunii – vinovăţia
A. Vinovăţia. Pentru existenţa infracţiunii nu este suficientă săvârşirea
unei fapte care prezintă pericol social, ci este necesar ca fapta să fie comisă cu
vinovăţie.
Vinovăţia reprezintă atitudinea psihică a autorului faptei faţă de faptă şi de
urmările ei.
La fel ca orice act de conduită a omului, infracţiunea are, aşadar, pe lângă
o latură materială, exterioară, obiectivă, şi o latură subiectivă, internă, psihică.
Latura subiectivă a infracţiunii cuprinde doi factori: unul de conştiinţă şi
altul de voinţă.
Astfel, fapta şi urmările ei sunt concepute, meditate şi orientate de
conştiinţă. În conştiinţă apare ideea de a se săvârşi o faptă şi tot în conştiinţă
apare reprezentarea urmărilor ei. Conştiinţa deliberează asupra săvârşirii faptei
şi asupra tuturor motivelor care pot determina luarea unei hotărâri şi tot
conştiinţa decide dacă fapta asupra căreia s-a deliberat urmează a fi săvârşită.
Odată terminat procesul de luare a unei hotărâri, se produce o trecere de la
manifestarea de conştiinţă la manifestarea de voinţă.
Voinţa de a săvârşi o faptă antisocială este factorul care determină ca
fapta respectivă să fie imputată persoanei care a săvârşit-o.
Pentru existenţa vinovăţiei este necesar însă ca voinţa să se poată exprima
în mod liber. Dacă voinţa nu a fost liberă şi persoana a acţionat sub imperiul
unei constrângeri, nu există vinovăţie, întrucât fapta aparţine numai fizic
făptuitorului, ea neputând însă să-i fie imputată psihic.
Voinţa de a săvârşi o faptă antisocială trebuie să existe ca trăsătură
esenţială a infracţiunii în situaţia în care fapta are atât forma acţiunii, cât şi
forma omisiunii. În acest din urmă caz, voinţa constă în actul de conduită
contrar legii, fie prin ignorarea obligaţiei legale, fie prin a nu face tot ceea ce
trebuie pentru cunoaşterea caracterului ilicit al actului săvârşit şi, deci, pentru
respectarea legii.
Întrucât majoritatea persoanelor dispun de capacitatea psihică de a se
autodetermina şi de a fi stăpâne pe actele lor, voinţa de a săvârşi o faptă
antisocială este prezumată până la proba contrară.
118
Între factorul de conştiinţă şi factorul de voinţă există o legătură de
interdependenţă. Voinţa condusă de conştiinţă mobilizează şi dinamizează
energiile necesare în vederea şi pentru punerea în executare a hotărârii luate.
Vinovăţia presupune deci un act de conştiinţă, o atitudine a conştiinţei în
raport cu urmările faptei şi un act de voinţă, sub impulsul căruia este realizată
fapta.
B. Formele vinovăţiei. În ştiinţa dreptului penal se face distincţie între
două forme tipice de vinovăţie: intenţia (dolul) şi culpa (greşeala), la care se
adaugă, în unele cazuri speciale, o formă mixtă, denumită intenţie depăşită sau
praeterintenţie.
Vor exista deci fapte săvârşite cu intenţie, fapte săvârşite din culpă şi fapte
săvârşite cu formă mixtă, intenţie şi culpă (praeterintenţie).
a) Intenţia şi modalităţile ei. Există intenţie (dol), ca formă a vinovăţiei,
atunci când persoana care săvârşeşte o faptă ce prezintă pericol social prevede
rezultatul faptei pe care şi-a propus să o săvârşească şi urmăreşte sau acceptă
producerea lui.
Intenţia prezintă deci două modalităţi: una în care rezultatul faptei este
urmărit (intenţie directă) şi alta în care rezultatul, fără a fi urmărit, este acceptat
(intenţie indirectă).
Criteriul legal care determină stabilirea vinovăţiei sub cele două forme ale
intenţiei este, prin urmare, efectiva prevedere a rezultatului faptei. Prin „a
prevedea rezultatul” se înţelege a avea reprezentarea acestuia, a-şi da seama că
rezultatul se va produce dacă va fi efectuată o anumită acţiune sau inacţiune.
Prevederea este, deci, o anticipare a ceea ce se va întâmpla ulterior.
Prevederea este o cunoaştere dedusă din cunoaşterea prealabilă a acţiunii sau
inacţiunii săvârşite şi a împrejurărilor în care a avut loc acţiunea sau inacţiunea.
Autorul faptei realizează mental această deducţie pe baza datelor de
experienţă generală. De exemplu, cel care sustrage bunul altuia prevede
rezultatul faptei şi urmăreşte producerea acestui rezultat.
Aşadar, ceea ce făptuitorul trebuie să fi prevăzut pentru a exista vinovăţia
sub forma intenţiei este „rezultatul faptei”.
Prin „rezultatul faptei” se înţelege urmarea imediată, urmarea firească,
adică modificarea produsă în lumea externă de acţiunea sau inacţiunea
efectuată de către făptuitor. Acest rezultat poate îmbrăca forma unui prejudiciu
material (deposedarea de un bun sau o sumă de bani, suprimarea vieţii unei
persoane, distrugerea unui bun) sau forma unei stări de pericol pentru o anumită
valoare socială, dintre cele apărate de legea penală (de exemplu, în cazul
mărturiei mincinoase se creează o stare de pericol pentru buna înfăptuire a
justiţiei; în cazul falsului intelectual în acte oficiale, se creează o stare de pericol
cu privire la încrederea nezdruncinată care trebuie să existe în actele oficiale).
119
Cel care, din cauza cunoaşterii greşite a împrejurărilor în care efectuează
acţiunea sau inacţiunea (eroare de fapt) sau din cauza survenirii unor
împrejurări de neprevăzut (caz fortuit), nu a prevăzut rezultatul faptei, ci un alt
rezultat, inofensiv, nu poate fi considerat că a avut intenţie, putându-i-se reţine,
eventual, o culpă.
a.a) Intenţia directă. Această modalitate a intenţiei există atunci când
făptuitorul îşi reprezintă acţiunea sau inacţiunea sa, modul de înfăptuire şi
rezultatul socialmente periculos la care conduce fapta şi urmăreşte producerea
acestui rezultat.
Pentru existenţa intenţiei directe este necesar ca rezultatul urmărit să
corespundă rezultatului firesc al unei fapte care prezintă pericol social şi acel
rezultat să fi fost prevăzut de făptuitor, indiferent de condiţiile în care 1-a
conceput acesta.
Va exista intenţia directă atunci când autorul faptei a îndreptat arma
asupra victimei, a armat pistoletul, a apăsat pe trăgaci şi a ucis victima prin
împuşcare; a aplicat lovituri cu cuţitul în zona inimii sau a altor organe vitale,
suprimând viaţa victimei; a smuls poşeta cu diverse valori din mâna părţii
vătămate etc.
a.b) Intenţia indirectă (eventuală) există atunci când făptuitorul prevede
rezultatul faptei sale şi, deşi nu urmăreşte acel rezultat, săvârşeşte totuşi fapta,
acceptând eventualitatea producerii lui.
Modalitatea intenţiei indirecte este posibilă numai în cazul acţiunilor sau
inacţiunilor care, prin felul lor sau datorită modului în care sunt efectuate, ar fi
susceptibile de a produce, eventual, mai multe rezultate.
Va exista intenţie indirectă ori de câte ori autorul omorului a aplicat
victimei multiple lovituri, cu instrumente contondente, în diverse zone ale
corpului, la întâmplare, inclusiv în zone vitale, pentru că, prin aplicarea unor
asemenea lovituri, inclusiv în zone vitale, a acceptat posibilitatea de a provoca
rezultatul letal. În asemenea cazuri, cel care urmăreşte unul dintre rezultate, dar
prevede ca posibile şi celelalte rezultate, şi totuşi efectuează acţiunea sau
inacţiunea respectivă, acceptă implicit riscul eventualei produceri a rezultatelor
neurmărite.
A accepta eventualitatea producerii unui rezultat prevăzut, dar neurmărit,
înseamnă deci adoptarea unei atitudini de indiferenţă faţă de eventualitatea
producerii acelui rezultat. Această atitudine constituie, în raport cu rezultatul
eventual, o intenţie indirectă.
a.c) Alte modalităţi ale intenţiei. În teoria dreptului penal se cunosc şi alte
modalităţi ale intenţiei, după cum urmează:
• intenţia simplă, când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale şi
urmăreşte producerea lui, şi intenţia calificată, când făptuitorul urmăreşte
producerea rezultatului în vederea realizării unui scop prevăzut în norma
120
incriminatoare (de exemplu, la infracţiunea de furt, este necesar să se
dovedească faptul că luarea fără drept a bunului de la proprietar, posesor sau
detentor, s-a realizat în scopul însuşirii pe nedrept);
• intenţia iniţială, când infractorul a prevăzut rezultatul chiar în momentul
săvârşirii faptei;
• intenţia supravenită, când infractorul, în timpul executării faptei, are
reprezentarea unui alt rezultat decât cel prevăzut iniţial şi se hotărăşte să-l
realizeze şi pe acesta (de exemplu, hoţul care, fiind surprins, ucide);
• intenţia spontană, când fapta a urmat imediat momentului luării
hotărârii (hoţul, aflat într-o locuinţă, se hotărăşte să fure un obiect şi imediat
execută această hotărâre);
• intenţia premeditată, când infractorul ia hotărârea de a săvârşi
infracţiunea înainte de începerea executării, reflectând, pregătind şi luând o
serie de măsuri ca fapta să aibă rezultatul urmărit;
• intenţie unică, atunci când infractorul a hotărât săvârşirea unei singure
fapte;
• intenţie complexă, când infractorul a hotărât să comită mai multe fapte
sau a urmărit producerea mai multor rezultate.
b) Culpa şi modalităţile sale. Există culpă, ca formă a vinovăţiei, atunci
când făptuitorul, săvârşind o faptă care prezintă pericol social, a prevăzut
rezultatul socialmente periculos al faptei sale, dar nu a urmărit şi nu a acceptat
eventualitatea producerii lui, însă a acţionat socotind fără temei că acel rezultat
nu se va produce, sau n-a prevăzut rezultatul, deşi trebuia şi putea să-l prevadă.
Din definiţie rezultă că vinovăţia sub forma culpei prezintă şi ea două
modalităţi: culpa cu prevedere (uşurinţă) şi culpa simplă (greşeala).
b.a) Culpa cu prevedere (uşurinţa). Există culpa cu prevedere (uşurinţa)
atunci când infractorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu urmăreşte
producerea lui şi crede, fără temei, că acest rezultat nu se va produce.
Pentru existenţa vinovăţiei sub forma culpei, în modalitatea culpei cu
prevedere (uşurinţă), trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii:
– făptuitorul să fi prevăzut rezultatul faptei sale, să fi avut realmente
reprezentarea rezultatului. Există, prin urmare, sub raportul condiţiei privitoare
la prevederea efectivă, o asemănare între vinovăţie sub forma intenţiei şi
vinovăţie sub forma culpei (modalitatea uşurinţei);
– făptuitorul să nu fi urmărit producerea rezultatului prevăzut. Din acest
punct de vedere, modalitatea culpă cu prevedere (uşurinţă) se aseamănă cu
modalitatea intenţiei indirecte, fiindcă în ambele situaţii făptuitorul prevede
rezultatul, dar nu urmăreşte producerea lui. Deosebirea rezultă însă din
atitudinea de conştiinţă diferită pe care făptuitorul o are faţă de rezultatul
prevăzut;
121
– făptuitorul să fi socotit fără temei că acel rezultat nu se va produce.
Aşadar, făptuitorul, deşi a prevăzut că acţiunea sau inacţiunea sa este de natură
să producă alt rezultat decât cel urmărit de el, totuşi a socotit că, faţă de
împrejurările în care se efectuează acţiunea sau inacţiunea sa, acel rezultat nu se
va produce. Această apreciere a fost însă greşită, fiindcă rezultatul s-a produs,
ceea ce dovedeşte că ea nu a fost sprijinită pe temeiuri serioase, că ea a fost
făcută cu uşurinţă.
Ceea ce deosebeşte, deci, culpa cu prevedere (uşurinţă) de intenţia
indirectă este că, în primul caz, făptuitorul a crezut în mod greşit că rezultatul
nu se va produce, pe când în a doua situaţie, făptuitorul şi-a dat seama că
producerea rezultatului e posibilă şi a acceptat riscul producerii lui. De
exemplu, un şofer, conducând cu viteză excesivă printr-un oraş cu circulaţie
intensă, îşi dă seama că ar putea provoca un accident, dar, bazându-se pe
performanţele autoturismului şi pe aptitudinile sale de conducător, socoteşte că
nu se va produce un asemenea accident, însă, cu toate acestea, accidentul s-a
produs (în acest caz, fapta săvârşită este infracţiunea de vătămare gravă din
culpă cu prevedere sau uşurinţă).
b.b) Culpa simplă (greşeala). Există culpă simplă atunci când făptuitorul
nu a prevăzut rezultatul faptei sale, deşi el trebuia şi putea să-l prevadă.
Pentru existenţa vinovăţiei în modalitatea de culpă simplă (greşeală)
trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii:
– făptuitorul nu a prevăzut rezultatul faptei sale. Cu alte cuvinte, cel care
a efectuat acţiunea sau inacţiunea, datorită căreia s-a produs rezultatul, nu a
avut deloc reprezentarea acelui rezultat;
– făptuitorul trebuia şi putea să prevadă rezultatul care s-a produs.
Neprevederea rezultatului apare, deci, ca o greşeală, ca o nejustificată lipsă de
previziune;
– rezultatul să fi fost previzibil, în sensul că orice om normal şi atent ar fi
trebuit să-l prevadă.
Posibilitatea de prevedere se verifică în raport cu felul activităţii în cadrul
căreia s-a produs fapta din culpă şi în raport cu persoana celui care a comis-o.
În cazul în care făptuitorul nu numai că nu a prevăzut, dar nici nu putea să
prevadă producerea rezultatului, nu există culpă şi, deci, nici vinovăţie, ci ne
găsim în faţa unui caz fortuit.
b.c) Alte modalităţi ale culpei. În teoria dreptului penal sunt cunoscute şi
alte modalităţi ale culpei, după cum urmează:
– în raport de cauza care a determinat atitudinea culpabilă se face
deosebire între: imprudenţă sau nesocotinţă (comportare nechibzuită),
nebăgare de scamă (neatenţie), neglijenţă (comportare fără grija necesară),
nepricepere (lipsa cunoştinţelor necesare efectuării activităţii), nedibăcie (lipsa
aptitudinilor sau deprinderilor necesare);
122
– în raport cu natura comportării, în cadrul căreia s-a manifestat, se face
distincţia între culpa in agendo şi culpa in omitendo, după cum aceasta s-a
manifestat în cadrul unei acţiuni sau al unei omisiuni.
c) Intenţia depăşită (praeterintenţia). Este o formă mixtă, care reuneşte
atât intenţia, cât şi culpa. Aceasta există atunci când făptuitorul săvârşeşte cu
intenţie o faptă prevăzută de legea penală, dar se produce un rezultat mai grav
sau un rezultat suplimentar faţă de acela prevăzut şi urmărit, astfel încât intenţia
iniţială a făptuitorului a fost depăşită (exemplu, persoana care loveşte o altă
persoană, iar aceasta, pierzându-şi echilibrul, cade şi, izbindu-se cu capul de
pardoseala de ciment, încetează din viaţă).
Aşadar, în această situaţie, făptuitorul, urmărind producerea unui anumit
rezultat, săvârşeşte o faptă ce constituie elementul material al unei infracţiuni
(primum delictum), însă produce un rezultat mai grav sau suplimentar, specific
unei infracţiuni mai grave, sau o variantă mai gravă a aceleiaşi infracţiuni
(majus delictum). În asemenea cazuri, în legislaţia penală, activităţile de acest
fel sunt incriminate fie ca infracţiuni de sine stătătoare (exemplu, vătămarea
corporală gravă – art.182 C.pen., lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte –
art.183 C.pen.), fie ca variante agravante ale unor infracţiuni în al căror conţinut
complex s-au prevăzut şi aceste situaţii (exemplu, violul care a avut ca urmare
moartea victimei – art.197 alin.3 C.pen.).
În toate aceste cazuri, acţiunea iniţială (primum delictum) este săvârşită cu
intenţie, iar rezultatul, mai grav şi suplimentar, care depăşeşte intenţia
făptuitorului şi conduce la o infracţiune mai gravă, este săvârşit din culpă.
2.3. Cea de a treia trăsătură esenţială a infracţiunii – faptă prevăzută de

legea penală
O faptă care prezintă pericol social, chiar dacă a fost săvârşită cu
vinovăţie, nu poate fi considerată şi calificată ca infracţiune decât dacă este
prevăzută şi sancţionată de lege.
O faptă se consideră ca fiind prevăzută de legea penală atunci când o
dispoziţie din Codul penal ori dintr-o lege penală specială sau dintr-o lege
generală cu dispoziţii penale incriminează o anumită faptă ca infracţiune,
prevăzând condiţiile în care această faptă este considerată infracţiune.
Fapta prevăzută de legea penală nu este prin ea însăşi infracţiune, ci poate
fi considerată ca atare dacă se constată că sunt îndeplinite şi celelalte două
trăsături esenţiale ale infracţiunii (pericol social şi vinovăţie).
Incriminarea nu trebuie confundată deci cu prevederea faptei de către
legea penală, după cum fapta prevăzută de legea penală nu este identică cu
noţiunea de faptă penală.
Incriminarea este acea operaţiune prin care o anumită faptă, în anumite
condiţii, poate fi considerată ca faptă penală, respectiv ca infracţiune.
123
Aşadar, fapta prevăzută de legea penală nu este infracţiune şi nu poate fi
sancţionată cu pedeapsă decât atunci când ea a fost săvârşită cu vinovăţie şi nu
există vreo situaţie în care legea exclude pericolul social al faptei.
Prevederea în lege a faptei, ca trăsătură esenţială a infracţiunii, decurge
din principiul legalităţii incriminării.
Noţiunea de infracţiune şi cea de faptă prevăzută de legea penală nu sunt,
însă, identice. Orice infracţiune trebuie să fie o faptă prevăzută de legea penală,
dar nu orice faptă prevăzută de legea penală constituie infracţiune. Pentru a fi
infracţiune, fapta prevăzută de legea penală trebuie să întrunească şi celelalte
două trăsături esenţiale: să prezinte pericol social şi să fie săvârşită cu vinovăţie.
3. Definiţia infracţiunii în legislaţia şi doctrina altor state europene

Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii sunt tratate diferit în legislaţia altor
state. Astfel, în doctrina italiană, germană, spaniolă sau elveţiană, infracţiunea,
în concepţia majorităţii autorilor, este definită ca o faptă tipică, antijuridică,
săvârşită cu vinovăţie61.
Există şi opinii potrivit cărora infracţiunea are patru trăsături esenţiale.
Autorii acestei opinii, adaugă la trăsăturile tipicităţii, antijuridicităţii şi vinovăţiei,
o trăsătură suplimentară, şi anume aceea ca fapta să fie pedepsibilă62.
Prima trăsătură, denumită tipicitate, desemnează, în concepţia acestor
autori, corespondenţa dintre trăsăturile faptei concrete şi modelul abstract din
norma de incriminare63. Doctrina majoritară, care recunoaşte tipicitatea, ca
trăsătură generală a infracţiunii, explică faptul că noţiunea de tipicitate se referă
atât la elementele obiective, cât şi la cele subiective din conţinutul juridic şi
constitutiv al normei de incriminare64.
Antijuridicitatea este explicată ca fiind acea trăsătură care rezidă în
caracteristica faptei de a contraveni ordinii juridice. Aşadar, pentru ca o faptă
tipică să fie infracţiune, ea trebuie să întrunească şi această trăsătură de a
contraveni ordinii juridice.
Referitor la vinovăţie, toţi autorii reţin această trăsătură, ca fiind
obligatorie, pentru existenţa infracţiunii.
61
C. Fiore, Diritto penale. Parte generale, p. 117 şi urm.; G. Quintero Olivares,
Manual de derecho penal. Parte general, p. 245 şi urm.
62
F. Munoz Conde, M. Garcia Aran, Derecho penal. Parte general, p. 223.
63
C. Fiore, op. cit., p. 158.
64
Ibidem.
124
ÎN JURISPRUDENŢĂ
Trăsăturile infracţiunii. Neglijenţă în serviciu. Elemente constitutive.

Lipsa pericolului social al faptei. Evaluare greşită.
C. pen., art. 181, art. 249 alin. (1)
Fapta poliţistului, însărcinat cu evidenţa proceselor-verbale de

contravenţie şi valorificarea lor prin dare în plată, de a nu-şi îndeplini timp
de peste un an această obligaţie, cu urmarea că amenzi contravenţionale de
peste 150 de milioane de lei s-au prescris, constituie infracţiunea de
neglijenţă în serviciu, prevederile art. 181 C. pen. nefiind incidente într-un
atare caz.
Prin sentinţa penală nr. 49 din 12 februarie 2004, Tribunalul Bacău a

condamnat pe inculpatul M.M. pentru săvârşirea infracţiunii de neglijenţă în
serviciu prevăzută în art. 249 alin. (1) C. pen. şi l-a obligat la plata sumei de
153.895.000 de lei despăgubiri civile către Ministerul Finanţelor Publice.
Instanţa a reţinut că inculpatul a lucrat ca subofiţer de poliţie la Poliţia
oraşului Moineşti, având ca obligaţii de serviciu, între altele, ţinerea evidenţei
proceselor-verbale de contravenţie şi a contestaţiilor, înregistrarea acestora,
trimiterea lor la circumscripţiile fiscale şi la judecătorie pentru definitivare şi
încasarea sumelor prin darea în debit; începând cu anul 1999, aceste obligaţii de
serviciu nu au mai fost îndeplinite în mod corespunzător de inculpat, iar ca
urmare, sancţiunile contravenţionale aplicate nu au fost puse în executare şi s-au
prescris la trecerea unui an de la data aplicării sancţiunii, alte contravenţii s-au
prescris după trecerea unei perioade de o lună de la data întocmiri proce-
selor-verbale ori înştiinţările de plată ale amenzilor nu au fost comunicate
contravenienţilor în termenul prevăzut de lege, consecinţa fiind şi în aceste
cazuri prescrierea executării lor. Expertiza efectuată în cauză a stabilit că
valoarea totală a contravenţiilor prescrise a fost de 153.895.000 de lei.
Prin decizia penală nr. 100 din 6 aprilie 2004, Curtea de Apel Bacău a
respins ca nefondate apelurile declarate de procuror şi de inculpat.
Recursul declarat de inculpat, care susţine, între altele, că fapta nu prezintă
pericolul social al unei infracţiuni, nu este fondat.
Potrivit art. 249 C. pen., infracţiunea de neglijenţă în serviciu constă în
încălcarea din culpă de către un funcţionar public a unei îndatoriri de serviciu,
prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă s-a cauzat
o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituţii de stat ori
al unei alte unităţi din cele la care se referă art.145 din acelaşi cod, sau o pagubă
patrimoniului acesteia ori o vătămare importantă intereselor legale ale unei
persoane.
125
Pentru stabilirea culpei este necesar să se constate că făptuitorul, în raport
cu aptitudinile, cu pregătirea sa, cu condiţiile concrete în care a comis fapta,
putea să aibă reprezentarea consecinţelor acţiunii sau inacţiunii sale, rezultatul ei
dăunător.
Din probele administrate în cauză rezultă că inculpatul a dat dovadă de
delăsare în îndeplinirea atribuţiilor sale de serviciu, timp de peste un an nu a
depus nici o activitate pentru valorificarea proceselor-verbale de constatare a
contravenţiilor, cauzând prin aceasta o pagubă de peste 150 milioane de lei, date
şi fapte în raport cu care fapta inculpatului nu poate fi considerată ca lipsită de
pericolul social al unei infracţiuni.
În consecinţă, recursul inculpatului a fost respins.
I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 5204 din 13 octombrie 2004
Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii. Faptă care nu prezintă

pericolul social al unei infracţiuni. Elemente de apreciere
a gradului de pericol social
C. pen., art. 181
La stabilirea în concret a gradului de pericol social al unei fapte

prevăzute în legea penală, trebuie să se ţină seama de toate criteriile de
apreciere prevăzute în art. 181 alin. (2) C. pen., în aşa fel ca faptele
prezentând un real pericol social să nu fie considerate vădit lipsite de
importanţă. Ca urmare, însuşirea în timpul nopţii a unei haine din blană
dintr-o locuinţă, în urma pătrunderii în acea locuinţă prin forţarea şi
escaladarea unei ferestre, nu poate fi considerată o faptă lipsită în mod vădit
de importanţă, chiar dacă valoarea acelei haine este relativ redusă.
Prin sentinţa penală nr. 65 din 27 martie 1997 a Judecătoriei Orăştie a fost
condamnat inculpatul C.M.G. pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat
prevăzută în art. 208 raportat la art. 209 alin. (1) lit. g) şi i) C. pen.
S-a reţinut că, în noaptea de 5 decembrie 1996, inculpatul a intrat, prin
forţarea ferestrei, în locuinţa părţii vătămate T.V., de unde şi-a însuşit o haină de
blană.
Apelul declarat de inculpat a fost respins prin decizia penală nr. 1363 din
24 noiembrie 1997 a Tribunalului Hunedoara, iar recursul s-a respins prin
decizia penală nr. 242 din 31 martie 1998 a Curţii de Apel Alba Iulia.
Declarându-se recurs în anulare, s-a susţinut că prin condamnarea
inculpatului s-a făcut o greşită aplicare a legii, deoarece fapta săvârşită de el nu
prezintă pericolul social al unei infracţiuni.
Recursul în anulare nu este fondat.
126
Potrivit art. 181 alin. (1) C. pen., nu constituie infracţiune fapta prevăzută
în legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de
lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu
prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.
În alin. (2) al aceluiaşi articol de lege, se mai prevede că, la stabilirea în
concret a gradului de pericol social, se ţine seama de modul şi mijloacele de
săvârşire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă,
de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum şi de persoana şi
conduita făptuitorului.
Or, fapta inculpatului, de a fi intrat în locuinţa părţii vătămate prin forţarea
şi escaladarea ferestrei, după ce a întrerupt curentul electric de la reţeaua publică
şi a sărit peste gard în curte, însuşindu-şi apoi, dintr-un dulap, o haină de blană,
pe care a ascuns-o la domiciliul său, cu scopul de a o vinde ulterior, nu poate fi
considerată, prin modul în care a fost săvârşită şi conţinutul ei concret, că este în
mod vădit lipsită de importanţă.
Împrejurarea că partea vătămată a evaluat haina la un milion de lei şi că
salariaţii unei societăţi comerciale private au estimat că valoarea ei ar fi de
numai 93.707 lei, ca şi conduita anterioară bună a inculpatului nu justifică
aprecierea că fapta ar fi vădit lipsită de importanţă, cât timp modul în care el a
acţionat şi locul din care a sustras bunul în timpul nopţii demonstrează că,
dimpotrivă, o atare faptă prezintă chiar un accentuat grad de pericol social.
De altfel, conduita anterioară bună a inculpatului şi împrejurarea că
valoarea hainei sustrase nu este mare au fost avute în vedere de prima instanţă
care, constatând circumstanţe atenuante în favoarea sa, a stabilit o pedeapsă
redusă substanţial sub minimul special prevăzut în lege.
Ca urmare, recursul în anulare a fost respins.
Trăsăturile infracţiunii. Pericol social. Conducerea autovehiculului

fără permis pe drumurile publice
C. pen., art. 181
Decretul nr. 328/1966, art. 36
Faţă de împrejurarea că inculpatul a mai fost anterior condamnat, cu
suspendarea condiţionată a executării pedepsei, tot pentru săvârşirea
infracţiunii prevăzute în art. 36 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966, aplicarea
prevederilor art. 181 C. pen. pentru noua infracţiune nu se justifică.
Faptul că la scurt timp după săvârşirea infracţiunii inculpatul a obţinut
permisul de conducere, că a fost sincer în cursul procesului şi are, la locul de
muncă, o bună comportare, constituie împrejurări de care instanţa trebuie să
ţină seama la stabilirea pedepsei, în cazul dat aplicarea amenzii în locul
închisorii fiind cea corespunzătoare.
127
Notă: Decretul nr. 328/1966 a fost abrogat în temeiul art. 118 din O.U.G.
nr. 958/2002 (M. Of., nr. 958/28.12.2002), prevederile art. 36 regăsindu-se în art. 79
din actul menţionat.
Prin sentinţa penală nr. 3692 din 15 decembrie 1998, Judecătoria

Medgidia a condamnat pe inculpatul Z.S. la 6 luni închisoare pentru săvârşirea
infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul fără permis
prevăzută în art. 36 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966, cu aplicarea art. 37 lit. a)
C. pen., şi a dispus revocarea suspendării condiţionate a unei pedepse anterioare
de un an şi 6 luni închisoare.
Instanţa a reţinut că, în mai 1997, inculpatul a condus un autoturism pe
drumurile publice fără a poseda permis de conducere.
Apelul declarat de inculpat a fost respins de Tribunalul Constanţa prin
decizia penală nr. 556 din 6 mai 1999.
Curtea de Apel Constanţa, prin decizia penală nr. 709 din 20 octombrie
1999, a admis recursul inculpatului şi a casat hotărârile modificând pedeapsa din
închisoare în 300.000 de lei amendă.
Împotriva hotărârilor pronunţate în cauză s-a declarat recurs în anulare, cu
motivarea că erau aplicabile prevederile art. 181 C. pen., inculpatul manifestând
sinceritate în cursul procesului, la puţin timp după comiterea faptei a obţinut
permisul de conducere, iar la locul de muncă are o conduită bună.
Recursul în anulare nu este fondat.
Potrivit art. 181 alin. (1) C. pen. nu constituie infracţiune fapta prevăzută
de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de
lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu
prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.
Alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că la stabilirea în concret a gradului
de pericol social se ţine seama de modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, de
scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă
sau care s-ar fi putut produce.
Din probele administrate rezultă că inculpatul a condus un autoturism pe
drumurile publice fără a avea permis de conducere, deşi anterior a mai fost
condamnat la un an şi 6 luni, şi la 6 luni închisoare, cu suspendarea condiţionată
a executării pedepsei, pentru alte două infracţiuni prevăzute în art. 37 şi,
respectiv, în art. 38 din Decretul nr. 328/1966.
Prin săvârşirea, în cursul termenului de încercare, a unei noi infracţiuni la
regimul circulaţiei pe drumurile publice, inculpatul a dovedit perseverenţă în
comiterea acestui gen de infracţiuni, aplicarea în cauză a prevederilor art. 181
C. pen. nefiind justificată.
Împrejurarea că, ulterior, inculpatul a obţinut permisul de conducere, în
prezent fiind angajat în calitate de şofer în cadrul unei staţii de salvare, ca şi
conduita bună la locul de muncă constituie circumstanţe personale care au fost
avute în vedere de instanţa de recurs la individualizarea pedepsei.
În consecinţă, recursul în anulare a fost respins.
128
Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii. Prevederea faptei în legea penală
C. pen., art. 354
Legea nr. 46/1996, art. 4
H.G. nr. 618/1997
Fapta de neprezentare pentru executarea serviciului utilitar alternativ a

celor repartizaţi să presteze acest serviciu nu este prevăzută de legea penală.
În aplicarea dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 46/1996 privind pregătirea
populaţiei pentru apărare, s-a constatat că instanţele de judecată nu au un punct
de vedere unitar în aprecierea faptelor de neprezentare pentru executarea
serviciului utilitar alternativ a cetăţenilor repartizaţi să presteze acest serviciu,
deoarece, din motive religioase, refuză să îndeplinească serviciul militar sub
arme.
Astfel, în unele cauze, s-a considerat că neprezentarea pentru executarea
serviciului utilitar alternativ a cetăţenilor repartizaţi să presteze acest serviciu pe
motiv că, din convingeri religioase, refuză să îndeplinească serviciul militar sub
arme, constituie infracţiunea de neprezentare la încorporare prevăzută în art. 354
alin. (2) C. pen.
În alte cauze, dimpotrivă, s-a hotărât că fapta de neprezentare în vederea
executării serviciului utilitar alternativ nu poate fi încadrată în dispoziţiile
art. 354 alin. (2) C. pen., deoarece autorul unei atare fapte nu are calitatea de
„încorporat”, iar prin termenul „unitate”, la care se referă acest text de lege, nu
se poate înţelege decât o unitate militară sau o formaţiune militară şi nu una din
cele denumite „angajator” în înţelesul H.G. nr. 618 din 6 octombrie 1997,
adoptată în temeiul art. 4 din Legea nr. 46/1996.
În aceste din urmă cauze s-a procedat corect.
Potrivit art. 354 alin. (1) C. pen., „neprezentarea la încorporare sau
concentrare în termen de 3 zile de la încunoştinţare, iar dacă termenul de
prezentare fixat este mai mare de 3 zile, neprezentarea la acest termen a celui
chemat de autoritatea militară” constituie infracţiunea de neprezentare la
încorporare sau concentrare şi se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani.
Totodată, în conformitate cu alin. (2) al aceluiaşi articol, „cu aceeaşi
pedeapsă se sancţionează şi neprezentarea celor încorporaţi sau concentraţi la
unitatea la care au fost repartizaţi”.
Din aceste dispoziţii ale legii rezultă, deci, că infracţiunea menţionată se
poate comite şi prin neprezentarea celor încorporaţi sau concentraţi la unitatea la
care au fost repartizaţi.
Dar, din moment ce chemarea pentru satisfacerea stagiului militar în una
din aceste două modalităţi nu se poate realiza decât prin repartizarea celor
încorporaţi sau concentraţi la o unitate militară, iar nu şi la o instituţie publică,
regie autonomă sau societate comercială, în cadrul cărora nu se pot desfăşura
activităţi specifice îndeplinirii serviciului militar, este evident că legiuitorul nu a
vizat încriminarea, prin dispoziţiile menţionate, a faptelor de neprezentare pentru
129
executarea serviciului utilitar alternativ la care se referă art. 4 din Legea
nr. 46/1996 privind pregătirea populaţiei pentru apărare.
Înscrierea în alin. (1) al art. 4 din Legea nr. 46/1996 a prevederii potrivit
căreia „cetăţenii care, din motive religioase, refuză să îndeplinească serviciul
militar sub arme execută serviciul utilitar alternativ” nu poate justifica
încriminarea neprezentării acestora la instituţia publică, regia autonomă sau
societatea comercială unde se organizează executarea serviciului utilitar
alternativ, în conformitate cu art. 2 din H.G. nr. 618 din 6 octombrie 1997.
Reglementarea prin art. 4 din Legea nr. 46/1996 a obligativităţii executării
serviciului utilitar alternativ de către cei care, din motive religioase, cum sunt şi
preceptele invocate de adepţii Organizaţiei „Martorii lui Iehova”, refuză să
îndeplinească serviciul militar sub arme, nu poate suplini o normă de trimitere la
textul art. 354 alin. (2) C. pen., prin care este încriminată „neprezentarea celor
încorporaţi sau concentraţi la unitatea la care au fost repartizaţi”, sau la o altă
dispoziţie de lege cu caracter penal.
Ca urmare, neprezentarea celor repartizaţi la instituţia publică, regia
autonomă sau societatea comercială, pentru executarea serviciului utilitar
alternativ prin participarea la activităţi de natura celor menţionate în art. 2 alin.
(2) din H.G. nr. 618/1997, nu poate fi echivalată cu neprezentarea celor
încorporaţi sau concentraţi la unitatea unde au fost repartizaţi, unitate care, în
accepţiunea art. 354 C. pen., nu poate fi decât o unitate militară, singura abilitată
să primească cetăţeni într-un asemenea scop.
Dispoziţia de la art. 21 din H.G. nr. 618/1997 că „nerespectarea
prevederilor prezentei hotărâri sau a clauzelor contractuale de către executanţii
serviciului utilitar alternativ atrage, după caz, răspunderea disciplinară, materială
sau penală, potrivit legii” nu poate avea altă semnificaţie decât aceea care
decurge din natura încălcărilor aduse Legii nr. 46/1996 şi H.G. nr. 618/1997,
dată în conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. (2) din acea lege, iar nu şi aceea
de referire la art. 354 alin. (2) C. pen. sau la o altă dispoziţie a legii penale.
În consecinţă, s-a constatat că fapta de neprezentare pentru executarea
serviciului utilitar alternativ nu este prevăzută de legea penală.
C.S.J., Secţiile Unite, decizia nr. VI din 15 octombrie 2001
SECŢIUNEA II
TERMENII INFRACŢIUNII
Noţiune. Prin termenii infracţiunii înţelegem anumiţi factori, anumite enti-
tăţi, fără de care nu s-ar putea concepe, în abstract, noţiunea de infracţiune şi
fără de care nu ar fi posibilă, în concret, existenţa infracţiunii.
Astfel, nu se poate concepe o infracţiune fără o valoare socială care să fie
vătămată ori periclitată prin săvârşirea faptei care constituie infracţiune; nu este
posibilă o infracţiune fără o persoană care să o săvârşească (infractor) şi
aproape întotdeauna fără o altă persoană (fizică sau juridică), care să fie
130
vătămată sau ameninţată în interesele sale. De asemenea, nu ne putem imagina
săvârşirea unei infracţiuni fără un loc unde s-a comis şi fără un timp în care
aceasta a fost săvârşită.
Trebuie reţinut că toţi aceşti factori sau termeni sunt preexistenţi
infracţiunii, adică ei nu intră în conţinutul juridic şi constitutiv al acesteia.
Există, însă, unii autori care pun semnul egalităţii între termenii
infracţiunii şi elementele care alcătuiesc conţinutul infracţiunii, ceea ce
considerăm că este o eroare.
Există, însă, situaţii în care anumite condiţii referitoare la unul sau altul
din termenii infracţiunii să reprezinte o cerinţă pentru existenţa acesteia. În
asemenea cazuri, acele condiţii, iar nu termenul la care se referă, vor constitui
un element al conţinutului infracţiunii. Aşa, de exemplu, la infracţiunea de
delapidare, una dintre condiţiile prevăzute expres de textul incriminator pentru
existenţa subiectului activ este ca autorul să aibă calitatea de gestionar ori de
administrator al bunurilor sau valorilor care constituie obiectul material al
infracţiunii. Dacă aceste condiţii nu sunt îndeplinite, fapta nu va putea fi
încadrată juridic în infracţiunea de delapidare, prevăzută de art. 2151 Cod penal.
Termenii infracţiunii sunt: 1) Obiectul infracţiunii; 2) Subiecţii
infracţiunii; 3) Locul infracţiunii; 4) Timpul infracţiunii.
1. Obiectul infracţiunii
În doctrină, obiectul infracţiunii este tratat sub două aspecte: ca obiect
juridic şi ca obiect material.
A. Obiectul juridic. Incriminarea oricărei fapte care prezintă pericol social
reprezintă un mijloc de apărare şi protecţie contra acelei fapte şi o măsură de
ocrotire corespunzătoare pentru societate. Ocrotirea are ca obiect valorile
sociale a căror existenţă ar putea fi vătămată sau primejduită prin comiterea
faptelor antisociale.
Prin urmare, la elaborarea oricărei norme de incriminare se au întotdeauna
în vedere o valoare socială care se ocroteşte, precum şi urmarea (răul)
împotriva căreia se creează acea ocrotire. În fiecare dispoziţie incriminatoare
identificăm o îmbinare a celor două noţiuni, îmbinare care oglindeşte sintetic
ideea de justiţie penală.
Nu există, aşadar, o faptă care să fi fost incriminată ca atare, fără ca
această incriminare să nu privească o realitate, respectiv o valoare preexistentă
care necesită ocrotire şi care este expusă unor acţiuni ori inacţiuni vătămătoare
ori periculoase.
Se consideră, deci, ca obiect juridic al infracţiunii (sau obiect al
protecţiunii penale) valorile sociale pe care normele penale de incriminare le
ocrotesc. Aceste valori sociale nu se formează şi nu există în neant, ci în jurul
unor realităţi şi ele se obiectivează în anumite interese.
131
În toate faptele incriminate vom găsi întotdeauna un interes ocrotit în
general, pe care norma incriminatoare îl protejează indirect, şi un interes ocrotit
în special, pe care norma incriminatoare îl ocroteşte în mod direct.
Interesul general aparţine societăţii şi se numeşte ordinea publică;
ocrotirea lui este inerentă fiecărei dispoziţii incriminatoare şi pentru acest motiv
normele de drept penal sunt considerate a fi de ordine publică. Din cauza
prezenţei sale în conceptul tuturor infracţiunilor, acest interes general al ordinei
publice este un factor comun şi nu comportă comentarii. Dimpotrivă, valoarea
special ocrotită, prin fiecare normă incriminatoare, prezintă o deosebită
importanţă, această valoare constituind obiectul juridic al infracţiunii şi, deci,
unul din termenii infracţiunii.
Sunt infracţiuni la care găsim protejate mai multe valori sociale. În
asemenea situaţii, se consideră ca fiind obiectul juridic principal al infracţiunii
valoarea socială preponderentă, iar cealaltă valoare, ca obiect juridic secundar
al infracţiunii.
B. Obiectul juridic generic şi obiectul juridic specific (special). Prin
obiectul juridic generic sau de grup se înţelege obiectul juridic comun unui
grup de infracţiuni, cum ar fi persoana umană, proprietatea etc.
Prin obiectul juridic specific se înţelege obiectul juridic propriu-zis al
infracţiunii, specific fiecărei infracţiuni în parte.
Între obiectul juridic generic sau de grup şi obiectul juridic specific există
un raport de subordonare, în sensul că obiectul juridic special reprezintă o
parte din obiectul generic. Astfel, toate infracţiunile contra patrimoniului au ca
obiect juridic generic valoarea socială care este proprietatea; fiecare din
infracţiunile ce compun acest grup are ca obiect specific apărarea proprietăţii
(infracţiunea de furt, înşelăciune, delapidare etc.).
Distincţia între obiectul juridic generic şi obiectul juridic specific se
bazează pe ierarhia sistemului de valori existent în cadrul societăţii. Acest
criteriu se află şi la baza sistematizării, pe capitole şi grupe de infracţiuni, a
părţii speciale a Codului penal.
Astfel, de exemplu, infracţiunile contra persoanei, cuprinse în Titlul II al
părţii speciale a Codului nostru penal, au fost împărţite în mai multe grupe, în
funcţie de atributele esenţiale ale persoanei, care reprezintă tot atâtea valori
sociale ocrotite penal: viaţa, integritatea corporală şi sănătatea, libertatea,
demnitatea, libertatea şi moralitatea vieţii sexuale.
C. Obiectul material. Sunt fapte prevăzute de legea penală a căror
săvârşire este îndreptată asupra unui lucru (bun, persoană etc.). În asemenea
cazuri, autorul acţionează fizic asupra unui bun sau a unei persoane, fizice sau
juridice, iar prin asemenea acţiuni, persoana sau bunul suferă o vătămare ori un
prejudiciu sau este expus unui pericol.
132
Obiectul, bunul, valoarea sau persoana asupra căreia este îndreptată
acţiunea autorului (subiectului activ) constituie obiect material al infracţiunii.
Se înţelege, deci, prin obiect material al unei infracţiuni lucrul material
(obiect, produs, bun material, bani, act scris, animal etc.) sau persoana fizică
asupra căreia este îndreptată acţiunea subiectului activ şi care, în urma acelei
acţiuni, suferă o vătămare ori un prejudiciu sau care este expusă unui anumit
pericol.
În general, au obiect material infracţiunile de acţiune (comisive); sunt însă
cazuri când şi infracţiunile de inacţiune (omisive) pot avea obiect material
(exemplu, nepredarea unui bun găsit – art.216 şi 230 C. pen.).
Din cele arătate reiese deci că, în timp ce obiectul juridic există la orice
infracţiune, obiectul material nu există la orice infracţiune, ci numai la acelea la
care valoarea socială ocrotită şi asupra căreia se acţionează se exprimă într-o
entitate materială.
Obiectul material al infracţiunii nu trebuie să fie confundat cu instru-
mentele (mijloacele) materiale care au servit la săvârşirea infracţiunii. Astfel,
arma cu care a fost ucisă victima, instalaţia cu ajutorul căreia au fost confec-
ţionate bancnotele false sunt mijloace, iar nu obiect material al infracţiunii.
Uneori, însă, mijlocul de săvârşire poate fi în acelaşi timp şi obiect
material al infracţiunii (de exemplu, portul ilegal de uniformă sau de decoraţii).
Alteori, ceea ce este obiect material pentru o infracţiune poate deveni, ulterior,
mijloc de săvârşire pentru o altă infracţiune (de exemplu, înscrisul falsificat este
obiect material în infracţiunea de fals şi poate deveni instrument pentru
săvârşirea unei infracţiuni de înşelăciune în convenţii).
Nu trebuie confundat obiectul material al infracţiunii cu urmele lăsate de
aceasta sau cu corpurile delicte (de exemplu, arma cu care a fost ucisă victima
este corp delict, şi nu obiect material al infracţiunii de omor).
Pot exista cazuri în care obiectul material poate fi chiar produsul
infracţiunii (exemplu: moneda falsificată).
Trebuie reţinut, în concluzie, că obiectul material al infracţiunii
reprezintă unul din termenii infracţiunii, iar nu un element al acesteia, fiindcă
este preexistent infracţiunii şi nu intră în alcătuirea conţinutului acesteia.
Există, uneori, dispoziţii incriminatorii, care pretind o calitate, o anumită
stare a obiectului material. În asemenea cazuri, calitatea sau starea obiectului,
iar nu obiectul în sine, constituie o cerinţă pentru existenţa infracţiunii. Astfel,
la infracţiunea de abuz de încredere, trebuie să se dovedească faptul că bunul
însuşit, care este obiectul material al infracţiunii, era deţinut cu un anumit titlu
de cel care, ulterior, şi-l însuşeşte. Această stare, a unui asemenea bun, va
reprezenta o cerinţă, fără îndeplinirea căreia nu va putea exista acea
infracţiune.
133
2. Subiecţii infracţiunii
Subiecţii de drept penal se împart în titulari şi destinatari.
– Titulari sunt: societatea, în raport cu valoarea socială generală ocrotită
(ordinea publică), şi persoanele fizice sau juridice al căror interes este special
ocrotit (interes ce exprimă valoarea socială în concret ocrotită şi care constituie
obiectul juridic al infracţiunii).
– Destinatari sunt: toţi membrii societăţii cărora legea penală li se
adresează.
Aşa cum arătam la începutul acestui capitol, săvârşirea unei infracţiuni nu
se poate concepe fără un făptuitor, adică fără ca unul dintre destinatarii legii
penale să fi încălcat această lege şi, aproape întotdeauna, fără ca o persoană să
fi suferit o vătămare ori un prejudiciu ori să fi fost expusă unui pericol din
cauza infracţiunii.
Subiecţii infracţiunii sunt, deci, destinatarul care nu a respectat norma
incriminatoare şi titularii interesului ocrotit, faţă de care s-a comis infracţiunea.
A. Subiectul activ. Se numeşte subiect activ al infracţiunii cel care a
săvârşit infracţiunea, deci infractorul.
Subiect activ poate fi o persoană fizică ori, potrivit ultimelor modificări
intervenite în Codul penal, o persoană juridică.
Subiectul activ – persoană fizică
Condiţiile subiectului activ. În actuala reglementare, aceste condiţii nu
sunt expres definite într-un anumit text din Codul penal. Ele se desprind, însă,
cu uşurinţă din economia textelor art. 17, art. 46, art. 48, art. 50 şi art. 99 din
Codul penal.
Condiţiile generale pe care trebuie să le îndeplinească autorul infracţiunii
sunt următoarele: vârsta; responsabilitatea; libertatea de voinţă şi acţiune.
Persoana fizică trebuie să aibă o anumită vârstă.
În actuala reglementare, minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu
răspunde penal (art. 99 C.pen.). Aşadar, până la împlinirea vârstei de 14 ani,
există o prezumţie absolută că minorul nu are discernământ, respectiv că acesta
nu are dezvoltarea psiho-fizică necesară pentru a înţelege şi conştientiza actele
şi faptele săvârşite şi consecinţele acestora, ori nu este întotdeauna deplin
stăpân pe aceste acte şi fapte.
Minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani răspunde penal, numai dacă se
dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ (art. 99 alin. 2 C. pen.).
Legiuitorul a avut în vedere că simplul fapt al împlinirii vârstei de 14 ani nu
este întotdeauna suficient pentru a se concluziona, în mod cert, că minorul a
dobândit discernământul necesar. Aşa se explică faptul că, pentru minorul între
14 şi 16 ani, s-a menţinut o prezumţie relativă a lipsei de discernământ. Această
prezumţie poate fi răsturnată dacă se face dovada că, la data săvârşirii faptei,
minorul a avut discernământ. Sub acest aspect, în mod justificat s-a explicat în
134
doctrină că, întrucât prin discernământ se înţelege capacitatea persoanei de a-şi
manifesta conştient voinţa, în raport cu o anumită faptă concretă65, nu este de
ajuns să se constate că minorul îndeplineşte condiţia de a avea vârsta între 14 şi
16 ani, ci este obligatoriu să se dovedească faptul că minorul a avut
discernământ în raport cu fapta concretă săvârşită.
Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal (art. 99 alin. 3
C. pen.). Prin această dispoziţie, legiuitorul român a prezumat că, la împlinirea
vârstei de 16 ani, minorul are capacitate penală. Evident, însă, că această
prezumţie poate fi înlăturată dacă se face dovada iresponsabilităţii autorului
faptei (întotdeauna printr-o expertiză medico-legală psihiatrică).
Referitor la vârsta minimă la care o persoană fizică poate fi subiect activ,
aceasta diferă de la legislaţie la legislaţie.
Responsabilitatea
În doctrina penală, responsabilitatea este definită ca aptitudinea persoanei
de a-şi da seama de acţiunile şi inacţiunile comise, de semnificaţia socială a
acestora şi de a-şi putea controla şi dirija, conştient, voinţa, în raport cu
acţiunile sau inacţiunile săvârşite66.
Această condiţie, a responsabilităţii subiectului activ, rezultă, pe cale de
interpretare, din dispoziţiile art. 48 Cod penal care, definind iresponsabilitatea, ca
o cauză care înlătură caracterul penal al faptei, prevede că se află în această stare
făptuitorul care, fie din cauza alienaţiei mintale, fie din alte cauze, nu putea să-şi
dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale ori nu putea fi stăpân pe ele.
Din economia acestui text, rezultă, aşadar, că responsabilitatea are două
componente:
• un factor intelectiv, care presupune capacitatea subiectului activ de a
înţelege semnificaţia acţiunilor sau inacţiunilor săvârşite şi a urmărilor acestora;
• un factor volitiv, care presupune capacitatea aceluiaşi subiect activ de a
fi stăpân pe acţiunile sau inacţiunile sale, în sensul de a le determina, controla şi
dirija în mod conştient.
Aceşti doi factori trebuie îndepliniţi în mod cumulativ. Dacă lipseşte unul
dintre aceştia, se constată iresponsabilitatea subiectului activ, ceea ce înseamnă
că lipseşte vinovăţia.
Libertatea de voinţă şi acţiune
Această condiţie înseamnă capacitatea subiectului activ de a decide şi
acţiona, în mod liber, cu privire la săvârşirea faptei, potrivit propriei sale voinţe.
Această condiţie se deduce, pe cale de interpretare, din textul art. 46 al
actualului Cod penal, care prevede că atunci când fapta prevăzută de legea
penală este săvârşită din cauza unei constrângeri fizice, căreia făptuitorul nu i-a
65
Vintilă Dongoroz, Drept penal, Partea generală, 1939, p.407.
66
George Antoniu, „Revista Română de Drept” nr.8/1969, p.80.
135
putut rezista, ori din cauza unei constrângeri morale, exercitată prin ameninţare
cu un pericol grav pentru persoana făptuitorului ori a altuia şi care nu putea fi
înlăturat în alt mod, fapta nu mai este imputabilă făptuitorului, întrucât este
săvârşită fără vinovăţie.
Condiţiile speciale ale subiectului activ
În doctrina de specialitate67, sunt evidenţiate şi alte condiţii pe care trebuie
să le întrunească subiectul activ în cazul săvârşirii anumitor infracţiuni. Aceste
condiţii speciale se referă la anumite calităţi pe care trebuie să le aibă subiectul
activ al anumitor infracţiuni, cum ar fi:
– gestionar sau administrator, în cazul infracţiunii de delapidare (art. 2151
C. pen.);
– funcţionar, în cazul infracţiunii de luare de mită (art. 254 C. pen.), de
abuz sau neglijenţă în serviciu (art. 246, 247, 248 şi 249 C. pen.);
– cetăţean român, în cazul infracţiunii de trădare (art. 155, 156 C. pen.);
– angajat al căilor ferate, în cazul infracţiunilor prevăzute de art. 273 şi
274 C.pen. Infracţiunile săvârşite de două sau mai multe persoane se numesc
infracţiuni colective sau cu subiecţi activi plurali (bigamie, joc de noroc etc.).
Unele din aceste infracţiuni se mai numesc şi bilaterale.
Persoana juridică, ca subiect activ al infracţiunii
Potrivit modificării intervenite în Codul penal, prin art. 191, persoanele
juridice, cu excepţia statului, autorităţilor publice şi a instituţiilor publice, care
desfăşoară o activitate ce nu poate face obiectul domeniului privat, răspund
penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în
interesul ori în numele persoanei juridice, dacă fapta a fost săvârşită cu forma
de vinovăţie prevăzută de legea penală. În alin. 2 al aceluiaşi text, se prevede că
răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a
persoanei fizice care a contribuit, în orice mod, la săvârşirea aceleiaşi
infracţiuni.
Referitor la recunoaşterea calităţii de subiect activ al infracţiunii unei
persoane juridice, au existat şi există controverse. Unii autori, care resping teza
introducerii în legea penală a subiectului activ-persoană juridică, invocă
aşa-numita teorie a ficţiunii, potrivit căreia persoanele juridice nu pot fi subiecţi
activi ai infracţiunii, pentru că ele nu au o existenţă proprie, ci sunt o creaţie a
legii şi, respectiv, o ficţiune a legii. Acest argument se întemeiază pe principiul
societas delinquere non potest, care afirmă că societăţile nu pot săvârşi
infracţiuni68.
În sprijinul acestei teze, se invocă următoarele considerente:
67
Costică Bulai, Drept penal, p. 155.
68
Traian Pop, Dreptul penal comparat, Partea generală, vol.II, Cluj, 1928, p.272.
136
• orice persoană juridică nu are o voinţă şi o inteligenţă proprie, întrucât
ea acţionează numai aşa cum hotărăsc şi dispun cei care alcătuiesc conducerea
intereselor acesteia; de aceea, numai aceste persoane, care alcătuiesc
conducerea, trebuie să răspundă penal, în calitate de subiecţi activi, atunci când
faptele lor constituie infracţiuni;
• a accepta o întreagă colectivitate, ca subiect activ al infracţiunii, a-i
atrage răspunderea penală şi a o pedepsi înseamnă a accepta ca autori ai faptei
penale pe acei membri ai colectivităţii care sunt nevinovaţi, întrucât ei nu au
fost consultaţi şi nici nu au participat la luarea acelei hotărâri sau decizii;
• persoanei juridice nu i se pot aplica pedepsele prevăzute de lege pentru
persoanele fizice, iar atunci când ar exista o asemenea posibilitate, pedeapsa nu
ar avea nici o eficacitate, pentru că persoana juridică nu ar simţi efectele acestei
pedepse.
Alţi autori, reprezentanţi ai doctrinei penale moderne, susţin contrariul,
bazându-se pe teoria realităţii cu privire la persoanele juridice. Potrivit acestei
teorii, persoana juridică nu este o ficţiune, ci o realitate care are voinţă şi
conştiinţă proprie. Considerentele avute în vedere de susţinătorii acestei teze
sunt următoarele:
• persoanele juridice nu sunt ficţiuni, ci realităţi juridice, care se manifestă
în diverse moduri în societate, ele putând săvârşi chiar şi infracţiuni.
Răspunderea lor în calitate de subiect activ trebuie să intervină pentru actele
care reflectă voinţa consimţită de toţi membrii colectivităţii, care sunt puse în
executare potrivit hotărârii acestora;
• în cazul persoanei juridice există pedepse specifice persoanelor juridice:
dizolvarea, suspendarea întregii activităţi sau a unei părţi din aceasta,
interzicerea de a participa la anumite activităţi ori achiziţii publice etc.
Totodată, se argumentează că împotriva unor asemenea persoane juridice pot fi
dispuse şi măsuri de siguranţă, cum ar fi expulzarea de pe teritoriul naţional,
interdicţia de a avea sediul în anumite localităţi69;
• pedepsele specifice aplicate persoanelor juridice au eficienţă, pentru că
ele sunt în măsură să determine o schimbare de comportament a întregii
colectivităţi care formează persoana juridică, în sensul de a se abţine de la
săvârşirea de infracţiuni şi de a respecta legea penală.
Aceste ultime considerente, precum şi necesitatea de aliniere a legislaţiei
noastre penale la legislaţia penală a statelor din Uniunea Europeană au
determinat legiuitorul român să introducă în Codul penal persoana juridică, ca
subiect activ al infracţiunii.
69
Alexandru Boroi, Gheorghe Nistoreanu, Drept penal, Partea generală, Ediţia
a IV-a, p. 107.
137
Din economia textului art. 191, rezultă că persoana juridică va fi subiect
activ al infracţiunii atunci când se va dovedi că infracţiunea a fost săvârşită în
următoarele condiţii: în realizarea activităţilor care alcătuiesc obiectul ei de
activitate, în interesul ori în numele persoanei juridice; când fapta a fost
săvârşită cu forma de vinovăţie prevăzută de legea penală.
Introducerea acestei noi instituţii în Codul nostru penal face obiectul
multor lucrări de specialitate în care se tratează vasta problematică pe care o
ridică antrenarea răspunderii penale a persoanei juridice70.
B. Subiectul pasiv. Se numeşte subiect pasiv al infracţiunii sau persoană
vătămată, acea persoană fizică sau juridică, titulară a valorii sociale împotriva
căreia s-a îndreptat acţiunea sau inacţiunea autorului şi asupra căreia s-a
răsfrânt nemijlocit urmarea imediată, constând într-un prejudiciu sau vătămare
materială ori morală sau într-o stare de pericol.
În doctrina dreptului penal, autorii fac diferite clasificări ale subiecţilor
pasivi ai infracţiunii. Cele mai importante sunt următoarele:
– Subiect pasiv general sau mediat în toate infracţiunile este societatea,
reprezentată prin stat, ca titular al valorilor sociale agresate, prejudiciate ori
periclitate, şi care sunt ocrotite prin incriminarea fiecărei fapte.
– Subiect pasiv special sau imediat al infracţiunii este titularul valorii
special ocrotite prin norme incriminatoare. Acest titular poate fi o persoană sau
o colectivitate, după cum valoarea ocrotită de norma penală priveşte un bun
individual sau colectiv.
Persoana poate fi: o persoană fizică sau juridică.
Colectivitatea poate fi: amorfă (de exemplu, publicul care asistă la un
spectacol, călătorii într-un mijloc de transport în comun etc.) sau constituită
(comună, oraş etc.).
C) Subiectul pasiv principal şi subiectul pasiv secundar. Sunt infracţiuni
în care găsim ocrotite mai multe valori sociale, dintre care una este ocrotită în
principal, iar cealaltă în secundar. În asemenea cazuri, alături de subiectul pasiv
principal (sau primar) vom avea şi un subiect pasiv special subsidiar (sau
secundar). Astfel, de exemplu, infracţiunea de denunţare calomnioasă (art.259
C. pen.) are ca subiect pasiv principal statul, ca titular al valorii sociale care este
buna înfăptuire a justiţiei, iar ca subiect pasiv secundar sau adiacent, persoana
fizică victimă a denunţului calomnios.
D) Uneori, legea cere ca subiectul pasiv special principal sau subsidiar să
aibă o anumită calitate sau să se afle într-o anumită stare (exemplu, funcţionar,
la infracţiunea de ultraj). În astfel de cazuri, această calitate sau stare, iar nu
subiectul pasiv constituie un element al infracţiunii.
70
Fl. Streteanu, Radu Chiriţă, Răspunderea penală a persoanei juridice,
Ed. Rosetti, Bucureşti, 2002.
138
Nu trebuie să se confunde subiecţii pasivi cu persoanele vătămate prin
infracţiune.
Există infracţiuni la care subiectul pasiv este chiar persoana vătămată (în
cazul infracţiunilor de furt, lovire sau vătămare corporală, viol etc.). La alte
infracţiuni, însă, cum sunt cele denumite formale ori de pericol, subiectul pasiv
principal este întotdeauna statul, în calitate de titular şi de apărător al valorii
sociale lezate sau puse în pericol (de exemplu, la infracţiunea de mărturie
mincinoasă incriminată, pentru a apăra valoarea socială pe care o reprezintă
buna înfăptuire a justiţiei, sau la infracţiunea de ultraj, incriminată, pentru a
apăra valoarea socială care este autoritatea statală a funcţionarului public etc.).
Subiecţii pasivi ai infracţiunii sau persoana vătămată sunt aceia care au
suferit urmarea vătămătoare sau primejdioasă a acţiunii sau inacţiunii
incriminate. Subiectul pasiv al infracţiunii este aproape întotdeauna şi persoana
vătămată prin infracţiune; există însă cazuri când o persoană poate fi subiect
pasiv al infracţiunii, fără să fie şi persoană vătămată şi invers. Astfel, în cazul
infracţiunii de omor, subiectul pasiv al infracţiunii este cel care şi-a pierdut
viaţa (victima), iar persoana vătămată sunt soţia şi copiii celui ucis.
3. Locul infracţiunii
Orice activitate umană care se traduce printr-o manifestare externă, prin
însăşi această exteriorizare, se plasează în spaţiu şi se desfăşoară în timp.
Infracţiunea concretă manifestându-se printr-o activitate umană
exteriorizată, firesc şi inevitabil ea îşi are un loc în spaţiu şi o durată în timp. De
aceea, în raport cu orice infracţiune se pune problema de a determina unde şi
când a fost comisă.
Referitor la criteriile care servesc la determinarea locului infracţiunii ne-am
ocupat de ele în Partea introductivă, aşa că trimitem la cele expuse acolo.
Doctrina, ca şi legislaţia noastră, a adoptat criteriul ubicuităţii în ceea ce
priveşte determinarea locului infracţiunii (art.143 C.pen.).
Locul unde s-a săvârşit infracţiunea este un termen al infracţiunii. De
acest termen depind: alegerea legii penale ce trebuie să fie aplicată (lex loci) şi
fixarea competenţei teritoriale a organelor judiciare (ratione loci).
Ca termen al infracţiunii, locul nu influenţează asupra existenţei
infracţiunii, trăsăturile esenţiale şi conţinutul acesteia putându-se realiza în
orice loc unde s-a săvârşit fapta. Uneori, însă, legea condiţionează fie existenţa,
fie gravitatea infracţiunii de natura locului unde s-a comis infracţiunea. De
exemplu, pentru existenţa infracţiunilor de calomnie (art.206 C. pen.) este
necesar ca fapta să fie săvârşită „în public” (art.206 C. pen.). În alte cazuri,
săvârşirea faptei într-un anumit loc constituie element circumstanţial în
conţinutul calificat al anumitor infracţiuni. Astfel, de exemplu, furtul este
139
calificat atunci când este săvârşit într-un loc public sau în vreun mijloc de
transport în comun (art.209 alin.l lit.c şi d C.pen.).
În toate aceste cazuri, natura locului, iar nu locul în sine, constituie o
condiţie pentru existenţa sau calificarea infracţiunii.
4. Timpul infracţiunii
În măsura în care o activitate se desfăşoară în spaţiu, în aceeaşi măsură se
desfăşoară şi în timp. Durata infracţiunii începe din momentul în care a început
executarea acţiunii sau inacţiunii subiectului activ şi ia sfârşit în momentul în
care au încetat acţiunea sau inacţiunea ori urmările vătămătoare sau periculoase
ale acestora.
Timpul infracţiunii este şi el un termen ai infracţiunii, de care depind
anumite consecinţe, şi anume:
a) determinarea legii ce trebuie aplicată în caz de succesiune a legilor în timp;
b) stabilirea discernământului infractorului, starea lui psihofizică în mo-
mentul săvârşirii infracţiunii;
c) determinarea datei de la care încep să curgă termenele de prescripţie a
răspunderii penale, a prescripţiei executării pedepsei şi a termenului pentru
introducerea plângerii prealabile etc.;
d) aplicarea legilor de amnistie şi graţiere;
e) determinarea stării de recidivă.
Uneori, legea condiţionează existenţa infracţiunii de anumite împrejurări
care caracterizează sau delimitează timpul (de exemplu, pentru existenţa infrac-
ţiunii prevăzute de art. 156 C.pen. se cere ca aceasta să fie comisă „în timp de
război”).
Alteori, gravitatea faptei depinde de anumite împrejurări care
caracterizează natura sau durata intervalului de timp. De exemplu, furtul este
calificat atunci când este săvârşit în timpul nopţii (art.209 lit.e).
În aceste cazuri, împrejurarea ce caracterizează sau delimitează intervalul
de timp, iar nu timpul în sine, constituie o condiţie în conţinutul incriminării sau
o circumstanţă modificatoare a acesteia.
140
ÎN JURISPRUDENŢĂ
Termenii infracţiunii. Subiecţi pasivi la infracţiunea de proxenetism

C.pen., art. 329 alin. (2)
Legea nr. 678/2001, art. 12, alin. (2) lit. a)
Recrutarea mai multor persoane în acelaşi timp şi loc, în baza unei

rezoluţii infracţionale unice, pentru practicarea prostituţiei şi transportarea
lor în străinătate în vederea realizării de foloase materiale, constituie câte o
unică infracţiune de trafic de persoane şi de proxenetism, iar nu atâtea
infracţiuni câţi subiecţi au fost recrutaţi în acest scop.
Prin sentinţa penală nr.223 din 2 octombrie 2003, Tribunalul Hunedoara a

condamnat inculpatul G.D. la 5 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor
prevăzute în art.64 lit. a) şi b) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de
persoane prevăzută în art.12 alin. (2) lit. a) din Legea nr.678/2001, şi la 4 ani
închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen.
pentru săvârşirea infracţiunii de proxenetism prevăzută în art.329 alin. (2) din
acelaşi cod.
Instanţa a reţinut că, în luna mai 2002, inculpatul a recrutat şi transportat
în străinătate părţile vătămate M.E. şi O.L. în scopul exploatării lor prin
obligarea la practicarea prostituţiei, primind în schimb suma de 2.400 de Euro.
Curtea de Apel Alba Iulia, prin decizia penală nr. 390 din 13 noiembrie
2003, a admis apelul declarat de procuror şi a majorat pedeapsa rezultantă prin
aplicarea unui spor.
Prin decizia nr.1701 din 26 martie 2004, Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, secţia penală a menţinut condamnarea, casând hotărârile sub alte
aspecte.
Împotriva hotărârilor pronunţate în cauză, s-a declarat recurs în anulare,
între altele cu motivarea că inculpatul trebuia condamnat pentru două infracţiuni
de proxenetism şi două infracţiuni de trafic de persoane, nu pentru câte una
dintre acestea.
Sub aspectul acestei critici, recursul în anulare nu este fondat.
În cazul în care, ca în speţă, acţiunea inculpatului este caracterizată prin
unitatea de timp şi de loc, pe baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, numărul
subiecţilor pasivi caracterizează, între altele, numai pericolul social al faptelor
săvârşite şi constituie element de circumstanţiere în individualizarea judiciară a
pedepsei, fără a da loc unui concurs de infracţiuni.
Ca atare, se constată că recursul în anulare este nefondat sub aspectul
acestei critici, el fiind admis pentru alte motive.
I.C.C.J., Completul de 9 judecători, decizia nr. 32 din 14 februarie 2005
141
Obiectul material al infracţiunii de furt calificat. Componente ale
mijloacelor de transport aferente traficului feroviar
C. pen., art. 209 alin. (3) lit. f)
Furtul de arcuri de suspensie ale unor vagoane, aflate în stare

funcţională, se încadrează în prevederile art. 209 alin. (3) lit. f) C. pen.,
întrucât aceste bunuri constituie componente ale mijloacelor de transport
aferente traficului feroviar.
Prin sentinţa penală nr. 11 din 24 ianuarie 2005, Tribunalul Olt a
condamnat pe inculpaţii V.I. şi V.L. pentru săvârşirea infracţiunii de furt
calificat prevăzută în art. 208 raportat la art. 209 alin. (1) lit. a) şi g) şi alin. (3)
lit. f) C. pen.
Instanţa a reţinut că, în noaptea de 29 martie 2004, cei doi inculpaţi au
pătruns în incinta unui atelier de reparaţii, de unde au sustras 11 bucăţi de arcuri
de suspensie ale unor vagoane, fiind surprinşi de o patrulă a poliţiei.
Curtea de Apel Craiova, prin decizia penală nr. 137 din 21 aprilie 2005, a
respins apelurile inculpaţilor.
Recursul declarat de inculpaţi, prin care s-a solicitat, între altele,
schimbarea încadrării juridice prin înlăturarea prevederilor art. 209 alin. (3) lit. f)
C. pen., este nefondat.
Potrivit art. 209 alin. (3) lit. f) C. pen., furtul de instalaţii de siguranţă şi
dirijare a traficului feroviar, rutier, naval şi aerian şi componente ale acestora,
precum şi componente ale mijloacelor de transport aferente, constituie
infracţiunea de furt calificat.
Cum inculpaţii au sustras arcuri de suspensie de vagon, unele fiind în stare
funcţională, se constată că, în mod corect, instanţele au reţinut la încadrarea
juridică a faptei de furt calificat şi forma agravată prevăzută în art. 209 alin. (3)
lit. f) C. pen.
Ca atare, recursul inculpatului a fost respins.
I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 6308 din 8 noiembrie 2005
Furt-tâlhărie. Violenţe. Smulgerea unei bancnote din mâna victimei

C. pen., art. 208, art. 209, art. 211
Smulgerea unei bancnote din mâna victimei nu constituie violenţă în

sensul prevederilor art. 211 C. pen., dacă victima şi-a dat seama de existenţa
actului de deposedare ulterior săvârşirii acestuia, fapta întrunind elementele
constitutive ale infracţiunii de furt, iar nu pe cele ale infracţiunii de tâlhărie.
Notă: în sens contrar, cu privire la încadrarea juridică a faptei de a smulge
un obiect din mâna victimei, decizia nr. 1719 din 4 mai 1999 şi decizia nr. 2025
din 17 aprilie 2002, publicate.
142
Prin sentinţa penală nr. 711 din 24 decembrie 2004, Tribunalul Prahova a
schimbat încadrarea juridică din infracţiunea de tâlhărie prevăzută în art. 211
alin. (2) lit. c) C. pen. în infracţiunea de furt calificat prevăzută în art. 208 alin.
(1) raportat la art. 209 alin. (1) lit. e) din acelaşi cod şi a dispus achitarea
inculpatului L.M., în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. b1)
C. proc. pen., pentru săvârşirea acestei infracţiuni.
Instanţa a reţinut că, la 4 august 2004, inculpatul a smuls din mâna
victimei aflate în faţa unei patiserii o bancnotă de 50.000 de lei, fiind reţinut în
imediata apropiere a locului faptei de către lucrătorii de poliţie.
Prin decizia penală nr. 136 din 24 martie 2005, Curtea de Apel Ploieşti a
admis apelul procurorului şi a condamnat pe inculpat pentru săvârşirea
infracţiunii de furt calificat prevăzută în art. 208 alin. (1) raportat la art. 209
alin. (1) lit. e) C. pen.
Recursul declarat de procuror cu privire la greşita schimbare a încadrării
juridice este nefondat.
Elementul material al infracţiunii de tâlhărie are o structură complexă,
fiind alcătuit din elementul material al infracţiunii de furt, care constituie
componenta principală, şi elementul adiacent, reprezentat de violenţa fizică sau
psihică prin intermediul căreia autorul realizează însuşirea bunului.
Prin acţiunea de violenţă prevăzută în textul incriminator se înţelege
numai acea acţiune prin intermediul căreia se exercită o constrângere fizică sau
psihică asupra unei persoane.
În speţă, prin procesul-verbal de constatare, care se coroborează cu
declaraţiile inculpatului şi ale părţii vătămate, s-a stabilit că inculpatul a acţionat
numai asupra bancnotei de 50.000 de lei, în împrejurări de natură a exclude
orice formă de violenţă, întrucât victima şi-a dat seama de existenţa actului de
deposedare ulterior săvârşirii acestuia, în momentul în care inculpatul fugea de
la locul faptei.
Ca atare, încadrarea juridică corectă a faptei fiind aceea de furt calificat,
iar nu de tâlhărie, recursul procurorului a fost respins.
I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 5380 din 23 septembrie 2005
143
CAPITOLUL II
STRUCTURA INFRACŢIUNII
l. Conţinutul juridic al infracţiunii

În Capitolul I am definit infracţiunea ca fiind o faptă ce prezintă pericol
social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală. Nu trebuie uitat, însă,
niciodată că această definiţie relevă, cum este firesc, trăsăturile generale ale
oricărei infracţiuni, ca primă instituţie fundamentală a dreptului penal.
Textul de lege care incriminează o anumită faptă stabileşte însă pentru
fiecare infracţiune în parte conţinutul (abstract) al acesteia. Acest conţinut
poartă, în doctrină, denumirea de conţinut juridic al infracţiunii şi este format
din totalitatea elementelor care, potrivit legii, îi atribuie unei fapte caracter
penal. Aşadar, elementele esenţiale, denumite constitutive, ale fiecărei
infracţiuni, în particular, nu trebuie să fie confundate cu trăsăturile esenţiale ale
infracţiunii, ca instituţie fundamentală a dreptului penal.
Trăsăturile esenţiale sunt calităţi, însuşiri, care caracterizează infracţiunea
în genere şi, deci, orice infracţiune aparte; ele nu intră în conţinutul diferitelor
fapte care constituie infracţiuni, însă îşi găsesc reflectarea în acest conţinut şi
reflectă caracterul lui penal; dimpotrivă, elementele constitutive intră ca părţi
componente în conţinutul fiecărei infracţiuni privite în special şi particula-
rizează astfel fapta prevăzută de legea penală.
Atunci când unei fapte prevăzute de legea penală îi lipseşte o trăsătură
esenţială, ea pierde caracterul penal şi nu poate constitui o infracţiune;
dimpotrivă, când faptei îi lipseşte un element constitutiv al unei anumite
infracţiuni, acea faptă poate constitui, eventual, o altă infracţiune, păstrând astfel
caracterul penal (exemplu, în loc de omor, ucidere din culpă; în loc de tîlhărie,
furt; în loc de ultraj, insultă; în loc de furt sau delapidare, abuz de încredere etc.).
1.1. Situaţia premisă. Este o condiţie prealabilă pentru existenţa infrac-
ţiunii şi constă în preexistenţa unei realităţi (situaţie, stare, calitate, raport etc.) pe
care trebuie să se întemeieze săvârşirea faptei prevăzute de legea penală.
În doctrină se susţine şi se argumentează că situaţia premisă este o
condiţie extrinsecă, preexistentă, care, spre deosebire de alte asemenea condiţii
144
(cerinţele esenţiale referitoare la obiectul material, la calitatea subiectului, la
elementul material), nu face parte din conţinutul constitutiv, ci dintr-un conţinut
mai larg, respectiv conţinutul juridic71.
Situaţia premisă nu este prevăzută de lege la toate infracţiunile, ci numai
la acele fapte la care legiuitorul a prevăzut în mod expres sau în mod implicit că
existenţa acelei fapte, ca infracţiune, depinde de o anumită realitate
preexistentă. Trebuie reţinut, însă, că la acele infracţiuni la care înainte de
enumerarea elementelor care alcătuiesc conţinutul constitutiv, legiuitorul
prevede mai întâi condiţia unei anumite realităţi preexistente, lipsa acesteia
determină concluzia inexistenţei elementelor constitutive ale conţinutului
juridic al respectivei infracţiuni. Aşa, de exemplu, în cazul infracţiunii de abuz
de încredere, prevăzută de art. 213 C. pen., pentru existenţa acesteia legiuitorul
a prevăzut următoarea situaţie premisă: bunul care face obiectul uneia dintre
acţiunile enumerate, ca reprezentând modalităţi normative de realizare a
elementului material al laturii obiective, trebuie să fie deţinut cu orice titlu
(adică în baza unui act sau contract civil de depozit, de comodat etc.). La
infracţiunea de provocare ilegală a avortului (art. 185 C. pen.), situaţia
prevăzută constă în preexistenţa sarcinii femeii care îşi întrerupe ilegal ori i se
întrerupe ilegal cursul acesteia.
Situaţia premisă trebuie să fie cunoscută de către autorul faptei, pentru că
ea reprezintă o anumită realitate indispensabilă pentru existenţa acelei
infracţiuni, iar recunoaşterea ei înlătură caracterul penal al faptei, potrivit
prevederilor art. 51 C.pen. referitoare la eroarea de fapt.
În doctrină s-a constatat72, iar jurisprudenţa a confirmat prin soluţiile
pronunţate că, atunci când autorul unei asemenea fapte are o reprezentare
greşită asupra existenţei situaţiei premisă, el săvârşeşte doar o faptă putativă şi,
deci, nu încalcă acel text de lege incriminator.
Desigur, în asemenea cazuri, fapta respectivă poate întruni elementele
constitutive ale altei infracţiuni (de exemplu, în cazul când autorul a exercitat
manopere avortive asupra corpului femeii care era însărcinată şi ca urmare a
acestora suferă leziuni grave care prin complicaţii cauzează decesul acesteia, se
va reţine infracţiunea de ucidere din culpă).
Trebuie arătat că, în doctrină, unii autori nu tratează situaţia premisă, ci
exonerează asemenea realităţi preexistente de care depind aceste infracţiuni ca
fiind condiţii prealabile implicite din conţinutul infracţiunii. Or, asemenea
realităţi preexistente conţinutului constitutiv al infracţiunii şi faţă de care acea
71
Dragoş Bărcănescu, Conţinutul infracţiunii şi principiul legalităţii, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2005, p. 82.
72
C. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, p. 268, p. 404 (cu referire la
fapta putativă şi eroarea în sens invers).
145
infracţiune nu există nu pot fi condiţii prealabile implicite în conţinutul acelei
infracţiuni, pentru că ceea ce este prealabil nu intră în conţinut.
1.2. Conţinutul constitutiv. Acest conţinut este, după cum s-a arătat mai
sus, o componentă a conţinutului juridic şi constă din acele condiţii prevăzute
de lege ca fiind necesar să fie realizate de făptuitor pentru existenţa infracţiunii.
Aceste condiţii pot fi clasificate în funcţie de diferite criterii. Menţionăm
în cele ce urmează pe cele mai importante:
A. Condiţii intrinseci. Sunt acele condiţii care privesc substanţa activităţii
incriminate, ca manifestare fizică (latură obiectivă), precum şi ca manifestare
psihică (latura subiectivă). Toate aceste condiţii sunt denumite intrinseci,
întrucât, prin realizarea lor, se săvârşeşte infracţiunea.
B. Condiţii extrinseci. Pe lângă condiţiile ce privesc substanţa fizică şi
psihică a infracţiunii, este posibil ca în conţinutul incriminării să găsim şi unele
condiţii care se referă la stări, situaţii sau împrejurări existente anterior
săvârşirii infracţiunii. La asemenea condiţii preexistente (privind locul, timpul,
subiecţii infracţiunii) ne-am referit în capitolul privind „Termenii infracţiunii”.
C. Condiţii esenţiale şi accidentale. În general, faptele antisociale sunt
prevăzute de legea penală în forma lor tipică (omor, furt, fals etc.). Uneori, însă,
legea penală prevede şi anumite variante ale infracţiunilor tipice, adăugând la
conţinutul de bază al infracţiunii tip una sau mai multe condiţii care formează
astfel alte variante ale formei tipice, de bază.
Condiţiile de bază care alcătuiesc conţinutul infracţiunii tipice, fie intrin-
seci, fie extrinseci, se numesc condiţii esenţiale sau constitutive, fiindcă fără ele
nu poate să existe infracţiunea; lipsa uneia din aceste condiţii este suficientă
pentru ca să nu ne mai găsim în faţa unei infracţiuni.
Condiţiile care sunt adăugate pentru a crea o variantă se numesc condiţii
accidentale sau circumstanţiale, pentru că ele pot interveni întâmplător şi de ele
nu depinde existenţa infracţiunii.
De regulă, variantele formei tipice, de bază sunt forme agravante ale
aceleiaşi infracţiuni, pentru că includ condiţii şi împrejurări care sporesc gradul
de pericol social şi, bineînţeles, au un tratament sancţionator mai sever (de
exemplu, furtul care a produs consecinţe deosebit de grave, prevăzut de art. 209
C.pen.).
D. Condiţii obiective şi condiţii subiective. Primele se raportează la latura
materială a infracţiunii, secundele la latura subiectivă.
E. Condiţii reale şi personale. Condiţiile care privesc fapta în sine se
numesc şi reale, iar cele care privesc persoana (fie subiectul activ, fie subiectul
pasiv) se numesc personale.
F. Condiţii generice şi specifice. Sunt generice acele condiţii care
figurează în conţinutul oricărei infracţiuni; fără ele nu se poate concepe o
infracţiune. Sunt specifice acele condiţii pe care le întâlnim numai în conţinutul
146
incriminării uneia sau unor anumite infracţiuni. Aceste condiţii particulare
fiecărei infracţiuni formează conţinutul specific.
2. Conţinutul constitutiv al infracţiunii

Conţinutul constitutiv, la orice infracţiune, este alcătuit dintr-o latură
obiectivă şi o latură subiectivă.
2.1. Latura obiectivă cuprinde un element material singur sau însoţit de
anumite cerinţe esenţiale, unele intrinseci, altele extrinseci; o urmare imediată
(un rezultat, constând dintr-o vătămare, un prejudiciu material sau moral sau
dintr-o stare de pericol) şi o legătură de cauzalitate între urmarea imediată şi
elementul material.
A. Elementul material constă dintr-o acţiune (comisiune) sau dintr-o
inacţiune (omisiune). Poate consta şi din două sau mai multe acţiuni alternative,
cumulative, ori dintr-o acţiune sau inacţiune alternative.
În concreto, elementul material constă într-o activitate fizică (actus reus),
adică o consumare sau o înfrânare de energie fizică ce a produs o modificare în
lumea externă. De exemplu, în cazul furtului, elementul material prevăzut de
art. 208 C. pen. constă într-o acţiune de luare a unui bun din posesia sau
detenţia altuia, ceea ce presupune două subacţiuni: acţiunea de deposedare a
victimei de acel bun şi acţiunea de împosedare cu acel bun a infractorului.
În abstracto, activitatea fizică, ce constituie elementul material al fiecărei
infracţiuni, este aceea pe care o prevede fiecare text incriminator, în descrierea
infracţiunii.
Textul incriminator desemnează activitatea fizică, fie printr-un cuvânt (de
exemplu, însuşeşte, distruge, falsifică, loveşte, ucide), fie printr-o expresie (de
exemplu, face afirmaţii mincinoase). Cuvântul sau expresia care ne indică
activitatea fizică ce constituie elementul material al laturii obiective a oricărei
infracţiuni poartă denumirea, în doctrină, de verbum regens.
Fiecare activitate fizică prin care se realizează elementul material conţine
în ea o notă caracteristică, ce o deosebeşte de alte activităţi, adică o anumită
atitudine fizică specifică acelei activităţi şi denumită acţiune tipică.
Elementului material i se mai spune şi element extern sau fizic; în
limbajul practic i se mai spune şi act material.
a) Substanţă. Activitatea fizică, ce constituie elementul material al
laturii obiective, poate consta fie dintr-un singur act, fie din mai multe acţiuni
şi fiecare acţiune din mai multe acte. Aceste activităţi, denumite complexe,
necesită de cele mai multe ori o desfăşurare în timp, care parcurge o serie de
momente. Drumul pe care îl parcurge această desfăşurare poartă denumirea de
iter criminis.
147
b) Realizare. Activitatea care constituie elementul material se poate
realiza în mai multe moduri, şi anume: prin cuvinte, de exemplu, injurii,
calomnii, mărturie mincinoasă etc.; prin scris, de exemplu, denunţarea
calomnioasă prin scris, falsul în înscrisuri etc.; prin acte materiale, de exemplu,
însuşire, lovire, distrugere etc.
c) Modalităţi. Din punct de vedere dinamic, activitatea care constituie
elementul material se poate realiza printr-o atitudine pozitivă – acţiune
(comisiune) sau printr-o atitudine negativă – inacţiune (omisiune).
În atitudinea pozitivă, individul foloseşte energia lui fizică pentru a realiza
rezultatul dăunător; în atitudinea negativă, dimpotrivă, individul ţine inertă
energia sa fizică şi lasă ca alte energii să creeze acelaşi rezultat păgubitor.
În genere, infracţiunile comisive se săvârşesc printr-o atitudine pozitivă,
adică prin comisiune, iar cele omisive printr-o atitudine negativă, deci prin
omisiune.
Sunt însă infracţiuni comisive care se pot săvârşi prin omisiune şi invers,
infracţiuni omisive care se pot săvârşi prin comisiune.
Unii autori numesc infracţiuni comisive sau omisive pure pe acelea care
nu se pot comite decât, respectiv, prin comisiune sau omisiune; se numesc, din
contră, infracţiuni comisive sau omisive mixte acelea care se pot realiza şi prin
comisiune şi prin omisiune.
Alţi autori folosesc, pentru situaţiile mixte, expresia de: infracţiune
comisivă prin omisiune, de omisiune prin omisiune şi infracţiune comisivă prin
comisiune.
Activitatea care constituie elementul material poate fi realizată exclusiv şi
nemijlocit prin energia omului. Este posibil, însă, ca activitatea să fie realizată
cu ajutorul mediat al unei alte energii, animată sau neanimată, dar activată de
infractor sau lăsată de acesta să-şi urmeze cursul, deşi el avea îndatorirea să-i
opună rezistenţă.
În toate aceste cazuri, activitatea care constituie elementul obiectiv în
acţiunea ei tipică aparţine infractorului, fiindcă energiile străine nu au fost decât
simple mijloace de care infractorul s-a servit sau a profitat.
Elementul material este însoţit, la unele infracţiuni, de una sau mai multe
cerinţe esenţiale care se pot referi: la mijloacele de realizare a acţiunii care
constituie acest element, la locul sau timpul realizării, la natura sau la anumite
particularităţi ale obiectului material etc., toate încercând să acopere multitu-
dinea şi complexitatea situaţiilor care pot apărea în realitatea faptică şi care
imprimă o notă specifică acţiunii sau inacţiunii ce constituie elementul material.
La infracţiunile care au variante agravante sau calificate, cerinţele devin,
de cele mai multe ori, cauze de agravare sau calificare.
B. Urmarea imediată este rezultatul pe care trebuie să-l producă acţiunea
sau inacţiunea prin care s-a realizat elementul material.
148
Urmarea, din punct de vedere fizic, este o modificare pe care activitatea
materială a produs-o în lumea externă.
Urmarea imediată (rezultatul) poate consta fie într-o vătămare materială
(un rău fizic cauzat prin săvârşirea acţiunii sau inacţiunii), fie într-un prejudiciu
material sau moral, fie într-o stare de pericol, acestea constituind atingeri aduse
valorii sociale apărate de legea penală.
Infracţiunile la care urmarea constă dintr-o vătămare se numesc
infracţiuni materiale sau de rezultat (furtul, înşelăciunea, delapidarea, lovirea,
omorul, distrugerea etc.). La aceste infracţiuni, vătămarea ce constituie urmarea
imediată este întotdeauna indicată, într-o formă explicită sau implicită, în
norma incriminatoare.
Infracţiunile la care urmarea imediată constă într-o stare de pericol se
numesc infracţiuni formale sau de pericol. În astfel de cazuri nu este nevoie să
se prevadă în conţinutul incriminării această stare, fiindcă aceasta se
subînţelege.
Urmarea imediată (rezultatul) are existenţă juridică independentă de
consecinţele subsecvente ale infracţiunii; de existenţa urmării imediate depinde
existenţa laturii obiective a infracţiunii, întrucât, dacă lipseşte urmarea imediată,
lipseşte un element al laturii obiective, în timp ce consecinţele subsecvente
(grave sau deosebit de grave) pot fi doar cauze de agravare a aceleiaşi
infracţiuni (de exemplu, furt, înşelăciune sau delapidare cu consecinţe deosebit
de grave).
Urmarea imediată care constă într-o vătămare nu trebuie confundată cu
paguba (dauna civilă) care ar putea deriva din comiterea infracţiunii.
C. Legătura de cauzalitate. Pentru a se realiza latura obiectivă a
infracţiunii este necesar ca între activitatea materială (acţiune, inacţiune) ce
constituie elementul obiectiv şi urmarea imediată (rezultat sau stare de pericol)
să existe o legătură de la cauză la efect, adică un raport de cauzalitate (nexum
causal).
Deşi acest element (cel de-al treilea) al laturii obiective nu este prevăzut în
mod expres în legea penală, el este un element constitutiv în conţinutul oricărei
infracţiuni.
Într-adevăr, o acţiune sau inacţiune ilicită şi o urmare socialmente
periculoasă, chiar dacă ele corespund perfect modelului descris de lege, nu pot
constitui elemente ale infracţiunii decât în măsura în care acţiunea sau
inacţiunea săvârşită constituie cauza vătămării sau a stării de pericol produse,
cu alte cuvinte, dacă această urmare reprezintă efectul celei dintâi.
Prin cauză se înţelege energia sau energiile care au condus la realizarea
unei modificări oarecare în lumea exterioară, iar prin efect, urmările care au
decurs din modificarea produsă.
149
Fapta conştientă a omului are valoare cauzală nu numai când ia forma
acţiunii, dar şi când îmbracă forma inacţiunii, când prin conduita sa conştientă
omul se abţine de la o acţiune la care este obligat, lăsând libere alte energii care
provoacă rezultatul.
Prin antecedenţă cauzală (genetică) se înţelege orice manifestare, orice
activitate care a intervenit în procesul dinamic datorită căruia s-a produs o
urmare.
Uneori, această antecedenţă poate fi simplă, fiind alcătuită dintr-o singură
manifestare; în acest caz, legătura de cauzalitate este uşor de stabilit. De
exemplu: A descarcă un foc de armă şi îl ucide pe B; antecedenţa cauzală este
descărcarea armei, iar urmarea este moartea victimei; aşadar, acţiunea prin care
s-a realizat elementul material al laturii obiective este cea de descărcare a armei
şi ea reprezintă, în mod evident, cauza, iar moartea victimei reprezintă rezul-
tatul acestei acţiuni, între cele două existând un raport direct, de la cauză la
efect.
Există cazuri când antecedenţa cauzală este mult mai complexă, fiind
alcătuită dintr-o serie de acţiuni ori inacţiuni, datorate unor energii fizice
diferite. De exemplu: A conduce autoturismul pe străzile oraşului, cu viteză
excesivă şi, drept urmare, intră în coliziune cu alt autoturism, care era condus
de B cu viteză legală, dar conducătorul acestuia se afla sub influenţa băuturilor
alcoolice. Urmare a coliziunii, suferă leziuni corporale două persoane, aflate în
autoturismul condus de B, iar o altă persoană din autoturismul condus de A
decedează. Chemată de urgenţă, maşina Salvării ajunge cu întârziere, iar în
timp ce îi transporta pe cei doi răniţi, şoferul Salvării, grăbindu-se, intră pe o
stradă cu sens interzis şi maşina este izbită de un alt autovehicul, care avea
defecţiuni la sistemul de frânare. În urma puternicului impact, unuia dintre cei
doi răniţi i se agravează starea iniţială, iar la Serviciul de Urgenţă al spitalului,
medicul chirurg intervine cu întârziere şi rănitul moare.
Într-o asemenea speţă, apar mai multe cauze, care ar fi putut produce
rezultatul şi, deci, avem o antecedenţă cauzală complexă. Problema de a
determina şi stabili, în mod cert, care au fost acţiunile sau inacţiunile ce
reprezintă cauzele sau care a fost acţiunea ori inacţiunea ce constituie cauza
rezultatului este una deosebit de delicată şi uneori dificilă.
Pentru soluţionarea acestei probleme, o primă operaţie este cea de
diferenţiere a cauzelor care au produs rezultatul de condiţiile care au înlesnit ori
favorizat producerea acestui rezultat, adică de acele împrejurări adjuvante.
a) Clasificarea condiţiilor. În doctrină, întâlnim o multitudine de
clasificări ale acestora. Dintre acestea, amintim:
– condiţii cauzale sau decisive ori principale; condiţii favorizatoare sau
contributive ori secundare; primele sunt cele care produc rezultatul, iar
celelalte ajută doar la producerea acestuia;
150
– condiţii calificate şi condiţii ocazionale: primele nu pot lipsi, fiindcă ele
produc rezultatul, celelalte, dimpotrivă, pot lipsi;
– condiţii directe şi condiţii indirecte; primele acţionează cu tendinţa de a
produce prin ele însele rezultatul, celelalte pot înlesni producerea rezultatului;
– condiţii imediate şi condiţii mediate: primele sunt în legătură
nemijlocită cu rezultatul (de exemplu, înjunghierea unei persoane); celelalte
înlesnesc sau favorizează producerea acelui rezultat (de exemplu, acţiunea celui
care nu dă ajutor unui rănit care, din această cauză, decedează);
– condiţii simultane, care intervin deodată în procesul dinamic (de
exemplu, A, B şi C lovesc în acelaşi moment pe D). În caz de condiţii
simultane, avem, deci, un fascicol cauzal sau un concurs cauzal;
– condiţii succesive, care intervin, rând pe rând, în procesul dinamic, caz
în care avem o serie cauzală sau un lanţ cauzal;
– condiţii preexistente, concomitente şi survenite, adică anterioare,
simultane sau posterioare activităţii fizice care constituie elementul material
(obiectiv) al infracţiunii.
b) Teorii cu privire la legătura de cauzalitate. Una dintre cele mai
controversate probleme în doctrina dreptului penal este aceea cu privire la
stabilirea acelor criterii cu ajutorul cărora să se poată determina, în antecedenţa
urmării socialmente periculoase, acele condiţii care pot fi considerate drept
cauză a acesteia.
În jurul acestei probleme s-au formulat mai multe teorii, care pot fi
grupate în trei categorii:
• Teoriile moniste, care susţin că numai una dintre condiţii trebuie să
fie socotită cauză, toate celelalte rămân simple condiţii ale rezultatului.
• Teoriile pluraliste, care admit fie că o parte din condiţii pot fi socotite
drept cauze ale rezultatului celelalte rămânând simple condiţii, fie că toate
condiţiile trebuie să fie socotite cauze ale rezultatului.
• Teoria complexă, care se bazează pe unitatea indisolubilă dintre latura
fizică şi latura psihică a activităţii ilicite.
Fiecare din aceste teorii prezintă mai multe variante.
Ne vom opri numai asupra acelor teorii care au avut sau au o anumită
audienţă în doctrină ori în practica judiciară.
• Teorii moniste. Prezintă mai multe variante:
– Teoria cauzei preponderente, potrivit căreia trebuie considerată drept
cauză a rezultatului acea condiţie care a contribuit cel mai mult la producerea
rezultatului.
– Teoria cauzei eficiente, potrivit căreia trebuie considerată drept cauză
acea condiţie care a creat (declanşat) procesul genetic, propulsând celelalte
energii angrenate în acest proces.
151
– Teoria cauzei terminale (sau cauzei proxime), după care este socotită
cauză acea condiţie ce a precedat nemijlocit rezultatul
– Teoria cauzei adecvate (tipice). Potrivit acestei teorii, este socotită drept
cauză acea condiţie care, conform experienţei comune, este proprie (adecvată)
rezultatului produs. Se porneşte în această teorie de la constatarea că orice
activitate, în mod firesc, normal, conduce la un anumit rezultat şi, în consecinţă,
orice rezultat are o cauză firească.
– Teoria cauzei necesare. Potrivit acestei teorii, trebuie să fie considerată
cauză numai acea condiţie care a determinat în mod necesar acel rezultat. Dacă
determinarea este întâmplătoare, energia respectivă n-ar putea fi considerată,
potrivit acestei teorii, drept cauză.
Principala critică adusă acestor teorii este că, pe de o parte, ele limitează
răspunderea penală la o singură cauză, iar pe de altă parte, conduc la aprecieri
arbitrare în stabilirea cauzei unice.
• Teorii pluraliste. Prezintă, de asemenea, mai multe variante:
– În prima variantă se grupează acele teorii care consideră că o parte din
condiţii constituie cauze, iar o parte, simple condiţii.
În general, se folosesc aceleaşi criterii ca în cazul teoriilor moniste, cu
deosebirea că, în loc ca aceste criterii să se aplice la o singură condiţie, se
aplică, cumulativ, la două sau mai multe condiţii, socotindu-le drept cauze
preponderente, eficiente, adecvate etc.
Dacă în cadrul acestor teorii se lărgeşte mai mult conceptul de cauză,
aplicarea în practică se loveşte de aceleaşi dificultăţi, fiindcă ele conduc la
aprecieri arbitrare, aceeaşi condiţie putând fi socotită de unii ca având valoarea
unei cauze, iar de alţii ca având valoarea unor simple condiţii.
Teoriile pluraliste propriu-zise prezintă două subvariante:
– Teoria însumării condiţiilor, după care toate condiţiile (toate
antecedentele genetice) laolaltă alcătuiesc cauza. Deci, cauza rezultatului este
una singură, dar această cauză unică este alcătuită din toate condiţiile. Această
teorie a fost criticată pentru faptul că, prin însumarea tuturor condiţiilor, se dă
valoare cauzală şi acelora care nu au această calitate.
– Teoria echivalenţei condiţiilor, potrivit căreia sunt considerate drept
cauze ale rezultatului produs toate condiţiile care l-au precedat, dacă fără ele
rezultatul nu s-ar fi produs. Prin urmare, din moment ce o condiţie poate fi
legată de un rezultat, trebuie considerat că acea condiţie constituie una din
cauzele rezultatului. Toate condiţiile, deci, care au o legătură cu rezultatul, vor
fi socotite cauze şi sunt, în consecinţă, echivalente cu cauzele, de unde şi
denumirea de teoria echivalenţei.
Pentru ca o condiţie să fie însă echivalată drept cauză, trebuie ca ea să
fi contribuit la producerea rezultatului, adică să fi fost o condiţie sine qua non a
acestui rezultat, adică, fără intervenţia acelei condiţii rezultatul să nu se fi putut
152
produce aşa cum s-a produs. Din acest motiv, teoriei echivalenţei i se mai spune
şi teoria condiţiei sine qua non.
Verificarea, dacă o condiţie a fost sau nu cauzală, se face prin procedeul
eliminării, şi anume: să presupunem că în antecedenţa genetică a unui rezultat
găsim cinci condiţii: A, B, C, D şi E; pentru a şti care din aceste condiţii au
contribuit la producerea rezultatului, le verificăm pe rând şi le eliminăm pe
rând, pe toate, cu excepţia acelora sau aceleia fără de care rezultatul nu s-ar fi
produs.
Astfel, se va elimina condiţia A, ca şi cum nici nu ar fi existat, şi apoi se
va examina dacă fără această condiţie, adică numai cu condiţiile B, C, D şi E,
rezultatul s-ar fi produs: dacă se constată că rezultatul s-ar fi produs în aceleaşi
proporţii şi fără condiţia A, atunci se va constata că această condiţie nu era
necesară (sine qua non) pentru producerea rezultatului şi, deci, nu o vom
considera cauză şi o vom elimina din lanţul cauzal. Dacă, dimpotrivă,
constatăm că fără condiţia A rezultatul nu s-ar fi produs aşa cum s-a produs,
atunci înseamnă că această condiţie (A) era necesară, ca o condiţie sine qua
non, deci ca şi o cauză a rezultatului. În acelaşi mod se vor verifica şi condiţiile
B, C, D şi E. Condiţiile care se vor dovedi că au fost sine quibus non pentru
rezultat vor fi toate considerate drept cauză. Celelalte condiţii, care nu au fost
necesare producerii rezultatului, neavând nici o legătură cu acesta, vor fi
eliminate din antecedenţa cauzală.
Această teorie se bucură de o mare audienţă, fiind îmbrăţişată de o mare
parte a doctrinei şi practicii. Ea nu este însă scutită de critici, mai ales pentru
faptul că pune pe acelaşi plan toate condiţiile necesare, fără a se ţine cont de
contribuţia diferită a acestora la producerea rezultatului, lărgindu-se astfel
considerabil şi adeseori nejustificat sfera persoanelor care pot fi trase la
răspundere penală.
• Teoria complexă a fost dezvoltată pe larg în doctrina din ţara noastră,
îndeosebi în lucrările prof. Vintilă Dongoroz. Potrivit acesteia, examinarea
conţinutului constitutiv al infracţiunii, pe cele două laturi, obiectivă şi
subiectivă, este determinată numai de raţiuni de ordin didactic, între acestea
existând, în realitate, o legătură de interdependenţă.
Spre deosebire de celelalte elemente ale laturii obiective, care, aşa cum
arătam, din raţiuni de ordin didactic, pot fi examinate şi separat, legătura de
cauzalitate impune atât analiza aspectului fizic, cât şi pe aceea a aspectului
psihic, ea neputând fi examinată exclusiv în cadrul unei laturi sau alteia a
infracţiunii.
În cadrul legăturii cauzale în infracţiune, cauza este totdeauna fapta unei
persoane (acţiune sau inacţiune) care constituie elementul material, iar efectul
este urmarea imediată prevăzută de lege. De aceea, legătura de cauzalitate cu
153
relevanţă penală apare totdeauna ca un raport între activitatea voluntară
infracţională şi rezultatul socialmente periculos al acestei activităţi.
În cercetarea complexă a legăturii cauzale, atât sub aspectul manifestării
exterioare, cât şi sub acela al proceselor psihice, importantă este în această
concepţie stabilirea legăturii de cauzalitate, iar nu stabilirea vinovăţiei persoanei
respective pentru producerea rezultatului, această operaţiune urmând a se face
ulterior.
Ceea ce deosebeşte această teorie de teoria condiţiei sine qua non este
încercarea de a se face o diferenţă, în antecedenţa cauzală, între contribuţiile
care constă în producerea nemijlocită a rezultatului, considerate contribuţii
esenţiale sau cauzal necesare, şi cele care constă în favorizarea producerii
rezultatului, considerate contribuţii înlesnitoare sau operativ necesare.
Dacă în antecedenţa rezultatului nu există decât o singură contribuţie
umană, aceasta nu poate fi decât cauzal necesară, iar verificarea caracterului
necesar se face prin procesul de eliminare pe care l-am amintit.
Dacă au fost identificate mai multe contribuţii, trebuie să se stabilească
rolul fiecăreia în producerea rezultatului, determinându-se care dintre ele sunt
contribuţii esenţiale sau cauzal necesare şi care sunt contribuţii înşelătoare sau
operativ necesare.
c) Ruperea legăturii de cauzalitate. În cazul pluralităţii contribuţiilor,
trebuie să se constate, aşa cum arătam, legătura dintre ele, lanţul lor neîntrerupt.
Legătura de cauzalitate poate fi însă ruptă prin intervenţia unui nou lanţ
cauzal, fără conexiune cu primul.
Legătura de cauzalitate se consideră prin urmare frântă când intervenţia
unei alte acţiuni sau a unei alte surse ori energii, independente, a produs
rezultatul. De exemplu, A îl agresează pe B, acesta speriat fuge şi traversează
neatent strada, fără să observe că venea un vehicul cu mare viteză; este trântit la
pământ şi rănit; transportat la domiciliu, se constată că rănile sunt grave, dar
viaţa lui nu este în pericol; consumând alimente alterate, B se intoxică grav şi
după 5 ore moare.
Se observă că în antecedenţa cauzală de mai sus a rezultatului letal
(moartea lui B) avem două lanţuri (serii) de condiţii, dar legătura de cauzalitate
s-a rupt, încât numai ultima din aceste serii rămâne legată de rezultatul letal.
Apare evident că primei serii de condiţii nu li se poate atribui decât rezultatul pe
care l-au produs: loviri şi vătămări. Dacă s-ar stabili, însă, că intoxicarea nu ar fi
fost mortală dacă B nu ar fi fost foarte slăbit din cauza pierderii de sânge
suferite în urma accidentului de automobil, atunci legătura de cauzalitate nu
mai este frântă, fiindcă noua serie de condiţii nu era aptă, prin ea însăşi, să
producă rezultatul, ci a căpătat această aptitudine numai datorită primei serii de
condiţii.
154
d. Concluzie. Pentru existenţa laturii obiective a oricărei infracţiuni, este,
prin urmare, necesar ca între elementul material (acţiune sau inacţiune) şi
urmarea imediată să existe o legătură de cauzalitate.
În raport cu precizările făcute anterior cu privire la urmare, stabilirea
legăturii de cauzalitate este necesară în toate cazurile în care legea cere
producerea unui anumit rezultat. Cu alte cuvinte, stabilirea legăturii de
cauzalitate trebuie să se facă în cazul infracţiunilor materiale.
În cazul infracţiunilor formale, în care urmarea constă dintr-o stare de
pericol ce rezultă din însăşi săvârşirea actului material, legătura de cauzalitate
rezultă din însăşi materialitatea acţiunii desfăşurate de făptuitor (ex re).
2.2. Latura subiectivă cuprinde acele condiţii referitoare la atitudinea
psihică a făptuitorului faţă de acţiunea sau inacţiunea care constituie elementul
material al infracţiunii, faţă de urmarea imediată şi faţă de legătura de
cauzalitate dintre acestea. Latura subiectivă se compune din elementul subiectiv
la care sunt ataşate, uneori, una sau mai multe condiţii sau cerinţe esenţiale.
A. Elementul subiectiv. Nu trebuie să confundăm vinovăţia, ca trăsătură
esenţială a infracţiunii, cu vinovăţia ca element constitutiv al conţinutului unei
anumite infracţiuni. Ca trăsătură esenţială a infracţiunii, vinovăţia există ori de
câte ori se constată una din formele şi modalităţile vinovăţiei, aşa cum legea o
prevede (intenţie, culpă sau praeterintenţie).
Pentru existenţa vinovăţiei ca element subiectiv al infracţiunii este necesar
să se constate că elementul material al infracţiunii respective a fost săvârşit cu
vinovăţie în forma cerută de lege pentru acea infracţiune.
Aşadar, trebuie să înţelegem că poate exista vinovăţie în general, ca
trăsătură esenţială a infracţiunii, fără să existe vinovăţie ca element subiectiv al
unei infracţiuni anume. Astfel, dacă în cazul infracţiunilor pentru a căror
existenţă este necesară vinovăţia sub forma intenţiei, dacă fapta este săvârşită din
culpă nu există elementul subiectiv, deşi există vinovăţia ca trăsătură esenţială.
Ca element subiectiv, vinovăţia apare sub una din formele sale, deci ca
intenţie, culpă sau praeterintenţie, aşa cum acestea au fost descrise în Capitolul I.
În conţinutul constitutiv al fiecărei infracţiuni trebuie să se prevadă forma
de vinovăţie necesară pentru ca fapta să constituie infracţiune.
B. Cerinţe esenţiale
În conţinutul constitutiv al unor infracţiuni intră, alături de elementul
subiectiv, şi anumite condiţii şi cerinţe esenţiale. Acestea se referă la mobilul şi
la scopul infracţiunii. În asemenea situaţii, pentru existenţa laturii subiective a
infracţiunii este necesar să se constate că făptuitorul a fost determinat de un
anumit mobil ori că a urmărit un anumit scop prin săvârşirea faptei.
a) Mobilul. Prin mobil sau motiv se înţelege acel impuls intern, acea
dorinţă care face să se nască în mintea făptuitorului ideea săvârşirii unei
155
anumite activităţi conştient orientate într-o anumită direcţie şi în vederea
satisfacerii acelei dorinţe73.
Mobilul sau motivul infracţiunii este denumit şi cauza internă a actului de
conduită. Mobilul contribuie la luarea deciziei.
Ca mobiluri ale infracţiunii pot fi dorinţa de a obţine bunuri sau avantaje,
impulsuri de ură, gelozie, răzbunare etc.
În luarea rezoluţiei infracţionale, de regulă, identificăm un anumit mobil,
care animă sau determină pe infractor să săvârşească fapta penală. Cu toate
acestea, legiuitorul nu a prevăzut mobilul ca o cerinţă esenţială ataşată
elementului subiectiv în cazul oricărei infracţiuni. Numai în anumite cazuri,
legea consideră necesară, pe lângă elementul subiectiv (intenţia), şi existenţa
unui anumit mobil sau motiv. O astfel de cerinţă este prevăzută, de exemplu,
pentru existenţa infracţiunii de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, pe
temei de rasă, naţionalitate, sex sau religie (art.247 C.pen.).
Alteori, mobilul constituie un element circumstanţial de ordin subiectiv ce
impune o altă variantă normativă a infracţiunii tip care, de obicei, reprezintă o
variantă agravantă. Astfel, omorul este calificat, printre altele, şi atunci când
este săvârşit din interes material (art.175 lit.b C. pen.).
Cercetarea mobilului este însă întotdeauna importantă sub aspect
criminologic, pentru a evidenţia trăsăturile de personalitate ale făptuitorului,
aspectele patologice, gradul de periculozitate a acestuia.
b) Scopul reprezintă finalitatea urmărită prin săvârşirea faptei, obiectivul
propus şi reprezentat de autor.
La fel ca şi mobilul, scopul este caracteristic, în general, activităţii
voluntare şi nu face parte nici el din conţinutul laturii subiective decât în
anumite situaţii pe care legea le prevede expres. Astfel, la unele infracţiuni,
cerinţa esenţială este îndeplinită atunci când făptuitorul a urmărit realizarea
scopului urmărit de lege, indiferent dacă acest scop a fost atins sau nu prin
săvârşirea faptei. Astfel, de exemplu, la infracţiunea de furt, prevăzută de
art. 208 C. pen., sub aspectul laturii subiective, forma de vinovăţie este cea a
unei intenţii directe calificate, expres arătată de legiuitor prin sintagma „în
scopul de a şi-l însuşi pe nedrept”.
Există cazuri în care urmărirea unui scop anumit constituie un element
circumstanţial în conţinutul calificat al unor infracţiuni; de exemplu: săvârşirea
omorului pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la urmărire,
arestarea sau executarea pedepsei sau pentru a înlesni sau ascunde săvârşirea
altei infracţiuni (art. 175 lit.g şi lit.h C. pen.).
73
C.Bulai, Drept penal, Partea generală, vol. II, Bucureşti, 1981, p.69.
156
Drept pozitiv. Formele şi modalităţile vinovăţiei prevăzute în art. 19
C. pen. devin în mod corespunzător, în raport de fiecare faptă incriminată,
formele şi modalităţile elementului subiectiv în conţinutul laturii subiective.
La majoritatea infracţiunilor, acest element are forma intenţiei. Numai la
un număr restrâns de infracţiuni, aşa cum prevăd alin. ultim şi penultim ale
art. 19 C. pen., elementul subiectiv poate avea şi forma culpei.
Referitor la modalităţile intenţiei şi culpei, trebuie reţinut că acestea
influenţează numai gradul de pericol social al infracţiunii, şi nu existenţa
infracţiunii (cu excepţia, bineînţeles, a cazului când pentru anumite infracţiuni
legea ar dispune altfel).
Regula generală în legislaţia penală este că faptele prevăzute de legea
penală, pentru a constitui infracţiuni, trebuie să fie săvârşite cu intenţie. În temeiul
acestei reguli, în conţinutul diferitelor infracţiuni nu este prevăzută în mod
explicit intenţia ca element constitutiv, aceasta fiind subînţeleasă în mod implicit.
În ceea ce priveşte infracţiunile la care elementul subiectiv se manifestă sub
forma intenţiei, Codul penal dă intenţiei indirecte acelaşi efect ca şi intenţiei
directe, cu excepţia cazurilor în care legea condiţionează existenţa infracţiunii de
un anumit scop, situaţie în care intenţia indirectă nu este suficientă.
În consecinţă, ori de câte ori în conţinutul infracţiunii nu se prevede
elementul subiectiv, acesta îmbracă forma intenţiei.
Incriminarea faptelor din culpă are caracter de excepţie. Atunci însă când
fapta constă dintr-o acţiune săvârşită din culpă, aceasta constituie infracţiune
numai dacă în lege se prevede în mod explicit aceasta (art. l 9 alin. 2 C.pen.).
În cazul infracţiunilor la care elementul material constă dintr-o inacţiune,
forma vinovăţiei pot fi atât intenţia, cât şi culpa, aceasta din urmă neputând fi
exclusă decât atunci când în partea specială a Codului penal se prevede în mod
expres ca fapta de inacţiune să fie săvârşită cu ştiinţă (de exemplu, în art. 246,
274 C.pen.) sau cu „rea-credinţă” (în art. 305 lit. b şi c C.pen.), deci, cu alte
cuvinte, când legea sancţionează numai săvârşirea ei cu intenţie (art. 19 alineat
ultim C.pen.).
157
ÎN JURISPRUDENŢĂ
Conţinutul juridic al infracţiunii. Situaţia premisă la infracţiunea de
favorizare a infractorului. În cazul în care se dovedeşte că persoana căreia
i-a fost dat ajutorul nu a săvârşit o infracţiune şi că fapta la săvârşirea
căreia i-a dat ajutor nu exista sau nu constituie infracţiune, avem situaţia
premisă constând în preexistenţa unui infractor căruia i s-a dat ajutor.
1. Inculpatul nu poate fi condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de

favorizare a infractorului, dacă cel căruia i-a dat ajutor a fost achitat în
temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.,
întrucât fapta nu există.
2. Sesizarea organelor de poliţie cu privire la săvârşirea de către
anumite persoane, a unei fapte prevăzute de legea penală inexistentă în
realitate, în scop de răzbunare, întruneşte elementele constitutive ale
infracţiunii de denunţare calomnioasă.
Prin sentinţa nr. 237 din 25 februarie 2005, Tribunalul Bucureşti, secţia I
penală, a condamnat, între alţii, pe inculpaţii G.V. şi B.I, pentru săvârşirea
infracţiunilor de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. (2) lit. b) şi alin. (21) lit. a), b)
şi c) C.pen. şi de violare de domiciliu prevăzută în art. 192 alin. 2) din acelaşi
cod, iar pe inculpata R.I. pentru săvârşirea infracţiunii de favorizare a
infractorului prevăzută în art. 264 C.pen.
Instanţa a reţinut că, în noaptea de 30 septembrie 2002, inculpaţii G.V. şi
B.I., având asupra lor două arme de foc, s-au deplasat la imobilul unde locuia,
între alţii, inculpata R.I. şi au determinat-o pe inculpată să le remită suma de
2000 de USD şi să le promită că le va da încă 3000 de USD. După ce inculpaţii
G.V. şi B.I. s-au retras, inculpata R.I. a sesizat organele de poliţie, care au
procedat la audierea acesteia.
La 3 octombrie 2002, inculpata R.I. a revenit asupra declaraţiei iniţiale,
susţinând că agresorii nu au fost inculpaţii G.V. şi B.I., pe care i-a indicat
anterior în scop de răzbunare, ci alte persoane necunoscute, care nu au luat, însă,
nimic din imobil.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin decizia nr. 309 din
25 aprilie 2005, a admis apelurile inculpaţilor şi a dispus, în baza art. 11 pct. 2
lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C.proc.pen., achitarea inculpaţilor G.V. şi
B.I. şi schimbarea încadrării juridice a faptei săvârşite de inculpata R.I., din
infracţiunea de favorizare a infractorului prevăzută în art. 264 C.pen. în
infracţiunea de denunţare calomnioasă prevăzută în art. 259 alin. (1) din acelaşi
cod.
158
Recursul declarat de procuror, între altele, cu privire la greşita schimbare a
încadrării juridice a faptei săvârşite de inculpata R.I., este nefondat.
Schimbarea, de către instanţa de apel, a încadrării juridice a faptei săvârşite
de inculpata R.I., din infracţiunea de favorizare a infractorului în cea de denunţare
calomnioasă, este legală şi temeinică, întrucât decurge din achitarea inculpaţilor
G.V. şi B.I., în baza art. 10 alin. (1) lit. a) C.proc.pen., deoarece fapta nu există, iar
soluţia de achitare a acestora este, la rândul său, legală şi temeinică.
În consecinţă, recursul procurorului a fost respins.
Structura infracţiunii. Conţinutul juridic. Cerinţe ale laturii obiective

C. pen., art. 208, art. 209 alin. (1) lit. a) şi e),
art. 211 alin. (2) lit. c), alin. (21) lit. a)
Agresarea poliţistului în timpul exercitării funcţiunii şi în legătură cu

actele îndeplinite de el, urmată de însuşirea unor lucruri aparţinând acestuia,
căzute pe jos în timpul agresiunii, nu constituie infracţiunea de tâlhărie, ci
aceea de furt, din lipsa intenţiei de folosire a violenţei în scopul săvârşirii
sustragerii.
Prin sentinţa penală nr. 44 din 12 februarie 2004, Tribunalul Bihor a

condamnat pe inculpaţii T.T. şi C.M. pentru săvârşirea infracţiunilor de ultraj,
prevăzută în art. 239 alin. (2) şi (3) C. pen., şi de tâlhărie, prevăzută în art. 211
alin. (2) lit. c) şi alin. (21) lit. a) C. pen.
Instanţa a reţinut că, la 20 august 2003, în timp ce partea vătămată H.O.,
poliţist aflat în misiune, efectua controlul unui autoturism, a fost insultat şi lovit
de inculpaţi până la pierderea cunoştinţei. În continuare, inculpaţii, văzând staţia
de emisie-recepţie şi o pereche de cătuşe, aparţinând părţii vătămate, ce căzuseră
pe drum, le-au însuşit şi apoi le-au aruncat.
Prin decizia penală nr. 64 din 6 aprilie 2004, Curtea de Apel Oradea a
Recursurile declarate de inculpaţi sunt fondate, încadrarea juridică dată
faptei de sustragere în prevederile art. 211 C. pen. fiind greşită.
Aşa cum rezultă din probele administrate în cauză, după încetarea actelor
de violenţă inculpatul C.M., văzând staţia şi cătuşele pe jos, le-a luat şi le-a dat
inculpatului T.T., după care au părăsit locul faptei.
În raport cu această stare de fapt, se constată că actele de violenţă nu
realizează acţiunea adiacentă din conţinutul elementului material al laturii
obiective a infracţiunii complexe de tâlhărie, acestea nefiind săvârşite pentru
comiterea furtului, ci în legătură cu exercitarea funcţiei de poliţist de către partea
vătămată.
159
Hotărârea de a însuşi lucrurile menţionate aparţinând acesteia a fost luată
de inculpaţi ulterior săvârşirii actelor de violenţă, în momentul în care, voind să
părăsească locul faptei, le-au văzut căzute pe drum.
Aşa fiind, încadrarea corectă a acestei fapte în drept este aceea de furt
calificat prevăzută în art. 208 raportat la art. 209 alin. (1) lit. a) şi e) C. pen., text
de lege în baza căruia, după admiterea recursurilor şi casarea hotărârilor atacate,
s-a dispus condamnarea inculpaţilor.
Conţinut juridic. Situaţia premisă la infracţiunea de încăierare.

Existenţa unei pluralităţi de subiecţi activi constituiţi în cel puţin
două grupări. Omor. Încadrare juridică
C. pen., art. 174, art. 175 lit. i), art. 322
Infracţiunea de încăierare prevăzută în art. 322 C. pen. presupune o

pluralitate de subiecţi activi, constituiţi în cel puţin două grupări, care să se lupte
între ele, să-şi aplice lovituri reciproce. Ca atare, atunci când există numai
gruparea inculpaţilor, victima căreia i-au cauzat moartea fiind singură, fapta se
încadrează în prevederile referitoare la infracţiunea de omor.
Prin sentinţa penală nr. 98 din 15 februarie 2005, Tribunalul Prahova a

condamnat pe inculpaţii G.M. şi N.D. pentru săvârşirea infracţiunii de omor
calificat, prevăzută în art. 174 raportat la art. 175 lit. i) C. pen.
Instanţa a reţinut că, la 24 iunie 2004, în timp ce inculpaţii G.M. şi N.D.
se îndreptau spre casele lor, împreună cu S.A. şi S.D., au întâlnit pe D.I., care a
reproşat inculpatului G.M. că, anterior, l-a lovit în faţa căminului cultural.
Inculpatul G.M. şi D.I. şi-au aplicat lovituri reciproce, acesta din urmă trântind
pe inculpat la pământ, ceea ce l-a determinat pe inculpatul N.D. să-l lovească.
După ce inculpatul G.M. s-a ridicat de la pământ, ambii inculpaţi au lovit pe D.I.
cu pumnii şi picioarele, agresiunea lor fiind oprită de S.A. şi S.D. Ulterior,
victima D.I. a decedat.
Prin decizia penală nr. 164 din 18 aprilie 2004, Curtea de Apel Ploieşti a
Recursul declarat de inculpatul N.D. cu privire la greşita încadrare
juridică în infracţiunea de omor calificat, întrucât fapta întruneşte elementele
constitutive ale infracţiunii de încăierare, este nefondat.
Infracţiunea de încăierare prevăzută în art. 322 C. pen. implică o
pluralitate de subiecţi activi; aceştia trebuie, însă, să fi fost constituiţi în cel puţin
două grupuri, care să se lupte între ele, să-şi aplice lovituri reciproce.
160
În cauză, a existat numai grupul inculpaţilor, victima fiind singură şi,
deci, fapta săvârşită întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de omor
calificat prevăzută în art. 174 raportat la art. 175 lit. i) C. pen.
Elementul material al laturii obiective la infracţiunea de viol

şi perversiuni sexuale. Distincţie
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile unite –
Decizia nr. III din 23 mai 2005
Publicată în „Monitorul Oficial”, Partea I, nr. 867 din 27/09/2005
Dosar nr. 3/2005
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constituită în Secţii Unite, conformân-
du-se dispoziţiilor art. 23 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară, s-a întrunit în vederea examinării recursului în interesul legii, formulat
de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, cu privire la înţelesul ce trebuie atribuit actelor la care se referă art. 197
alin. 1 şi art. 198, precum şi art. 201 din Codul penal.
Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea cerinţelor legii, fiind
prezenţi 83 de judecători din totalul de 111 în funcţie.
Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să fie
admis în sensul de a se stabili că infracţiunea de viol are ca element material
raportul sexual între persoane de sex diferit, precum şi relaţiile homosexuale
între bărbaţi sau între femei, iar infracţiunea de perversiune sexuală are ca
element material orice alte acte privind viaţa sexuală decât raportul sexual sau
relaţiile homosexuale.
Secţiile unite,
deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
În legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 197 alin. 1, art. 198 şi ale art. 201
din Codul penal, instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar,
pronunţându-se în mod diferit cu privire la înţelesul expresiei „act sexual, de
orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de acelaşi sex” în sensul
prevederilor art. 197 alin. 1 şi art. 198 din Codul penal, precum şi cu privire la
înţelesul atribuit expresiei „acte de perversiune sexuală” prin art. 201 din Codul
penal.
Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că prin „act sexual, de orice
natură, cu o persoană de sex diferit sau de acelaşi sex” se înţelege orice
modalitate de obţinere a unei satisfacţii sexuale, atât prin raport sexual cu o
persoană de sex diferit sau prin relaţii sexuale cu o persoană de acelaşi sex, cât şi
prin orice alt act, susceptibil a fi considerat chiar şi de perversiune sexuală, dacă
161
a fost săvârşit prin constrângerea unei persoane sau profitând de imposibilitatea
ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa.
Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că prin „act sexual, de
orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de acelaşi sex”, în accepţiunea
prevederilor art. 197 alin. 1 şi art. 198 din Codul penal, se înţelege orice
modalitate de obţinere a unei satisfacţii sexuale prin folosirea sexului sau
acţionând asupra sexului, între persoane de sex diferit sau de acelaşi sex, evident
prin constrângere sau profitând de imposibilitatea persoanei respective de a se
apăra ori de a-şi exprima voinţa.
Aceste din urmă instanţe au procedat corect.
Potrivit art. 197 alin. 1 din Codul penal, infracţiunea de viol constă în
„Actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de acelaşi sex,
prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori
de a-şi exprima voinţa”.
Rezultă deci că, în înţelesul art. 197 alin. 1 din Codul penal, orice
modalitate în care au loc raporturile sexuale între persoane de sex diferit, precum
şi relaţiile sexuale între persoane de acelaşi sex constituie act sexual.
Dar, spre deosebire de actul de perversiune sexuală, actul sexual
înseamnă, în primul rând, penetraţia sexuală, indiferent dacă se realizează prin
conjuncţie corporală între agresor şi victimă sau prin folosirea unui corp străin,
iar dacă oricare dintre aceste acte are loc prin una dintre formele de constrângere
menţionate în art. 197 alin. 1 din Codul penal, fapta constituie infracţiunea de
viol.
În această privinţă, este de observat că, în cazul actelor sexuale săvârşite
între persoane de acelaşi sex, infracţiunea de viol se realizează prin
constrângerea victimei la oricare dintre relaţiile ce se practică în acest scop între
bărbaţi sau între femei, cum sunt sodomia, felaţia sau cunilingusul, impunân-
du-se sublinierea că, dacă asemenea practici ar fi considerate doar acte de
perversiune sexuală, nu s-ar mai justifica reglementarea de la art. 197 alin. 1 din
Codul penal, prin care s-a incriminat şi violul între bărbaţi sau între femei.
Tot astfel, mai este de observat că victima infracţiunii de viol, atât în cazul
când are acelaşi sex cu agresorul, cât şi atunci când este de sex diferit, poate fi
obligată fie să suporte actul sexual din partea făptuitorului, fie să îndeplinească
ea însăşi actul sexual, sub constrângere, asupra acestuia.
Celelalte practici sexuale care, fiziologic, nu sunt apte să producă
orgasm şi, deci, nu pot fi considerate „acte sexuale” în accepţiunea legii,
constituie acte de perversiune sexuală, cum ar fi mângâierile obscene, fetişismul,
voyeurismul, exhibiţionismul şi bestialitatea.
Prin natura ei, perversiunea sexuală constă în practicarea de acte nefireşti
privind viaţa sexuală, diferite de cele cu caracter homosexual, concretizate în
manifestări aberante ale instinctului sexual, prin care nu se urmăreşte realizarea
unui raport sexual, ci doar obţinerea excitaţiei sexuale nefinalizate.
În raport cu prevederile art. 201 din Codul penal, perversiunea sexuală
viciu, care constă în practicarea de acte lascive, obscene, de lubricitate, în ten-
dinţa de a obţine satisfacţii ale instinctului sexual în afara a ceea ce este admis ca
162
firesc, este necesar să intervină reacţiunea penală numai atunci când actele de
perversiune sexuală au fost săvârşite în public sau au produs scandal public.
Spre deosebire de perversiunea sexuală viciu, perversiunea sexuală ca
manifestare anormală, ţinând de psihopatologia sexuală, poate duce la săvârşirea
unor fapte deosebit de periculoase contra persoanei, ceea ce face necesar un
tratament penal diferenţiat şi eficient, care să îndeplinească şi rolul de a preveni
astfel de manifestări.
Între aceste forme de perversiune sexuală ce vizează în mod vădit
anormalitatea s-au remarcat, prin frecvenţă şi trăsături distinctive, următoarele:
sadismul, care constă în provocarea excitaţiei sexuale prin producerea de
suferinţe victimei; masochismul, la care satisfacţia sexuală este determinată
numai de suportarea de către subiect a unei dureri fizice; vampirismul, la care
excitaţia sexuală este produsă de vederea sângelui victimei; mixoscopia, în cazul
căreia excitaţia sexuală este provocată de vederea actului sexual practicat între
alte persoane sau la privirea nudităţii.
Asemenea manifestări, cu vădit caracter patologic, necesită nu numai
alegerea celor mai adecvate măsuri de coerciţiune penală, ci pun, nu rareori,
problema verificării responsabilităţii persoanelor în cauză şi, evident, a stabilirii
măsurilor de siguranţă ce se impune a fi luate.
Aşa fiind, în raport cu considerentele sus-arătate, se impune concluzia că
prin „act sexual de orice natură”, susceptibil a fi încadrat în infracţiunea de viol
prevăzută de art. 197 din Codul penal şi, respectiv, în infracţiunea prevăzută de
art. 198 din acelaşi cod, se înţelege orice modalitate de obţinere a unei satisfacţii
sexuale prin folosirea sexului sau acţionând asupra sexului, între persoane de sex
diferit sau de acelaşi sex, prin constrângere sau profitând de imposibilitatea
persoanei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, iar prin „acte de perversiune
sexuală”, în accepţiunea prevederilor art. 201 din Codul penal, se înţeleg orice
alte modalităţi de obţinere a unei satisfacţii sexuale.
În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 23 lit. a) din Legea
nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi ale art. 4142 din Codul de
procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul Legii declarat de
procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi
a se decide în sensul concluziei menţionate.
Pentru aceste motive
În numele legii
D E C I DE:
Admite recursul în interesul legii declarat de procurorul general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În aplicarea dispoziţiilor art. 197 alin. 1, cu referire la art. 198 şi 201 din
Codul penal, stabileşte:
1. Prin act sexual de orice natură, susceptibil a fi încadrat în infracţiunea
de viol prevăzută de art. 197 din Codul penal, se înţelege orice modalitate de
163
obţinere a unei satisfacţii sexuale prin folosirea sexului sau acţionând asupra
sexului, între persoane de sex diferit sau de acelaşi sex, prin constrângere sau
profitând de imposibilitatea persoanei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa.
2. Prin acte de perversiune sexuală, în accepţiunea prevederilor art. 201
din Codul penal, se înţeleg orice alte modalităţi de obţinere a unei satisfacţii
sexuale decât cele arătate la pct. 1.
Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 23 mai 2005.
Structura infracţiunii. Conţinutul constitutiv al infracţiunii.

Inexistenţa elementelor constitutive ale infracţiunii
Român ia
Curtea Supremă de Justiţie
Secţii unite –
Decizia nr. 17 Dosar nr. 18/1994
Şedinţa publică de la 8 mai 1995
În şedinţa publică de la 6 martie 1995 s-a luat în examinare recursul în

anulare declarat de procurorul general împotriva hotărârii nr. 2 din 4 iunie 1945
a Tribunalului Poporului – Completul de Judecată din Bucureşti, deciziei nr. 816
din 12 iunie 1945 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a şi Deciziei
nr. 82 din 7 mai 1947 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IX-a, privind pe
inculpaţii S.P., D.I., D.R., S.R., H.A., B.G., V.P., C.A., P.S şi D.I,
Dezbaterile au fost consemnate în încheierea din 6 martie 1995, iar
pronunţarea deciziei s-a amânat la 10 aprilie şi apoi, pentru azi 8 mai, 1995,
când
Secţiile unite,
Asupra recursului în anulare de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin hotărârea nr. 2 din 4 iunie 1945, Tribunalul Bucureşti – Completul de
judecată Bucureşti a condamnat, între alţii, pe inculpatul S.P. pentru infracţiunea
de dezastrul ţării prin săvârşirea de crime de război prevăzută de art. 2 lit. j
raportat la art. 3 alin. 2 din Legea nr. 312/1945 şi la detenţiune grea pe viaţă, 10
ani degradare civică şi confiscarea întregii averi pentru infracţiunea de dezastrul
ţării prin săvârşirea de crime de război prevăzută de art. 2 lit. o, raportat la art. 3
alin. 1 din Legea nr. 312/1945, iar pe ceilalţi inculpaţi pentru infracţiunea de
dezastrul ţării prin săvârşirea de crime de război prevăzută de art. 2 lit. o raportat
la art. 3 alin. 1 din Legea nr. 312/1945.
S-a reţinut, în esenţă, că inculpaţii susmenţionaţi, fiind redactori la diverse
ziare şi alte publicaţii, unii dintre ei ocupând şi funcţii de directori ai acestora,
ori chiar funcţii importante în aparatul guvernamental, îndeosebi în domeniul
164
culturii şi al propagandei, au desfăşurat o susţinută activitate de propagandă
pentru influenţarea opiniei publice în vederea aservirii României scopurilor
politice urmărite de Germania hitleristă şi Italia fascistă şi sprijinirii continuării
celui de-al doilea război mondial.
Împotriva hotărârilor susmenţionate, procurorul general a declarat recurs
în anulare, întemeiat pe dispoziţiile art. 410 alin. 1 partea I-a pct. 2 din Codul de
procedură penală, susţinând în esenţă că activitatea desfăşurată de primii 9
inculpaţi, prin presă şi în cadrul funcţiilor deţinute de o parte dintre ei, nu
întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 2 lit. o
raportat la art. 3 alin. 1 din Legea nr. 312/1945 şi nici ale vreunei alte infracţiuni,
deoarece articolele şi notele publicate, comentariile făcute, conferinţele şi
interviurile la care au participat constituie doar modalităţi concrete de realizare a
activităţilor specifice profesiilor îndeplinite, neîmbrăcând caracterul unei puneri
în slujba hitlerismului sau fascismului, astfel că greşit s-a considerat că au
contribuit prin fapte proprii la realizarea scopurilor politice ale acestor sisteme
totalitare. În sprijinul acestei susţineri, se subliniază că, în raport de epoca în care
inculpaţii şi-au exprimat părerile considerate dăunătoare prin hotărârile
pronunţate, trebuia să se aprecieze că acele păreri nu depăşeau limitele uzuale
atunci pentru comunicarea opiniilor ca manifestări ale libertăţii de conştiinţă,
mai ales că diversitatea lor justifica tragerea concluziei că modul cum ei au
acţionat poate fi urmarea unei greşite înţelegeri a interesului naţional din acea
perioadă, iar nu a punerii lor în slujba altui stat, având scopul de a aservi viaţa
economică a ţării în detrimentul intereselor poporului român.
Totodată, în ceea ce priveşte condamnarea inculpatului S.P. pentru
săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 2 lit. j raportat la art. 3 alin. 2 din Legea
nr. 312/1945 se susţine că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acelei
infracţiuni întrucât, prin conţinutul său, buletinul radio-informativ din 2 februarie
1945, care constituie singura probă pe care este întemeiată reţinerea acestui
aspect al vinovăţiei sale, nu confirmă decât o atitudine critică şi de îngrijorare
din partea lui cu privire la acţiunea României de la 23 august 1944, fără a da
posibilitatea să se deducă şi faptul că el s-ar fi pus în slujba hitlerismului şi
fascismului după data de 12 august 1944, când a plecat din ţară.
Ulterior, recursul în anulare a fost extins cu privire la inculpatul D.I. zis
N.C., susţinându-se că nici fapta reţinută în sarcina acestui inculpat nu întruneşte
elementele constitutive ale infracţiunii pentru care a fost condamnat, deoarece
articolele şi reportajele ce le-a publicat, chiar dacă au conţinut idei şi previziuni
greşite, nu pot fi considerate acte de punere în slujba hitlerismului sau
fascismului de natură a contribui la realizarea scopurilor politice urmărite de
aceste regimuri, iar scurta prezenţă în guvern, ca ministru al Propagandei, nu a
avut alt rol decât acela de a contribui la instaurarea ordinei după înlăturarea
legionarilor de la putere.
Ca urmare, se cere casarea hotărârilor pronunţate şi cu privire la acest
inculpat, achitarea sa şi înlăturarea pedepsei complementare a confiscării averii.
Recursul în anulare este întemeiat cu privire la toţi cei 10 inculpaţi pe care
îi vizează ca urmare a extinderii făcute.
165
Potrivit art. 2 lit. o din Legea nr. 312/1945, erau consideraţi „vinovaţi de
dezastrul ţării prin săvârşirea de crime de război, care s-au pus în slujba
hitlerismului sau fascismului şi au contribuit prin fapte proprii la realizarea
scopurilor lor politice sau la aservirea vieţii economice a ţării în detrimentul
intereselor poporului român”.
Or, inculpaţii condamnaţi în cauză, prin activitatea publicistică pe care au
desfăşurat-o, iar unii dintre ei, pentru perioade scurte de timp, şi în diverse
funcţii din aparatul de propagandă al guvernului prezidat de Ion Antonescu, nu
pot fi consideraţi că s-au pus în slujba hitlerismului sau fascismului, pentru a
contribui la realizarea scopurilor politice ale acestor regimuri totalitare.
Pentru caracterizarea de ansamblu a activităţii fiecăruia dintre inculpaţii
vizaţi prin recursul în anulare, în raport de cerinţele textului de lege la care s-a
făcut referire, se impune să se aibă în vedere şi specificul profesiei ce au
exercitat-o, ideile ce se vehiculau în mod obişnuit în epoca respectivă şi, mai
ales, conţinutul concret al părerilor ce le-au exprimat, ţinându-se seama la
aprecierea lor de factorii conjucturali ce-i puteau influenţa pe inculpaţi şi de
modul în care, prin pregătirea şi concepţia lor, îşi puteau reprezenta interesul
naţional real.
Este de subliniat în această privinţă că, aşa cum se relevă în motivarea
recursului în anulare, toate scrierile pe baza cărora s-a ajuns la condamnarea
celor 10 inculpaţi constituie, în esenţa lor, modalităţi de manifestare a ideilor ce
le-au avut, la un moment dat, ca ziarişti şi scriitori purtători de opinii
convenţional sensibile pentru epoca şi regimul social-politic în care s-au format
şi dezvoltat.
De aceea, imputarea şi chiar reprimarea unor atare manifestări, cât timp
prin ele nu se îndeamnă la săvârşirea vreunei crime sau delict, în accepţiunea
art. 327 alin. 2 din Codul penal pe atunci în vigoare, ceea ce nu este cazul în
speţă, ar constitui o vădită prohibire a libertăţii de opinie, prin care s-ar fi
încălcat drepturile fireşti ale omului într-un stat democratic, libertatea presei şi
celelalte libertăţi instituite prin Constituţia din 1923, care fusese repusă în
vigoare anterior adoptării Legii nr. 312/1945.
În acest context, incriminarea prin art. 2 lit. o din această lege a celor „care
s-au pus în slujba hitlerismului sau fascismului şi au contribuit prin fapte proprii
la realizarea scopurilor lor politice sau la aservirea vieţii economice a ţării în
detrimentul intereselor poporului român” nu poate avea ca obiect decât pe cei
care au săvârşit fapte concrete de natură a servi unor atari scopuri, iar nu şi
exprimarea unor opinii politice ori susţinerea, în scris sau prin viu grai, a
acţiunilor întreprinse de conducerea de atunci a ţării.
Ca urmare, opţiunile exprimate de inculpaţi pentru anumite regimuri
social-politice, ca şi susţinerea de către ei, prin articolele scrise în presa şi prin
comentariile ce le-au făcut în diverse ocazii, a anumitor acţiuni ale conducerii
statului român şi ale armatei, între care chiar şi purtarea războiului, fără a se
decela, din partea lor, vreo atitudine de instigare la genocid sau la săvârşirea de
alte infracţiuni contra păcii şi omenirii, nu justifică aprecierea că ei au contribuit
prin fapte proprii la realizarea scopurilor politice ale hitlerismului sau
166
fascismului ori la aservirea vieţii economice a ţării în detrimentul poporului
român.
Ca urmare, faptele lor au fost greşit apreciate, sub aspectul laturii obiective
şi a celei subiective, că ar întruni elementele constitutive ale infracţiunii
prevăzute de art. 2 lit. o raportate la art. 3 alin. 1 din Legea nr. 312/1945.
Pe de altă parte, se mai constată că în ceea ce priveşte pe inculpatul S.P.
nu sunt întrunite nici elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 2
lit. j raportat la art. 3 alin. 2 din Legea nr.312/1945.
Sub acest aspect, prin art. 2 lit. j din Legea nr. 312/1945 erau consideraţi
„vinovaţi de dezastrul ţării prin săvârşirea de crime de război cei care au părăsit
teritoriul naţional pentru a se pune în slujba hitlerismului sau fascismului şi au
atacat ţara prin scris, prin grai sau în orice alt mod”.
Dar, dacă este adevărat că inculpatul S.P. a plecat din România în august
1944, actele dosarului nu confirmă că el a părăsit ţara pentru a se pune în slujba
hitlerismului sau fascismului. În această privinţă, este de subliniat că din adresa
nr. 9-1240 din 8 iunie 1992 a Direcţiei Instanţelor Militare, anexată recursului în
anulare, rezultă că acest inculpat a plecat oficial din ţară, stabilindu-se în Spania.
În acelaşi timp, Buletinul radio informativ din 2 februarie 1945, pe baza
căruia s-a reţinut fapta menţionată, nu justifică în mod neîndoielnic constatarea
primei instanţe că, prin cuvintele adresate de la postul de radio Viena, inculpatul
S.P. ar fi atacat România.
Astfel, în cuprinsul buletinului respectiv se menţionează că postul
Bratislava transmisese la ora 19,45 din ziua precedentă, în limba germană, că
acest inculpat, vorbind la Viena, a „criticat în mod serios greşelile făcute de
români la 23 august 1944” (fila 15 vol. V).
Or, în lipsa oricărei alte probe, din care să reiasă conţinutul concret al
criticilor formulate de inculpatul S.P. în legătură cu acţiunea României de la
23 august 1944, nu se ajunge la concluzia că această atitudine a sa, vădit
nejustificată, a constituit un atac la adresa ţării noastre săvârşit de pe poziţia unei
persoane ce s-a pus în slujba hitlerismului sau fascismului.
În atare situaţie, se constată că, sub aspectul laturii obiective, această faptă
a inculpatului S.P. nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de
dezastrul ţării prin săvârşirea de crime de război prevăzută de art. 2 lit. j raportat
la art. 3 alin. 2 din legea nr. 312/1945.
Aşa fiind şi cum faptele inculpaţilor nu erau susceptibile a fi examinate
nici sub aspectul întrunirii elementelor constitutive ale altor infracţiuni, se
constată că hotărârile atacate sunt supuse cazului de casare prevăzut la art. 3859
pct. 12 din C. proc. pen., astfel că în conformitate cu prevederile art. 4141 alin. 1
raportat la art. 38515 pct. 2 lit. b din C.proc.pen. urmează a se admite recursul în
anulare astfel cum a fost completat, a se casa hotărârile vizate prin acesta şi de a
se dispune achitarea celor 10 inculpaţi în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a, raportat la
art. 10 lit. d din acelaşi cod pentru infracţiunile ce li s-au reţinut în sarcină,
precum şi înlăturarea pedepsei complementare a confiscării averii.
167
Totodată, mai urmează a se dispune ca onorariile cuvenite pentru apărarea
din oficiu a inculpaţilor D.I., D.R., S.R., H.A., B.G., C.A., D.I. să fie plătite din
fondul Ministerului Justiţiei.
în numele legii
d e c i d e:
Admite recursul în anulare declarat de procurorul general.
Casează hotărârea nr. 2 din 4 iunie 1945 a Tribunalului Poporului –
Completul de Judecată din Bucureşti, decizia nr. 816 din 12 iunie 1945 a Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a şi decizia nr. 82 din 7 mai 1947 a Curţii
de Apel Bucureşti – secţia a IX-a, numai cu privire la inculpaţii S.P., D.I., D.R.,
S.R., H.A., B.G., V.P, C.A., P.S., D.I.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. d din C.proc.pen., achită pe
inculpatul S.P. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 2 lit. j raportat la
art. 3 alin. 2 din Legea nr. 312/1945 şi de art. 2 lit. o raportat la art. 3 alin. 1 din
Legea nr. 312/1945, iar pe inculpaţii D.I., D.R., S.R., H.A., B.G., V.P., C.A.,
P.S., şi D.I. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 2 lit. o raportat la
art. 3 alin. 1 din Legea nr. 312/1945.
Înlătură pedeapsa complementară a confiscării averii aplicată acestor
inculpaţi.
Onorariile de avocat pentru apărarea din oficiu a inculpaţilor D.I., D.R.,
S.R., H.A., B.G., C.A. şi D.I., în sumă de câte 20.000 lei, se vor plăti din fondul
Ministerului Justiţiei.
Cu opinie separată a domnului judecător Paul Florea, în sensul achitării
inculpaţilor în baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. a din C.proc.pen.
168
Structura infracţiunilor prevăzute de art. 215 al. (4) C. pen
şi art. 84 al. (1) pct. 2 al Legii nr. 59/1934. Elemente de distincţie
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
– Secţiile unite –
Decizia nr. IX
din 24 octombrie 2005
Dosar nr. 7/2005

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite în
conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind
organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit în vederea examinării recursului în
interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 84 alin. 1
pct. 2 din Legea nr. 59/1934 în raport cu reglementarea dată, prin art. 215 alin. 4
din Codul penal, faptelor de înşelăciune săvârşite în legătură cu emiterea unui cec.
Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea cerinţelor prevăzute în
art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 74 de judecători din
totalul de 111 judecători în funcţie.
Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii
pentru admiterea acestuia, în sensul de a se stabili că emiterea unei file cec fără
să existe la tras disponibilul necesar acoperirii acestuia constituie infracţiunea
prevăzută în art. 84 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 59/1934, atunci când situaţia este
cunoscută şi acceptată de beneficiar, iar în cazul când s-a făcut prin inducerea lui
în eroare, în scopul obţinerii unui fals material injust, constituie infracţiunea de
înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. 4 din Codul penal, dacă s-a produs o
pagubă beneficiarului cecului.
Secţiile unite,
deliberând asupra recursului în interesul legii de faţă, constată
următoarele:
În aplicarea dispoziţiilor art. 215 din Codul penal, instanţele judecătoreşti
nu au un punct de vedere unitar, constatându-se că au fost pronunţate soluţii
diferite în legătură cu încadrarea juridică a faptei de emitere a unui cec, fără
acoperirea necesară, în cazul când situaţia este cunoscută şi acceptată de
beneficiar, precum şi a faptei de emitere a cecului, fără acoperirea necesară, în
scopul inducerii în eroare a beneficiarului, cu consecinţa păgubirii acestuia.
Astfel, unele instanţe au considerat că fapta de emitere a unui cec asupra
unei instituţii de credit sau asupra unei persoane, ştiind că pentru valorificarea
lui nu există provizia sau acoperirea necesară, constituie infracţiunea de
înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. 4 din Codul penal, dacă s-a produs o
169
pagubă beneficiarului cecului, atât în cazul în care beneficiarul nu a avut
cunoştinţă că, în momentul emiterii, nu exista disponibilul necesar acoperirii
cecului, cât şi în cazul în care beneficiarul a avut cunoştinţă de această situaţie.
În motivarea acestui punct de vedere s-a relevat că lipsa intenţiei de
inducere în eroare, dedusă din cunoaşterea şi acceptarea de către beneficiar a
completării cecului fără acoperirea necesară, nu justifică încadrarea unei atari
fapte în infracţiunea prevăzută în art. 84 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 59/1934, cât
timp a avut ca urmare producerea unui prejudiciu.
Alte instanţe au încadrat faptele, în ambele modalităţi de săvârşire, în
infracţiunea de înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. 4 din Codul penal,
considerând că art. 84 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 59/1934 a fost implicit abrogat
la data intrării în vigoare a Codului penal adoptat în anul 1936, prin
reglementarea în art. 553 a infracţiunii de înşelăciune în legătură cu emiterea de
cecuri, precum şi ca urmare a încriminării aceleiaşi fapte prin alin. 4 al art. 215
din actualul Cod penal, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 140/1996.
Au fost şi instanţe care au încadrat fapta, în ambele ipoteze, numai în
infracţiunea prevăzută în art. 84 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 59/1934, apreciind că
această încadrare juridică, fiind prevăzută într-o lege specială, este singura ce se
impune a fi adoptată.
În fine, alte instanţe au încadrat distinct cele două fapte în raport cu
împrejurarea dacă beneficiarul a cunoscut şi a acceptat completarea cecului fără
ca acesta să aibă acoperirea necesară.
Aceste din urmă instanţe au considerat că fapta de emitere a unui cec,
ştiind că pentru valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea necesară,
precum şi fapta de a retrage, după emitere, provizia, în totul sau în parte, ori de a
interzice trasului de a plăti înainte de expirarea termenului de prezentare, în
scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust, dacă s-a
produs o pagubă beneficiarului cecului, constituie infracţiunea de înşelăciune
prevăzută în art. 215 alin. 4 din Codul penal.
Tot aceste instanţe au ajuns la concluzia că, dacă beneficiarul a avut
cunoştinţă, în momentul emiterii, că nu exista disponibilul necesar acoperirii
cecului, fapta trebuie încadrată în infracţiunea prevăzută în art. 84 alin. 1 pct. 2
din Legea nr. 59/1934.
Ultimele instanţe au procedat corect.
Într-adevăr, prin art. 84 din Legea nr. 59/1934 au fost indicate faptele care
constituie infracţiuni comise în legătură cu emiterea cecurilor, prevăzându-se,
între altele, la alin. 1 pct. 2, că se pedepseşte cu sancţiunea stabilită în acest text
de lege „oricine emite un cec fără a avea la tras disponibil suficient, sau după ce
a tras cecul şi mai înainte de trecerea termenelor fixate pentru prezentare,
dispune altfel în total sau în parte de disponibilul avut”.
Este de observat că legiuitorul, referindu-se la faptele pe care le-a
incriminat, a precizat că pedeapsa prevăzută în textul de lege menţionat este
aplicabilă „afară de cazul când faptul constituie un delict sancţionat cu o
pedeapsă mai mare, în care caz se aplică această pedeapsă”.
170
Rezultă deci că prin însăşi această lege specială a fost reafirmat principiul
potrivit căruia incriminarea era determinată de dispoziţia care prevedea
pedeapsa cea mai grea, ceea ce corespundea şi reglementării date în acea
perioadă cumulului ideal de infracţiuni, preluată ulterior în art. 103 din Codul
penal adoptat în anul 1936.
Ca urmare, faţă de incriminarea faptei la care se referă art. 84 alin. 1 pct. 2
din Legea nr. 59/1934 şi prin art. 553 din Codul penal menţionat, erau aplicabile
aceste din urmă dispoziţii, care prevedeau pedeapsa cea mai grea.
În actualul Cod penal, dându-se un nou cuprins articolului 215 prin Legea
nr. 140/1996, s-a prevăzut, în alin. 4 al acestui articol, că „emiterea unui cec
asupra unei instituţii de credit sau unei persoane, ştiind că pentru valorificarea
lui nu există provizia sau acoperirea necesară, precum şi fapta de a retrage, după
emitere, provizia, în totul sau în parte, ori de a interzice trasului de a plăti înainte
de expirarea termenului de prezentare, în scopul arătat în alin. 1, dacă s-a
pricinuit o pagubă posesorului cecului, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută în
alin. 2”.
În acest fel, legiuitorul a incriminat ca infracţiune de înşelăciune, prin
actualul alin. 4 al art. 215 din Codul penal, atât fapta de emitere a unui cec
asupra unei instituţii de credit sau unei persoane, ştiind că pentru valorificarea
lui nu există provizia sau acoperirea necesară, cât şi fapta de a retrage, după
emitere, provizia, în totul sau în parte, ori de a interzice trasului de a plăti înainte
de expirarea termenului de prezentare, în scopul de a obţine pentru sine sau
pentru altul un folos material injust, dacă s-a produs o pagubă posesorului
cecului.
Rezultă deci că prejudicierea beneficiarului cecului emis, prin săvârşirea
oricăreia dintre faptele de inducere în eroare arătate mai sus, în scopul obţinerii
pentru sine sau pentru altul a unui folos material injust, constituie infracţiunea de
înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. 4 din Codul penal.
În cazul în care beneficiarul are cunoştinţă, în momentul emiterii, că nu
există disponibilul necesar acoperirii cecului la tras, fapta nu mai poate constitui
însă infracţiunea de înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. 4 din Codul penal,
deoarece îi lipseşte un element constitutiv esenţial, respectiv inducerea în eroare,
condiţie cerută fără echivoc prin alin. 1 al aceluiaşi articol.
Dar o atare faptă este susceptibilă de a fi încadrată în prevederile art. 84
alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 59/1934, potrivit căruia săvârşeşte infracţiunea
prevăzută în acest text de lege „oricine emite un cec fără a avea la tras
disponibilul suficient, sau după ce a tras cecul şi mai înainte de trecerea
termenelor fixate pentru prezentare, dispune altfel, în total sau în parte de
disponibilul avut”.
În această privinţă este de reţinut că prevederile art. 84 alin. 1 pct. 2 din
Legea nr. 59/1934, nefiind abrogate prin Legea nr. 140/1996, ca urmare a
introducerii alin. 4 în art. 215 din Codul penal, şi nici prin dispoziţii anterioare,
nu pot fi considerate scoase din vigoare, ele producându-şi efectele.
171
De aceea, ori de câte ori beneficiarul are cunoştinţă, în momentul emiterii,
că nu există disponibilul necesar acoperirii cecului la tras, astfel că lipseşte
elementul constitutiv al inducerii în eroare cerut prin art. 215 alin. 1 din Codul
penal, fapta constituie infracţiunea prevăzută în art. 84 alin. 1 pct. 2 din Legea
nr. 59/1934, iar nu infracţiunea de înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. 4 din
Codul penal.
În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004
privind organizarea judiciară, republicată, şi ale art. 4142 din Codul de procedură
penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că fapta de
emitere a unui cec asupra unei instituţii de credit sau unei persoane, ştiind că
pentru valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea necesară, precum şi
fapta de a retrage, după emitere, provizia, în totul sau în parte, ori de a interzice
trasului de a plăti înainte de expirarea termenului de prezentare, în scopul de a
obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust, dacă s-a produs o
pagubă posesorului cecului, constituie infracţiunea de înşelăciune prevăzută în
art. 215 alin. 4 din Codul penal, iar dacă beneficiarul a avut cunoştinţă, în
momentul emiterii cecului, că nu există disponibilul necesar acoperirii acestuia
la tras, fapta constituie infracţiunea prevăzută în art. 84 alin. 1 pct. 2 din Legea
nr. 59/1934.
în numele legii
decide:
parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În aplicarea dispoziţiilor art. 215 din Codul penal, stabileşte:
1. Fapta de emitere a unui cec asupra unei instituţii de credit sau asupra
unei persoane, ştiind că pentru valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea
necesară, precum şi fapta de a retrage, după emitere, provizia, în totul sau în
parte, ori de a interzice trasului de a plăti înainte de expirarea termenului de
prezentare, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material
injust, dacă s-a produs o pagubă posesorului cecului, constituie infracţiunea de
înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. 4 din Codul penal.
2. Dacă beneficiarul cecului are cunoştinţă, în momentul emiterii, că nu
există disponibilul necesar acoperirii acestuia la tras, fapta constituie
infracţiunea prevăzută de art. 84 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 59/1934.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 octombrie 2005.
172
Structura infracţiunii. Cerinţe ale laturii obiective la infracţiunea
prevăzută de art. 208-209 al. (3) lit. h), C. pen.
Decizia Nr. II
din 16 ianuarie 2006
Dosar nr. 30/2005
organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit în vederea examinării recursului în
Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la încadrarea juridică a faptei de însuşire
pe nedrept de cabluri, linii, echipamente şi instalaţii de telecomunicaţii,
radiocomunicaţii, precum şi componente de comunicaţii.
Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea cerinţelor art. 34 din Legea
nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 85 de judecători din totalul de 108 în
funcţie.
de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru
admiterea acestuia în sensul de a se stabili că fapta de sustragere de cabluri, linii,
echipamente şi instalaţii de telecomunicaţii, radiocomunicaţii, precum şi
componente de comunicaţii constituie infracţiunea de furt calificat prevăzută de
art. 209 alin. 3 lit. h) din Codul penal, chiar dacă, în momentul sustragerii, nu erau
efectiv integrate într-o reţea sau într-un sistem de comunicaţii.
Secţiile unite,
În practica instanţelor judecătoreşti s-a ivit diversitate de opinii cu privire
la încadrarea juridică ce trebuie dată faptei de însuşire pe nedrept de cabluri,
linii, echipamente şi instalaţii de telecomunicaţii, radiocomunicaţii, precum şi de
componente de comunicaţii, în cazul în care acestea nu sunt efectiv integrate
într-o reţea sau într-un sistem de comunicaţii.
Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că o atare faptă constituie
infracţiunea de furt calificat prevăzută de art. 209 alin. 3 lit. h) din Codul penal
chiar şi în cazul în care cablurile, liniile, echipamentele şi instalaţiile de
telecomunicaţii sau de radiocomunicaţii şi componentele acestora nu sunt
efectiv integrate într-o reţea sau într-un sistem de comunicaţii.
S-a motivat că, în raport cu structura de redactare a art. 209 alin. 3 lit. h)
din Codul penal, se impune să se considere că legiuitorul a urmărit să încadreze
în infracţiunea de furt calificat prevăzută de acest text de lege însuşirea pe
nedrept a oricăruia dintre elementele ce intră în compunerea unei reţele sau a
173
unui sistem de telecomunicaţii ori radiocomunicaţii, independent dacă ele sunt
sau nu integrate într-o astfel de reţea sau în sistem.
Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că fapta de însuşire pe
nedrept de cabluri, linii, echipamente şi instalaţii de telecomunicaţii,
radiocomunicaţii, precum şi componente de comunicaţii constituie infracţiunea
de furt calificat prevăzută de art. 209 alin. 3 lit. h) din Codul penal numai dacă,
în momentul sustragerii, acestea erau efectiv integrate într-o reţea sau într-un
sistem de comunicaţii aflat sau nu în funcţiune.
Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile
legii.
Într-adevăr, în art. 209 alin. 3 lit. h) din Codul penal este inclusă, în sfera
infracţiunii de furt calificat, sustragerea de „cabluri, linii, echipamente şi
instalaţii de telecomunicaţii, radiocomunicaţii, precum şi componente de
comunicaţii”.
Din această prevedere explicită a legii rezultă că oricare dintre aceste
componente de comunicaţii poate face obiectul infracţiunii de furt calificat
prevăzută de art. 208 alin. 1 raportat la art. 209 alin. 3 lit. h) din Codul penal.
Dar pentru ca fapta de însuşire pe nedrept a unuia sau mai multor
elemente componente dintr-o reţea sau dintr-un sistem de comunicaţii să fie
susceptibilă de a fi încadrată în agravanta prevăzută de acest text de lege, este
necesar ca respectivele componente să fi fost integrate efectiv într-o reţea sau
într-un sistem de comunicaţii aflat sau nu în funcţiune. Altfel, dispoziţia de agra-
vare nu ar fi aplicabilă, deoarece din însăşi reglementarea ce i s-a dat rezultă voinţa
legiuitorului ca protecţia penală mai eficientă să asigure ocrotirea nu numai a siste-
melor de comunicaţii aflate sau nu în funcţiune, ci şi a elementelor din compu-
nerea lor, însă numai în măsura în care sunt integrate efectiv în aceste sisteme.
Raţiunea unei asemenea cerinţe este firească dacă se are în vedere că
numai integrarea efectivă a componentelor de comunicaţii într-o reţea sau
într-un sistem le conferă valoarea deosebită impusă de posibilitatea de a fi
folosite numai asamblate potrivit destinaţiei lor specifice.
De aceea, ori de câte ori sustragerile privesc doar cabluri, echipamente sau
alte elemente disparate, neintegrate efectiv în reţea sau sistem de comunicaţii,
atari fapte nu pot fi considerate că întrunesc trăsăturile specifice ale agravantei
menţionate, rămânând astfel susceptibile de a fi încadrate, după caz, într-o altă
agravantă sau doar ca simplu act de sustragere vizat de dispoziţiile art. 208
alin. 1 din Codul penal.
În această privinţă este de observat că şi forma agravată a infracţiunii de
distrugere prevăzută în art. 217 alin. 3 din Codul penal, precum şi infracţiunea
de distrugere prevăzută de art. 276 alin 1 din Codul penal vizează instalaţii sau
sisteme în întregul lor, iar nu doar componente neintegrate în acestea.
Aşa fiind, se impune să se considere că dispoziţiile art. 209 alin. 3 lit. h)
din Codul penal se referă la cabluri, linii, echipamente şi instalaţii de
telecomunicaţii, radiocomunicaţii, precum şi componente de comunicaţii efectiv
integrate într-o reţea sau într-un sistem de comunicaţii, aflat sau nu în funcţiune,
iar nu doar la elemente componente, separate, ale acestora.
174
penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că fapta de
însuşire pe nedrept de cabluri, linii, echipamente şi instalaţii de telecomunicaţii,
radiocomunicaţii, precum şi componente de comunicaţii constituie infracţiunea
de furt calificat prevăzută de art. 209 alin. 3 lit. h) din Codul penal numai dacă,
în momentul sustragerii, acestea erau efectiv integrate într-o reţea sau într-un
sistem de comunicaţii aflat sau nu în funcţiune.
în numele legii
d e c i d e:
În aplicarea dispoziţiilor art. 209 alin. 3 lit. h) din Codul penal, stabileşte:
Fapta de însuşire pe nedrept de cabluri, linii, echipamente şi instalaţii de
telecomunicaţii, radiocomunicaţii, precum şi componente de comunicaţii
constituie infracţiunea de furt calificat prevăzută de textul de lege menţionat
numai dacă, în momentul sustragerii, acestea erau efectiv integrate într-o reţea
sau într-un sistem de comunicaţii aflat sau nu în funcţiune.
Pronunţată în şedinţa publică din 16 ianuarie 2006.
Conţinut constitutiv. Introducerea în ţară de droguri, fără drept,

pentru consum propriu întruneşte numai elementul constitutiv al
infracţiunii prevăzute de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 143/2000 şi nu şi al celei
de trafic de droguri prevăzută de art. 3 din aceeaşi lege
Legea nr. 143/2000, art. 3, art. 4
Fapta de a introduce în ţară droguri pentru propriul consum se
încadrează în prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, iar nu şi în
cele ale art. 3 din aceeaşi lege, prima faptă fiind absorbită de prevederile celei
din urmă.
Prin sentinţa penală nr. 88 din 14 martie 2003 a Tribunalului Suceava a

fost condamnat inculpatul Ţ.D. pentru săvârşirea infracţiunilor de trafic de
droguri de risc prevăzută în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 şi de
introducere în ţară de droguri de risc prevăzută în art. 3 alin. (1) din aceeaşi lege.
Instanţa a reţinut că, la 6 octombrie 2004, inculpatul Ţ.D. a fost găsit
având ascunsă în căptuşeala vestonului cantitatea de 6,2 g canabis. În cursul
cercetărilor s-a stabilit că drogul a fost achiziţionat de inculpat în Republica
Moldova şi l-a introdus în ţară pentru a-l folosi pentru consum propriu.
Prin decizia penală nr. 132 din 25 aprilie 2005 a Curţii de Apel Suceava,
apelul inculpatului a fost respins.
175
Recursul declarat de inculpat este fondat, încadrarea juridică dată faptelor
de prima instanţă şi confirmată în apel nefiind corectă.
Potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cultivarea, producerea,
fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, oferirea,
punerea în vânzare, vânzarea, distribuirea, livrarea cu orice titlu, trimiterea,
transportul, procurarea, cumpărarea, deţinerea şi alte operaţiuni privind
circulaţia drogurilor de risc, fără drept, se pedepsesc cu închisoare de la 3 la
15 ani şi interzicerea unor drepturi.
Art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 prevede că introducerea sau
scoaterea din ţară, precum şi importul ori exportul de droguri de risc, fără drept,
se pedepsesc cu închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.
În conformitate cu art. 4 alin. (1) din aceeaşi lege, cultivarea, producerea,
fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, cumpărarea
sau deţinerea de droguri de mare risc pentru consum propriu fără drept, se
pedepsesc cu închisoarea de la 6 luni la 2 ani sau amendă.
Din examinarea textelor menţionate, în raport cu situaţia de fapt reţinută,
rezultă că în cazul în care trecerea peste frontieră a drogurilor se face exclusiv
pentru consum propriu şi nu pentru trafic de droguri, fapta se încadrează în
prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 care absoarbe în conţinutul
său fapta de trecere a drogurilor peste frontieră.
Faţă de această situaţie, recursul inculpatului a fost admis, s-au casat
decizia atacată şi sentinţa primei instanţe, s-a schimbat încadrarea juridică într-o
singură infracţiune prevăzută în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 şi s-a
dispus condamnarea inculpatului potrivit noii încadrări.
În sens contrar, decizia nr. 4769/2003 în „Buletin Juridic” p. 710
Conţinutul constitutiv al infracţiunii. Iniţierea sau constituirea unui grup

infracţional organizat. Art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003. Elemente
constitutive
Legea nr. 39/2003, art. 7 alin. (1)
Nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în

art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 referitoare la iniţierea sau constituirea
unui grup infracţional organizat, dacă grupul infracţional este format
ocazional, în scopul comiterii imediate a unei infracţiuni, neavând
continuitate sau o structură determinată ori roluri prestabilite pentru fiecare
membru.
Prin sentinţa nr. 395 din 23 martie 2004, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a
penală, a condamnat pe inculpaţii T.Ş., R.T., R.V. pentru săvârşirea infracţiunii
de falsificare de monede sau de alte valori prevăzută în art. 282 alin. (2) raportat
176
la art. 284 C. pen., cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) din acelaşi cod, iar pe
inculpatul P.G. pentru tentativă la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni.
Prin aceeaşi sentinţă, s-a dispus achitarea, între alţii, a inculpatului N.C.
pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute în art. 282 alin. (2) raportat la art. 284
C. pen.
Toţi inculpaţii au fost achitaţi, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10
alin. (1) lit. a) C. proc. pen., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute în art. 7 alin.
(1) din Legea nr. 39/2003.
Instanţa a reţinut că, în iunie 2003, inculpaţii T.Ş. şi R.V. au cerut
inculpatului R.T. să procure din Bulgaria 100.000 de euro contrafăcuţi,
beneficiarul acestor bani fiind inculpatul P.G.
În scopul de a procura banii contrafăcuţi, inculpatul R.V. s-a deplasat în
Bulgaria, împreună cu inculpatul N.C., iar pe teritoriul Bulgariei, împreună cu
inculpatul R.T., a obţinut suma de 100.000 de euro şi 800 de USD contrafăcuţi.
Inculpatul R.T. a adus valuta contrafăcută în ţară, unde a fost preluată de
inculpatul T.Ş., acesta din urmă fiind prins de poliţişti.
Apelul declarat de procuror cu privire la greşita achitare a inculpaţilor
pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute în art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 şi
greşita achitare a inculpatului N.C. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute în
art. 282 alin. (2) raportat la art. 284 C. pen. a fost admis prin decizia nr. 530 din
20 iulie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Instanţa de apel a reţinut că în cauză sunt întrunite elementele constitutive
ale infracţiunii prevăzute în art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, întrucât cei
cinci inculpaţi au acţionat în mod coordonat, în scopul comiterii unei infracţiuni
grave, şi anume falsificare de monede sau de alte valori prevăzută în art. 282
alin. (2) raportat la art. 284 C. pen., constituind un grup care a existat o perioadă
de timp (iunie-iulie 2003) şi a acţionat pentru a obţine un beneficiu financiar,
prin săvârşirea infracţiunii.
Totodată, instanţa de apel a condamnat pe inculpatul N.C. pentru
complicitate la săvârşirea infracţiunii de falsificare de monede sau de alte valori,
întrucât a ajutat pe inculpatul R.V. să se deplaseze în Bulgaria, cunoscând că
acesta urmează să cumpere valută contrafăcută.
Recursurile declarat de inculpaţi, prin care au solicitat, între altele,
achitarea pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute în art. 7 alin. (1) din Legea
nr. 39/2003, sunt fondate.
În mod greşit, instanţa de apel a reţinut vinovăţia inculpaţilor pentru
săvârşirea infracţiunii prevăzute în art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, deşi nu
erau întrunite elementele constitutive ale acesteia.
Toate activităţile desfăşurate de cei cinci inculpaţi, reţinute de instanţa de
apel ca fapte ce intră în conţinutul infracţiunii de constituire a unui grup
infracţional organizat, constituie, în realitate, elemente ale infracţiunii de punere
în circulaţie a valutei falsificate. Inculpaţii au acţionat coordonat în calitate de
autori sau complici ai infracţiunii prevăzute în art. 282 alin. (2) C. pen., discuţiile
telefonice dintre inculpaţi, întâlnirea lor în Bucureşti, deplasările în Bulgaria,
transportul valutei în ţară constituind acte ce intră în conţinutul infracţiunii de
177
falsificare de monede sau de alte valori în varianta punerii în circulaţie a valutei
falsificate, iar nu în conţinutul infracţiunii de constituire a unui grup infracţional
organizat.
Infracţiunea prevăzută în art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 este o formă
de manifestare a criminalităţii organizate şi constă în iniţierea unui grup
infracţional organizat, adică efectuarea de acte menite să determine şi să
pregătească constituirea unui astfel de grup (propuneri, determinarea unor
persoane, instruirea acestora), constituirea unui grup (intrarea în acel grup,
dorinţa de a face parte din grup, reunirea mai multor persoane pe o anumită
durată), aderarea printr-o declaraţie formală de aderare, orală sau scrisă,
îndeplinirea unui ritual, depunerea unui jurământ, sprijinirea unui grup
infracţional organizat prin furnizarea de informaţii, indicaţii, ajutor bănesc,
punerea la dispoziţie a unui local pentru ca membrii să se întâlnească.
Nu sunt întrunite elementele infracţiunii prevăzute în art. 7 alin. (1) din
Legea nr. 39/2003 dacă grupul este format ocazional, în scopul comiterii
imediate a unei infracţiuni, ca în cauza de faţă, şi care nu are continuitate sau o
structură determinată ori roluri prestabilite pentru fiecare membru.
Activitatea grupului infracţional compus din cei cinci inculpaţi nu s-a
desfăşurat în mod coordonat şi, de aceea, nu se poate constata existenţa unui
grup infracţional organizat.
În consecinţă, recursurile au fost admise şi s-a dispus, în baza art. 11 pct. 2
lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., achitarea.
Distincţie între conţinutul constitutiv al infracţiunii de abuz

de încredere şi tâlhărie
C. pen., art. 211 alin. (2) lit. b) şi c), art. 213
Luarea de către inculpat a unui telefon mobil, cu consimţământul părţii

vătămate, în scopul de a-l repara în schimbul unei sume de bani, urmată de
refuzul de a-l restitui, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de
abuz de încredere, iar nu pe cele ale infracţiunii de tâlhărie, întrucât
inculpatul a intrat în posesia bunului mobil în baza unui raport juridic
patrimonial.
Prin sentinţa nr. 333 din 9 martie 2003, Tribunalul Bucureşti, secţia I
penală, a schimbat încadrarea juridică a faptei săvârşite de inculpatul D.G. din
infracţiunea de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. (2) lit. b) şi c) C. pen. în
infracţiunea de abuz de încredere prevăzută în art. 213 din acelaşi cod şi, în baza
acestui text de lege, a condamnat pe inculpat.
Instanţa a reţinut că, în seara zilei de 31 martie 2003, partea vătămată şi
inculpatul s-au întâlnit într-un autobuz şi, în urma discuţiilor purtate, partea
178
vătămată a înmânat inculpatului telefonul mobil pentru a-l repara, în schimbul
sumei de 400.000 de lei. Inculpatul a luat telefonul, dar după ce a constatat că
nu-l poate repara, nu l-a mai restituit părţii vătămate.
Prin decizia nr. 396 din 26 mai 2004, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I
penală, a admis apelul procurorului şi a schimbat încadrarea juridică în
prevederile art. 211 alin. (2) lit. b) şi c) C. pen.
Recursul declarat de inculpat, prin care a cerut schimbarea încadrării
juridice în prevederile art. 213 C. pen., este fondat.
Pentru existenţa infracţiunii de tâlhărie este necesară o acţiune principală
de furt, de luare a unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără
consimţământul acestuia, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept şi o acţiune
adiacentă de exercitare a violenţei, de ameninţare sau de folosire a altor mijloace
de constrângere.
Or, în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de
tâlhărie, deoarece partea vătămată a dat telefonul de bună-voie inculpatului, în
scopul reparării acestuia, urmând ca inculpatul să i-l restituie după două zile.
Fiind dovedit că inculpatul a intrat în posesia telefonului mobil, cu
consimţământul părţii vătămate, pentru a-l repara contra unei sume de bani, deci
pe baza unui raport juridic patrimonial, iar nu în condiţiile art. 211 C. pen.,
încadrarea juridică corectă a faptei este în prevederile art. 213 C. pen. privind
infracţiunea de abuz de încredere.
În consecinţă, recursul a fost admis, decizia atacată a fost casată şi s-a
dispus menţinerea sentinţei pronunţate de prima instanţă.
Conţinut constitutiv. Cerinţe care atribuie faptei caracter calificat.

Tâlhărie. Săvârşirea faptei de două sau mai multe persoane împreună
C. pen., art. 211 alin. (21) lit. a)
Fapta inculpatului de a sustrage un bun, urmată de întrebuinţarea de

violenţe de către o altă persoană pentru păstrarea bunului furat, se
încadrează în prevederile art. 211 alin. (21) lit. a) referitoare la tâlhăria
săvârşită de două sau mai multe persoane împreună.
Prin sentinţa penală nr. 351 din 22 iunie 2004, Tribunalul Braşov, în baza
art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică din infracţiunea de tâlhărie
prevăzută în art. 211 alin. (2) lit. c) C. pen. în infracţiunea de furt calificat
prevăzută în art. 208 alin. (1) raportat la art. 209 alin. (1) lit. e) din acelaşi cod şi
a condamnat pe inculpatul B.I. în baza acestor texte de lege.
În temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc.
pen., s-a dispus achitarea inculpatului A.C. pentru săvârşirea infracţiunii de
tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. (2) lit. c) şi alin. (21) lit. a) C. pen.
179
Instanţa a reţinut că, la 24 februarie 2003, într-un local, inculpatul B.I. a
cerut părţii vătămate să-i împrumute telefonul mobil pentru a da un telefon.
După ce a vorbit la telefon, inculpatul a cerut părţii vătămate să-i mai lase
telefonul, întrucât urma să primească un apel telefonic, iar după aproximativ
10 minute inculpatul a ieşit din local şi s-a urcat într-un taxi în care se afla şi o
altă persoană.
Partea vătămată a urmărit pe inculpat, a deschis portiera din dreapta faţă şi
s-a aruncat peste pasagerul din dreapta încercând să prindă volanul maşinii
pentru a împiedica pornirea acesteia şi a solicitat inculpatului restituirea
telefonului mobil, însă pasagerul din dreapta faţă i-a cerut să coboare din taxi şi
l-a împins. Ulterior, inculpatul a vândut telefonul mobil pentru suma de
1.200.000 de lei.
Curtea de Apel Braşov, prin decizia penală nr. 158 din 12 mai 2005, a
admis apelul procurorului şi a schimbat încadrarea juridică a faptei săvârşite de
inculpatul B.I. în infracţiunea de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. (2) lit. c) şi
alin. (21) lit. a) C. pen. şi a schimbat temeiul achitării inculpatului A.C. din
art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. în art. 11 pct. 2
lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) din acelaşi cod, întrucât nu s-a demonstrat
că inculpatul A.C. este persoana care a ajutat pe inculpatul B.I. la sustragerea
telefonului.
Recursul declarat de inculpatul B.I., prin care a cerut, între altele,
schimbarea încadrării juridice prin înlăturarea prevederilor art. 211 alin. (21)
lit. a) C. pen., este nefondat.
Potrivit art. 211 alin. (21) lit. a) C. pen., tâlhăria săvârşită de două sau mai
multe persoane împreună se pedepseşte cu închisoare de la 7 la 20 de ani.
Din actele dosarului rezultă că, după sustragerea telefonului, inculpatul
şi-a asigurat păstrarea bunului furat beneficiind de ajutorul persoanei care se afla
în dreapta şoferului şi care a împins partea vătămată, împiedicând-o astfel să
intre în taxi pentru a-şi recupera telefonul. În acest mod, inculpatul a scăpat de
urmărirea sa de către partea vătămată.
Aşa fiind, cererea inculpatului în sensul înlăturării textului menţionat nu
poate fi primită şi, în consecinţă, recursul acestuia a fost respins.
180
Conţinut constitutiv la infracţiunea de mărturie mincinoasă. Declaraţii
nesincere înlăturate de instanţă. Lipsă de relevanţă a înlăturării
acestora. Momentul consumării infracţiunii
C. pen., art. 260
Potrivit art. 260 alin. (1) C. pen., fapta martorului care, participând în
această calitate într-o cauză, face afirmaţii mincinoase cu privire la
împrejurările esenţiale asupra cărora a fost întrebat întruneşte elementele
constitutive ale infracţiunii de mărturie mincinoasă, indiferent dacă instanţa
care a soluţionat cauza a înlăturat din ansamblul probator administrat
declaraţiile date de acesta ca fiind nesincere, întrucât infracţiunea de
mărturie mincinoasă se consumă în momentul în care s-au făcut afirmaţiile
mincinoase cu privire la împrejurările esenţiale, neavând relevanţă dacă au
influenţat sau nu soluţia pronunţată.
Prin sentinţa penală nr. 35 din 22 iunie 2005, Curtea de Apel Oradea, între
altele, a condamnat pe inculpaţii P.S. şi F.P. pentru săvârşirea infracţiunii de
mărturie mincinoasă prevăzută în art. 260 alin. (1) C. pen.
Instanţa a reţinut, pe baza probelor administrate, că inculpaţii P.S. şi F.P.
au fost audiaţi în calitate de martori în dosarul nr. 2371/2003 al Curţii de Apel
Oradea, în care au fost cercetaţi pentru săvârşirea unor infracţiuni de corupţie
G.G., B.A. şi P.I.
Pe parcursul cercetării judecătoreşti, inculpaţii P.S. şi F.P., la termenul din
24 octombrie 2003, au făcut afirmaţii mincinoase cu privire la împrejurările
esenţiale asupra cărora au fost întrebaţi, cu scopul de a zădărnici şi îngreuna
cercetarea judecătorească, în folosul inculpaţilor B.A. şi P.I.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au formulat recurs, între alţii,
inculpaţii P.S. şi F.P., solicitând achitarea.
Recursurile formulate nu sunt fondate.
În cursul cercetării judecătoreşti la Curtea de Apel Oradea în dosarul
nr. 2371/2003, la termenul de judecată din 24 octombrie 2003, inculpaţii P.S. şi
F.P. au fost audiaţi în calitate de martori propuşi prin rechizitoriu, ambii făcând
afirmaţii mincinoase cu privire la împrejurările esenţiale asupra cărora au fost
întrebaţi, în scopul de a zădărnici şi îngreuna cercetarea judecătorească, în
folosul inculpaţilor B.A. şi P.I.
Potrivit art. 260 alin. (1) C. pen., mărturia mincinoasă este fapta
martorului care, în cauza în care participă în această calitate, face afirmaţii
mincinoase sau nu spune tot ce ştie cu privire la împrejurările esenţiale asupra
cărora a fost întrebat.
Prin sintagma împrejurări esenţiale se înţeleg orice fapte, date, situaţii sau
circumstanţe care au legătură cu fondul cauzei, fiind determinante în soluţia care
se dă în procesul respectiv.
181
Caracterul esenţial al împrejurărilor asupra cărora martorul relatează se
determină prin raportare la obiectul probei, probă necesară rezolvării cauzei.
În cauză a fost dovedit caracterul mincinos al mărturiilor inculpaţilor de la
termenul din 24 octombrie 2003, prin raportarea afirmaţiilor acestora la celelalte
probe administrate.
Împrejurarea că instanţa care a soluţionat cauza nr. 2371/2003 a înlăturat
din ansamblul probator administrat declaraţiile de martori date de inculpaţii din
prezenta cauză ca fiind nesincere nu înseamnă că infracţiunii îi lipseşte unul din
elementele sale constitutive, ci constituie o dovadă în plus atât a existenţei
faptei, cât şi a comiterii acesteia de către recurenţii inculpaţi.
Acest aspect rezultă şi din faptul că infracţiunea de mărturie mincinoasă se
consumă în momentul în care s-au făcut afirmaţiile mincinoase cu privire la
împrejurările esenţiale, neavând importanţă dacă au avut relevanţă sau nu asupra
soluţiei pronunţate.
În consecinţă, cum în cauză nu s-a comis o eroare gravă de fapt, soluţia de
condamnare a inculpaţilor P.S. şi F.P. nefiind în contradicţie cu ansamblul
probator administrat, ci se întemeiază pe probele cauzei, recursurile declarate de
inculpaţi au fost respinse.
I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 1319 din 28 februarie 2006
Conţinutul constitutiv al infracţiunii

C. pen., art. 211 alin. (21) lit. a
Tâlhăria săvârşită de două persoane împreună nu se încadrează în

prevederile art. 211 alin. (21) lit. a) C. pen., deoarece prin expresia „mai
multe persoane” folosită în text se înţelege săvârşirea tâlhăriei de cel puţin
trei persoane, iar nu de două, ca în speţă.
Prin sentinţa penală nr. 2293 din 31 martie 2004, s-a dispus internarea
într-un centru de reeducare a inculpatului C.D. şi a fost condamnat inculpatul
C.F. pentru săvârşirea mai multor infracţiuni de tâlhărie prevăzute în art. 211
alin. (2) lit. c) şi alin. (2) lit. c1) C. pen., respectiv a complicităţii sau tentativei la
această infracţiune.
Instanţa a reţinut că, în perioada 2 iulie 2002 – 30 iulie 2003, inculpaţii au
sustras ori au încercat să sustragă prin violenţă bijuterii din aur de la mai multe
părţi vătămate.
Craiova a admis apelul procurorului şi al inculpatului C.F., a desfiinţat în parte
sentinţa atacată şi a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului perioada reţinerii.
Apelul inculpatului C.D. a fost respins.
Recursurile declarate de procuror şi de inculpaţi sunt fondate.
182
Din probele administrate a rezultat că la săvârşirea infracţiunilor la care a
participat inculpatul C.F. nu a avut contribuţie o altă persoană în afara celor 2
inculpaţi. Chiar dacă la comiterea faptelor au fost prezente în preajmă şi alte
persoane, acestea nu au acţionat în nici un fel, iar prezenţa lor nu a fost rezultatul
unei înţelegeri prealabile sau concomitente. Astfel fiind, este nejustificată
aplicarea prevederilor art. 211 alin. (21) lit. a) C. pen. În ceea ce-l priveşte pe
acest inculpat, prin două persoane neînţelegându-se „mai multe persoane” la
care se referă textul, noţiune ce presupune existenţa a cel puţin trei persoane.
Astfel fiind, recursurile procurorului şi al inculpatului C.F. au fost admise,
hotărârile atacate au fost casate şi s-a dispus înlăturarea aplicării art. 211 alin. (21)
lit. a) C. pen. din încadrarea juridică a faptelor săvârşite de acest inculpat.
I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 2907 din 10 mai 2005
Conţinut constitutiv. Act sexual cu un minor. Latura subiectivă

C. pen., art. 198, alin. (1)
Infracţiunea de act sexual cu un minor se săvârşeşte cu intenţie.

Aceasta înseamnă că făptuitorul trebuie, fie să cunoască vârsta de sub 15 ani
a persoanei vătămate, fie să accepte posibilitatea ca ea să nu fi împlinit
această vârstă la data producerii actului sexual, fiindu-i indiferent acest
aspect.
În consecinţă, întreţinerea de raport sexual cu o persoană în situaţia în
care aceasta afirmă, anterior actului, că are 18 ani, dar care, în realitate, este
în vârstă de 14 ani, trezeşte în mod evidente făptuitorului matur conştiinţa
riscului că fata poate fi o minoră care nu a împlinit 15 ani, risc pe care şi-l
asumă din indiferenţă, ce echivalează cu intenţia indirectă şi, deci, angajează
răspunderea sa penală.
Prin sentinţa nr. 1567 din 9 decembrie 2004, Tribunalul Bucureşti, secţia
penală, a condamnat pe inculpatul C.S. pentru săvârşirea infracţiunii de act
sexual cu un minor prevăzută în art. 198 alin. (1) C. pen., la 7 ani închisoare.
A mai reţinut că inculpatul a întreţinut cu minora de 14 ani, M.P., un
raport sexual.
Instanţa a reţinut, pe baza declaraţiilor unor martori, că minora a acceptat
să întreţină raportul sexual şi a afirmat că are vârsta de 17 sau 18 ani.
Prin decizia nr. 58 din 26 ianuarie 2005, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a
II-a penală, a respins apelul inculpatului.
Inculpatul a declarat recurs, susţinând, între altele, că s-a aflat în eroare cu
privire la vârsta minorei, care a afirmat că are 18 ani.
183
Susţinerea inculpatului că nu a cunoscut vârsta reală a minorei, că nu a
împlinit 15 ani, fiind indus în eroare de aceasta, nu poate fi primită.
Partea vătămată, născută la 4 aprilie 1990, avea la data comiterii faptei
vârsta de 14 ani şi 1 lună.
Era evident şi pentru inculpat că minora nu putea avea vârsta invocată, dar
la determinarea acesteia şi la întreţinerea cu ea a raportului sexual îi era
indiferent dacă fata avea sau nu vârsta de până la 15 ani, situaţie în care
vinovăţia inculpatului pentru fapta săvârşită nu se exclude.
În raport însă de împrejurările concrete de săvârşire a faptei, între care nu
se identifică manopere de amăgire ori de presiune asupra părţii vătămate, aceasta
cedând cu uşurinţă propunerilor inculpatului care a tratat evenimentul ca pe o
aventură, cu asumarea însă a riscului decurgând din necunoaşterea corectă a
vârstei părţii vătămate, se constată că pentru realizarea funcţiei de constrângere,
de prevenire şi de reeducare a sancţiunii şi a scopului prevăzut în art. 52 C. pen.,
este suficientă aplicarea minimului special prevăzut de lege.
În consecinţă, recursul inculpatului a fost admis, s-au casat hotărârile
atacate şi s-a redus pedeapsa aplicată de 7 la 3 ani închisoare.
Conţinut constitutiv. Proxenetism. Trafic de persoane. Deosebiri

C. pen., art. 329 alin. (1) şi (2)
Legea nr. 678/2001, art. 1
În cazul în care persoana recrutată a ştiut că scopul inculpaţilor este

acela ca ea să practice prostituţia şi să primească de la ea o parte din banii
câştigaţi pe această cale, fără a fi constrânsă ori a se folosi una din
modalităţile prevăzute în art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, fapta
constituie infracţiunea de proxenetism, iar nu trafic de persoane incriminată
de legea menţionată.
Prin sentinţa penală nr. 120 din 30 martie 2004, Tribunalul Bihor a
condamnat pe inculpata B.A. şi alţi 4 inculpaţi pentru săvârşirea infracţiunii de
trafic de persoane prevăzută în art. 12 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 678/2001.
Instanţa a reţinut că, în cursul lunii martie 2003, inculpaţii s-au înţeles să
racoleze din diferite localităţi tinere pentru practicarea prostituţiei în cluburi de
noapte din străinătate. Fetele alese au fost găzduite o vreme de inculpaţi, care în
acest timp au rezolvat formalităţile pentru ieşirea din ţară, urmând ca din
câştigul ce-l vor obţine acestea o parte să revină inculpaţilor.
La 2 aprilie 2003, inculpatul a încercat să treacă tinerele peste graniţă cu
autoturismul, dar au fost opriţi de poliţia de frontieră.
184
Prin decizia penală nr. 177/2004, Curtea de Apel Oradea a admis
apelurile declarate de inculpaţi, a schimbat încadrarea juridică din infracţiunile
de trafic de persoane în cea de proxenetism prevăzută în art. 329 alin. (1) şi (2),
cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. Totodată a dispus confiscarea autoturismului
folosit la săvârşirea infracţiunii.
Recursul declarat de procuror este nefondat.
Din probele administrate în cauză rezultă că, în cursul lunilor martie şi
aprilie 2003, inculpaţii au recrutat şi cazat patru tinere pe care intenţionau să le
transporte în străinătate, profitând de starea lor materială precară, cu scopul de a
trage foloase materiale în urma asigurării condiţiilor de practicare a prostituţiei
de către acestea.
Recrutarea tinerelor s-a făcut cu acordul acestora, ele ştiind că vor lucra
ca prostituate, iar o parte din banii câştigaţi va urma să o dea inculpaţilor.
În speţă, nu este realizată sub aspectul laturii obiective nici una din
modalităţile alternative ale laturii obiective ale infracţiunii de trafic de persoane
prevăzută în art. 12 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 678/2001, şi anume recrutarea,
transferarea, cazarea, primirea unei persoane prin ameninţare, violenţă sau prin
alte forme de constrângere, prin răpire, fraudă sau înşelăciune, abuz de autoritate
sau alte modalităţi prevăzute în text.
Este nereală susţinerea potrivit căreia modalitatea folosită în scopul
exploatării tinerelor a fost frauda, una din modalităţile alternative ale laturii
obiective ale infracţiunii de trafic de persoane, cât timp tinerele racolate nu au
fost induse în eroare în legătură cu o anumită situaţie de fapt, ele cunoscând
scopul plecării în străinătate.
Faptele săvârşite de inculpaţi, prin contribuţii diferite, constând în
discuţiile purtate cu tinerele cu prilejul diferitelor întâlniri, demersurile făcute în
vederea încheierii formalităţilor necesare ieşirii din ţară, cazarea acestora pe
anumite perioade, constituie infracţiunea de proxenetism în varianta recrutării de
persoane în vederea practicării prostituţiei.
Decizia atacată fiind deci legală şi temeinică sub aspectul învederat,
recursul procurorului a fost respins.
În ceea ce priveşte critica formulată în recursul inculpatului cu privire la
confiscarea maşinii, critica este fondată.
Potrivit art. 329 alin. (4) C. pen., se confiscă, între altele, bunurile care au
servit sau au fost destinate să servească, direct sau indirect, la comiterea
infracţiunii.
Or, din probe nu rezultă că autoturismul aparţinând inculpatului a fost
folosit la săvârşirea infracţiunii, el nefiind folosit nici indirect în acest scop, iar
instanţa, deşi invocă dispoziţiile art. 329 alin. (4) C. pen., nu motivează care sunt
temeiurile confiscării autoturismului.
În consecinţă, recursul inculpatului a fost admis, s-a casat decizia atacată
şi s-a dispus înlăturarea măsurii confiscării autoturismului.
185
Conţinut constitutiv. Trafic de persoane. Trafic de minori.
Proxenetism. Elemente constitutive de diferenţiere
C. pen., art. 329
Legea nr.678/2001, art. l1 alin. (1) şi (2) lit. a), art. 13
În cazul în care persoana recrutată nu ştie că, după ce va fi dusă în

străinătate, nu va obţine un loc de muncă, aşa cum a fost încredinţată prin
înşelăciune de către inculpat, ci va trebui să practice prostituţia împărţind
banii câştigaţi cu el, fapta constituie infracţiunea de trafic de persoane
prevăzută în art. 12 din Legea nr. 678/2001, iar nu de proxenetism.
Fapta săvârşită faţă de o minoră, căreia i s-a promis prin înşelăciune
un loc de muncă în străinătate, iar părinţilor li s-au oferit foloase pentru
obţinerea consimţământului la plecarea minorei constituie infracţiunea de
trafic de minori prevăzută în art. 13 din Legea nr. 678/2001.
Prin sentinţa penală nr. 510 din 20 septembrie 2004, Tribunalul Prahova a
condamnat pe inculpaţii C.P. şi C.M. pentru săvârşirea infracţiunilor de trafic de
persoane şi trafic de minori prevăzută în art. 12 alin. (1) şi (2) lit. a), respectiv în
art. 13 pct. 1 şi 4 raportat la art. 16 din Legea nr. 678/2001.
Instanţa a reţinut că cei doi inculpaţi, soţi, fac parte dintr-un grup care se
ocupă de recrutarea de tinere pentru a fi trimise în străinătate în scopul
practicării prostituţiei, o parte din banii obţinuţi de acestea revenind inculpaţilor.
În luna mai 2003 inculpatul C.P. a recrutat pe A.S., convingând-o să plece
cu promisiunea că o va sprijini să lucreze ca damă de companie într-un bar de
noapte. În acest scop inculpatul s-a ocupat de formalităţile privind eliberarea
paşaportului, convenind cu femeia ca să împartă sumele pe care le va obţine.
Cu un autocar aceasta a fost transportată în străinătate unde a fost
aşteptată şi cazată de C.M., practicând apoi prostituţia în cadrul unui bar.
În septembrie 2003, inculpaţii au racolat pe A.V., în vârstă de 17 ani, sora
lui A.S.
Inculpaţii au adăpostit pe minoră în apartamentul lor, au cumpărat un
televizor şi un radiocasetofon pe care le-au oferit părinţilor pentru a le obţine
consimţământul ca minora A.V. să plece în Spania, sub pretextul angajării
acesteia la atelierul de croitorie al cărui patron a pretins că este inculpata.
Induşi astfel în eroare, părinţii minorei s-au prezentat la notarul public,
dând o declaraţie autentificată prin care îşi exprimau acordul eliberării
paşaportului pentru minoră.
Conform înţelegerii dintre inculpaţi, cele două surori urmau să fie duse în
Spania unde acestea ar fi practicat prostituţia.
Finalizarea acestui nou trafic a fost împiedicată de organele de poliţie,
care la data de 18 septembrie 2003 au efectuat o descindere la apartamentul
186
inculpaţilor, unde au găsit pe cele două tinere şi au luat măsuri ca ele să fie
trimise la părinţi.
Prin decizia penală nr.142 din 29 martie 2005, Curtea de Apel Ploieşti a
Decizia a fost atacată cu recurs de inculpaţi, cu motivarea că fapta lor
constituia infracţiunea de proxenetism prevăzută în art. 329 alin. (1) C. pen., iar
nu de trafic de persoane şi de minori.
Recursurile nu sunt fondate.
Faptele inculpaţilor de a fi recrutat pe A.S. şi pe minora A.V., oferind
foloase părinţilor acesteia din urmă pentru obţinerea consimţământului lor,
inducându-i şi în eroare în privinţa scopului deplasării în străinătate, realizează
conţinutul infracţiunilor prevăzute de Legea nr. 678/2001, aşa cum au fost
reţinute de instanţele care s-au pronunţat în cauză.
Stabilind corect existenţa tuturor condiţiilor pentru tragerea la răspundere
penală a inculpaţilor pentru săvârşirea infracţiunilor reţinute, hotărârile atacate se
constată a fi legale şi temeinice, motiv pentru care recursurile inculpaţilor au fost
respinse.
Conţinut constitutiv. Latură subiectivă în cadrul căreia nu este dovedit

mobilul
C. pen., art. 174, art. 176 lit. d), art. 208, art. 211
Uciderea în urma unei certe între foşti concubini şi apoi însuşirea de

către inculpat a unor obiecte ale victimei nu confirmă neîndoielnic intenţia
acestuia de a o ucide pentru a săvârşi o tâlhărie. Nefiind stabilit un atare
mobil, faptele se încadrează în infracţiunile de omor prevăzută în art. 174 şi
de furt prevăzută în art. 208 alin. (1) C. pen.
penală, a condamnat pe inculpatul C.N. pentru săvârşirea infracţiunilor de omor
prevăzută în art. 174 C. pen., prin schimbarea încadrării juridice din infracţiunea
de omor deosebit de grav prevăzută în art. 174 raportat la art. 176 lit. d) din
acelaşi cod, şi de furt prevăzută în art. 208 alin. (1), prin schimbarea încadrării
juridice din infracţiunea de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. (3) lit. c) C. pen.
Instanţa a reţinut că, la 22 mai 2002, inculpatul, care avusese anterior o
relaţie extraconjugală cu victima, a mers la domiciliul acesteia unde, în urma
unor certuri, folosind cablul telefonului, a strangulat femeia, care a decedat.
După săvârşirea omorului, inculpatul a sustras telefonul fix, un telefon mobil şi
bijuteriile din aur aflate asupra victimei.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin decizia nr. 565 din 25 iulie
2005, a respins apelurile inculpatului şi al părţilor civile.
187
Inculpatul şi părţile civile au declarat recurs împotriva deciziei, primul cu
motivarea că nu a comis fapta, iar părţile civile susţinând că faptele inculpatului
constituie infracţiunile de omor deosebit de grav şi tâlhărie.
Atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii au fost
administrate probe pertinente din care rezultă, neîndoielnic, săvârşirea faptelor
de către inculpat astfel cum au fost reţinute de instanţe.
Motivul de recurs susţinut de părţile civile, cu privire la greşita încadrare
juridică a faptei, este lipsit de temei.
Prima instanţă a stabilit că probele administrate nu au dus la concluzia că
mobilul omorului ar fi fost jaful şi că hotărârea de însuşire a unor bunuri aflate
asupra victimei a fost ulterioară uciderii acesteia, inculpatul urmărind probabil
să însceneze o tâlhărie comisă de altul ca mobil al omorului.
Se constată, deci, că prima instanţă, în baza probelor administrate, a
stabilit temeinic faptele inculpatului şi, procedând la schimbarea încadrării
juridice în sensul menţionat, a stabilit corect, sub toate elementele lor consti-
tutive, cele două infracţiuni pentru care a dispus condamnarea.
În consecinţă, recursurile declarate de procuror şi de părţile civile au fost
respinse.
Conţinut constitutiv. Cerinţe care atribuie faptei caracter calificat

C. pen., art. 176 lit. f)
Omorul săvârşit asupra unui poliţist, de către inculpatul condamnat

anterior pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj asupra victimei, pe care, după
liberarea din penitenciar, a ameninţat-o că o va ucide din cauza acestei
condamnări, se încadrează în prevederile art. 176 lit. f) C. pen. referitoare la
omorul deosebit de grav, fapta fiind săvârşită asupra unui poliţist în legătură cu
îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale acestuia.
Prin sentinţa penală nr. 157 din 20 aprilie 2005, Tribunalul Botoşani a
condamnat pe inculpatul B.D. pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat şi
deosebit de grav prevăzută în art. 174 raportat la art. 175 lit. i) şi art. 176 lit. f)
C. pen.
Instanţa a reţinut că, la 10 septembrie 2004, pe stradă, inculpatul a aplicat
victimei M.C., şeful postului de poliţie, o lovitură de cuţit în zona gâtului,
provocându-i o plagă penetrantă în trahee, cu secţionarea jugularei interne, care
a dus la deces.
Prin decizia penală nr. 192 din 13 iunie 2005, Curtea de Apel Suceava a
respins apelul inculpatului, prin care a susţinut că, victima aflându-se în
188
concediu de odihnă la data săvârşirii faptei, nu sunt aplicabile prevederile
art. 176 lit. f) C. pen.
Recursul declarat de inculpat cu privire la greşita încadrare juridică a
faptei în prevederile art. 176 lit. f) C. pen. este nefondat.
În ceea ce priveşte susţinerea că victima nu se afla în timpul îndeplinirii
îndatoririlor de serviciu, aşa cum au reţinut prima instanţă şi cea de apel, potrivit
art. 44 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, acesta poate
interveni pentru păstrarea ordinii şi liniştii publice în orice împrejurare.
Pe de altă parte, chiar dacă nu s-ar reţine incidenţa acestor prevederi
legale, anterior inculpatul a fost condamnat la 2 ani închisoare pentru săvârşirea
infracţiunii de ultraj asupra victimei, iar după liberarea din penitenciar, a
ameninţat victima că o va ucide pentru că din cauza acesteia a fost condamnat.
Prin urmare, în mod corect s-a reţinut în sarcina inculpatului săvârşirea
infracţiunii de omor deosebit de grav prevăzută în art. 176 lit. f) C. pen., fapta
fiind săvârşită asupra unui poliţist în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de
serviciu sau publice ale acestuia şi, ca atare, recursul inculpatului a fost respins.
Conţinut constitutiv. Latură subiectivă. Furt calificat. Însuşirea de

echipamente ale mijloacelor de transport aparţinând traficului feroviar.
Necesitatea reprezentării de către autor a naturii acestor bunuri
C. pen., art. 209 alin. (3) lit. f)
În cazul în care o persoană sustrage de pe câmp, la marginea triajului

C.F.R., piese metalice disparate, fără a-şi da seama că acestea constituie
piese ale unor vagoane de pe care au fost demontate, fapta nu poate fi
încadrată în prevederile art. 209 alin. (3) lit. f) C. pen.
Prin sentinţa penală nr. 62 din 27 aprilie 2005 a Tribunalului Călăraşi,

inculpatul E.F. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat
prevăzută în art. 208 alin. (1) raportat la art. 209 lit. g) şi alin. (3) lit. f) C. pen.
Instanţa a reţinut că, în noaptea de 10 august 2004, inculpatul a sustras din
patrimoniul căilor ferate 7 obloane KS, 8 saboţi de frână, 8 leviere verticale, 5
leviere atârnător, 4 buloane leviere verticale, 6 buloane atârnător, o cheie fixă
31-32,2, cleşti, patent şi un cleşte de tăiat sârmă.
Prin decizia nr. 488 din 24 iunie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I
penală, recursul inculpatului a fost respins.
Împotriva acestei decizii inculpatul a declarat recurs, cu motivarea că
lucrurile menţionate le-a găsit în câmp şi nu le-a demontat de la vagoane, cum
au reţinut instanţele.
Recursul este, în parte, fondat.
189
Coroborând probele administrate în cauză se reţine că inculpatul, în timp
ce se întorcea cu căruţa în care avea lucernă spre municipiul Călăraşi, pe drum,
la marginea triajului C.F.R. Călăraşi, a observat grămada de fier, circa 400 kg,
pe care le-a încărcat şi a aruncat peste ele lucernă, fiind depistat pe drum de către
un echipaj al Jandarmeriei.
Ulterior s-a stabilit că piesele sustrase de inculpat reprezintă componente
de la vagoane de marfă aparţinând căilor ferate, prejudiciul produs fiind de
40.495.128 lei.
Aşadar, fapta inculpatului întruneşte conţinutul infracţiunii de furt
calificat prevăzută în art. 208 alin. (1), raportat la art. 209 alin. (l) lit. g) C. pen.
Curtea constată că fapta inculpatului, care a sustras în timpul nopţii o
cantitate de fier, fără a cunoaşte felul şi natura pieselor, constituie infracţiunea de
furt calificat prevăzută în art. 208 raportat la art. 209 alin. (1) lit. g) şi nu în alin.
(3) lit. f) al aceluiaşi articol. În momentul sustragerii fierului, constând din piese
de diferite dimensiuni şi greutăţi, inculpatul nu şi-a putut da seama de natura
lor, în raport cu locul şi poziţia unde acestea se aflau, şi anume pe drum, la
marginea triajului C.F.R., nefiind montate la vagoane, precum şi în raport cu
persoana inculpatului care, având ca pregătire numai 8 clase, nu avea capacitatea
de apreciere a felului acelor bunuri.
În consecinţă, recursul inculpatului a fost admis, au fost casate hotărârile
atacate, s-a schimbat încadrarea juridică în sensul menţionat şi s-a dispus
condamnarea acestuia potrivit noii încadrări.
Conţinut constitutiv. Cerinţe care atribuie faptei caracter calificat.

Tâlhărie. Săvârşirea faptei într-un vagon în care locuia partea
vătămată
C. pen., art. 211 alin. (21) lit. c)
Infracţiunea de tâlhărie săvârşită într-un vagon, în care partea

vătămată locuia şi care era adaptat condiţiilor de locuit, se încadrează în
prevederile art. 211 alin. (21) lit. c) C. pen. referitoare la tâlhăria săvârşită
într-o locuinţă.
Prin sentinţa penală nr. 23 din 4 februarie 2004, Tribunalul Neamţ a
condamnat pe inculpatul F.N. pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută
în art. 211 alin. (1) C. pen., prin schimbarea încadrării juridice din infracţiunea
de tâlhărie în forma agravată prevăzută în art. 211 alin. (21) lit. c) din acelaşi cod.
Instanţa a reţinut că, la 28 august 2004, inculpatul împreună cu martorul
R.I., fiind surprinşi de ploaie şi aflându-se în apropierea unui schit, au fost
primiţi de partea vătămată să se adăpostească în vagonul dormitor amplasat
lângă schit, unde, pe fondul consumului de băuturi alcoolice, inculpatul a lovit
partea vătămată cu pumnii şi picioarele şi, ulterior, profitând de neputinţa
acesteia de a se apăra, a luat aparatul telefonic şi ceasul părţii vătămate.
190
Curtea de Apel Bacău, prin decizia nr. 103 din 15 martie 2005, a admis
apelul procurorului, a desfiinţat sentinţa atacată şi a dispus condamnarea
inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin.
(1) raportat la art. 211 alin. (21) lit. c) C. pen.
Recursul declarat de inculpat, prin care a solicitat menţinerea hotărârii
primei instanţe, este nefondat.
În mod corect instanţa de apel a reţinut că vagonul avea destinaţia
exclusivă pentru locuit, nefiind prevăzut cu motor şi roţi şi având un pat, sobă,
lumină electrică şi telefon instalat, deci era adaptat condiţiilor de locuit, astfel
încât încadrarea juridică în prevederile art. 211 alin. (1) raportat la art. 211 alin.
(21) lit. c) C. pen. este cea legală.
Prin urmare, recursul inculpatului a fost respins.
Omor calificat. Conţinut constitutiv. Intenţie calificată. Premeditare.

Împrejurări relevante
C. pen., art. 174, art. 175 lit. a)
Ameninţarea repetată a unei persoane cu moartea, o durată mai mare

de timp, urmată de deplasarea inculpatului înarmat cu topor şi cuţit la
domiciliul victimei şi uciderea acesteia, întruneşte elementele caracteristice
ale infracţiunii de omor calificat prevăzută în art. 175 lit. a) C. pen.
Prin sentinţa penală nr. 29 din 16 martie 2005, Tribunalul Vâlcea a

condamnat pe inculpatul M.C. pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat
prevăzută în art. 174 raportat la art. 175 lit. a) C. pen.
Instanţa a reţinut că, în seara zilei de 16 mai 2004, inculpatul s-a înarmat
cu un cuţit şi un topor şi s-a deplasat cu autoturismul spre imobilul în care locuia
fosta sa soţie împreună cu părinţii săi, parcând maşina pe un alt drum, pentru a
nu fi observat de aceştia.
Inculpatul a pătruns în curtea imobilului prin escaladarea gardului, a forţat
încuietoarea uşii de acces, iar apoi a intrat în dormitorul în care se afla fosta sa
soţie, pe care a prins-o cu mâna de gât şi i-a aplicat repetat lovituri în zona
inimii, după care şi-a provocat o plagă înţepată în abdomen.
Prin decizia penală nr. 136 din 26 mai 2005, Curtea de Apel Piteşti a
respins apelul inculpatului.
Împotriva acestei decizii inculpatul a declarat recurs, susţinând că fapta sa
constituie infracţiunea de omor prevăzut în art. 174 C. pen.
Recursul este nefondat.
La organele de poliţie locale au fost primite, anterior faptei, repetate
plângeri ale victimei prin care făcea cunoscut că este ameninţată cu moartea de
inculpat.
191
Se constată, deci, că hotărârea de a ucide victima a fost luată de inculpat
mult anterior săvârşirii faptei.
Deplasarea inculpatului la domiciliul victimei înarmat cu toporul şi un
cuţit, reprezintă acţiuni neîndoielnice de premeditare şi de pregătire a omorului.
În consecinţă, reţinând că fapta inculpatului a fost corect încadrată juridic
de instanţe, iar pedeapsa a fost corect individualizată, recursul a fost respins.
I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 4582 din 3 august 2005
Conţinut constitutiv. Intenţia ca element al laturii subiective. Omor

calificat. Tentativă. Vătămare corporală gravă. Intenţia de a ucide.
Încadrare juridică
C. pen., art. 20, art. 182 alin. (2), art. 175 lit. c)
Aruncarea cu intensitate, de la mică distanţă, a cuţitului în direcţia unei

persoane, cu urmarea producerii unei plăgi înţepate toracice cu leziuni
cardiace şi primejduirea vieţii victimei, constituie tentativă la infracţiunea de
omor, iar nu vătămare corporală gravă, fapta fiind săvârşită cu intenţia de a
ucide, rezultată din arma folosită, modul de acţionare a făptuitorului şi
urmarea produsă.
Prin sentinţa penală nr. 176 din 6 mai 2004, Tribunalul Mureş a
condamnat pe inculpatul J.I. pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală
gravă prevăzută în art. 182 alin. (2) C. pen., schimbând încadrarea juridică din
art. 20 raportat la art. 174 şi art. 175 lit. c) din acelaşi cod.
Instanţa a reţinut că, la 10 ianuarie 2003, inculpatul a venit acasă însoţit de
două persoane. În urma atitudinii provocatoare a soţiei sale, aflată în stare de
ebrietate, inculpatul s-a enervat şi, luând de pe masă un cuţit, l-a prins de vârf şi
l-a aruncat în direcţia acesteia. Cuţitul a lovit partea vătămată, care se afla la
distanţă de un metru, în zona pieptului, cauzându-i o plagă înţepată penetrantă
toracică, cu leziuni cardiace, care au necesitat pentru vindecare 45-50 zile de
îngrijiri medicale şi au pus viaţa victimei în primejdie.
Curtea de Apel Târgu-Mureş, prin decizia nr. 139 din 3 septembrie 2004,
a admis apelul procurorului, a schimbat încadrarea juridică a faptei în tentativă
la infracţiunea de omor calificat şi a condamnat pe inculpat potrivit acestei
încadrări.
Recursul declarat de inculpat este nefondat.
Aflându-se într-o stare de nervozitate accentuată, iritat de comportarea
victimei, inculpatul a aruncat cu cuţitul de la mică distanţă spre aceasta, cu
intensitate, lovind-o în piept, viaţa fiindu-i salvată în urma intervenţiei
chirurgicale efectuate la timp.
Faţă de modul cum a acţionat şi de urmările survenite, se impune
constatarea că inculpatul a prevăzut că prin acţiunea sa ar putea ucide victima,
192
rezultat pe care, chiar dacă nu l-a urmărit, l-a acceptat, ceea ce înseamnă că a
săvârşit fapta cu intenţia de a ucide, încadrarea faptei de instanţa de apel fiind
corectă.
Structura infracţiunii. Conţinut constitutiv

Trimiterea prin poştă a unui colet părţii vătămate, conţinând exploziv şi un
mecanism de declanşare a exploziei, cu urmarea producerii, prin explozie, a
unor leziuni vindecabile de 5-6 zile de tratament medical, reflectă intenţia
făptuitorului de a ucide, împrejurarea că leziunile nu au pus în pericol viaţa
victimei fiind lipsită de relevanţă:
Inculpatul a fost condamnat la 7 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea
tentativei la infracţiunea de omor calificat prevăzută în art. 20 raportat la art. 174
şi art. 175 lit. a şi e C. pen. şi la 5 ani închisoare pentru infracţiunea de
nerespectare a regimului materialelor explozive prevăzută în art. 280 al. 1 şi 4
din acelaşi cod, raportat la art. 31 din Legea nr. 126/1995.
În baza art. 33 lit. a şi a art. 34 lit. b C. pen., instanţa a contopit pedepsele,
dispunând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 7 ani şi 6 luni
închisoare.
S-a reţinut că, la 12 iulie 1999, partea vătămată a deschis un colet expediat
prin poştă de inculpat, moment în care s-a produs o puternică explozie, iar
fragmente ale coletului capcană i-au provocat tăieturi şi excoriaţii necesitând 5-6
zile de îngrijiri medicale.
Inculpatul a confecţionat, în condiţii artizanale, explozibilul pe bază de
nitroceluloză şi nitroglicerină, a conceput apoi un dispozitiv care folosea ca
sursă de alimentare electrică mai multe baterii, plasând toate aceste obiecte
într-un colet poştal trimis părţii vătămate.
Prin expertiza criminalistică efectuată în cauză s-a stabilit că fragmentele
proiectate de explozie puteau secţiona vase de sânge importante sau produce
vătămări grave unor persoane aflate în zonă.
Apelul inculpatului a fost respins.
Recursul declarat de inculpat, cu motivarea că nu a săvârşit fapta cu
intenţia de a ucide şi, în subsidiar, că pedeapsa este prea grea, nu este fondat.
Din probele administrate în cauză rezultă că substanţa explozivă folosită,
precum şi mecanismul confecţionat pentru producerea exploziei erau apte să
lezeze zone vitale ale corpului, iar inculpatul, recurgând la acest mijloc, a
prevăzut rezultatul faptei sale şi, chiar dacă nu a urmărit, a acceptat posibilitatea
uciderii victimei, ceea ce din punctul de vedere al vinovăţiei corespunde
săvârşirii faptei cu intenţie.
Într-un asemenea caz, numărul zilelor de îngrijiri medicale şi împrejurarea
că leziunile nu au pus în primejdie viaţa victimei nu au semnificaţie în stabilirea
intenţiei de a ucide.
193
De asemenea, la stabilirea pedepselor instanţele au aplicat corect criteriile
generale de individualizare a pedepsei.
În consecinţă, recursul declarat de inculpat a fost respins.
CSJ, secţia penală, decizia 2432/2001
Structura infracţiunii. Latura subiectivă. Profanare de cadavre

Pentru existenţa infracţiunii prevăzute în art. 319 C. pen., în modalitatea
profanării unui cadavru, este necesar ca acţiunile materiale de vătămare,
degradare etc. să fie comise cu intenţia de a leza sentimentul de respect datorat
morţilor şi amintirii acestora.
În consecinţă, scoaterea victimei ucise din casă, lăsarea ei pe câmp şi apoi
incendierea cadavrului în scopul de a şterge urmele unui omor, nu constituie
profanare, deoarece lipseşte intenţia specifică laturii subiective ce caracterizează
Inculpaţii au fost condamnaţi pentru săvârşirea infracţiunilor de omor
calificat prevăzută în art. 174 raportat la art. 175 lit. b) C. pen., respectiv
complicitate la această infracţiune, de nedenunţare a infracţiunii şi de favorizare
a infractorului.
Instanţa a reţinut că doi dintre inculpaţi au ucis o persoană, după care,
împreună cu cel de-al treilea inculpat, au scos cadavrul din casă şi l-au dus pe un
câmp unde i-au dat foc.
Apelul procurorului a fost admis şi s-a majorat pedeapsa aplicată unuia
dintre inculpaţi.
Prin recursul declarat de procuror se susţine că inculpaţii trebuiau
condamnaţi şi pentru săvârşirea infracţiunii de profanare de cadavre prevăzută în
art. 319 C. pen.
Recursul este nefondat sub acest aspect.
Justificat, prima instanţă nu a reţinut, în urma extinderii procesului penal
pentru alte fapte faţă de inculpaţi, infracţiunea de profanare de cadavre, întrucât
elementele constitutive ale acestei infracţiuni nu sunt întrunite sub aspectul
laturii subiective.
Din interpretarea prevederilor art. 319 C. pen. rezultă că pot fi încadrate în
această infracţiune lovirea, vătămarea, tăierea, străpungerea cadavrului, întoarce-
rea acestuia în altă poziţie, degradarea, distrugerea, suprimarea, sustragerea
cadavrului, a cenuşei, dezgroparea, dezbrăcarea cadavrului, aruncarea
rămăşiţelor pământeşti ori a cenuşei, murdărirea cadavrului, ataşarea unui obiect
sau însemn de natură a leza memoria persoanei decedate.
În esenţă, deci, pentru existenţa infracţiunii prevăzute în art. 319 C. pen.
este necesar ca, prin acţiunea ce constituie elementul său material, să se aducă,
cu intenţie, o atingere, o alterare a sentimentului de respect datorat morţilor şi
amintirii acestora.
În speţă elementele infracţiunii nu sunt întrunite, întrucât inculpaţii nu au
comis nici unul din actele de executare menţionate, de natură a aduce o lezare
194
respectului faţă de persoana decedată, intenţia lor fiind aceea de a şterge urmele
faptei săvârşite.
În consecinţă, această critică nu a fost primită, recursul procurorului fiind
admis pentru alte motive.
CSJ, secţia penală, decizia nr. 907/2003
Structura infracţiunii. Mărturie mincinoasă.

Inexistenţa elementului constitutiv
Potrivit art. 260 C. pen., constituie infracţiunea de mărturie

mincinoasă, între altele, fapta martorului care într-o cauză penală nu spune
tot ce ştie privitor la împrejurările esenţiale asupra cărora a fost întrebat.
Prin urmare, dacă martorul nu a fost întrebat asupra unei împrejurări
esenţiale pentru soluţionarea cauzei, fapta acestuia de a nu face afirmaţii cu
privire la o astfel de împrejurare nu întruneşte elementele constitutive ale
infracţiunii de mărturie mincinoasă.
Prin sentinţa penală nr. 179 din 17 aprilie 2003, Tribunalul Braşov a
condamnat pe inculpatul O.C. pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută
de art. 211 alin. (2) lit. c) C. pen., pe inculpatul E.C. pentru săvârşirea
infracţiunii de favorizare a infractorului prevăzută în art. 264 alin. (1) C. pen. şi
pe inculpata O.S. pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă prevă-
zută în art. 260 din acelaşi cod.
Instanţa a reţinut că, la 6 iulie 2002, în timp ce se afla într-o piaţă,
inculpatul O.C. a smuls din mâna părţii vătămate o borsetă şi s-a suit în
autoturismul condus de inculpatul E.C., care a asigurat părăsirea de către
inculpatul O.C. a locului faptei.
Inculpata O.S., fiind audiată ca martor, a declarat că în ziua săvârşirii faptei
a fost plecată într-o altă localitate, împreună cu soţul acesteia, inculpatul O.C.
Prin decizia penală nr. 188 din 31 mai 2004, Curtea de Apel Braşov a
admis apelul inculpatei O.S. şi, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10
alin. (1) lit. d) C. proc. pen., a dispus achitarea acesteia pentru săvârşirea
infracţiunii de mărturie mincinoasă, constatând că nu sunt întrunite elementele
constitutive ale acestei infracţiuni, şi a respins apelurile inculpaţilor O.C. şi E.C.
Recursul declarat, între alţii, de procuror, cu privire la greşita achitare a
inculpatei O.S., este nefondat.
Potrivit art. 260 C. pen., constituie infracţiunea de mărturie mincinoasă
fapta martorului care, într-o cauză penală, civilă, disciplinară sau în orice altă
cauză în care se ascultă martori, face afirmaţii mincinoase ori nu spune tot ce
ştie privitor la împrejurări esenţiale asupra cărora a fost întrebat.
195
Prin urmare, întrebarea expresă adresată martorului asupra împrejurărilor
esenţiale constituie o condiţie pentru realizarea laturii obiective a infracţiunii de
mărturie mincinoasă.
Din probele administrate în cauză rezultă că inculpata O.S. a fost ascultată
o singură dată în cursul urmăririi penale. În declaraţia care i-a fost luată,
inculpata nu a susţinut decât că la 5 iulie 2002 a plecat împreună cu soţul său,
inculpatul O.C., în localitatea unde domiciliază părinţii acesteia şi că, în această
localitate, au stat circa 10 zile. Inculpata nu a fost întrebată în mod expres asupra
datei de 6 iulie 2002 şi nici nu a afirmat că inculpatul O.C. nu ar fi plecat din
localitate în perioada cât au stat la părinţii ei.
Din declaraţia inculpatei rezultă, deci, că aceasta nu a fost întrebată asupra
împrejurărilor esenţiale, şi anume dacă la 6 iulie 2002 inculpatul O.C. a fost
plecat din localitatea unde domiciliază părinţii acesteia. Nefiind întrebată asupra
acestei împrejurări, inculpatei nu i se poate imputa faptul că declaraţia a fost dată
la modul general şi sumar.
Întrucât faptul că declaraţia de martor nu este completă şi detaliată, fără să
se fi adresat întrebările necesare asupra unor împrejurări esenţiale, nu poate
atrage răspunderea penală a persoanei care a făcut declaraţia, recursul
procurorului a fost respins.
Structura infracţiunii. Conţinutul constitutiv. Intenţia de a ucide ca

element al laturii subiective
C. pen., art. 20, art. 174, art. 182
Lovirea unei persoane în cap cu o coadă de topor, cu urmarea unei

fracturi craniene cu pierdere de substanţă osoasă şi infirmitate fizică
permanentă şi invaliditate caracterizează tentativa infracţiunii de omor,
existând intenţia de a ucide, iar nu infracţiunea de vătămare corporală gravă,
ce exclude o atare intenţie.
Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava a dispus trimiterea în judecată a

inculpatului I.V. pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală gravă
prevăzută în art. 182 alin. (1) C. pen., prin aceea că, la 23 iunie 1995, a lovit
partea vătămată C.S. cu coada unui topor în cap, cauzându-i leziuni ce au
necesitat 40-45 de zile de îngrijiri medicale şi erau de natură să-i pună viaţa în
pericol, precum şi o infirmitate fizică permanentă cu invaliditate în proporţie de
15%.
Judecătoria Suceava, prin sentinţa penală nr. 1557 din 18 noiembrie 1999,
a condamnat pe inculpat, sentinţa rămânând definitivă prin neapelare.
Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, prin decizia nr. 2823 din 1 iunie
2001, a admis recursul în anulare declarat în cauză, a casat sentinţa şi a trimis
196
cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, cu motivarea că în cauză sunt întrunite
elementele constitutive ale tentativei la infracţiunea de omor prevăzută în art. 20
raportat la art. 174 C. pen.
Judecătoria Suceava a schimbat încadrarea juridică a faptei în sensul
menţionat şi şi-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Suceava.
Tribunalul Suceava, prin sentinţa penală nr. 19 din 28 ianuarie 2004, a
condamnat pe inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală
gravă prevăzută în art. 182 alin. (1) C. pen., prin schimbarea încadrării juridice
din tentativă la infracţiunea de omor.
Curtea de Apel Suceava, prin decizia penală nr. 221 din 12 iulie 2004, a
respins apelul procurorului.
Împotriva acestor hotărâri procurorul a declarat recurs, care este fondat.
Potrivit probelor administrate în cauză, rezultă că inculpatul a lovit partea
vătămată cu o coadă de topor, cauzându-i un traumatism cranio cerebral cu
fractură deschisă şi pierdere de substanţă osoasă pe o suprafaţă de 4 cm2, şi o
infirmitate fizică permanentă cu invaliditate.
Lovirea părţii vătămate în regiunea tempo-parietală cu un obiect dur, apt de
a ucide şi cu intensitate, materializată în gravitatea leziunilor şi consecinţele aces-
tora, impune concluzia că inculpatul a prevăzut posibilitatea morţii părţii vătămate
şi, chiar dacă nu a urmărit acest rezultat, l-a acceptat, acţionând, deci, cu intenţie.
În consecinţă, s-a admis recursul, s-au casat hotărârile atacate, s-a
schimbat încadrarea juridică a faptei în tentativă la infracţiunea de omor
prevăzută în art. 20 raportat la art. 174 C. pen. şi s-a dispus condamnarea
inculpatului în temeiul acestor texte de lege.
Structura infracţiunii. Conţinut constitutiv.

Intenţia ca element al laturii subiective
C. pen., art. 215, art 254
Fapta de a pretinde şi primi bani, inducând în eroare persoana
vătămată cu privire la împrejurarea că actul pentru a cărui neîndeplinire
făptuitorul a pretins şi primit banii priveşte îndatoririle sale de serviciu,
întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune, iar nu pe
cele ale infracţiunii de luare de mită.
Prin sentinţa nr. 147 din 30 septembrie 2003, Tribunalul Militar Teritorial
Bucureşti a condamnat pe inculpaţii G.A., M.C. şi M.R. pentru săvârşirea
infracţiunii de luare de mită prevăzută în art. 254 alin. (1) C. pen., iar pe
inculpatul B.N. pentru complicitate la săvârşirea acestei infracţiuni.
197
Instanţa a reţinut că, în noaptea de 18 februarie 1997, inculpatul B.N., la
acea dată angajat ca jandarm, se afla în serviciul de patrulare, împreună cu
inculpatul G.A., poliţist.
Inculpaţii, împreună cu inculpatul sergent major M.C. şi inculpatul
sergent major M.R., au oprit pentru control autoturismul înmatriculat în
străinătate, în care se aflau cetăţenii străini B.R. şi K.D. şi, pentru a nu fi
sancţionat contravenţional potrivit Decretului nr. 328/1966, la solicitarea celor 3
inculpaţi poliţişti, B.R. i-a dat suma de 500 de USD inculpatului B.N., care la
rândul său i-a dat-o inculpatului M.R.
După primirea sumei de bani, celor 2 ocupanţi ai autoturismului li s-a
permis să-şi continue drumul. Ajungând la punctul de trecere a frontierei, B.R. a
reclamat fapta vameşilor români, care au sesizat inspectoratul de poliţie.
Prin decizia nr. 16 din 4 martie 2004, Curtea Militară de Apel, între altele,
a respins apelurile inculpaţilor.
Recursurile declarate de inculpaţi, prin care s-a cerut, între altele,
schimbarea încadrării juridice în infracţiunea de înşelăciune prevăzută în art. 215
C. pen., sunt fondate.
Potrivit prevederilor art. 254 C. pen., constituie infracţiunea de luare de
mită fapta funcţionarului care, direct sau indirect, pretinde ori primeşte bani sau
alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau
nu o respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea
unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act
contrar acestor îndatoriri.
În cauză, din actele dosarului rezultă că, în realitate, B.R. nu a încălcat
legea privind circulaţia pe drumurile publice.
Prin urmare, inculpaţii l-au indus în eroare afirmând că este pasibil de
amendă sau chiar de închisoare şi că, dacă le remite suma de 500 de USD, nu
vor întocmi actele de constatare a faptei.
În consecinţă, se constată că inculpaţii nu au pretins şi primit bani pentru
a nu îndeplini un act ce intră în atribuţiile lor de serviciu, ci prin inducerea în
eroare a părţii vătămate au cauzat acesteia un prejudiciu, în scopul obţinerii
pentru ei a unui folos material injust.
Fapta inculpaţilor G.A., M.C. şi M.R. întrunind elementele constitutive
ale infracţiunii de înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. (1) C. pen., iar fapta
inculpatului B.N., pe cele ale complicităţii la săvârşirea acestei infracţiuni,
recursurile au fost admise şi s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei şi
condamnarea inculpatului în sensul considerentelor ce preced.
198
Structura infracţiunii. Conţinut constitutiv.
Intenţia ca element al laturii subiective
C. pen., art. 215, alin. (3), (4) şi (5)
Legea nr. 59/1934, art. 84 alin. (1) pct. 2
Emiterea de cecuri în numele unor societăţi comerciale, ştiind că

pentru valorificarea lor nu există acoperirea necesară şi pricinuindu-se astfel
o pagubă posesorului cecurilor, întruneşte elementele constitutive ale
infracţiunii de înşelăciune, iar nu pe cele ale infracţiunii prevăzute în art. 84
alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934.
Prin sentinţa penală nr. 72 din 12 februarie 2002, Tribunalul Constanţa a

condamnat pe inculpatul C.G. pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune
prevăzută în art. 215 alin. (3), (4) şi (5) C. pen.
Instanţa a reţinut că, la 30 ianuarie 1998, inculpatul C.G., administrator şi
asociat la societăţile comerciale C.O. şi G. având ca obiect de activitate vânzarea
cu amănuntul de carburanţi, a încheiat un contract de vânzare-cumpărare cu
societatea comercială P., în baza căruia societatea comercială C.O. reprezentată
de inculpat a primit cantităţi de benzină şi motorină. Pentru plata acestora,
inculpatul a emis, în iulie 1998, 3 file cec în valoare de 750 de milioane de lei,
deşi societatea comercială se afla în interdicţie bancară. În august 1998,
inculpatul a emis alte file cec în valoare de un miliard de lei în numele societăţii
comerciale G. şi girate de societatea comercială C.O., agent economic aflat, de
asemenea, în interdicţie bancară.
Ulterior, inculpatul a emis file cec în numele societăţii comerciale C.V.,
achitând o parte din contravaloarea produselor petroliere achiziţionate, până în
noiembrie 1998 când banca a înştiinţat societatea comercială P. că 8 file cec
emise de inculpat pe numele societăţii comerciale C.V. introduse la plată nu pot
fi achitate din lipsa disponibilului în cont.
Expertiza contabilă efectuată în cauză a stabilit că din valoarea produselor
petroliere livrate de societatea comercială P. s-a achitat suma de 594.248.027 de
lei, aceasta fiind prejudiciată cu suma de 4.905.751.974 de lei.
Curtea de Apel Constanţa, prin decizia penală nr. 324 din 23 decembrie
2002, a admis apelul inculpatului, a desfiinţat în parte sentinţa, dispunând
reducerea pedepsei şi a respins apelul procurorului.
Recursurile declarate de procuror şi de inculpat, între altele, cu privire la
schimbarea încadrării juridice în infracţiunea prevăzută în art. 84 alin. (1) pct. 2
din Legea nr. 59/1934 asupra cecului, sunt nefondate.
Instanţele de judecată, în mod corect, au încadrat fapta săvârşită de
inculpat în infracţiunea de înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. (3), (4) şi (5)
C. pen., întrucât acesta a acţionat pentru a induce şi menţine în eroare partenerii
de afaceri cu privire la solvabilitatea şi credibilitatea sa financiară. Profitând de
calitatea sa de asociat şi administrator al mai multor societăţi comerciale,
199
inculpatul a emis succesiv file cec pe numele acestora, deşi ştia că toate
societăţile comerciale erau în interdicţie bancară şi că nu avea disponibil în cont
pentru acoperirea debitelor.
Inculpatul nu a acţionat în numele mai multor societăţi comerciale cu
bună-credinţă, din dorinţa de a încerca achitarea creanţelor, ci, dimpotrivă, acest
procedeu a avut scopul de a crea aparenţa solvabilităţii şi a eforturilor depuse de
debitor pentru plata datoriilor sale, în realitate el urmărind şi obţinând, în acest
mod, amânarea momentului sistării livrărilor de produse petroliere de către
societatea comercială P. Că aşa stau lucrurile o dovedeşte şi faptul că, deşi
inculpatul a valorificat toată cantitatea de produse petroliere achiziţionată, el nu
a achitat furnizorului decât suma de 594.248.027 de lei, sumă plătită pentru a
menţine cât mai mult timp aparenţa unei iminente plăţi şi a induce în eroare pe
reprezentanţii societăţii comerciale P. că îşi vor încasa debitele, motiv pentru
care livrarea mărfii a fost sistată numai în octombrie 1998.
Prin urmare, inculpatul a săvârşit infracţiunea de înşelăciune, emiterea
filelor cec în condiţiile inexistenţei disponibilului bancar făcându-se prin
inducerea în eroare a furnizorului, în scopul obţinerii unui folos material injust.
În consecinţă, constatându-se că nu se impune schimbarea încadrării
juridice a faptei, recursurile au fost respinse.
Structura infracţiunii. Conţinutul constitutiv.

Condiţii sau cerinţe ale laturii obiective
C. pen., art. 254
Condiţia prevăzută în art. 254 alin. (1) C. pen., ca fapta funcţionarului

să fie săvârşită în legătură cu îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle
sale de serviciu este realizată şi în situaţia în care îndeplinirea actului cade
în atribuţiile altui funcţionar, dar făptuitorul, prin modul în care îşi
realizează propriile sarcini de serviciu, poate influenţa îndeplinirea actului de
către funcţionarul competent.
Prin sentinţa penală nr. 372 din 20 decembrie 2002, Tribunalul Mureş a
condamnat pe inculpatul B.L. la 4 pedepse pentru săvârşirea unor infracţiuni de
luare de mită prevăzute în art. 254 alin. (1) C. pen.
Instanţa a reţinut că, în anul 1996, inculpatul a fost încadrat în muncă la
Regia Autonomă de Gospodărie Comunală şi Locativă Târgu Mureş, la biroul
de administrare a fondului locativ, având între principalele sarcini de serviciu să
ia măsuri pentru evacuarea persoanelor care ocupă ilegal un spaţiu administrat
de regie.
200
Spaţiile eliberate se puneau la dispoziţia primăriei care emitea ordin de
repartizare persoanelor îndreptăţite, pe baza cărora se încheiau contracte de
închiriere între titular şi R.A.G.C.L. în calitate de administrator al spaţiului
locativ. Pentru a-şi îndeplini obligaţiile de serviciu, inculpatul a pretins şi primit
sume de bani şi alte foloase materiale de la mai multe persoane.
Apelul inculpatului a fost respins prin decizia penală nr. 170 din
15 octombrie 2003 a Curţii de Apel Târgu Mureş.
În recursul declarat, inculpatul a susţinut că nu sunt întrunite elementele
constitutive ale infracţiunii de luare de mită, deoarece nu a avut putere de decizie
în ceea ce priveşte repartizarea spaţiului locativ.
Critica este nefondată.
Din dosarul cauzei rezultă că inculpatul, funcţionar la Regia Autonomă de
Gospodărie Comunală şi Locativă Târgu Mureş, Biroul de administrare a
fondului locativ, avea între atribuţiile de serviciu identificarea spaţiilor locative
ocupate fără forme legale, emiterea somaţiilor pentru eliberarea acestora,
obţinerea deciziilor de evacuare de la consiliul local şi asigurarea evacuării
forţate. Deşi repartizarea locuinţelor era de competenţa primăriei, prin modul în
care îşi realiza sarcinile de serviciu inculpatul putea să influenţeze rezolvarea
cererilor de repartizare a locuinţelor.
În consecinţă, faptele inculpatului de a pretinde şi primi bani şi alte foloase
materiale în legătură cu sarcinile sale de serviciu au fost încadrate corect în
infracţiunea de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen., motiv pentru
care recursul a fost respins.
201
CAPITOLUL III
FORMELE INFRACŢIUNII
1. Fazele activităţii infracţionale

A. Desfăşurarea activităţii infracţionale. Săvârşirea infracţiunii, ca de
altfel, a oricărui act de conduită exterioară a omului, implică din partea acestuia
o activitate ce se desfăşoară, de regulă, în timp şi spaţiu. Această activitate
poate consta din una sau mai multe acţiuni. La rândul ei, fiecare acţiune poate fi
realizată prin unul ori mai multe acte. Aşadar, săvârşirea infracţiunii poate
parcurge mai multe momente sau faze în drumul ei spre producerea rezultatului
socialmente periculos.
În desfăşurarea activităţii prin care se realizează orice infracţiune,
distingem două perioade pe care le parcurge autorul acesteia:
– o perioadă internă sau psihică, de concepţie şi decizie;
– o perioadă externă sau de executare a deciziei de a săvârşi infracţiunea.
Perioada internă cuprinde intervalul în care au loc în conştiinţa
făptuitorului procesele psihice care caracterizează atitudinea lui psihică faţă de
săvârşirea faptei şi faţă de urmările acesteia. În această perioadă se formează
latura subiectivă a infracţiunii.
Momentele sau fazele formării laturii subiective a infracţiunii, caracte-
ristice perioadei interne, sunt următoarele:
– conceperea activităţii infracţionale, adică apariţia şi conturarea ideii de
a comite fapta prevăzută de legea penală;
– deliberarea, adică compararea, în vederea deciziei, a alternativelor
săvârşirii sau nesăvârşirii infracţiunii, a avantajelor şi dezavantajelor atrase de
fiecare alternativă;
– decizia sau rezoluţia infracţională, adică hotărârea de a săvârşi infrac-
ţiunea.
Aceste momente sau faze există în cazul infracţiunilor săvârşite cu
intenţie, fiindcă, la toate aceste infracţiuni, săvârşirea faptei este precedată de o
perioadă internă. Având în vedere că toate aceste momente ce caracterizează
perioada internă se petrec în psihicul făptuitorului, ele nu pot fi cunoscute decât
în măsura în care latura subiectivă s-a manifestat în acte de conduită care ţin de
perioada externă a săvârşirii infracţiunii.
202
Perioada internă precede totdeauna perioada externă, fiindcă totdeauna
apare mai întâi ideea de a săvârşi fapta, urmată de luarea hotărârii de a fi
săvârşită, iar în final, se trece la realizarea deciziei.
Raportat la factorul timp, decizia de a săvârşi fapta poate fi urmată de
punerea ei în executare, la un interval mai mic ori mai mare. Indiferent, însă,
dacă, după luarea deciziei, autorul a trecut imediat sau mai târziu la punerea ei
în executare, perioada internă există la toate infracţiunile intenţionate, inclusiv
la cele săvârşite spontan (impetu animo).
În cazul infracţiunilor praeterintenţionate sau din culpă, nu există
problematica perioadei interne şi a fazelor desfăşurării activităţii infracţionale.
Odată cu adoptarea deciziei de a săvârşi fapta prevăzută de legea penală,
perioada internă ia sfârşit şi prin aceasta se realizează integral latura subiectivă
a infracţiunii. Atitudinea psihică a făptuitorului se exprimă întotdeauna în
decizia de a săvârşi fapta, ce rămâne neschimbată pe tot parcursul perioadei
externe în care se realizează hotărârea infracţională luată.
Perioada externă sau de executare cuprinde întreaga manifestare exte-
rioară, adică toate acţiunile şi actele efectuate în vederea punerii în executare a
hotărârii de a săvârşi infracţiunea. În această perioadă, desfăşurarea activităţii
infracţionale parcurge aşa-numitul drum al infracţiunii (iter criminis), de la
prima manifestare externă în executarea rezoluţiei infracţionale până la produ-
cerea rezultatului socialmente periculos şi până la ultima evoluţie eventuală a
acestui rezultat. Prin aceste acţiuni şi acte se realizează latura obiectivă a
infracţiunii.
Aşa cum se arată în literatura de specialitate, spre deosebire de rezoluţia
sau hotărârea infracţională care, odată adoptată, rămâne identică cu ea însăşi,
câtă vreme nu este abandonată ori înlocuită cu altă rezoluţie, realizarea ei, prin
săvârşirea activităţii care formează latura obiectivă a infracţiunii, nu poate avea
loc decât prin desfăşurarea în timp şi prin parcurgerea mai multor momente sau
faze. Fiecare dintre aceste momente ori faze reprezintă tot atâtea stadii
progresive, variabile în conţinut în raport cu apropierea lor de momentul sau
faza finală.
Sunt cunoscute ca faze ale desfăşurării activităţii infracţionale, în perioada
externă, faza actelor preparatorii sau de pregătire, faza actelor de executare şi
faza urmărilor.
• Faza actelor pregătitoare este caracterizată prin săvârşirea de acte care
pregătesc comiterea acţiunii ce constituie elementul material al infracţiunii.
Este prima fază a perioadei externe, în care se trece la executarea hotărârii
infracţionale prin acte care pregătesc din punct de vedere material sau moral
săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, fără să se treacă la executarea
propriu-zisă a acesteia, care aparţine fazei următoare.
203
• Faza actelor de executare se caracterizează, la rândul ei, prin săvârşirea
de acte de natură să realizeze însăşi acţiunea care constituie elementul material
al infracţiunii. În această fază se trece deci de la pregătirea săvârşirii faptei la
săvârşirea efectivă a acesteia. Executarea hotărârii de a săvârşi fapta poate
prezenta mai multe modalităţi. Astfel, este posibil ca executarea faptei să fie
întreruptă, în aşa fel încât nu se realizează decât o parte din acţiunea care
constituie elementul material al infracţiunii. De asemenea, se poate ca
executarea faptei să fie completă, adică să se săvârşească fapta care constituie
elementul material al infracţiunii, dar să nu se producă rezultatul cerut de lege
pentru realizarea integrală a laturii obiective a respectivei infracţiuni. În sfârşit,
este posibilă realizarea întregii acţiuni sau inacţiuni, care reprezintă elementul
material al laturii obiective, dar urmările sau rezultatul se vor produce abia
ulterior, în următoarea fază, cea a urmărilor.
• Faza urmărilor se caracterizează, aşa cum arată denumirea sa, prin
producerea rezultatului care este necesar pentru realizarea laturii obiective a
infracţiunii. Momentul iniţial al acestei faze este, aşa cum s-a arătat, acela al
săvârşirii în întregime a faptei, urmată de producerea efectivă a urmării
imediate. În unele cazuri, faza urmărilor poate dura mai mult, fie datorită
prelungirii în timp a însăşi acţiunii care duce la amplificarea urmărilor, fie din
cauza amplificării ulterioare a rezultatului produs.
B. Noţiunea de forme ale infracţiunii şi caracterizarea acestora. Spre
deosebire de latura subiectivă, care se realizează în întregime în momentul
luării deciziei infracţionale, latura obiectivă, adică săvârşirea faptei şi
producerea urmărilor, se realizează în timp, pe parcursul mai multor momente
sau faze.
Datorită acestei deosebiri, în practică, se pot ivi situaţii în care latura
subiectivă este realizată în întregime, în timp ce latura obiectivă este realizată în
parte, din cauză că executarea faptei a fost întreruptă sau, deşi a fost în realizată
în întregime, din diferite cauze, nu s-a ajuns la producerea urmării necesare
pentru existenţa infracţiunii, ori, dimpotrivă, rezultatul produs a suferit o
amplificare deosebită.
Asemenea realităţi au creat necesitatea incriminării şi sancţionării şi a
acestor faze, ce reprezintă forme atipice ale faptelor prevăzute de legea penală.
S-a admis în unanimitate că astfel de forme atipice ale faptelor deja incriminate
pot fi şi ele incriminate şi sancţionate din aceleaşi raţiuni pentru care sunt
incriminate şi sancţionate faptele în forma lor tipică.
Aceste forme ale infracţiunii, clasificarea lor, condiţiile în care formele
atipice ale infracţiunii pot fi incriminate şi sancţionate alături de formele tipice
au făcut obiectul de studiu al ştiinţei dreptului penal.
204
Prin forme ale infracţiunii se înţeleg formele pe care infracţiunea le poate
îmbrăca, în ceea ce priveşte latura sa obiectivă, în raport cu fazele de
desfăşurare a activităţii infracţionale.
În ce priveşte determinarea formelor infracţiunii, în raport cu fazele
desfăşurării activităţii infracţionale, este de asemenea unanim admis în teoria
dreptului penal că, în perioada internă, nu se pune problema existenţei unei
forme a infracţiunii, deoarece, deşi odată cu luarea deciziei de săvârşire a faptei
s-a realizat în întregime latura subiectivă a infracţiunii, nu există încă nimic din
latura obiectivă a acesteia. De aceea, în dreptul nostru penal, este exclusă
existenţa unei forme a infracţiunii în perioada internă.
În cadrul perioadei externe sau de executare a rezoluţiei infracţionale, însă,
pot exista forme ale infracţiunii în raport cu toate fazele de desfăşurare a
activităţii infracţionale, aşa încât pot exista atâtea forme ale infracţiunii câte faze
şi modalităţi ale acestora există. Astfel, sunt cunoscute ca forme ale infracţiunii:
1) forma actelor preparatorii sau de pregătire, corespunzătoare fazei de
desfăşurare care poartă aceeaşi denumire;
2) forma tentativei, corespunzătoare fazei actelor de executare, în situaţia
în care executarea a fost întreruptă sau, deşi a fost dusă până la capăt, a rămas
totuşi fără rezultat;
3) forma faptului consumat, corespunzătoare fazei urmărilor în situaţia în
care, în urma săvârşirii faptei, s-a produs rezultatul în condiţiile cerute de lege
pentru ca acesta să realizeze integral latura obiectivă a infracţiunii. Această
formă corespunde perfect formei tipice în care fapta este prevăzută în textul
incriminator;
4) forma faptului epuizat, corespunzătoare, de asemenea, fazei urmărilor,
în ipoteza în care, după producerea rezultatului, deci după momentul
consumării, datorită prelungirii în timp a acţiunii sau inacţiunii sau agravării
ulterioare a rezultatului, acesta se amplifică în mod deosebit, determinând o altă
calificare a faptei.
În teoria dreptului penal, infracţiunile au fost clasificate, după forma lor, în
infracţiuni tip, corespunzătoare formelor tipice sau de bază, şi infracţiuni
derivate, corespunzătoare formelor atipice sau derivate ale infracţiunii. Infrac-
ţiunile tip sunt denumite şi infracţiuni fapt consumat, iar infracţiunile corespun-
zătoare faptelor atipice sunt denumite, după caz, infracţiuni fapt preparat
(corespunzătoare actelor preparatorii), infracţiuni fapt tentat (corespunzătoare
tentativei) şi infracţiuni fapt epuizat (corespunzătoare rezultatului epuizat).
2. Actele preparatorii
A. Noţiune şi caracterizare. Sunt denumite acte preparatorii toate acele
acte prin care se pregăteşte săvârşirea acţiunii ce constituie elementul material
al infracţiunii. Fiind efectuate în realizarea hotărârii de a săvârşi infracţiunea pe
205
care o pregătesc, actele preparatorii presupun existenţa unei rezoluţii
infracţionale şi deci nu sunt posibile decât la infracţiunile intenţionate.
Actele preparatorii sau pregătitoare pot consta din:
– acte de pregătire materială a săvârşirii faptei, cum ar fi producerea sau
procurarea mijloacelor sau instrumentelor ori adaptarea lor în vederea săvârşirii
faptei, asigurarea mijloacelor de transport şi a locului de refugiu după
săvârşirea faptei ori de depozitare a bunurilor sustrase, înlăturarea unor
obstacole materiale în calea săvârşirii faptei, adică în crearea de condiţii
materiale favorabile pentru săvârşirea faptei;
– acte de pregătire morală, cum ar fi culegerea de informaţii asupra
condiţiilor în care urmează să fie comisă fapta, atragerea de complici la
săvârşirea infracţiunii, studierea mijloacelor ori a locului unde urmează să fie
comisă fapta, adică în crearea de condiţii psihice sau morale favorabile
săvârşirii faptei.
Caracteristic actelor preparatorii este faptul că ele pregătesc săvârşirea
faptei şi deci sunt premergătoare trecerii la comiterea acţiunii. Actele
preparatorii nu corespund deci acţiunii tipice indicate în conţinutul juridic al
infracţiunii prin ceea ce am denumit verbum regens. Ele trebuie să fie efectuate
în vederea săvârşirii unei infracţiuni, să reflecte rezoluţia infracţională în
realizarea căreia au fost efectuate. Verificarea acestei cerinţe este dificilă,
deoarece, de cele mai multe ori, actele preparatorii nu evidenţiază prin ele
însele intenţia de a săvârşi o anumită infracţiune, având un caracter echivoc (de
exemplu, procurarea unui cuţit sau a unei substanţe toxice nu exprimă prin ea
însăşi intenţia făptuitorului, fiindcă lucrurile procurate ar putea servi nu numai
unor scopuri periculoase, dar şi unor scopuri cu totul inofensive).
Actele preparatorii sunt posibile, în principiu, la orice infracţiune
intenţionată.
B. Incriminarea actelor preparatorii. În teoria dreptului penal au fost
formulate mai multe puncte de vedere cu privire la incriminarea actelor
pregătitoare, în cadrul acestora evidenţiindu-se două teorii sau teze principale,
opuse una alteia, şi anume teza incriminării actelor de pregătire şi teza
neincriminării acestor acte.
– Teza incriminării actelor preparatorii susţine necesitatea incriminării
acestor acte ţinând seama de pericolul social pe care ele îl prezintă. Actele
preparatorii, se susţine în această opinie, creează condiţii favorabile pentru
săvârşirea faptei prevăzute de legea penală şi, prin aceasta, trebuie incluse în
antecedenţa cauzală a rezultatului socialmente periculos, chiar dacă acest
rezultat nu s-a produs, creând o stare de pericol pentru valoarea socială
împotriva căreia urma să se îndrepte fapta pregătită. Incriminarea şi
sancţionarea actelor preparatorii sunt deci necesare, în aceeaşi concepţie,
206
tocmai pentru a preveni săvârşirea faptei pregătite şi pentru a apăra valoarea
socială ameninţată.
În cadrul tezei incriminării s-au conturat însă două opinii: una care susţine
necesitatea incriminării nelimitate a actelor preparatorii, oricare ar fi
infracţiunea pregătită, şi alta partizană a ideii incriminării limitate. Potrivit
acestei ultime opinii, deşi se recunoaşte că actele preparatorii prezintă pericol
social şi că deci ar putea fi în principiu incriminate, se consideră totuşi că
incriminarea acestora nu este necesară decât în cazul infracţiunilor grave,
fiindcă numai la astfel de infracţiuni actele pregătitoare prezintă gradul de
pericol social caracteristic infracţiunii.
– Teza neincriminării susţine, în mod contrar, că actele pregătitoare nu
trebuie să fie incriminate, deoarece ele rămân în afara faptei şi nu se înscriu în
antecedenţa cauzală propriu-zisă a rezultatului infracţional. Potrivit acestei
concepţii, legea nu trebuie să incrimineze decât actele de executare a faptei, nu
şi actele de pregătire, care nu prezintă pericol social prin ele însele, ci creează
doar condiţii pentru săvârşirea faptei.
Argumentul principal al tezei că incriminarea actelor preparatorii nu este
indicată este însă acela că ele au, în general, caracter echivoc, în sensul că nu
arată clar ce voieşte autorul lor, aşa încât acesta ar putea susţine oricând că a
renunţat la săvârşirea faptei. În sfârşit, s-a invocat că actele pregătitoare nu
numai că nu produc o vătămare efectivă, dar nu creează nici o stare de pericol
social pentru valoarea socială către care se îndreaptă ele, astfel că, dacă s-ar
incrimina astfel de acte, s-ar ajunge la sancţiuni reduse şi deci inutile.
Legislaţiile penale contemporane consacră, unele, sistemul neincriminării,
iar altele, sistemul incriminării actelor preparatorii. Majoritatea prevăd sistemul
neincriminării.
C. Regimul actelor preparatorii in dreptul penal românesc. Codul penal
în vigoare a consacrat sistemul neincriminării actelor de pregătire. Legea nu
prevede, într-adevăr, nici o dispoziţie generală privitoare la aceste acte, ceea ce
înseamnă că ele nu sunt incriminate.
Prin excepţie, însă, în cazul unor infracţiuni grave, unele acte preparatorii
au fost incriminate, fiind asimilate cu tentativa şi sancţionate ca atare. Astfel,
potrivit dispoziţiei din art. 173 alin. 2 C. pen., se consideră tentativă şi
producerea sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor, precum şi luarea de
măsuri în vederea comiterii unor infracţiuni deosebit de grave contra securităţii
statului, iar potrivit dispoziţiei din primul alineat al aceluiaşi articol, tentativa
acestor infracţiuni se pedepseşte. Actele de pregătire sunt, de asemenea,
incriminate, tot prin asimilare cu tentativa, la infracţiunile de împiedicare a
exploatării aeronavei (art. 107 alin. ultim C. aerian) şi de împiedicare a
exploatării navei (art. 123 alin. ultim din Decretul nr. 443 din 1972 privind
navigaţia civilă).
207
În câteva cazuri, actele preparatorii au fost incriminate ca infracţiuni de
sine stătătoare. Ele se referă la acte determinate şi univoce de pregătire a
anumitor infracţiuni (de exemplu, deţinerea de instrumente în vederea
falsificării de valori, art. 285 C. pen., deţinerea ilicită de mijloace de pescuit,
art. 28 alin. l lit. g din Legea nr. 12/1974 privind piscicultura şi pescuitul etc.).
Trebuie arătat că actele preparatorii săvârşite de o altă persoană decât
autorul pot constitui acte de complicitate anterioară atunci când autorul a
săvârşit cel puţin o tentativă pedepsibilă.
3. Tentativa
A. Noţiune şi caracterizare. Tentativa este o formă atipică a infracţiunii,
ce se caracterizează prin punerea în executare a hotărârii de a săvârşi
infracţiunea, executare care a fost însă întreruptă sau, deşi a fost efectuată în
întregime, n-a produs rezultatul cerut de lege pentru existenţa infracţiunii în
forma tip.
Tentativa aparţine fazei executării şi are ca prim moment începerea
executării faptei, iar ca moment terminal, fie întreruperea, din diverse cauze, a
executării, fie terminarea acesteia fără ca rezultatul să se fi produs.
Tentativa cuprinde toate actele de executare a rezoluţiei infracţionale
efectuate de la terminarea actelor preparatorii şi până la consumarea
infracţiunii. Cercetarea tentativei implică delimitarea ei precisă în raport atât cu
faza actelor de pregătire, cât şi cu faza faptei consumate.
Pentru existenţa tentativei, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii:
1) Să existe hotărârea făptuitorului de a săvârşi o anumită infracţiune.
2) Rezoluţia sau hotărârea infracţională să fie pusă în executare prin
efectuarea de acte de executare propriu-zisă, adică de săvârşire a acţiunii care
constituie elementul material al infracţiunii. Tentativa implică trecerea de la acte de
pregătire la acte de executare a faptei. De aceea, pentru a le putea distinge, este
necesară delimitarea precisă a actelor de pregătire de actele de executare.
Dificultatea deosebită a acestei probleme a determinat apariţia în ştiinţa
dreptului penal a numeroase teorii care au încercat să formuleze criterii de
deosebire între cele două categorii de acte. În literatura de specialitate, aceste
teorii au fost sistematizate, după criteriile de soluţionare pe care le propun, în trei
grupe principale, şi anume teorii subiective, teorii obiective şi teorii formale.
1) Teoriile subiective propun drept criteriu de deosebire între cele două
categorii de acte aptitudinea sau capacitatea acestora, prin ele însele sau
raportate la împrejurările în care au fost efectuate, de a „trăda” sau a da în
vileag rezoluţia infracţională în realizarea căreia au fost comise. Se porneşte de
la premisa că actele de executare au această capacitate sau însuşire pe care
actele de pregătire nu o au. Astfel, în cea mai cunoscută dintre teoriile
208
subiective, teoria echivocităţii, se arată că actul preparator este, prin însăşi
substanţa sa, echivoc, nu lasă să se vadă în ce scop a fost efectuat, astfel că se
poate presupune fie că are legătură cu săvârşirea infracţiunii, fie că nu are o
astfel de legătură. Spre deosebire de actul preparator, actul de executare este
univoc, în sensul că lasă să se vadă limpede legătura sa cu infracţiunea la
comiterea căreia făptuitorul se decisese. Trecerea de la acte pregătitoare la acte
de executare este marcată tocmai de apariţia acestui caracter univoc al activităţii
infracţionale, iar câtă vreme rămâne echivocă, această activitate este numai pre-
gătitoare. Potrivit teoriilor subiective, cumpărarea sau procurarea în orice mod a
unui cuţit constituie un act preparator, pentru că nu trădează prin el însuşi inten-
ţia de a agresa, pe când înjunghierea cu acel cuţit a unei persoane reprezintă un
act de executare, deoarece reflectă clar scopul în care este realizat actul.
Teoriile subiective au fost criticate pentru că extind în mod nejustificat
sfera actelor de executare. Astfel, s-a exemplificat că luarea pe ascuns a
amprentei cheii de la casa de bani este considerată un act de executare, pentru
că dă în vileag intenţia de furt, deşi în realitate este vorba de un simplu act
preparator.
2) Teoriile obiective propun drept criteriu de distincţie între actul pre-
parator şi actul de executare dinamismul actului, adică poziţia lui în procesul
dinamic care trebuie să conducă la comiterea infracţiunii. Este tipică pentru
aceste teorii obiective cea a cauzalităţii inerte, care consideră acte de executare
pe acelea orientate precis contra valorii sociale care formează obiectul infrac-
ţiunii, iar ca acte preparatorii, actele care nu au fost orientate către acest obiect.
Potrivit acestor teorii, procurarea armei sau otrăvii în vederea uciderii unei
persoane constituie acte preparatorii, fiindcă n-au fost încă orientate spre
obiectul infracţiunii, în timp ce punerea otrăvii în mâncarea servită unei
persoane sau îndreptarea armei împotriva acesteia reprezintă acte de executare.
3) Teoriile formale propun drept criteriu de distincţie identitatea formală
între actul săvârşit şi acţiunea prevăzută ca element material în conţinutul unei
anumite infracţiuni. Dacă actul săvârşit corespunde acţiunii indicate de verbum
regens, este act de executare. În caz contrar, actul respectiv constituie numai un
act preparator.
Aceste teorii s-au dovedit a fi insuficiente şi inexacte. Aplicarea strictă a
criteriilor propuse de ele duce la o restrângere a sferei actelor de executare,
lăsând în afara acesteia acte care au, în mod cert, acest caracter.
Toate aceste teorii nu au fost în măsură să stabilească clar, prin criterii
precise, modul în care se diferenţiază actele preparatorii de tentativă.
De aceea, teoria a propus, iar practica a confirmat un criteriu pragmatic de
delimitare a actelor preparatorii de tentativă, şi anume cel al „trecerii la act”.
Potrivit acestui criteriu, pentru a intra în faza tentativei, făptuitorul trebuie să
„treacă la act”.
209
Aşadar, trebuie reţinut că, pentru existenţa tentativei, este necesar ca
făptuitorul să „treacă la act”, adică să treacă la punerea în executare a
acţiunii incriminate, realizând un început al actului. Momentul iniţial al
tentativei este marcat tocmai de începerea săvârşirii unui astfel de act de
executare. În acest sens, pe baza criteriului sus-arătat, se consideră tentativă:
1) introducerea mâinii în buzunarul altei persoane în scop de furt; 2) pătrun-
derea într-o curte sau încăpere străină cu chei false ori instrumente de spargere
asupra sa; 3) forţarea uşii unei locuinţe sau a unui autoturism; 4) descărcarea
armei asupra unei persoane; 5) punerea otrăvii în mâncarea sau băutura servită
unei persoane etc.
3. A treia condiţie de existenţă a tentativei este ca acţiunea începută să fie
întreruptă sau să nu-şi producă efectul. Începerea executării faptei este
momentul iniţial sau limita inferioară a tentativei, iar întreruperea acţiunii sau
executarea ei până la capăt, fără să se producă rezultatul, reprezintă momentul
final sau limita superioară a acesteia. Caracteristic întreruperii, ca moment al
tentativei, este faptul că realizarea hotărârii de a săvârşi infracţiunea este
împiedicată în desfăşurarea ei de un obstacol care face ca ea să nu fie dusă până
la capăt. Din contră, ceea ce caracterizează neproducerea rezultatului, ca
celălalt moment final al tentativei, este împrejurarea că săvârşirea faptei nu este
împiedicată, ci este dusă până la capăt, însă intervine un factor care împiedică
producerea rezultatului.
Tentativa, în actuala reglementare, îşi are sediul în art. 20 C.pen., care are
ca denumire marginală „conţinutul tentativei”. În textul alineatului l al art. 20 se
prevede că tentativa constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi
infracţiunea, executare care a fost însă întreruptă sau nu şi-a produs efectul. În
alineatul secund al aceluiaşi articol se precizează că există tentativă şi atunci
când consumarea infracţiunii, adică ajungerea ei în faza urmărilor, nu a fost
posibilă datorită insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor folosite, ori dato-
rită împrejurării că, în timpul când s-au săvârşit actele de executare, obiectul
material al infracţiunii lipsea de la locul unde făptuitorul credea că se află.
În sfârşit, în alineatul 3 al aceluiaşi articol, se prevede că nu există
tentativă atunci când consumarea infracţiunii nu este posibilă din cauza
modului cum a fost concepută executarea.
B. Modalităţi. Din examinarea acestui text, care consacră instituţia
tentativei, rezultă că tentativa se poate realiza în mai multe modalităţi, adică
poate prezenta mai multe forme. Astfel, în raport cu gradul de realizare a
acţiunii începute, se face distincţie între tentativa neterminată sau imperfectă şi
tentativa terminată sau perfectă, iar în raport cu cauzele care au făcut
imposibilă consumarea infracţiunii, se distinge între tentativa proprie şi
tentativa improprie.
210
a) Tentativa neterminată sau imperfectă (întreruptă) se realizează în
situaţia în care executarea faptei care constituie elementul material al
infracţiunii a fost oprită şi împiedicată să se desfăşoare până la capăt. Acţiunea
începută n-a fost deci săvârşită în întregime, fiind oprită, întreruptă şi
împiedicată să continue de o forţă de opunere ce n-a putut fi depăşită (de
exemplu, infractorul agresor este împiedicat de o altă persoană să descarce
arma sau să lovească victima, hoţul nu reuşeşte să deschidă seiful, un funcţionar
ce falsifica un înscris cu prilejul întocmirii acestuia este împiedicat să ducă până
la capăt activitatea infracţională etc.). La tentativa neterminată, acţiunea tipică
este trunchiată, efectuată numai în parte, iar procesul dinamic este şi el curmat
în desfăşurarea sa. Nu are relevanţă natura sau sursa forţei de opunere, dacă
aceasta aparţine altei persoane sau făptuitorului însuşi.
b) Tentativa terminată sau perfectă (fără efect) se realizează atunci când
acţiunea tipică a fost executată in întregime, dar rezultatul caracteristic pentru
infracţiunea tip nu s-a produs. Caracteristică acestei modalităţi a tentativei este
deci împrejurarea că făptuitorul a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru realizarea
hotărârii infracţionale, a executat în întregime, fără să fie împiedicat, fapta ce
constituie elementul material al infracţiunii, însă din cauze diferite, a căror
natură ori sursă nu interesează nici în acest caz, rezultatul urmărit de el nu s-a
produs (de exemplu, infractorul descarcă arma asupra victimei, însă nu
nimereşte ţinta sau nu reuşeşte să săvârşească decât o vătămare corporală; hoţul
a deschis seiful, dar banii fuseseră anterior depuşi la bancă). Această modalitate
a tentativei poate exista numai în cazul infracţiunilor materiale, nu şi în cazul
infracţiunilor formale, care se consumă prin efectuarea în întregime a acţiunii
tipice, fără să fie necesară producerea unei anumite vătămări materiale.
c) Tentativa proprie se realizează atunci când, prin mijloacele utilizate de
făptuitor şi prin prezenţa obiectului material al infracţiunii la locul în care
infractorul credea sau ştia că se află, activitatea de realizare a hotărârii
infracţionale este proprie sau aptă să ducă nu numai la efectuarea în întregime a
acţiunii care constituie elementul material al infracţiunii, dar şi la producerea
rezultatului urmărit de făptuitor. Tentativa proprie presupune existenţa tuturor
condiţiilor necesare, sub raportul mijloacelor folosite şi al obiectului material al
infracţiunii, pentru consumarea acesteia, iar dacă această consumare nu a avut
loc, aceasta se datorează modului defectuos în care au fost utilizate mijloacele
sau altor cauze (de exemplu, fapta celui ce descarcă arma în direcţia victimei
fără să o nimerească reprezintă o tentativă proprie, fiindcă mijlocul folosit este
perfect apt pentru producerea rezultatului urmărit şi numai inabilitatea sau
emoţia infractorului ori alte cauze asemănătoare au făcut ca rezultatul să nu se
producă).
211
d) Tentativa improprie. În cazul tentativei improprii, cauzele care deter-
mină neproducerea rezultatului sunt preexistente activităţii infracţionale, care
este astfel, de la început, destinată eşecului.
În teoria dreptului penal, ca de altfel şi în legislaţie, se face însă distincţie
între tentativa relativ improprie şi tentativa absolut improprie.
Tentativa relativ improprie se caracterizează prin imposibilitatea numai
relativă a producerii rezultatului. Această imposibilitate este urmarea
insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor folosite sau lipsei accidentale a
obiectului material al infracţiunii de la locul unde făptuitorul credea că se află,
iar nu inaptitudinii absolute a mijloacelor sau inexistenţei absolute a obiectului.
Mijloacele folosite în cazul tentativei relativ improprii sunt, prin natura lor, apte
să producă rezultatul, dar în cazul concret, în condiţiile în care hotărârea
infracţională a fost pusă în executare, aceste mijloace s-au dovedit fie
insuficiente, fie defectuoase, făcând cu neputinţă producerea rezultatului.
Astfel, de exemplu, există tentativă relativ improprie atunci când se încearcă
uciderea unei persoane cu o doză insuficientă de otravă sau atunci când, în
vederea uciderii unor persoane, infractorul a folosit o cantitate insuficientă de
explozibil pe care a plasat-o defectuos sub clădirea în care se aflau victimele.
De asemenea, există tentativă relativ improprie, de exemplu, atunci când bunul
pe care hoţul voia să-l fure fusese mutat în alt loc sau când, în cazul tentativei
de omor, victima nu se afla, din întâmplare, în camera incendiată de infractor.
În toate aceste situaţii, în condiţiile în care a fost săvârşită fapta, rezultatul nu
era posibil, dar, în condiţii schimbate, aceleaşi mijloace ar putea totuşi să
producă rezultatul urmărit.
Tentativa absolut improprie se caracterizează prin imposibilitatea
absolută a producerii rezultatului urmărit, imposibilitate determinată de:
– inaptitudinea absolută a mijloacelor folosite de a produce rezultatul;
– inexistenţa absolută a obiectului infracţiunii;
– modul absurd în care este concepută executarea.
Astfel, este o tentativă absolut improprie încercarea de a ucide o persoană
prin împuşcare cu o armă artizanală, decorativă ori veche şi devenită
inutilizabilă. De asemenea, este o tentativă absolut improprie acţiunea îndrep-
tată împotriva unui obiect inexistent. Tot aşa, există tentativă absolut improprie
atunci când producerea rezultatului este exclusă datorită modului absurd în care
a fost concepută executarea faptei, cum ar fi încercarea unei persoane de a
induce în eroare cu ocazia unui concurs, în vederea angajării, prin prezentarea
unor acte de studii grosier falsificate, inapte să producă consecinţe juridice.
Nu trebuie confundată tentativa absolut improprie, la care rezultatul nu
poate fi realizat din cauzele sus-menţionate, cu infracţiunea putativă (săvârşirea
unei fapte care are caracter infracţional numai în mintea făptuitorului).
212
C. Conţinutul tentativei
În principiu, tentativa are acelaşi conţinut ca şi infracţiunea consumată.
Deosebirile decurg din întreruperea procesului dinamic de realizare a faptei ce
constituie elementul material al infracţiunii sau din neproducerea rezultatului
urmărit. Practic, deosebirile privesc conţinutul constitutiv al infracţiunii şi, mai
exact, latura obiectivă a acestuia.
Într-adevăr, elementul material al tentativei este format din unul sau mai
multe acte de executare care se încadrează, direct sau indirect, în inacţiunea
tipică de verbum regens şi care constituie elementul material al infracţiunii. În
cazul tentativei neterminate, acţiunea tipică este întreruptă, trunchiată,
împiedicată să se desfăşoare în întregime.
În modalitatea sa terminată sau perfectă, tentativa este posibilă numai în
cazul infracţiunilor materiale sau de rezultat. Ea are ca element material
acţiunea tipică ce formează elementul material al infracţiunii şi care este
săvârşită în întregime. Sub aspectul elementului material, tentativa terminată nu
se deosebeşte cu nimic de infracţiunea fapt consumat.
În ceea ce priveşte urmarea imediată sau rezultatul, tentativa se deose-
beşte evident de infracţiunea fapt consumat, prin neproducerea rezultatului.
Aceasta nu înseamnă însă că săvârşirea tentativei nu poate produce un rezultat
sau o vătămare materială. O tentativă de omor, de exemplu, poate avea ca
rezultat material o vătămare corporală a victimei, dar ea se caracterizează prin
neproducerea rezultatului urmărit, specific infracţiunii consumate de omor,
adică moartea victimei.
În cazul infracţiunilor formale, la care urmarea imediată constă în crearea
unei stări de pericol, rezultatul tentativei se caracterizează prin crearea unei stări
de pericol mai reduse decât în cazul infracţiunii fapt consumat.
Legătura de cauzalitate are şi ea anumite particularităţi, în cazul tentativei.
La infracţiunile de pericol, acea stare de periclitare a valorii sociale spre
care s-a îndreptat acţiunea autorului tentativei se produce chiar în momentul
comiterii actului sau actelor de executare care constituie elementul material al
tentativei. De aceea, stabilirea legăturii de cauzalitate în cazul tentativei nu
ridică, în genere, probleme în practică, această legătură rezultând din
materialitatea actului, adică ex re.
În cazul tentativei relativ improprii, mai ales în ipoteza folosirii unor
mijloace insuficiente sau defectuoase, hotărâtoare pentru existenţa tentativei
este aptitudinea cauzală a acestor mijloace de a vătăma sau pune în pericol
valoarea socială împotriva căreia se îndreaptă fapta. De aceea, cercetarea
acestei aptitudini cauzale reprezintă o obligaţie pentru stabilirea existenţei
laturii obiective a tentativei, în general, şi a tentativei improprii, în special.
În ceea ce priveşte latura subiectivă, conţinutul tentativei nu se deosebeşte
de acela al infracţiunii tip. Aşa cum s-a arătat, odată cu rezoluţia infracţională,
213
cu care se încheie perioada internă în săvârşirea infracţiunii, se formează latura
subiectivă a acesteia, care rămâne neschimbată pe tot parcursul activităţii
infracţionale. Aşadar, latura subiectivă a tentativei este deci identică cu aceea a
infracţiunii fapt consumat. Unica deosebire este aceea că, în cazul tentativei,
atitudinea psihică a autorului se raportează la un rezultat care nu s-a realizat.
În cazul în care, pentru realizarea laturii subiective a infracţiunii, legea
prevede cerinţa esenţială a unui anumit scop sau a unui mobil, această cerinţă
trebuie să fie realizată şi pentru existenţa laturii subiective a tentativei la acea
infracţiune.
Cu privire la termenii infracţiunii, adică referitor la obiect, la subiecţii
infracţiunii, la locul şi timpul săvârşirii acesteia, aceştia sunt identici, aceiaşi la
tentativă, ca şi la faptul consumat.
Infracţiuni la care tentativa nu este posibilă
Există unele categorii de infracţiuni la care tentativa nu este posibilă
datorită specificului elementului obiectiv ori specificului elementului subiectiv
din conţinutul constitutiv al acestor infracţiuni.
În raport de specificul elementului material, tentativa nu este posibilă:
a) la infracţiunile omisive, la care elementul material constă într-o
inacţiune, tentativa nu este posibilă, fiindcă neîndeplinirea obligaţiei de a face
înseamnă însăşi consumarea infracţiunii;
b) la infracţiunile cu consumare instantanee (de execuţie promptă),
pentru că, prin modul cum sunt săvârşite, ele nu pot avea o desfăşurare în timp
şi spaţiu (iter criminis). Intră în această categorie infracţiunile săvârşite prin
cuvinte (verbis), cum sunt insulta, calomnia, mărturia mincinoasă etc., săvârşite
oral. De asemenea, nu este posibilă tentativa la infracţiunile de consumare
anticipată, cum este, de exemplu, luarea de mită, care se poate săvârşi prin
simpla acceptare sau nerespingere a unei promisiuni sau oferte de mită (art.254
C.pen.), fapte care, de asemenea, nu lasă loc pentru iter criminis;
c) la infracţiunile de obicei, pentru că ele au ca element material repetarea
acţiunii tipice de un număr de ori, încât să rezulte săvârşirea faptei din obicei
sau ca îndeletnicire (de exemplu, infracţiunile de cerşetorie, prostituţie şi jocul
de noroc).
La aceste infracţiuni, tentativa nu este posibilă, fiindcă actele săvârşite
sunt licite până la acumularea unui număr suficient de repetări din care să
rezulte îndeletnicirea.
De asemenea, s-a susţinut opinia că nu sunt susceptibile de tentativă nici
infracţiunile continue, la care elementul material trebuie să se prelungească în
mod natural în timp pentru consumarea infracţiunii. În ambele cazuri s-a
susţinut însă şi opinia, pe care o considerăm corectă, în sensul că tentativa este
posibilă şi în cazul acestor infracţiuni.
214
În raport de specificul elementului subiectiv al infracţiunii, tentativa nu
este posibilă:
a) la infracţiunile din culpă, pentru că, în cazul acestora, nu există o
rezoluţie infracţională, nici reprezentarea unui iter criminis şi, prin urmare, nu
se poate vorbi despre o punere în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea;
b) la infracţiunile praeterintenţionate, pentru că, la acestea, rezultatul mai
grav se produce din culpă, ceea ce exclude, de asemenea, ideea de rezoluţie
infracţională şi de reprezentare a unui iter criminis, la fel ca şi în cazul
infracţiunilor din culpă.
Regimul incriminării tentativei. În ceea ce priveşte incriminarea tentativei,
există două teze: cea a incriminării nelimitate şi cea a incriminării limitate a
tentativei.
Teza incriminării nelimitate a tentativei susţine că tentativa trebuie să fie
incriminată la toate infracţiunile, fără excepţie, oricare ar fi gravitatea acestora.
Se invocă, în sprijinul acestei teze, faptul că actele de executare, care formează
elementul material al tentativei şi exprimă hotărârea de a săvârşi infracţiunea
tip, se încadrează în antecedenţa cauzală a rezultatului socialmente periculos şi
prezintă prin ele însele pericolul social al unei infracţiuni. De aceea, este
totdeauna necesară apărarea socială împotriva tentativei prin incriminarea ei
nelimitată şi prin luarea măsurilor de apărare socială corespunzătoare.
Teza opusă, aceea a incriminării limitate, susţine că, deşi tentativa
prezintă, în general, pericol social incriminarea ei nu este necesară decât la
infracţiunile grave, nu şi la infracţiunile uşoare, la care însăşi infracţiunea fapt
consumat prezintă un grad de pericol social redus.
Actualul Cod penal consacră sistemul incrimării limitate a tentativei, ceea
ce rezultă din dispoziţiile art. 21 alin. l C. pen., care prevăd că tentativa se
pedepseşte numai când legea prevede expres aceasta. Aceste prevederi exprese
le găsim în Partea specială a Codului penal, precum şi în legile extrapenale cu
dispoziţii de drept penal, în legătură cu fiecare infracţiune sau grup de
infracţiuni la care se consideră necesar că tentativa se pedepseşte. În lipsa unei
astfel de dispoziţii exprese, tentativa infracţiunii respective nu se pedepseşte.
Cauzele de nepedepsire a tentativei
Desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului
Potrivit art. 22 din actualul Cod penal, este apărat de pedeapsă făptuitorul
care s-a desistat ori a împiedicat, mai înainte de descoperirea faptei, producerea
rezultatului.
Dacă actele îndeplinite până în momentul desistării sau împiedicării
producerii rezultatului constituie o altă infracţiune, se aplică pedeapsa pentru
acea infracţiune.
215
Doctrina penală, analizând textul art. 22 alin.1 C.pen., a atribuit
întreruperii executării acţiunii şi împiedicării producerii rezultatului de către
făptuitor, din proprie iniţiativă, natura juridică a unor cauze de nepedepsire.
Prin desistare trebuie să înţelegem renunţarea de către făptuitor, de bună
voie şi din proprie iniţiativă, la continuarea acţiunii ce constituie elementul
material al laturii obiective a infracţiunii.
Prin împiedicarea producerii rezultatului se înţelege acea atitudine a
făptuitorului, care, mai înainte ca fapta să fie descoperită, a împiedicat, de bună
voie şi din proprie iniţiativă, producerea rezultatului.
Desistarea
Condiţiile desistării
Din economia textului art. 22 alin. 1 C.pen., doctrina şi jurisprudenţa au
reţinut următoarele condiţii pe care trebuie să le întrunească, cumulativ,
desistarea pentru a reprezenta o cauză de nepedepsire:
• desistarea trebuie să se manifeste printr-o întrerupere, încetare sau
curmare a executării începute;
• întreruperea, încetarea sau curmarea executării începute trebuie să fie reali-
zate mai înainte ca aceasta să se fi terminat şi mai înainte de descoperirea faptei;
• desistarea trebuie să fie de bunăvoie şi din iniţiativa proprie a
făptuitorului;
• desistarea trebuie să fie efectivă şi definitivă74.
Efectele desistării
Din economia aceluiaşi text de lege (art. 22 C.pen.), rezultă că desistarea
are efecte de cauză legală de nepedepsire numai cu privire la autorul faptei.
Aşadar, în situaţia faptelor săvârşite în participaţie (instigare sau complicitate),
desistarea autorului nu va produce efecte faţă de ceilalţi participanţi.
Ceilalţi participanţi (instigatorii sau complicii) nu pot beneficia de
impunitate, în baza art. 22 alin. 1 C.pen. Ei pot beneficia de impunitate în
condiţiile speciale prevăzute de art. 30 C.pen., atunci când, în cursul executării,
dar înainte de descoperirea faptei, intervin şi, din proprie iniţiativă, împiedică
consumarea acesteia.
În cazul în care actele îndeplinite până în momentul desistării constituie o
altă infracţiune, făptuitorul va beneficia de impunitate, în raport cu infracţiunea
încercată, dar va răspunde penal pentru infracţiunea consumată până în momentul
desistării.
74
Narcis Giurgiu, Drept penal general, Ed. Sunset, Iaşi, 1997, p. 191.
216
Împiedicarea producerii rezultatului
Din analiza aceluiaşi text de lege (art. 22 alin. 1 C. pen.), doctrina şi
jurisprudenţa au desprins că această cauză de nepedepsire se referă exclusiv la
tentativa perfectă şi presupune, întotdeauna, executarea fără efect a unei
infracţiuni de rezultat.
Condiţii pentru ca împiedicarea producerii rezultatului să constituie o
cauză de nepedepsire:
• făptuitorul să manifeste, de bunăvoie şi din proprie iniţiativă, o atitudine
evidentă de renunţare la scopul urmărit;
• acţiunile făptuitorului de împiedicare a producerii rezultatului să aibă
loc după epuizarea executării, dar mai înainte de producerea rezultatului;
• acţiunea de împiedicare să fie efectivă şi hotărâtoare, în sensul de a se
dovedi că neproducerea rezultatului a fost determinată exclusiv de acţiunea
făptuitorului;
• acţiunea de împiedicare a producerii rezultatului să intervină mai înainte
ca fapta să fie descoperită.
Efectele împiedicării producerii rezultatului

Din economia aceluiaşi text de lege (art. 22 alin.1 C.pen.), rezultă că
împiedicarea producerii rezultatului atrage impunitatea numai cu privire la
autorul faptei.
Persoanele care au calitatea de coautori, se înţelege, vor putea beneficia de
impunitate, numai în cazul în care se dovedeşte că au intervenit, prin acţiuni din
proprie iniţiativă şi de bunăvoie, la activitatea de împiedicare a producerii
rezultatului.
Ceilalţi participanţi (instigatorii sau complicii) nu pot beneficia de
impunitate, în baza art. 22 alin. 1 C.pen. Ei pot beneficia de impunitate în
condiţiile speciale prevăzute de art. 30 C.pen., atunci când, în cursul executării,
dar înainte de descoperirea faptei, intervin şi, din proprie iniţiativă, împiedică
4. Infracţiunea fapt consumat

A. Noţiune şi caracterizare. Infracţiunea fapt consumat reprezintă forma
tipică sau perfectă a infracţiunii, în raport cu fazele desfăşurării activităţii
infracţionale. Ea se realizează atunci când activitatea infracţională a dus la
producerea rezultatului infracţional urmărit şi prezintă toate condiţiile cerute de
lege pentru existenţa infracţiunii în configuraţia tipică a acesteia. Aşadar, în
cazul infracţiunii consumate, se realizează integral latura obiectivă şi, deci,
217
există o concordanţă perfectă a acesteia cu latura subiectivă, formată încă în
momentul luării hotărârii infracţionale.
Forma infracţiunii consumate este forma obişnuită a infracţiunii, pe care o
găsim în toate codurile penale, şi de aceea dispoziţiile legale privind
reglementarea relaţiilor de apărare socială se referă în mod firesc, întotdeauna,
la infracţiunile fapt consumat.
B. Momentul consumării infracţiunii şi importanta stabilirii acestuia
a) Momentul consumării. Infracţiunea se consumă în momentul în care
fapta săvârşită produce rezultatul tipic, adică rezultatul necesar, potrivit legii,
pentru existenţa infracţiunii în forma tip a acesteia.
Având în vedere că urmarea imediată, ca element al laturii obiective, se
poate concretiza fie într-un rezultat, sub forma unei vătămări materiale, fie
într-o stare de pericol, consumarea infracţiunilor este şi ea diferită, după cum
este vorba despre infracţiuni materiale sau despre infracţiuni formale.
La infracţiunile materiale, la care rezultatul îmbracă forma unei vătămări
materiale, pentru consumarea infracţiunii nu este suficientă desfăşurarea
integrală a acţiunii, ci este necesar să se producă vătămarea materială, care
constituie rezultatul cerut de lege pentru existenţa infracţiunii. Momentul
consumării infracţiunii în acest caz este momentul producerii rezultatului, care
este de regulă acelaşi cu momentul încetării acţiunii.
La infracţiunile formale, consumarea are loc atunci când s-a efectuat în
întregime acţiunea ce constituie elementul material, pentru că în acest moment
se produce şi starea de pericol.
b) Stabilirea momentului consumării infracţiunii prezintă importanţă
datorită interesului practic al soluţionării unor probleme, cum sunt:
– determinarea legii penale aplicabile la data săvârşirii infracţiunii, dată
care este cea a momentului consumării infracţiunii;
– calcularea termenului de prescripţie a răspunderii penale;
– reţinerea stării de recidivă;
– incidenţa amnistiei şi graţierii;
– calcularea termenelor de reabilitare etc.
5. Infracţiunea fapt epuizat

A. Noţiune şi caracterizare. Infracţiunea fapt epuizat este tot o formă
atipică a infracţiunii. Ea se caracterizează însă nu prin neproducerea rezultatului
tipic, ca în cazul tentativei, ci, dimpotrivă, prin producerea după momentul con-
sumării faptei a unor noi urmări, fie ca urmare a amplificării rezultatului iniţial,
fie prin prelungirea activităţii infracţionale, după momentul consumării ei.
Practic, aceste urmări posterioare momentului consumării continuă să se
producă până la un alt moment, numit al epuizării faptei.
218
Asemenea forme sunt posibile numai în cazul anumitor categorii de
infracţiuni, cum sunt infracţiunile continue, continuate, progresive şi de obicei.
Astfel, la infracţiunile continue, pe lângă momentul consumării există şi
un moment al epuizării, întrucât ele, prin definiţie, sunt acele infracţiuni la care
elementul material al laturii obiective (acţiune sau inacţiune) se prelungeşte în
timp, în chip natural, peste momentul consumării, până în momentul încetării
acţiunii sau inacţiunii care reprezintă momentul epuizării (de exemplu, lipsirea
de libertate în mod nelegal a unei persoane, art. 189 C. pen.; furtul de energie,
art. 208 şi 224 C. pen.; deţinerea de instrumente în vederea falsificării de valori,
art. 285 C. pen. etc.).
De asemenea, la infracţiunile continuate, pentru că ele se caracterizează
prin săvârşirea de către aceeaşi persoană, la intervale de timp diferite, însă în
realizarea aceleiaşi rezoluţii, a unor acţiuni sau inacţiuni care prezintă fiecare în
parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni (art. 41 alin. 2 C. pen). Infracţiunea
continuată se consumă în momentul comiterii primei acţiuni sau inacţiuni, iar
săvârşirea celorlalte acţiuni şi inacţiuni reprezintă o amplificare a activităţii
infracţionale şi a rezultatului iniţial. Această amplificare durează până în
momentul săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni, acest moment fiind considerat
cel al epuizării faptei.
Infracţiunile progresive se caracterizează, de asemenea, fie prin agravarea
urmării iniţiale, fie prin producerea de noi urmări vătămătoare, corespunzătoare
unei infracţiuni mai grave. Amplificarea progresivă a rezultatului iniţial poate fi
atât de însemnată încât să corespundă conţinutului unei infracţiuni mai grave în
care se absoarbe fapta iniţială. Astfel, de exemplu, infracţiunea de loviri sau
vătămări cauzatoare de moarte se săvârşeşte în urma amplificării progresive a
unei urmări iniţiale produse prin lovire sau alte violenţe (art. 180 C. pen.), prin
vătămare corporală (art. 181 C. pen.) sau prin vătămare corporală gravă
(art. 182 C. pen.).
Un moment al epuizării există şi în cazul infracţiunilor de obicei sau din
obişnuinţă. Caracteristic acestor infracţiuni este faptul că elementul lor material
se realizează prin repetarea acţiunii tipice de un număr suficient de ori încât din
această repetare să rezulte obişnuinţa sau îndeletnicirea făptuitorului. Repetarea
faptei poate continua însă şi după atingerea momentului consumării până în
momentul epuizării.
219
ÎN JURISPRUDENŢĂ
Formele infracţiunii. Infracţiunea fapt consumat – tentativă la furt

calificat. Efectuarea de săpături în zona de protecţie a unei conducte de
transport al produselor petroliere
C. pen., art. 209 alin. (5)
Fapta inculpatului care a efectuat săpături pe un teren aflat în curtea

casei sale, având cunoştinţă de faptul că în locul unde a săpat este amplasată
o conductă petrolieră, a înlăturat instalaţia cu robinet existentă şi, fiind
stropit de un jet de motorină, a fugit în casă, constituie tentativă la
infracţiunea de furt calificat, potrivit prevederilor art. 209 alin. (5)
C. pen., în baza cărora efectuarea de săpături pe terenul aflat în zona de
protecţie a unei conducte de transport al produselor petroliere este asimilată
tentativei.
Prin sentinţa penală nr. 171 din 20 iulie 2005, Tribunalul Buzău a
condamnat pe inculpatul N.D. pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de furt
calificat prevăzută în art. 20 raportat la art. 208 alin. (1) şi art. 209 alin. (1) lit. g),
alin. (3) lit. a) şi alin. (5) C. pen.
Instanţa a reţinut că, în noaptea de 7 iunie 2004, inculpatul a săpat în
curtea casei unde domiciliază, având cunoştinţă de faptul că prin acel loc trece o
conductă petrolieră. După ce a săpat o groapă de aproximativ 75/75 cm,
inculpatul a înlăturat instalaţia cu robinet existentă şi, întrucât a fost stropit de un
jet de motorină, a fugit în casă.
Ploieşti a respins apelul inculpatului.
Recursul declarat de inculpat, prin care a solicitat achitarea pentru
săvârşirea tentativei la infracţiunea de furt calificat, este nefondat.
Din probele administrate în cauză rezultă că inculpatul a cunoscut
existenţa conductei petroliere şi locul exact prin care aceasta trecea în curtea
domiciliului său.
Împrejurarea că a săpat noaptea, la adăpostul întunericului, în locul în
care pământul era tasat şi l-a decopertat tocmai acolo unde era montată o
instalaţie prevăzută cu un robinet demonstrează intenţia acestuia de a sustrage
motorină.
Prin urmare, în cauză nu se impune achitarea inculpatului, vinovăţia sa,
precum şi săvârşirea tentativei la infracţiunea de furt calificat fiind dovedite.
220
Formele infracţiunii. Distincţie între tentativă şi infracţiunea fapt
consumat
Decizia nr. V
din 20 februarie 2006

Dosar nr. 32/2005
organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în
Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 176 alin. 1
lit. b) din Codul penal în cazul actelor de violenţă săvârşite în aceeaşi
împrejurare, cu intenţia de a ucide, asupra a două persoane, dintre care una a
decedat.
Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea prevederilor art. 34 din
Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 81 de judecători din totalul de
106 judecători în funcţie.
pentru admiterea acestuia, în sensul de a se stabili că actele de violenţă cu
intenţia directă sau indirectă de a ucide, săvârşite în aceeaşi împrejurare asupra a
două persoane, dintre care una a decedat, constituie atât infracţiunea de omor –
simplu, calificat sau deosebit de grav – comisă asupra unei singure persoane, cât
şi tentativa de omor, după caz, simplu, calificat sau deosebit de grav, aflate în
concurs.
Secţiile unite,
În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de
vedere unitar în legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 176 alin. 1 lit. b) din
Codul penal în cazul actelor de violenţă săvârşite în aceeaşi împrejurare, cu
intenţia directă sau indirectă de a ucide, asupra a două persoane, dintre care una
a decedat.
Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că actele de violenţă comise
în aceeaşi împrejurare, cu intenţia directă sau indirectă de a ucide, asupra a două
persoane, dintre care una a decedat, constituie o singură infracţiune, de omor
deosebit de grav, prevăzută în art. 176 alin. 1 lit. b) din Codul penal.
În motivarea acestei opinii s-a relevat că finalitatea avută în vedere prin
art. 176 alin. 1 lit. b) din Codul penal este îndeplinită şi în cazul în care a decedat
numai una dintre cele două persoane vizate prin actele de violenţă comise în
scopul de a ucide, considerându-se că este suficient ca autorul să fi acţionat cu
221
intenţia de a ucide două sau mai multe persoane, iar rezultatul acţiunii să constea
în producerea decesului a cel puţin unei persoane.
Alte instanţe, dimpotrivă, au decis că actele de violenţă săvârşite în aceeaşi
împrejurare, cu intenţia de a ucide, asupra a două persoane, dintre care una a
decedat, constituie atât infracţiunea de omor – simplu, calificat sau deosebit de
grav – comisă asupra unei singure persoane, cât şi tentativa de omor, după caz,
simplu, calificat sau deosebit de grav, aflate în concurs.
Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile
legii.
Într-adevăr, prin art. 176 alin. 1 lit. b) din Codul penal se prevede că
omorul săvârşit „asupra a două sau mai multor persoane” constituie infracţiune
de omor deosebit de grav.
Din această prevedere a legii rezultă că, pentru existenţa infracţiunii de
omor deosebit de grav în forma menţionată, este necesar ca acţiunea, comisă cu
intenţia de a ucide, să fie îndreptată împotriva a două sau mai multe persoane şi
să aibă ca rezultat decesul a cel puţin două dintre ele.
În ipoteza în care acţiunea îndreptată împotriva mai multor persoane, cu
intenţia directă sau indirectă de a ucide, are ca rezultat moartea unei singure
victime, nu se poate reţine existenţa agravantei determinate de pluralitatea de
victime la care se referă art. 176 alin. 1 lit. b) din Codul penal.
A considera altfel ar însemna să fie depăşită voinţa legiuitorului,
exprimată explicit în cadrul reglementării date prin acest text de lege, potrivit
căreia actele de violenţă îndreptate în aceeaşi împrejurare împotriva unei
pluralităţi de victime sunt susceptibile de a fi considerate săvârşite în condiţiile
unei atari agravante numai dacă au avut ca rezultat producerea morţii a cel puţin
două persoane.
Aşa fiind, în cazul în care a decedat numai una dintre cele două persoane
asupra cărora s-au exercitat actele de violenţă cu scopul de a ucide, fapta nu va
putea fi încadrată în infracţiunea de omor deosebit de grav prevăzută în art. 176
alin. 1 lit. b) din Codul penal, ci într-o singură infracţiune consumată de omor,
prevăzută în art. 174, respectiv de omor calificat, prevăzută în art. 175, ori de
omor deosebit de grav, prevăzută în art. 176 alin. 1, cu excepţia lit. b), din Codul
penal, precum şi în tentativă la una dintre aceste infracţiuni, deoarece într-un
asemenea caz unitatea infracţională legală nu poate subzista.
Prin urmare, câtă vreme actele de violenţă comise în aceeaşi împrejurare,
în scopul de a ucide, nu au produs decesul ambelor victime, fapta nu poate fi
încadrată în infracţiunea de omor deosebit de grav prevăzută în art. 176 alin. 1
lit. b) din Codul penal, după cum o astfel de faptă nu ar putea fi încadrată în
tentativă la această infracţiune decât în cazul când nu s-a produs decesul nici
uneia dintre cele două victime vizate de agresor.
penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că actele de
violenţă săvârşite în aceeaşi împrejurare, cu intenţia de a ucide, asupra a două
persoane, dintre care una a decedat, constituie atât infracţiunea de omor –
222
simplu, calificat sau deosebit de grav – comisă asupra unei singure persoane, cât
şi tentativa de omor, după caz, simplu, calificat sau deosebit de grav, aflate în
concurs, în astfel de situaţii nefiind aplicabilă agravanta prevăzută în art. 176
alin. 1 lit. b) din Codul penal.

În numele legii
d e c i d e:
Stabileşte că actele de violenţă cu intenţia de a ucide, săvârşite în aceeaşi
împrejurare asupra a două persoane, dintre care una a decedat, constituie atât
infracţiunea de omor – simplu, calificat sau deosebit de grav – comisă asupra
unei singure persoane, cât şi tentativa de omor, după caz, simplu, calificat sau
deosebit de grav, aflate în concurs.
Agravanta prevăzută în art. 176 alin. 1 lit. b) din Codul penal nu este
aplicabilă în cazul faptelor menţionate.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 februarie 2006.
Formele infracţiunii. Furt. Distincţie între infracţiunea consumată

şi tentativă
C. pen., art. 209, art. 20
Împrejurarea că făptuitorii au fost surprinşi sustrăgând produse

petroliere din conductă, după ce au umplut mai multe butoaie cu produsul
sustras până în acel moment, când le-au abandonat şi au fugit de la locul
faptei, nu atribuie acesteia caracterul de tentativă la infracţiunea de furt;
cantitatea sustrasă din conductă şi pusă în recipiente a fost scoasă din
posesia părţii vătămate, furtul acesteia fiind, deci, consumat.
Prin sentinţa penală nr. 3620 din 27 decembrie 1999 a Judecătoriei

Medgidia, inculpaţii H.F., B.C. şi I.I. au fost condamnaţi pentru săvârşirea
tentativei la infracţiunea de furt prevăzută în art. 20 raportat la art. 208 alin. (1)
şi art. 209 alin. (1) lit. a) şi g) C. pen., în urma schimbării încadrării juridice din
infracţiunea consumată de furt calificat.
Instanţa a reţinut că, în seara zilei de 31 octombrie 1999, inculpaţii au
sustras dintr-o conductă, cu folosirea unui furtun, 1700 l de motorină, umplând
7 butoaie din cele cu care veniseră.
Întrucât, între timp, de locul faptei se apropiau mai mulţi poliţişti şi
jandarmi, inculpaţii au fugit, abandonând autocamionul cu care au venit şi
butoaiele cu motorina sustrasă.
223
Instanţa a reţinut că inculpaţii, fiind surprinşi în timp ce sustrăgeau
motorină din conductă, activitatea lor a fost întreruptă şi, astfel, fapta nu a fost
consumată, ci a rămas în faza de tentativă.
Prin decizia penală nr. 680 din 29 iunie 2000 a Tribunalului Constanţa,
apelul declarat de procuror a fost admis, s-a schimbat încadrarea juridică în
infracţiunea de furt consumat şi s-a dispus condamnarea inculpaţilor potrivit noii
încadrări.
Curtea de Apel Constanţa, prin decizia penală nr. 10 din 10 ianuarie 2001,
a admis recursul declarat de inculpaţi şi a menţinut încadrarea juridică dată
faptei de prima instanţă, de tentativă la infracţiunea de furt calificat.
Potrivit probelor administrate, inculpaţii au fixat un furtun la un robinet
montat anterior pe conducta petrolieră şi au sustras, până în momentul prinderii
lor în flagrant, 1700 de litri motorină pe care au introdus-o în butoaie.
În acest fel, partea civilă a fost deposedată de cantitatea de motorine
scoasă din conductă, fiind lipsită de relevanţă împrejurarea că inculpaţii, până la
surprinderea lor în flagrant, nu au reuşit să scoată întreaga cantitate pe care şi-au
propus să o însuşească, furtul fiind consumat în limita cantităţii de motorină
scoasă din posesia părţii civile.
În consecinţă, recursul în anulare a fost admis, s-au casat sentinţa şi
decizia instanţei de recurs şi s-a dispus condamnarea inculpaţilor potrivit
încadrării juridice menţionate.
Formele infracţiunii. Distincţie între furt, infracţiune

consumată şi tentativă
C. pen., art. 209, art. 20, art. 181
Sustragerea unor bunuri dintr-un autoturism şi surprinderea de către

poliţie a făptuitorului lângă maşină, cu bunurile sustrase asupra sa,
constituie furt consumat, iar nu tentativă la această infracţiune.
Prin sentinţa penală nr. 485 din 9 martie 2000, Judecătoria Constanţa a
schimbat încadrarea juridică din infracţiunea consumată de furt calificat,
prevăzută în art. 208 alin. (1) raportat la art. 209 alin. (1) lit. a), e), g) şi i)
C. pen., în tentativă la această infracţiune şi a achitat pe inculpaţii R.C. şi R.R. în
baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. b1) C. proc. pen. şi la art.
181 C. pen., considerând că fapta de a fi sustras, în timp de noapte şi prin
efracţie, din autoturismul părţii vătămate o geantă şi alte bunuri, fiind surprinşi
de organele de poliţie pe când încercau să fugă, nu prezintă pericolul social al
unei infracţiuni.
224
Tribunalul Constanţa, prin decizia penală nr. 687 din 30 iunie 2000,
admiţând apelul declarat de procuror, a schimbat încadrarea juridică a faptei din
tentativă în furt calificat consumat şi a condamnat pe inculpaţi pentru această
infracţiune.
Curtea de Apel Constanta, prin decizia penală nr. 843 din 1 noiembrie
2000, a casat hotărârea instanţei de apel şi a menţinut sentinţa primei instanţe.
Infracţiunea de furt constă în luarea unui bun mobil din posesia sau
detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, în scopul de a şi-l însuşi pe
nedrept.
Infracţiunea se consumă, deci, în momentul în care bunul trece din posesia
sau detenţia unei persoane în cea a făptuitorului, deoarece din acel moment
posesorul sau detentorul nu mai poate dispune de acel bun.
În cauză, din probe rezultă că inculpaţii au pătruns prin efracţie în
autoturism şi au sustras o geantă, o pereche de mănuşi, o lampă de control auto,
o trusă de scule şi un extinctor, toate în valoare de 700.000 de lei.
În procesul verbal de constatare întocmit de agentul de poliţie s-a
menţionat că inculpaţii au fost surprinşi lângă autoturism, cu bunurile sustrase
asupra lor, împrejurare confirmată de martori şi recunoscută de inculpaţi.
Ca atare, bunurile au ieşit din sfera de dispoziţie a părţii vătămate, furtul
fiind, astfel, consumat.
Constatându-se că fapta săvârşită, în raport cu criteriile prevăzute în
art. 181 C. pen., prezintă pericolul social al unei infracţiuni, recursul în anulare a
fost admis, s-au casat sentinţa şi decizia instanţei de recurs, menţinându-se
decizia pronunţată în apel de tribunal.
Formele infracţiunii. Tâlhărie. Distincţie între tentativă

şi infracţiunea consumată
C. pen., art. 211, art. 20
Pentru ca infracţiunea complexă de tâlhărie să fie consumată, se cere

ca principala sa componentă, furtul, să se fi epuizat prin însuşirea bunului;
dacă acţiunea de luare a bunului din posesia sau detenţia altuia a fost
întreruptă, rămânând în faza de tentativă, iar componenta sa adiacentă,
întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări, s-a consumat, fapta, în întregul ei,
constituie tentativă la infracţiunea de tâlhărie.
Prin sentinţa penală nr. 27 din 8 februarie 2001, Tribunalul Bacău a

condamnat pe inculpatul G.M. pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de
tâlhărie prevăzută în art. 20 raportat la art. 211 alin. (2) lit. a) şi f) C. pen., în
urma schimbării încadrării juridice din infracţiunea consumată de tâlhărie.
225
Instanţa a reţinut că, la 4 octombrie 2000, inculpatul a pătruns prin efracţie
în locuinţa părţii vătămate, căutând lucruri de valoare în sertare şi dulapuri,
pentru a le fura. În timp ce inculpatul se afla în apartament, a sosit acasă partea
vătămată însoţită de o altă persoană.
Zgomotul produs de încercarea acestora de a descuia uşa a alertat pe
inculpat care a voit să iasă din locuinţa, dar persoanele de afară au blocat uşa
pentru a nu-i permite să plece. În aceasta situaţie s-a produs o încăierare, în
cursul căreia partea vătămată a fost lovită de inculpat, suferind o fractură la
picior.
Curtea de Apel Bacău, secţia penală, prin decizia nr. 155 din 29 mai 2001,
a admis apelul procurorului şi a majorat pedeapsa; susţinerea din recurs că fapta
constituie infracţiune consumată de tâlhărie, iar nu tentativă, nu a fost primită.
Recursul declarat de procuror este întemeiat în ceea ce priveşte
individualizarea pedepsei, dar critica referitoare la încadrarea juridică a faptei nu
este fondată.
În conformitate cu prevederile art. 20 alin. (1) C. pen., tentativa constă în
punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost
întreruptă.
Potrivit art. 211 alin. (1) din acelaşi cod, constituie infracţiunea de tâlhărie,
între altele, furtul urmat de întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări pentru
păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii ori pentru ca
făptuitorul să-şi asigure scăparea.
Din examinarea acestor texte se constată că infracţiunea de tâlhărie este
consumată când executarea acţiunii principale, de furt, a fost consumată.
Când după întreruperea executării acţiunii principale de furt, rămasă în
faza de tentativă, făptuitorul întrebuinţează violenţa sau ameninţarea pentru
asigurarea scăpării, fapta constituie, în întregul sau, tentativă la infracţiunea
complexă de tâlhărie.
În cauză, aşa cum rezultă din probe, inculpatul, după ce a pătruns prin
efracţie, în scopul de a fura, în locuinţa persoanei vătămate şi a răvăşit lucrurile
din casă în căutarea unor valori, fără a-şi apropria vreunul dintre bunuri, acti-
vitatea de executare a furtului fiind întreruptă de apariţia părţii vătămate asupra
căreia a exercitat violenţe pentru asigurarea scăpării prin fugă, fapta săvârşită a
fost corect încadrată de instanţe ca tentativă la infracţiunea de tâlhărie.
Susţinerea din recursul procurorului, în sensul că prin mutarea unor lucruri
de la locul lor furtul s-ar fi consumat, nu poate fi primită, de vreme ce, aşa cum
s-a arătat, nici unul din acestea nu a intrat în stăpânirea sa.
Constatându-se că pedeapsa aplicată inculpatului este prea uşoară, recursul
procurorului a fost admis numai pentru acest motiv, dispunându-se majorarea
pedepsei de la 5 la 7 ani închisoare.
C.S.J., secţia penală, decizia nr. 1204 din 6 martie 2002
226
Distincţie între tentativă şi infracţiunea fapt consumat
În cazul în care, după încercarea de inducere în eroare a persoanei

vătămate cu prilejul încheierii unui contract comercial, aceasta îşi dă seama
că i-au fost prezentate drept adevărate fapte mincinoase şi sesizează organele
de poliţie înainte de livrarea mărfii, fapta constituie tentativă la infracţiunea
de înşelăciune.
Împrejurarea că organul de cercetare penală, în vederea descoperirii şi
dovedirii infracţiunii, a luat măsura ca marfa să fie livrată sub
supravegherea acoperită a poliţiei nu constituie acte de executare a
contractului, cauzator de pagubă pentru persoana vătămată şi, ca atare, nu
atribuie faptei caracterul unei infracţiuni de înşelăciune consumată.
Inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de

înşelăciune prevăzută în art. 20 raportat la art. 215 al. 2 şi:5 C. pen., prin
schimbarea încadrării juridice a faptei din infracţiunea de înşelăciune
consumată.
Instanţa a reţinut că, la 12 mai 1997, inculpatul s-a prezentat la S.C. Beta
Ţăndărei ca delegat al firmei S.C. Andi Mi Secom Bucureşti, pentru
achiziţionarea unei cantităţi de zahăr.
Pentru obţinerea mărfii şi efectuarea plăţii, inculpatul a prezentat un ordin
de plată şi alte documente falsificate pe care le-a lăsat la biroul de desfacere al
firmei, cu solicitarea ca marfa să fie predată, în lipsa lui, şoferilor celor trei
autocamioane cu care venise, pretextând că are probleme urgente de rezolvat şi
se grăbeşte.
Întrucât partea vătămată a mai fost păgubită în împrejurări asemănătoare, a
contactat banca indicată în ordinul de plată şi s-a constatat că firma pe care
inculpatul pretinde că o reprezintă nu era clienta acelei bănci. În aceste
împrejurări, conducerea societăţii a sesizat organele de poliţie, care, pentru a
descoperi făptuitorii, a dispus să se facă. livrarea zahărului, urmând ca maşinile
să se deplaseze în coloană spre locul unde camioanele erau aşteptate de un
complice al inculpatului, care a cerut ca zahărul să fie descărcat la un depozit din
oraş.
În timpul descărcării au intervenit organele de poliţie care circulaseră în
spatele autocamioanelor şi, astfel, fapta şi autorii au fost descoperiţi.
Curtea de apel a admis apelul declarat de procuror şi a schimbat
încadrarea juridică a faptei din tentativă în infracţiune consumată de înşelăciune.
Cu privire la încadrarea juridică a faptei, instanţa de apel a motivat că din
moment ce inculpatul, prin manoperele frauduloase folosite, a reuşit să
determine partea vătămată să-i livreze cantitatea de zahăr cerută, infracţiunea de
227
înşelăciune se consumase şi nu se afla în stare de tentativă, cum greşit s-a
reţinut.
Recursurile declarate de procuror şi de inculpat, între altele cu privire la
încadrarea juridică dată faptei, sunt fondate.
În legătură cu infracţiunea de înşelăciune reţinută în sarcina inculpatului se
constată că aprecierea primei instanţe, în sensul că fapta a rămas în stadiul
tentativei, cu motivarea că în speţă infracţiunea de înşelăciune nu s-a consumat,
fiind condiţionată de producerea pagubei în patrimoniul părţii vătămate, este
corectă. Din modul în care s-a acţionat rezultă că partea vătămată nu a fost
indusă în eroare, ci că, dându-şi seama că poate fi înşelată, nu a început
executarea contractului şi a sesizat organele de poliţie.
Livrarea zahărului s-a efectuat din dispoziţia acestor organe în vederea
descoperirii făptuitorului, iar nu în executarea contractului ca urmare a inducerii
în eroare a părţii vătămate de către inculpate, cerinţa prevăzută în art. 215 al. 1
C. pen., de a se fi pricinuit o pagubă nefiind, deci, îndeplinită.
Critica formulată de procuror şi de inculpate cu privire la încadrarea
juridică a faptei de înşelăciune, în sensul că fapta constituie tentativă şi nu
infracţiune consumată, este fondată şi, în consecinţă, recursurile au fost admise
în acest sens.
C.S.J., secţia penală, decizia nr. 3841/2001
Formele infracţiunii. Tentativă absolut improprie. Înşelăciune

C. pen., art. 20 alin. (3), art. 215
Nu este absolut improprie tentativa de a încasa prima de asigurare

declarând în mod mincinos că autoturismul asigurat a fost furat, plata fiind
refuzată ca urmare a descoperirii de către poliţie că făptuitorul, în realitate,
vânduse autoturismul.
Împrejurarea că societatea de asigurare este astfel organizată încât
încercarea de inducere în eroare poate fi relativ uşor descoperită nu atribuie
cererii de despăgubiri bazate pe declaraţii false caracterul unei tentative
absolut improprii, în sensul prevederilor art. 20 alin. (3) C. pen., acest mod de
executare a infracţiunii putând duce, în anumite împrejurări, la consumarea
infracţiunii de înşelăciune.
Prin sentinţa penală nr. 1216 din 20 decembrie 2000, Tribunalul Timiş a
condamnat pe inculpatul I.M. pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de
înşelăciune prevăzută în art. 20 raportat la art. 215 alin. (2) şi (3) şi a infracţiunii
de fals în declaraţii prevăzută în art. 292 C. pen.
Instanţa a reţinut că, în februarie 2000, după ce a vândut autoturismul său,
inculpatul a reclamat la poliţie că acesta fusese furat şi s-a adresat SC G.A.S. din
228
Cluj-Napoca, unde autoturismul era asigurat pentru caz de furt, cerând să i se
plătească prima de asigurare.
Descoperindu-se realitatea, societatea de asigurări nu a achitat
despăgubirile cerute de inculpat.
Curtea de Apel Timişoara, prin decizia penală nr. 110 din 12 martie 2000,
a admis apelul declarat de inculpat şi a redus pedepsele aplicate de prima
instanţă.
Recursul declarat de inculpat, cu motivarea, între altele, că s-a reţinut
greşit tentativa la infracţiunea de înşelăciune, deoarece consumarea infracţiunii
era imposibilă datorită modului cum a fost concepută executarea, este nefondat.
Potrivit art. 20 alin. (3) C. pen., nu există tentativă atunci când
imposibilitatea de consumare a infracţiunii este datorată modului cum a fost
concepută executarea.
Prin aceste dispoziţii, legiuitorul a înţeles să lase în afara încriminării
tentativa care, prin modul cum a fost concepută executarea, este cu neputinţă să
producă o urmare socialmente periculoasă.
Instanţele au considerat în mod corect că modul cum a fost concepută
executarea faptei şi mijloacele folosite de inculpat în acest scop făceau posibilă
consumarea infracţiunii, deoarece a încerca încasarea unor despăgubiri de la
societatea de asigurare prin fals în declaraţii nu constituie un mod absurd de a
gândi şi plănui obţinerea unor foloase materiale injuste. Cel mult, s-ar putea
reţine că inculpatul a folosit mijloace defectuoase care nu au dus la realizarea
scopului urmărit, ceea ce constituie o tentativă relativ improprie, sancţionată de
lege.
Faptul că societatea de asigurare este în aşa fel organizată încât încercarea
de încasare a unei despăgubiri prin înşelăciune poate fi descoperită nu înseamnă
că încercarea ce s-ar face în această privinţă ar fi absurdă. Absurditatea modului
de a concepe săvârşirea unei infracţiuni, la care se referă art. 20 alin. (3) C. pen.,
are în vedere o reprezentare a căilor de atingere a rezultatului care reflectă
ignorarea legilor naturii ori a relaţiilor, obiectiv determinate, dintre fenomenele
lumii înconjurătoare. Orice alte reprezentări greşite asupra eficienţei unor
mijloace ori asupra unor modalităţi de a comite o infracţiune nu înseamnă o
concepere absurdă a executării în sensul art. 20 alin. (3) şi, ca atare, nu atrag
incidenţa acestor dispoziţii.
În cauză, executarea începută prin prezentarea declaraţiilor false în
vederea plăţii nu era absolut lipsită de posibilitatea de a duce la cauzarea unui
prejudiciu societăţii de asigurare şi, deci, la consumarea infracţiunii; o neatentă
verificare a situaţiei inculpatului de către funcţionarul însărcinat cu aceasta ar fi
fost suficientă pentru ca inculpatul să încaseze despăgubirea necuvenită şi, deci,
ca infracţiunea de înşelăciune să se consume.
229
Formele infracţiunii. Furt şi tentativă.
Distincţie. Infracţiune consumată
C. pen., art. 209 alin. (1) lit. a) şi g), art. 20
Este autor al infracţiunii consumate de furt, iar nu al tentativei la

această infracţiune, inculpatul surprins la locul faptei după ce a luat o parte
din bunuri din locul în care se găseau şi le-a pus în recipiente aduse de el
pentru transport.
Prin sentinţa penală nr. 1425 din 28 august 1997, rămasă definitivă prin
neapelare, Judecătoria Târgu Mureş a condamnat pe inculpaţii S.V., B.I. şi P.N.
pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de furt calificat prevăzută în art. 20
raportat la art. 208 alin. (1) şi art. 209 alin. (1) lit. a) şi g) C. pen., prin
schimbarea încadrării juridice a faptei din infracţiunea de furt calificat consumat.
Instanţa a reţinut că, în seara zilei de 24 mai 1997, cei trei inculpaţi,
sustrăgând ţiţei de la Schela de Petrol Ţicleni, au fost surprinşi la locul faptei
după ce au umplut două bidoane cu motorină.
Recursul în anulare declarat în cauză, cu motivarea că, în speţă, furtul a
fost consumat, este fondat.
Potrivit art. 208 alin. (1) C. pen., furtul constă în luarea unui bun mobil din
posesia sau detenţia altuia, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept.
Din conţinutul textului de lege rezultă că infracţiunea de furt se consumă
în momentul în care bunul trece din posesia sau detenţia unei persoane în aceea
a făptuitorului, deoarece din acel moment posesorul ori detentorul nu mai
dispune de acel bun.
Împrejurarea că, în momentul în care fapta a fost descoperită, bunul nu era
scos din incinta locului unde se afla, nu are relevanţă, deoarece acţiunea de luare
în posesie are loc în momentul în care bunul a trecut în sfera de dispoziţie a
făptuitorului.
În speţă, inculpaţii, în vederea sustragerii de produse petroliere, s-au
deplasat la Schela de Petrol Ţicleni, având asupra lor mai multe bidoane pe care
intenţionau să le umple cu motorina furată. În timp ce umpleau bidoanele,
inculpaţii au fost surprinşi de organele de pază. Faptul că nu au reuşit să umple
toate bidoanele nu are relevanţă din punctul de vedere al laturii obiective a
infracţiunii, deoarece în momentul în care au fost surprinşi cantitatea de 80 l de
motorină aflată în bidoane trecuse din posesia părţii vătămate în cea a
inculpaţilor şi, ca urmare, infracţiunea era consumată.
230
Trafic de droguri de mare risc. Tentativă. Infracţiune consumată.
Distincţie
Legea nr. 143/2000, art. 2 alin. (1) şi (2)
Fapta inculpaţilor de a oferi spre vânzare unei persoane mai multe doze
de heroină şi de a le transporta la locul tranzacţiei întruneşte elementele
constitutive ale infracţiunii de trafic de droguri de mare risc în forma
consumată, iar nu ale tentativei la această infracţiune, chiar dacă tranzacţia
nu a avut loc datorită intervenţiei organelor de poliţie şi a procurorului,
întrucât art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 incriminează, ca
modalităţi alternative de săvârşire a infracţiunii, şi punerea în vânzare,
distribuirea, livrarea cu orice titlu, transportul sau deţinerea drogurilor de
mare risc.
Prin sentinţa nr. 784 din 11 iunie 2004, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a
penală, a condamnat pe inculpaţii D.A., S.C., L.T. şi D.B. pentru săvârşirea
infracţiunii de trafic de droguri de mare risc prevăzută în art. 2 alin. (1) şi (2) din
Legea nr. 143/2000.
Instanţa a reţinut că, la 17 septembrie 2003, F.P. a formulat un autodenunţ
prin care a arătat că este consumator de heroină de circa 4 luni, heroina fiind
procurată la preţul de 200.000 de lei doza de la D.A. şi asociaţii acestuia. În baza
autodenunţului, în seara zilei de 17 septembrie 2003, organele de poliţie au pus la
dispoziţia denunţătorului suma de 8 milioane de lei în bancnote identificate prin
serie, în vederea cumpărării de către acesta a 5 g de heroină de la inculpatul D.A.
Denunţătorul a contactat telefonic pe inculpatul D.A., care i-a comunicat
că îi poate oferi 40 de doze de heroină, la preţul total de 8 milioane de lei, ofertă
acceptată de denunţător. La ora stabilită, la locul întâlnirii au venit inculpaţii
D.A., D.B. şi L.T., iar ulterior şi inculpatul S.C., acesta din urmă având asupra
sa cele 40 de doze de heroină, primite anterior de la inculpatul D.A., căruia i le-a
înmânat, acesta la rândul său înmânându-le inculpatului L.T. În momentul în
care inculpatul L.T. se pregătea să înmâneze dozele de heroină denunţătorului şi
să primească banii, organele de poliţie şi procurorul au intervenit în vederea
imobilizării inculpaţilor.
Prin decizia nr. 572 din 3 august 2004, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a
II-a penală a respins apelurile inculpaţilor cu privire la individualizarea
pedepselor. Apelul declarat de procuror, de asemenea, cu privire la
individualizarea pedepselor a fost soluţionat separat prin decizia nr. 876 din
18 noiembrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, fiind respins.
Recursurile declarat de inculpaţi, între altele, cu privire la greşita
încadrare juridică dată faptelor, sunt nefondate.
Din examinarea probelor administrate rezultă că inculpaţii au conlucrat
pentru împărţirea cantităţii de 5 g de heroină achiziţionate în scopul revânzării,
231
confecţionând mai multe doze, iar ulterior şi-au împărţit rolurile în vederea
realizării tranzacţiei. Astfel, drogurile au fost transportate la locul întâlnirii de
către inculpatul S.C., care s-a deplasat cu o bicicletă, în scopul de a supraveghea
zona, ceilalţi inculpaţi venind separat cu un autoturism. Inculpatul S.C. a
înmânat pachetul cu droguri inculpatului D.A., care, la rândul său, le-a predat
inculpatului L.T., acesta din urmă fiind desemnat să le remită cumpărătorului.
Prin urmare, inculpaţii au săvârşit infracţiunea de trafic de droguri de mare
risc prevăzută în art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 în forma
coautoratului.
Totodată, apărarea în sensul că, neprimind banii, tranzacţia nu a fost
finalizată şi, ca atare, fapta a rămas în faza de tentativă, nu poate fi reţinută,
întrucât art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 incriminează, între altele, punerea în
vânzare, distribuirea, livrarea cu orice titlu, transportul sau deţinerea drogurilor de
risc, modalităţi alternative în care se încadrează faptele săvârşite de inculpaţi.
În consecinţă, recursurile inculpaţilor au fost respinse.
Desistare. Infracţiune continuă. Lege aplicabilă

C. pen., art. 22, art. 312 alin. (1)
În cazul infracţiunii continue, este aplicabilă legea penală în vigoare în

momentul încetării activităţii materiale cu caracter infracţional.
Pentru a exista desistare, renunţarea autorului la fapta a cărei
executare se află în curs trebuie să aibă ca efect curmarea săvârşirii acesteia,
în măsura în care este voluntară, nesilită şi produsă mai înainte de
descoperirea faptei.
Prin sentinţa penală nr. 194 din 30 octombrie 1997 a Tribunalului Braşov
au fost condamnaţi inculpaţii A.P. şi M.I. pentru săvârşirea infracţiunii
prevăzute în art. 312 alin. (1), cu aplicarea art. 74 şi 76 C. pen.
S-a reţinut că, în vara anului 1996, inculpatul M.I. a încredinţat
coinculpatului A.P. cantitatea de 1945 g mercur, urmând ca acesta din urmă să o
vândă, iar banii obţinuţi să-i împartă. Întreaga cantitate de mercur a fost găsită la
domiciliul inculpatului A.P., cu ocazia percheziţiei ce i s-a făcut în februarie 1997.
Curtea de Apel Braşov, prin decizia penală nr. 21 din 3 februarie 1996, a
respins apelul declarat de inculpatul M.I.
Acelaşi inculpat a declarat recurs, susţinând că trebuia să se facă aplicarea
art. 22 C. pen., deoarece s-a desistat efectiv în august 1996, când a încredinţat
mercurul celuilalt inculpat, precum şi că nu putea fi condamnat în temeiul
art. 312 alin. (1) C. pen., modificat prin Legea nr. 140 din 14 noiembrie 1996,
deoarece el nu a mai avut nici o contribuţie la deţinerea acelei substanţe după ce
a cedat-o.
232
Din examinarea textului art. 312 alin. (1) C. pen. se constată că traficul de
substanţe toxice, în modalitatea deţinerii, este o infracţiune continuă, la care
activitatea infracţională de păstrare a substanţei constă într-o acţiune continuă în
timp, care durează până când o intervenţie a făptuitorului sau a autorităţii curmă
activitatea.
Este adevărat că, potrivit art. 22 alin. (1) C. pen., este apărat de pedeapsă
făptuitorul care s-a desistat ori a împiedicat mai înainte de descoperirea faptei
producerea rezultatului.
Desistare nu poate exista decât când renunţarea autorului se referă la fapta
a cărei executare se află în curs şi are ca efect oprirea săvârşirii acesteia, în
măsura în care este voluntară, nesilită şi se produce mai înainte de descoperirea
faptei.
În sfârşit, aplicarea legii mai favorabile, conform art. 13 C. pen., în cazul
succesiunii de legi penale în timp, presupune existenţa unei activităţi
infracţionale consumate până la apariţia noii legi. Când, însă, această activitate
începe sub legea veche şi se prelungeşte sub legea nouă, având caracterul de
infracţiune continuă, se aplică legea nouă, în vigoare la momentul epuizării
activităţii materiale infracţionale.
Or, din actele dosarului se constată că, în vara anului 1996, inculpatul M.I.
a achiziţionat cantitatea de 1945 g mercur, substanţă toxică, pe care a dat-o
inculpatului A.P. în vara anului 1996 pentru a o comercializa, cu obligaţia
acestuia din urmă de a-i remite primului preţul plătit şi un beneficiu în funcţie de
suma obţinută din vânzare.
Substanţa toxică a fost găsită la 17 februarie 1997 asupra inculpatului A.P.
de către organele poliţiei, în timp ce acesta încerca să o vândă.
Cum împuternicirea coinculpatului A.P. de a vinde mercurul presupunea
păstrarea acestuia în numele şi pe seama inculpatului M.I., ceea ce constituie o
activitate ilicită comună de deţinere fără drept a acelei substanţe, împrejurarea că
inculpaţii nu s-au mai văzut ori căutat din vara anului 1996 până la 17 februarie
1997 nu are semnificaţia juridică a unei desistări, câtă vreme înţelegerea dintre
ei nu a fost stinsă prin revocarea împuternicirii de păstrare şi valorificare a
substanţei toxice.
Ca atare, corect instanţele au reţinut că activitatea infracţională a
inculpatului M.I. a durat până la 17 februarie 1997, când a fost curmată prin
intervenţia autorităţilor, că fapta întruneşte elementele constitutive ale
infracţiunii prevăzute în art. 312 alin. (1) C. pen., iar legea penală aplicabilă este
cea în vigoare la respectiva dată, adică textul în redactarea ce i s-a dat prin
modificarea adusă de Legea nr. 140/1996.
Faţă de considerentele arătate, recursul declarat de inculpat a fost respins.
C.S.J., secţia penală, decizia nr. 2302 din 16 septembrie 1998
233
Desistare. Tâlhărie. Furt. Infracţiune unică. Fapte săvârşite asupra
aceluiaşi patrimoniu, în aceeaşi împrejurare. Încadrare juridică
C. pen., art. 20, art. 22 alin. (1), art. 209, art. 211
Faptele succesive de furt consumat, de tentativă de furt şi de tentativă de

furt prin întrebuinţare de violenţe, săvârşite în aceeaşi împrejurare şi asupra
aceluiaşi patrimoniu, constituie, pentru toate faptele, infracţiunea unică de
tâlhărie prevăzută în art. 211 C. pen., agresiunea finală având ca scop
scăparea făptuitorului de tragerea la răspundere pentru toate sustragerile,
consumate şi tentate, comise anterior actelor de violenţă sau, după caz,
pentru păstrarea bunurilor sustrase succesiv.
Prin sentinţa nr. 983 din 15 octombrie 2002, a Tribunalului Bucureşti,

secţia I penală, inculpatul G.M. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii
de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. (2) lit. b), d) şi f) şi a tentativei la
infracţiunea de furt calificat prevăzută în art. 20 raportat la art. 208 alin. (1) şi
art. 209 alin. (1) lit. g) şi i) C. pen.
Instanţa a reţinut că, în noaptea de 26 decembrie 2001, inculpatul a
pătruns prin escaladare în curtea părţii vătămate şi a luat din garaj o bicicletă pe
care a dus-o la poarta curţii pentru a o lua la plecare.
De asemenea, a încercat să fure autoturismul aflat în curte, dar, după ce a
pătruns în interiorul acestuia prin efracţie, nu a reuşit să-l pornească şi a
renunţat.
Apoi, inculpatul a intrat în locuinţă pentru a sustrage alte bunuri; fiind
surprins de partea vătămată, a lovit-o cu cuţitul pentru a-şi asigura scăparea,
cauzându-i leziuni vindecabile în 8 zile.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, prin decizia nr. 81 din
13 februarie 2003, a admis apelul procurorului şi a schimbat încadrarea juridică
a faptei de furt calificat privind sustragerea bicicletei, din tentativă în infracţiune
consumată.
Încercarea de a sustrage autoturismul nu a fost reţinută ca infracţiune,
instanţa de apel motivând că inculpatul s-a desistat, întrerupând din proprie
iniţiativă executarea faptei.
Procurorul a declarat recurs, cu motivarea că faptele săvârşite de inculpat
constituie o unică infracţiune de tâlhărie, iar nu tâlhărie şi furt aflate în concurs.
Din probele administrate în cauză rezultă că instanţa de apel a considerat
greşit că inculpatul s-a desistat de la furtul autoturismului; în realitate, el a făcut
acte de executare specifice acţiunii de sustragere, dar, cu toate încercările, el nu a
reuşit să pornească autoturismul, furtul rămânând, astfel, în fază de tentativă.
234
Această faptă, împreună cu furtul bicicletei şi încercarea de a sustrage
bunuri din locuinţa părţii vătămate nu au fost comise în condiţiile unei pluralităţi
de infracţiuni; inculpatul a acţionat cu intenţia de a sustrage bunuri ale părţii
vătămate, ceea ce a şi reuşit în privinţa bicicletei, furtul autoturismului şi al altor
bunuri rămânând în fază de tentativă.
Cum faptele de sustragere au vizat acelaşi patrimoniu, fiind săvârşite prin
mai multe acte de executare, în aceeaşi împrejurare, iar pentru a păstra bunul şi
a-şi asigura scăparea a lovit partea vătămată, în sarcina inculpatului trebuia să se
reţină infracţiunea unică de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. (2) lit. b), d) şi f)
C. pen.
În consecinţă recursul declarat de procuror a fost admis, s-a schimbat
încadrarea juridică în sensul celor ce preced şi s-a dispus condamnarea
inculpatului în baza textului de lege menţionat.
235
CAPITOLUL IV
UNITATEA INFRACŢIUNII
1. Generalităţi privind unitatea şi pluralitatea de infracţiuni

A. Noţiuni generale. Termenii de unitate şi pluralitate au, în sens larg, în
domeniul dreptului penal, acelaşi înţeles pe care îl au în limbajul comun.
Unitatea sau pluralitatea de infracţiuni se pune ca problemă atunci când
trebuie să se stabilească dacă mai multe acţiuni, săvârşite de aceeaşi persoană,
formează o singură infracţiune sau, dimpotrivă, două sau mai multe infracţiuni.
Obiectul evaluării îl formează deci un ansamblu de acte (acţiuni sau inacţiuni),
iar baza de evaluare o constituie însăşi noţiunea de infracţiune creată de
legiuitor.
În doctrină şi în jurisprudenţă, s-a decis că există unitate de infracţiune
atunci când, în activitatea desfăşurată de o persoană, identificăm conţinutul unei
singure infracţiuni şi că există pluralitate de infracţiuni atunci când în acea
activitate identificăm conţinuturile a două ori mai multe infracţiuni.
B. Categorii şi tipuri de unitate infracţională. În teoria dreptului penal şi

în legislaţie, se face distincţie între două categorii de unitate de infracţiune:
• unitatea naturală, la care unitatea juridică se întemeiază pe unitatea
faptei care constituie elementul material al infracţiunii;
• unitatea legală, care este o creaţie a legiuitorului pe baza unei pluralităţi
de fapte.
În cadrul unităţii naturale de infracţiune, se face distincţie între trei tipuri
diferite de unitate de infracţiune, în raport de natura acţiunii sau inacţiunii care
constituie elementul material al infracţiunii, şi anume între: infracţiunea simplă,
infracţiunea continuă şi infracţiunea deviată.
În mod corespunzător, în cadrul unităţii legale de infracţiune se face
distincţie între patru tipuri de unitate infracţională, şi anume între: infracţiunea
complexă, infracţiunea continuată, infracţiunea progresivă şi infracţiunea de
obicei.
Cercetarea unităţii de infracţiune presupune examinarea tuturor acestor
categorii şi tipuri de unitate.
236
2. Unitatea naturală de infracţiune
A. Infracţiunea simplă. Este acea formă de unitate naturală la care
infracţiunea, sub aspectul laturii obiective, constă dintr-o activitate unică,
singură acţiune sau inacţiune, urmată de un singur rezultat şi care, sub aspectul
laturii subiective, se săvârşeşte cu aceeaşi formă de vinovăţie.
Activitatea infracţională caracteristică infracţiunii simple poate consta fie
dintr-un singur act (de exemplu, uciderea unei persoane prin descărcarea unui
foc de armă, vătămarea corporală prin aplicarea unei lovituri de cuţit etc.), fie
din mai multe acte (de exemplu, uciderea prin repetate lovituri cu corpuri
tăioase, contondente etc., vătămarea corporală produsă prin repetate lovituri
aplicate victimei în aceeaşi împrejurare, calomnierea prin multiple afirmaţii sau
imputări etc.). Multiplele acte de executare se integrează în chip natural în
activitatea infracţională unică ce constituie elementul material al infracţiunii,
astfel încât nu se pune în discuţie unicitatea obiectului infracţiunii, a subiectului
pasiv, a rezoluţiei psihice etc.
B. Infracţiunea continuă. Este infracţiunea al cărei element material,
constând dintr-o acţiune sau o inacţiune, se prelungeşte în chip natural, chiar
după momentul consumării, până când încetează activitatea infracţională
(momentul epuizării). Sunt infracţiuni continue: lipsirea de libertate în mod
ilegal (art. 189 C. pen.), tulburarea de posesie (art. 220 C.pen.), abandonul de
familie (art. 305 C. pen.), furtul de curent electric (art. 208, 224 C. pen.),
absenţa nejustificată (art. 331 C. pen.), dezertarea (art. 332 C. pen.) etc.
Ceea ce caracterizează elementul material al infracţiunilor continue este
faptul că acesta se realizează printr-o dublă atitudine a făptuitorului, şi anume
una comisivă, prin care se realizează acţiunea sau inacţiunea, ca element
material al laturii obiective (de exemplu, sechestrarea ilegală a unei persoane,
efectuarea ilicită de branşamente la reţeaua electrică în vederea sustragerii de
energie, dobândirea de obiecte a căror deţinere este ilicită etc.), şi alta omisivă,
prin care autorul nu mai intervine pentru a pune capăt acţiunii sau inacţiunii şi
lasă ca acţiunea sau inacţiunea să dureze. În felul acesta, fapta ce constituie
elementul material al infracţiunii continue durează până când un act contrar
celui iniţial pune capăt acţiunii sau inacţiunii. Acest act contrar se poate datora
făptuitorului însuşi, unei alte persoane, autorităţi etc.
De asemenea, este unanim admis în teoria dreptului nostru penal şi
recunoscut în practica judiciară că infracţiunea continuă ia sfârşit prin
pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti de condamnare a făptuitorului, chiar
dacă hotărârea nu este definitivă.
În literatura de specialitate se face distincţie între:
237
• infracţiunea continuă permanentă, la care continuitatea activităţii
infracţionale se realizează fără intervenţia făptuitorului (de exemplu, furtul de
curent electric la care prelungirea în timp nu reclamă intervenţia autorului);
• infracţiunea continuă succesivă, care necesită intervenţia succesivă a
făptuitorului (de exemplu, portul nelegal de decoraţii sau semne distinctive,
art. 241 C. pen., la care prelungirea nu se realizează automat, ci prin intervenţia
făptuitorului, care trebuie să îmbrace din nou uniforma cu decoraţia sau haina
cu decoraţia ilicit purtată). În cazul infracţiunilor continue succesive, diferitele
întreruperi, care ţin de natura faptei, nu schimbă caracterul continuu al
infracţiunii şi unitatea naturală a acesteia, ci se integrează în chip natural în
activitatea infracţională unică.
Aşadar, infracţiunea continuă este o formă atipică a infracţiunii,
caracterizată prin prelungirea elementului material peste momentul consumării,
până la un moment denumit al epuizării faptului. Trebuie reţinut că unele efecte
juridice, care depind de momentul consumării infracţiunii, sunt legate, în cazul
infracţiunii continue, de momentul epuizării, adică de încetarea activităţii
infracţionale.
Infracţiunea continuă se consideră deci săvârşită în momentul încetării
acţiunii sau inacţiunii infracţionale, oricât ar fi durat aceasta. În funcţie de
acest moment al încetării faptei se determină: legea penală aplicabilă; se
soluţionează problema incidenţei unei legi de amnistie ori graţiere; curge
termenul de prescripţie a răspunderii penale (art. 122 alin. 2 C. pen.) etc.
Legea penală în vigoare nu cuprinde dispoziţii speciale privitoare la
infracţiunea continuă, singurele referiri fiind cele din articolul mai sus citat
privitor la momentul din care începe să curgă termenul de prescripţie a
răspunderii penale. În schimb, în dispoziţiile din partea specială a dreptului
penal sunt prevăzute relativ numeroase infracţiuni, care sunt prin natura lor
infracţiuni continue. Pentru identificarea infracţiunilor continue, se recomandă,
în teoria dreptului penal, în principal, un criteriu formal, şi anume natura
acţiunii, indicată de verbum regens, prin care este desemnat în conţinutul
infracţiunii elementul material al infracţiunii. Dacă verbum regens indică o
acţiune de durată, cum ar fi reţinerea, deţinerea, conducerea unui autovehicul,
purtarea de uniforme sau semne distinctive etc., infracţiunea este continuă.
Criteriul este, desigur, exact, dar el trebuie completat cu analiza atentă, în
fiecare caz, a acţiunii sau inacţiunii care constituie elementul material al
infracţiunii, reţinând drept infracţiune continuă pe aceea al cărei element
material, prin însăşi natura sa, nu se poate realiza decât prin durata acţiunii sau
inacţiunii respective.
C. Infracţiunea deviată. Este desemnată prin această denumire
infracţiunea care este săvârşită fie prin devierea acţiunii, datorită greşelii
făptuitorului, de la obiectul sau persoana împotriva căreia fusese îndreptată, la
238
un alt obiect sau la altă persoană (de exemplu, trăgând cu arma asupra unei
persoane pe care voia să o ucidă sau încercând să o lovească pentru a-i produce
o vătămare corporală, făptuitorul a nimerit din greşeală o altă persoană), fie prin
îndreptarea acţiunii, datorită erorii făptuitorului, asupra altei persoane ori asupra
altui obiect decât acela pe care făptuitorul voia să-l vatăme sau să-l pună în
pericol.
Infracţiunea deviată se poate săvârşi deci în două situaţii distincte, şi
anume:
• în caz de deviere a acţiunii, datorită greşelii făptuitorului, asupra unui alt
obiect sau asupra altei persoane (aşa-numita aberratio ictus);
• în caz de săvârşire a faptei asupra altei persoane, datorită erorii
făptuitorului, ori asupra altui obiect, aparţinând altei persoane decât aceea căreia
făptuitorul credea că îi aparţine (aşa-numita error in persona). Astfel, de
exemplu, A vrea să-l ucidă pe B, dar, fiind întuneric, îl confundă şi îl ucide pe C.
Cu privire la infracţiunea deviată, s-a ridicat, în doctrină, problema de a şti
dacă, în situaţia în care aceasta se săvârşeşte, nu există în realitate o pluralitate
de infracţiuni formată din tentativa infracţiunii pe care făptuitorul se hotărâse să
o săvârşească şi infracţiunea consumată săvârşită prin devierea acţiunii.
Într-o opinie (V. Dongoroz), care este în prezent majoritară în literatura de
specialitate şi a fost însuşită de practica judiciară, se susţine că, în cazul
infracţiunii deviate, fie că este vorba de o eroare asupra identităţii persoanei
(error in persona), fie de devierea acţiunii (aberratio ictus), există o singură
infracţiune, aceea săvârşită prin devierea de la proiectul iniţial, deoarece
rezoluţia infracţională unică a fost realizată integral, iar faptul că infractorul, de
exemplu, a ucis ori a lovit o altă persoană pe care a confundat-o cu aceea pe
care urmărea să o lovească, ori pe care a lovit-o sau eventual a ucis-o prin
devierea loviturii, este fără relevanţă pentru existenţa unei infracţiuni unice,
deoarece legea nu ocroteşte viaţa sau bunurile unei anumite persoane, ci viaţa
sau integritatea corporală, ca valori sociale care aparţin tuturor persoanelor.
3. Unitatea legală de infracţiune

A. Infracţiunea continuată
a) Noţiune şi caracterizare. Potrivit art. 41 alin. 2 C. pen., infracţiunea
continuată se realizează prin săvârşirea de către aceeaşi persoană, la intervale de
timp diferite, însă în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a unor acţiuni
sau inacţiuni care prezintă fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni (de
exemplu, sustragerea de către A şi B, după o prealabilă înţelegere şi conform
unui plan prestabilit, în decurs de 3 luni, a 9 autoturisme, în realizarea aceleiaşi
hotărâri infracţionale).
239
Ceea ce caracterizează, aşadar, infracţiunea continuată este existenţa unei
pluralităţi de acte care, prezentând fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni,
ar putea constitui tot atâtea infracţiuni de sine stătătoare, deci o pluralitate de
infracţiuni. Din această pluralitate însă legiuitorul a construit o infracţiune unică,
prevăzând în mod explicit (art. 41 alin. l C. pen.) că, în cazul infracţiunii
continuate, nu există pluralitate de infracţiuni. Această unitate infracţională
legală, care răspunde unor raţiuni de politică penală şi de tehnică legislativă pusă
în slujba aceleiaşi politici, nu este însă o creaţie arbitrară, ci se întemeiază pe
anumite legături care unesc între ele faptele din care este alcătuită. Într-adevăr,
acţiunile sau inacţiunile care alcătuiesc infracţiunea continuată sunt legate între
ele printr-o triplă unitate, şi anume: unitatea de subiect activ, unitatea de
rezoluţie infracţională (toate sunt săvârşite în realizarea aceleiaşi hotărâri) şi
unitatea de conţinut (fiecare prezintă conţinutul aceleiaşi infracţiuni).
Din aceste trăsături caracteristice ale infracţiunii continuate rezultă
condiţiile de existenţă a acesteia.
b) Condiţii de existenţă. Pentru existenţa infracţiunii continuate şi deci
pentru realizarea trăsăturilor caracteristice sus-menţionate trebuie să fie îndepli-
nite următoarele condiţii:
• O pluralitate de acţiuni sau inacţiuni săvârşite la diferite intervale de
timp. Existenţa infracţiunii continuate presupune săvârşirea a cel puţin două
acţiuni sau inacţiuni, care constituie fiecare în parte elementul material al
aceleiaşi infracţiuni. Nu interesează dacă unele dintre acţiuni au forma faptului
consumat, iar altele au rămas în faza tentativei. Este însă necesar ca acţiunile sau
inacţiunile să fie săvârşite la un anumit interval unele de altele. Această condiţie
este necesară pentru a deosebi infracţiunea continuată de infracţiunea simplă în al
cărei element material sunt absorbite în mod natural două sau mai multe acte sau
acţiuni, care sunt săvârşite în aceeaşi împrejurare sau cu aceeaşi ocazie (de
exemplu, uciderea prin mai multe lovituri, furtul mai multor obiecte din locuinţa
unei persoane etc.). Nu se cere, totuşi, ca acţiunile sau inacţiunile să fie săvârşite
în acelaşi loc, esenţială fiind identitatea obiectului juridic al infracţiunii.
• Acţiunile sau inacţiunile să fie săvârşite de aceeaşi persoană. Este
necesar ca diferitele acţiuni sau inacţiuni să fie săvârşite de aceeaşi persoană
(autorul), dar infracţiunea continuată poate fi săvârşită şi în participaţie. În această
din urmă situaţie, aceeaşi persoană poate participa la săvârşirea unora dintre
acţiuni sau inacţiuni în calitate de autor, la altele în calitate de complice.
Săvârşirea în participaţie poate să privească toate acţiunile sau inacţiunile care
compun infracţiunea continuată sau numai unele dintre acestea. Ne exprimăm
acordul privitor la această soluţie, îmbrăţişată în doctrină şi confirmată de
jurisprudenţă75, însă cu precizarea că trebuie să existe, în mod obligatoriu, aceeaşi
75
Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 1670/1971, în C.D./1971, p. 246-248.
240
unică rezoluţie infracţională între participanţi, cu privire la toate acţiunile
realizate prin schimbarea rolurilor între autori şi complici.
• Acţiunile sau inacţiunile să fie săvârşite în realizarea aceleiaşi
rezoluţii infracţionale. Această legătură subiectivă reprezintă principalul liant al
pluralităţii de acte componente care alcătuiesc latura obiectivă a acestei
infracţiuni continuate. Toate aceste acţiuni sau inacţiuni au de la început şi până
la sfârşit aceeaşi unică hotărâre, luată anterior de infractor, de a repeta
activitatea infracţională până la realizarea proiectului său. Este suficientă o
reprezentare în linii generale a acţiunilor sau inacţiunilor proiectate, chiar dacă
nu sunt prevăzute exact aceste acţiuni sau inacţiuni, condiţiile de săvârşire sau
urmările fiecăreia. Cerinţa unităţii de rezoluţie presupune întotdeauna, în mod
evident, reprezentarea de către făptuitor a rezultatului faptei sale, ceea ce
înseamnă că infracţiunea continuată nu este posibilă decât la infracţiunile al
căror element subiectiv îmbracă forma intenţiei.
Unitatea de rezoluţie pentru toate acţiunile sau inacţiunile presupune ca auto-
rul să prevadă rezultatele actelor de executare, să le urmărească sau să le accepte.
Această rezoluţie unică trebuie să fie întotdeauna anterioară activităţii
infracţionale şi să se menţină în linii generale, în cursul desfăşurării actelor
materiale care alcătuiesc latura obiectivă a infracţiunii continuate76.
Unitatea de rezoluţie rezultă din modul în care au fost săvârşite diferitele
acţiuni sau inacţiuni ce compun infracţiunea continuată şi este dependentă şi de
mărimea intervalului de timp în care se săvârşesc acţiunile. Pentru existenţa
unităţii de rezoluţie trebuie să se constate că acest interval nu este prea mare,
deoarece un interval prea mare poate determina concluzia că autorul a renunţat
la rezoluţia iniţială şi a luat o nouă rezoluţie infracţională.
Doctrina a relevat, iar jurisprudenţa a confirmat că, printre elementele
care reprezintă temeiuri pentru stabilirea unităţii de rezoluţie, vor fi avute în
vedere unitatea obiectului infracţiunii, a locului, a persoanei vătămate, precum
şi unitatea de timp77. De asemenea, trebuie să se verifice dacă nu a intervenit,
pe parcursul desfăşurării acţiunilor sau inacţiunilor, respectiv a actelor de
executare, vreo cauză care să determine pe făptuitor să renunţe la rezoluţia
iniţială şi să adopte o nouă rezoluţie infracţională.
• Acţiunile sau inacţiunile săvârşite să prezinte, fiecare în parte,
conţinutul aceleiaşi infracţiuni. Fiecare dintre acţiunile sau inacţiunile săvârşite,
analizate în parte, trebuie să îndeplinească toate condiţiile cerute de lege pentru
existenţa conţinutului aceleiaşi infracţiuni (furt, delapidare, înşelăciune etc.).
76
M. Zolyneak, op. cit.
77
Decizia de îndrumare nr.1/1963 a Plenului Trib. Suprem, în C.D./1963, p. 52.
241
Actele de executare nu este obligatoriu să fie identice, fiind suficient ca
fiecare să se realizeze şi să se integreze în conţinutul aceleiaşi infracţiuni.
Această condiţie se consideră realizată şi atunci când actele de executare nu
reprezintă toate infracţiuni, în formă consumată, unele putând rămâne în fază de
tentativă78, precum şi atunci când aceste acte sunt săvârşite în variantele
alternative ale elementului material al laturii obiective ale aceleiaşi infracţiuni
(de exemplu, în cazul infracţiunii de delapidare, când unele acte se săvârşesc
prin modalitatea însuşirii, altele prin folosire, iar altele prin traficare).
Dacă în conţinutul juridic al infracţiunii unele condiţii sunt prevăzute în
două ori mai multe variante, există infracţiune unică continuată chiar dacă în
acţiunile sau inacţiunile săvârşite au fost realizate unele sau altele dintre
condiţiile alternative. Unele dintre acţiunile sau inacţiunile săvârşite pot
prezenta conţinutul aceleiaşi infracţiuni, însă în varianta calificată sau agravată
a acesteia, esenţial fiind ca în toate să fie realizat conţinutul infracţiunii
respective. Nu este necesar ca acţiunile sau inacţiunile care formează
infracţiunea continuată să fie îndreptate împotriva aceluiaşi obiect material, să
fie săvârşite în acelaşi loc sau să aibă acelaşi subiect pasiv, în acest din urmă
caz urmând să se verifice însă dacă schimbarea persoanei vătămate a determinat
o nouă rezoluţie infracţională şi, deci, o altă unitate infracţională.
c) Efectele juridice:
– de la momentul încetării ultimei acţiuni sau inacţiuni, care marchează
consumarea infracţiunii continuate, începe să curgă termenul de prescripţie a
răspunderii penale (art. 122 alin. 2 C. pen.);
– în raport de acelaşi moment, se determină incidenţa actelor de amnistie
şi graţiere;
– tot în raport de acelaşi moment, aplicarea legii penale în timp va fi cea
în vigoare la acea dată;
– dacă actele de executare s-au săvârşit pe teritoriile mai multor ţări, va fi
incidentă legea penală română, dacă o parte din aceste acte ori rezultatul s-a
produs pe teritoriul României (art. 143 C. pen.);
– tot în funcţie de momentul încetării ultimei acţiuni sau inacţiuni, se
stabileşte incidenţa legii penale în raport cu vârsta făptuitorului. Dacă
făptuitorul a început executarea când nu avea împlinită vârsta de 14 ani, aceste
acte nu se iau în considerare, ci numai acelea săvârşite după împlinirea acestei
vârste şi, bineînţeles, dacă au fost săvârşite cu discernământ.
Infracţiuni care nu sunt susceptivbile de a fi săvârşite în formă continuată
Doctrina a relevat, iar jurisprudenţa a confirmat că infracţiunea continuată
nu este posibilă la acele infracţiuni al căror obiect material nu poate fi divizat.
78
V.Dongoroz, I. Fodor, în Explicaţii…, op. cit., p.284; Tribunalul Suprem, Secţia
penală, decizia nr. 1974/1969, în C.D./1969, p. 294.
242
Astfel, infracţiunea de omor nu poate fi săvârşită în formă continuată, chiar şi
atunci când ea ar fi precedată de mai multe tentative de omor.
De asemenea, nu este de conceput forma continuată la infracţiunile de
obicei, care, aşa cum se ştie, pentru a-şi realiza existenţa sub raportul laturii
obiective, presupun repetarea acţiunilor sau inacţiunilor, până când rezultă
obişnuinţa.
În sfârşit, forma continuată nu este de conceput nici în cazul infracţiunilor
din culpă, pentru că, în cazul lor, rezoluţia infracţională este exclusă.
B. Infracţiunea complexă
a) Noţiune şi caracterizare. Potrivit unui concept unanim acceptat în
literatura noastră de specialitate şi consacrat şi în legislaţia penală (art. 41 alin.
3 C. pen.), infracţiunea complexă este infracţiunea ce cuprinde în conţinutul
său, fie ca element constitutiv, fie ca element circumstanţial o acţiune sau
inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală. Ea
este un tip de unitate infracţională creată de legiuitor prin absorbirea în
conţinutul acesteia a uneia sau a unor fapte diferite care prezintă, fiecare în
parte, conţinutul unei anumite infracţiuni, dar care, prin voinţa legiuitorului,
fiind incluse în conţinutul infracţiunii complexe, îşi pierd autonomia
infracţională originară, devenind, după caz, fie un simplu element constitutiv în
conţinutul de bază al infracţiuni complexe, fie un element circumstanţial în
conţinutul agravat sau calificat al acesteia.
În conţinutul unic al infracţiunii complexe se găsesc, aşadar, comprimate,
conţinuturile a două sau mai multe infracţiuni. Astfel, de exemplu, în conţinutul
infracţiunii de tâlhărie se găsesc reunite, într-o unitate infracţională, în
conţinutul de bază al infracţiunii (art.211 alin.l C. pen.), conţinuturile
infracţiunilor de furt (art. 208 C. pen.), de lovire sau alte violenţe (art. 180
alin. l şi în parte şi alin. 2 C. pen.) de ameninţare (art. 193 C. pen.), iar în
conţinutul său agravat (art. 211 alin. 2 şi 3 C. pen.) sunt reunite conţinuturile
infracţiunilor de lovire sau alte violenţe art. 180 alin. 2 C. pen.), de vătămare
corporală (art. 181 C. pen.), de vătămare corporală gravă (art. 182 C. pen.) şi
de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte (art. 183 C. pen.); în conţinutul
infracţiunii de atentat care pune în pericol securitatea statului (art. 160 C. pen.)
sunt incluse conţinuturile infracţiunilor de vătămare corporală (art. 180 alin. 2,
181, 182 C. pen.) şi de omor (art. 174 C. pen.); în conţinutul infracţiunii de
ultraj sunt incluse, în conţinutul de bază al acestei infracţiuni (art. 239
alin. l C. pen.), conţinuturile infracţiunilor de insultă (art. 205 C. pen.), de
calomnie (art. 206 C. pen.) şi de ameninţare (art. 193 C. pen.), iar în conţinutul
agravat al aceleiaşi infracţiuni (art. 239 alin. 2 C. pen.) sunt cuprinse
conţinuturile infracţiunilor de lovire sau alte violenţe (art. 180 C. pen.) şi de
vătămare corporală (art. 181 C. pen.) etc.
243
Crearea infracţiunii unice complexe, pornind de la o pluralitate de fapte
diverse care, luate individual, constituie tot atâtea infracţiuni, reprezintă o
soluţie a legiuitorului pentru a răspunde unei necesităţi de politică penală şi
unor raţiuni de tehnică legislativă. Contopirea mai multor fapte penale într-o
infracţiune unică este destinată să asigure o caracterizare mai precisă a
activităţii infracţionale a făptuitorului în ansamblul acesteia, o evaluare mai
exactă a gradului de pericol social al acesteia şi a periculozităţii autorului, iar
drept urmare, o mai adecvată reacţie de apărare socială.
Această construcţie nu este expresia unei voinţe arbitrare a legiuitorului,
ci se bazează pe existenţa unei legături obiective şi subiective dintre
infracţiunile ce intră în cadrul infracţiunii complexe. De regulă, această legătură
are forma legăturii de la mijloc la scop, în sensul că una dintre infracţiuni
serveşte ca mijloc pentru realizarea celeilalte, care constituie infracţiune-scop.
În cazul faptei incluse în conţinutul agravat al infracţiunii complexe, ca element
circumstanţial al acestuia, legătura ei cu infracţiunea tip, simplă sau complexă,
este şi mai evidentă, întrucât acest element circumstanţial este, de regulă, o
consecinţă a infracţiunii-tip.
b) Forme şi modalităţi
Forme. Aşa cum rezultă din însăşi noţiunea de infracţiune complexă,
aceasta se prezintă sub două forme diferite, în raport de rolul îndeplinit de
acţiunea sau inacţiunea care intră în conţinutul infracţiunii complexe, ca
element ori ca circumstanţă agravantă.
În raport de acest criteriu, în doctrină se distinge între:
– infracţiune complexă sub forma tip;
– infracţiune complexă agravantă.
Infracţiunea complexă ca infracţiune tip este creată prin includerea în
conţinutul său, ca element constitutiv, a unei acţiuni sau inacţiuni ce constituie
prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală. Au această formă toate infrac-
ţiunile complexe propriu-zise, dintre care pot fi menţionate atentatul care pune
în pericol securitatea statului (art. 160 C. pen.), actele de diversiune (art. 163
C. pen.), tâlhăria (art. 211 C. pen.), ultrajul (art. 239 C. pen.), purtarea abuzivă
(art. 250 C. pen.), distrugerea şi semnalizarea falsă (art. 276 C. pen.) etc.
În cazul acestei forme a infracţiunii complexe, lipsa din conţinutul ei a
infracţiunii absorbite duce la inexistenţa infracţiunii complexe ca tip particular
de infracţiune. Astfel, de exemplu, cu privire la tâlhărie, dacă se constată că
furtul a fost săvârşit fără violenţă sau ameninţare sau că aceste fapte au fost
săvârşite fără nici o legătură cu furtul, în prima situaţie nu există tâlhărie, ci
numai furt, iar în cea de a doua situaţie, există două infracţiuni distincte care îşi
păstrează autonomia infracţională (furt şi lovire sau furt şi ameninţare).
244
Infracţiunile complexe ca infracţiuni tip pot avea ele însele, ca orice alte
infracţiuni, variante agravate sau calificate în al căror conţinut poate intra o
acţiune sau o inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea
penală. Aceasta înseamnă că o infracţiune complexă tip poate exista şi în forma
infracţiunii complexe ca variantă agravată.
Infracţiunea complexă ca variantă agravantă a unei infracţiuni simple
cuprinde în conţinutul său agravat sau calificat o acţiune sau inacţiune care
reprezintă o altă infracţiune, de sine stătătoare. Legislaţia noastră penală
cunoaşte astfel de infracţiuni care în forma lor de bază sunt infracţiuni simple,
dar care, în variantele lor agravate sau calificate, sunt infracţiuni complexe
(lipsirea de libertate în mod ilegal, cu supunerea victimei la suferinţe sau cu
punerea în pericol a vieţii ori sănătăţii acesteia – art. 189 alin. 2 C. pen.;
raportul sexual cu o minoră – art. 198 alin. 3 şi 4 C. pen.; furtul calificat –
art. 209 alin. l lit. g C. pen. etc).
Această formă a infracţiunii complexe poate exista şi în cazul în care
infracţiunea, în forma ei de bază, este tot o infracţiune complexă (tâlhăria –
art. 211 alin. 2 şi 3 C. pen.; pirateria – art. 212 alin. 2 şi 3 C. pen.; ultrajul –
art. 239 alin. 2 C. pen. etc).
Dacă din această formă a infracţiunii complexe lipseşte acea faptă ce
constituie elementul circumstanţial, varianta complexă nu va mai exista şi va
rămâne infracţiunea în forma ei de bază.
Structură. Având în vedere că infracţiunea complexă este rezultatul
reunirii în conţinutul unei infracţiuni unice a două sau mai multor infracţiuni,
structura acesteia este una complexă. Astfel, infracţiunea complexă cuprinde, în
mod comprimat, în conţinutul său, termenii infracţiunilor reunite sau absorbite
şi, desigur, elementele componente ale laturii obiective şi subiective ale acestor
infracţiuni.
În concret, la infracţiunea complexă, identificăm un obiect juridic
principal şi, pe de altă parte, un obiect juridic adiacent (la infracţiunea de
tâlhărie, obiectul juridic principal este cel referitor la apărarea patrimoniului, iar
cel adiacent priveşte protecţia persoanei; la infracţiunea de ultraj, obiectul
juridic principal se referă la apărarea autorităţii statale, iar cel adiacent la
protecţia persoanei).
Sub aspectul laturii obiective, în elementul material al infracţiunii
complexe, vom identifica reunite acţiunile prin care se realizează elementul
material al infracţiunilor absorbite (la tâlhărie, elementul material al infracţiunii-
scop este realizat prin acţiunea de luare, iar elementul material al infracţiunii de
mijloc, printr-o acţiune de ameninţare sau de exercitare a violenţei).
Sub aspectul laturii subiective, forma de vinovăţie la infracţiunea complexă
tip (de bază) este intenţia, deoarece făptuitorul prevede rezultatul acţiunilor sale şi
245
urmăreşte ori acceptă producerea acestui rezultat. La infracţiunea complexă în
variantă agravantă, forma de vinovăţie este praeterintenţia.
Efectele juridice. Infracţiunea complexă este o infracţiune momentană,
întrucât nu presupune o prelungire în timp a acţiunii sau inacţiunii ori a
consecinţelor acesteia. Infracţiunea complexă se consumă, deci, în momentul în
care se săvârşesc acţiunile prin care se realizează elementele materiale specifice
laturilor obiective ale infracţiunilor absorbite.
Infracţiunea sau infracţiunile absorbite în infracţiunea complexă îşi pierd
autonomia infracţională. Dacă însă nu sunt realizate toate condiţiile cerute de
lege pentru existenţa infracţiunii complexe, infracţiunile absorbite păstrează
autonomia infracţională79.
Nerealizarea sub raportul laturii obiective a conţinutului unei infracţiuni
absorbite poate conduce la calificarea faptei ca tentativă (exemplu: în cazul
infracţiunii de tâlhărie, dacă se consumă ameninţarea sau violenţa, însă depose-
darea victimei nu a fost posibilă, infracţiunea rămâne în faza de tentativă).
Infracţiunea complexă nu constituie o cauză de agravare a răspunderii
penale, astfel că tratamentul sancţionator este cel prevăzut de lege fără vreo
agravare specială.
În cazul în care, după condamnarea definitivă pentru o infracţiune
complexă, infractorul este judecat ulterior şi pentru alte acţiuni sau inacţiuni
care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni, pedeapsa se recalculează ţinându-se
seama de activitatea săvârşită în întregul ei (art. 43 C. pen.).
c) Complexitatea naturală
În cadrul infracţiunii complexe există şi o complexitate naturală creată
prin absorbirea în chip natural în conţinutul unei infracţiuni a elementului
material specific altei infracţiuni (în conţinutul infracţiunii de omor, identificăm
incluse, în mod natural, elementele infracţiunii de vătămare corporală; infrac-
ţiunea de calomnie cuprinde în conţinutul ei, absorbite în mod natural, elemen-
tele insultei; infracţiunea fapt consumat absoarbe întotdeauna în mod natural
elementele tentativei acestei infracţiuni etc.). În toate aceste cazuri este vorba de
o infracţiune simplă, care cuprinde în elementul său material şi elementul
material al unei alte infracţiuni simple, mai puţin grave. În pofida complexităţii
naturale, infracţiunea mai gravă nu devine o infracţiune complexă, ci rămâne o
infracţiune simplă. Distincţia privitoare la complexitatea naturală prezintă
interes practic, deoarece în cazul în care nu se poate reţine în sarcina
făptuitorului infracţiunea mai gravă, se va reţine infracţiunea mai puţin gravă.
79
C.Bulai, op. cit., p.218 şi jurisprudenţa constantă în această materie.
246
C. Infracţiunea progresivă
a) Noţiune şi caracterizare. Denumirea de infracţiune progresivă este dată
acelei infracţiuni a cărei latură obiectivă, după ce a atins momentul consumării,
corespunzător unei anumite infracţiuni, se amplifică progresiv fără intervenţia
făptuitorului, fie prin agravarea urmării produse, fie prin producerea unor noi
urmări, corespunzătoare unei infracţiuni mai grave. Astfel, în cazul săvârşirii
infracţiunii de lovire sau alte violenţe cu provocarea unor vătămări corporale
(art. 180 alin. l C. pen.) este posibil ca vătămarea corporală să se agraveze
progresiv şi să se ajungă la încadrarea faptei în infracţiunea de vătămare
corporală (art. 181 C. pen.) sau chiar în infracţiunea de vătămare corporală
gravă (art. 182 C. pen.). În cazul în care urmările s-au agravat excesiv şi se
ajunge la moartea victimei, fapta va constitui infracţiunea de loviri sau vătămări
cauzatoare de moarte (art. 183 C. pen.).
Se observă că, în asemenea situaţii, infracţiunile mai grave, realizate ca
urmare a amplificării progresive a rezultatului, absorb în conţinutul lor
infracţiunile mai uşoare. Această absorbţie are loc prin voinţa legiuitorului, care
a incriminat ca infracţiuni de sine stătătoare fapte, în raport de diferitele grade
de amplificare a rezultatului socialmente periculos al acestora.
Aşadar, infracţiunea progresivă este şi ea o formă atipică a infracţiunii,
caracterizată prin elementele definitorii arătate mai sus.
Amplificarea producerii urmărilor ori producerea de noi urmări determină
apariţia unei noi infracţiuni în care se absorb toate infracţiunile corespunzătoare
rezultatului celui mai grav. Această infracţiune este singura care urmează să fie
reţinută, ca infracţiune unică, rezultat al agravării progresive a faptului iniţial.
Apare, deci, şi în cazul infracţiunii progresive, un moment al epuizării. Ceea ce
se prelungeşte dincolo de momentul consumării unei anumite infracţiuni iniţiale
este numai rezultatul, adică numai amplificarea lui sau producerea unui nou
rezultat, mai grav, fără o nouă intervenţie a făptuitorului.
b) Efectele juridice. Ţinându-se seama de specificul infracţiunii
progresive, momentul consumării acesteia coincide cu momentul epuizării
rezultatului. În consecinţă, încadrarea juridică a faptei se va face în raport cu
acest ultim rezultat şi de aceea, în cazul infracţiunilor progresive, pentru
calificarea corectă a faptei săvârşite, trebuie să se aştepte epuizarea rezultatului.
De la data epuizării rezultatului se calculează termenul de prescripţie a
răspunderii penale. De asemenea, în funcţie de acest moment se determină şi
legea penală aplicabilă. Tot în raport de acest moment se determină şi incidenţa
actelor de amnistie şi graţiere.
D. Infracţiunea de obicei
a) Noţiune şi caracterizare. Este denumită infracţiune de obicei sau de
obişnuinţă acea infracţiune ce se săvârşeşte prin repetarea acţiunii sau
247
inacţiunii, prin care se realizează elementul material al laturii obiective, de un
număr de ori suficient de mare pentru ca din această repetare să rezulte că
autorul desfăşoară acea activitate infracţională ca un obicei, din obişnuinţă sau
ca o îndeletnicire (cerşetoria, prevăzută de art. 326 C.pen.; prostituţia, prevăzută
de art. 328 C.pen.; jocul de noroc, prevăzut de art. 330 alin. 2 C. pen.;
vagabondajul, prevăzut de art. 327 C. pen.).
Aşadar, infracţiunea de obicei este o infracţiune unică, o unitate legală
creată de legiuitor dintr-o pluralitate de acte ce corespund prin trăsăturile lor
faptei incriminate, dar care nu constituie infracţiune decât dacă se săvârşesc în
mod repetat şi într-un număr suficient de ori pentru a constitui un obicei sau o
obişnuinţă a făptuitorului. Luate izolat, aceste fapte nu constituie infracţiune. În
schimb, ele se integrează în infracţiunea unică de obicei, chiar dacă se săvârşesc
după stingerea momentului consumării, adică după acumularea unui număr
suficient de repetări din care rezultă obişnuinţa. Astfel, şi în cazul infracţiunii
de obicei, pe lângă momentul consumării, apare un moment al epuizării faptei.
b) Efectele juridice. Infracţiunea de obicei este şi ea o formă atipică a
infracţiunii. Infracţiunea de obicei nu este susceptibilă de forme imperfecte,
cum este tentativa. Ea este, însă, susceptibilă de o formă atipică, în sensul că se
prelungeşte în timp după ce a atins momentul consumării, înglobând în
continuare în conţinutul său noile repetări ale faptei. Are, deci, un moment al
epuizării, de care sunt legate toate consecinţele juridice. Acest moment este
marcat de săvârşirea ultimei repetări, iar în raport de această dată, se determină
legea penală aplicabilă şi incidenţa unor eventuale acte de clemenţă. De la
aceeaşi dată începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale.

ÎN JURISPRUDENŢĂ
Infracţiune. Unitate naturală, şi nu unitate legală sub forma
infracţiunii continuate. Trafic de influenţă
Purtarea unor discuţii repetate cu mai multe persoane aflate împreună,

urmate de primirea unor foloase de la acestea în acelaşi timp şi loc, nu
atribuie faptei semnificaţia unei infracţiuni continuate de trafic de influenţă,
caracterizată prin săvârşirea repetată a unor acţiuni care prezintă, fiecare în
parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni, ci constituie o unitate naturală de
infracţiune; această unitate nu este incompatibilă cu existenţa unei
pluralităţi de acte materiale, cu condiţia ca acestea, considerate în ansamblul
lor, prin legătura firească dintre ele, să alcătuiască o singură acţiune în
vederea aceluiaşi rezultat.
248
Inculpatul a fost condamnat, între altele, pentru săvârşirea infracţiunii de
trafic de influenţă prevăzută în art. 257, cu aplicarea art. 41 al. 2 C. pen.
Instanţa a reţinut că, în luna martie 1998, după discuţii repetate purtate, cu
aceleaşi ocazii, cu persoane din două familii, inculpatul a pretins şi apoi a primit,
în aceeaşi zi, de la 13 membri ai acelor familii, suma de 64 de milioane de lei şi
alte bunuri, pentru a-i ajuta să obţină vize pentru şedere în străinătate, susţinând
că are influenţă asupra unor funcţionari de la ambasada ţării respective.
Apelul inculpatului a fost admis, s-a înlăturat aplicarea art. 41 al. 2
C. pen., s-a redus pedeapsa aplicată inculpatului şi s-a dispus suspendarea
condiţionată a executării acesteia.
Împotriva deciziei procurorul a declarat recurs, cu motivarea că pedeapsa
aplicată este prea uşoară, iar suspendarea executării nu se justifică.
Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, a admis recursul, a casat decizia
atacată şi a menţinut hotărârea primei instanţe.
În cauză s-a declarat recurs în anulare, cu motivarea, între altele, că
infracţiunea de trafic de influenţă nu a fost săvârşită în formă continuată.
Din situaţia de fapt, corect reţinută de instanţe, rezultă că inculpatul a
săvârşit mai multe acte materiale, în unicul scop de a trafica presupusa sa
influenţă asupra unor funcţionari de ambasadă, în favoarea membrilor celor
două familii, cu aceeaşi promisiune de a le obţine pe paşapoarte vize de şedere
temporară.
Discuţiile repetate avute de inculpat cu reprezentanţi ai celor două familii,
veniţi împreună la domiciliul său, urmate de primirea banilor şi bunurilor de la
cele 13 persoane, cu acelaşi prilej, acţiuni considerate de prima instanţă, ca şi de
cea de recurs, ca fiind componente ale infracţiunii continuate de trafic de
influenţă, nu au, în realitate, semnificaţia unor acţiuni autonome, în sensul
prevederilor art. 41 al. 2 C. pen.
Activităţile menţionate ale inculpatului au urmărit un singur rezultat,
având la bază o unică formă de vinovăţie, scurtele întreruperi în desfăşurarea
activităţii infracţionale, ocazionate de primele discuţii, urmate de verificarea
paşapoartelor de către inculpat şi apoi de primirea foloaselor, fiind determinate
de natura infracţiunii, în condiţiile speţei; considerate în ansamblul lor, se
constată că aceste activităţi sunt legate între ele în mod natural, alcătuind o
singură acţiune şi, ca atare, reprezintă o unitate naturală de infracţiune, iar nu o
infracţiune continuată de trafic de influentă.
În consecinţă, recursul în anulare a fost admis, au fost casate hotărârile
atacate, s-a schimbat încadrarea juridică din prevederile art. 257, cu aplicarea art.
41 al. 2, în cele ale art. 257 C. pen., şi s-a dispus condamnarea inculpatului
potrivit noii încadrări.
ICCJ, Completul de 9 judecători, decizia nr. 604/2003
249
Unitate naturală de infracţiune continuă. Abandon de familie. Data la
care se consideră săvârşită infracţiunea. Graţiere
C. pen., art. 305 alin. (1) lit. c) şi alin. (4)
Legea nr. 543/2002, art. 1, art. 8
O. U. G. nr. 18/2003
Infracţiunea de abandon de familie prevăzută în art. 305 alin. (1) lit. c)

C. pen., fiind o infracţiune continuă, data săvârşirii infracţiunii, în raport cu
care se stabileşte incidenţa legilor de graţiere, este cea a epuizării infracţiunii
constând fie în plata pensiei de întreţinere, fie în condamnarea inculpatului.
Prin sentinţa penală nr. 401 din 11 decembrie 2002, Judecătoria Blaj a
condamnat pe inculpata A.L. pentru săvârşirea infracţiunii de abandon de
familie prevăzută în art. 305 alin. (1) lit. c) C. pen.
Instanţa a reţinut că, din martie 2002, inculpata, cu rea-credinţă, nu a plătit
pensia de întreţinere stabilită pe cale judecătorească în favoarea minorului M.C.
Tribunalul Alba, prin decizia penală nr. 180 din 24 aprilie 2003, a admis
apelul inculpatei, a desfiinţat în parte sentinţa atacată şi, în baza art. 305 alin. (4)
C. pen., a suspendat condiţionat executarea pedepsei.
Totodată, în baza art. 1 şi art. 8 din Legea nr. 543/2002, modificată prin O.
U. G. nr. 18/2003, a constatat graţiată pedeapsa aplicată inculpatei.
Curtea de Apel Alba Iulia, prin decizia penală nr. 405 din 26 iunie 2003, a
respins ca nefondat recursul inculpatei.
Recursul în anulare declarat în cauză, cu privire la greşita aplicare a
prevederilor Legii nr. 543/2002, este fondat.
Infracţiunea de abandon de familie, în varianta prevăzută în art. 305
alin. (1) lit. c) C. pen., este o infracţiune continuă, deoarece activitatea
infracţională nu se epuizează la expirarea termenului pentru plata pensiei, în
condiţiile în care obligaţia nu a fost îndeplinită, ci continuă până în momentul
efectuării plăţii sau până când intervine o condamnare.
În raport cu această dată, a epuizării infracţiunii continue, se produc şi
consecinţele juridice referitoare la actul de graţiere. În cauză, momentul
epuizării infracţiunii, considerat ca fiind momentul săvârşirii acesteia, este
ulterior datei de 4 octombrie 2002, data intrării în vigoare a Legii nr. 543/2002,
astfel că inculpatei nu-i erau aplicabile dispoziţiile actului de clemenţă.
Întrucât, acordându-i inculpatei beneficiul graţierii pedepsei aplicate,
instanţa de apel şi cea de recurs au pronunţat hotărâri nelegale, recursul în
anulare a fost admis, deciziile au fost casate şi s-a dispus înlăturarea graţierii
pedepsei aplicate inculpatei.
250
Unitatea legală de infracţiune. Ucidere din culpă. Conducerea
autovehiculului cu o îmbibaţie alcoolică în sânge peste limita legală.
Infracţiune complexă, şi nu concurs de infracţiuni. Distincţie
C. pen., art. 41 alin. (3), art. 178
Decretul nr. 328/1966, art. 37 alin. (1)
Uciderea unei persoane din culpa conducătorului de autovehicul a cărui

alcoolemie depăşeşte limita legală constituie infracţiunea complexă prevăzută
în art. 178 alin. (3) C. pen., în care infracţiunea prevăzută în art. 37 alin. (1)
din Decretul nr. 328/1966 este absorbită. Ca atare, condamnarea făptuitorului
pentru ambele aceste infracţiuni, în concurs, este greşită.
nr. 958/2002 (M. Of., nr. 958/28.12.2002), prevederile art. 37 regăsindu-se în art. 78
din actul menţionat.
Prin sentinţa nr. 117 din 14 iunie 1999, Tribunalul Militar Teritorial
Bucureşti a condamnat pe inculpatul M.G. pentru săvârşirea infracţiunii de
ucidere din culpă prevăzută în art. 178 alin. (2) C. pen. şi a mai multor
infracţiuni de vătămare corporală din culpă prevăzută în art. 184 alin. (1), (2), (3)
şi (4) din acelaşi cod.
Instanţa a reţinut că, în seara zilei de 17 iulie 1998, după ce a consumat
băuturi alcoolice, inculpatul s-a deplasat cu autoturismul pe drumurile publice;
la un moment dat, a intrat pe contrasens şi a lovit frontal un autoturism care se
deplasa regulamentar din sens opus.
Potrivit buletinului de analiză toxicologică, inculpatul avea 1,4‰ alcool în
sânge.
În urma impactului, o persoană a decedat şi mai multe au suferit leziuni
traumatice.
Prin decizia nr. 22 din 16 februarie 2000, Curtea Militară de Apel a admis
apelurile declarate de procuror, inculpat şi părţile civile şi a dispus rejudecarea
cauzei de prima instanţă.
Rejudecând cauza, Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, prin sentinţa
penală nr. 1 din 4 ianuarie 2001, a achitat pe inculpat pentru infracţiunea
prevăzută în art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966, care, de asemenea, a
format obiectul trimiterii în judecată, şi l-a condamnat pentru celelalte infracţiuni
reţinute în sarcina sa cu ocazia primei judecăţi.
Prin decizia nr. 75 din 21 iunie 2001, Curtea Militară de Apel a admis
apelul declarat de procuror şi a schimbat încadrarea juridică din infracţiunea
prevăzută în art. 178 alin. (2) în cea prevăzută în art. 178 alin. (3) C. pen. şi a
condamnat pe inculpat pentru infracţiunea prevăzută în art. 37 alin. (1) din
Decretul nr. 328/1966.
Recursul declarat de inculpat este fondat.
251
Potrivit art. 41 alin. (3) C. pen., o infracţiune este complexă când în
conţinutul său intră, ca element sau circumstanţă agravantă, o acţiune sau
inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală.
În acest sens, infracţiunea de ucidere din culpă prevăzută în art. 178 alin.
(3) C. pen. este o infracţiune complexă, deoarece conţine, ca o agravantă a
infracţiunii de ucidere din culpă, săvârşirea faptei de către un conducător de
vehicul cu tracţiune mecanică având o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita
legală sau care se află în stare de ebrietate.
În acelaşi timp, conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul de
către o persoană care are în sânge o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita
legală sau care se află în stare de ebrietate este prevăzută ca infracţiune distinctă
în art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966.
În atare situaţie, infracţiunea prevăzută în art. 37 alin. (1) din Decretul
nr. 328/1966 îşi pierde autonomia infracţională, fiind absorbită, ca circumstanţă
agravantă, în conţinutul infracţiunii de ucidere din culpă prevăzută în art. 178
alin. (3) care, în acest caz, constituie, potrivit art. 41 alin. (3) C. pen., o
infracţiune complexă.
Instanţa de apel, condamnând pe inculpat atât pentru infracţiunea
prevăzută în art. 178 alin. (3) C. pen., cât şi pentru cea prevăzută în art. 37 alin.
(1) din Decretul nr. 328/1966, a pronunţat o decizie nelegală, reţinând, pentru
aceeaşi împrejurare, două agravante.
Pentru aceste considerente, recursul declarat de inculpat a fost admis, s-a
casat decizia, s-a schimbat încadrarea juridică şi s-a dispus condamnarea
inculpatului potrivit încadrării menţionate.
Unitate legală. Infracţiune continuată. Furt calificat

C. pen., art. 41 alin. (2), art. 209
Săvârşirea unui număr de 20 de furturi într-o perioadă de 10 luni, toate

prin efracţie, în timpul nopţii, din magazine din aceeaşi localitate, impune
concluzia că inculpatul a acţionat în baza unei rezoluţii unice, în condiţiile
infracţiunii continuate prevăzute în art. 41 alin. (2) C. pen.
Prin sentinţa penală nr. 126 din 3 iunie 1999, Tribunalul Argeş a
condamnat pe inculpatul N.V. pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat
prevăzută în art. 208 alin. (1) raportat la art. 209 alin. (1) lit. e), g) şi i) şi alin.
(3), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
Instanţa a reţinut că, într-o perioadă de 10 luni, în mod repetat şi în
realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, inculpatul a săvârşit numeroase furturi
de la persoane fizice şi societăţi comerciale, valoarea totală a bunurilor furate
caracterizând fapta ca având consecinţe deosebit de grave.
252
Astfel, în seara zilei de 22 februarie 1997, inculpatul a spart vitrina
magazinului W. din Piteşti şi, după ce a pătruns în interior, şi-a însuşit bunuri în
valoare de peste 2.000.000 lei; în seara zilei de 30 aprilie 1997, a pătruns, prin
efracţie, în locuinţa părţii vătămate T.Gh. de unde a sustras bunuri în valoare de
500.000 de lei; în seara zilei de 16 mai, a spart vitrina magazinului N. din Piteşti,
de unde şi-a însuşit îmbrăcăminte în valoare de 900.000 de lei; la 19 mai 1997,
pe timp de noapte, prin efracţie, inculpatul a pătruns în incinta magazinului W. L
de unde şi-a însuşit bunuri în valoare de 2.500.000 de lei; în noaptea de 16 iunie
1997, a pătruns, prin efracţie, în incinta SC W.I. de unde şi-a însuşit bunuri în
valoare de 4.836.700 de lei; în seara zilei de 22 iunie 1997, tot prin efracţie, a
pătruns în magazinul N.K. de unde şi-a însuşit bunuri în valoare de 2.467.000 de
lei; în noaptea de 24 august 1997, prin efracţie, a pătruns în incinta barului
aparţinând SC I.M.H. de unde şi-a însuşit aparate electronice, obiecte de
îmbrăcăminte şi alte bunuri; de asemenea, în nopţile de 1, 2, 4, 11, 19, 25
septembrie 1997, 3, 15, 26 noiembrie 1997, 4, 8, 12 şi 15 decembrie 1997, a
furat, prin efracţie, numeroase bunuri de la alte 13 magazine.
Curtea de Apel Argeş, prin decizia penală nr. 256 din 23 noiembrie 1999,
a admis apelul declarat de inculpat, a schimbat încadrarea juridică a faptei prin
înlăturarea prevederilor art. 209 alin. ultim şi art. 41 alin. (2) C. pen. şi, făcând
aplicarea art. 33 lit. a) şi 34 lit. b) din acelaşi cod, a redus pedeapsa.
Prin recursul declarat, procurorul a criticat decizia instanţei de apel cu
privire la greşita schimbare a încadrării juridice a faptei.
Din modul în care a acţionat inculpatul, şi anume perseverenţa cu care a
săvârşit faptele la intervale scurte de timp, mijloacele folosite (de regulă
efracţie), precum şi zona în care a comis actele infracţionale (cu o singură
excepţie, pe raza municipiului Piteşti), precum şi timpul în care a acţionat (în
toate cazurile, pe timp de noapte), rezultă că el a avut, de la început,
reprezentarea acţiunilor sale, ceea ce caracterizează existenţa rezoluţiei
infracţionale unice, în condiţiile prevăzute în art. 41 alin. (2) C. pen.
În consecinţă, recursul procurorului a fost admis, decizia atacată a fost
casată, menţinându-se hotărârea primei instanţe.
253
Unitate legală de infracţiune. Omor asupra a două persoane
în aceeaşi împrejurare constituie infracţiune complexă,
şi nu concurs de infracţiune
C. pen., art. 174, art. 176 lit. b), art. 33 lit. a), art. 34 lit. a)
Săvârşirea infracţiunii de omor asupra a două sau mai multor

persoane constituie o singură infracţiune de omor prevăzută în art. 174
raportat la art. 176 lit. b) C. pen. sau, după caz, o singură tentativă la această
infracţiune şi se aplică o singură pedeapsă în limitele prevăzute în lege. Ca
atare, este nelegală hotărârea prin care fapta se încadrează în prevederile
art. 20 raportat la art. 174 şi art. 176 lit. b) C. pen., dar se face şi aplicarea
art. 33 lit. a) şi 34 lit. a) din acelaşi cod, stabilindu-se două pedepse contopite
conform textelor de lege menţionate.
Tribunalul Judeţean Buzău, prin sentinţa penală nr. 30 din 11 decembrie

1991, a condamnat pe inculpatul G.P. la două pedepse de câte 3 ani închisoare
pentru tentativă la infracţiunea de omor deosebit de grav prevăzută în art. 20
raportat la art. 174 şi art. 176 lit. b), cu aplicarea art. 73 lit. b) şi art. 76 alin. (2)
C. pen.
Conform art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. a) din acelaşi cod, s-a dispus ca
inculpatul să execute 3 ani închisoare, cu un spor de 6 luni, în total 3 ani şi 6 luni
închisoare.
Instanţa a reţinut că, în urma acţiunilor provocatoare ale celor două părţi
vătămate, A.G. şi PA., inculpatul a încercat să le ucidă prin lovituri aplicate cu
un cuţit, fapta fiind săvârşită cu ocazia aceleiaşi altercaţii dintre părţi.
Recursurile declarate de procuror şi de inculpat sunt întemeiate.
Infracţiunea de omor deosebit de grav prevăzută în art. 176 lit. b) C. pen.
este o infracţiune complexă care cuprinde în conţinutul său cel puţin două fapte
de omor. Fiind vorba, deci, de o infracţiune unică, în cazul în care, în aceeaşi
împrejurare, chiar prin săvârşirea unor acţiuni diferite, cum este cazul în speţă,
s-a încercat uciderea a două persoane, în sarcina inculpatului urmează a se reţine
o singură tentativă la infracţiunea de omor deosebit de grav, iar nu două
tentative de omor, în concurs real.
Prima instanţă a reţinut în mod corect, prin încadrarea juridică dată faptei,
săvârşirea unei singure tentative la infracţiunea de omor deosebit de grav, însă a
făcut, în mod greşit, aplicarea regulilor privind concursul de infracţiuni,
condamnând pe inculpat la două pedepse de câte 3 ani închisoare, cu aplicarea
unui spor.
Aşa fiind, urmează a se înlătura aplicarea dispoziţiilor art. 33 lit. a) şi
art. 34 lit. a) C. pen. şi, în consecinţă, sporul de 6 luni închisoare.
C.S.J., secţia penală, decizia nr. 2048 din 11 decembrie 1991
254
Unitate de infracţiune. Ucidere din culpă, şi nu concurs
de infracţiune agravantă
Legea nr. 296/2001, art. 24, art. 33
Cererea de extrădare trebuie formulată în scris şi poate fi transmisă de

partea solicitantă şi prin fax.
În cazul în care cererea de extrădare este însoţită de hotărârea
executorie de condamnare, nu se cere existenţa unui mandat de arestare emis
de solicitant.
Durata de 40 de zile a arestării prevăzute în art. 33 pct. 4 din Legea
nr. 296/2001 se referă la termenul în care partea solicitată trebuie să
primească cererea de extrădare şi celelalte înscrisuri necesare; dacă aceste
forme au fost îndeplinite în termen, arestarea provizorie durează în
continuare până la soluţionarea definitivă a cererii de extrădare.
Curtea de Apel Bacău, prin sentinţa penală nr. 13 din 30 august 2001, a
admis cererea de extrădare formulată de Ministerul Federal al Justiţiei din
Germania privind pe cetăţeanul german L.B. şi a dispus extrădarea acestuia în
vederea executării deciziei din 25 martie 1999 a Tribunalului Landului
Bielefeld, prin care s-a dispus revocarea liberării condiţionate dintr-o pedeapsă
anterioară şi executarea restului de pedeapsă neexecutat, şi a menţinut arestarea
provizorie.
Împotriva acestei sentinţe L.B. a declarat recurs, susţinând că prima
instanţă a reţinut în mod greşit că cererea îndeplineşte cerinţele prevăzute în
art. 24 din Legea nr. 296/2001, în condiţiile în care cererea de extrădare a fost
transmisă prin fax şi actele sunt incomplete, lipsind mandatul de arestare, motiv
pentru care a cerut respingerea cererii de extrădare şi punerea de îndată în
libertate, întrucât arestarea sa este provizorie, fiind supusă unui termen de 40 de
zile, care a expirat.
Examinând hotărârea şi actele dosarului în raport cu motivele de recurs, se
constată că prima instanţă a reţinut în mod corect regularitatea cererii de
extrădare şi că actele pe care se sprijină sunt complete.
Transmiterea cererii de extrădare prin fax nu constituie un impediment la
admiterea cererii, întrucât în art. 24 pct. 1 al Legii nr. 296/2001 se prevede că
cererea de extrădare se formulează în scris, fără a se referi la formele de
transmitere; în lipsa unei reglementări speciale, înseamnă că legea permite să se
folosească orice mijloace care lasă o urmă scrisă şi asigură predarea cererii,
inclusiv faxul, cum este cazul în speţă.
Lipsa mandatului ar fi putut constitui un temei al neprimirii cererii de
extrădare numai dacă hotărârea executorie de condamnare nu s-ar fi aflat la
dosar, ceea ce nu este cazul. Potrivit art. 24 pct. 2 din Legea nr. 296/2001, în
255
sprijinul cererii de extrădare trebuie să se prezinte fie hotărârea de condamnare
executorie, fie mandatul de executare, astfel încât şi această critică adusă
hotărârii este nefondată.
Cererea inculpatului de a fi pus în libertate, pentru motivul că măsura
arestării provizorii ar fi încetat prin depăşirea termenului de 40 de zile, nu este
întemeiată.
Art. 33 pct. 4 din Legea nr. 296/2001 prevede că arestarea provizorie va
putea înceta dacă, în termen de 18 zile de la arestarea persoanei urmărite, statul
român nu a fost sesizat prin cererea de extrădare şi prin documentele menţionate
în art. 24 pct. 2, şi că arestarea provizorie va înceta după 40 de zile dacă în acest
interval de timp nu se primesc cererea de extrădare şi înscrisurile necesare.
Cum din actele dosarului rezultă că recurentul a fost arestat provizoriu la
24 iulie, iar cererea de extrădare a fost primită la 30 august 2001, când a fost
admisă de curtea de apel, se constată că durata arestării provizorii nu a depăşit
40 de zile la data formulării cererii de extrădare şi că menţinerea arestării în
continuare este legală în ambele faze ale procesului.
În consecinţă, recursul a fost respins ca nefondat.
Unitate legală. Infracţiune complexă. Tentativă de omor calificat.

Ultraj cu violenţă. Unitate infracţională
C. pen., art. 175 lit. f), art. 239 alin. (2), art. 20
Fapta inculpatului, de a aplica o lovitură de cuţit în abdomen unui

ofiţer de poliţie, aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, punându-i viaţa în
pericol, constituie infracţiunea unică de tentativă la omor calificat prevăzută
în art. 20 raportat la art. 174 şi art. 175 lit. f) C. pen., iar nu două infracţiuni
distincte, respectiv tentativă la infracţiunea de omor prevăzută în art. 20
raportat la art. 174 C. pen. şi infracţiunea de ultraj prevăzută în art. 239
alin. (2) C. pen.
Prin sentinţa penală nr. 94 din 8 mai 1997 a Tribunalului Bacău, inculpatul
G.A. a fost condamnat pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de omor
prevăzută în art. 20 raportat la art. 174 C. pen. şi a infracţiunii de ultraj prevăzută
în art. 239 alin. (2), cu aplicarea art. 13 C. pen.
S-a reţinut că, la 12 octombrie 1996, inculpatul a insultat şi ameninţat pe
un ofiţer de poliţie aflat în exerciţiul funcţiunii, după care i-a aplicat o lovitură de
cuţit în abdomen, cauzându-i leziuni grave pentru vindecarea cărora s-a
intervenit chirurgical şi au fost necesare 35-40 de zile de îngrijiri medicale.
Prin decizia penală nr. 117 din 12 august 1997, neatacată cu recurs, Curtea
de Apel Bacău, admiţând apelul declarat de inculpat, a schimbat încadrarea
256
juridică a faptelor într-o singură infracţiune, tentativă de omor prevăzută în
art. 20 raportat la art. 174, cu aplicarea art. 13 C. pen.
Împotriva celor două hotărâri s-a declarat recurs în anulare, care este
fondat.
Potrivit art. 175 lit. f) C. pen., în redactarea anterioară modificării aduse
prin Legea nr. 140/1996, omorul este calificat dacă a fost săvârşit în legătură cu
îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau obşteşti ale victimei.
Din actele dosarului rezultă că inculpatul, după ce a adresat insulte şi
ameninţări ofiţerului de poliţie, care se afla în exerciţiul atribuţiilor de serviciu,
i-a aplicat o lovitură de cuţit în abdomen, cauzându-i leziuni ce i-au pus viaţa în
pericol.
Or, fapta inculpatului de a pune în pericol, prin aplicarea loviturii de cuţit
în abdomen, viaţa ofiţerului de poliţie care se afla în exerciţiul atribuţiilor de
serviciu, constituie tentativă la infracţiunea de omor calificat, acţiunea sa de
ultragiere fiind absorbită în modalitatea arătată în art. 175 lit. f) C. pen., deoarece
exprimarea folosită în acest text de lege este fără echivoc.
Ca urmare, recursul în anulare a fost admis şi s-a schimbat încadrarea
juridică a faptelor în tentativă la infracţiunea de omor calificat prevăzută în
art. 20 raportat la art. 174 şi art. 175 lit. f), cu aplicarea art. 13 C. pen.
C.S.J., secţia penală, decizia nr. 109 din 19 ianuarie 1999
Unitate legală de infracţiune. Tâlhărie. Infracţiune complexă, şi nu

concurs de infracţiuni
C. pen., art. 211, art. 75 lit. a)
Furtul săvârşit prin întrebuinţarea de violenţe asupra mai multor

persoane, dar având ca obiect material bunuri din patrimoniul comun al
acestora, constituie o infracţiune unică de tâlhărie, iar nu o pluralitate de
infracţiuni aflate în concurs, în raport cu numărul persoanelor agresate.
Judecătoria Făgăraş, prin sentinţa penală nr. 410 din 22 august 1994, a
condamnat pe inculpatul D.A. şi pe alţi patru coautori pentru săvârşirea
infracţiunilor de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. (2) şi de violare de domiciliu
Instanţa a reţinut că inculpaţii, în noaptea de 21 aprilie 1994, au pătruns,
fără drept, în locuinţa părţilor vătămate, familie compusă din patru persoane, pe
care le-au lovit, cauzându-le leziuni ce au necesitat până la 12 zile de îngrijiri
medicale şi au sustras bunuri ale acestora în valoare de 2.000.000 de lei.
Tribunalul Braşov, prin decizia penală nr. 138 A din 7 martie 1995, a
menţinut condamnarea inculpaţilor.
257
Potrivit art. 75 lit. a) C. pen., constituie circumstanţă agravantă săvârşirea
faptei de trei sau mai multe persoane împreună.
Cum în cauză infracţiunile de tâlhărie au fost comise de cinci inculpaţi
împreună, instanţa de fond trebuia să facă aplicarea art. 75 lit. a) C. pen., iar
pentru doi dintre inculpaţi se impunea şi aplicarea art. 37 lit. a) din acelaşi cod.
În ceea ce priveşte, însă, critica referitoare la concursul de infracţiuni de
tâlhărie, este de observat că nu sunt realizate toate trăsăturile specifice acestei
infracţiuni în raport cu fiecare dintre părţile vătămate, deşi acestea au fost supuse
unor violenţe, întrucât bunurile sustrase constituiau patrimoniul lor comun, iar
nu patrimoniul distinct al fiecăreia dintre ele. Ca atare, reţinerea unei singure
infracţiuni de tâlhărie pentru toţi inculpaţii este corectă.
Unitate legală de infracţiune. Furt. Infracţiune continuată.

Tentativă. Infracţiune consumată
C. pen., art. 41 alin. (2), art. 209
Săvârşirea, la intervale diferite de timp, dar în realizarea aceleiaşi

rezoluţii, a unor acţiuni sau inacţiuni care prezintă fiecare în parte
conţinutul aceleiaşi infracţiuni constituie, potrivit art. 41 alin. (2) C. pen.,
infracţiune continuată, iar nu concurs de infracţiuni, indiferent dacă unele
acţiuni au fost consumate, iar altele au rămas în fază de tentativă.
Judecătoria Olteniţa, prin sentinţa penală nr. 88 din 29 februarie 1996,

rămasă definitivă prin neapelare, a condamnat pe inculpaţii C.A. şi C.M. pentru
săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzută în art. 208 alin. (1) raportat la
art. 209 lit. a), c), e) şi g) C. pen. şi a patru tentative la aceeaşi infracţiune, în
condiţiile concursului de infracţiuni prevăzut în art. 33 lit. a) din acelaşi cod.
Instanţa a reţinut că, în noaptea de 20 iulie 1995, inculpaţii au sustras, prin
efracţie, dintr-un autoturism, diferite bunuri şi au încercat să-şi însuşească bunuri
din alte patru autoturisme.
Din probele administrate în cauză rezultă că inculpaţii au acţionat, în
noaptea de 20 spre 21 iulie 1995, pe baza unei hotărâri prealabile de a fura
bunuri din autoturisme, pentru a le valorifica; în realizarea acestei unice rezoluţii
infracţionale, au săvârşit faptele în condiţii similare şi la intervale foarte scurte
de timp.
Aşa fiind, instanţa trebuia să reţină că activitatea inculpaţilor realizează
conţinutul unei infracţiuni continuate de furt calificat prevăzută în art. 208
alin. (1) raportat la art. 209, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
Faptul că unele dintre elementele componente ale activităţii infracţionale
au rămas în fază de tentativă nu duce la existenţa concursului de infracţiuni, din
258
moment ce, prin săvârşirea infracţiunii, în sensul prevederilor art. 41 alin. (2)
C. pen., se înţelege, conform art. 144 din acelaşi cod, atât infracţiunea
consumată, cât şi cea tentată.
Unitate legală de infracţiune. Infracţiune continuată. Furturi

consumate şi tentativă la infracţiunea de furt
C. pen., art. 41 alin. (2), art. 209
Fapta inculpatului de a sustrage, în aceeaşi noapte, bunuri din două

autoturisme şi de a încerca să comită sustrageri din alte două, toate aflate în
acelaşi loc, constituie o singură infracţiune, continuată, de furt calificat,
caracterul de infracţiune consumată al unora dintre fapte şi de infracţiune
tentată al altora neprezentând relevanţă sub acest aspect.
Prin sentinţa penală nr. 643 din 132 noiembrie 1993, rămasă definitivă
prin nerecurare, Judecătoria Câmpina a condamnat pe inculpatul C.O. la mai
multe pedepse pentru săvârşirea a două furturi calificate prevăzute în art. 208
raportat la art. 209 lit. a), c), e) şi g) C. pen., şi a tentativei la infracţiunea de furt
calificat prevăzută în art. 20 raportat la art. 208 şi art. 209 lit. a), c), e) şi g)
C. pen., făcând aplicarea art. 33 lit. a) şi 34 lit. a) din acelaşi cod.
Instanţa a reţinut că, în noaptea de 6 august 1992, inculpatul a sustras, prin
efracţie, bunuri în valoare de 31.000 de lei din două autoturisme şi a încercat să
sustragă bunuri din alte trei, toate parcate în acelaşi loc.
Conform art. 409 şi art. 410 alin. (1), partea I, pct. 7 C. proc., pen. s-a
declarat recurs în anulare, cu motivarea că încadrarea juridică dată faptei este
greşită.
Întrucât inculpatul a acţionat pe baza unui plan prealabil şi în executarea
unei hotărâri unice, pătrunzând în aceeaşi noapte, prin efracţie, în cinci
autoturisme, din două reuşind să sustragă unele bunuri, trebuia să se constate că
el a comis o infracţiune unică, în formă continuată, de furt calificat.
Împrejurarea că numai unele dintre actele componente au fost furturi
consumate, în timp ce altele au rămas în fază de tentativă nu este relevantă în
ceea ce priveşte încadrarea juridică a faptei, de vreme ce prin „săvârşirea”
infracţiunii, în sensul art. 41 alin. (2) C. pen., se înţelege, conform art. 144, atât
infracţiunea consumată, cât şi tentativa.
În temeiul încadrării faptei în prevederile art. 208 raportat la art. 209 lit. a),
c), e) şi g) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., inculpatului trebuia să i se aplice
o singură pedeapsă.
259
Unitate legală de infracţiune. Infracţiune complexă,
şi nu concurs de infracţiuni
C. pen., art. 176 lit. b) şi c), art. 175 lit. c), art. 174
Uciderea a două persoane, în aceeaşi împrejurare, ca urmare a unui

conflict cu acestea, constituie o singură infracţiune de omor deosebit de grav
prevăzută în art. 176 lit. b) C. pen., iar nu o infracţiune de omor prevăzută în
art. 174, aflată în concurs cu aceea de omor deosebit de grav prevăzută în
art. 176 lit. c) din acelaşi cod, dacă între cele două fapte nu a trecut decât un
timp foarte scurt.
Pentru sentinţa penală nr. 23 din 13 mai 1993 a Tribunalului Brăila,

inculpatul G.C. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunilor de omor
calificat prevăzută în art. 174 raportat în art. 175 lit. c), cu aplicarea art. 73 lit. b)
C. pen. şi de omor deosebit de grav prevăzută în art. 174 raportat la art. 176
lit. c), cu aplicarea art. 73 lit. b) din acelaşi cod.
Instanţa a reţinut că, în seara zilei de 25 septembrie 1992, inculpatul,
găsind pe soţia sa G.M. în locuinţa vecinului său S.B., într-o situaţie de vădită
intimitate, a ucis pe loc, cu lovituri aplicate asupra capului cu un băţ, pe S.B., iar
pe soţia sa a ucis-o în curtea domiciliului lor, unde o adusese de la locuinţa
primei victime.
Prin decizia penală nr. 117 din 11 mai 1994, Curtea de Apel Galaţi a
admis apelurile declarate de procuror şi de inculpat şi a condamnat pe inculpat
pentru săvârşirea infracţiunii de omor prevăzută în art. 174 cu aplicarea art. 73
lit. b) C. pen. asupra victimei S.B. şi a infracţiunii de omor calificat şi deosebit
de grav prevăzută în art. 174 raportat la art. 175 lit. c) şi art. 176 lit. c), cu
aplicarea art. 73 lit. b) C. pen., asupra victimei G.M.
Din examinarea hotărârilor pronunţate în cauză şi a lucrărilor dosarului
rezultă că instanţele, întemeindu-se pe probele administrate, au stabilit corect
starea de fapt şi vinovăţia inculpatului, însă au dat o încadrare juridică greşită
faptelor de omor săvârşite de acesta.
În speţă, în cadrul aceluiaşi conflict şi în aceeaşi împrejurare, inculpatul,
datorită atitudinii provocatoare a celor două victime, le-a aplicat lovituri ce au
avut ca urmare moartea acestora.
Stabilindu-se că inculpatul a ucis ambele victime în aceeaşi împrejurare, la
scurt timp una de cealaltă, instanţele trebuiau să constate că actele de violenţă
săvârşite de inculpat constituie o unitate infracţională, iar nu concurs de
infracţiuni şi să încadreze în drept fapta ca infracţiune de omor calificat şi
deosebit de grav prevăzută în art. 174 raportat la art. 175 lit. c) şi art. 176 lit. b)
C. pen., cu aplicarea art. 73 lit. b) din acelaşi cod.
260
Unitate naturală de infracţiune. Mai mulţi subiecţi pasivi.
Infracţiune unică de ultraj, şi nu evadare când lipseşte intenţia
C. pen., art. 239 alin. (3) şi (4), art. 269, art. 270
1. Fapta de vătămare corporală săvârşită în aceeaşi împrejurare, în

mod neîntrerupt şi pe baza unei unice rezoluţii infracţionale, asupra a doi
agenţi de poliţie aflaţi în exerciţiul funcţiunii constituie o infracţiune unică
de ultraj, existând o unitate naturală de infracţiune, care exclude concursul
de infracţiuni în raport cu pluralitatea de subiecţi pasivi.
2. Fapta de vătămare corporală săvârşită de doi inculpaţi asupra
agenţilor de poliţie care aduc la îndeplinire un mandat de executare a
pedepsei închisorii emis împotriva unuia dintre inculpaţi, urmată de fuga
acestora, constituie numai infracţiunea de ultraj, iar nu şi infracţiunea de
evadare şi, respectiv, înlesnire a evadării, întrucât lipseşte intenţia, dacă nici
unul dintre inculpaţi nu cunoştea faptul că pe numele unuia dintre aceştia a
fost emis un mandat de executare a pedepsei închisorii şi că are de executat o
pedeapsă.
Notă: cu privire la existenţa unei infracţiuni unice de ultraj, în sens contrar
decizia nr. 1136 din 6 martie 2003, publicată.
Prin sentinţa penală nr. 99 din 31 mai 2004, Tribunalul Caraş-Severin a

condamnat pe inculpaţii M.A. şi M.C. pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj
prevăzută în art. 239 alin. (3) şi (4) C. pen. şi, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a)
raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., a achitat pe inculpatul M.A.
pentru infracţiunea de evadare prevăzută în art. 269 alin. (2) C. pen., iar pe
inculpatul M.C., pentru infracţiunea de înlesnire a evadării prevăzută în art. 270
alin. (2) şi (3) C. pen.
Instanţa a reţinut că, la 18 aprilie 2003, agenţii de poliţie P.A. şi D.A.,
aflaţi în exercitarea atribuţiilor de serviciu şi având de pus în executare un
mandat de executare a pedepsei închisorii prin care s-a ordonat arestarea
condamnatului M.A., l-au imobilizat pe acesta şi l-au condus spre sediul poliţiei.
În faţa sediului poliţiei, agenţii de poliţie au fost atacaţi de inculpatul M.C., care
a încercat să-l elibereze pe inculpatul M.A. Astfel, inculpatul M.C. a sărit în
spatele agentului de poliţie P.A., lovindu-l, iar inculpatul M.A. a lovit cu
picioarele şi pumnii pe cei doi agenţi de poliţie, după care ambii inculpaţi au
fugit.
În urma agresiunii, părţii vătămate D.A. i-au fost cauzate leziuni
traumatice pentru a căror vindecare au fost necesare 5 zile de îngrijiri medicale,
iar părţii vătămate P.A., leziuni traumatice pentru a căror vindecare au fost
necesare 2 zile de îngrijiri medicale.
261
Prin decizia penală nr. 3 din 29 noiembrie 2004, Curtea de Apel
Timişoara a admis apelul procurorului, majorând pedepsele aplicate inculpaţilor
şi a respins apelurile acestora.
Recursul declarat de procuror, cu privire la greşita achitare a inculpatului
M.A. pentru săvârşirea infracţiunii de evadare, şi a inculpatului M.C. pentru
săvârşirea infracţiunii de înlesnire a evadării, precum şi pentru greşita nereţinere
a două infracţiuni de ultraj, este nefondat.
În cauză, s-a dat eficienţă prevederilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen.
referitoare la aprecierea probelor, stabilindu-se că faptele inculpaţilor care, la
18 aprilie 2003, au lovit pe agenţii de poliţie D.A. şi P.A., aflaţi în exercitarea
atribuţiilor de serviciu, producând părţii vătămate D.A. leziuni traumatice pentru
a căror vindecare au fost necesare 5 zile de îngrijiri medicale, iar părţii vătămate
P.A., leziuni traumatice care au necesitat 2 zile de îngrijiri medicale, întrunesc
elementele constitutive ale infracţiunii de ultraj prevăzută în art. 239 alin. (3) şi
(4) C. pen.
Inculpaţii care, în aceeaşi împrejurare, au vătămat pe cei doi agenţi de
poliţie, aflaţi în îndeplinirea unei atribuţii de serviciu, şi anume punerea în
executare a unui mandat privind pe inculpatul M.A., au săvârşit fiecare dintre
aceştia o infracţiune unică de ultraj, întrucât au acţionat cu aceeaşi ocazie şi în
mod neîntrerupt, în baza unei unice rezoluţii infracţionale, existând, prin urmare,
o unitate naturală de infracţiune, ce exclude existenţa unui concurs de infracţiuni
în raport cu pluralitatea de subiecţi pasivi.
Instanţele au reţinut în mod corect nevinovăţia inculpatului M.A. pentru
infracţiunea prevăzută în art. 269 alin. (2) C. pen. şi a inculpatului M.C. pentru
infracţiunea prevăzută în art. 270 alin. (2) şi (3) din acelaşi cod, întrucât lipseşte
intenţia.
Aşa cum rezultă din probele administrate, în speţă nu au fost respectate
prevederile art. 422 C. proc. pen. referitoare la executarea mandatului în ceea ce
priveşte înmânarea unui exemplar al acestuia.
Din înscrisurile existente la dosar rezultă că inculpatul M.A. nu cunoştea
faptul că mai are de executat vreo pedeapsă, fiind liberat la 9 octombrie 2002, iar
inculpatul M.C. nu cunoştea că M.A. are de executat o pedeapsă şi că pe numele
acestuia a fost emis un mandat de executare a pedepsei închisorii.
În aceste condiţii, în mod corect instanţele au constatat că actele de
violenţă săvârşite de inculpaţii M.A. şi M.C. se circumscriu numai conţinutului
constitutiv al infracţiunii de ultraj, iar nu şi al celor de evadare sau de înlesnire a
evadării, întrucât cei doi inculpaţi, sub aspect subiectiv, nu cunoşteau nici că
agenţii de poliţie aveau de executat un mandat de executare a pedepsei şi nici că
ar exista o pedeapsă de executat de către M.A.
În consecinţă, recursul procurorului a fost respins.
262
Formele unităţii legale – infracţiune complexă. Distincţie între
infracţiunile care alcătuiesc infracţiunea complexă şi concursul de
infracţiuni
C. pen., art. 41 alin. (3), art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (1)
lit. a), e) şi g), art. 211 alin. (2) lit. b) şi c), alin. (21) lit. a)
Lovirea persoanei vătămate aflate în stradă în scopul de a o jefui,

negăsirea unor bunuri asupra ei şi fuga acesteia spre a se salva, urmată de
îndată de sustragerea unor bunuri din autoturismul persoanei vătămate aflat
în apropiere constituie infracţiunea complexă de tâlhărie, iar nu tentativă de
tâlhărie în prima fază şi furt în cea de-a doua, deoarece fapta are caracterul
unei infracţiuni unice în raport cu persoana victimei, cu timpul şi locul
săvârşirii faptei şi cu scopul urmărit de făptuitor.
Prin sentinţa nr. 1050 din 14 noiembrie 2003, Tribunalul Bucureşti, secţia
a II-a penală, a condamnat pe inculpatul I.D. pentru săvârşirea tentativei la
infracţiunea de tâlhărie şi a complicităţii la infracţiunea de furt calificat, iar pe
inculpatul B.M. pentru complicitate la tentativa de tâlhărie şi furt calificat, prin
schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de tâlhărie pentru ambii inculpaţi.
S-a reţinut că, la 23 iulie 2002, inculpaţii au lovit partea vătămată şi au
căutat dacă are bani asupra ei. Aceasta a reuşit să fugă, iar inculpaţii au mers la
autoturismul din care partea vătămată coborâse, au sustras de acolo borseta
acesteia, împărţind conţinutul.
Instanţă a considerat că prima faptă a inculpaţilor constituie tentativă la
tâlhărie, respectiv complicitate la aceasta, iar sustragerea din autoturism a fost
considerată furt, respectiv complicitate la aceasta.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, prin decizia nr. 413 din 2
iunie 2004, a admis apelul procurorului, a schimbat încadrarea juridică dată
faptelor şi a condamnat pe inculpaţi pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie.
Recursurile declarate de inculpaţi sunt nefondate.
Potrivit art. 211 C. pen., furtul săvârşit prin violenţă constituie
infracţiunea de tâlhărie.
În speţă, nu se poate disocia activitatea inculpaţilor de lovire de cea de
însuşire a bunurilor, faţă de modul cum au acţionat şi perioada scurtă de timp
între lovire şi furt, cum nici poziţia lor psihică, din moment ce partea vătămată
nu mai avea posesia bunurilor, găsindu-şi refugiu în scara unui bloc, în urma
agresiunii.
În consecinţă, încadrarea juridică dată faptei de către instanţa de apel este
în concordanţă cu probele administrate şi întruneşte elementele constitutive ale
infracţiunii de tâlhărie, motiv pentru care recursul inculpaţilor a fost respins.
263
CAPITOLUL V
PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI
A. Noţiune. Termenul de „pluralitate de infracţiuni”, într-o accepţiune
largă, desemnează un grup de două sau mai multe infracţiuni. O pluralitate de
infracţiuni nu este însă relevantă din punct de vedere juridic decât dacă între
cele două sau mai multe infracţiuni care o alcătuiesc există o anumită legătură
din care decurg anumite consecinţe juridice. Această legătură poate fi personală
(in personam), în sensul că toate infracţiunile au fost săvârşite de aceeaşi
persoană, sau reală (in rem) atunci când între infracţiunile care alcătuiesc
pluralitatea există o legătură obiectivă de loc, de timp, de cauzalitate etc.
În accepţiunea restrânsă a termenului, prin pluralitate de infracţiuni, în
teoria dreptului penal şi în legislaţia penală, se înţelege un număr de două sau
mai multe infracţiuni săvârşite de aceeaşi persoană. Pluralitatea de infracţiuni,
ca instituţie a dreptului penal, prezintă interes teoretic şi practic, datorită
consecinţelor pe care le poate avea pe planul răspunderii penale a făptuitorului,
al modului şi mijloacelor de reacţie împotriva acestuia.
B. Sediul materiei. Codul penal în vigoare reglementează pluralitatea de
infracţiuni în Cap. IV din Titlul V al Părţii generale, în textele art. 32-40.
Localizarea materiei pluralităţii de infracţiuni nu este întâmplătoare, ci are
la bază logica potrivit căreia, înainte de a se stabili formele de manifestare a
pluralităţii infracţionale, se impune a fi reglementat cadrul legal de existenţă al
pluralităţii.
În noul Cod penal, pluralitatea de infracţiuni a fost aşezată în capitolul VII
din Titlul II, în textul art. 46-53.
C. Formele pluralităţii de infracţiuni
În teoria dreptului penal şi în legislaţia penală sunt cunoscute mai multe
forme de pluralităţi de infracţiuni, dintre care cele mai importante sunt:
concursul de infracţiuni;
recidiva;
pluralitatea intermediară.
Legea noastră penală prevede în mod expres, ca principale forme ale
pluralităţii de infracţiuni, concursul de infracţiuni şi recidiva. Astfel, în art. 32
264
alin. l C. pen. se arată că pluralitatea de infracţiuni constituie, după caz, fie
concurs de infracţiuni, fie recidivă. În acelaşi timp, însă, legea penală consacră
în mod implicit şi forma pluralităţii intermediare de infracţiuni, între concurs şi
recidivă, prevăzând în dispoziţiile din art. 40 C. pen. reguli speciale de
sancţionare a infractorului care, după condamnarea definitivă pentru o
infracţiune, săvârşeşte din nou o infracţiune, fără să fie îndeplinite condiţiile
pentru existenţa stării de recidivă.
Criteriul de distincţie între cele două forme de bază ale pluralităţii de
infracţiuni, concursul de infracţiuni şi recidiva, îl constituie existenţa (sau
inexistenţa) unei hotărâri judecătoreşti definitive, de condamnare.
Toate infracţiunile săvârşite de aceeaşi persoană, înainte ca aceasta să fi
fost condamnată definitiv, prezintă întotdeauna forma concursului de
infracţiuni.
Infracţiunile săvârşite de aceeaşi persoană, după ce aceasta a fost
condamnată definitiv, printr-o hotărâre judecătorească, pentru una sau mai
multe infracţiuni, alcătuiesc cea de a doua formă de bază a pluralităţii, şi
anume, recidiva.
Pluralitatea intermediară, a treia formă a pluralităţii, se realizează atunci
când o persoană, după ce a fost condamnată definitiv pentru una sau mai multe
infracţiuni, săvârşeşte din nou o infracţiune înainte de începerea executării
pedepsei, în timpul executării acesteia ori în stare de evadare şi nu sunt
îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru existenţa stării de recidivă.
Pluralitatea intermediară este, deci, o pluralitate de infracţiuni care nu constituie
nici concurs de infracţiuni, nici recidivă. Ea prezintă anumite trăsături carac-
teristice ale celor două forme de bază şi reprezintă o formă intermediară între
ele.
2. Concursul de infracţiuni
A. Noţiune şi caracterizare. În teoria dreptului penal şi în legislaţia
penală (art.33 lit. a C. pen.), concursul de infracţiuni este definit ca o formă a
pluralităţii de infracţiuni constând din două sau mai multe infracţiuni săvârşite
de aceeaşi persoană înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna dintre
ele.
Condiţiile de existenţă ale concursului de infracţiuni sunt următoarele:
• să se fi săvârşit două sau mai multe infracţiuni, oricare ar fi natura sau
gravitatea acestora. Infracţiunile pot avea forma faptului consumat sau a unei
tentative pedepsibile, după cum pot consta în participarea la săvârşirea acestora
în calitate de autor, instigator sau complice (art. 144 C. pen.). Nu interesează
forma de vinovăţie cu care sunt săvârşite diferitele infracţiuni, putând fi
săvârşite unele cu intenţie, altele din culpă sau cu intenţie depăşită. Infracţiunile
care alcătuiesc concursul de infracţiuni pot fi de aceeaşi natură sau de natură
265
diferită (de exemplu, două sau trei infracţiuni de furt, două sau trei infracţiuni
de înşelăciune, două sau mai multe infracţiuni de fals, două sau mai multe
infracţiuni de trafic de droguri etc. ori, dimpotrivă, o infracţiune de viol, alta de
lipsire de libertate şi alta de perversiuni sexuale; o infracţiune de furt, alta de
ucidere din culpă şi alta de părăsire a locului accidentului etc.
În prima situaţie, când infracţiunile care alcătuiesc concursul sunt de
aceeaşi natură, acesta poartă denumirea de concurs omogen, iar în cealaltă
situaţie, când infracţiunile care alcătuiesc concursul nu sunt de aceeaşi natură,
acest concurs se numeşte eterogen.
Concursul omogen (două, trei sau cinci furturi săvârşite de aceeaşi
persoană) nu trebuie confundat cu infracţiunea continuată, cu care se aseamănă,
dar de care se deosebeşte prin pluralitatea de rezoluţii infracţionale,
corespunzătoare pluralităţii faptelor săvârşite;
• infracţiunile să fie săvârşite de aceeaşi persoană. Identitatea subiectului
activ al infracţiunilor ce alcătuiesc pluralitatea este de esenţa concursului de
infracţiuni. Nu se cere ca făptuitorul să săvârşească cele două sau mai multe
infracţiuni în aceeaşi calitate, contribuţia sa putând fi la unele de autor, la altele de
instigator, la altele de complice. De asemenea, persoana poate săvârşi singură
unele dintre infracţiuni, iar altele împreună cu alte persoane, în participaţie;
• infracţiunile să fie săvârşite înainte de condamnarea definitivă a
făptuitorului pentru vreuna dintre ele. Nu pot constitui concurs de infracţiuni
decât infracţiunile pentru care făptuitorul încă n-a fost condamnat definitiv,
chiar dacă este urmărit sau chiar trimis în judecată şi chiar dacă s-a pronunţat
împotriva sa o hotărâre de condamnare, câtă vreme această hotărâre nu a rămas
definitivă în cazurile şi modurile prevăzute de lege (art. 416-417 C. pr. pen.).
Esenţial pentru existenţa concursului este ca infracţiunile să fie săvârşite înainte
de data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare pentru vreuna dintre ele,
chiar dacă descoperirea lor ar fi ulterioară acestei date;
• infracţiunile săvârşite sau cel puţin două dintre ele să poată fi supuse
judecării, adică să aibă şi să-şi păstreze caracterul infracţional şi să poată atrage
răspunderea penală a făptuitorului. Astfel, dacă în legătură cu două din cele
două presupuse infracţiuni se constată existenţa unor cauze care înlătură
caracterul penal al faptei (legitimă apărare, caz fortuit, eroare de fapt etc.) sau
dacă intervine ulterior o cauză care înlătură răspunderea penală (amnistie,
prescripţie, lipsa plângerii prealabile etc.), în toate aceste cazuri, rămânând o
singură infracţiune susceptibilă de a fi supusă judecăţii, nu există concurs de
infracţiuni. Acelaşi efect îl produce şi intervenţia unor cauze de nepedepsire
generale (de exemplu, desistarea sau împiedicarea rezultatului, art. 220 C. pen.,
împiedicarea săvârşirii faptei, art. 30 C. pen. etc.) sau speciale (de exemplu,
denunţarea de către mituitor a luării de mită, art. 255 alin. 3 C. pen., retragerea
mărturiei mincinoase, art. 260 alin. 2 C. pen. etc.).
266
B. Forme şi modalităţi. Concursul de infracţiuni se prezintă sub două
forme diferite în raport cu modul în care se săvârşesc infracţiunile concurente,
şi anume concursul real sau material şi concursul ideal sau formal de
infracţiuni. Aceste forme sunt prevăzute şi descrise în prevederile art. 33 lit. a şi
b din actualul Cod penal.
a) Concursul real (material) de infracţiuni. Această formă a concursului
se caracterizează prin împrejurarea că cele două sau mai multe infracţiuni care
îl alcătuiesc sunt săvârşite prin două sau mai multe acţiuni sau inacţiuni
distincte, adică prin tot atâtea acţiuni sau inacţiuni care prezintă fiecare în parte
conţinutul unei infracţiuni de sine stătătoare (de exemplu, după ce a săvârşit o
tâlhărie, făptuitorul a tulburat grav liniştea publică, iar la intervenţia organelor
poliţiei a proferat insulte şi ameninţări la adresa acestora). Infracţiunile pot fi
diferite (concurs eterogen) sau de acelaşi fel (concurs omogen), se săvârşesc de
regulă succesiv, dar uneori pot fi săvârşite simultan (de exemplu, făptuitorul
loveşte şi insultă sau calomniază în acelaşi timp o persoană, pătrunde fără drept
în locuinţa unei persoane şi o loveşte etc.), pot fi săvârşite în acelaşi loc sau în
locuri diferite etc. Nu interesează dacă între infracţiunile concurente există sau
nu vreo legătură obiectivă. În cazul în care între infracţiunile concurente există
legătură, concursul poartă denumirea de concurs cu conexitate (caracterizat). În
practică, asemenea situaţii se întâlnesc relativ frecvent, ceea ce face să existe
două modalităţi ale concursului de infracţiuni:
– concurs simplu, la care între infracţiunile ce îl compun nu există
legătură obiectivă (in rem);
– concurs cu conexitate (caracterizat), format din infracţiuni între care
există o asemenea legătură.
Legea penală în vigoare se referă în mod explicit la concursul cu
conexitate, prevăzând, în dispoziţia din art. 33 lit. a partea finală, că există
concurs de infracţiuni chiar dacă una dintre infracţiuni a fost comisă pentru
săvârşirea alteia (concurs cu conexitate etiologică) sau pentru ascunderea ei
(concurs cu conexitate consecvenţională). Faptul că legea se referă doar la
aceste două forme ale conexităţii nu înseamnă că numai în aceste cazuri poate
exista concurs cu conexitate, ci, dimpotrivă, că legiuitorul a vrut să precizeze
tocmai contrariul, şi anume că există concurs de infracţiuni, oricare ar fi
caracterul legăturii reale dintre infracţiunile concurente, deci oricare ar fi forma
conexităţii acestora. Precizarea pe care legiuitorul o face în legătură cu cele
două forme ale concursului cu conexitate are ca scop să excludă confuzia pe
care o creează teoria zisă a unităţii infracţionale între infracţiunea mijloc şi
infracţiunea scop, teorie susţinută în trecut de unii autori şi însuşită şi de
practica judiciară mai veche. Potrivit acestei teorii, atunci când o infracţiune
serveşte ca mijloc pentru comiterea sau ascunderea alteia (de exemplu,
falsificarea unui înscris oficial pentru a se putea comite sau ascunde o evaziune
267
fiscală), cele două fapte alcătuiesc o singură infracţiune, şi anume infracţiunea
scop în care se absoarbe, pierzându-şi autonomia, infracţiunea mijloc. Teoria
infracţiunii unice mijloc-scop este neconvingătoare şi evident greşită, pentru că
ignoră existenţa a două infracţiuni de sine stătătoare din care legiuitorul nu
înţelege să construiască o unitate. Pe de altă parte, aplicarea acestei teorii ar
duce la soluţii inadmisibile în cazul în care infracţiunea mijloc ar fi mai gravă
decât infracţiunea scop (de exemplu, în cazul în care este ucisă o persoană
pentru a se ascunde un furt).
În jurisprudenţă, această teorie a fost şi este infirmată în mod constant
prin soluţiile pronunţate, inclusiv de către instanţa supremă. De altfel,
legiuitorul a soluţionat această falsă problemă prin reglementarea din textul
art. 33 lit. a teza finală a actualului Cod penal.
b) Concursul ideal (formal) de infracţiuni. În teoria dreptului penal şi
potrivit legii penale (art. 33 lit. b C. pen.), concursul de infracţiuni îmbracă
forma concursului zis ideal sau formal atunci când în acţiunea sau inacţiunea
săvârşită de o persoană, datorită împrejurărilor în care a avut loc şi urmărilor pe
care le-a produs, se găsesc realizate elementele constitutive ale două sau mai
multor infracţiuni. Ceea ce caracterizează şi diferenţiază concursul ideal de
concursul real este împrejurarea că cele două sau mai multe infracţiuni care îl
compun sunt săvârşite nu prin tot atâtea acţiuni sau inacţiuni, ca în cazul
concursului real, ci printr-o singură acţiune sau inacţiune în care sunt
comprimate elementele caracteristice obiective şi subiective ale acestor infrac-
ţiuni. Astfel, există concurs ideal de infracţiuni, de exemplu, atunci când, în
urma unui accident de circulaţie, o persoană a decedat, iar alte două au suferit
vătămări corporale grave; când, printr-o acţiune de împuşcare, o persoană a fost
ucisă, iar alte două au suferit leziuni grave, soldate cu infirmităţi etc.
În teoria dreptului penal a fost susţinută în trecut teza că în cazul
concursului ideal sau formal ar exista numai aparent o pluralitate de infracţiuni,
argumentîndu-se că, fiind săvârşită o singură acţiune sau inacţiune, numai în
chip „ideal” s-ar putea concepe o pluralitate de infracţiuni, dar că în realitate ar
exista o singură infracţiune. Această teză a fost combătută, argumentându-se că,
în realitate, în pofida unei aparenţe de unitate, există o pluralitate reală de
infracţiuni, fiecare cu trăsăturile sale caracteristice, în aceleaşi condiţii ca şi la
concursul real, cu singura deosebire că aici elementele obiective au fost
comprimate într-o singură acţiune sau inacţiune.
Tratamentul sancţionator al concursului de infracţiuni
Cazul concursului de infracţiuni săvârşite de persoana fizică
Sisteme de sancţionare
Persoana fizică ce săvârşeşte mai multe infracţiuni demonstrează, prin
perseverenţa sa infracţională, o periculozitate socială care impune sisteme de
sancţionare adecvate, în măsură să asigure realizarea cât mai eficace a funcţiilor
268
şi rolului preventiv-educativ ale pedepsei, cu cele două componente:
constrângere şi reeducare.
În doctrina penală şi în legislaţia penală există trei sisteme de sancţionare
a concursului de infracţiuni, şi anume:
• sistemul cumulului aritmetic, potrivit căruia instanţa de judecată
stabileşte pentru fiecare infracţiune câte o pedeapsă, după care le adiţionează şi
dispune executarea pedepsei rezultate din adunarea aritmetică a acestora. Acest
sistem este criticat şi rar aplicat în legislaţia unor state, întrucât este considerat
rigid şi excesiv de aspru (s-a susţinut, printre altele, că, în cazul pedepselor
privative de libertate, poate conduce la pedepse executabile care depăşesc
durata de viaţă a unui om);
• sistemul absorbţiei, potrivit căruia, după stabilirea pedepsei pentru
fiecare infracţiune concurentă, pedepsele mai mici să fie absorbite în pedeapsa
cea mai mare care urmează să fie executată. A fost criticat şi acest sistem,
susţinându-se, în esenţă, că este excesiv de blând, inducând infractorului
impresia că infracţiunile mai puţin grave rămân nepedepsite şi că, astfel, acest
sistem reprezintă o încurajare, pentru infractorul care săvârşeşte o infracţiune
gravă, să comită şi alte infracţiuni, mai puţin grave, pentru care pedepsele vor fi
absorbite în pedeapsa pentru infracţiunea mai gravă;
• sistemul cumulului juridic, potrivit căruia, după stabilirea pedepsei
pentru fiecare infracţiune concurentă, instanţa de judecată va aplica pedeapsa
cea mai grea, la care se poate adăuga un spor. Acest spor poate fi obligatoriu
sau facultativ, fix sau variabil, în aşa fel încât să asigure o justă
proporţionalizare a pedepsei în fiecare caz concret. Acest sistem este cel mai
frecvent prevăzut în legislaţiile statelor şi este cel mai agreat în doctrina penală.
Sistemul cumulului juridic este adoptat şi de actualul Cod penal român.
Acest sistem, denumit al cumulului juridic cu spor facultativ şi variabil, este
unic pentru ambele forme ale concursului, având unele particularităţi în raport
cu felul şi genul sancţiunilor de drept penal.
Vom prezenta în continuare modul în care este reglementat în actualul
Cod penal şi cum funcţionează acest sistem.
Aplicarea pedepsei principale în cazul concursului de infracţiuni
săvârşite de persoana fizică
Sediul materiei este art. 34 din C.pen., care, potrivit recentei modificări,
poartă denumirea marginală de „pedeapsa principală în caz de concurs de
infracţiuni săvârşite de persoana fizică”.
Potrivit art. 34 C.pen., în caz de concurs de infracţiuni, se stabileşte
pedeapsa pentru fiecare infracţiune în parte, iar dintre acestea, se aplică
pedeapsa după cum urmează:
a) când s-au stabilit o pedeapsă cu detenţiune pe viaţă şi una sau mai multe
pedepse cu închisoare ori cu amendă, se aplică pedeapsa detenţiunii pe viaţă;
269
b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea
mai grea, care poate fi sporită până la maximul ei special, iar când acest maxim
nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de până la 5 ani;
c) când s-au stabilit numai amenzi, se aplică cea mai mare, care poate fi
sporită până la maximul ei special, iar dacă aest maxim nu este îndestulător, se
poate adăuga un spor de până la jumătate din acel maxim;
d) când s-a stabilit o pedeapsă cu închisoare şi o pedeapsă cu amendă, se
aplică pedeapsa închisorii, la care se poate adăuga amenda, în totul sau în parte;
e) când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare şi mai multe pedepse
cu amendă, se aplică pedeapsa închisorii, potrivit dispoziţiei de la lit. b, la care se
poate adăuga amenda, potrivit dispoziţiei de la lit. c.
Prin aplicarea dispoziţiilor din alineatul precedent, nu se poate depăşi
totalul pedepselor stabilite de instanţă pentru infracţiunile concurente.
Din economia textului de lege menţionat, rezultă că aplicarea pedepsei
principale se face în două etape obligatorii, şi anume: etapa stabilirii pedepsei
pentru fiecare infracţiune; etapa aplicării pedepsei rezultante (care urmează a fi
executată).
Etapa stabilirii pedepsei pentru fiecare infracţiune în parte constă în
activitatea instanţei de judecată de individualizare a pedepsei, pentru fiecare
infracţiune în parte, din cele care formează pluralitatea. Practic, instanţa
procedează la izolarea fiecărei infracţiuni din cele concurente şi, făcând
abstracţie de celelalte infracţiuni care alcătuiesc concursul, stabileşte pedeapsa
concretă, prin aplicarea criteriilor legale şi judiciare de individualizare,
prevăzută de art. 72 C.pen.
Cea de a doua etapă, aplicarea pedepsei rezultante, se realizează printr-o
evaluare a întregii activităţi infracţionale, care alcătuieşte concursul, în aşa fel
încât pedeapsa rezultantă care urmează să fie executată să reflecte şi să
corespundă gradului de pericol social rezultat din săvârşirea infracţiunilor
concurente.
Stabilirea pedepsei rezultante se realizează de către instanţă, potrivit
dispoziţiilor mai sus-arătate ale art. 34 lit. a-d C.pen., în raport cu genul şi felul
pedepselor principale stabilite pentru fiecare infracţiune concurentă.
Aplicarea pedepselor complementare
Pedepsele complementare sunt cele arătate în art. 53 pct. 2 C.pen. şi
urmează să fie examinate într-un alt capitol, destinat instituţiei sancţiunilor de
drept penal.
Sediul materiei pedepselor complementare, în cazul concursului de
infracţiuni, este art. 35 C.pen., care prevede următoarele:
• dacă pentru una dintre infracţiunile concurente s-a stabilit şi o pedeapsă
complementară, aceasta se aplică alături de pedeapsa închisorii;
270
• dacă s-au stabilit mai multe pedepse complementare, de natură diferită
sau chiar de aceeaşi natură, dar cu conţinut diferit, acestea se aplică alături de
pedeapsa închisorii;
• dacă s-au stabilit mai multe pedepse complementare de aceeaşi natură şi
cu acelaşi conţinut, se aplică cea mai grea dintre acestea.
Aplicarea măsurilor de siguranţă
Măsurile de siguranţă au ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi
preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală (art. 111 C.pen.).
Examinarea acestora urmează a fi realizată într-un alt capitol referitor la
instituţia sancţiunilor de drept penal.
Avându-se în vedere scopul măsurilor de siguranţă de a înlătura stări de
pericol, pentru a preveni săvârşirea altor infracţiuni, legiuitorul a raţionat că
atunci când instanţa decide să aplice măsuri de siguranţă, pentru infracţiunile
concurente, aceste măsuri se cumulează.
Sub acest aspect, potrivit recentei modificări, alineatul 4 al art. 35 C.pen.
prevede că măsurile de siguranţă de natură diferită sau de aceeaşi natură, dar cu
un conţinut diferit, luate în cazul infracţiunilor concurente, se cumulează.
În ipoteza în care s-au dispus mai multe măsuri de siguranţă de aceeaşi
natură şi cu acelaşi conţinut, dar pe durate diferite, se aplică o singură dată
măsura de siguranţă cu durata cea mai lungă. Această nouă ipoteză constituie o
reglementare nouă, introdusă prin alin. 5 al art. 35 C.pen., şi ea are raţiunea de a
completa reglementarea cu o soluţie necesară unor situaţii apărute în realitatea
procesual penală, când se impune luarea faţă de aceeaşi persoană a mai multor
măsuri de siguranţă de aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut, dar pe durate
diferite.
În sfârşit, teza ultimă a alineatului 5, recent introdus la art. 35 C.pen.,
prevede că „în cazul măsurilor de siguranţă de aceeaşi natură şi cu acelaşi
conţinut, luate conform art. 118 alin.1 lit.a-e C.pen., acestea se cumulează”.
Această teză se referă la măsura de siguranţă a confiscării speciale, în cazurile
în care se impune luarea acestei măsuri într-o cauză penală, faţă de acelaşi
infractor, a tuturor lucrurilor produse prin fapta penală săvârşită; a celor care au
servit sau care au fost destinate să servească la săvârşirea infracţiunii; a celor
date pentru a determina săvârşirea infracţiunii sau pentru a-l răsplăti pe
infractor; a celor dobândite în mod vădit prin săvârşirea infracţiunii, precum şi a
celor deţinute contra dispoziţiilor legale.
Contopirea pedepselor pentru infracţiuni concurente săvârşite de
persoana fizică
În cazul în care toate infracţiunile care alcătuiesc concursul fac obiectul
aceluiaşi dosar penal, care se judecă deodată, în faţa aceleiaşi instanţe, stabilirea
şi aplicarea sancţiunilor de drept penal se realizează potrivit textelor art. 34 şi
35 C.pen., mai sus examinate.
271
Există însă cazuri când acelaşi infractor este judecat pentru infracţiuni
concurente, în cauze diferite, la termene diferite, de aceeaşi instanţă ori de
instanţe diferite. Asemenea situaţii se întâlnesc în practică, destul de frecvent,
deoarece nu toate infracţiunile sunt descoperite şi instrumentate în acelaşi timp
şi în aceeaşi cauză penală.
În asemenea cazuri, operaţiunea prin care se realizează aplicarea
dispoziţiilor referitoare la sancţionarea concursului de infracţiuni poartă
denumirea de contopire a pedepselor.
Aşadar, contopirea pedepselor reprezintă acea operaţiune prin care
instanţa de judecată face aplicarea dispoziţiilor legale privind sancţionarea
concursului de infracţiuni, în cazul unor condamnări separate pentru infracţiuni
concurente.
Sediul materiei este art. 36 din actualul Cod penal. Denumirea marginală
a acestui text, recent modificată, este următoarea: „Contopirea pedepselor
pentru infracţiuni concurente săvârşite de persoana fizică”. Modificarea a fost
impusă de introducerea în Codul penal a persoanei juridice, ca un nou subiect
activ al infracţiunii şi al răspunderii penale.
Potrivit reglementării din acest text de lege, operaţia de contopire se poate
realiza, după cum urmează, în două ipoteze:
• când infractorul, condamnat definitiv pentru una sau mai multe
infracţiuni, este judecat ulterior pentru alte infracţiuni concurente. Într-o
asemenea situaţie, instanţa care judecă ultimele infracţiuni concurente va stabili
câte o pedeapsă pentru fiecare infracţiune din cele deduse judecăţii ulterioare,
iar apoi le va contopi cu pedepsele stabilite anterior şi, în final, va aplica
pedeapsa cea mai grea, potrivit prevederilor art. 34 C.pen. În cazul în care au
fost aplicate şi pedepse complementare ori măsuri de siguranţă, instanţa va face
şi aplicarea art. 35 C.pen. Trebuie menţionat că, dacă pedepsele anterioare au
fost supuse contopirii cu aplicarea unui spor, ele vor fi descontopite, vor fi
repuse fiecare în individualitatea lor şi apoi vor fi recontopite, împreună cu
noile pedepse, cu aplicarea unui spor cel puţin egal cu cel anterior (deoarece
sporul anterior fusese aplicat prin hotărâre judecătorească definitivă şi
dobândise autoritate de lucru judecat);
• când infractorul a fost condamnat definitiv pentru toate infracţiunile
concurente, însă prin hotărâri judecătoreşti diferite. În asemenea situaţii,
instanţa învestită cu cererea de contopire a tuturor pedepselor va descontopi
pedepsele contopite anterior, va înlătura sporurile aplicate şi va repune
pedepsele în individualitatea lor, iar apoi va proceda la recontopirea pedepselor,
aplicând cea mai grea dintre pedepsele stabilite pentru infracţiunile concurente,
la care va trebui să aplice un spor cel puţin egal cu cel mai mare care a fost
înlăturat la descontopire. Evident că atunci când instanţa stabileşte sporul
pentru întreaga pluralitate de infracţiuni, va trebui să evalueze atât numărul, cât
272
şi natura pedepselor stabilite anterior şi care reflectă gradul de pericol social al
infracţiunilor judecate anterior definitiv.
În ipoteza în care condamnatul a executat integral sau în parte pedeapsa
aplicată prin hotărârea judecătorească anterioară, ceea ce s-a executat se scade
din durata pedepsei aplicate pentru infracţiunile concurente, aşa cum prevăd
dispoziţiile art. 36 alin. 3 C.pen.
În situaţia în care pedeapsa detenţiei pe viaţă a fost comutată sau înlocuită
cu pedeapsa închisorii, aceasta se va contopi după aceleaşi reguli mai sus
arătate (art. 36 alin. 4 C.pen.).
Situaţii speciale
În cazul în care, după contopirea pedepselor, intervine amnistia sau
graţierea, se va proceda după cum urmează:
– amnistia şi, respectiv, graţierea nu se vor aplica la pedeapsa rezultantă,
ci la fiecare infracţiune concurentă şi, respectiv, la fiecare pedeapsă;
– când actul de amnistie sau graţiere este incident numai unora dintre
infracţiuni ori dintre pedepse, se va dispune descontopirea pedepselor, care vor
fi repuse în individualitatea lor şi, apoi, se va aplica amnistia ori graţierea, după
care pedepsele rămase executabile se vor recontopi şi, bineînţeles, se va
reaprecia sporul (dacă rămâne de executat numai o singură pedeapsă, sporul va
fi înlăturat, iar dacă nu se mai execută majoritatea pedepselor, sporul iniţial va
putea fi redus şi chiar înlăturat).
Contopirea pedepselor pentru infracţiuni concurente săvârşite de
persoana juridică
Potrivit art. 401, recent introdus prin ultima modificare a Codului penal, în
caz de concurs de infracţiuni săvârşite de persoana juridică, se stabileşte
pedeapsa amenzii pentru fiecare infracţiune în parte şi se aplică amenda cea mai
mare, care poate fi sporită până la maximul special, prevăzut în art. 711 alin. 2
sau 3, iar dacă acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de
până la o treime din acel maxim.
În ipoteza în care o persoană juridică definitiv condamnată este judecată
ulterior pentru o infracţiune concurentă, precum şi atunci când, după ce o
hotărâre de condamnare a rămas definitivă, se constată că persoana juridică
suferise şi o altă condamnare definitivă, pentru o infracţiune concurentă,
instanţa va proceda conform dispoziţiilor art. 401, mai sus arătate.
Referitor la modul în care se aplică pedepsele complementare şi măsurile
de siguranţă luate faţă de o persoană juridică pentru infracţiuni concurente,
art. 401, în alin. 3, C. pen. prevede că sunt aplicabile dispoziţiile art. 35,
referitoare la modul de aplicare a acestor pedepse şi măsuri în cazul persoanei
fizice.
273
3. Recidiva
A. Noţiune şi caracterizare. Recidiva este o altă formă de bază a
pluralităţii de infracţiuni, care constă în săvârşirea din nou a unei infracţiuni, de
către o persoană care a fost condamnată definitiv pentru o altă infracţiune. Ceea
ce caracterizează recidiva este deci împrejurarea că pluralitatea de infracţiuni
săvârşite de aceeaşi persoană este realizată într-un anumit mod, şi anume: după
ce făptuitorul a fost condamnat definitiv pentru o infracţiune (eventual, pentru
două sau mai multe infracţiuni), mai săvârşeşte ulterior, înainte de a începe
executarea pedepsei, în timpul executării acesteia ori în stare de evadare sau
după ce a executat pedeapsa, una sau eventual mai multe infracţiuni, în anumite
condiţii.
Deosebirea evidentă fată de concursul de infracţiuni o constituie
intervenţia unei hotărâri judecătoreşti definitive de condamnare, în dispreţul
căreia infractorul continuă activitatea infracţională, săvârşind din nou o
infracţiune sau mai multe. Această deosebire dintre autorul unui concurs de
infracţiuni şi acela al unei recidive este dublată de o deosebire esenţială, care
constă în periculozitatea celui care recidivează. Prin săvârşirea uneia sau mai
multor noi infracţiuni, după ce a fost condamnat definitiv pentru o altă sau alte
infracţiuni, acest infractor atrage atenţia că este incorigibil şi, deci, că prezintă
un grad mare de pericol pentru societate. Această împrejurare determină pe
planul dreptului penal necesitatea elaborării unor măsuri de apărare specifice.
Este de reţinut, în acest sens, că existenţa recidivei stă la baza distincţiei ce se
face între infractorul primar şi infractorul recidivist. Denumirea de infractor
primar este dată infractorului care nu a mai fost anterior condamnat pentru una
sau, eventual, pentru un concurs de infracţiuni, precum şi celui care a mai fost
condamnat, însă condamnarea nu îndeplineşte condiţiile cerute de lege pentru
existenţa stării de recidivă. În mod corespunzător, denumirea de infractor
recidivist este dată infractorului care a mai fost condamnat şi care, după
condamnarea definitivă sau după executarea pedepsei, săvârşeşte din nou o
infracţiune, în condiţiile cerute de lege pentru existenţa stării de recidivă.
Distincţia între infractorii primari şi infractorii recidivişti este importantă,
fiindcă legea penală prevede un tratament sancţionator mai sever pentru
infractorul recidivist. Infractorii recidivişti sunt, apoi, exceptaţi, de regulă, de la
beneficiul unor acte de clemenţă (amnistie, graţiere) şi sunt prevăzute în lege şi
alte condiţii restrictive în privinţa acestora, referitor la liberarea lor
condiţionată, precum şi la obţinerea reabilitării.
B. Structura. Existenţa unei condamnări definitive a infractorului, ca
trăsătură caracteristică a recidivei, determină o anumită structurare a
infracţiunilor care alcătuiesc această formă a pluralităţii.
274
Aşa cum am arătat, conceptul de recidivă este condiţionat de: existenţa
unei condamnări definitive a infractorului pentru una ori mai multe infracţiuni
săvârşite anterior; săvârşirea din nou de către acesta a unei infracţiuni.
Condamnarea definitivă şi infracţiunea săvârşită din nou apar, aşadar, ca
elemente constitutive ale stării de recidivă. Acestor două elemente în teoria
dreptului penal li s-a dat denumirea de termeni ai recidivei.
Primul termen al recidivei este format totdeauna dintr-o condamnare
definitivă la o pedeapsă privativă de libertate, iar al doilea termen al recidivei
este format totdeauna din săvârşirea din nou a unei infracţiuni.
Cei doi termeni ai recidivei sunt ei înşişi susceptibili de numeroase
variaţiuni, se pot prezenta sub forme diferite, determină la rândul lor o anumită
configuraţie a stării de recidivă. Astfel, de exemplu, primul termen al recidivei
poate fi o hotărâre definitivă de condamnare la pedeapsa închisorii variabilă ca
durată, este posibil ca hotărârea să nu fie pusă încă în executare, să se afle în
curs de executare sau ca pedeapsa să fie în întregime executată sau considerată
ca executată, hotărârea de condamnare poate fi pronunţată uneori de către o
instanţă judecătorească străină, pedeapsa solicitată poate privi o singură
infracţiune sau un concurs de infracţiuni etc. La rândul său, cel de-al doilea
termen al recidivei poate consta din săvârşirea unei infracţiuni de gravitate
diferită, de acelaşi fel cu infracţiunea sau infracţiunile săvârşite anterior sau
diferită de acestea, la un interval mai mare sau mai mic de timp de la executarea
pedepsei etc.
Reglementarea recidivei a trebuit să ţină seama de trăsăturile esenţiale şi
de variaţiunile pe care le prezintă cei doi termeni ai recidivei.
C. Modalităţi ale recidivei în cazul persoanei fizice. În teoria dreptului
penal s-a dat denumirea de modalităţi ale recidivei felului în care se prezintă în
concret recidiva în raport cu variaţiunile la care sunt supuşi cei doi termeni ai
recidivei. Cunoaşterea acestor modalităţi este importantă pentru mai buna
cunoaştere a înseşi reglementărilor legale privind recidiva. Cele mai cunoscute
dintre modalităţile recidivei sunt:
a) Recidiva după condamnare (denumită şi recidivă postcondamnatorie
sau recidiva fictivă) şi recidiva după executare (denumită şi recidiva
postexecutorie sau recidivă reală).
Se consideră recidivă după condamnare săvârşirea din nou a unei
infracţiuni mai înainte ca infractorul să fi executat în întregime pedeapsa la care
a fost anterior condamnat sau mai înainte ca pedeapsa să fi fost eventual
considerată ca executată.
Dimpotrivă, recidiva se consideră după executare atunci când săvârşirea
din nou a unei infracţiuni are loc după ce infractorul a executat în întregime
pedeapsa anterioară sau după ce aceasta a fost considerată ca executată în
275
întregime. Între cele două modalităţi există nu numai o deosebire formală, dar şi
o deosebire de fond, decurgând din caracterul specific al recidivei după
executare, care dovedeşte că cel condamnat nu s-a reeducat sub influenţa
pedepsei, spre deosebire de recidiva după condamnare, la care proba
incorigibilităţii prin pedeapsă nu este făcută. Pornind de la această deosebire,
unii autori au dat denumirea de „reală” recidivei după executare şi „fictivă” sau
„formală”, recidivei după condamnare. Denumirile acestea nu sunt însă
justificate, deoarece şi recidiva după condamnare este tot aşa de reală ca şi
recidiva după executare. Recidiva după condamnare este şi ea o dovadă a
perseverenţei infracţionale a infractorului, care, în dispreţul unei condamnări
definitive pronunţate împotriva sa, săvârşeşte totuşi din nou o infracţiune.
De aceea, este admis că recidiva poate exista în ambele modalităţi,
diferenţierea dintre ele determinând numai o oarecare deosebire de tratament.
b) Recidiva generală şi recidiva specială. Recidiva este denumită
generală atunci când infracţiunile săvârşite, adică infracţiunea pentru care s-a
pronunţat condamnarea definitivă, şi infracţiunea săvârşită din nou sunt diferite
ca gen sau specie, recidiva nefiind condiţionată de o asemănare între
infracţiunile ce intră în compunerea celor doi termeni. Dimpotrivă, recidiva este
specială atunci când între infracţiunile respective există asemănare, adică ele
sunt de aceeaşi natură. Recidiva specială este considerată mai periculoasă, ea
dovedind o anume specializare a infractorului şi deci o perseverenţă
infracţională.
c) Recidiva absolută şi recidiva relativă. Recidiva este denumită absolută
atunci când existenţa ei nu este condiţionată de gravitatea primei condamnări şi
relativă atunci când pedeapsa anterioară este de o anumită gravitate şi
dovedeşte perseverenţa infracţională a infractorului.
d) Recidiva mare şi recidiva mică. La recidiva mare, primul termen îl
constituie o condamnare la o pedeapsă de o gravitate mai mare, care relevă prin
ea însăşi periculozitatea infractorului care perseverează, în aceste condiţii,
săvârşind noi infracţiuni. Din contră, denumirea de mică recidivă a fost
atribuită recidivei la care primul termen este format nu din una singură, ci din
mai multe condamnări la pedepse mici, ce nu depăşesc o anume gravitate,
considerându-se că numai după mai multe condamnări la pedepse mai uşoare
infractorul relevă acea periculozitate specifică recidivistului.
e) Recidiva temporară şi recidiva perpetuă. Distincţia are în vedere
intervalul de timp, de la condamnare sau de la executarea pedepsei, în care
trebuie să se săvârşească din nou o infracţiune pentru a exista recidivă. Din
acest punct de vedere, recidiva este perpetuă atunci când se realizează,
indiferent de intervalul la care s-ar săvârşi din nou o infracţiune, şi temporară
atunci când se realizează numai dacă săvârşirea din nou a unei infracţiuni a avut
276
loc înlăuntrul unui anumit termen de la condamnare sau de la executarea
pedepsei anterioare. Este admisă în general recidiva temporară.
f) Recidiva cu efect unic şi recidiva cu efecte progresive. Distincţia are în
vedere efectele pe care le produce recidiva asupra pedepsei pentru infracţiunea
săvârşită în această stare. Recidiva cu efect unic este aceea ale cărei efecte sunt
aceleaşi ori de câte ori s-ar repeta starea de recidivă. Recidiva cu efecte
progresive este aceea ale cărei consecinţe se agravează progresiv, cu fiecare
nouă recidivă.
g) Recidiva teritorială şi recidiva internaţională. Recidiva se numeşte
teritorială atunci când existenţa ei este condiţionată de cerinţa ca primul său
termen să fie o hotărâre de condamnare pronunţată de o instanţă naţională, spre
deosebire de recidiva zisă internaţională, la care primul termen poate fi o
condamnare pronunţată în străinătate. Admiterea recidivei internaţionale
implică recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti străine şi este determinată de
necesitatea cooperării internaţionale în lupta cu criminalitatea.
D. Reglementarea recidivei în legea penală în vigoare în cazul persoanei
fizice. În reglementarea instituţiei recidivei în dreptul nostru penal au fost avute
în vedere modalităţile sus-examinate. Reglementarea se face prin dispoziţiile
din art. 37-39 C.pen., modalităţile principale ale recidivei fiind recidiva după
condamnare, recidiva după executare şi mica recidivă, care poate fi după
condamnare sau după executare.
a) Recidiva după condamnare. Denumirea marginală a art. 37, sediul
materiei pentru instituţia recidivei, a fost modificată recent, având denumirea
„recidiva în cazul persoanei fizice”. Această modificare a fost impusă de
introducerea în Codul penal a persoanei juridice, ca un nou subiect activ al
infracţiunii şi al răspunderii penale.
Potrivit dispoziţiilor art. 37 alin. l lit. a C. pen., există recidivă pentru
persoana fizică atunci când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de
condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, cel condamnat
săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie, înainte de începerea executării
pedepsei, în timpul executării acesteia sau în stare de evadare, iar pedeapsa
prevăzută de lege pentru a doua infracţiune este închisoarea mai mare de un an.
Din analiza dispoziţiei legale, rezultă condiţiile prevăzute de lege pentru
existenţa recidivei în această modalitate. Astfel, cu privire la primul termen se
cer îndeplinite următoarele condiţii:
• să existe o hotărâre definitivă de condamnare a infractorului la
pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni. Dacă hotărârea nu era definitivă în
momentul săvârşirii celei de-a doua infracţiuni, nu va exista recidivă, ci concurs
de infracţiuni. De asemenea, dacă pedeapsa nu este închisoarea mai mare de
6 luni, ci de 6 luni sau mai mică, iarăşi nu va exista recidivă. Pedeapsa
prevăzută în hotărârea de condamnare poate fi aplicată de instanţă pentru o
277
singură infracţiune sau pentru un concurs de infracţiuni. În acest din urmă caz,
este vorba de pedeapsa rezultată, care trebuie să fie mai mare de 6 luni, chiar
dacă pedepsele stabilite pentru infracţiunile concurente, luate separat, nu
depăşesc nici una durata de 6 luni. Poate constitui primul termen al recidivei
după condamnare, ca de altfel şi al recidivei după executare, chiar şi o hotărâre
de condamnare pronunţată în străinătate. Aceasta rezultă din dispoziţia din
alin. 2 al art. 37 C. pen., care prevede că pentru stabilirea stării de recidivă, în
aceste cazuri, se poate ţine seama şi de hotărârea de condamnare pronunţată în
străinătate, pentru o faptă prevăzută şi de legea română, dacă acea hotărâre a
fost recunoscută potrivit dispoziţiilor legii. Aceste dispoziţii sunt cele din
art. 519 şi urm. C. pr. pen. Legea noastră penală consacră, aşadar, aşa-numita
recidivă internaţională;
• hotărârea de condamnare să fi fost pronunţată pentru o infracţiune
săvârşită cu intenţie. Această condiţie rezultă din dispoziţia prevăzută în art. 38
alin. l lit. a C. pen., dispoziţie introdusă prin Legea nr. 6/1973 de modificare a
Codului penal, care prevede că la stabilirea stării de recidivă nu se ţine seama
de hotărârile de condamnare privitoare la infracţiunile săvârşite din culpă.
Prin prevederea acestei condiţii a fost subliniată trăsătura caracteristică a
recidivei, aceea de a exprima perseverenţa infracţională a infractorului
recidivist, perseverenţă care nu este posibilă decât în cazul infracţiunilor cu
intenţie;
• hotărârea de condamnare să nu fie dintre acelea în care, potrivit legii,
nu se tine seama la stabilirea stării de recidivă.
Legea prevede în art. 38 C. pen. o serie de cazuri în care o hotărâre de
condamnare definitivă nu poate constitui primul termen al recidivei. Potrivit
acestor dispoziţii, la stabilirea stării de recidivă nu se ţine seama de hotărârile
de condamnare privitoare la:
– infracţiunile săvârşite în timpul minorităţii. Această dispoziţie are
raţiunea de a-l degreva pe minor, în viitor, de urmările prejudiciabile ale unor
fapte săvârşite în perioada minorităţii, când personalitatea sa era în curs de
formare;
– infracţiunile săvârşite din culpă. Această dispoziţie a fost introdusă prin
Legea nr. 6/1973 şi are ca scop să restrângă sfera recidivei la faptele săvârşite
cu intenţie, deoarece numai în cazul acestor infracţiuni poate exista perseve-
renţa infracţională caracteristică stării de recidivă;
– infracţiunile amnistiate. Amnistia fiind o cauză care înlătură
răspunderea penală a făptuitorului pentru infracţiunea săvârşită (art. 119
C. pen.), este firesc ca hotărârea de condamnare privitoare la o infracţiune
amnistiată să nu mai poată constitui primul termen al recidivei;
– faptele nu mai sunt prevăzute ca infracţiuni de legea penală. După cum
este ştiut, dezincriminarea unei fapte (abolitio criminis) prin legea nouă face să
278
înceteze toate consecinţele penale ale hotărârii judecătoreşti, pronunţate în baza
legii vechi cu privire la acea faptă (art. 12 C. pen.). Printre consecinţele penale
ale dezincriminării faptei, înlăturate prin intrarea în vigoare a legii noi,
dezincriminatoare este şi aceea ca hotărârea de condamnare pronunţată pentru
fapta dezincriminată să nu poată constitui primul termen al recidivei.
Cu privire la cel de-al doilea termen al recidivei, pentru existenţa recidivei
după condamnare este necesară îndeplinirea următoarelor condiţii:
• infractorul să săvârşească din nou o infracţiune cu intenţie. Nu se cere
ca infracţiunea să fie de aceeaşi natură ca aceea pentru care infractorul a fost
condamnat anterior. Legea consacră deci aşa-numita recidivă generală.
Infracţiunea poate avea forma tentativei sau a faptului consumat sau poate
consta în participarea la săvârşirea acestora ca autor, instigator sau complice
(art.144 C.pen.). Este necesar, însă, ca infracţiunea săvârşită din nou să fie
intenţionată, adică să fie săvârşită cu intenţie directă, indirectă sau depăşită
(praeterintenţie). Această cerinţă, introdusă prin modificarea din 1973 a
Codului penal, are ca scop restrângerea sferei recidivei la infracţiunile săvârşite
cu intenţie, fiindcă numai în cazul săvârşirii acestora se poate vorbi de
perseverenţa infracţională a recidivistului. În ce priveşte asimilarea intenţiei
depăşite cu intenţia directă sau indirectă ca o condiţie pentru existenţa atât a
primului termen, cât şi a celui de-al doilea termen al recidivei, aceasta se
justifică prin împrejurarea că primum delictum din compunerea infracţiunii
praeterintenţionate este săvârşit cu intenţie şi el stă la baza rezultatului mai
grav, chiar dacă acesta este produs din culpă;
• pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită din nou să fie
închisoarea mai mare de un an. Această cerinţă, prevăzută prin modificarea
Codului penal din 1973, are şi ea ca scop restrângerea sferei recidivei la
infracţiuni de o anumită gravitate. Legea are în vedere pedeapsa prevăzută de
lege pentru noua infracţiune în configuraţia tipică a acesteia, sau, după caz,
într-o variantă agravată sau atenuată. Maximul special al pedepsei închisorii
pentru această infracţiune trebuie să depăşească un an. Spre deosebire deci de
primul termen, a cărui gravitate se exprimă în pedeapsa aplicată de instanţa
judecătorească, gravitatea celui de-al doilea termen al recidivei se exprimă în
pedeapsa prevăzută de lege. Dacă această pedeapsă este închisoarea de un an
sau mai mică ori amendă, infracţiunea săvârşită nu poate constitui al doilea
termen al recidivei. Pedeapsa ce se ia în considerare este aceea prevăzută de
lege pentru infracţiunea tip, chiar dacă infracţiunea săvârşită din nou are forma
tentativei;
• infracţiunea care constituie cel de-al doilea termen al recidivei după
condamnare trebuie să fie săvârşită înainte de începerea executării pedepsei
anterioare, în timpul executării acesteia sau în stare de evadare. Noua
infracţiune trebuie să fie săvârşită deci în intervalul cuprins între data rămânerii
279
definitive a hotărârii de condamnare şi data la care pedeapsa este în întregime
executată sau considerată ca executată. Nu interesează deci dacă hotărârea
anterioară a fost sau nu pusă în executare, dacă executarea pedepsei a fost
suspendată condiţionat sau dacă s-a dispus obligarea condamnatului la muncă
corecţională, dacă condamnatul se află în penitenciar, în stare de libertate
condiţionată sau în stare de evadare.
Cel de-al doilea termen al recidivei constă din săvârşirea unei singure
infracţiuni, care îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege. Desigur, este posibil
ca infractorul să săvârşească, în aceste condiţii, două, ori mai multe infracţiuni.
În acest caz, starea de recidivă trebuie să se verifice în raport cu fiecare
infracţiune în parte, putând exista deci o dublă sau multiplă recidivă. În acelaşi
timp, cele două sau mai multe infracţiuni săvârşite după condamnarea definitivă
formează un concurs de infracţiuni, constituind deci un caz în care concursul de
infracţiuni se întâlneşte cu recidiva.
b) Recidiva după executare. Această modalitate a recidivei este
reglementată prin dispoziţia din art. 37 alin. l lit. b C. pen. care prevede că
există recidivă şi atunci cînd, după executarea unei pedepse cu închisoarea mai
mare de 6 luni, după graţierea totală a restului de pedeapsă, ori după împlinirea
termenului de prescripţie a executării unei asemenea pedepse, cel condamnat
săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie pentru care legea prevede pedeapsa
închisorii mai mare de un an. Recidiva după executare nu se deosebeşte, deci,
în esenţă, de recidiva după condamnare decât prin împrejurarea că săvârşirea
din nou a unei infracţiuni are loc după ce infractorul a executat în întregime
pedeapsa anterioară sau după ce aceasta a fost considerată ca executată. Cu
această deosebire, condiţiile de existenţă a recidivei după executare sunt
identice cu acelea prevăzute pentru recidiva după condamnare. Trăsăturile
distinctive privesc primul termen al recidivei.
Astfel, pentru existenţa primului termen al recidivei după executare se
cere, ca şi în cazul recidivei după condamnare, să existe o hotărâre definitivă de
condamnare a infractorului la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, cu
deosebirea însă că, în cazul recidivei după executare, este necesar ca pedeapsa
să fie în întregime executată sau considerată ca executată ca urmare a graţierii
totale sau a restului de pedeapsă pe care condamnatul o mai avea de executat la
data apariţiei decretului de graţiere, sau ca urmare a prescripţiei executării
acelei pedepse. Aceasta constituie, după cum se ştie, distincţia dintre recidiva
după condamnare şi recidiva după executare. Celelalte condiţii sunt identice.
Bineînţeles că se cere şi pentru existenţa recidivei după executare ca, în cazul
dat, să nu existe vreunul din cazurile în care condamnarea nu poate constitui
primul termen al recidivei (art. 38 alin. l C. pen.).
De asemenea, legea prevede că nu se ţine seama, la stabilirea stării de
recidiva, de condamnările pentru care a intervenit reabilitarea sau în privinţa
280
cărora s-a împlinit termenul de reabilitare (art. 38 alin. 2 C. pen.). Reabilitarea
fiind o cauză care înlătură consecinţele condamnării, printre care şi starea de
recidivă, este firesc ca o condamnare, în privinţa căreia a intervenit reabilitarea
de drept (art. 134, 86, 62 alin. 6 C. pen.) sau reabilitarea judecătorească
(art. 135 şi urm. C. pen.), să nu mai poată constitui primul termen al recidivei.
Legea prevede însă că acelaşi efect îl produce şi împlinirea termenelor de
reabilitare. Este vorba de termenele a căror împlinire atrage reabilitarea de drept
sau a celor după împlinirea cărora este posibilă reabilitarea judecătorească
(art. 135 C. pen.). Legiuitorul a considerat că după trecerea acestor termene de
la executarea pedepsei, termene în cursul cărora fostul condamnat nu a săvârşit
din nou o infracţiune, nu se mai poate vorbi de o perseverenţă infracţională
caracteristică recidivei. Legea noastră penală nu admite deci aşa-numita
recidivă perpetuă, consacrând, dimpotrivă, recidiva temporară.
Cu privire la cel de-al doilea termen ai recidivei după executare, legea
prevede aceleaşi condiţii ca şi la recidiva după condamnare. Infracţiunea
săvârşită din nou poate fi de orice natură, însă trebuie să fie săvârşită cu
intenţie, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru această infracţiune trebuie să fie
închisoarea mai mare de un an. Săvârşirea infracţiunii trebuie să aibă loc după
data terminării executării pedepsei, după data publicării decretului de graţiere
totală sau a restului de pedeapsă sau, respectiv, după data la care s-a împlinit
termenul de prescripţie a executării pedepsei anterioare.
c) Recidiva mică. Potrivit dispoziţiei din art. 37 alin. l lit. c C. pen., există
recidivă şi atunci când după condamnarea la cel puţin trei pedepse cu închisoare
până la 6 luni sau după executare, după graţierea totală sau a restului de
pedeapsă, ori după prescrierea executării a cel puţin trei asemenea pedepse, cel
condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie, pentru care legea
prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an. Legea reglementează deci
aşa-numita mică recidivă, care se deosebeşte de marea recidivă prin structura
primului termen, care este multiplu. Recidiva mică poate exista fie ca recidivă
după condamnare, fie ca recidivă după executare.
Pentru existenţa primului termen al recidivei mici, legea prevede
• să existe cel puţin trei condamnări definitive, fiecare dintre ele la
pedeapsa închisorii de 6 luni sau mai mică (recidivă după condamnare) sau
infractorul să fi executat în întregime ori să fi beneficiat de graţierea totală sau a
restului de pedeapsă ori de prescripţia executării a cel puţin trei asemenea
pedepse (recidivă după executare). Dacă sunt mai puţin de trei condamnări sau
dacă acestea nu se referă la pedepse cu închisoare, nu poate exista primul
termen al recidivei;
• toate cele trei infracţiuni pentru care au fost pronunţate pedepsele
respective să fie săvârşite cu intenţie, ca şi în cazul celorlalte modalităţi ale
281
recidivei şi tot pentru a se dovedi perseverenţa infracţională a infractorului
recidivist;
• să nu existe vreunul din cazurile prevăzute în art. 38 alin. l şi 2 C. pen.,
în care condamnarea anterioară nu poate constitui primul termen al recidivei.
Ca şi în cazul marii recidive, fiecare dintre pedepse poate fi aplicată
pentru o singură infracţiune sau pentru un concurs de infracţiuni, cu condiţia, în
acest din urmă caz, ca nici una dintre pedepse luate separat şi nici pedeapsa
rezultantă, aplicată pentru toate infracţiunile concurente, să nu depăşească
6 luni închisoare. Toate condamnările trebuie să fie pronunţate de instanţe
judecătoreşti române, legea neadmiţând, în cazul micii recidive, aşa-numita
recidivă internaţională.
În ce priveşte cel de-al doilea termen al micii recidive, condiţiile cerute
pentru existenţa sa sunt aceleaşi ca şi în cazul marii recidive. Se cere ca
infracţiunea săvârşită din nou, care poate fi diferită ca natură de celelalte (cel
puţin trei) săvârşite anterior, să fie comisă cu intenţie, iar pedeapsa prevăzută de
lege pentru această infracţiune să fie închisoarea mai mare de un an.
Starea de recidivă constituie o cauză de agravare a pedepsei, în oricare
dintre modalităţile prevăzute de lege.
Recidiva în cazul persoanei juridice
Noul text al art. 402, recent introdus în Codul penal, prevede că există
recidivă pentru persoana juridică în următoarele cazuri:
– când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare,
persoana juridică săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie, iar amenda pentru
infracţiunea anterioară nu a fost executată;
– când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare,
persoana juridică săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie, iar amenda pentru
infracţiunea anterioară a fost executată sau considerată ca executată.
Prin aceste două alineate, au fost reglementate, aşadar, două noi modalităţi
ale recidivei, specifice persoanei juridice, care, perseverând în încălcarea legii
penale, săvârşeşte din nou infracţiuni intenţionate, fie după o condamnare
definitivă şi înainte să se fi executat amenda ce i-a fost aplicată, fie după o
condamnare definitivă, urmată de executarea amenzii sau după ce aceasta a fost
considerată ca executată.
Tratamentul sancţionator al recidivei persoanei juridice
Potrivit art. 402 alin.2 din C.pen., în cazul recidivei prevăzută în alin. 1
lit.a, amenda stabilită pentru infracţiunea săvârşită ulterior şi amenda aplicată
pentru infracţiunea anterioară se contopesc, potrivit art. 401 alin. 1 şi 3, cu
precizarea că sporul prevăzută de art. 401 alin.1 poate fi mărit până la jumătate.
În ipoteza în care amenda anterioară, aplicată persoanei juridice a fost
executată în parte, contopirea se face între amenda ce a mai rămas de executat
şi amenda aplicată pentru infracţiunea săvârşită ulterior (art. 402 alin.3 C.pen.).
282
Pentru cea de a doua modalitate a recidivei, prevăzută în art. 402 alin. 1
lit.b, se aplică pedeapsa amenzii până la maximul special, prevăzut în
art. 711alin. 2 sau 3, iar dacă acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga
un spor de până la două treimi din acel maxim.
Ultimul alineat al art. 402 C.pen. soluţionează şi situaţia în care, după ră-
mânerea definitivă a hotărârii de condamnare a persoanei juridice şi mai înainte
ca amenda să fi fost executată sau considerată ca executată, se descoperă că
persoana juridică condamnată se află în stare de recidivă. În asemenea situaţii,
textul prevede că instanţa va aplica dispoziţiile din alin. 2 ale art. 402 C.pen., în
cazul recidivei prevăzute în alin. 1 lit. a, iar în cazul recidivei prevăzute în alin.
1 lit. b, va face aplicarea dispoziţiilor din alin. 4 ale aceluiaşi text.
4. Pluralitatea intermediară
A. Noţiune şi caracterizare. Există pluralitate intermediară de infracţiuni
atunci când, după condamnarea definitivă a infractorului pentru o infracţiune
săvârşită anterior, acesta comite din nou o infracţiune, înainte de începerea
executării pedepsei, în timpul executării sau în stare de evadare, şi nu sunt
îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru existenţa stării de recidivă. Este
vorba, aşadar, de o pluralitate de infracţiuni care nu constituie concurs de
infracţiuni, deoarece infractorul a fost condamnat definitiv pentru o infracţiune
(sau pentru un concurs de infracţiuni) şi apoi, înainte de începerea executării
pedepsei, în timpul executării acesteia sau în stare de evadare, deci înainte de
executarea în întregime a pedepsei, săvârşeşte din nou o infracţiune. Aceeaşi
pluralitate de infracţiuni, astfel realizată, nu constituie nici stare de recidivă,
deoarece nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru existenţa recidivei.
Într-adevăr, din reglementarea legală a recidivei s-a putut constata că
existenţa unei condamnări definitive a infractorului, considerată drept criteriu
de deosebire între concursul de infracţiuni şi recidivă, nu este suficientă pentru
a caracteriza respectiva pluralitate de infracţiuni ca recidivă. Pe lângă cerinţa
unei condamnări definitive, legea prevede şi anumite condiţii atât cu privire la
primul termen al recidivei, cât şi cu privire la cel de-al doilea termen al acesteia,
iar neîndeplinirea acestor condiţii duce la inexistenţa stării de recidivă. Astfel,
de exemplu, dacă condamnarea anterioară, indiferent de durata pedepsei, este
privitoare la o infracţiune săvârşită din culpă sau, deşi priveşte o infracţiune
intenţionată, pedeapsa aplicată este închisoarea de 6 luni sau o pedeapsă mai
uşoară, nu poate exista stare de recidivă. De asemenea, în cazul în care este
realizat primul termen al recidivei, dar infracţiunea săvârşită din nou este o
infracţiune din culpă, sau deşi este o infracţiune săvârşită cu intenţie pedeapsa
pe care legea o prevede este închisoarea de 6 luni sau mai mică, iarăşi nu există
recidivă.
283
Toate aceste cazuri formează o situaţie intermediară între concursul de
infracţiuni şi recidiva după condamnare, o pluralitate de infracţiuni care, contrar
dispoziţiei art. 32 C. pen., nu constituie nici concurs de infracţiuni, nici
recidivă.
B. Consecinţe juridice. Trăsăturile caracteristice pluralităţii intermediare
impun o reglementare specială a consecinţelor juridice pe care le antrenează în
legătură cu stabilirea şi aplicarea pedepsei în asemenea situaţii. Sub acest
aspect, art. 40 din actualul Cod penal prevede că, pentru pluralitatea interme-
diară, pedeapsa se aplică potrivit regulilor de la concursul de infracţiuni.

ÎN JURISPRUDENŢĂ
Pluralitate de infracţiuni. Concurs ideal

Decizia nr. II
din 23 mai 2005
Dosar nr. 2/2005
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constituită în Secţii Unite, conformân-
du-se dispoziţiilor art. 23 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară, s-a întrunit în vederea examinării recursului în interesul legii, declarat
de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, cu privire la încadrarea juridică a faptelor care, în raport cu conţinutul
lor concret, întrunesc atât elementele constitutive ale infracţiunii de viol, cât şi
pe cele ale infracţiunii de incest.
Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea cerinţelor legii, fiind
prezenţi 83 de judecători din totalul de 111 în funcţie.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.
Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, învederând că, în
aplicarea dispoziţiilor art. 33 lit. b) din Codul penal, se impune ca raportul
sexual cu o persoană de sex diferit, membru al familiei, cu care autorul este rudă
în linie directă sau frate ori soră, săvârşit prin constrângerea acesteia sau
profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, să fie
încadrat atât în infracţiunea de viol prevăzută de art. 197 alin. 1 şi alin. 2 lit. b1)
din Codul penal, cât şi în infracţiunea de incest prevăzută de art. 203 din acelaşi
cod, în concurs ideal.
284
Secţiile unite,
În legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 197 alin. 2 lit. b1) şi ale art. 203
din Codul penal, în raport cu prevederile art. 33 lit. b) din acelaşi cod, s-a
constatat că instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar, pronun-
ţându-se în mod diferit cu privire la încadrarea juridică ce trebuie dată faptei de a
întreţine raport sexual cu o persoană de sex diferit, membru al familiei şi rudă în
linie directă sau frate ori soră, săvârşită prin constrângerea acesteia sau profitând
de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa.
Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că fapta respectivă
constituie numai infracţiunea de viol prevăzută de art. 197 alin. 1 şi alin. 2 lit. b1)
din Codul penal, considerând că încadrarea juridică în art. 203 din acelaşi cod,
privind infracţiunea de incest, este absorbită în dispoziţia de agravare de la alin.
2 lit. b1) al art. 197 din Codul penal, care se referă la situaţia când „victima
violului este membru al familiei”.
Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că o atare faptă,
săvârşită de autor asupra unui membru al familiei, cu care este rudă în linie
directă sau frate ori soră, constituie atât infracţiunea de viol prevăzută de art. 197
alin. 1 şi alin. 2 lit. b1) din Codul penal, cât şi infracţiunea de incest prevăzută de
art. 203 din acelaşi cod, în concurs ideal.
Potrivit art. 197 alin. 1 din Codul penal, infracţiunea de viol constă în
„Actul sexual de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de acelaşi sex,
prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori
de a-şi exprima voinţa”, iar în conformitate cu alin. 2 lit. b1) din acelaşi articol,
împrejurarea dacă „victima este membru al familiei” constituie agravantă.
Pe de altă parte, prin art. 203 din Codul penal se prevede că „Raportul
sexual între rude în linie directă sau între fraţi şi surori” constituie infracţiunea
de incest.
Din prevederile acestui din urmă text de lege rezultă astfel că, în cazul în
care violul a fost săvârşit asupra unui membru al familiei, care este rudă în linie
directă cu autorul sau frate ori soră cu acesta, fapta este susceptibilă de a fi
încadrată şi în infracţiunea de incest.
Sub acest aspect, este de observat că, în raport cu prevederile art. 33 lit. b)
din Codul penal, există concurs de infracţiuni (ideal) atunci „când o acţiune sau
inacţiune, săvârşită de aceeaşi persoană, datorită împrejurărilor în care a avut loc
şi urmărilor pe care le-a produs, întruneşte elementele mai multor infracţiuni”.
Aşa fiind, faţă de prevederea menţionată, raportul sexual cu o persoană
de sex diferit, care este rudă în linie directă sau frate ori soră, prin constrângerea
acesteia ori profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima
voinţa, constituie atât infracţiunea de viol, în forma calificată prevăzută de
art. 197 alin. 1 şi alin. 2 lit. b1) din Codul penal, dacă victima este membru al
familiei în accepţiunea art. 1491 din Codul penal, cât şi infracţiunea de incest
prevăzută de art. 203 din acelaşi cod, în concurs ideal.
285
De aceea, în măsura în care victima raportului sexual săvârşit în condiţiile
prevăzute de art. 197 alin. 1 din Codul penal este rudă în linie directă sau frate
ori soră cu autorul, fapta acestuia trebuie încadrată, după caz, în infracţiunea de
viol prevăzută de acest text de lege şi în infracţiunea de incest prevăzută de
art. 203 din Codul penal, dacă nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 1491 din acelaşi
cod, referitoare la „membru de familie”, sau în infracţiunea de viol prevăzută de
art. 197 alin. 1 şi alin. 2 lit. b1) din Codul penal şi în infracţiunea de incest
prevăzută de art. 203 din Codul penal, dacă victima, rudă în linie directă sau
frate ori soră, locuieşte şi gospodăreşte împreună cu făptuitorul.
A considera altfel ar însemna a lipsi de eficienţă dispoziţia din art. 33 lit. b)
din Codul penal, privind cumulul ideal de infracţiuni, ceea ce ar fi contrar re-
glementării de ansamblu a concursului de infracţiuni în sistemul de drept penal
românesc.
Ca urmare, ţinându-se seama şi de înţelesul restrâns dat noţiunii de
„membru de familie” prin art. 1491 din Codul penal, în raport cu care nici nu ar
putea fi absorbit în forma agravată a infracţiunii de viol, prevăzută în art. 197
alin. 2 lit. b1) din Codul penal, decât cazul în care ruda apropiată, victimă a
violului, locuieşte şi gospodăreşte împreună cu făptuitorul, ar însemna să nu se
dea nici o semnificaţie penală situaţiei când victima, rudă în linie directă sau
frate ori soră, nu ar locui şi gospodări împreună cu făptuitorul, ceea ce ar fi
inadmisibil, pentru că ar contraveni principiului echivalenţei în incriminarea
actelor infracţionale.
În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 23 lit. a) din Legea
nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi ale art. 4142 din Codul de
procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii declarat de
procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi
a se stabili că raportul sexual cu o persoană de sex diferit, care este rudă în linie
directă sau frate ori soră, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposi-
bilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, constituie atât infracţiunea de
viol prevăzută de art. 197 alin. 1 din Codul penal, cât şi infracţiunea de incest
prevăzută de art. 203 din acelaşi cod, în concurs ideal, iar dacă victima – rudă
apropiată – locuieşte şi gospodăreşte împreună cu făptuitorul, o atare faptă
constituie infracţiunea de viol prevăzută de art. 197 alin. 1 şi alin. 2 lit. b1) din
Codul penal, în concurs ideal cu infracţiunea de incest prevăzută de art. 203 din
acelaşi cod.
În numele legii
d e c i d e:
În aplicarea dispoziţiilor art. 33 lit. b) din Codul penal, referitoare la
concursul de infracţiuni, stabileşte:
286
Raportul sexual cu o persoană de sex diferit, care este rudă în linie directă
sau frate ori soră, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei
de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, constituie atât infracţiunea de viol
prevăzută de art. 197 alin. 1 din Codul penal şi alin. 2 lit. b1) din acelaşi articol
(dacă victima locuieşte şi gospodăreşte împreună cu făptuitorul), cât şi
infracţiunea de incest prevăzută de art. 203 din Codul penal, în concurs ideal.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi, 23 mai 2005.
Pluralitate de infracţiuni. Distincţie

între concurs şi infracţiune unică.
Tâlhărie. Furt. Infracţiune unică. Concurs.
Fapte săvârşite asupra aceluiaşi patrimoniu,
în aceeaşi împrejurare. Încadrare juridică
Faptele succesive de furt consumat, de tentativă de furt şi de tentativă de

furt prin întrebuinţare de violenţe săvârşite în aceeaşi împrejurare şi asupra
aceluiaşi patrimoniu constituie, pentru toate faptele, infracţiunea unică de
tâlhărie, agresiunea finală având ca scop scăparea făptuitorului de tragerea
la răspundere pentru toate sustragerile consumate şi tentate, comise anterior
actelor de violenţă sau, după caz, pentru păstrarea bunurilor sustrase
succesiv.
Inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie

prevăzută în art. 211 al. 2 lit. b, d şi f şi a tentativei la infracţiunea de furt
calificat prevăzută în art. 20 raportat la art. 208 al. 1 şi art. 209 al. 1lit. g şi i
C.pen.
Instanţa a reţinut că, în noaptea de 26 decembrie 2001, inculpatul a
pătruns prin excaladare în curtea părţii vătămate şi a scos din garaj o bicicletă pe
care a dus-o la poarta curţii pentru a o lua la plecare.
De asemenea, a încercat să fure autoturismul aflat în curte, dar după ce a
pătruns în interiorul acestuia prin efracţie, nu a reuşit să-I pornească şi a
renunţat.
Apoi inculpatul a intrat în locuinţă pentru a sustrage alte bunuri; fiind
surprins de partea vătămată, a lovit-o cu cuţitul pentru a-şi asigura scăparea,
cauzându-i leziuni vindecabile în 8 zile.
Apelul procurorului a fost admis şi s-a schimbat încadrarea juridică a
faptei de furt calificat privind sustragerea bicicletei, din tentativă în infracţiune
consumată.
Încercarea de a sustrage autoturismul nu a fost reţinută ca infracţiune,
instanţa de apel motivând că inculpatul s-a desistat, întrerupând din proprie
iniţiativă executarea faptei.
287
Procurorul a declarat recurs, cu motivarea că faptele săvârşite de inculpat
constituie o unică infracţiune de tâlhărie, iar nu tâlhărie şi furt aflate în concurs.
Din probele administrate în cauză rezultă că instanţa de apel a considerat
greşit că inculpatul s-a desistat de la furtul autoturismului; în realitate el a făcut
acte de executare specifice acţiunii de sustragere, dar, cu toate încercările, el nu a
reuşit să pornească maşina, furtul rămânând, astfel, în fază de tentativă.
Această faptă, împreună cu furtul bicicletei şi încercarea de a sustrage
bunuri din locuinţa părţii vătămate nu au fost comise în condiţiile unei pluralităţi
de infracţiuni; inculpatul a acţionat cu intenţia de a sustrage bunuri ale părţii
vătămate, ceea ce a şi reuşit în privinţa bicicletei, furtul autoturismului şi al altor
bunuri rămânând în fază de tentativă.
Cum faptele de sustragere au vizat acelaşi patrimoniu, fiind săvârşite prin
mai multe acte de executare, în aceeaşi împrejurare, iar pentru a păstra bunurile
şi a-şi asigura scăparea a lovit partea vătămată, în sarcina inculpatului trebuia să
se reţină infracţiunea unică de tâlhărie prevăzută în art. 211 al. 2 lit. b, d şi f
C.pen.
În consecinţă recursul declarat de procuror a fost admis, s-a schimbat
încadrarea juridică în sensul celor ce preced şi s-a dispus condamnarea
inculpatului în baza textului de lege menţionat.
C.S.J., secţia penală, decizia 3582/2003
Pluralitate de infracţiuni. Concurs de infracţiuni

C. pen., art. 297
Legea nr. 11/1991, art. 5 lit. a) şi b)
Fapta inculpatului de a confecţiona produse calitativ necorespun-

zătoare şi de a le vinde ambalate şi etichetate ca cele fabricate de o altă
societate comercială, creând convingerea compărătorilor că produsele sunt
fabricate de această societate, întruneşte atât elementele constitutive ale
infracţiunii de înşelăciune cu privire la calitatea mărfurilor prevăzută în
art. 297 C. pen., cât şi pe cele ale infracţiunilor de concurenţă neloială
prevăzute în art. 5 lit. a) şi b) din Legea nr. 11/1991.
Prin sentinţa penală nr. 158 din 17 martie 2005, Tribunalul Prahova a
condamnat pe inculpatul N.G., administrator şi asociat unic al societăţii
comerciale G., pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune cu privire la calitatea
mărfurilor prevăzută în art. 297 alin. (1) C. pen. şi a două infracţiuni de
concurenţă neloială prevăzute în art. 5 alin. (1) lit. a) şi art. 5 alin. (1) lit. b) din
Legea nr. 11/1991, modificată prin Legea nr. 298/2001.
288
Instanţa a reţinut că, la 26 mai 2003, organele de poliţie au efectuat un
control la societăţile comerciale R. şi P., unde au constatat că materialele
achiziţionate – carton asfaltat pentru hidroizolaţii – de la societatea inculpatului
erau inscripţionate cu sigla societăţii comerciale M., administratorii celor două
societăţi, martorii T.M. şi P.C., declarând că le-au cumpărat de la societatea
comercială G. Analizele de laborator efectuate asupra cartonului asfaltat ridicat
de la societăţile comerciale R. şi P. au confirmat că sulurile de carton provin de
la societatea comercială G., iar nu de la societatea comercială M. şi că aceste
materiale nu pot fi încadrate în clasa materialelor hidroizolante, întrucât sunt
limitate pentru o temperatură de 40 grade Celsius faţă de 80 de grade Celsius cât
prevăd actele normative pentru asemenea materiale.
Prin decizia penală nr. 246 din 1 iunie 2005, Curtea de Apel Ploieşti a
respins apelul inculpatului.
Recursul declarat de inculpat, în sensul că nu sunt întrunite elementele
constitutive ale infracţiunii de înşelăciune cu privire la calitatea mărfurilor şi ale
infracţiunilor de concurenţă neloială, este nefondat.
În cauză, inculpatul a recunoscut că a confecţionat carton asfaltat
falsificat, calitativ necorespunzător, pe care l-a vândut mai multor societăţi
comerciale, iar martorii au declarat că au cumpărat de la inculpat carton asfaltat,
ambalat şi etichetat ca cel produs de societatea comercială M.
Totodată, martorii au declarat că modul de ambalare şi etichetele aplicate
le-au creat convingerea că marfa este fabricată la societatea comercială M., că
preţul de vânzare practicat de inculpat era mai mic decât cel al societăţii
comerciale M. şi că inculpatul a susţinut că sulurile de carton pe care le vindea
erau primite în compensare de la această societate.
În raport cu situaţia de fapt, încadrarea juridică în infracţiunile de
înşelăciune cu privire la calitatea mărfurilor şi concurenţă neloială fiind corectă,
recursul inculpatului a fost respins.
Pluralitate de infracţiuni. Concurs real între infracţiunea

mijloc şi infracţiunea scop
C. pen., art. 26, art. 33 lit. a), art. 254 alin. (2)
Infracţiunea de luare de mită se caracterizează prin aceea că funcţionarul

pretinde, primeşte sau acceptă promisiunea unor foloase care nu i se cuvin, în
scopul de a îndeplini, a nu îndeplini sau a întârzia îndeplinirea unui act privitor
la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestora;
scopul, ca element al laturii subiective, nu presupune realizarea lui pe linia
laturii obiective a infracţiunii.
În cazul în care scopul se realizează prin săvârşirea unei fapte ce
întruneşte trăsăturile unei infracţiuni, aceasta nu este absorbită în luarea de
mită, ci constituie o faptă penală distinctă, cele două infracţiuni aflându-se în
concurs real.
289
Prin sentinţa penală nr. 27 din 22 ianuarie 2003, Tribunalul Galaţi a
condamnat pe inculpatul C.V. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute în art. 178
C. vamal şi pe inculpaţii R.M. şi C.V. pentru săvârşirea complicităţii la
infracţiunea de contrabandă prevăzută în art. 26 C.pen. raportat la art. 178
C. vamal şi a infracţiunii de luare de mită prevăzută în art. 254 alin. (2) C. pen.
Instanţa a reţinut că, în perioada 13 iulie 2001 – 17 ianuarie 2002,
inculpatul C.V. a efectuat nouă transporturi prin care a introdus ilegal în ţară
552.952 de pachete ţigări, prezentând autorităţii vamale documente de transport
vamale cu conţinut nereal.
Introducerea ilegală în ţară a bunurilor a fost înlesnită de inculpaţii R.M.
şi C.V., controlori vamali, care şi-au încălcat, astfel, îndatoririle de serviciu,
primind pentru aceasta diferite sume de bani.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, unde judecarea cauzei a fost
strămutată, prin decizia nr. 618 din 21 octombrie 2003, a admis apelurile
declarate de procuror şi de inculpaţii R.M. şi C.V., a desfiinţat parţial sentinţa şi,
pe fond, a achitat pe inculpaţi pentru complicitate la infracţiunea de contrabandă,
cu motivarea că elementul material al acesteia, omisiunea de consemnare în
raportul de activitate a constatărilor privind încălcarea dispoziţiilor legale, este
cuprins în latura obiectivă a infracţiunii de luare de mită.
Instanţa de apel a dispus achitarea inculpaţilor pentru complicitate la
infracţiunea de contrabandă, considerând greşit că neîndeplinirea îndatoririlor de
serviciu reprezintă un element constitutiv al infracţiunii de luare de mită,
neavând caracterul unei fapte penale de sine stătătoare.
Elementul material al infracţiunii de luare de mită prevăzute în art. 254
C. pen. prezintă patru modalităţi alternative, constând în primirea, pretinderea,
acceptarea sau nerespingerea unei promisiuni, toate privind foloase injuste.
Îndeplinirea, neîndeplinirea sau întârzierea îndeplinirii unui act privitor la
îndatoririle de serviciu constituie numai scopul, care se poate realiza sau nu, în
vederea căruia sunt luate, pretinse sau acceptate aceste foloase. Neîndeplinirea
efectivă a atribuţiilor de serviciu constituie infracţiune prin ea însăşi, în speţă
luarea de mită aflându-se în concurs real cu complicitatea la infracţiunea de
contrabandă.
Inculpaţii nu şi-au îndeplinit atribuţiile de serviciu, în mod intenţionat,
pentru a înlesni, astfel, săvârşirea contrabandei de către inculpatul C.V. prin
introducerea ilegală în ţară a ţigărilor, această activitate infracţională de sine
stătătoare constituind realizarea scopului în care s-au primit foloasele, iar nu un
element al laturii obiective a infracţiunii de luare de mită.
În consecinţă, recursul declarat de procuror a fost admis, s-a casat decizia
atacată şi s-a menţinut sentinţa tribunalului.
290
Pluralitate de infracţiuni sub forma concursului,
şi nu infracţiune continuată
C. pen., art. 41 alin. (2), art. 215, art. 209, art. 211
Pentru a se reţine infracţiunea continuată se cere, conform art. 41 alin.

(2) C. pen., ca făptuitorul să săvârşească acţiunile sau inacţiunile în
realizarea aceleaşi rezoluţii, iar acţiunile sau inacţiunile să prezinte, fiecare
în parte, conţinutul aceleaşi infracţiuni. În consecinţă, sustragerile săvârşite
la intervale de mai multe luni, în împrejurări diferite, dintre care unele sunt
furturi, iar altele tâlhării, nu pot constitui o unică infracţiune continuată.
Fapta de a pătrunde cu forţa într-o locuinţă şi de a izola o persoană,
încuind-o într-o încăpere, pentru a sustrage bunuri, constituie infracţiunea
de tâlhărie, iar nu aceea de furt calificat.
Prin sentinţa penală nr. 2190 din 16 noiembrie 1994 a Judecătoriei

Constanţa, rămasă definitivă prin neapelare, inculpatul G.I. a fost condamnat
pentru săvârşirea infracţiunii continuate de furt calificat prevăzută în art. 208
alin. (1) raportat la art. 209, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
Instanţa a reţinut că, la 11 martie 1994, văzându-l pe minorul N.A., în
vârstă de 7 ani, într-o sală de jocuri mecanice, sub pretextul că nu avea voie să
intre în acel local, inculpatul i-a cerut să plătească o amendă de 30.000 de lei.
Împreună, s-au deplasat la locuinţa minorului şi acesta i-a înmânat suma
cerută.
Cu acelaşi prilej, fără a fi observat, inculpatul a sustras 100 de dolari SUA
şi 100 de mărci germane.
La 14 martie 1994, inculpatul, după ce s-a asigurat că acelaşi minor este
singur în casă, a sunat la intrare şi după deschiderea uşii a pătruns prin forţă în
apartament, l-a încuiat pe minor în dormitor şi a sustras suma de 45.000 de lei.
La 31 mai 1994, găsind cheile de la locuinţa părţii vătămate I.V., a pătruns
în apartamentul acesteia şi a sustras un videocasetofon şi suma de 13.000 de lei.
Potrivit art. 41 alin. (2) C. pen., infracţiunea este continuată când o
persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleaşi
rezoluţii, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi
infracţiuni.
Rezultă, deci, că pentru a se reţine existenţa infracţiunii continuate este
necesar, între altele, ca, pe de o parte, în momentul luării rezoluţiei unice,
inculpatul să-şi fi reprezentat, în întregul ei, activitatea infracţională pe care o va
desfăşura, iar pe de altă parte, toate acţiunile repetate comise să prezinte, fiecare,
conţinutul aceleaşi infracţiuni.
Or, în speţă, cele 4 fapte comise de inculpat în condiţii diferite,
conjuncturale, prielnice (iniţial a profitat de naivitatea unui copil de 7 ani, apoi
291
de neatenţia acestuia şi, cu alt prilej, de neputinţa de a se apăra a minorului, iar
ulterior de găsirea cheilor de la locuinţa celei de-a doua părţi vătămate),
împrejurări care, prin modul cum faptele au fost concepute şi realizate într-un
interval mare de timp, impun concluzia că fiecare dintre ele prezintă conţinutul
altei infracţiuni, iar autorul lor a acţionat pe baza unor hotărâri autonome, luate
de fiecare dată în raport cu prilejul ivit, situaţie în care există concurs real de
infracţiuni.
Pluralitate de infracţiuni. Recidivă postexecutorie. Infracţiune

continuă. Texte de lege aplicabile
Legea nr. 143/2000, art. 2 alin. (2)
În cazul în care infracţiunea continuă este săvârşită în cursul

termenului de încercare al suspendării executării unei pedepse anterioare,
dar se consumă după expirarea termenului, sunt aplicabile prevederile
art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen. privitoare la recidiva de după executare.
Prin sentinţa penală nr. 442 din 28 noiembrie 2002, Tribunalul Bacău a
condamnat pe inculpatul R.F. pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri
prevăzută în art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 37 alin. (1)
lit. a) C. pen.
Totodată, a revocat suspendarea condiţionată a executării pedepsei
anterioare şi a dispus executarea acesteia alături de pedeapsa aplicată pentru
noua infracţiune.
Prima instanţă a reţinut că, în perioada noiembrie 2000 – august 2002,
inculpatul a deţinut droguri de mare risc, pe care a încercat să le vândă.
Curtea de Apel Bacău, prin decizia penală nr. 75 din 18 decembrie 2003, a
admis apelurile declarate de procuror şi de inculpat, a desfiinţat în parte sentinţa,
făcând aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b), în loc de art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen., şi a
modificat pedeapsa, înlăturând revocarea suspendării executării pedepsei, întrucât
noua infracţiune a fost descoperită după împlinirea termenului de încercare.
Împotriva deciziei procurorul a declarat recurs, cu motivarea că în mod
greşit au fost aplicate prevederile art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen., inculpatul
aflându-se în starea de recidivă prevăzută în art. 37 alin. (1) lit. a), întrucât a
săvârşit fapta în condiţiile infracţiunii continue, în cursul termenului de încercare
a suspendării condiţionate a executării unei pedepse anterioare şi care a fost
descoperită după împlinirea duratei acelui termen.
Recursul nu este fondat.
Prima instanţă a reţinut că infracţiunea a fost săvârşită în condiţiile
recidivei de după condamnare prevăzută în art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen.
292
Instanţa de apel, constatând că infracţiunea a fost consumată şi descoperită
după expirarea duratei termenului de încercare, a reţinut că a fost săvârşită în
condiţiile recidivei de după executare prevăzută în art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen.,
iar revocarea suspendării executării pedepsei anterioare nu este legală.
Soluţia instanţei de apel este cea corectă.
Chiar dacă infracţiunea, constând în deţinerea drogurilor, a fost începută în
cursul duratei termenului de încercare, dar s-a prelungit şi după împlinirea
duratei termenului, cum este cazul în speţă, întreaga infracţiune continuă se
consideră ca fiind consumată după executarea pedepsei anterioare, în momentul
descoperirii ei, deci în condiţiile art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen.
În consecinţă, recursul declarat de procuror a fost respins.
Pluralitate de infracţiuni. Recidivă. Închisoare militară.

Reabilitare de drept
C. pen., art. 37 alin (1) lit. b), art. 62 alin. (5), art. 38 alin. (2)
După executarea pedepsei într-o închisoare militară, cel condamnat

este, potrivit art. 62 alin. (5) C. pen., reabilitat de drept. Ca atare, în cazul
săvârşirii din nou, cu intenţie, a unei infracţiuni pentru care legea prevede
pedeapsa închisorii mai mare de un an, conform art. 38 alin. (2) C. pen.
starea de recidivă nu poate fi reţinută.
Judecătoria Târgu Mureş, prin sentinţa penală nr. 2193 din 13 noiembrie
2000, a condamnat, între alţii, pe inculpatul L.I. la 3 ani închisoare pentru
săvârşirea infracţiunii de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii
publice prevăzută în art. 321 alin. (1), cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen.
Tribunalul Mureş, prin decizia penală nr. 45 din 31 ianuarie 2002, şi
Curtea de Apel Târgu Mureş, prin decizia penală nr. 638/A din 18 decembrie
2002, au respins apelul şi recursul declarate de inculpat.
Împotriva hotărârilor pronunţate în cauză s-a declarat recurs în anulare, cu
motivarea că în mod greşit s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 37 alin. (1) lit. b)
C. pen.
Potrivit art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen., există recidivă, între altele, când după
executarea unei pedepse cu închisoare mai mare de 6 luni, cel condamnat
săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie pentru care legea prevede pedeapsa
închisorii mai mare de un an, iar conform art. 38 alin. (2) din acelaşi cod, la
stabilirea stării de recidivă nu se ţine seama de condamnările pentru care a
intervenit reabilitarea.
Totodată, conform art. 62 alin. (1) şi (5) C. pen., executarea pedepsei
închisorii care nu depăşeşte 2 ani, de către militarii în termen, se face într-o
293
închisoare militară în cazurile prevăzute de lege, precum şi în cazurile când
instanţa judecătorească, ţinând seama de împrejurările cauzei şi de persoana
condamnatului, dispune aceasta, iar după executarea ei cel condamnat este
reabilitat de drept.
Prin sentinţa nr. 195 din 14 septembrie 1995 a Tribunalului Militar
Timişoara, rămasă definitivă prin neapelare, inculpatul a fost condamnat la un
an şi 10 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de dezertare prevăzută în
art. 332 alin. (1) C. pen.
Potrivit art. 62 din acelaşi cod, s-a dispus executarea pedepsei în
închisoarea militară; inculpatul a executat pedeapsa începând cu 18 iulie 1995
până la 13 martie 1997, când a fost liberat condiţionat şi a fost reabilitat de drept
la 17 mai 1997, când s-a împlinit durata pedepsei.
Ca atare, pentru fapta dedusă judecăţii, săvârşită la 17 februarie 1999, nu
sunt întrunite condiţiile stării de recidivă.
În consecinţă, recursul în anulare a fost admis, s-au casat hotărârile
pronunţate în cauză şi s-a înlăturat aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen.,
constatându-se, totodată, că pedeapsa de 3 luni închisoare este graţiată conform
art. 1 şi art. 7 din Legea nr. 543/2002.
C.S.J., secţia penală, decizia nr. 4236 din 3 octombrie 2003
Pluralitate de infracţiuni. Tâlhărie. Furt calificat.

Concurs ideal şi real de infracţiuni
C. pen., art. 211, art. 239, art. 33
Sustragerea unor bunuri de către patru persoane, urmată de
ameninţarea şi lovirea celor doi poliţişti care au încercat să-i legitimeze şi să-i
împiedice să plece cu bunurile sustrase nu constituie infracţiunea de furt
calificat în concurs cu cea de ultraj, ci de tâlhărie şi ultraj.
Prin sentinţa penală nr. 29 din 17 ianuarie 1995 a Judecătoriei Sectorului

Agricol Ilfov, rămasă definitivă prin neapelare, cei patru inculpaţi au fost
condamnaţi pentru săvârşirea infracţiunilor de furt calificat, prevăzută în art. 208
alin. (1) raportat la art. 209 lit. a) şi de ultraj, prevăzută în art. 239 alin. (2), cu
aplicarea art. 33 lit. a) şi 34 lit. a) C. pen.
Instanţa a reţinut că, la 13 iulie 1994, inculpaţii au sustras de la o fermă
pomicolă 132 kg de prune şi fiind surprinşi de doi poliţişti, i-au lovit pentru a-şi
asigura scăparea.
Sustragerea unor bunuri de către patru persoane, urmată de ameninţarea şi
lovirea celor doi poliţişti care au încercat să-i legitimeze şi să-i împiedice să
plece cu bunurile sustrase, nu constituie infracţiunea de furt calificat în concurs
cu cea de ultraj, ci de tâlhărie şi ultraj.
294
Tâlhăria prevăzută în art. 211 alin. (1) C. pen. trebuie reţinută în
modalitatea furtului urmat de întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări pentru
păstrarea bunului furat şi pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea.
Infracţiunea de ultraj împotriva poliţistului se află în concurs ideal cu cea de
tâlhărie, în raport cu fiecare poliţist agresat, dar există atâtea infracţiuni de ultraj
aflate în concurs real, câte persoane au fost vătămate prin această infracţiune.
În consecinţă, faptele săvârşite de către fiecare dintre inculpaţi constituie
câte o singură infracţiune de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. (1) şi câte două
infracţiuni de ultraj prevăzute în art. 239 alin. (2), cu aplicarea art. 33 lit. a), art.
34 lit. a) şi art. 75 lit. a) C. pen.
Pluralitate de infracţiuni. Concurs de infracţiuni. Tratament

sancţionator. Spor de pedeapsă aplicabilă
C. pen., art. 34 alin. (1) lit. b) şi alin. (2)
În caz de concurs de infracţiuni, pedeapsa rezultată din adăugarea
sporurilor prevăzute în art. 34 alin. (1) C. pen., la pedeapsa cea mai grea, nu
poate depăşi totalul pedepselor stabilite de instanţă pentru infracţiunile
concurente.
Prin sentinţa penală nr. 1665 din 3 septembrie 1996 a Judecătoriei Slobozia,
inculpatul C.V. a fost condamnat la un an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea
infracţiunii de furt calificat prevăzută în art. 208 raportat la art. 209 alin. (1) lit. c),
e) şi g), cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. a) şi la 2 ani şi 4 luni închisoare pentru
infracţiunea de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. (1), cu aplicarea art. 37 alin. (1)
lit. a), dispunându-se, în baza art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., ca inculpatul să
execute pedeapsa cea mai grea, de 2 ani şi 4 luni închisoare.
S-a reţinut că, într-o seară din luna martie 1993, inculpatul şi-a însuşit,
prin demontare, două roţi de la un autoturism parcat pe o stradă din municipiul
Slobozia, iar în decembrie 1993 a prins pe o persoană de spate, după care i-a luat
geanta şi a fugit.
Tribunalul Ialomiţa a respins apelul declarat de procuror, prin decizia
penală nr. 285/A din 2 iulie 1997, iar Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală,
prin decizia penală nr. 765 din 31 octombrie 1997, a admis recursul
procurorului, dispunând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 2 ani
şi 4 luni închisoare, sporită cu un an şi 8 luni, în total 4 ani închisoare.
Declarând recurs în anulare, s-a susţinut că sporul de un an şi 8 luni
închisoare a fost aplicat cu încălcarea prevederilor art. 34 alin. ultim C. pen.
În adevăr, în art. 34 alin. (2) C. pen. se prevede că, prin aplicarea
dispoziţiilor referitoare la sporul de pedeapsă ce poate fi adăugat în caz de
concurs de infracţiuni, nu se poate depăşi totalul pedepselor stabilite de instanţă
pentru infracţiunile concurente.
295
Or, totalul celor două pedepse stabilite de instanţă, de un an şi 5 luni şi,
respectiv, de 2 ani şi 4 luni închisoare, este de 3 ani şi 10 luni închisoare, deci cu
două luni mai mic decât pedeapsa de 4 ani închisoare ce s-a dispus să fie
executată în final, ca urmare a adăugării sporului de un an şi 8 luni închisoare la
pedeapsa cea mai grea.
În atare situaţie, rezultând că, prin adăugarea sporului de un an şi 8 luni
închisoare, s-au încălcat prevederile art. 34 alin. (2) C. pen. şi că pedeapsa este,
astfel, aplicată în alte limite decât cele prevăzute în lege, recursul în anulare a
fost admis şi s-a redus sporul de pedeapsă adăugat la pedeapsa cea mai grea.
Pluralitate de infracţiuni. Omor. Tentativă la infracţiunea de omor.

Concurs. Omor deosebit de grav
asupra a două sau mai multor persoane
C. pen., art. 176 lit. b), art. 175 lit. i)
În cazul în care, în urma unei agresiuni săvârşite cu intenţia de a ucide

două persoane, una dintre victime moare, iar viaţa celeilalte este salvată,
există concurs între infracţiunea consumată de omor şi tentativa la
infracţiunea de omor. Fapta constituie infracţiune unică de omor deosebit de
grav săvârşită asupra a două sau mai multor persoane numai dacă toate
victimele decedează şi tentativă la infracţiunea de omor deosebit de grav
asupra a două sau mai multor persoane numai dacă infracţiunea a rămas în
fază de tentativă în raport cu toate victimele.
Prin sentinţa penală nr. 8 din 11 ianuarie 2002, Tribunalul Teleorman a
condamnat pe inculpatul P.N. pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat şi
deosebit de grav prevăzută în art. 174 raportat la art. 175 lit. i) şi art. 176 lit. b)
C. pen. şi pe inculpatul P.D. pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat
prevăzută în art. 174 raportat la art. 175 lit. i) C. pen.
Instanţa a reţinut că, la 6 ianuarie 2001, în urma unei altercaţii, inculpatul
P.N. a aplicat o lovitură puternică cu ciocanul în cap lui M.M., doborându-l la
pământ, după care a lovit pe D.M. de mai multe ori în cap şi umăr. Inculpatul
P.D. a aplicat mai multe lovituri lui M.M. cu un obiect contondent în zona
capului, în timp ce acesta era căzut.
Victima M.M. a decedat în aceeaşi seară, moartea datorându-se contuziei
şi hemoragiei meningo-cerebrale consecutive unui traumatism cranio-cerebral
cu fracturi de boltă şi bază. Victima D.M. a suferit o plagă cranio-cerebrală
parietală dreapta şi o fractură craniană occipitală şi parietală dreapta, pentru
îngrijirea cărora au fost necesare 35-40 de zile.
Apelul declarat de inculpaţi a fost respins de Curtea de Apel Bucureşti,
secţia I penală, prin decizia nr. 127 din 19 martie 2002.
296
Recursul declarat de inculpaţi este fondat.
Examinând actele dosarului, se constată că ambele instanţe au stabilit corect
împrejurările în care inculpaţii au săvârşit faptele împotriva celor două victime.
În ceea ce priveşte fapta inculpatului P.N., aceasta a fost greşit încadrată în
infracţiunea unică de omor calificat şi deosebit de grav prevăzută în art. 176
lit. b) C. pen., deoarece inculpatul a comis două fapte în concurs, şi anume
infracţiunea de omor calificat prevăzută în art. 174 raportat la art. 175 lit. i)
C. pen. prin uciderea victimei M.M. şi tentativă la aceeaşi infracţiune împotriva
victimei D.M.
Agravanta prevăzută în art. 176 lit. b) C. pen. s-ar fi justificat în situaţia în
care ambele victime ar fi decedat, ceea ce nu este cazul în speţă.
În consecinţă, recursul inculpatului a fost admis, încadrarea juridică a fost
schimbată în sensul celor ce preced şi s-a dispus condamnarea inculpatului
potrivit noii încadrări.
C.S.J., secţia penală, decizia nr. 3507 din 4 iulie 2002
Pluralitate de infracţiuni. Concurs ideal. Ucidere din culpă.

Nerespectarea regulilor de protecţie a muncii
C. pen., art. 178 alin. (2), art. 33 lit. b), art. 34
C. proc. pen., art. 17 alin. (4)
Legea nr. 90/1996, art. 34
Nerespectarea regulilor de protecţie a muncii, cu urmarea decesului

unei persoane constituie infracţiunile prevăzute în art. 34 din Legea
nr. 90/1996 şi în art. 178 alin. (2) C. pen. aflate în concurs ideal, conform
art. 33 lit. b) din acelaşi cod.
Soţul victimei decedate nu poate renunţa la despăgubirile datorate
copilului minor al acesteia; în acest caz, conform art. 17 alin. (4)
C. proc. pen., acţiunea civilă se exercită din oficiu.
Prin sentinţa penală nr. 90 din 20 mai 1998 a Judecătoriei Moldova Nouă,
rămasă definitivă prin neapelare, inculpatul M.P. a fost condamnat pentru
săvârşirea infracţiunilor de ucidere din culpă prevăzută în art. 178 alin. (2)
C. pen. şi de nerespectare a măsurilor de protecţie a muncii prevăzută în art. 34
din Legea nr. 90/1996, cu aplicarea art. 33 lit. a) şi 34 alin. (1) lit. b) C. pen.
S-a luat act că soţia victimei nu s-a constituit parte civilă.
Instanţa a reţinut că, la 27 iunie 1997, inculpatul, angajat la SC Moldova
Nouă, a fost însărcinat să coordoneze o echipă de muncitori la montarea unui
buncăr-pâlnie metalic de 1,5 tone, în golul de fixare, cu ajutorul unei macarale.
297
Deşi era interzisă rămânerea, fie şi temporară, a unui asemenea dispozitiv
în echilibru instabil, inculpatul a încălcat normele de protecţie a muncii, cu
consecinţa uciderii din culpă a victimei, ca urmare a răsturnării buncărului.
Recursul în anulare declarat în cauză, cu motivarea că infracţiunile au fost
săvârşite în concurs ideal, iar nu real.
Conform art. 33 lit. b) C. pen., există concurs ideal de infracţiuni când o
acţiune sau inacţiune, săvârşită de aceeaşi persoană, datorită împrejurărilor în
care a avut loc şi urmărilor pe care le-a produs, întruneşte elementele mai multor
infracţiuni.
În speţă, cum inacţiunea inculpatului, constând în nerespectarea măsurilor
referitoare la protecţia muncii pentru efectuarea unei operaţii de montaj, a avut
ca urmare producerea unui accident de muncă mortal, fapta întruneşte
elementele constitutive ale infracţiunilor prevăzute în art. 34 din Legea
nr. 90/1996 şi în art. 178 alin. (2) C. pen. aflate în concurs ideal, conform art. 33
lit. b) din acelaşi cod.
În consecinţă, recursul în anulare a fost admis, hotărârea atacată casată şi
soluţia dată acţiunii penale îndreptată.
Recividă. Infracţiunea săvârşită cu praeterintenţie. Infracţiune din

culpă. Condamnări care nu atrag starea de recidivă
C. pen., art. 38 alin. (1) lit. a1), art. 37 lit. b)
Condamnarea privitoare la o infracţiune săvârşită cu praeterintenţie

poate constitui termen al recidivei. Acţiunea iniţială fiind caracterizată
subiectiv prin intenţie, producerea rezultatului prin depăşirea acesteia este
irelevantă sub aspectul considerării infracţiunii ca fiind săvârşită din culpă.
Ca atare, într-un astfel de caz, prevederile art. 38 al. 1 lit. a1) C. pen. nu
sunt incidente.
Prin sentinţa penală 8/1996 a Tribunalului Vâlcea, inculpatul a fost

condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de loviri cauzatoare de moarte
prevăzută în art. 183, cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen.
Instanţa a reţinut că, la 9 iunie 1995, inculpatul a lovit victima puternic cu
pumnul în faţă, aceasta s-a dezechilibrat, a căzut şi s-a lovit, suferind un
traumatism cranio-cerebral în urma căruia a decedat.
Curtea de Apel Piteşti, prin decizia penală nr. 117/1996, a admis apelurile
procurorului şi inculpatului, a desfiinţat în parte sentinţa şi a înlăturat aplicarea
art. 37 lit. b) C. pen., cu motivarea că în cauză nu există stare de recidivă în
raport cu prevederile art. 38 alin. (1) lit. a1) C. pen.
298
Potrivit art. 38 lit. a1) C. pen., la stabilirea stării de recidivă nu se ţine
seama de hotărârile de condamnare privitoare la infracţiunile din culpă.
Infracţiunea praeterintenţionată nu poate fi considerată o infracţiune din
culpă, deoarece acţiunea sau inacţiunea inculpatului este întotdeauna
intenţionată, iar numai consecinţele mai grave se produc din culpă; aceasta
survine în desfăşurarea procesului cauzal ce a generat rezultatul, fără să modifice
esenţa infracţiunii şi să o transforme într-o infracţiune din culpă.
În consecinţă, atunci când după executarea unei pedepse mai mari de 6
luni, condamnatul săvârşeşte o infracţiune praeterintenţionată pentru care legea
prevede o pedeapsă mai mare de un an închisoare, există starea de recidivă la
care se referă art. 37 lit. b) C. pen.
Recidivă. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei

C. pen., art. 37 lit. a), art. 40, art. 81, art. 83
Săvârşirea unei infracţiuni după expirarea termenului de apel privind o

sentinţă anterioară de condamnare cu suspendarea condiţionată a executării
pedepsei, când apelul împotriva primei sentinţe a fost respins ca tardiv, atrage
revocarea suspendării în condiţiile prevederilor art. 83 C. pen.
Într-o stare situaţie, infracţiunile nu se află în concurs, fiind aplicabile,
după caz, şi prevederile art. 37 sau 40 C. pen.
Prin sentinţa penală 3327/1995 a Judecătoriei Bacău, inculpatul C.R. a fost

condamnat pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute în art. 36 alin. (1) din
Decretul nr. 328/1966, dispunându-se suspendarea condiţionată a executării
pedepsei conform art. 81 C. pen.
Instanţa a reţinut că, la data de 16 martie 1995, inculpatul a condus pe
drumurile publice un autoturism fără permis.
Tribunalul Bacău, prin decizia penală nr. 487/1996, a admis apelul
declarat de procuror şi a majorat pedeapsa, înlăturând aplicarea art. 81 C. pen.,
cu motivarea că inculpatul a mai fost condamnat anterior la o pedeapsă de un an
închisoare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, faptele fiind
concurente.
Curtea de Apel Bacău, prin decizia penală nr. 487/1996, a respins recursul
inculpatului.
Potrivit art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen., există recidivă când după rămânerea
definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de
6 luni, cel condamnat săvârşeşte din nou infracţiune cu intenţie, înainte de
începerea executării pedepsei, în timpul executării acesteia sau în stare de
299
evadare, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru a doua infracţiune este
închisoarea mai mare de un an.
Din actele dosarului rezultă că, prin sentinţa penală 1082/1995 a
Judecătoriei Bacău, inculpatul a fost condamnat la un an închisoare pentru
săvârşirea infracţiunii prevăzute în art. 36 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966, iar
în temeiul art. 81 C. pen. s-a dispus suspendarea condiţionată a executării
pedepsei.
Tribunalul Bacău, prin decizia penală nr. 880/1995, a respins ca tardiv
apelul declarat de inculpat. În această situaţie, hotărârea de condamnare atacată
cu apel a rămas definitivă, potrivit art. 416 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., la 14 martie
1995, când a expirat termenul de declararea apelului, socotit de la pronunţarea
sentinţei, inculpatul fiind prezent la dezbateri.
Cum această hotărâre a rămas definitivă la 14 martie 1995, iar fapta
dedusă ulterior judecăţii a fost săvârşită la 16 martie 1995, deci ulterior
rămânerii definitive a primei hotărâri de condamnare, pedeapsa de un an
închisoare aplicată anterior constituie primul termen al recidivei. Pedeapsa
prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită ulterior fiind mai mare de un an
închisoare, aceasta constituie al doilea termen al recidivei de după condamnare,
situaţie în care instanţele trebuiau să facă aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.
Potrivit art. 83 C. pen., dacă în cursul termenului de încercare cel
condamnat a săvârşit din nou o infracţiune pentru care s-a pronunţat o
condamnare definitivă, instanţa revocă suspendarea condiţionată, dispunând
executarea în întregime a pedepsei, care nu se contopeşte cu pedeapsa aplicată
pentru noua infracţiune.
În speţă, noua infracţiune a fost săvârşită, aşa cum s-a arătat, după
rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus suspendarea condiţionată a
executării pedepsei, în cursul termenului de încercare.
În asemenea situaţie, instanţele trebuiau să revoce suspendarea
condiţionată a pedepsei de un an închisoare şi să dispună executarea ei alături de
pedeapsa aplicată.
Recidivă postexecutorie. Condiţii. Împlinirea termenului de

reabilitare pentru condamnarea anterioară
C. pen., art. 37 alin. (1) lit. b), art. 38 alin. (2), art. 134
Nu poate fi reţinută starea de recidivă postexecutorie în cazul când

condamnarea anterioară constă în pedeapsa închisorii care nu depăşeşte un
an, dacă în decurs de 3 ani persoana condamnată nu săvârşeşte nici o altă
infracţiune, deoarece pentru acea condamnare a intervenit reabilitarea de
drept prevăzută în art. 134 C. pen.
300
Prin sentinţa penală nr. 395 din 24 aprilie 1997 a Judecătoriei Câmpina, a
fost condamnat inculpatul P.Gh. pentru complicitate la infracţiunea de furt
calificat prevăzută în art. 26 raportat la art. 208 şi 209 lit. a), e) şi g), cu aplicarea
art. 37 lit. b C. pen.
S-a reţinut că, în seara de 25 februarie 1997, inculpatul a ajutat pe alţi doi
inculpaţi să sustragă dintr-un autoturism, aparţinând părţii vătămate G.V., bunuri
în valoare de 1.600.000 de lei, care ulterior au fost restituite.
Împotriva acestei hotărâri, rămasă definitivă prin neatacare cu apel, s-a
declarat recurs în anulare, susţinându-se că reţinerea stării de recidivă este
greşită deoarece, la data comiterii faptei, era împlinit termenul de reabilitare
pentru condamnarea anterioară.
Potrivit art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen., există recidivă când după executarea
unei pedepse cu închisoare mai mare de 6 luni, după graţierea totală sau a
restului de pedeapsă, ori după împlinirea termenului de prescripţie a executării
unei asemenea pedepse, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu
intenţie pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an.
Pe de altă parte, în art. 38 alin. (2) C. pen. se mai prevede că, la stabilirea
stării de recidivă, nu se ţine seama de condamnările pentru care a intervenit
reabilitarea, sau în privinţa cărora s-a împlinit termenul de reabilitare.
Or, din actele dosarului rezultă că pedeapsa anterioară, luată în considerare
ca prim termen al recidivei, la care inculpatul a fost condamnat prin sentinţa
penală nr. 746 din 10 decembrie 1992 a Judecătoriei Câmpina, este de un an
închisoare, iar executarea acesteia s-a împlinit la 18 ianuarie 1994 ca urmare a
începerii executării ei la 19 ianuarie 1993.
Cum inculpatul a săvârşit noua faptă, constituind al doilea termen al reci-
divei, la data de 25 februarie 1997, deci ulterior trecerii termenului de 3 ani, după
care, conform art. 134 C. pen., are loc reabilitarea de drept în cazul condamnării la
pedeapsa închisorii care nu depăşeşte un an, dacă în cursul acelui termen
condamnatul nu comite o altă infracţiune, reţinerea stării de recidivă este greşită.
Ca urmare, admiţându-se recursul în anulare, a fost înlăturată reţinerea
stării de recidivă prevăzută în art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen. şi s-a procedat la o
nouă individualizare a pedepsei.
301
Recidivă postcondamnatorie. Condamnare anterioară la o pedeapsă
cu închisoarea a cărei executare a fost suspendată condiţionat
C. pen., art. 37 alin. (1) lit. a) şi b), art. 82
În cazul săvârşirii unei noi infracţiuni, cu intenţie, după condamnarea

la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni pentru care s-a suspendat
condiţionat executarea, dar în interiorul termenului de încercare stabilit
potrivit art. 82 C. pen., sunt aplicabile prevederile art. 37 alin. (1) lit. a), iar
nu cele ale art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen.
Prin sentinţa penală nr. 575 din 6 august 1997 a Judecătoriei Buzău,
inculpatul S.I. a fost condamnat la un an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii
de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti prevăzută în art. 271 alin. (1), cu
aplicarea art. 75 lit. a) şi 37 lit. b) C. pen.
Totodată, revocându-se suspendarea condiţionată a executării pedepsei de
un an închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 685/1995 a Judecătoriei
Horezu, s-a dispus ca inculpatul să execute şi această pedeapsă, adică în total 2
ani închisoare.
S-a reţinut că, începând din luna iunie 1996, inculpatul a ocupat, împreună
cu alte şase persoane, o suprafaţă de 2236 mp aparţinând părţilor vătămate
Gh.N. şi Gh.Al, în baza unei hotărâri judecătoreşti.
Împotriva acestei sentinţe, rămasă definitivă prin neatacare cu apel, s-a
declarat recurs în anulare susţinându-se, între altele, că în mod greşit s-a
constatat că inculpatul a săvârşit infracţiunea în condiţiile stării de recidivă
postexecutorie.
Potrivit art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen., există recidivă când după executarea
unei pedepse cu închisoare mai mare de 6 luni, după graţierea totală a restului de
pedeapsă ori după împlinirea termenului de prescripţie a executării unei
asemenea pedepse, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie
pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an.
Or, în cazul când condamnarea anterioară, constituind primul termen al
recidivei, priveşte o pedeapsă cu închisoarea a cărei executare a fost suspendată
condiţionat, acea pedeapsă nu poate fi considerată executată la împlinirea duratei
ei, ci numai la expirarea termenului de încercare pe durata căruia s-a dispus
suspendarea condiţionată.
Ca urmare, în situaţia în care cel condamnat săvârşeşte o nouă infracţiune
în interiorul termenului de încercare pentru care s-a dispus suspendarea
condiţionată a executării primei pedepse, această pedeapsă, care constituie
primul termen al recidivei, nu poate fi considerată executată, ci în curs de
executare, astfel că nu sunt aplicabile prevederile art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen.
referitoare la recidiva postexecutorie.
302
Cum inculpatul a săvârşit cea de a doua infracţiune în luna iunie 1996,
deci în interiorul termenului de încercare, acesta expirând la 24 mai 1999,
trebuia să se constate că îi erau aplicabile dispoziţiile art. 37 alin. (1) lit. a)
C. pen. privind recidiva postcondamnatorie, care se referă la săvârşirea noii
infracţiuni înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării acesteia
sau în stare de evadare.
În consecinţă, recursul în anulare a fost admis şi, înlăturându-se aplicarea
prevederilor art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen., s-a dispus aplicarea prevederilor
art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen.
Recidivă. Condamnare care nu atrage starea de recidivă.

Infracţiune pentru care a intervenit reabilitarea de drept
C. pen., art. 38 alin. (2), art. 37 alin. (1) lit. b), art. 134, art. 136 alin. (1)
Nu constituie prim termen al recidivei o condamnare la pedeapsa de un

an închisoare, în cazul când pentru acea condamnare a intervenit
reabilitarea de drept, conform art. 134 C. pen., ca urmare a împlinirii de la
data când a luat sfârşit executarea pedepsei a unui termen de 3 ani în care
condamnatul nu a săvârşit nici o altă infracţiune.
Prin sentinţa penală nr. 253 din 2 iulie 1997 a Judecătoriei Însurăţei,
rămasă definitivă, a fost condamnat inculpatul C.D. pentru săvârşirea infracţiunii
de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul fără permis de conducere,
prevăzută în art. 36 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966, cu aplicarea art. 37 alin.
(1) lit. b) C. pen.
S-a reţinut că, în ziua de 22 aprilie 1997, inculpatul a condus pe drumurile
publice un autoturism fără a avea permis de conducere.
Declarându-se recurs în anulare, s-a susţinut că reţinerea stării de recidivă
este greşită.
Recursul în anulare este fondat,
Potrivit art. 38 alin. (2) C. pen., la stabilirea stării de recidivă nu se ţine
seama de condamnările pentru care a intervenit reabilitarea sau în privinţa cărora
s-a împlinit termenul de reabilitare.
Or, inculpatul, care a fost condamnat, prin sentinţa penală nr. 449 din
26 februarie 1993 a Judecătoriei Brăila, rămasă definitivă prin neatacare cu
recurs, la un an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat
prevăzută în art. 208 alin. (1) raportat la art. 209 lit. a) şi e) C. pen., a executat
integral această pedeapsă de la 8 iulie 1992 până la 7 iulie 1993.
Cum, potrivit art. 134 C. pen., reabilitarea are loc de drept în cazul
condamnării la pedeapsa închisorii care nu depăşeşte un an, dacă în decurs de 3
ani condamnatul nu a săvârşit nici o altă infracţiune, iar noua infracţiune a fost
303
săvârşită la 22 aprilie 1997, deci ulterior datei de 7 iulie 1996, la care s-a
împlinit termenul de reabilitare de 3 ani, socotit, conform art. 136 alin. (1)
C. pen., de la data când a luat sfârşit executarea pedepsei principale, se impunea
să se constate că acea condamnare anterioară nu poate constitui prim termen al
recidivei.
Aşa fiind, în raport cu prevederile art. 38 alin. (2) C. pen., în mod greşit
s-a reţinut că inculpatul a săvârşit noua infracţiune în starea de recidivă
prevăzută la art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen.
În consecinţă, admiţându-se recursul în anulare, a fost înlăturată starea de
recidivă reţinută de prima instanţă.
Recidivă postexecutorie concurentă cu recidiva postcondamnatorie.

Aplicarea pedepsei. Revocarea liberării condiţionate
C. pen., art. 37, art. 39, art. 61
În cazul săvârşirii unei infracţiuni după condamnarea definitivă a

făptuitorului la mai multe pedepse, dintre care unele au fost executate, iar
pentru altele s-a dispus liberarea condiţionată, dar durata pedepsei nu s-a
împlinit, trebuie să se reţină starea de recidivă în ambele forme prevăzute în
art. 37 alin. (1) lit. a) şi în art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen. În atare caz, aplicarea
numai a prevederilor art. 37 alin. (1) lit. a) şi art. 39 alin. (1) şi (2) C. pen. nu
este legală, impunându-se şi aplicarea prevederilor art. 39 alin. (4) care
conţine dispoziţii specifice de stabilire a pedepsei în cazul recidivei prevăzute în
art. 37 alin. (1) lit. b) care, de asemenea, trebuie reţinute.
În cazul condamnării inculpatului pentru două infracţiuni de tâlhărie,
după condamnarea sa anterioară prin hotărâri definitive pentru săvârşirea
unor infracţiuni de furt, menţinerea liberării condiţionate din executarea
uneia din acele pedepse nu este justificată, în raport cu gravitatea
infracţiunilor de tâlhărie, impunându-se revocarea liberării condiţionate
potrivit art. 61 alin. (1) teza a II-a C. pen.
Prin sentinţa penală nr. 104 din 9 noiembrie 2000 a Tribunalului Călăraşi,
inculpatul I.L. a fost condamnat pentru săvârşirea a două infracţiuni de tâlhărie
prevăzute în art. 211 alin. (2) lit. d) şi e), cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.
Totodată, în baza art. 61 alin. (1) C. pen., s-a menţinut liberarea
condiţionată pentru restul de 410 zile închisoare rămas neexecutat din pedeapsa
anterioară aplicată prin sentinţa penală nr. 329/1997 a Judecătoriei Călăraşi.
304
Instanţa a reţinut că, în seara zilei de 16 martie 2000, inculpatul a urmărit
partea vătămată la ieşirea dintr-un bar şi, după ce a lovit-o cu pumnii şi cu
picioarele, i-a sustras jacheta cu care aceasta era îmbrăcată.
În seara aceleiaşi zile, inculpatul a sustras dintr-o secţie a Spitalului
Judeţean Călăraşi două perdele şi, fiind observat de partea vătămată, asistent
medical, a lovit-o pentru a-şi asigura scăparea, fiind prins de persoane aflate în
incinta spitalului.
Prin decizia nr. 228 din 19 aprilie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I
penală, apelurile declarate de procuror şi de inculpat au fost respinse.
Împotriva acestei decizii procurorul a declarat recurs, care este fondat.
Din cazierul inculpatului aflat în dosar rezultă că acesta a fost anterior
condamnat prin sentinţe rămase definitive la 2 ani, la 2 ani şi 6 luni şi la 3 ani
închisoare, pentru săvârşirea unor infracţiuni de furt.
În raport cu pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală
nr. 458 din 1 septembrie 1992 a Judecătoriei Olteniţa, pe care inculpatul a
executat-o, instanţele trebuiau să reţină şi starea de recidivă de după executare
prevăzută în art. 37 lit. b) C. pen., pentru fiecare dintre cele două infracţiuni de
tâlhărie reţinute în prezenta cauză.
Pe de altă parte, în raport cu gravitatea infracţiunilor săvârşite, cât şi cu
periculozitatea persoanei inculpatului, se impunea revocarea liberării
condiţionate în baza art. 61 alin. (1) C. pen. pentru restul de 410 zile închisoare
rămas neexecutat din pedeapsa anterioară de 3 ani aplicată prin sentinţa penală
nr. 329/1997 a Judecătoriei Călăraşi.
În consecinţă, recursul procurorului a fost admis, dispunându-se
potrivitconsiderentelor ce preced.
Pedeapsa în cazul când nu există recidivă. Mica recidivă

C. pen., art. 37, art. 36, art. 40
Condamnarea la pedeapsa de 6 luni închisoare, rezultată din conto-
pirea a trei pedepse cu închisoare stabilite pentru infracţiuni concurente, nu
constituie primul termen al recidivei prevăzute în art. 37 alin. (1) lit. c)
C. pen. Pentru incidenţa acestui caz de recidivă trebuie să existe cel puţin trei
condamnări, succesive, la pedepse până la 6 luni închisoare, iar nu o singură
condamnare la pedeapsă rezultantă de 6 luni, urmare a contopirii a trei
pedepse stabilite pentru infracţiuni aflate în concurs.
Când condiţiile prevăzute de lege pentru starea de recidivă, conform
art. 40 C. pen., nu sunt întrunite, pedeapsa se aplică potrivit regulilor pentru
concursul de infracţiuni, ceea ce înseamnă că, dacă pedeapsa anterioară,
care se contopeşte cu noua pedeapsă, a fost executată în totul sau în parte,
ceea ce s-a executat se scade din durata pedepsei rezultante, conform art. 36
alin. (3) C. pen.
305
Prin sentinţa penală nr. 297 din 15 noiembrie 2000, rămasă definitivă prin
neapelare, Judecătoria Vatra Dornei a condamnat pe inculpatul I.C. la 4 luni
închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzută în art. 208
alin. (1) raportat la art. 209 alin. (1) lit. a), g) şi i), cu aplicarea art. 37 alin. (1)
lit. c), art. 74 şi art. 76 lit. c) C. pen.
Instanţa a reţinut că inculpatul, în noaptea de 24 februarie 2000, a pătruns,
împreună cu un alt făptuitor, prin forţarea încuietorii, în locuinţa părţii vătămate
de unde au sustras 1.800.000 de lei.
Împotriva sentinţei s-a declarat recurs în anulare, cu motivarea că starea de
recidivă s-a reţinut greşit şi s-a omis aplicarea art. 40 şi art. 36 alin. (3) C. pen.
Potrivit art. 37 alin. (1) lit. c) C. pen., există recidivă când după
condamnarea la cel puţin trei pedepse cu închisoare până la 6 luni sau după
executare, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori după prescrierea
executării a cel puţin trei asemenea pedepse, cel condamnat săvârşeşte din nou o
infracţiune cu intenţie, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare
de un an.
Din actele cauzei rezultă că inculpatul a fost condamnat anterior, prin
sentinţa penală nr. 16 a Judecătoriei Vatra Dornei, rămasă definitivă la 30 ianuarie
2000, la o pedeapsa rezultantă de 6 luni închisoare, urmare a contopirii pedepselor
de 6 luni, de 2 luni şi de 3 luni închisoare stabilite pentru infracţiuni concurente.
Ca atare, pedeapsa aplicată anterior este de 6 luni închisoare, iar
condamnarea priveşte această pedeapsă rezultantă, iar nu cele trei pedepse
componente, situaţie în care prevederile art. 37 alin. (1) lit. c) C. pen. nu sunt
aplicabile.
Hotărârea anterioară de condamnare a inculpatului la 6 luni închisoare
rămânând definitivă la 30 ianuarie 2000, iar noua infracţiune fiind săvârşită la
25 februarie 2000, după rămânerea definitivă a primei condamnări, rezultă că
prevederile art. 40 C. pen. sunt aplicabile, ceea ce înseamnă că această pedeapsă
şi cea stabilită în cauza de faţă trebuiau contopite conform regulilor pentru
concursul de infracţiuni.
Sub acest din urmă aspect se constată că sunt incidente prevederile art. 36
alin. (3) C. pen., potrivit cărora dacă pedeapsa aplicată prin hotărârea anterioară
a fost executată, durata acesteia se scade din durata aplicată pentru infracţiunile
concurente. Cum inculpatul a executat integral pedeapsa de 6 luni închisoare,
trebuia să se constate că pedeapsa rezultantă aplicată conform art. 40 C. pen. a
fost executată.
În consecinţă, recursul în anulare a fost admis, s-a înlăturat aplicarea
art. 37 alin. (1) lit. c) C. pen., s-a descontopit pedeapsa anterioară de 6 luni
închisoare în cele trei pedepse componente care au fost contopite cu pedeapsa de
6 luni aplicată pentru noua infracţiune şi s-a constatat că pedeapsa rezultantă de
6 luni închisoare a fost executată.
306
Pluralitate de infracţiuni. Tâlhărie. Ultraj. Concurs de infracţiuni
C. pen., art. 211, art. 239 alin. (2) şi (3)
Fapta inculpatului care, după ce a sustras bunuri aparţinând unei

societăţi comerciale, pentru a păstra bunurile furate şi a-şi asigura scăparea,
a lovit pe unul dintre agenţii de pază ai societăţii şi a ameninţat pe cel de-al
doilea, întruneşte atât elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie, cât
şi elementele constitutive a două infracţiuni de ultraj, cea dintâi prevăzută în
art. 239 alin. (3) C. pen., iar cea de-a doua, în art. 239 alin. (2) din acelaşi
cod, aflate în concurs.
Prin sentinţa penală nr. 994 din 20 decembrie 2004, Tribunalul Cluj a
condamnat pe inculpatul D.V., între altele, pentru săvârşirea infracţiunii de
tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. (1) şi alin. (21) lit. b) C. pen., a unei infracţiuni
de ultraj prevăzută în art. 239 alin. (3) C. pen. şi a unei infracţiuni de ultraj
prevăzută în art. 239 alin. (2) din acelaşi cod.
Instanţa a reţinut că, la 8 iunie 2002, agenţii de pază B.I. şi O.E., angajaţi
la SC D., au efectuat un tur de verificare a obiectivului avut în pază şi, în timpul
patrulării, au surprins pe inculpatul D.V. în timp ce ieşea pe un geam din
clădirea postului de transformare aflat în incinta societăţii. Agenţii de pază au
observat lângă zid mai multe obiecte din cupru şi aluminiu care proveneau din
dezmembrarea celulelor electrice din staţia de transformare pe care inculpatul
le-a demontat, aruncându-le pe geam şi au constatat că inculpatul avea asupra sa
o rangă de fier şi mai multe chei fixe pe care le-a folosit la demontarea celulelor
electrice.
Agenţii de pază au cerut inculpatului să părăsească incinta societăţii şi au
transportat bunurile în cabina postului de pază, iar în momentul în care aceştia
au lăsat bunurile lângă cabină, inculpatul a luat un cablu de cupru şi, întrucât
agentul de pază O.E. s-a opus, inculpatul l-a lovit pe acesta peste mână şi
piciorul stâng cu ranga pe care o avea asupra sa. Inculpatul a ameninţat şi a
adresat injurii agentului de pază B.I., care intervenise în ajutorul lui O.E.
Prin decizia penală nr. 53 din 1 martie 2005, Curtea de Apel Cluj a respins
apelul inculpatului.
Recursul declarat de inculpat, prin care a solicitat achitarea pentru
săvârşirea infracţiunii de ultraj şi schimbarea încadrării juridice din infracţiunea
de tâlhărie în infracţiunea de furt calificat, este nefondat.
Potrivit art. 211 alin. (1) C. pen., constituie tâlhărie furtul săvârşit prin
întrebuinţare de violenţe sau ameninţări ori prin punerea victimei în stare de
inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, precum şi furtul urmat de întrebuinţarea
unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea
urmelor infracţiunii ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea.
307
Din acest text de lege rezultă că tâlhăria este o infracţiune complexă, în
componenţa căreia intră infracţiunea de furt şi o acţiune violentă îndreptată
contra persoanei.
Totodată, rezultă că există infracţiunea de tâlhărie nu numai în cazul când
furtul este comis printr-o acţiune violentă îndreptată contra unei persoane, ci şi
atunci când făptuitorul, după comiterea furtului, exercită acţiuni violente pentru
a păstra bunurile sustrase şi a-şi asigura scăparea.
În cauză, după ce a sustras componentele electrice din postul de
transformare al societăţii, furtul fiind consumat, inculpatul a lovit pe unul dintre
agenţii de pază, pentru a-şi asigura scăparea.
Aşa fiind, elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie sunt întrunite.
Atâta vreme cât inculpatul, după ce a furat bunurile, a lovit pe agentul de
pază O.E., cu scopul de a-şi asigura scăparea, fapta săvârşită constituie
infracţiunea de tâlhărie în concurs cu infracţiunea de ultraj prevăzută în art. 239
alin. (3) C. pen.
Fapta aceluiaşi inculpat care, în împrejurările arătate, a ameninţat pe
agentul de pază B.I., pentru a-şi asigura scăparea şi a păstra bunul sustras,
întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de ultraj prevăzută în art. 239
alin. (2) din acelaşi cod.
Pluralitate de infracţiuni. Concurs de infracţiuni

Distrugere şi semnalizare falsă. Furt calificat. Încadrare juridică
C. pen., art. 208, art. 209 alin. (1) lit. a), g) şi i), alin. (3) lit. c),
art. 278 alin. (1)
Fapta inculpaţilor, de a tăia fire din cupru de la reţeaua de

telecomunicaţii a CFR, fiind surprinşi de către poliţişti după ce acestea au fost
rulate pentru a fi transportate, întruneşte atât elementele constitutive ale
infracţiunii de distrugere şi semnalizare falsă prevăzută în art. 276 alin. (1)
C. pen., cât şi pe cele ale infracţiunii de furt calificat, în forma consumată.
Prin sentinţa penală nr. 115 din 15 februarie 2005, Tribunalul Cluj a
condamnat pe inculpatul C.D. pentru săvârşirea infracţiunii de distrugere şi
semnalizare falsă prevăzută în art. 276 alin. (1) C. pen. şi a infracţiunii de furt
calificat prevăzută în art. 208 raportat la art. 209 alin. (1) lit. a), g) şi i) şi alin. (3)
lit. c) din acelaşi cod, iar pe inculpaţii D.R. şi R.A. pentru complicitate la
săvârşirea acestor infracţiuni.
Instanţa a reţinut că, la 14 octombrie 2004, inculpatul C.D., care avea
asupra sa o lanternă şi un cleşte, împreună cu coinculpatul D.R., după ce au
ajuns la o haltă CFR, au aşteptat să se întunece şi s-au deplasat la o distanţă de
308
500 m de haltă de-a lungul căii ferate, unde inculpatul C.D. s-a urcat pe un stâlp
şi a tăiat cu ajutorul cleştelui 10 fire din cupru de la reţeaua de telecomunicaţii a
CFR. Ulterior, a tăiat de la sol cablurile şi celelalte capete, obţinând 20 de fire de
cabluri, pe care împreună cu inculpaţii R.A. şi D.R. le-au rulat; în timp ce rulau
cablurile, au fost prinşi de către poliţişti.
Prin decizia penală nr. 129 din 25 mai 2005, Curtea de Apel Cluj a
respins apelurile inculpaţilor D.R. şi R.A., prin care au solicitat schimbarea
încadrării juridice din complicitate la săvârşirea infracţiunii de distrugere şi
semnalizare falsă prevăzută în art. 26 raportat la art. 276 alin. (1) C. pen. în
complicitate la săvârşirea infracţiunii de distrugere şi semnalizare falsă
prevăzută în art. 26 raportat la art. 276 alin. (4) din acelaşi cod, precum şi
schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de furt calificat în tentativă la
Recursurile declarate de inculpaţi sunt nefondate.
Încadrarea juridică a faptelor inculpaţilor, de a tăia cabluri telefonice
aparţinând reţelei de telecomunicaţii a CFR, în infracţiunile prevăzute în art. 26
raportat la art. 276 alin. (1) şi art. 208-209 alin. (1) lit. a), g) şi i) şi alin. (3) lit. c)
C. pen., este legală.
Sub aspectul formei de vinovăţie nu se poate reţine culpa, ceea ce ar
conduce la schimbarea încadrării juridice în infracţiunea prevăzută în art. 26
raportat la art. 276 alin. (4) C. pen., întrucât inculpaţii au acţionat pe baza unei
înţelegeri prealabile, au prevăzut rezultatul faptelor şi, chiar dacă nu au urmărit
producerea rezultatului, au acceptat posibilitatea producerii acestuia.
Luând hotărârea de a tăia cabluri de cupru de la reţeaua de
telecomunicaţii a CFR, inculpaţii au avut reprezentarea posibilităţii producerii
unor consecinţe mai grave, acceptând astfel toate urmările faptelor săvârşite.
În ceea ce priveşte infracţiunea de furt calificat, activitatea inculpaţilor nu
a rămas în faza tentativei, întrucât au tăiat efectiv 10 fire din cupru de la reţeaua
de telecomunicaţii a CFR, după care au tăiat de la sol cablurile şi celelalte capete
pe care le-au rulat pentru a le putea transporta.
Surprinderea lor de către poliţişti, după ce cablurile au fost rulate, nu
justifică reţinerea tentativei, ci a infracţiunii fapt consumat, aşa cum în mod
corect a reţinut instanţa de apel.
În consecinţă, recursurile inculpaţilor au fost respinse.
I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 4431 din 18 iulie 2005
Concurs de infracţiuni. Agresarea mai multor funcţionari publici

în aceeaşi împrejurare
Lovirea, în aceeaşi împrejurare, a mai multor funcţionari publici aflaţi în

exerciţiul unei funcţii ce implică exerciţiul autorităţii de stat, constituie tot
atâtea infracţiuni de ultraj săvârşite în concurs, iar nu o singură infracţiune
sub formă continuată.
309
Inculpaţii au fost condamnaţi pentru săvârşirea infracţiunilor de ultraj şi de
ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice prevăzute în art. 239
al. 2 şi art. 321 al. 1, ambele cu aplicarea art. 41 al. 2 şi a art. 75 lit. a C. pen.
Instanţa a reţinut că, în ziua de 23 noiembrie 2001, aflaţi în locuri publice,
inculpaţii au proferat cuvinte şi expresii injurioase şi au comis acte de natură a
aduce atingere bunelor moravuri şi, de asemenea, au lovit trei gardieni publici,
părţi vătămate aflaţi în exerciţiul funcţiunii, cauzându-le leziuni ce au necesitat
îngrijiri medicale.
Referitor la infracţiunea de ultraj se constată că inculpaţii au lovit trei
gardieni aflaţi în exerciţiul funcţiunii, fiecare dintre ei săvârşind tot atâtea
infracţiuni de ultraj câte părţi vătămate au fost lezate, şi nu o singură infracţiune,
sub formă continuată, câte părţi vătămate au fost lezate, şi nu o singură infrac-
ţiune, sub formă continuată, cum au reţinut instanţele, aplicând astfel greşit
legea.
În consecinţă, prin admiterea recursului în anulare şi casarea hotărârilor,
s-a înlăturat aplicarea art. 41 al. 2 C. pen. Şi s-a aplicat inculpaţilor câte o
pedeapsă pentru fiecare dintre cele trei infracţiuni de ultraj aflate în concurs real.
Contopire de pedepse. Concurs. Revocarea liberării condiţionate.

Aplicarea sporului
În cazul condamnării inculpatului pentru infracţiuni aflate în concurs şi al

revocării, prin aceeaşi hotărâre, a liberării condiţionate din executarea unei pedepse
anterioare, este legală aplicarea unui spor atât pentru concurs, în temeiul art. 34
lit. b, cât şi a unui alt spor în urma contopirii pedepsei, astfel stabilite, cu restul de
pedeapsă ce a rămas de executat din pedeapsa anterioară, conform art. 61 alin. 1
partea finală C. pen.
Inculpatul a fost condamnat la câte 12 ani închisoare pentru săvârşirea a

două infracţiuni de viol şi la câte 5 ani închisoare pentru două infracţiuni de incest.
Pedepsele au fost contopite, la cea mai grea adăugându-se un spor de
3 ani, în total 15 ani închisoare.
A fost revocată liberarea condiţionată pentru restul de pedeapsă rămasă
neexecutată, de 1594 de zile, din pedeapsa anterioară de 8 ani închisoare, care a
fost contopită cu pedeapsa aplicată, la care s-a adăugat un spor de 2 ani,
stabilindu-se ca, în final, inculpatul să execute 17 ani închisoare.
Apelul inculpatului a fost admis şi s-au înlăturat sporurile aplicate de
instanţa de fond, stabilindu-se că, potrivit art. 33 lit. a şi 34 lit. b C. pen.,
inculpatul are de executat pedeapsa cea mai grea de 12 ani închisoare, sporită cu
un an, în total 13 ani închisoare. Instanţa de apel a motivat că în urma contopirii
pedepselor pentru infracţiunile concurente şi a contopirii cu restul rămas
310
neexecutat din pedeapsa anterioară ca urmare a revocării liberării condiţionate,
se poate aplica un singur spor de pedeapsă.
Privitor la sporurile aplicate de prima instanţă, de 3 ani închisoare pentru
concursul de infracţiuni şi de 2 ani închisoare aplicat ca urmare a revocării
liberării condiţionate şi a contopirii restului de pedeapsă în pedeapsa aplicată în
cauză, se constată că s-a făcut o corectă aplicare a legii.
Sub acest aspect, greşit instanţa de apel a considerat că s-a aplicat „spor la
spor”, de vreme ce sporurile au fost aplicate pe baza unor temeiuri juridice
diferite.
Sporul de 3 ani închisoare are ca temei juridic dispoziţiile art. 34 lit. b
C. pen., iar aplicarea sporului de 2 ani închisoare îşi are justificarea legală în
dispoziţiile art. 61 C. pen., potrivit cărora, în cazul revocării liberării
condiţionate, pedeapsa stabilită pentru infracţiunea săvârşită ulterior şi restul de
pedeapsă ce a rămas de executat din pedeapsa anterioară se contopesc, putân-
du-se aplica un spor până la 5 ani.
Cum aplicarea sporurilor de pedeapsă s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor
legale, sentinţa primei instanţe a fost menţinută ca fiind legală.
CSJ, secţia penală, decizia nr. 3736/2000
Concursul real de infracţiuni. Infracţiune continuată.

Tâlhărie. Deosebiri
C. pen., art. 33 lit. a), art. 41 alin. (2),
art. 211 alin. (1) şi alin. (2) lit. c)
Sustragerea, prin violenţe, de bunuri de la două părţi vătămate, chiar

dacă toate bunurile însuşite aparţineau uneia dintre acestea, în contexte
diferite, la un interval de timp, prin modalităţi şi în locuri diferite, constituie
două infracţiuni de tâlhărie în concurs real, iar nu o infracţiune de tâlhărie
în forma continuată, deoarece făptuitorul a acţionat pe baza unor rezoluţii
distincte, reînnoite de fiecare dată când i s-a ivit prilejul să comită o nouă
faptă penală, neavând în momentul luării hotărârii reprezentarea activităţii
infracţionale pe care urma să o desfăşoare, în ansamblul său.
Prin sentinţa penală nr. 81 din 11 februarie 2004, Tribunalul Galaţi a

condamnat pe inculpatul R.C., între altele, pentru săvârşirea infracţiunii de
tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. (1) şi alin. (2) lit. c) C. pen., cu aplicarea
art. 41 alin. (2) din acelaşi cod.
Instanţa a reţinut că, la 28 iulie 2003, inculpatul, aflându-se într-o gară, a
tras de mână şi de tricou pe partea vătămată S.B. şi, împotriva voinţei acesteia,
311
i-a luat telefonul mobil, care era prins de gât cu un şnur; ulterior, după puţin
timp, a imobilizat pe partea vătămată B.A. şi i-a sustras o brăţară de la mână.
Curtea de Apel Galaţi, prin decizia penală nr. 202 din 7 aprilie 2004, a
respins apelurile procurorului şi inculpatului.
Recursul declarat de procuror, între altele, cu privire la greşita încadrare
juridică a faptei în prevederile art. 211 alin. (1) şi alin. (2) lit. c) cu aplicarea
art. 41 alin. (2) C. pen., în loc de două infracţiuni de tâlhărie prevăzute în
art. 211 alin. (1) şi alin. (2) lit. c) C. pen., este fondat.
Din probele administrate în cauză rezultă că inculpatul a comis două
infracţiuni de tâlhărie în concurs real, una împotriva părţii vătămate S.B., iar cea
de-a doua împotriva părţii vătămate B.A.
Pentru existenţa infracţiunii unice continuate este necesar ca toate acţiunile
sau inacţiunile care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni să fi
fost săvârşite în realizarea aceleiaşi rezoluţii, fiind necesar, deci, să se stabilească
faptul că în momentul luării hotărârii făptuitorul a avut reprezentarea activităţii
infracţionale pe care urma să o desfăşoare, în ansamblul său.
În cauză, deposedarea celor două părţi vătămate, chiar dacă toate bunurile
însuşite aparţineau uneia dintre acestea, s-a realizat în contexte diferite, la un
interval de timp, prin modalităţi şi în locuri diferite, ceea ce impune concluzia că
inculpatul nu a avut de la început reprezentarea concretă şi de ansamblu a
activităţii infracţionale desfăşurate ulterior, ci a acţionat pe baza unor hotărâri
distincte, reînnoite de fiecare dată când i s-a ivit prilejul să comită o nouă faptă
penală şi, prin urmare, sunt aplicabile prevederile art. 33 lit. a) C. pen., iar nu
cele ale art. 41 alin. (2) din acelaşi cod.
În consecinţă, recursul a fost admis şi s-a dispus schimbarea încadrării
juridice în sensul considerentelor ce preced.
Concurs de infracţiuni. Pedeapsa rezultantă. Spor de pedeapsă

C. pen., art. 33 lit. a), art. 34 alin. (1) lit. b)
În caz de concurs de infracţiuni, este nelegală hotărârea prin care

instanţa de control judiciar a majorat cu un spor pedeapsa rezultantă
aplicată de prima instanţă, întrucât art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. nu permite
aplicarea unui nou spor de pedeapsă la pedeapsa rezultantă, ci la pedeapsa
cea mai grea stabilită pentru infracţiunile concurente.
Prin sentinţa penală nr. 556 din 18 noiembrie 2004, Tribunalul Galaţi a
condamnat, între alţii, pe inculpatul T.T. la patru pedepse a câte 7 ani fiecare
pentru săvârşirea a patru infracţiuni de tâlhărie prevăzute în art. 211 alin. (1),
alin. (2) lit. c) şi alin. (21) lit. a) C. pen.
312
În temeiul art. 33 lit. a) şi art. 34 alin. (1) lit. b) din acelaşi cod, s-au
contopit pedepsele şi s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea,
de 7 ani închisoare, sporită la 7 ani şi 4 luni.
Curtea de Apel Galaţi, prin decizia penală nr. 54 din 2 septembrie 2005, a
admis apelul declarat, între alţii, de procuror şi, în baza art. 33 lit. a) şi art. 34
alin. (1) lit. b) C. pen., a majorat pedeapsa rezultantă aplicată, de la 7 ani şi 4 luni
închisoare la 8 ani şi 6 luni.
Recursul inculpatului cu privire la greşita aplicare a prevederilor art. 34
C. pen. este fondat.
Instanţa de apel, în mod nelegal, a procedat la aplicarea sporului de
pedeapsă pe lângă pedeapsa rezultantă.
Procedând în acest mod, contrar art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., instanţa de
control judiciar a majorat pedepsele aplicând un spor de pedeapsă la alt spor de
pedeapsă deja aplicat de prima instanţă, operaţie neprevăzută nici de textul de
lege menţionat, şi nici de vreun alt text de lege în vigoare.
Aplicarea corectă a prevederilor art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. presupune,
mai întâi, operaţiunea de stabilire a pedepsei pentru fiecare infracţiune în parte,
după care urmează operaţiunea de aplicare a pedepsei celei mai grele, care poate
fi sporită până la maximul special, iar când acest maxim nu este îndestulător, se
poate adăuga un spor de până la 5 ani.
Ca atare, instanţa de control judiciar putea fie să descontopească pedeapsa
rezultantă şi, după înlăturarea sporurilor aplicate de prima instanţă, să majoreze
una sau toate pedepsele componente şi, în acest fel, să se poată obţine o
pedeapsă rezultantă mai mare, fie putea să majoreze pedepsele aplicate printr-o
unică majorare a sporului după contopire. Această din urmă modalitate de
majorare a pedepsei de executat constă în înlăturarea duratei sporului aplicat de
prima instanţă şi aplicarea noului spor majorat, care se adaugă la pedeapsa cea
mai grea, iar nu la rezultantă.
În cauză, inculpatului i s-a aplicat în mod nelegal un spor de pedeapsă pe
lângă sporul deja aplicat de prima instanţă.
Aşa fiind, cum legea penală în vigoare nu prevede această modalitate de
sporire a pedepsei de executat în cazul în care un inculpat a comis mai multe
infracţiuni în concurs real, recursul a fost admis, decizia atacată cu privire la
greşita aplicare a prevederilor art. 34 C. pen. a fost casată şi s-a dispus trimiterea
cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.
313
Concurs de infracţiuni, dintre care pentru unele, pedepsele
au fost graţiate condiţionat. Contopire
Decizia nr. X
din 24 octombrie 2005

Dosar nr. 10/2005
Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie
organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în
Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 34 cu referire
la art. 120 din Codul penal, în caz de concurs de infracţiuni, din care pentru
unele s-au stabilit pedepse ce intră sub incidenţa graţierii.
Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea prevederilor art. 34 din
Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 74 de judecători din totalul de
111 judecători în funcţie.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.
pentru admiterea acestuia, în sensul de a se stabili că, în cazul intervenirii
graţierii pentru unele dintre infracţiunile aflate în concurs, dispoziţiile referitoare
la contopire se aplică numai cu privire la pedepsele executabile, iar graţierea
individuală vizează pedeapsa rezultantă aplicată.
Secţiile unite,
deliberând asupra recursului în interesul legii de faţă, constată următoarele:
În aplicarea dispoziţiilor art. 34 din Codul penal, cu referire la art. 120 din
acelaşi cod, instanţele judecătoreşti s-au pronunţat în mod diferit cu privire la
modalitatea în care trebuie efectuată contopirea pedepselor în caz de concurs de
infracţiuni, dintre care pentru unele s-au stabilit pedepse ce intră sub incidenţa
graţierii.
Astfel, unele instanţe, în caz de concurs de infracţiuni, pentru care au
stabilit numai pedepse cu închisoarea, le-au contopit în conformitate cu art. 34
alin. 1 lit. b) din Codul penal, în sensul că au aplicat pedeapsa cea mai grea,
după care, considerând că pedeapsa rezultantă reflectă întregul ansamblu
infracţional, au constatat graţierea acesteia.
Alte instanţe, dimpotrivă, după stabilirea pedepselor pentru fiecare
infracţiune aflată în concurs, au procedat la contopirea acestora şi au dispus să
fie executată pedeapsa cea mai grea, cu adăugarea unui eventual spor, dispunând
314
apoi descontopirea pedepsei rezultante astfel calculate în pedepsele componente,
precum constatarea graţierii celor pentru care a intervenit această măsură de
clemenţă.
În fine, alte instanţe, stabilind pedepse distincte pentru toate infracţiunile
aflate în concurs, au constatat graţierea fiecărei pedepse căreia îi era aplicabilă
această măsură de clemenţă, iar în final au contopit numai pedepsele
executabile, care nu au făcut obiectul graţierii sau au fost graţiate parţial.
Într-adevăr, prin art. 120 alin. 1 din Codul penal se prevede că „graţierea
are ca efect înlăturarea, în totul sau în parte, a executării pedepsei ori comutarea
acesteia în alta mai uşoară”, iar potrivit alin. 2 al aceluiaşi articol, „graţierea are
efecte şi asupra pedepselor a căror executare este suspendată condiţionat”, în
care caz „partea din termenul de încercare care reprezintă durata pedepsei
pronunţate de instanţă se reduce în mod corespunzător”, iar „dacă suspendarea
condiţionată este revocată sau anulată, se execută numai partea de pedeapsă
rămasă negraţiată”.
În dezvoltarea dispoziţiilor din Codul penal menţionate, prin art. 1 din
Legea nr. 546/2002 privind graţierea şi procedura acordării graţierii, s-a subliniat
că „graţierea este măsura de clemenţă ce constă în înlăturarea, în total sau în
parte, a executării pedepsei aplicate de instanţă ori în comutarea acesteia în una
mai uşoară”.
Prin aceeaşi lege s-a prevăzut, la art. 2, că „graţierea poate fi acordată
individual, prin decret al Preşedintelui României, potrivit art. 94 lit. d) din
Constituţia României, sau colectiv, de către Parlament, prin lege organică,
conform art. 72 alin. (3) lit. g) din Constituţie”.
Fiind o cauză de înlăturare a convenţiilor condamnării, graţierea are ca
obiect, de regulă, pedeapsa principală, indiferent de modalitatea de executare.
În cazul pluralităţii de infracţiuni sub forma concursului, la care se
stabilesc pedepse pentru fiecare infracţiune în parte, fiind aplicată în final o
singură pedeapsă, rezultantă, pentru toate infracţiunile concurente, graţierea
colectivă îşi produce efectele potrivit regulilor instituite prin art. 14 din Legea
nr. 546/2002.
Astfel, în art. 14 din Legea nr. 546/2002 se prevede la alin. (1) că „în
situaţia pluralităţii de infracţiuni pentru care s-au aplicat pedepse ce au fost
contopite, obiectul graţierii colective îl constituie pedepsele aplicate pentru
fiecare dintre infracţiuni şi nu pedeapsa rezultantă”, pentru ca în alin. (2) să se
precizeze că „în cazurile prevăzute la alin. 1, dacă pentru unele dintre aceste
pedepse este incidentă graţierea, ele vor fi descontopite, iar dacă a rămas o
singură pedeapsă din pedeapsa rezultantă, care nu este graţiată, va fi înlăturat şi
sporul eventual aplicat”.
Prevăzând, în art. 13 alin. (1) din aceeaşi Lege nr. 546/2002, că „graţierea
colectivă poate avea ca obiect numai pedepse aplicate de instanţă pentru fapte
săvârşite anterior datei prevăzute în legea de graţiere”, legiuitorul a admis
implicit posibilitatea ca actul de graţiere colectivă să intervină şi înainte de
pronunţarea condamnării, pentru fapte săvârşite anterior. În această privinţă, prin
315
alin. (2) al art. 13 din aceeaşi lege s-a subliniat că „atunci când legea intră în
vigoare înaintea rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, graţierea îşi
produce efectele numai de la data rămânerii definitive a hotărârii”.
De aceea, în situaţia în care graţierea intervine înainte de soluţionarea
definitivă a cauzei, operaţiunea de contopire nu poate avea loc decât după cons-
tatarea graţierii, totală sau, după caz, parţială, a fiecăreia dintre pedepsele stabi-
lite, pentru infracţiunile aflate în concurs, care sunt vizate prin actul de clemenţă.
Ca urmare, rezultă că nu pot face obiectul contopirii, conform prevederilor
art. 34 din Codul penal, decât pedepsele executabile, pentru care nu a intervenit
graţierea sau care au fost graţiate parţial.
Aşadar, în cazul intervenirii graţierii totale sau parţiale a unora dintre
pedepsele stabilite pentru infracţiunile aflate în concurs, operaţiunea de
contopire, neputând privi decât pedepsele executabile, nu va putea fi efectuată
decât în situaţia în care au rămas de executat cel puţin două pedepse privind
infracţiuni concurente.
În ceea ce priveşte graţierea individuală, care, potrivit art. 3 din Legea nr.
546/2002, „se acordă la cerere sau din oficiu, numai după rămânerea definitivă a
hotărârii de condamnare”, este de observat că, în raport cu natura pe care o are,
efectele sale nu pot viza, în cazul concursului de infracţiuni, decât pedeapsa
rezultantă.
O atare soluţie se impune, deoarece graţierea individuală, care se acordă
numai după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, în urma unor atente
verificări, are ca temei considerente referitoare la persoana condamnatului, iar
nu criterii de ordin obiectiv, privind natura faptelor penale vizate prin actul de
clemenţă sau îndeplinirea de către unele categorii restrânse de persoane a
anumitor criterii selective (tineri, bătrâni, femei cu copii minori etc.).
Pe de altă parte, din moment ce graţierea individuală priveşte pedeapsa
rezultantă în ansamblu, efectele sale se limitează la pedepsele componente ale
pedepsei rezultante, în această din urmă pedeapsă neputând fi absorbite, prin
contopire, eventuale pedepse stabilite, prin hotărâri ulterioare, pentru alte
infracţiuni concurente.
penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că, în caz de
concurs de infracţiuni, dacă pentru unele infracţiuni s-au stabilit pedepse ce intră
sub incidenţa graţierii, dispoziţiile referitoare la contopire se aplică numai cu
privire la pedepsele executabile ce nu au făcut obiectul graţierii sau au fost graţiate
doar parţial, precum şi că graţierea individuală vizează numai pedeapsa rezultantă.
În numele legii
d e c i d e:
În aplicarea dispoziţiilor art. 34, cu referire la art. 120 din Codul penal,
stabileşte:
316
1. În caz de concurs de infracţiuni, dintre care pentru unele s-au stabilit
pedepse ce intră sub incidenţa graţierii, dispoziţiile referitoare la contopire se
aplică numai cu privire la pedepsele executabile ce nu au făcut obiectul graţierii
sau care au fost graţiate parţial.
2. Graţierea individuală, în cazul concursului de infracţiuni, vizează numai
pedeapsa rezultantă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 octombrie 2005.
Contopirea de pedepse. Recidivă. Art. 39 C. pen.

În cazul recidivei prevăzute în art. 37 al. 1 lit. a C. pen., dacă făptuitorul
nu începuse executarea pedepsei anterioare la data săvârşirii noii infracţiuni,
contopirea se efectuează între pedepsele luate în întregimea lor, conform art.
39 al. 1, iar nu între noua pedeapsă şi restul neexecutat din pedeapsa
anterioară la data sesizării instanţei.
Inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat pre-

văzută în art. 208 raportat la art. 209 al. 1 lit. a şi i, cu aplicarea art. 37 lit. a C. pen.
În baza art. 39 al. 2 din acelaşi cod, pedeapsa a fost contopită cu restul
neexecutat din pedeapsa aplicată printr-o condamnare anterioară, constatându-se
că inculpatul se află în executarea acelei pedepse.
Instanţa a reţinut că, în noaptea de 7 martie 2000, împreună cu alte
persoane, inculpatul a pătruns prin escaladare în magazia unei societăţi
comerciale de unde a sustras diferite bunuri.
Apelurile declarate de procuror şi de inculpat au fost respinse.
Prin recursul de faţă, procurorul a criticat hotărârile cu privire la greşita
aplicare a art. 39 al. 2 C. pen. Recursul este fondat.
La data de 6 martie 2000, când a săvârşit infracţiunea dedusă judecăţii,
inculpatul nu începuse executarea pedepsei aplicate anterior, astfel încât erau
aplicabile prevederile art. 39 al. 1, şi nu cele ale art. 39 al. 2 C. pen., contopirea
făcându-se conform art. 34 şi 35 din acelaşi cod, între pedepsele luate în
întregimea lor.
În consecinţă, recursul a fost admis, dispunându-se contopirea pedepselor
conform considerentelor ce preced.
Recidivă. Infracţiune continuă. Texte de lege aplicabile
În cazul în care infracţiunea continuă este săvârşită în cursul

termenului de încercare al suspendării executării unei pedepse anterioare,
dar se consumă după expirarea acestui termen, sunt aplicabile prevederile
art. 37 lit. b C. pen. privitoare la recidiva după executare.
317
Inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri
prevăzută în art. 2 al. 2 din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 37 lit. a C. pen.
Totodată, s-a revocat suspendarea condiţionată a executării pedepsei
anterioare şi s-a dispus executarea acesteia alături de pedeapsa aplicată pentru
noua infracţiune.
Instanţa a reţinut că, în perioada noiembrie 2000 – august 2002, inculpatul
a deţinut droguri de mare risc, pe care a încercat să le vândă.
Apelurile declarate de procuror şi de inculpat au fost admise, s-a făcut
aplicarea art. 37 lit. b, în loc de art. 37 lit. a C. pen. şi s-a modificat pedeapsa,
înlăturându-se revocarea suspendării executării pedepsei, întrucât noua
infracţiune a fost descoperită după împlinirea termenului de încercare.
Împotriva deciziei, procurorul a declarat recurs, cu motivarea că în mod
greşit au fost aplicate prevederile art. 37 lit. b C. pen., inculpatul aflându-se în
starea de recidivă prevăzută în art. 37 lit. a, întrucât a săvârşit fapta în condiţiile
infracţiunii continue, în cursul termenului de încercare a suspendării
condiţionate a executării unei pedepse anterioare şi care a fost descoperită după
împlinirea duratei acelui termen.
Prima instanţă a reţinut că infracţiunea a fost săvârşită în condiţiile
recidivei de după condamnare prevăzută în art. 37 lit. a C. pen.
Instanţa de apel, constatând că infracţiunea a fost consumată şi descoperită
după expirarea duratei termenului de încercare, a reţinut că a fost săvârşită în
condiţiile recidivei de după executare prevăzută în art. 37 lit. b C. pen., iar
revocarea suspendării executării pedepsei anterioare nu este legală.
Soluţia instanţei de apel este cea corectă.
Chiar dacă infracţiunea, constând în deţinerea drogurilor, a fost începută în
cursul duratei termenului de încercare, dar săvârşirea ei s-a prelungit şi după
împlinirea duratei termenului, cum este cazul în speţă, întreaga infracţiune
continuă se consideră ca fiind consumată după executarea pedepsei anterioare,
în momentul descoperirii ei, deci în condiţiile art. 37 lit. b C. pen.
În consecinţă recursul declarat de procuror a fost respins.
Pluralitate de infracţiuni. Omor. Viol. Concurs de infracţiuni.

Viol care a avut ca urmare moartea victimei
C. pen., art. 197, art. 175
Uciderea victimei infracţiunii de viol, după săvârşirea violului, pentru a

o împiedica să ţipe şi a ascunde, astfel, săvârşirea faptei, constituie infrac-
ţiunile de viol prevăzută în art. 197 alin. (1) şi de omor calificat prevăzută în
art. 174 raportat la art. 175 lit. h) C. pen., aflate în concurs, iar nu aceea
de viol având ca urmare moartea victimei prevăzută în art. 197 alin. (3) din
acelaşi cod.
318
Prin sentinţa penală nr. 27 din 19 februarie 2002, Tribunalul Olt a
condamnat pe inculpatul V.S. pentru săvârşirea infracţiunii de viol prevăzută în
art. 197 alin. (1) şi (3) teza a II-a C. pen.
Instanţa a reţinut că, în seara zilei de 31 iulie 2001, inculpatul, aflat sub
influenţa băuturilor alcoolice, a pătruns în locuinţa victimei cu intenţia de a fura.
Văzându-l, victima a început să ţipe, iar inculpatul i-a acoperit gura cu
palma şi a violat-o, după care a început să caute lucruri pentru a le fura.
Victima a ţipat din nou şi, de teamă că vor auzi vecinii şi va fi descoperit,
inculpatul a sugrumat-o.
Curtea de Apel Craiova, prin decizia penală nr. 193 din 13 mai 2002, a
admis apelul declarat de procuror şi a majorat pedeapsa.
Recursul declarat de procuror cu privire la încadrarea juridică dată faptelor
este fondat.
Instanţele au greşit condamnând pe inculpat pentru săvârşirea infracţiunii
de viol urmat de moartea victimei, deoarece, în raport cu succesiunea acţiunilor
sale agresive, inculpatul a acţionat în baza a două rezoluţii distincte, prin acte
materiale diferite, impunându-se astfel reţinerea a două infracţiuni concurente.
Din datele cauzei rezultă că moartea victimei nu a fost urmarea violului, ci
a fost provocată pentru ascunderea acestei infracţiuni.
În adevăr, sugrumarea victimei nu s-a produs în cadrul acţiunii de
constrângere a victimei la raport sexual, ea producându-se ulterior, pe baza unei
noi rezoluţii, survenită pe fondul panicii create de strigătele victimei.
Ori de câte ori există o asemenea situaţie, există concurs real de infracţiuni.
Sub acest aspect, recursul declarat de procuror a fost admis şi s-a schimbat
încadrarea juridică în infracţiunea de viol prevăzută în art. 197 alin. (1) şi de
omor calificat prevăzută în art. 174 raportat la art. 175 lit. h) C. pen., texte în
baza cărora s-a dispus condamnarea inculpatului.
C.S.J., secţia penală, decizia nr. 4569 din 29 octombrie 2002
319
CAPITOLUL VI
PLURALITATEA DE INFRACTORI
1. Noţiunea şi caracterizarea pluralităţii de infractori

A. Noţiune. Prin pluralitatea de infractori se înţelege situaţia în care două
sau mai multe persoane săvârşesc, prin eforturi conjugate, aceeaşi infracţiune.
Aşadar, există pluralitate de infractori ori de câte ori două sau mai multe
persoane, între care există coeziune materială şi coeziune psihică, săvârşesc
aceeaşi infracţiune. Este o situaţie simetric opusă pluralităţii de infracţiuni, când
aceeaşi persoană săvârşeşte două sau mai multe infracţiuni.
Pentru existenţa unei pluralităţi de infractori, se cer îndeplinite următoarele
cerinţe:
– sub raportul laturii obiective, să existe o contribuţie efectivă a două sau
mai multor persoane la săvârşirea aceleiaşi fapte prevăzute de legea penală;
– sub raportul laturii subiective, să existe voinţa acestor persoane de a
coopera la săvârşirea faptei respective.
Realizarea acestor condiţii deosebeşte pluralitatea de infractori de un
simplu lot sau grup de infractori care au săvârşit fiecare câte o infracţiune
distinctă, chiar dacă între infracţiunile săvârşite există conexitate cronologică
sau topografică ori chiar etiologică (de exemplu, două casiere ale unei bănci,
fără înţelegere între ele, sustrag periodic sume de bani din acelaşi seif ori din
seifuri diferite ale aceleiaşi bănci etc.). În astfel de cazuri, nu există pluralitate
de infractori, fiindcă nu există voinţa de cooperare la săvârşirea aceleiaşi
infracţiuni, fiecare făptuitor urmând să răspundă pentru propria sa faptă, în
măsura în care aceasta constituie, prin ea însăşi, o infracţiune de sine stătătoare.
Unicitatea faptei prevăzute de legea penală face din pluralitatea de persoane,
care contribuie la săvârşirea ei, o pluralitate de făptuitori; iar această pluralitate
de făptuitori constituie şi o pluralitate de infractori, în măsura în care fapta este
săvârşită cu vinovăţie, în forma cerută de lege, de cel puţin doi dintre făptuitori,
ori chiar de un singur făptuitor care săvârşeşte fapta cu intenţie, împreună cu
altul sau cu alţii care au acţionat din culpă sau fără vinovăţie.
B. Caracterizare. Rezultă din cele ce precedă că o pluralitate de făptuitori
prezintă caractere specifice şi produce efecte juridice deosebite datorită
320
unicităţii infracţiunii săvârşite de aceştia. Aceste caractere şi efecte sunt
următoarele:
– indiferent de numărul subiecţilor activi participanţi la săvârşirea
infracţiunii, unitatea infracţiunii nu este influenţată;
– calificarea faptei, încadrarea ei juridică, determinarea locului şi timpului
săvârşirii faptei se răsfrâng asupra tuturor făptuitorilor;
– urmarea imediată (socialmente periculoasă), ca element al laturii
obiective a infracţiunii, se produce prin cooperarea tuturor participanţilor la
săvârşirea faptei; sub acest aspect, contribuţia fiecăruia dintre participanţi se
înscrie ca un antecedent cauzal în lanţul de cauzalitate care determină şi
produce rezultatul infracţiunii;
– unitatea obiectivă a faptei nu are nici o influenţă asupra participaţiei
subiective a fiecăreia dintre persoanele care acţionează conjugat la săvârşirea
aceleiaşi fapte;
– fapta fiind săvârşită prin acţiunea conjugată a tuturor făptuitorilor,
rezultă că răspunderea penală a acestora trebuie să fie, în general, aceeaşi;
– existenţa unicităţii infracţiunii, ca temei al răspunderii penale, pentru toţi
participanţii, determină ca toate eventualele cauze, care înlătură răspunderea
penală (amnistia, prescripţia) ori care o exclud (abrogarea incriminării,
inexistenţa unui element constitutiv al infracţiunii etc.), să producă efecte faţă
de toţi făptuitorii;
– pluralitatea de infractori, participanţi la săvârşirea aceleiaşi fapte, reflec-
tă o periculozitate socială sporită, datorită cooperării mai multor participanţi la
săvârşirea aceleiaşi fapte (cooperarea măreşte curajul şi sporeşte forţa de acţiu-
ne a autorilor, măreşte posibilitatea de ascundere a urmelor infracţiunii etc.).
2. Formele pluralităţii de infractori

În ştiinţa dreptului penal sunt cunoscute trei forme ale pluralităţii de infrac-
tori: pluralitatea naturală, pluralitatea constituită şi pluralitatea ocazională.
A. Pluralitatea naturală. Este o formă a pluralităţii de infractori
determinată de însăşi natura faptei prevăzute de legea penală, care nu poate fi
săvârşită decât prin contribuţia a două sau mai multe persoane. De aceea,
pluralitatea naturală de infractori mai este denumită şi pluralitate necesară.
Dintre faptele prevăzute de legea penală care constituie o pluralitate
naturală de infractori, cele mai multe sunt acelea care nu pot fi săvârşite decât
prin contribuţia a două persoane, astfel încât ele poartă denumirea de infracţiuni
bilaterale. Din această categorie putem exemplifica infracţiunile de incest
(art. 203 C. pen.), de bigamie (art. 303 C. pen.) etc. Există alte infracţiuni care
nu pot fi săvârşite decât prin contribuţia mai multor persoane (mai mult de
două), aşa cum sunt infracţiunile de subminare a puterii de stat (art. 162
321
C. pen.), de încăierare, prevăzută în art. 322 C. pen., sau jocul de noroc,
prevăzut de art. 330 C. pen.
Pluralitatea naturală de infractori nu este reglementată prin norme cu
caracter general. Faptele cu pluralitate naturală de subiecţi activi au fost special
incriminate şi sancţionate ca atare, în condiţii specifice fiecărei infracţiuni.
Caracteristic pluralităţii naturale de infractori este faptul că fiecare
participant la săvârşirea faptei este tratat ca autor al infracţiunii, alături de
ceilalţi făptuitori, şi răspunde de rezultatul produs. Nu este necesar ca toţi
făptuitorii să aibă şi calitatea de infractori. Este suficient ca numai unul sau
numai unii dintre făptuitori să acţioneze cu vinovăţie şi deci să aibă calitatea de
infractori.
În literatura de specialitate, se face distincţie între pluralitatea naturală
proprie şi pluralitatea naturală improprie.
Pluralitatea naturală proprie este aceea în care toţi participanţii sunt traşi la
răspundere şi sancţionaţi penal (de exemplu, în cazul infracţiunii de incest, de
dare şi luare de mită etc.).
Pluralitatea naturală improprie este aceea în care nu toţi participanţii sunt
traşi la răspundere şi sancţionaţi penal (de exemplu, la infracţiunea de primire
de foloase necuvenite).
B. Pluralitatea constituită
a) Noţiune şi caracterizare
Prin pluralitate constituită se înţelege acea situaţie în care legea penală
incriminează simplul fapt că mai multe persoane se asociază în vederea
săvârşirii de infracţiuni.
Aşadar, pluralitatea constituită este acea formă a pluralităţii de infractori,
creată prin asocierea sau gruparea mai multor persoane în vederea săvârşirii de
infracţiuni. În raport cu celelalte forme ale pluralităţii de infractori, pluralitatea
constituită se caracterizează prin:
– împrejurarea că ea se creează prin simplul fapt al asocierii sau grupării
mai multor persoane în vederea săvârşirii de infracţiuni;
– este fără relevanţă dacă această asociere a fost sau nu urmată de
contribuţia efectivă a persoanelor respective la săvârşirea uneia dintre
infracţiunile avute în vedere la constituirea asociaţiei;
– datorită scopului său antisocial, simpla înjghebare sau încercare de
creare a unei astfel de asociaţii sau grupări prezintă, prin ea însăşi, pericol
social, independent de săvârşirea infracţiunilor programate.
Ţinând seama de caracterul pluralităţii constituite de infractori, legiuitorul
nostru a incriminat-o ca infracţiune de sine stătătoare. Din această categorie de
infracţiuni cu pluralitate constituită de infractori putem exemplifica: complotul
(art. 167 C.pen.), asocierea pentru săvârşirea de infracţiuni (art. 323 C. pen.).
322
În cazul în care se săvârşeşte vreuna dintre infracţiunile-scop, prevăzute în
programul asocierii, va exista un concurs real de infracţiuni.
b) Condiţii de existenţă
Din examinarea dispoziţiilor incriminatoare ale faptelor care constituie
pluralităţi constituite şi ţinând seama de conceptul acestei forme a pluralităţii de
infractori, rezultă că, pentru existenţa ei, oricare ar fi forma incriminării, trebuie
să fie îndeplinite următoarele condiţii:
1) să existe o grupare de cel puţin două persoane, în funcţie de natura şi
numărul infracţiunilor proiectate;
2) gruparea să aibă un anumit program în care să intre săvârşirea uneia
sau a mai multor infracţiuni;
3) gruparea să aibă o anumită organizare, o structură ierarhică, o concepţie
unică de conducere, care să asigure coeziunea şi stabilitatea grupului.
Prin aceste trăsături caracteristice, pluralitatea constituită de infractori se
deosebeşte de pluralitatea ocazională, bazată pe o înţelegere prealabilă între
participanţi.
În literatura de specialitate, au fost dezbătute mai multe probleme
referitoare la situaţia participanţilor în cazul crimei organizate. În esenţă, aceste
probleme se referă la următoarele:
– dacă membrii conducători ai asociaţiilor de crimă organizată răspund în
mod automat pentru oricare dintre faptele săvârşite de membrii asociaţiei
criminale sau grupului criminal. Au fost exprimate opinii diferite, însă
majoritară este opinia, pe care o considerăm raţională şi corectă, potrivit căreia
membrii cu funcţii de conducere ai asociaţiei sau grupării criminale răspund
numai dacă se dovedeşte că au determinat sau ajutat la săvârşirea acelor
infracţiuni de către ceilalţi membri ai asociaţiei, nu şi pentru acţiunile şi faptele
comise din iniţiativa acestora despre care ei nu au avut cunoştinţă;
– dacă persoanele care nu sunt membri ai asociaţiei sau grupării criminale
răspund penal în cazul în care comit acte de sprijin sau ajutor, în favoarea
asociaţiei sau grupării respective. Au existat şi sub acest aspect controverse,
însă dominantă a fost opinia că asemenea persoane trebuie să răspundă penal, în
calitate de complici la acele acte la care se dovedeşte că au acordat ajutor sau
sprijin membrilor asocierii sau grupării (rezoluţia Congresului AIDP de la
Budapesta din perioada 5-11 septembrie 1999 este în acelaşi sens);
– dacă anumitor angajaţi ai asociaţiei criminale (cum sunt contabilii,
avocaţii, juriştii, medicii), care nu sunt membri ai asociaţiei sau grupării, le
poate fi antrenată răspunderea penală. Opinia majoritară, pe care o considerăm
raţională şi corectă, este aceea că aceşti specialişti, angajaţi sau folosiţi în cadrul
asociaţiei, nu au răspundere penală pentru activitatea membrilor asociaţiei
criminale dacă nu se dovedeşte că au o participaţie conştientă la acţiuni
criminale şi dacă nu şi-au depăşit limitele profesiei.
323
C. Pluralitatea ocazională (participaţia penală). Este situaţia în care o
infracţiune care ar putea fi săvârşită de o singură persoană este comisă
întâmplător prin cooperarea mai multor persoane (de exemplu, un furt sau un
omor, care pot fi săvârşite de o singură persoană, sunt comise după o prealabilă
înţelegere a trei persoane).
În cadrul acestei forme a pluralităţii de infractori, cooperarea mai multor
persoane la săvârşirea acelei infracţiuni este determinată, în general, de
interesul uşură-rii executării faptei (de exemplu, în cazul unui furt prin efracţie
dintr-o bancă, ce presupune operaţii multiple şi complexe, pentru o mai bună
reuşită, participanţii, care ar putea acţiona fiecare de unul singur, se înţeleg, îşi
împart rolurile şi acţionează în cooperare).
Această formă a pluralităţii este denumită participaţie în dreptul penal. Ea
poate coexista cu pluralitatea naturală sau constituită. Astfel, de exemplu, pot
exista cazuri când infracţiunea de incest se săvârşeşte ca urmare a unei instigări
sau cu ajutorul unui complice.
Aşa se explică faptul că, pentru a acoperi această compatibilitate a
pluralităţii ocazionale cu pluralitatea naturală şi cu cea constituită, în doctrină
s-a arătat că există pluralitate ocazională ori de câte ori fapta prevăzută de legea
penală ar putea fi săvârşită de un număr mai mare de persoane, decât ar fi fost
necesar pentru existenţa pluralităţii naturale ori constituite80.
Spre deosebire de celelalte forme ale pluralităţii de infractori, pluralitatea
ocazională, denumită şi participaţie penală, este amplu reglementată în cadrul
materiei Părţii generale a dreptului penal, ceea ce vom realiza în capitolul
următor.
3. Participaţia penală. Generalităţi

3.1. Noţiune şi caracterizare
Pluralitatea ocazională sau participaţia, spre deosebire de celelalte forme
ale pluralităţii, nu este determinată de natura faptei sau de condiţiile în care
aceasta ar putea fi realizată, ci are caracter întâmplător, ocazional. Ea intervine
în anumite condiţii concrete, în care realizarea prin cooperare a unei infracţiuni
apare mai eficace ori mai uşoară sub raportul săvârşirii sau al ascunderii
urmelor ei. Aşa se explică de ce participaţia se poate adăuga unei pluralităţi
naturale sau unei pluralităţi constituite de infractori.
Participaţia penală se deosebeşte însă de celelalte forme ale pluralităţii de
infractori nu numai prin caracterul său ocazional, neobligatoriu pentru
realizarea faptei, dar şi prin poziţia juridică a făptuitorilor. Astfel, dacă în cazul
pluralităţii naturale sau al pluralităţii constituite fiecare dintre făptuitori în parte
80
V. Dongoroz, op. cit.
324
este considerat că a săvârşit infracţiunea şi răspunde pentru săvârşirea acesteia,
iar nu pentru contribuţia dată, în cazul pluralităţii ocazionale, fiecare făptuitor
este considerat că a participat la săvârşirea infracţiunii, că a adus o parte de
contribuţie la infracţiune, de unde şi denumirea de „participaţie” dată acestei
forme a pluralităţii de infractori.
De esenţa pluralităţii ocazionale este că fiecare făptuitor răspunde, aşadar,
pentru participarea lui la infracţiune şi în măsura acestei participări. Pe baza
acestei însuşiri a participaţiei penale, în doctrină şi în legislaţie se face distincţie
între diferite forme ale acesteia, cum sunt: autoratul (executarea), instigarea şi
complicitatea.
3.2. Condiţii
În ştiinţa dreptului penal este în general admis că, pentru existenţa
participaţiei penale, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii:
– să se fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, adică o acţiune sau o
inacţiune prevăzută de lege ca element material al unei anumite infracţiuni.
Condiţia este îndeplinită atunci când activitatea săvârşită de participant repre-
zintă o contribuţie la o infracţiune fapt consumat sau la o tentativă pedepsibilă
la acea infracţiune;
– fapta să fie săvârşită în cooperare de către două sau mai multe persoane,
deci să existe o pluralitate de făptuitori. Numărul acestora trebuie să fie de cel
puţin doi, în cazul infracţiunilor care ar putea fi săvârşite de o singură persoană,
şi mai mare decât numărul necesar pentru săvârşirea infracţiunii, în cazul
pluralităţii naturale sau pluralităţii constituite, căreia i se suprapune, eventual,
participaţia. Nu este necesar ca toţi făptuitorii să aibă calitatea de infractori; este
de ajuns ca unul dintre ei să aibă această calitate, adică să îndeplinească
condiţiile generale şi speciale cerute pentru existenţa subiectului activ al
infracţiunii şi să fi acţionat cu vinovăţie sub forma intenţiei. Este irelevant,
pentru existenţa participaţiei, felul contribuţiei făptuitorilor la săvârşirea faptei.
Există participaţie penală atât în cazul în care toţi făptuitorii au cooperat în
aceeaşi formă la săvârşirea infracţiunii (toţi fiind autori, deci coautori), în care
caz se spune că există participaţie simplă, cât şi atunci când contribuţiile
făptuitorilor îmbracă forme diferite (de autori, instigatori sau complici), în care
caz participaţia este complexă;
– să existe voinţa comună a participanţilor de a săvârşi în continuare
aceeaşi faptă prevăzută de legea penală. Aşa cum s-a subliniat în literatura de
specialitate, existenţa şi caracterul participaţiei penale sunt determinate de
existenţa unei duble legături psihice între participanţi, şi anume, pe de o parte,
voinţa lor comună de a coopera la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea
penală, iar pe de altă parte, scopul sau rezultatul comun urmărit de participanţi
prin săvârşirea faptei. Dintre cele două legături psihice, numai prima este
325
indispensabilă pentru existenţa participaţiei, fiindcă fără voinţa comună de a
coopera la săvârşirea faptei nu poate exista această formă a pluralităţii de
infractori. În ce priveşte cea de a doua legătură, aceasta condiţionează nu
existenţa neparticipaţiei penale, ci numai caracterul său perfect (propriu) sau
imperfect (impropriu).
În situaţia în care toţi participanţii contribuie cu intenţie la săvârşirea
faptei şi urmăresc acelaşi scop sau acţionează cu toţii din culpă, participaţia este
denumită perfectă sau propriu-zisă, iar atunci când lipseşte coeziunea psihică
între participanţi, unii dintre ei acţionând cu intenţie, iar alţii din culpă ori fără
vinovăţie, participaţia este improprie;
– fapta prevăzută de legea penală, săvârşită de două sau mai multe
persoane trebuie să constituie infracţiune, altfel neexistând participaţie penală.
3.3. Clasificări
În ştiinţa dreptului penal se face distincţie între mai multe genuri sau
feluri de participaţie penală, folosindu-se drept criterii fie felul contribuţiei
participanţilor la săvârşirea faptei, fie atitudinea subiectivă a participanţilor, fie
modul în care contribuţiile acestora se integrează în activitatea care a dus la
săvârşirea infracţiunii.
Aşa cum am arătat, în raport cu atitudinea psihică a participanţilor se face
distincţie între participaţia proprie (propriu-zisă sau perfectă) şi participaţia
improprie (imperfectă).
Participaţia este denumită proprie sau perfectă atunci când toţi
participanţii acţionează cu aceeaşi formă de vinovăţie, adică toţi cu intenţie, fie
toţi din culpă.
Participaţia este denumită improprie sau imperfectă atunci când unii
dintre făptuitori acţionează cu intenţie, iar alţii din culpă ori chiar fără vinovă-
ţie. Această clasificare este consacrată şi în sistemul codului nostru penal.
În literatura de specialitate, se mai fac şi următoarele distincţii:
– participaţie omogenă sau simplă, atunci când toţi participanţii contribuie
la săvârşirea aceleiaşi fapte, în aceeaşi calitate de coautori;
– participaţie eterogenă sau complexă, atunci când participanţii contribuie
la săvârşirea aceleiaşi fapte, având calităţi diferite (autor, instigator, complice);
– participaţie materială, când contribuţia este de natură materială;
– participaţie morală, care constă în luarea sau întreţinerea hotărârii de a
săvârşi infracţiunea;
– participaţie spontană, care exclude o înţelegere anterioară între partici-
panţi;
– participaţie preordinată, adică aceea realizată ca urmare a unei înţelegeri
anterioare;
– participaţie indispensabilă, adică fără de care fapta nu se putea săvârşi;
326
– participaţie favorizatoare sau înlesnitoare, adică aceea care a contribuit
la producerea rezultatului.
Aceste clasificări servesc la mai buna cunoaştere a instituţiei participaţiei
şi la soluţionarea corectă a problemei răspunderii penale a participanţilor.
3.4. Reglementarea legală
Sediul materiei este în Capitolul III din titlul II, art. 23 – 31 C.pen. şi
poartă denumirea de „Participaţia”. Aceste reglementări privesc activitatea
participanţilor, formele contribuţiei lor la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni, condi-
ţiile în care aceste contribuţii antrenează răspunderea penală a participanţilor
etc. Aşa fiind, este firesc ca instituţia participaţiei penale să fie reglementată în
cadrul instituţiei infracţiunii.
4. Participaţia penală propriu-zisă (perfectă)
Aspecte generale
a) Noţiune. Participaţia penală propriu-zisă sau perfectă reprezintă acea
formă a participaţiei, la care toţi participanţii la infracţiune (autori, instigatori,
complici) acţionează cu aceeaşi formă de vinovăţie (toţi cu intenţie ori toţi din
culpă).
La infracţiunile intenţionate, participaţia penală apare ca o conlucrare cu
intenţie a două sau mai multor persoane la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni. Orice
contribuţie neintenţionată este în acest caz incompatibilă cu ideea de
participaţie penală proprie.
La infracţiunile din culpă, participaţia apare ca o conlucrare din culpă a
două sau mai multor persoane la săvârşirea în mod nemijlocit a unei fapte
prevăzute de legea penală. Orice contribuţie cu intenţie este, în acest caz,
incompatibilă cu ideea de participaţie penală proprie sau perfectă.
Participaţia penală propriu-zisă este forma participaţiei cea mai întâlnită,
dar este şi tipică pluralităţii ocazionale, respectiv participaţiei.
b) Forme. Participaţia penală se prezintă sub mai multe forme, în raport
cu natura contribuţiei pe care diferiţii participanţi o au la săvârşirea faptei.
Aceste forme corespund deci diferitelor moduri de cooperare la săvârşirea
infracţiunii.
Aşa cum s-a arătat în literatura noastră de specialitate, formele tipice de
cooperare la săvârşirea unei fapte oarecare şi deci şi a unei fapte prevăzute de
legea penală sunt următoarele:
1) efectuarea de acte prin care se realizează latura obiectivă a infracţiunii
(acte de executare);
2) efectuarea de acte prin care se determină formarea hotărârii de a săvârşi
fapta şi de a trece la realizarea acestei hotărâri (acte de determinare);
327
3) efectuarea de acte prin care se ajută la săvârşirea faptei, începând cu
acte de susţinere a hotărârii de a o săvârşi, continuând cu acte de sprijin
material şi moral la realizarea laturii obiective şi până la acte prin care se
sprijină executarea şi producerea rezultatului.
În ştiinţa dreptului penal şi în legislaţia penală, activitatea care constă în
executarea faptei prevăzute de legea penală este denumită autorat sau executare,
iar persoana care săvârşeşte astfel de acte poartă denumirea de autor sau
executant.
Contribuţia dată prin acte care determină formarea hotărârii de a săvârşi
infracţiunea este denumită instigare, iar persoana care a săvârşit astfel de acte
poartă denumirea de instigator sau autor moral.
Contribuţia dată prin acte de ajutor şi de sprijin la săvârşirea faptei poartă
denumirea de complicitate, iar persoana care a săvârşit astfel de acte este
denumită complice.
Principalele forme ale participaţiei penale sunt, aşadar, autoratul,
instigarea şi complicitatea. Ele sunt prevăzute şi de legea penală în vigoare
(art. 23-26 C. pen.).
5. Autoratul
a) Noţiune şi caracterizare. Autoratul este acea formă de participaţie care
constă din săvârşirea de acte de executare a faptei prevăzute de legea penală.
Această definiţie rezultă şi din dispoziţiile legale în vigoare (art. 24 C. pen.),
care prevăd că este autor persoana ce săvârşeşte în mod nemijlocit fapta
prevăzută de legea penală.
Noul Cod penal reglementează identic noţiunea de autor. În acest sens, în
art. 38 alin.1, a fost preluat integral textul art. 24 din actualul Cod penal.
Noutatea apare prin alineatul 2 al articolului 38 din noul Cod penal, în
sensul introducerii textului care prevede că „dacă mai multe persoane săvârşesc
nemijlocit, împreună, o faptă prevăzută de legea penală, fiecare din ele va fi
pedepsită ca autor”.
În raport cu celelalte forme ale participaţiei, autoratul se distinge prin
caracterul său esenţial şi necesar, întrucât contribuţia autorului constă tocmai în
săvârşirea faptei (acţiunii sau inacţiunii) care constituie infracţiune.
Autoratul este singura formă de contribuţie la infracţiune, care poate
exista şi în afară şi independent de celelalte forme ale participaţiei. Nici
instigarea, nici complicitatea nu pot exista în afara autoratului, în timp ce acesta
din urmă poate exista de sine stătător, deoarece fapta prevăzută de legea penală
poate fi săvârşită în mod nemijlocit fără să fie necesare şi alte contribuţii. Cu
toate acestea, în sensul tehnic al termenului, autoratul (ca şi termenul „autor”)
nu poate fi înţeles decât în corelaţie cu termenii de complicitate (complice) şi de
328
instigare (instigator), el desemnând o anumită formă de contribuţie la săvârşirea
unei infracţiuni, în raport cu alte forme de contribuţie posibile.
În doctrina modernă asupra conţinutului noţiunii de autor au fost
abandonate:
– teoria formală, obiectivă, potrivit căreia autor este numai persoana care
a realizat elementul material al laturii obiective, descrisă în norma
incriminatorie;
– teoria materială obiectivă, care susţine că autor este doar persoana a
cărei acţiune este aptă să producă urmarea socialmente periculoasă (rezultatul);
– teoria subiectivă, potrivit căreia trebuie considerat autor doar persoana
care comite infracţiunea pentru sine sau în interesul său.
În locul acestor teorii, mai vechi, este de actualitate noua teorie a
dominaţiei asupra faptei. Potrivit acesteia, este autor al infracţiunii doar
persoana care deţine controlul funcţional asupra faptei, în sensul exercitării unei
dominaţii asupra acesteia, în aşa fel încât, în orice moment, acea persoană să
decidă comiterea sau renunţarea la săvârşirea faptei.
Cercetarea autoratului prezintă interes, în primul rând, pentru a-l putea
deosebi în mod clar de celelalte forme de participaţie, în special de
complicitatea concomitentă. Interesul cercetării este evident şi cu privire la
aşa-numita participaţie simplă (omogenă) sau coautorat.
Mai întâi este important să fie relevate şi subliniate trăsăturile
caracteristice ale autoratului, care sunt, în esenţă, următoarele:
– Sub raportul laturii obiective, autoratul reprezintă activitatea materială
realizată de persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea
penală. Aceasta înseamnă realizarea actelor de executare specifice laturii
obiective a infracţiunii (însăşi acţiunea sau inacţiunea ce constituie elementul
material al infracţiunii). Aceste trăsături rezultă din însăşi caracterizarea legală
a autoratului (art. 24 C.pen.). Prin aceste trăsături caracteristice, autoratul se
deosebeşte net de instigare, care constă în acţiunea de determinare a unei
persoane la săvârşirea faptei, deci într-o contribuţie indirectă la executarea
acesteia. Totodată, autoratul se deosebeşte şi de complicitate, care, de
asemenea, reprezintă o contribuţie indirectă la săvârşirea infracţiunii, constând
în sprijinirea sub orice formă a executării de către autor a acţiunii sau inacţiunii
incriminate.
Caracterul de act de executare a unei contribuţii la săvârşirea infracţiunii
nu este totdeauna suficient pentru existenţa autoratului. La acele infracţiuni,
denumite proprii, este considerată autorat numai executarea faptei de către
persoana care are calitatea cerută de lege (funcţionar, cetăţean român, militar
etc.), nu şi contribuţia identică a altui subiect. În cazul acestor infracţiuni, o
astfel de contribuţie, prin acte de executare săvârşite de o persoană fără calitatea
cerută de lege, este considerată complicitate, şi nu coautorat.
329
– Sub raportul laturii subiective, autoratul, datorită specificului său de
contribuţie esenţială, constând din însăşi săvârşirea faptei incriminate, poate fi
realizat cu orice formă de vinovăţie. În cazul participaţiei complexe
(eterogene), dacă autorul a acţionat cu intenţie există participaţie propriu-zisă
sau perfectă, iar dacă el a săvârşit fapta din culpă sau fără vinovăţie, fiind însă
determinat de un instigator sau sprijinit de un complice, care acţionează cu
intenţie, vom avea o participaţie improprie sau imperfectă.
b) Coautoratul. Este situaţia în care o faptă prevăzută de legea penală a
fost săvârşită în mod nemijlocit prin eforturile conjugate a două sau mai multor
persoane care au calitate de autori. Această activitate conjugată, de cooperare a
acestor persoane, la realizarea nemijlocită a laturii obiective a infracţiunii,
poartă denumirea de coautorat, iar persoanele care realizează, prin contribuţiile
lor, fapta prevăzută de legea penală se numesc coautori.
Coautoratul poate exista atât în cadrul unei participaţii complexe
(eterogene), la care doi sau mai mulţi participanţi au calitatea de autori
(coautori), iar alţii au calitatea de instigatori sau de complici, cât şi în cadrul
unei participaţii simple (omogene), la care toţi participanţii au calitatea de
autori (coautori).
1. Latura obiectivă. Pentru existenţa coautoratului trebuie să se constate
că cel puţin doi participanţi au săvârşit în mod nemijlocit fapta prevăzută de
legea penală, respectiv că au efectuat acte de executare a acesteia. Această
constatare implică însă înţelegerea clară a noţiunii de act de executare a faptei
incriminate.
În sensul strict al termenului, prin act de executare sau de săvârşire
nemijlocită a faptei se înţelege orice act de conduită exterioară prin care se
realizează direct acţiunea sau inacţiunea incriminată.
În ştiinţa dreptului penal şi în practica judiciară au fost aduse unele
precizări şi clarificări deosebit de importante pentru înţelegerea noţiunii de act
de executare, ca act de coautorat. În acest sens, s-a arătat că trebuie să fie
considerate ca acte de executare, deci ca acte de coautor, şi acele acte prin care
se contribuie, chiar indirect, la comiterea faptei incriminate, cum ar fi actele de
paralizare a energiei de opunere sau înlăturarea unui obstacol din calea
săvârşirii faptei. Astfel, sunt considerate acte de coautorat, şi nu de
complicitate, actele prin care victima este imobilizată sau împiedicată să se
apere, în timp ce un alt participant o loveşte, provocându-i moartea sau
vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii; au fost calificate drept coautorat
faptele inculpaţilor care, aflându-se într-o locuinţă, împreună cu alţi inculpaţi,
pentru a sustrage bunuri, au împachetat şi ei unele lucruri dintre cele care au
făcut obiectul material al infracţiunii de furt, chiar dacă aceştia, la plecare, de
teama poliţiei, care fusese alarmată, nu au reuşit să ia decât un singur bun dintre
cele împachetate; de asemenea, este considerat act de coautorat acţiunea de a
330
pune piedică victimei infracţiunii de tâlhărie, pentru a o dezechilibra şi a uşura
deposedarea ei, prin smulgere de bijuterii etc.
De asemenea, s-a precizat că, în cazul infracţiunilor complexe, este
coautor acela care săvârşeşte una dintre acţiunile ce formează elementul
material al infracţiunii complexe respective (de exemplu, ameninţarea în cazul
ultrajului, cealaltă acţiune de lovire fiind realizată de un alt coautor).
O altă precizare priveşte momentul în care pot fi săvârşite diferitele acte
de coautorat. În legătură cu aceasta s-a decis că, dacă contribuţia diferiţilor
coautori este de regulă simultană, aceasta poate fi totuşi şi succesivă,
contribuţiile putând fi date succesiv, în timp, într-o înlănţuire de acte de
executare a infracţiunii unice. Intervenţia succesivă a coautorilor este posibilă
nu numai în cazul infracţiunilor continue şi continuate, dar şi în cazul altor
infracţiuni care, prin natura lor complexă, nu pot fi realizate decât prin
contribuţii succesive (de exemplu, în cazul infracţiunii de atentat care pune în
pericol siguranţa statului – art. 160 C.pen.).
Tot aşa, s-a decis că pentru existenţa coautoratului nu este necesar ca
diferitele contribuţii ale coautorilor să conste din acte de executare identice.
Este suficient ca acestea să se completeze unele pe altele într-o activitate unică,
indivizibilă, fiecare dintre ele apărând ca indispensabilă pentru realizarea faptei
prevăzute de legea penală. Astfel, de exemplu, s-a stabilit că trebuie să fie
considerate ca acte de coautorat loviturile aplicate victimei unei infracţiuni de
omor, chiar dacă nu toate aceste lovituri au fost mortale, sau acţiunea unui
inculpat de a primi imediat şi ascunde bunul sustras din buzunarul victimei de
către alt inculpat etc.
2. Latura subiectivă. Coautoratul, fiind o formă de participaţie propriu-zi-
să sau perfectă, se caracterizează, din punct de vedere subiectiv, prin existenţa
la toţi participanţii a aceleiaşi forme de vinovăţie, adică fie intenţie, fie culpă.
De regulă, coautoratul se realizează cu intenţie, în sensul că toţi coautorii sunt
conştienţi că săvârşesc şi vor să săvârşească acte de executare a aceleiaşi fapte
prevăzute de legea penală, al cărei rezultat socialmente periculos îl prevăd şi îl
urmăresc. Coautoratul astfel realizat poate exista atât în cazul unei participaţii
complexe, la care în afară de coautori există instigatori şi complici, cât şi în
cazul participaţiei simple sau omogene, la care nu există decât coautori.
Coautoratul poate exista şi în cazul infracţiunilor din culpă şi el se
realizează atunci când două sau mai multe persoane, acţionând din culpă, au
săvârşit fiecare, simultan ori succesiv, acte de executare a faptei ilicite prin care
s-a produs acelaşi rezultat socialmente periculos.
Unii autori (de exemplu, Vasile Papadopol) sunt de părere că nu poate
exista coautorat în cazul infracţiunilor neintenţionate, făptuitorii care
cooperează la realizarea din culpă a aceluiaşi rezultat fiind consideraţi ca autori
ai unor infracţiuni autonome. Credem însă că nu se poate nega existenţa
331
participaţiei atunci când se constată voinţa comună a mai multor persoane de a
coopera la săvârşirea unei fapte al cărei rezultat socialmente periculos nu l-au
prevăzut sau au crezut că nu se va produce. Faţă de unitatea acţiunii şi a
rezultatului produs, nu se poate vorbi de o pluralitate de infracţiuni, ci de o
singură infracţiune săvârşită prin cooperare, deci de coautorat.
3. Infracţiuni incompatibile cu coautoratul. Există infracţiuni la care
coautoratul nu este cu putinţă, deşi sunt susceptibile de săvârşire în participaţie
sub forma instigării sau complicităţii. Este cazul infracţiunilor cu autor unic,
care nu pot fi săvârşite nemijlocit decât de o singură persoană (infracţiuni care
se săvârşesc in persona propria), cum sunt mărturia mincinoasă, cerşetoria,
dezertarea, nedenunţarea etc. În cazul acestor infracţiuni, fiecare făptuitor
săvârşeşte o infracţiune de sine stătătoare, în propria persoană.
Nu pot fi săvârşite în coautorat nici infracţiunile omisive, deoarece
neîndeplinirea unei obligaţii legale are aproape întotdeauna un caracter
individual. În cazul în care acea obligaţie legală ar reveni mai multor persoane,
într-un anumit termen, îndeplinirea acelei obligaţii la termenul stabilit, de către
una din persoanele obligate, profită şi celorlalte. În situaţia în care nici una dintre
persoanele respective nu îşi realizează obligaţia, fiecare va răspunde individual.
Prin excepţie, în doctrină, a fost acceptat coautoratul în situaţia în care o
obligaţie legală aparţine unei anumite colectivităţi determinate. S-a opinat că, în
asemenea cazuri, membrii acestei colectivităţi trebuie trataţi ca şi coautori la infrac-
ţiunea omisivă, datorită contribuţiei lor comune la nerealizarea obligaţiei legale.
6. Instigarea
Sediul materiei este art. 25 din actualul Cod penal, care prevede că este
instigator persoana care determină cu intenţie o altă persoană să săvârşească o
faptă prevăzută de legea penală.
Noul Cod penal a preluat, în art. 39, fără modificări, textul art. 25 din
actualul Cod penal.
Ca formă a participaţiei penale, instigarea este fapta unei persoane
(instigator) care, cu intenţie, determină, prin orice mijloace, o altă persoană
(instigat) să săvârşească o fapta prevăzută de legea penală.
De esenţa instigării este faptul că instigatorul realizează acţiunea de
instigare înainte ca cel instigat să fi luat hotărârea de a acţiona. Sub acest
aspect, instigarea se deosebeşte de complicitate, în cazul căreia activitatea de
înlesnire sau ajutorare are loc după ce autorul a luat hotărârea de a comite fapta
sau în timpul când acesta săvârşeşte fapta.
Caracteristic instigării este deci faptul că instigatorul, care ia cel dintâi
hotărârea de a săvârşi infracţiunea, nu trece la săvârşirea faptei respective, ci
transmite această hotărâre altei persoane, pe care o determină, printr-o activitate
332
materială (îndemnuri, rugăminţi, ameninţări etc.), să săvârşească ea acea faptă,
iar acea persoană, ca efect al determinării, trece la săvârşirea acesteia, devenind
autor al infracţiunii.
Instigatorul contribuie deci la săvârşirea infracţiunii prin transmiterea
către cel instigat a ideii săvârşirii infracţiunii şi prin determinarea hotărârii
acestuia de a săvârşi fapta.
Instigarea trebuie, aşadar, localizată în sfera laturii subiective a
infracţiunii. Instigatorul realizează, împreună cu cel instigat, cauzalitatea
psihică, el fiind cel care inoculează şi determină luarea hotărârii de săvârşire a
faptei prevăzute de legea penală. Acest conţinut psihic al instigării explică
denumirea dată instigatorului, de „autor moral” al infracţiunii.
1. Subiecţii. Pentru existenţa instigării este necesară prezenţa a două
persoane: una care realizează activitatea de instigare (instigatorul); alta asupra
căreia se exercită această activitate (instigatul).
Instigator poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale
pentru a putea fi subiect al infracţiunii. Nu este necesară o calitate specială. De
aceea, instigarea este posibilă şi la infracţiunile proprii, fără să fie necesar ca
instigatorul să aibă calitatea cerută de lege autorului infracţiunii. De asemenea,
instigarea este posibilă şi la infracţiunile ce se săvârşesc in persona propria,
după cum este posibilă şi la infracţiunile intenţionate, ca şi la cele de culpă (în
acest caz participaţia fiind improprie sau imperfectă), la infracţiunile comisive,
ca şi la infracţiunile omisive.
Instigarea poate fi săvârşită nu numai de o singură persoană, dar şi de
două sau mai multe persoane care determină, simultan ori succesiv, aceeaşi
persoană la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni. În astfel de cazuri există deci doi sau
mai mulţi coinstigatori (coinstigare), dacă aceştia au acţionat în înţelegere unii
cu alţii şi cu voinţa de a coopera. Dacă însă între instigatori nu a existat o astfel
de înţelegere, aşa încât s-au realizat întâmplător acte de instigare a aceleiaşi
persoane, la săvârşirea aceleiaşi fapte prevăzute de legea penală, va exista un
concurs de instigări, şi nu coinstigare.
Există, de asemenea, coinstigare în cazul în care o persoană determină o
altă persoană ca aceasta, la rândul ei, să determine o a treia persoană să
săvârşească o faptă prevăzută de legea penală. În astfel de cazuri există
instigare mediată din partea primului instigator şi instigare imediată din partea
celui de-al doilea, care determină direct pe autor să săvârşească fapta.
Dacă, pe lângă activitatea de instigare, o persoană săvârşeşte şi acte de
executare, participând astfel şi ca autor la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni,
contribuţia de instigator (instigarea) se absoarbe în aceea de autor. Explicaţia
derivă din caracterul de participaţie secundară al instigării, faţă de autorat, care
reprezintă forma de participaţie principală.
333
Evident că, în asemenea situaţii, când o persoană, după ce instigă,
săvârşeşte ea însăşi acte de executare şi devine autor al infracţiunii, pluralitatea
ei de contribuţii va fi avută în vedere la individualizarea pedepsei.
Instigat sau persoană asupra căreia se exercită instigarea poate fi, de
asemenea, orice persoană fizică, indiferent dacă îndeplineşte sau nu condiţiile
generale pentru a fi subiect activ al infracţiunii la care a fost instigat. Poate fi
deci instigată şi o persoană iresponsabilă, un minor care nu a împlinit 14 ani ori
o persoană lipsită de libertate de voinţă ori de acţiune, în astfel de cazuri fiind
vorba de o participaţie improprie.
În cazul infracţiunilor proprii, instigatul trebuie să aibă calitatea cerută de
lege în persoana autorului infracţiunii pe care instigatul urmează să o
săvârşească.
În situaţia în care instigarea este adresată unei singure persoane sau unor
persoane determinate, ea este denumită instigare individuală.
În cazul în care este adresată unui număr nedeterminat de persoane, ea
este denumită instigare colectivă.
În prima situaţie vom avea o formă a participaţiei penale, în timp ce în a
doua nu se realizează o participaţie penală, ci fapta constituie o infracţiune de
sine stătătoare (de exemplu, instigarea publică şi apologia infracţiunilor
prevăzute în art. 324 C. pen.).
2. Latura obiectivă
Sub raportul laturii obiective, pentru existenţa instigării este necesară
îndeplinirea următoarelor condiţii:
a) să existe o activitate de determinare de către o persoană (instigator)
asupra unei alte persoane (instigat);
b) activitatea de determinare să se refere la săvârşirea unei fapte
prevăzute de legea penală;
c) să nu existe o determinare anterioară, adică o hotărâre preexistentă a
instigatului de a săvârşi fapta respectivă;
d) activitatea de instigare să aibă efect, adică să ducă la determinarea
instigatorului, la acceptarea de către acesta a ideii de a săvârşi fapta şi la
hotărârea lui de a o săvârşi;
e) cel instigat să fi trecut la săvârşirea faptei şi să realizeze cel puţin o
tentativă pedepsibilă.
Sunt necesare unele explicaţii cu privire la aceste condiţii.
a) Efectuarea unei activităţi de determinare, prin care instigatorul
inoculează în mintea instigatului ideea săvârşirii faptei incriminate, este de
esenţa instigării. Mijloacele prin care se realizează determinarea pot fi diverse.
Spre deosebire de unele legislaţii penale străine, Codul penal român nu
enumeră nici limitativ, nici enunţiativ, mijloacele de instigare. Acestea pot fi
334
deci cele mai diferite, de la simple îndemnuri, rugăminţi sau insinuări, până la
constrângere sau corupere.
În raport cu mijloacele folosite în activitatea de determinare, se distinge
între:
– instigarea simplă, la care se folosesc mijloace imateriale, de determinare
a voinţei instigatului (rugăminţi, îndemnuri persuasive, insinuări);
– instigare calificată, la care se folosesc mijloace materiale cum ar fi
promisiunile de daruri sau alte foloase (corupere) sau exercitarea de presiuni
prin diferite forme de constrângere asupra instigatului, direct sau indirect.
Pentru existenţa instigării este suficientă instigarea simplă, dar existenţa
unei instigări calificate va fi avută în vedere la individualizarea pedepsei, ca
împrejurare ce relevă un grad de pericol social sporit al faptei şi de
periculozitate al făptuitorului.
Activitatea de instigare poate fi săvârşită direct asupra persoanei ce
urmează să săvârşească fapta prevăzută de legea penală (instigare imediată) sau
asupra unei persoane ce urmează să determine, la rândul său, pe cel care va
săvârşi fapta (instigare mediată). În acest caz există deci doi coinstigatori,
primul mediat, al doilea imediat, bineînţeles cu condiţia ca cel de-al doilea
instigator să nu se limiteze la simpla transmitere a îndemnului sau ameninţării
din partea celui dintâi (în ultima situaţie, nu se va reţine instigare, ci compli-
citate la instigare), ci să realizeze la rândul său activitatea de determinare, care
să aibă drept efect săvârşirea faptei de către cel instigat.
b) Obiectul activităţii de determinare trebuie să-l constituie o faptă
prevăzută de legea penală, altfel nu poate fi vorba de participaţie penală. Fapta
trebuie să fie susceptibilă de a fi săvârşită ca autor de cel instigat. Aşa cum s-a
arătat, în cazul infracţiunilor proprii, instigarea trebuie să se îndrepte asupra
unei persoane care are calitatea cerută de lege pentru autorul infracţiunii. Fapta
la care se instigă să fie individualizată în aşa fel încât cel instigat să cunoască
obiectul instigării şi să poată lua hotărârea în cunoştinţă de cauză, fiindcă el
trebuie să săvârşească fapta, chiar dacă nu-i înţelege caracterul.
În raport de modul în care instigatorul face cunoscut instigatului obiectul
instigării, în doctrină se distinge:
– între instigarea directă, la care instigatorul comunică instigatului în mod
direct şi explicit îndemnul şi fapta pe care urmează să o săvârşească, şi
instigarea indirectă, la care instigatorul nu transmite direct ideea săvârşirii
faptei, ci indirect, inoculându-i instigatului o stare de spirit care îl determină să
ia hotărârea de a săvârşi fapta (stârnirea geloziei, a ideii de răzbunare ctc.);
– între instigarea evidentă, la care instigatorul acţionează deschis, pe faţă,
şi instigarea insiduoasă sau ascunsă, la care instigatorul acţionează din umbră,
pe ascuns, fără ca cel instigat să-şi dea seama că este determinat la săvârşirea
unei fapte penale.
335
Cel instigat să nu fi luat anterior hotărârea de a săvârşi fapta la care
este îndemnat. Nu poate exista instigare faţă de o persoană care era deja
hotărâtă să săvârşească fapta. În acest caz, activitatea instigatorului ar putea
constitui eventual o complicitate morală, dar nu o instigare. Condiţia pe care o
examinăm este îndeplinită atunci când instigatul, în momentul în care are loc
activitatea de instigare, nu era hotărât să săvârşească fapta la care este instigat,
chiar dacă în mintea lui se ivise, în mod spontan ori ca urmare a unei instigări
anterioare rămase fără efect, ideea săvârşirii acestei fapte. Esenţial este deci ca
hotărârea de a săvârşi fapta luată de cel instigat, ca urmare a instigării, să fie
ulterioară, iar nu anterioară activităţii de instigare.
Activitatea de instigare trebuie să aibă ca efect determinarea celui
instigat, adică însuşirea de către acesta a ideii de săvârşire a faptei prevăzute de
legea penală şi luarea hotărârii de a o săvârşi. Fără îndeplinirea acestei condiţii
nu există instigare propriu-zisă, ci o instigare fără efect sau o instigare
neizbutită, care nu produce consecinţe juridice.
Persoana instigată să fi trecut la săvârşirea faptei la care a fost
determinată şi să comită acea faptă sau cel puţin o tentativă pedepsibilă. Nu
este necesar ca autorul să fie pedepsit. În cazul în care cel instigat nu a trecut la
săvârşirea faptei sau, deşi a trecut la executare, nu a săvârşit decât o tentativă
nepedepsibilă, neexistând o faptă prevăzută de legea penală, nu poate exista
nici instigare ca formă a participaţiei. Dacă activitatea instigatorului întruneşte
elementele constitutive ale altei infracţiuni, el va răspunde pentru acea
infracţiune de sine stătătoare.
Pot exista situaţii în care autorul instigat săvârşeşte o faptă care depăşeşte
limitele instigării. În concret, cel instigat realizează o activitate mai complexă,
fie împotriva aceluiaşi obiect juridic, fie împotriva altor obiecte juridice decât
acelea cu privire la care s-a desfăşurat instigarea, iar instigatorul nu a cunoscut
şi nici nu a prevăzut o asemenea depăşire. În asemenea cazuri, evident că
instigatorul va răspunde numai pentru fapta la care a instigat (cel mai frecvent
exemplu, întâlnit în practică, este acela când o persoană este instigată să
săvârşească un furt, dar, ulterior, datorită unor împrejurări de moment, comite
acel furt prin violenţe sau ameninţări; în această situaţie, instigatorul va
răspunde numai pentru infracţiunea de furt, iar autorul pentru tâlhărie, soluţie
impusă de dispoziţiile art. 28 alin. 2 C. pen., care prevăd că circumstanţele
referitoare la faptă se răsfrâng asupra participanţilor numai în măsura în care
aceştia le-au cunoscut sau le-au prevăzut).
În ipoteza contrară, când autorul săvârşeşte o faptă mai puţin gravă decât
aceea la care a fost instigat, această împrejurare se răsfrânge, în mod obiectiv,
asupra tuturor participanţilor, în sensul că aceştia vor răspunde pentru acea
infracţiune mai uşoară, chiar dacă, sub aspectul laturii subiective, au avut o altă
reprezentare (soluţia derivă din dispoziţiile art. 51 C. pen., privind eroarea de
336
fapt, printr-o interpretare per a contrario; dacă o circumstanţă agravantă nu se
răsfrânge asupra participanţilor, atunci când aceştia nu au cunoscut-o în
momentul săvârşirii infracţiunii, per a contrario, o circumstanţă atenuantă se va
răsfrânge asupra participanţilor, chiar dacă ei nu au cunoscut-o).
Latura subiectivă. Pentru existenţa instigării ca formă a participaţiei
penale, este necesar ca activitatea de determinare să fie săvârşită cu intenţie.
Instigatorul este conştient de faptul că prin activitatea sa îl determină pe cel
instigat să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală, în sensul că urmăreşte
sau acceptă producerea rezultatului socialmente periculos al faptei.
Instigatorul poate acţiona deci şi cu intenţie indirectă. Nu poate exista
însă instigare din culpă. De aceea, dacă o persoană determină din culpă o altă
persoană, prin cuvinte rostite imprudent ori printr-un îndemn făcut în glumă sau
într-un moment de surescitare, fără conştiinţa şi voinţa de a determina la
săvârşirea faptei ilicite, fapta nu constituie instigare.
Pentru existenţa instigării nu interesează însă dacă cel instigat (autorul)
acţionează cu intenţie sau din culpă, întrucât este posibilă instigarea şi la o faptă
pe care autorul o săvârşeşte din culpă sau chiar fără vinovăţie (în acest caz,
avem o participaţie improprie – art. 31 C. pen.).
De asemenea, nu interesează, pentru existenţa instigării, mobilul sau
scopul urmărit de instigator. De aceea, există instigare şi în cazul persoanei care
instigă cu scopul de a prinde pe cel instigat în momentul începerii executării
faptei (este cazul agentului provocator).
7. Complicitatea
Sediul materiei este art. 26 din actualul Cod penal, care prevede:
„Complice este persoana care, cu intenţie, ajută sau înlesneşte în orice mod la
săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.” Este, de asemenea, complice
persoana care promite, înainte sau în timpul săvârşirii faptei, că va tăinui
bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după
săvârşirea faptei promisiunea nu este îndeplinită.
Noul Cod penal a preluat în art. 40 acelaşi text, fără modificări,
menţinând astfel definiţia complicităţii.
Aşadar, atât în concepţia actualului Cod penal, cât şi în cea a noului Cod
penal, complicitatea este o formă de participaţie penală ce constă în fapta
persoanei care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod, inclusiv prin pro-
misiunea de a tăinui bunurile provenite din săvârşirea faptei sau de a favoriza
pe infractor, chiar dacă, după săvârşirea faptei, promisiunea nu este îndeplinită.
Ceea ce caracterizează deci complicitatea, în raport cu celelalte forme de
participaţie penală, este caracterul său de contribuţie indirectă, mediată la
337
săvârşirea infracţiunii. Complicele nu determină, nici nu realizează în mod
nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, ci îi înlesneşte autorului această
realizare, făcând, prin sprijinul pe care îl dă, ca acesta să săvârşească mai uşor,
mai repede şi mai sigur fapta incriminată.
În raport cu autoratul sau cu instigarea, complicitatea apare deci ca o
participaţie secundară, accesorie. Fiind o contribuţie la săvârşirea faptei,
complicitatea se inserează însă în antecedenţa cauzală a acesteia, alături de
celelalte contribuţii, atrăgând calitatea de participant a complicelui.
În ipoteza în care autorul comite o faptă mai gravă decât aceea referitor la
care s-a înţeles cu complicele, acesta nu va răspunde pentru fapta mai gravă, ci
doar pentru aceea la care a intenţionat să-i dea ajutor autorului.
Soluţia îşi are raţiunea, în acelaşi text al art. 28 alin.2 C.pen., potrivit
căruia circumstanţele privitoare la faptă se răsfrâng asupra participanţilor numai
în măsura în care aceştia le-au cunoscut sau le-au prevăzut. Răspunderea penală
a complicelui pentru o faptă mai gravă a autorului ar putea fi antrenată, potrivit
tezei finale a textului sus-menţionat, în cazul în care s-ar dovedi că el, în
momentul în care a dat ajutorul, a prevăzut posibilitatea comiterii unei fapte
mai grave de către autor.
În ipoteza contrară, în care autorul săvârşeşte o faptă mai puţin gravă
decât cea care a făcut obiectul înţelegerii, complicele va răspunde pentru fapta
săvârşită de autor.
1. Subiectul. Complice poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile
generale pentru a fi subiect activ al infracţiunii. Nu sunt necesare îndeplinirea
unor condiţii speciale, existenţa anumitor calităţi, complice putând fi orice
persoană, inclusiv în cazul infracţiunilor proprii.
La săvârşirea unei infracţiuni îşi pot da contribuţia unul sau mai mulţi
complici, în funcţie de complexitatea faptei prevăzute de legea penală, fie că
este vorba de infracţiuni cu autor unic, fie că sunt infracţiuni cu pluralitate
naturală sau constituită de subiecţi activi. Fiecare complice îşi aduce, în acest
caz, propria contribuţie prin ajutorul dat la săvârşirea infracţiunii.
2. Latura obiectivă. Sub raportul laturii obiective, pentru existenţa
complicităţii, trebuie să fie îndeplinite trei condiţii principale:
a) să se fi săvârşit în mod nemijlocit, de către o altă persoană (autor), o
faptă prevăzută de legea penală, în forma infracţiunii fapt consumat ori a unei
tentative pedepsibile;
b) să se fi efectuat de către complice acte de înlesnire sau de ajutor la
săvârşirea acelei fapte. Actele de ajutor, de sprijin sau de înlesnire trebuie să se
refere fie la realizarea laturii obiective a infracţiunii de către autor (complicitate
materială), fie la realizarea laturii subiective a infracţiunii (complicitate morală);
338
c) contribuţia complicelui să fie efectivă, adică să fi folosit în fapt la
săvârşirea de către autor a acţiunii sau inacţiunii respective. În cazul în care
ajutorul sau sprijinul nu ajunge să fie dat, deoarece complicele a fost împiedicat
ori dacă acest ajutor sau sprijin dat de complice nu este folosit de autor, întrucât
este apreciat impropriu ori de prisos, activitatea desfăşurată de complice
rămâne o simplă tentativă de complicitate, fără semnificaţie juridică penală.
Aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate şi cum a confirmat
jurisprudenţa, contribuţia materială a complicelui trebuie să fie considerată
efectivă chiar dacă nu a fost folosită la săvârşirea faptei, deoarece orice
contribuţie materială îndeplineşte totdeauna şi rolul de contribuţie morală,
întărind hotărârea autorului de a săvârşi fapta.
3. Latura subiectivă. Sub aspect subiectiv, complicitatea constă într-un
sprijin dat cu intenţie directă sau indirectă la săvârşirea faptei prevăzute de
legea penală. Autorul, însă, poate săvârşi fapta, fie cu intenţie, în care caz va
exista participaţie proprie, fie din culpă sau fără vinovăţie, situaţie în care va
exista participaţie improprie.
Este irelevant pentru existenţa complicităţii dacă între autor şi complice a
existat sau nu o înţelegere prealabilă. De asemenea, tot irelevant este dacă, în
momentul săvârşirii faptei, autorul a cunoscut cine este complicele care l-a
ajutat. În ipoteza existenţei unei înţelegeri prealabile între autor şi complice,
aceasta relevă premeditarea în săvârşirea faptei, împrejurare care va spori
încărcătura de pericol social a faptei, urmând ca de aceasta să se ţină seama la
individualizarea pedepsei.
Este necesar şi suficient ca complicele să acţioneze cu intenţie, fiindcă nu
poate exista complicitate din culpă. Dacă prin actele sale săvârşite din culpă, o
persoană contribuie la săvârşirea tot din culpă de către o altă persoană a unei
fapte prevăzute de legea penală, cele două persoane vor fi coautori ai acelei
fapte.
4. Modalităţi. În raport cu natura sprijinului acordat de complice, cu
momentul şi cu modul în care este dat acest sprijin, se disting următoarele
modalităţi:
a) Complicitatea prin înlesnire. Această modalitate presupune realizarea
unor acte prin care complicele acordă sprijin autorului înainte de începerea
executării. Sprijinul poate fi dat pentru a pregăti, a uşura săvârşirea faptei etc.
(de exemplu, culegerea de date şi informaţii cu privire la programul de lucru al
victimei, cu privire la locul şi timpul propice pentru săvârşirea faptei;
procurarea mijloacelor necesare comiterii faptei etc.). Aceste acte de înlesnire
vor avea relevanţă penală numai cu condiţia de a fi urmate de executare, din
partea autorului, fie sub forma unei infracţiuni consumate, fie sub cea a unei
tentative pedepsibile. Sunt principalele ipoteze în care autorul nu trece la
339
executare, şi totul rămâne în fază preparatorie, aceste acte ale complicelui nu
vor avea relevanţă penală.
b) Complicitatea prin ajutare. Constă în contribuţii acordate în cursul
executării faptei, prin acte efectuate concomitent cu executarea (asigurarea
pazei; deschiderea unei uşi prin care autorul poate fugi de la locul faptei;
aruncarea unei arme în mâna autorului etc.).
În ipoteza în care ajutorul este dat după ce fapta s-a consumat, acest ajutor
nu mai reprezintă un act de participaţie sub forma complicităţii, ci o infracţiune
distinctă, de sine-stătătoare: tăinuire sau favorizare (de exemplu, în cazul în
care autorul bunurilor furate este ajutat să le încarce într-un autovehicul şi să le
transporte).
c) Complicitatea prin promisiunea de tăinuire sau de favorizare. Este
modalitatea care constă în promisiunea unui sprijin de care autorul faptei va
avea nevoie după săvârşirea faptei. Acest sprijin constă fie în promisiunea de a
tăinui bunurile, fie în favorizarea autorului.
Complicitatea prin promisiune de tăinuire sau de favorizare este o
participaţie morală, întrucât întăreşte hotărârea autorului de a săvârşi
infracţiunea, pentru că el ştie şi contează pe promisiunea şi posibilitatea oferită
de complice de a valorifica bunurile sustrase ori pe promisiunea că va fi el
însuşi protejat. Este irelevant că promisiunea făcută anterior sau în timpul
săvârşirii faptei nu este ulterior, după săvârşirea faptei, îndeplinită de către
tăinuitor sau favorizator. Esenţială este existenţa promisiunii pe care complicele
o face autorului, care se constituie din acel moment într-un ajutor moral dat
autorului, pe baza căruia acesta perseverează în săvârşirea faptei, contând pe
promisiunea de tăinuire sau de favorizare.
Sprijinul promis autorului de a tăinui bunurile poate consta: în primirea acelor
bunuri în locuinţa complicelui; în cumpărarea acestor bunuri de către complice; în
înlesnirea valorificării unor bunuri provenite din săvârşirea faptei etc.
Sprijinul promis autorului, în sensul favorizării, poate consta din: ajutor
dat pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata ori executarea
pedepsei, care ar urma să-i fie aplicată autorului.
În raport de natura actelor de înlesnire sau de ajutor, complicitatea poate fi
materială sau morală.
Complicitatea este materială atunci când constă din acte de sprijin
material la săvârşirea infracţiunii (procurarea ori adaptarea mijloacelor necesare
săvârşirii faptei; înlăturarea unor obstacole materiale din calea autorului faptei;
procurarea armei sau a autovehiculului necesar etc.). Aceste acte de sprijin
material pot fi acte de înlesnire sau de ajutor, prin care se contribuie la
realizarea laturii obiective a infracţiunii (paznicul care permite inculpaţilor să
intre în curtea fabricii şi să sustragă produsele).
340
Complicitatea morală este acea formă a participaţiei care constă din acte
ce întreţin sau consolidează hotărârea autorului de a săvârşi fapta, darea de
sfaturi ori indicaţii, promisiunea de a tăinui bunurile rezultate din infracţiune ori
de a-l favoriza ulterior pe infractor (însoţirea autorului la săvârşirea omorului
ori la urmărirea victimei jefuite, promisiunea de a asigura paza locului
infracţiunii etc.).
În raport de momentul în care intervine actul de înlesnire sau ajutor din
partea complicelui pentru săvârşirea faptei, se distinge între complicitatea
anterioară şi complicitatea concomitentă.
Complicitatea anterioară este aceea în care contribuţia complicelui este
dată înainte de săvârşirea faptei şi constă în acte de înlesnire, prin care se
pregăteşte săvârşirea faptei sau se netezesc condiţiile pentru comiterea acesteia.
Actele de complicitate anterioară sunt, în realitate, acte preparatorii, care
se comit de altă persoană decât autorul şi care devin acte de complicitate în
momentul în care autorul a trecut la săvârşirea faptei, realizând cel puţin o
tentativă pedepsibilă.
Complicitatea concomitentă este cea în care contribuţia este dată
concomitent cu realizarea laturii obiective de către autor şi constă din acte de
ajutor în activitatea de executare.
La complicitatea concomitentă, alături de autor, este prezent complicele,
la locul şi momentul actelor de executare.
În raport de modul direct sau indirect în care intervine contribuţia
complicelui la săvârşirea faptei, se face distincţie, în doctrină, între
complicitatea nemijlocită şi complicitatea mijlocită.
Complicitate nemijlocită avem atunci când sprijinul este dat de complice
direct autorului.
Complicitate mijlocită există atunci când sprijinul este dat autorului, prin
intermediul altui participant, care poate fi instigatorul sau alt complice.
Complicitatea mijlocită se poate realiza în trei modalităţi diferite, şi
anume complicitate la instigare, complicitate la complicitate şi instigare la
complicitate.
• Complicitatea la instigare constă în sprijinul acordat de complice
instigatorului în acţiunea acestuia de determinare a autorului la săvârşirea faptei
(de exemplu, prin procurarea de bani sau daruri cu ajutorul cărora instigatorul
determină pe cel instigat să săvârşească fapta).
• Complicitatea la complicitate constă în sprijinul dat de complice unui
alt complice pentru ca acesta să poată sprijini eficient săvârşirea de către autor a
faptei (de exemplu, pune la dispoziţia celuilalt complice o armă, un autovehicul
cu care acesta transportă pe autor la locul săvârşirii faptei, îi oferă sfaturi de
specialitate pentru reuşita acţiunii autorului etc.).
341
• Instigarea la complicitate constă în determinarea unei persoane de a
sprijini săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, prin acte de
complicitate de orice fel.
Atât complicitatea nemijlocită, cât şi cea mijlocită se integrează în
antecedenţa cauzală a rezultatului faptei, laolaltă cu celelalte contribuţii.
Complicitatea prin acţiune (comisivă) şi complicitatea prin inacţiune
(omisivă). Această distincţie are în vedere aspectul dinamic al contribuţiei
complicelui, modul cum se exteriorizează sprijinul dat de complice.
Complicitatea prin acţiune constă în efectuarea de acte de înlesnire sau de
ajutor la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, pe când complicitatea prin
inacţiune constă din neîndeplinirea de către complice a unor acte pe care era
obligat să le îndeplinească, neîndeplinire care constituie o înlesnire sau un
ajutor dat cu intenţie la săvârşirea faptei ilicite (de exemplu, portarul de la
bancă omite intenţionat să închidă sau să controleze poarta, înlesnind astfel
pătrunderea autorilor furtului).
În doctrină, este cunoscută şi aşa-numita complicitate negativă. Este acea
formă a complicităţii ce se referă la situaţia în care se află o persoană ce a luat
cunoştinţă că se va săvârşi o infracţiune şi nu informează autorităţile sau care,
fiind de faţă la săvârşirea unei infracţiuni, nu a intervenit pentru a împiedica
S-a susţinut că o astfel de atitudine negativă ar constitui de fapt o
complicitate negativă sau o complicitate prin adeziune tacită. Această
concepţie nu poate fi admisă, deoarece în cazul nedenunţării sau al
neintervenţiei nu există o înlesnire sau un ajutor la săvârşirea infracţiunii,
fiindcă nu există o obligaţie legală de denunţare sau împiedicare, pe care cel
care rămâne inactiv să o încalce. În dreptul nostru a fost incriminată
nedenunţarea unor infracţiuni numai în mod excepţional (art. 170, 262 C. pen.).
În aceste cazuri, nedenunţarea constituie infracţiune, iar promisiunea de
nedenunţare, făcută anterior sau în timpul săvârşirii faptei, constituie
complicitate la acea infracţiune.
Pedeapsa în caz de participaţie
Potrivit prevederilor art. 27 din actualul Cod penal, instigatorul şi
complicele la o faptă prevăzută de legea penală, săvârşită cu intenţie, se
sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor. La stabilirea pedepsei
se ţine seama de contribuţia fiecăruia la săvârşirea infracţiunii, precum şi de
dispoziţiile art. 72 C.pen.
Noul Cod penal a preluat în art. 41, nemodificat, acest text, menţinând,
astfel, tratamentul sancţionator în cazul participaţiei.
Acest sistem sancţionator este denumit al parificării. S-a argumentat că
atâta vreme cât toţi participanţii (autori, instigatori sau complici) contribuie la
342
producerea rezultatului şi acţionează subiectiv, cu intenţia de a săvârşi fapta
prevăzută de lege, este raţional ca instigatorul şi complicele să fie sancţionaţi cu
pedepse între aceleaşi limite ca şi autorul.
Evident că sistemul nu presupune aplicarea aceleiaşi pedepse pentru toţi
participanţii. În acest sens, în doctrină, s-a decis, iar jurisprudenţa a confirmat
că prin sintagma „pedeapsa prevăzută de lege pentru autor” trebuie să
înţelegem numai aceeaşi pedeapsă din punct de vedere al speciei (detenţie pe
viaţă, închisoare sau amendă), precum şi limitele minime şi maxime ale acestor
pedepse, care trebuie să fie aceleaşi pentru toţi participanţii.
Pedeapsa concretă pentru instigator şi complice se va stabili întotdeauna,
în fiecare caz în parte, potrivit art. 27 teza a doua din Codul penal, ţinându-se
seama de contribuţia fiecăruia la săvârşirea infracţiunii, precum şi de
dispoziţiile art. 72, referitoare la criteriile generale de individualizare.
Circumstanţele personale şi circumstanţele reale

Sediul materiei este art. 28 din actualul Cod penal. Noul Cod penal a
preluat, în art. 42, acelaşi text, fără modificări.
Noţiune. Prin circumstanţe, în accepţiunea largă a dreptului penal, se
înţeleg împrejurările în care are loc săvârşirea faptei prevăzute de legea penală
şi care se referă fie la faptă, fie la persoana făptuitorului.
În accepţiunea mai restrânsă, circumstanţele sunt definite ca fiind acele
stări, situaţii, întâmplări, calităţi, însuşiri şi orice alte date ale realităţii sau date
susceptibile să particularizeze fapta sau făptuitorul81.
În doctrină, există şi alte definiţii ale circumstanţelor, dar, cu mici
deosebiri, în esenţă, aceste definiţii sunt asemănătoare.
În ceea ce ne priveşte, ne raliem acelei părţi a doctrinei, confirmată în
jurisprudenţă, potrivit căreia circumstanţele sunt acele stări, situaţii, împrejurări,
calităţi ori alte date, cu caracter accidental, care stau în afara conţinutului
infracţiunii, dar care însoţesc fapta sau privesc situaţia personală a făptuitorului
şi care sporesc sau atenuează gradul de pericol social al faptei ori
periculozitatea infractorului.
Împărţirea circumstanţelor în personale şi reale prezintă importanţă,
întrucât efectele lor sunt diferite, în privinţa modului cum se răsfrâng asupra
participanţilor şi, implicit, asupra tratamentului sancţionator.
Circumstanţele personale sunt cele care privesc făptuitorul. Ele sunt atât
subiective (referitor la atitudinea psihică cu privire la fapta săvârşită), cât şi
obiective (care ţin de particularităţile individuale ale participantului, cum ar fi:
calitatea de funcţionar, condamnat, recidivist, reabilitat, căsătorit, rudă
apropiată etc.). Datorită caracterului lor strâns şi intim legat de persoană,
81
C. Bulai, Drept penal, Partea generală, vol. II, 1992, p. 89-90.
343
circumstanţele privitoare la persoana unui participant nu se răsfrâng asupra
celorlalţi participanţi (art. 28 alin. 1 C.pen.).
Circumstanţele reale (denumite şi circumstanţe obiective) sunt cele
privitoare la faptă. Ele se referă la împrejurările anterioare, concomitente sau
posterioare comiterii faptei, stau în afara conţinutului infracţiunii, dar atenuează
sau agravează pericolul social al faptei. Aceste circumstanţe se răsfrâng asupra
participanţilor, în măsura în care aceştia le-au cunoscut sau le-au prevăzut
(art. 28. alin. 2 C.pen.).
Împiedicarea săvârşirii faptei. Sediul materiei este art. 30 C.pen., care
prevede că participantul nu se pedepseşte dacă, în cursul executării, dar înainte
de descoperirea faptei, împiedică consumarea acesteia. Dacă actele săvârşite
până în momentul împiedicării constituie o altă faptă prevăzută de legea penală,
participantului i se aplică pedeapsa pentru această faptă. Noul Cod penal preia,
în art. 43, aceleaşi texte, fără modificări.
Textul sus-menţionat instituie o cauză de nepedepsire pentru participantul
la săvârşirea unei infracţiuni, cu condiţia ca acesta, în cursul executării, dar
înainte de a se descoperi fapta, să împiedice consumarea acesteia.
Este uşor de observat că raţiunea acestei cauze de impunitate reprezintă o
încurajare a acelor participanţi care, în cursul executării, înainte de descoperirea
faptei, conştientizând consecinţele la care se expun, în mod voluntar, împiedică
consumarea infracţiunii şi, deci, producerea rezultatului socialmente periculos.
Din economia textului, rezultă că, pentru ca împiedicarea consumării de
către participant să constituie cauză de nepedepsire, trebuie îndeplinite
– să se fi început executarea faptei de către autor;
– în cursul executării, participantul să fi intervenit, în mod eficient, şi să
împiedice consumarea infracţiunii;
– intervenţia participantului care determină neconsumarea infracţiunii să
fie anterioară descoperirii faptei.
Împiedicarea săvârşirii infracţiunii poate aparţine nu numai autorului, ci şi
instigatorului sau complicelui.
În privinţa acţiunii de împiedicare a instigatorului sau complicelui, trebuie
arătat că, pentru a beneficia de cauza de nepedepsire, ei trebuie, practic, fie să-l
denunţe pe autor, fie să-l determine ca acesta să înceteze executarea.
În cazul în care desistarea aparţine chiar autorului, se înţelege că această
renunţare la executare va profita şi participanţilor (instigatorului şi complicelui).
În ipoteza în care sunt mai mulţi participanţi, dar numai unul dintre ei
împiedică săvârşirea faptei, va beneficia de cauza de nepedepsire doar acesta,
ceilalţi urmând să răspundă pentru tentativă la acea infracţiune (bineînţeles,
dacă tentativa este pedepsibilă).
344
Instigarea neurmată de executare. Sediul materiei este art. 29 din actualul
Cod penal.
Actualul Cod penal a menţinut, sub această denumire, două situaţii, care
pot fi întâlnite, şi anume: instigarea care nu este urmată de un început de
executare; instigarea care nu este urmată de o executare pedepsibilă82.
Prima situaţie poate apărea în situaţia în care persoana determinată să
comită o faptă prevăzută de legea penală (instigatul) se răzgândeşte şi nu trece
la executare ori începe executarea, dar reuşeşte doar o tentativă nepedepsibilă.
Este uşor de observat că, într-un asemenea caz, nu sunt realizate condiţiile
participaţiei, pentru că nu s-a comis o faptă prevăzută de legea penală. În
această situaţie, instigatorul va fi pedepsit, dar nu în calitate de participant, ci de
autor al unei infracţiuni de sine stătătoare, dacă actele îndeplinite constituie o
altă infracţiune.
În cea de a doua situaţie, când instigatorul a trecut la executare, dar
ulterior s-a desistat ori a împiedicat producerea rezultatului, sunt îndeplinite
condiţiile instigării. În această situaţie, cel instigat nu va fi pedepsit.
8. Participaţia penală improprie (imperfectă)

A. Noţiune şi caracterizare. Sediul materiei este art. 31 din actualul Cod
penal. Noul Cod penal a preluat acest text, în art. 44, fără modificări.
Participaţia improprie este acea formă de participaţie penală la care
persoanele care săvârşesc, de comun acord, o faptă prevăzută de legea penală,
nu acţionează cu aceeaşi formă de vinovăţie, neavând aceeaşi atitudine psihică,
în sensul că unii participanţi acţionează cu intenţie, iar alţii din culpă sau fără
vinovăţie. Ca urmare a acestui dezacord în planul laturii subiective, fapta
săvârşită în participaţie apare, pentru unii dintre participanţi, ca o infracţiune
intenţionată, iar pentru alţii ca o infracţiune de culpă, ori ca o faptă săvârşită
fără vinovăţie, deci fără caracter penal.
Participaţia improprie poate exista la toate formele de participaţie penală
cunoscute în dreptul nostru. Astfel, participaţia improprie poate exista la
coautorat, în cazul în care unul sau unii dintre coautori acţionează cu intenţie,
iar alţii din culpă ori fără vinovăţie; la instigare, în cazul în care se săvârşesc
acte de determinare cu intenţie la săvârşirea de către o altă persoană, din culpă
ori fără vinovăţie, a unei fapte prevăzute de legea penală; la complicitate, în
cazul în care o persoană înlesneşte sau ajută cu intenţie o altă persoană care
săvârşeşte din culpă sau fără vinovăţie o faptă prevăzută de legea penală.
Aceste forme improprii de participaţie pot exista separat, dar şi laolaltă, în cazul
săvârşirii, în participaţie improprie, a aceleiaşi fapte prevăzute de legea penală.
82
345
În literatura de specialitate, şi chiar în practica judiciară, participaţia
improprie a fost uneori contestată. Argumentul invocat a fost acela că
participaţia penală n-ar putea fi concepută fără o înţelegere prealabilă între
participanţi, ceea ce înseamnă că participaţia nu este posibilă decât la
infracţiunile intenţionate şi la cele din culpă. Cu atât mai mult, s-a susţinut că
nu ar exista participaţie în cazul în care o persoană acţionează cu intenţie, iar
alta săvârşeşte fapta fără vinovăţie. Adepţii acestei teze au arătat că atunci când
o persoană a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală fără intenţie (din culpă)
sau fără vinovăţie, fiind determinată de o acţiune de instigare efectuată cu
intenţie de o altă persoană, cel care a executat fapta trebuie să fie considerat ca
autor imediat, nepedepsibil, iar cel care l-a instigat cu intenţie trebuie să fie
considerat ca autor mediat, pedepsibil. Această teorie a fost denumită a
autorului mediat, de la distanţă sau a autorului de mână lungă (longa manus).
Potrivit acestei teorii, de vreme ce autorul imediat nu răspunde penal (pentru că
este iresponsabil, minor sub 14 ani, indus în eroare etc.) şi nu poate fi subiect al
infracţiunii, adevăratul autor trebuie considerat cel care l-a determinat cu
intenţie să săvârşească fapta, adică autorul mediat, care s-a folosit de autorul
imediat ca de o simplă unealtă. Pe de altă parte, s-a argumentat că instigatorul
trebuie să fie considerat autor mediat, fiindcă altfel el ar rămâne nesancţionat, în
absenţa unui autor neputând exista instigare.
Într-o altă opinie, pe care o considerăm întemeiată, se susţine un punct de
vedere contrar, arătându-se că participaţia improprie este o realitate, iar
reglementarea ei legală o necesitate. S-a precizat, cu deplin temei, că pentru
existenţa participaţiei penale este necesară o înţelegere cu privire la săvârşirea
faptei prevăzute de legea penală, instigatorul sau numai complicele să acţioneze
conştient, urmărind săvârşirea faptei şi cooperând în acest scop cu autorul,
acesta din urmă putând acţiona din culpă sau chiar fără vinovăţie. Persoana care
săvârşeşte nemijlocit fapta legea penală este şi rămâne autorul chiar dacă nu
răspunde penal. În acelaşi timp, persoana care determină cu intenţie o altă
persoană să săvârşească fapta are întotdeauna calitatea de instigator, şi niciodată
pe cea de autor, atâta vreme cât el nu a săvârşit nemijlocit acea faptă.
B. Modalităţi. În raport cu natura contribuţiei date la săvârşirea faptei şi
cu atitudinea psihică a celui care a avut acea contribuţie, participaţia improprie
se poate realiza în patru modalităţi:
1) modalitatea intenţie şi culpă, adică participarea cu intenţie la o faptă
săvârşită de autor din culpă;
2) modalitatea intenţie şi lipsă de vinovăţie, adică participarea cu intenţie
la o faptă săvârşită de autor fără vinovăţie;
3) modalitatea culpă şi intenţie, adică participarea din culpă la o faptă
săvârşită de autor cu intenţie;
346
4) modalitatea lipsă de vinovăţie şi intenţie, adică participarea fără
vinovăţie la o faptă săvârşită de autor cu intenţie.
Dintre aceste modalităţi, Codul penal reglementează numai primele două,
celelalte fiind considerate ca lipsite de semnificaţie juridică penală.
1. Modalitatea intenţie şi culpă. Este reglementată prin dispoziţiile din
art. 31 alin. l C. pen., potrivit cărora constituie participaţie improprie
determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod cu intenţie la săvârşirea din
culpă, de către o altă persoană, a unei fapte prevăzute de legea penală.
Ceea ce caracterizează participaţia improprie, în modalitatea intenţie şi
culpă, este împrejurarea că autorul săvârşeşte fapta din culpă, în urma
determinării cu intenţie de către o altă persoană (instigator), sau sprijinit în
executarea faptei prin înlesnire sau ajutare în orice mod, cu intenţie, de către o
altă persoană (complice). Această modalitate o întâlnim atunci când autorul este
instigat sau sprijinit cu intenţie în săvârşirea faptei prevăzute de legea penală,
fără ca el să-şi dea seama de aceasta, deoarece este indus sau lăsat în eroare de
fapt şi în această situaţie el săvârşeşte din culpă fapta respectivă. Participaţia
realizată în aceste condiţii este improprie sau imperfectă sub raport subiectiv,
fiindcă lipseşte unitatea de scop, care asigură coeziunea psihică între
participanţi, fiecare acţionând cu altă formă de vinovăţie.
Contribuţiilor diferiţilor participanţi, în cadrul acestei modalităţi a
participaţiei improprii (determinarea cu intenţie şi înlesnirea ori ajutorul dat cu
intenţie la săvârşirea faptei), constituie instigare şi, respectiv, complicitate la
infracţiunea intenţionată, iar săvârşirea nemijlocită din culpă a faptei reprezintă
autorat la infracţiunea săvârşită din culpă (bineînţeles, dacă legea incriminează
fapta respectivă şi atunci când este săvârşită din culpă). Aşa, de exemplu,
reprezentantul unui organ de control, aflat într-o acţiune de verificare a unei
gestiuni, având, la un moment dat, încredere în cel controlat, în loc să numere şi
să cântărească produsele personal, cum prevedeau atribuţiile de serviciu,
acceptă dictarea acestora de către cel controlat, care, profitând, îi transmite şi îl
determină să înscrie în actele de control date fictive şi, astfel, îşi acoperă lipsa
din gestiune. Într-o asemenea situaţie, pentru persoana controlată care a
determinat înscrierea unor date false şi acoperirea lipsei din gestiune se va
reţine instigare, iar pentru reprezentantul organului de control se va reţine o
neglijenţă în serviciu (prin încălcarea din culpă a atribuţiilor de serviciu).
2. Modalitatea intenţie şi lipsă de vinovăţie. Este reglementată prin
dispoziţiile alineatului 2 al art. 31 C. pen., potrivit cărora există participaţie
improprie şi atunci când are loc o determinare, ajutare sau înlesnire în orice
mod cu intenţie la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală de către o
persoană care acţionează fără vinovăţie. Spre deosebire de modalitatea intenţie
şi culpă, la modalitatea intenţie şi lipsă de vinovăţie, autorul, determinat şi în
acest caz cu intenţie sau sprijinit prin înlesnire sau ajutor cu intenţie, săvârşeşte
347
fapta prevăzută de legea penală fără vinovăţie, datorită iresponsabilităţii (art. 48
C. pen.), minorităţii făptuitorului (art. 50 C. pen.), erorii de fapt (art. 61
C. pen.), constrângerii fizice sau morale (art. 46 C. pen.), beţiei fortuite
complete (art. 49 alin. l C. pen.). Trebuie precizat că, pentru a înlătura vinovăţia
făptuitorului, oricare dintre cauzele la care ne-am referit trebuie să existe în
momentul săvârşirii faptei.
Contribuţiile date de participanţi (determinarea şi înlesnirea sau ajutorul)
constituie şi în acest caz instigare şi, respectiv, complicitate la infracţiunea
săvârşită cu intenţie. Autorul însă nu va răspunde penal, întrucât nu a acţionat
cu vinovăţie.

ÎN JURISPRUDENŢĂ
Participaţie. Coautorat. Complicitate. Omor

B. pen., art. 24, art. 26, art. 174
Fapta participantului, la săvârşirea infracţiunii de omor, de a folosi

împotriva victimei un spray paralizant, urmată de lovirea repetată a acesteia
de către cel de al doilea participant cu un corp dur asupra zonei capului,
cauzându-i leziuni care au dus la deces, constituie coautorat la omor, iar nu
complicitate. Soluţia se impune ţinând seama că făptuitorii au acţionat
împreună, conjugat, amândoi intrând în casa victimei înarmaţi, unul cu un
spray paralizant, iar cel de al doilea cu o bară metalică, ambele folosite la
suprimarea vieţii persoanei.
Prin sentinţa penală nr. 46 din 16 decembrie 1993 a Tribunalului Caraş-

Severin, inculpatul L.M. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunilor de
omor deosebit de grav prevăzută în art. 174 raportat la art. 176 lit. d) şi de
tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. (1) C. pen.
În cauză au mai fost condamnaţi inculpaţii M.I. pentru săvârşirea
infracţiunilor de omor deosebit de grav şi de tâlhărie şi S.G. pentru săvârşirea
complicităţii la tentativă de furt calificat.
Instanţa a reţinut că, în noaptea de 26 iulie 1992, inculpaţii L.M. şi M.I. au
pătruns într-o locuinţă în scop de jaf, primul fiind înarmat cu un spray paralizant,
iar cel de al doilea cu o bară metalică, în timp ce inculpatul S.G. asigura paza în
curte.
În locuinţă, inculpaţii au agresat două persoane care s-au trezit din somn,
inculpatul L.M. folosind împotriva lor sprayul paralizant, iar inculpatul M.I.
lovindu-le cu bara de fier. Una dintre victime a reuşit să fugă, iar cealaltă a
348
decedat în urma leziunilor produse prin lovire, fractură craniană, ruperea arterei
carotide şi alte vătămări.
Curtea de Apel Timişoara, prin decizia penală nr. 50 din 14 martie 1996, a
admis apelul declarat de procuror şi a condamnat pe inculpatul L.M. pentru
săvârşirea complicităţii la omor deosebit de grav, prin schimbarea încadrării
juridice din coautorat în complicitate.
Pentru a adopta această soluţie instanţa de apel a motivat că autor al
infracţiunii de omor este inculpatul M.I., care a aplicat cu bara de fier loviturile
care au cauzat decesul victimei, fapta inculpatului L.M. constituind complicitate
la infracţiunea de omor, întrucât prin folosirea sprayului împotriva victimei a
ajutat pe autor la săvârşirea omorului.
Din examinarea deciziei atacate şi a lucrărilor dosarului rezultă că
instanţele, întemeindu-se pe probele administrate în cauză, au stabilit şi reţinut
corect starea de fapt.
Aşa cum s-a reţinut, inculpatul L.M. a pulverizat asupra victimei o
substanţă paralizantă, punând-o în imposibilitatea de a se apăra, timp în care
inculpatul M.I. i-a aplicat multiple lovituri.
Cei doi inculpaţi au acţionat, deci, împreună, conjugat şi simultan, fiecare
desfăşurând activităţi materiale îndreptate direct împotriva vieţii victimei, astfel
că nejustificat s-a reţinut că inculpatul L.M. este complice şi nu coautor la
infracţiunile de omor deosebit de grav.
Participaţia penală. Complicitate. Tâlhărie. Prezenţa inculpatului

şi omisiunea de a interveni în favoarea persoanei vătămate
C. pen., art. 26, art. 211
Prezenţa inculpatului alături de autorul unei infracţiuni de tâlhărie şi

omisiunea de a interveni în favoarea persoanei vătămate, înlesnind cu
intenţie, în acest fel, săvârşirea infracţiunii de către autor, constituie
complicitate la infracţiunea de tâlhărie.
Prin sentinţa penală nr. 41 din 4 februarie 2005, Tribunalul Bihor a con-
damnat pe inculpatul P.C. pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de tâlhărie
prevăzută în art. 26 raportat la art. 211 alin. (2) lit. c) şi alin. (21) lit. a) C. pen.
În cauză, a mai fost condamnat inculpatul B.N. pentru săvârşirea a două
infracţiuni de tâlhărie şi a unei infracţiuni de furt calificat.
Instanţa a reţinut că, la 19 mai 2004, inculpaţii B.N. şi P.C. s-au înţeles să
sustragă bani sau bunuri de la persoanele pe care le vor întâlni. În baza acestei
înţelegeri, inculpatul B.N. a prins de mână persoana vătămată B.R. şi i-a smuls
de la gât lănţişorul de aur, după care ambii inculpaţi au fugit. Ulterior, inculpatul
349
B.N. a vândut lănţişorul pentru suma de 400.000 de lei, bani pe care i-a cheltuit
împreună cu inculpatul P.C.
Instanţa a reţinut participarea sub forma complicităţii morale a
inculpatului P.C. la activitatea infracţională, prezenţa sa intimidând persoana
vătămată şi facilitând săvârşirea faptei.
Prin decizia penală nr. 103 din 24 mai 2005, Curtea de Apel Oradea a
respins apelurile procurorului şi ale inculpaţilor.
Recursul declarat de inculpatul P.C., în principal, cu privire la greşita
condamnare a acestuia pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de tâlhărie,
este nefondat.
Potrivit art. 26 C. pen., complice este persoana care, cu intenţie, înlesneşte
sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.
Prin prezenţa sa alături de autorul faptei, neintervenind în favoarea
persoanei vătămate, inculpatul P.C. a înlesnit, cu intenţie, săvârşirea faptei de
tâlhărie de către inculpatul B.N. De asemenea, ulterior, inculpatul a beneficiat de
banii obţinuţi din vânzarea lănţişorului din aur sustras de inculpatul B.N.
Or, în aceste condiţii, întrucât nu se poate accepta apărarea inculpatului
referitoare la neparticiparea la săvârşirea faptei de tâlhărie în calitate de
complice, recursul a fost respins.
Autorat – coautorat. Infracţiuni la care nu poate exista coautorat.

Infracţiuni „în nume propriu”
C. pen., art. 23, art. 75 alin. (1) lit. c)
Circumstanţa agravantă prevăzută în art. 75 alin. (1) lit. c) C. pen.

presupune săvârşirea infracţiunii de către un infractor major şi unul minor
împreună, în condiţiile participaţiei penale prevăzute în art. 23 din acelaşi
cod.
Conducerea unui autovehicul, succesiv, de un inculpat major şi de unul
minor, ambii fără a avea permis de conducere nu realizează cerinţa ca
infracţiunea să fie comisă împreună, fiecare săvârşind o infracţiune distinctă
ca autor, prin natura ei fapta nefiind susceptibilă de coautorat.
Prin sentinţa penală nr.165 din 22 decembrie 2003, Tribunalul Călăraşi a

condamnat pe inculpatul M.G., între altele, pentru săvârşirea, infracţiunii de
conducere a unui autovehicul fără permis prevăzută în art. 36 alin. (1) din
Decretul nr. 328/1966, cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) şi art. 75 alin. (1) lit. c)
C. pen.
350
Instanţa a reţinut că, în noaptea de 14 august 2002, inculpatul şi alţi doi
inculpaţi condamnaţi în cauză, dintre care unul minor, au condus pe drumurile
publice un autoturism fără permis de conducere.
Prin decizia nr. 190 din 16 martie 2004, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I
penală a admis apelurile inculpaţilor şi a desfiinţat hotărârea cu privire la soluţia
dată laturii civile.
Recursul declarat de inculpat este fondat sub aspectul greşitei aplicări a
dispoziţiilor art. 75 alin. (1) lit. c) C. pen. pentru infracţiunea de conducere a
unui autovehicul pe drumurile publice fără a poseda permis de conducere, natura
acestei infracţiuni excluzând săvârşirea acesteia împreună de cei trei autori, în
condiţii de coautorat, fiecare dintre aceştia săvârşind infracţiunea în mod
individual.
În consecinţă recursul a fost admis, s-au casat sub acest aspect hotărârile
atacate şi s-a înlăturat aplicarea art. 75 alin. (1) lit. c) C. pen.
I.C.C.J, secţia penală, decizia nr. 3666 din 1 iulie 2004
Favorizarea infractorului. Complicitate. Criterii de distincţie

C. pen., art. 264, art. 26, art. 209
Înţelegerea între o persoană şi autorii furtului, de a transporta bunurile

furate cu autoturismul, survenită intr-un moment când bunurile fuseseră
scoase din depozit şi erau duse spre a fi aruncate peste gardul curţii,
constituie pentru cel dintâi infracţiunea de favorizare a infractorului, iar nu
complicitate, deoarece ajutorul nu a fost dat autorului înainte sau în timpul
săvârşirii infracţiunii, ci a survenit după consumarea acesteia, fără existenţa
unei înţelegeri anterioare.
În cazul furtului unor bunuri în valoare de 51 milioane de lei în 1999,
la care au participat 5 participanţi coautori şi complici, ajutaţi de favorizator,
nu se justifică suspendarea executării pedepsei, în atare situaţie aprecierea că
scopul pedepsei poate fi atins chiar fără executarea acesteia fiind lipsită de
temei.
Prin sentinţa nr. 612 din 28 septembrie 2000 a Tribunalului Bucureşti,

secţia I penală, au fost condamnaţi inculpaţii I.R., A.V. şi M.P. la câte 4 ani
închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzută în art. 208
alin. (1) raportat la art. 209 alin. (1) lit. a) şi g) şi alin. (3), cu aplicarea art. 74 şi
art. 76 C. pen., iar inculpaţii I.I., M.R. şi T.M. la aceeaşi pedeapsă pentru
complicitate la furt calificat.
Instanţa a reţinut că, în noaptea de 17 august 1999, primii 3 inculpaţi au
pătruns prin escaladare în incinta depozitului unei societăţi comerciale, de unde
351
au sustras 10 saci cu cafea în valoare de 51 milioane de lei, cu complicitatea
agenţilor de pază I.I. şi M.R.
După ce au sustras sacii cu cafea, unul dintre autori l-a contactat telefonic
pe inculpatul T.M., cerându-i să vină şi să ridice cu autoturismul său cafeaua
furată. Sacii cu cafea au fost încărcaţi în autoturism şi transportaţi în locuri unde,
ulterior, au fost împărţiţi între inculpaţi.
Prin decizia nr. 91/A din 15 februarie 2001, Curtea de Apel Bucureşti,
secţia a II-a penală, a admis apelurile inculpaţilor, a înlăturat aplicarea
dispoziţiilor alin. (3) al art. 209 C. pen. ca urmare a adoptării Ordonanţei de
Urgenţă a Guvernului nr. 207/2000 şi a condamnat la câte 2 ani şi 10 luni
închisoare pe autori şi la câte 2 ani şi 6 luni pe complici, dispunând suspendarea
condiţionată a executării pedepselor.
Împotriva deciziei au declarat recurs procurorul, cerând înlăturarea
suspendării executării pedepselor, şi inculpatul T.M.
Recursurile sunt fondate.
În ceea ce priveşte recursul inculpatului T.M., prima instanţă şi cea de apel
au reţinut, corect, că el a fost chemat de inculpatul I.R. în timp ce autorii furtului
se pregăteau să arunce sacii cu cafea peste gardul societăţii comerciale. S-a mai
reţinut că inculpatul a ajuns la locul faptei în timp ce autorii aruncau sacii furaţi
peste gard, neexistând o înţelegere anterioară între acesta şi autorii furtului.
În raport cu această stare de fapt, încadrarea juridică de complicitate la furt
dată faptelor recurentului este greşită.
Potrivit art. 26 C. pen., complice este persoana care, cu intenţie, înlesneşte
sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.
Pe de altă parte, conform art. 264 C. pen., constituie infracţiunea de
favorizare a infractorului ajutorul dat unui infractor, fără o înţelegere stabilită
înainte sau în timpul săvârşirii infracţiunii, pentru a îngreuna sau zădărnici
urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei ori pentru a asigura
infractorului folosul sau produsul infracţiunii.
Din examinarea comparativă a textelor, rezultă că ceea ce deosebeşte în
mod esenţial complicitatea de favorizare este faptul că în primul caz înţelegerea
între autor şi complice este anterioară sau concomitentă cu săvârşirea faptelor
autorului, în timp ce în cazul favorizării înţelegerea de a-l ajuta pe autor are loc
după săvârşirea faptelor.
În cauză, deposedarea părţii civile de către autori a avut loc în momentul
în care sacii cu cafea au fost scoşi din depozitul societăţii comerciale; în acel
moment infracţiunea de furt era consumată.
Ulterior, după ce sacii cu cafea au fost duşi din depozit pentru a fi aruncaţi
peste gard, a fost chemat inculpatul T.M. care a transportat cu maşina lui
bunurile furate.
Prin urmare, inculpatul recurent nu a ajutat la comiterea furtului, care se
consumase atunci când a fost chemat la telefon, ci i-a sprijinit pe autori să-şi
asigure folosul bunurilor dobândite prin infracţiune.
352
Aşa fiind, fapta recurentului constituie infracţiunea de favorizare a
infractorului prevăzută în art. 264 alin. (1) C. pen., şi nu complicitate la furt
calificat, cum greşit au reţinut instanţele.
Aşa fiind, recursurile au fost admise şi, în urma casării în parte a
hotărârilor atacate, inculpatul T.M. a fost condamnat în temeiul art. 264, iar cu
privire la toţi inculpaţii aplicarea art. 81 C. pen. a fost înlăturată.
Complicitate morală. Omor

C. pen., art. 26, art. 174
Fapta inculpatului de a însoţi, după o prealabilă înţelegere de a comite

agresiunea, pe autorul omorului, amândoi înarmaţi cu pari, de a pătrunde în
curtea casei victimei şi de a ataca pe fratele acesteia în timp ce coinculpatul
aplica victimei lovituri cu parul în cap, cauzându-i moartea, constituie
complicitate la infracţiunea de omor.
Acţionând în modul arătat, complicele a dat un ajutor moral autorului
faptei, prin încurajarea şi prin întărirea intenţiei acestuia de a ucide, ceea ce,
în lipsa acestui ajutor, autorul nu ar fi îndrăznit să facă în împrejurările date.
Prin sentinţa penală nr. 395 din 14 decembrie 2000, Tribunalul

Maramureş a condamnat pe inculpatul V.A., între altele, pentru săvârşirea
complicităţii la infracţiunea de omor prevăzută în art. 26 raportat la art. 174
C. pen.
Instanţa a reţinut că, la 9 aprilie 1999, J.G. a avut în stradă o altercaţie cu
inculpatul M.V., condamnat în cauză pentru infracţiunea de omor, după care cel
din urmă a mers la un bar unde, întâlnindu-l pe inculpatul V.A., a cerut acestuia
să-l însoţească la locuinţa lui J.G. spre a-i cere socoteală pentru un pretins furt.
Înarmaţi cu câte un par, cei doi inculpaţi au mers la casa lui J.G., unde se
afla şi fratele acestuia, J.V. Primul a intrat în curte inculpatul V.A., urmat de
inculpatul M.V. care l-a atacat pe J.G. lovindu-l cu parul în cap, timp în care
inculpatul V.A. l-a atacat cu parul pe J.V.
În cele din urmă, inculpaţii au abandonat parii în curte şi au plecat; J.G. a
fost dus la spital unde s-a constatat decesul acestuia.
Din raportul de expertiză medico-legală rezultă că moartea victimei s-a
datorat unei hemoragii intracraniene şi contuziei cerebrale şi de trunchi cerebral
produse prin loviri active, repetate, cu un corp contondent.
Prin decizia penală nr. 110 din 27 martie 2001, Curtea de Apel Cluj a
respins apelul inculpatului V.A.
Recursul declarat de inculpat, cu motivarea că fapta sa nu constituie
complicitate la omor, este nefondat.
353
Încadrarea juridică dată faptei în complicitate la infracţiunea de omor
prevăzută în art. 26 raportat la art. 174 C. pen. este corectă.
Prin complicitate se înţelege, în general, sprijinul dat de o persoană, în
orice mod şi prin orice mijloace, unei alte persoane, la săvârşirea unei
infracţiuni. Complicele colaborează la săvârşirea faptei şi prin acţiuni indirecte şi
mediate, care atribuie acţiunii sale caracterul unei participaţii accesorii,
secundare.
Complicitatea imaterială sau morală se caracterizează prin aceea că
efectele sale poartă asupra psihicului făptuitorului, prin întărirea sau întreţinerea
intenţiei autorului de a săvârşi fapta prevăzută de legea penală.
În speţă se constată că, deşi inculpatul recurent nu a săvârşit acte materiale
de agresiune asupra victimei, el a fost de acord să însoţească pe inculpatul M.V.
la casa acesteia pentru a-i cere socoteală pentru o pretinsă sustragere, s-a înarmat
cu un par şi, pătrunzând primul în curtea casei, a avut o influenţă esenţială
asupra psihicului celuilalt inculpat, care a căpătat o îndrăzneală sporită pentru
atacarea şi uciderea victimei.
Prin urmare, activitatea inculpatului recurent a constituit o încurajare a
autorului faptei care, singur, nu ar fi îndrăznit să intre în curtea casei familiei
victimei şi să o agreseze pe aceasta, prezenţa recurentului, înarmat, în curtea
casei şi agresarea unuia dintre membrii familiei întărind, neîndoielnic, hotărârea
inculpatului M.V. de a ucide victima.
Hotărârile atacate fiind, deci, temeinice şi legale, recursul declarat de
inculpat a fost respins.
Furt. Coautorat. Complicitate. Diferenţiere

C. pen., art. 209
Sustragerea, într-o aglomeraţie de persoane, a portofelului din

buzunarul părţii vătămate şi transmiterea lui, de îndată, celui de-al doilea
făptuitor în scopul de a asigura însuşirea lucrului fără riscul descoperirii
constituie, şi pentru cel din urmă, coautorat la săvârşirea infracţiunii de furt,
iar nu complicitate la aceasta.
Stabilirea împreună a modului de săvârşire a infracţiunii, prin
distribuirea rolurilor în scoaterea bunului din buzunar de către unul şi
preluarea lui de îndată de către celălalt făptuitor constituie, ambele, o unică
acţiune de luare a lucrului, ce caracterizează latura obiectivă a infracţiunii
de furt, săvârşită în condiţii de coautorat.
penală, a condamnat pe inculpaţii D.F. şi S.G. la câte 4 ani închisoare pentru
354
săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzută în art. 208 alin. (1) raportat la
art. 209 alin. (1) lit. a), e) şi g) C. pen.
Instanţa a reţinut că, la 13 iulie 2000, în jurul orei 3,30, inculpaţii se aflau
în locul de îmbarcare în autocar a pasagerilor cursei cu destinaţia Germania.
După ce partea vătămată A.O. s-a urcat pe scara autocarului, inculpata
D.F. i-a băgat mâna în buzunar, sustrăgându-i portofelul cu bani şi acte, pe care
l-a transmis, în spate, inculpatului S.G. care, în aglomeraţie, a părăsit locul
faptei.
Sustragerea portofelului a fost simţită de partea vătămată şi observată de
un martor, inculpata fiind reţinută în autocar.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin decizia nr. 349 din 14 iunie
2001, a respins apelurile inculpaţilor.
În recursul declarat de inculpatul S.G., acesta a susţinut că a săvârşit fapta
în calitate de complice, iar nu de autor, cum greşit au reţinut instanţele.
Din probele administrate rezultă că cei doi inculpaţi au conceput împreună
modul de operare în săvârşirea furtului în calitate de coautori, şi-au distribuit
rolurile şi au acţionat în mod conjugat, activitatea fiecăruia fiind necesară pentru
producerea rezultatului urmărit.
În această situaţie nu se poate considera că inculpatul S.G. a acordat un
simplu ajutor inculpatei D.F. la comiterea infracţiunii, fapta acestora
caracterizându-se prin participarea ambilor inculpaţi la realizarea laturii
obiective a furtului, ceea ce este specific formei de participaţie a coautoratului.
Tâlhărie. Complicitate. Tăinuire. Distincţie. Încadrare juridică

C. pen., art. 211, art. 221
Fapta de a lua parte la adoptarea hotărârii de a săvârşi o tâlhărie, la

stabilirea modului de a acţiona, la pândirea victimei şi la urmărirea ei,
urmată de participarea la împărţirea bunurilor sustrase acesteia de către
autor prin violenţă, caracterizează complicitatea la infracţiunea de tâlhărie,
iar nu infracţiunea de tăinuire, care constă, între altele, în primirea unui
bun, cunoscând că provine din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea
penală, fără vreo contribuţie cu caracter de înlesnire a săvârşirii acesteia de
către autor.
Prin sentinţa penală nr. 390 din 7 decembrie 2000, Tribunalul Braşov a
condamnat pe inculpaţii B.L. şi T.M. pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie
prevăzută în art. 211 alin. (2) lit. a) şi e) C. pen., pe inculpatul P.V. pentru
355
complicitate la această infracţiune şi pe inculpaţii M.D., D.C. şi D.S. pentru
infracţiunea de tăinuire prevăzută în art. 221 C. pen.
Instanţa a reţinut că inculpaţii, tineri care se cunoşteau de mai multă
vreme, au hotărât, la sugestia şi pe baza semnalmentelor date de inculpatul P.V.,
să agreseze o femeie, factor poştal, şi să-şi însuşească prin violenţă banii
destinaţi plăţii pensiilor, aflaţi asupra ei.
La 15 februarie 2000, inculpaţii au aşteptat ieşirea din oficiul poştal a
factorului; aceasta neapărând, inculpaţii au pornit în urmărirea altei femei, partea
vătămată I.M., de asemenea factor poştal la acel oficiu, cu intenţia de a o jefui.
Dându-şi seama că aceasta îl cunoştea pe inculpatul M.D., grupul s-a întors lângă
oficiul poştal, în urmărirea părţii vătămate rămânând inculpatul P.V., care îi ţinea
pe ceilalţi la curent cu traseul parcurs de femeie, folosind un telefon mobil.
Când partea vătămată a intrat într-un imobil, grupul de inculpaţi a fost
anunţat de P.V., iar inculpaţii B.L. şi T.M. au mers în acel loc, au intrat în holul
imobilului şi au atacat pe postaş, sustrăgându-i 63 de milioane de lei. În acest
timp, inculpaţii M.D., D.C. şi D.S. au rămas lângă oficiul poştal unde, după
săvârşirea tâlhăriei, au revenit şi ceilalţi inculpaţi si, apoi, au împărţit, toţi cei 6,
banii jefuiţi.
Curtea de Apel Braşov, prin decizia penală nr. 87 din 18 aprilie 2001, a
admis apelul părţii civile, majorând despăgubirile, precum şi apelul inculpatului
P.V., pentru care a schimbat încadrarea juridică din complicitate la tâlhărie în
tăinuire. Apelurile declarate de procuror şi de inculpaţii T.M., B.L., M.D. şi D.C.
au fost respinse.
Recursul declarat de procuror, cu motivarea că instanţele au încadrat greşit
faptele inculpaţilor P.V., M.D., D.C. şi D.S. ca infracţiuni de tăinuire, în loc de
complicitate la tâlhărie, este fondat.
Din probele administrate în cauză rezultă că prima instanţă a stabilit o
corectă stare de fapt. Această instanţa şi, apoi, cea de apel au considerat însă
greşit că cei patru inculpaţi la care se referă recursul sunt tăinuitori, atât timp cât
ei au hotărât împreună să săvârşească infracţiunea şi să participe efectiv la
aceasta, lucru ce nu s-a realizat în condiţiile stabilite de ei datorită unui concurs
de împrejurări, iar nu datorită voinţei lor.
Sub acest din urmă aspect este de reţinut că persoana vizată ca victimă nu
a apărut, motiv pentru care planul a fost schimbat de inculpaţi, victima devenind
I.M., faţă de care s-a acţionat în modalitatea stabilită iniţial, dar nu cu
participarea efectivă a tuturor inculpaţilor, în principal datorită faptului că
victima îl cunoştea pe D.M. şi exista riscul ca făptuitorii să fie uşor identificaţi.
Aceste modificări ale planului privind persoana vizată şi participarea efectivă a
inculpaţilor nu prezintă relevanţă juridică.
Odată ce au hotărât împreună să săvârşească tâlhăria, chiar dacă în cele
din urmă nu toţi au participat la aceasta, efectiv, ca autori, iar după comiterea ei
au împărţit cu toţii banii sustraşi prin violenţă, inculpaţii care nu sunt autori ai
tâlhăriei au acţionat în calitate de complici, şi nu de tăinuitori.
356
În consecinţă, recursul declarat de procuror a fost admis, hotărârile atacate
au fost casate şi s-a schimbat încadrarea juridică a faptelor conform
considerentelor ce preced.
Participaţie. Complicitate la infracţiunea de furt.

Tăinuire. Latură obiectivă
C. pen., art. 26, art. 209 alin. (1) lit. a), e), g) şi i), art. 221
Pentru existenţa complicităţii la infracţiunea de furt, în modalitatea
promisiunii de a tăinui bunurile sustrase, nu se cere ca promisiunea să fie
expres formulată.
În cazul în care, în mod repetat, o persoană cumpără de la autorul unor
furturi de autoturisme, numeroase piese ale acestora ştiind că ele provin din
furt, fapta sa constituie un ajutor moral dat autorului la săvârşirea furturilor,
acesta ştiind că are asigurată valorificarea bunurilor sustrase.
Prin sentinţa nr. 867 din 21 decembrie 2001 a Tribunalului Bucureşti,

secţia a II-a penală, inculpatul M.V. a fost condamnat, între altele, în baza art. 26
raportat la art. 208 alin. (1) şi art. 209 alin. (1) lit. a), e), g) şi i) C. pen. pentru
săvârşirea complicităţii la infracţiunea de furt calificat.
Instanţa a reţinut că inculpatul, în cursul anului 1999, a cumpărat în patru
rânduri de la autorul unor infracţiuni repetate de furt de autoturisme, piese ale
acestora, ştiind că ele provin din infracţiune.
Prin decizia nr. 179 din 11 martie 2004, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a
II-a penală a respins, după rejudecare în urma casării, apelul inculpatului.
Critica adusă hotărârilor atacate sub aspectul încadrării juridice a faptelor
comise de inculpat, în sensul că se impune schimbarea încadrării în infracţiunea
de tăinuire, nu este întemeiată.
Examinând datele cauzei se constată că inculpatul a cunoscut provenienţa
ilicită a bunurilor, ştiind că cel de la care le achiziţionează se ocupă cu furtul de
autoturisme, atitudinea sa contribuind la încurajarea activităţii infracţionale a
acestuia.
Chiar dacă inculpatul recurent nu a promis expres autorului că va tăinui
bunurile sustrase, înainte sau în timpul săvârşirii furturilor, faptul că în mod
repetat a achiziţionat numeroase piese auto în schimbul unor sume derizorii
reprezintă un ajutor dat autorului la săvârşirea infracţiunilor, acesta ştiind că are
asigurată valorificarea bunurilor furate.
Încadrarea juridică a faptelor fiind corectă, recursul inculpatului a fost
respins.
357
Participaţie cu persoane lipsite de discernământ.
Încadrare juridică. Tâlhărie
Cerinţa de la art. 211 alin. (2) lit. a) C. pen. privind săvârşirea infracţiunii
de tâlhărie de două sau mai multe persoane împreună este îndeplinită şi în
cazul când una dintre cele două persoane participante la săvârşirea acestei
infracţiuni nu are discernământ. Această agravantă, în cazul persoanelor care
acţionează împreună, pentru a intimida mai uşor şi a reduce posibilitatea
victimei de a se apăra în faţa acţiunii de deposedare, nu poate fi omisă în cazul
lipsei de discernământ a unuia dintre participanţi, cât timp textul de lege nu
face nici o distincţie în această privinţă.
De aceea, făptuitorului care a acţionat cu discernământ îi este
aplicabilă agravanta prevăzută în art. 211 alin. (2) lit. a) C. pen. şi atunci
când cea de-a doua persoană participantă la săvârşirea infracţiunii este
lipsită de discernământ.
Prin sentinţa penală nr. 20 din 10 februarie 1998 a Tribunalului Olt,

inculpatul N.N. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie
prevăzută în art. 211 alin. (2) lit. a) C. pen.
S-a reţinut că, în seara zilei de 19 august 1997, inculpatul, împreună cu o
altă persoană, iresponsabilă, din cauza alienaţiei mintale, au lovit partea
vătămată M.N., luându-i bicicleta cu care aceasta circula.
Apelul declarat de inculpat a fost respins prin decizia penală nr. 320 din 11
iunie 1998 a Curţii de Apel Craiova.
Inculpatul a declarat recurs, cerând schimbarea încadrării juridice în
Forma agravată a infracţiunii de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. (2)
lit. a) C. pen. constă în săvârşirea acestei infracţiuni de două sau mai multe
persoane împreună. Or, nici din această dispoziţie a legii, care se referă la
numărul efectiv de persoane ce participă la înfrângerea voinţei victimei de a se
apăra sau la intimidarea ei, pentru a-i putea lua mai uşor bunurile, şi nici din alte
prevederi ale legii nu rezultă cerinţa ca fiecare participant să aibă discernământ.
În atare situaţie, pentru încadrarea faptei în agravanta prevăzută la art. 211
alin. (2) lit. a) C. pen., este lipsită de relevanţă juridică împrejurarea că a doua
persoană participantă este alienată mintal, cerinţa legii fiind îndeplinită ori de
câte ori la săvârşirea tâlhăriei participă cel puţin două persoane, chiar dacă una
dintre ele nu răspunde penal.
Ca urmare, recursul declarat de inculpat a fost respins.
358
Participaţie. Complicitate. Modalitate de săvârşire. Tâlhărie
C. pen., art. 211, art. 26, art. 221
Constituie complicitate la tâlhărie, iar nu tăinuire de bunuri, fapta celui

care atrage deoparte, după o înţelegere prealabilă cu alţii, o persoană ce
însoţeşte victima, în scopul de a o lăsa pe aceasta singură, pentru a putea fi
atacată şi deposedată de bani, urmată de participarea la împărţirea banilor.
Împrejurarea că inculpatul nu a comis nici un act de ajutor în timpul
atacării şi deposedării victimei nu are relevanţă cât timp acţiunea sa, fără să
fi fost indispensabilă, a folosit, totuşi, la comiterea tâlhăriei, prin aceea că a
pus victima în situaţia să rămână singură şi să nu se poată apăra.
Prin sentinţa penală nr. 81 din 1 aprilie 1998 a Tribunalului Prahova a fost
condamnat, între alţii, inculpatul A.J. pentru complicitate la infracţiunea de
tâlhărie prevăzută în art. 26 raportat la art. 211 alin. (2) lit. a), b), d) şi e), cu
aplicarea art. 75 lit. c) şi a art. 37 lit. b) C. pen.
S-a reţinut că, în seara zilei de 23 decembrie 1997, în înţelegere cu alţi trei
inculpaţi, dintre care doi minori, inculpatul a invitat pe Gh. Al., care ieşise cu
partea vătămată I.I. dintr-un bar, să consume bere împreună cu el.
După ce inculpatul a intrat cu Gh. Al. într-un alt bar, ceilalţi trei inculpaţi
au urmărit partea vătămată şi, imobilizând-o cu un spray paralizant, au doborât-o
şi au deposedat-o de suma de 460.000 de lei, pe care au împărţit-o cu inculpatul
A.J.
Apelul declarat de inculpatul A.J. a fost respins prin decizia penală nr. 215
din 23 iunie 1998 a Curţii de Apel Ploieşti.
Declarând recurs, acest inculpat a cerut schimbarea încadrării juridice în
infracţiunea de tăinuire de bunuri.
Este adevărat că dobândirea unui bun de către o persoană care cunoaşte că
acel bun provine din săvârşirea unei fapte penale constituie infracţiunea de
tăinuire de bunuri prevăzută în art. 221 alin. (1) C. pen.
Dar, activitatea inculpatului A.J., necontestată, de a promite celorlalţi
inculpaţi că va îndepărta pe Gh. Al. de partea vătămată, ceea ce a şi făcut, a
ajutat la săvârşirea faptei de tâlhărie, întrucât, deşi nu a fost indispensabilă, a
folosit, totuşi, la comiterea ei, prin aceea că partea vătămată a rămas singură şi
nu s-a mai putut apăra atunci când a fost atacată pentru a fi deposedată de bani.
359
Participaţie improprie. Instigare neurmată de executare.
Circulaţia pe drumurile publice. Punerea în circulaţie a unui
autovehicul neînmatriculat. Conducerea pe drumurile publice a unui
autovehicul neînmatriculat. Executare
Decretul nr. 328/1966, art. 35 alin. (1)
Conform art. 35 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966, punerea în

circulaţie sau conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul
neînmatriculat constituie infracţiune.
Când posesorul unui autovehicul neînmatriculat determină o persoană
fără vinovăţie să conducă acel autovehicul pe drumurile publice, el este autor
al infracţiunii în modalitatea punerii în circulaţie a autovehicului, nefiind
aplicabile prevederile art. 31 C. pen. privind participaţia improprie cu referire
la săvârşirea infracţiunii în modalitatea conducerii autovehicului
neînmatriculat pe drumurile publice.
În cazul participaţiei improprii, când persoana a comis, fără vinovăţie,
fapta la care a fost determinat, prevederile art. 29 C. pen., referitoare la
instigarea neurmată de executare, nu sunt aplicabile.
nr. 195/2002 (M. Of., nr. 958/28.12.2002), dispoziţiile art. 35 privind punerea
în circulaţie a unui autovehicul neînmatriculat regăsindu-se la art. 77 din actul
menţionat.
Prin sentinţa penală nr. 1923 din 16 noiembrie 1994 a Judecătoriei Piatra
Neamţ s-a dispus, între altele, condamnarea inculpatului C.I. pentru săvârşirea
infracţiunii prevăzute în art. 35 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966 raportat la
Instanţa a reţinut că, la 23 martie 1994, A.S. a reparat motoreta
neînmatriculată, proprietatea inculpatului, şi apoi, la cererea acestuia, fără a şti
că motoreta este neînmatriculată, a condus-o pe drumurile publice pentru a
verifica dacă funcţionează.
Tribunalul Neamţ, prin decizia penală nr. 95/A din 17 februarie 1995, a
respins apelul declarat de inculpat.
Curtea de Apel Bacău, prin decizia penală nr. 161 din 27 aprilie 1995, a
admis recursul inculpatului şi a dispus achitarea acestuia.
În motivarea soluţiei, instanţa de recurs a interpretat dispoziţiile art. 29
alin. (2) şi 31 alin. (2) şi (3) C. pen. în sensul că participaţia improprie nu este
sancţionată dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea la săvârşirea
căreia s-a determinat este de 2 ani închisoare sau mai mică. Întrucât infracţiunea
360
prevăzută în art. 35 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966 este sancţionată cu
pedeapsa închisorii până la 2 ani, instanţa a considerat că prevederile art. 31 alin.
(2) C. pen., care fac trimitere la art. 29 din acelaşi cod, au semnificaţia unei
cauze legale de nepedepsire.
Conform dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966, punerea
în circulaţie sau conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul
neînmatriculat constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la
2 ani sau cu amendă.
Din examinarea acestui text rezultă că elementul material al infracţiunii
constă în două acţiuni alternative, şi anume: punerea în circulaţie a unui
autovehicul neînmatriculat sau conducerea unui autovehicul neînmatriculat.
Punerea în circulaţie are înţelesul de dispoziţie sau încuviinţare, dată de
cel care dispune de un autovehicul neînmatriculat, ca acesta să fie introdus în
traficul rutier.
Dispoziţia ori încuviinţarea de punere în circulaţie a unui autovehicul
neînmatriculat constituie infracţiunea prevăzută în art. 35 alin. (1) din Decretul
nr. 328/1966 numai dacă este urmată de o acţiune de punere efectivă în
circulaţie, adică de deplasare a autovehiculului neînmatriculat pe un drum
public.
Probele administrate în cauză confirmă că inculpatul a pus în circulaţie un
autovehicul neînmatriculat, determinându-l pe A.S. să conducă motoreta pe
drumurile publice.
Aşa fiind, activitatea inculpatului de a pune motoreta la dispoziţia lui A.S.,
cerându-i să o conducă pe drumurile publice, nu constituie o determinare la
săvârşirea infracţiunii în modalitatea conducerii pe drumurile publice a unui
autovehicul neînmatriculat, ci infracţiunea prevăzută în art. 35 alin. (1) din
Decretul nr. 328/1966, în modalitatea punerii în circulaţie a unui atare
autovehicul.
În consecinţă, fapta inculpatului întruneşte elementele constitutive ale
infracţiunii prevăzute în art. 35 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966 şi se impunea
ca instanţa de fond să schimbe încadrarea juridică, înlăturând aplicarea
dispoziţiilor art. 31 alin. (2) C. pen.
Referitor la soluţia instanţei de recurs se constată că aceasta a greşit făcând
referire la prevederile art. 29 C. pen. privind instigarea neurmată de executare,
acest text de lege nefiind incident în cauză, întrucât activitatea ilicită a fost pusă
în executare; ca atare, soluţia de achitare a inculpatului este greşită, motiv pentru
care inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de punere în
circulaţie a unui autovehicul neînmatriculat.
361
Participaţie improprie. Tâlhărie
C. pen., art. 211, art. 31
Comiterea actelor de agresiune de către făptuitor, urmată de însuşirea

bunurilor de către persoane încredinţate de acesta că îi aparţin, constituie
infracţiunea de tâlhărie săvârşită în modalitatea participaţiei improprii,
Invocarea de către făptuitor a unui drept asupra bunurilor sustrase în
condiţiile menţionate este irelevantă, valorificarea pretenţiilor patrimoniale
nefiind permisă decât pe căile prevăzute de lege.
Prin sentinţa penală nr. 657 din 9 noiembrie 2000 a Tribunalului Cluj,
inculpaţii R.R., S.G., H.S. şi B.V. au fost condamnaţi pentru săvârşirea infracţiunii
de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută în art. 189 alin. (2) C. pen.
În temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.,
inculpatul R.C. a fost achitat de învinuirea săvârşirii infracţiunii de tâlhărie,
prevăzută în art. 211 alin. (2) lit. a) şi d) şi alin. (3), cu aplicarea art. 31 alin. (1)
C. pen.
Instanţa a reţinut că, la 17 iulie 1997, inculpatul R.C. a cumpărat de la R.I.
1260 de oi şi alte animale, în contract prevăzându-se că preţul acestora va fi
plătit în rate până la 1 noiembrie 1997, iar în cazul în care nu se face plata
integral, vânzătorul va putea lua din turmă un număr de oi proporţional cu suma
neachitată.
Neachitând în întregime preţul animalelor, inculpatul R.C. a consimţit ca
R.I. să ia 703 oi din turmă. La data de 25 noiembrie 1997, R.I. a luat oile din
care o parte a vândut-o părţii vătămate A.I.
Partea vătămată a dus oile la ferma sa şi le-a încredinţat ciobanului R.F.
În aceeaşi zi, în timpul nopţii, inculpaţii au mers la stâna părţii vătămate,
au lovit şi sechestrat pe cioban, după care alte persoane, încredinţate că oile au
fost furate de la inculpatul R.C., le-au luat şi le-au dus la ferma acestui inculpat.
Referitor la infracţiunea de tâlhărie, instanţa a reţinut că între inculpatul
R.C. şi R.I. a intervenit un contract de vânzare guvernat de principiile dreptului
civil, iar raporturile juridice civile ce derivă din acest contract urmează să se
soluţioneze de către instanţa civilă, fapta nefiind prevăzută de legea penală.
Prin decizia penală nr. 323 din 18 octombrie 2001, Curtea de Apel Cluj a
respins apelul procurorului, motivând că soluţia de achitare pentru tâlhărie este
corectă, chiar dacă deposedarea părţii vătămate A.I. de un număr de oi s-a făcut
fără consimţământul acesteia, în lipsa ei şi prin constrângerea ciobanului, atâta
timp cât luarea oilor nu s-a făcut în scopul însuşirii lor pe nedrept, ci pentru a
recupera o parte din cele 703 oi de care inculpatul a fost deposedat de R.I. în
condiţii asemănătoare cu o zi înainte.
362
Pe baza probelor administrate în cauză, prima instanţă a reţinut corect că,
în temeiul unei convenţii, inculpatul R.C. a cumpărat de la R.I. un număr de
1260 de oi, cu plata preţului în rate. Cum inculpatul nu şi-a respectat obligaţia,
potrivit aceleiaşi înţelegeri dintre părţi, el a fost de acord să restituie lui R.I., în
contul datoriei, un număr de oi pe care acesta le-a revândut.
Hotărând să recupereze oile, în aceeaşi zi, ajutat de ceilalţi inculpaţi, R.C.
a agresat şi îndepărtat pe paznic, după care alte persoane, în necunoştinţă de
cauză, au luat oile şi le-au dus la inculpat.
Faptele conturează un plan infracţional premeditat de inculpatul R.C., plan
ce se materializează într-o primă fază în îndepărtarea paznicului animalelor prin
agresare şi sechestrare, acţiune realizată de R.C. şi ceilalţi inculpaţi, acţiuni
violente ce au permis, în aceeaşi noapte, sustragerea unui număr de 353 de oi ce
aparţineau părţii vătămate A.I., de către persoane încredinţate că recuperează
animalele furate de la R.C.
Cele două activităţi menţionate, întrebuinţarea de violenţe urmată de furt,
realizează, obiectiv şi subiectiv, elementele infracţiunii complexe de tâlhărie
prevăzute în art. 211 alin. (2) lit. a) şi d) C. pen., săvârşită de inculpatul R.C. în
modalitatea participaţiei improprii prevăzută în art. 31 alin. (2) din acelaşi cod.
Susţinerile inculpatului şi motivarea instanţelor, în sensul că deposedarea
nu s-a făcut în scopul însuşirii pe nedrept, ci pentru a recupera oile de care
inculpatul a fost deposedat de către R.I. cu o zi înainte, sunt contrazise de probe
şi, totodată, sunt fără relevanţă în ce priveşte existenţa infracţiunii şi încadrarea
ei juridică, restabilirea unor drepturi pretins încălcate neputându-se face prin acte
de violenţă, ci numai pe căile prevăzute de lege.
În consecinţă, recursul procurorului a fost admis şi s-a dispus
condamnarea inculpatului potrivit considerentelor ce preced.
Participaţie. Instigare la tâlhărie. Intenţie

C. pen., art. 25, art. 211
Determinarea unei alte persoane să deposedeze partea vătămată de o
sumă de bani, dându-i un spray lacrimogen pentru a înfrânge opunerea
acesteia, urmată de agresarea ei prin folosirea sprayului şi aplicarea de
lovituri cu cauzarea unor vătămări corporale, nu constituie instigare la
infracţiunea de furt, ci la aceea de tâlhărie, inculpatul fiind conştient că a
determinat pe autor la săvârşirea unui furt prin întrebuinţare de violenţe.
Inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea instigării la

infracţiunea de tâlhărie prevăzută în art. 25 raportat la art. 211 alin. (1) teza I
C. pen., reţinându-se că, în seara de 17 octombrie 1994, inculpatul, barman
într-un local, a determinat pe doi inculpaţi minori să deposedeze de bani partea
363
vătămată. În acest sens, văzând că partea vătămată, care consumase băuturi
alcoolice în local, avea asupra ei o importantă sumă de bani, inculpatul a spus
celor doi minori că banii se află în buzunarul stâng al cămăşii părţii vătămate şi
le-a dat un spray lacrimogen pentru a anihila o eventuală rezistenţă a acesteia.
După ce partea vătămată a părăsit localul, inculpaţii minori au urmărit-o,
au folosit împotriva ei sprayul şi au lovit-o, luându-i suma de 100.000 de lei.
Apoi au revenit în local, au restituit inculpatului spray-ul şi i-au dat 30.000 de lei
din banii luaţi de la partea vătămată.
Aceasta a suferit leziuni traumatice care au necesitat pentru vindecare
25 de zile de îngrijiri medicale.
Judecătoria Târgovişte, prin sentinţa penală 3822/1995, a reţinut situaţia de
fapt descrisă în rechizitoriu şi a condamnat pe inculpat pentru instigare la
infracţiunea de furt calificat prevăzută în art. 25 raportat la art. 208 şi 209 C. pen.
Tribunalul Dâmboviţa, prin decizia penală nr. 34/1995, a respins ca
nefondat apelul declarat de procuror.
Potrivit art. 25 C. pen., instigator este persoana care, cu intenţie, determină
o altă persoană să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală.
Din probele administrate rezultă că inculpatul i-a îndemnat pe inculpaţii
minori să deposedeze de bani partea vătămată, spunându-le că avea în buzunar o
importantă sumă de bani şi dându-le un spray lacrimogen pentru anihilarea unei
posibile rezistenţe.
Aceste împrejurări evidenţiază că, pe plan subiectiv, inculpatul a prevăzut
şi a urmărit producerea rezultatului faptei la săvârşirea căreia i-a determinat pe
cei doi minori, şi anume luarea prin violenţă a banilor. În aceste condiţii,
inculpatul a prevăzut posibilitatea producerii unor leziuni traumatice părţii
vătămate, ca urmare firească a comportamentului violent al autorilor.
Aşa fiind, fapta săvârşită de inculpat trebuia încadrată în prevederile art. 25
raportat la art. 211 alin. (2) C. pen., anterior modificării prin Legea nr. 140/1996.
Participaţie. Complicitate morală. Tâlhărie

C. pen., art. 26, art. 211 alin. (2) lit. a), d) şi e), art. 209 alin. (1) lit. e) şi g)
Participarea la plănuirea infracţiunii, sfătuirea unuia dintre ceilalţi

participanţi în legătură cu atragerea părţii vătămate în locul unde a fost
agresată şi participarea la împărţirea folosului realizat prin săvârşirea
tâlhăriei constituie elemente ce caracterizează complicitatea morală la fapta
prevăzută de legea penală.
364
Prin sentinţa nr. 50 din 28 aprilie 1999, Tribunalul Suceava, secţia penală,
a condamnat pe inculpatul M.S. pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat
prevăzută în art. 208 alin. (1) raportat la art. 209 alin. (1) lit. e) şi g) C. pen. şi a
complicităţii la infracţiunea de tâlhărie prevăzută în art. 26 raportat la art. 211
alin. (2) lit. a), d) şi e) din acelaşi cod.
Instanţa a reţinut că, în seara de 25 octombrie 1997, inculpatul, împreună
cu alte trei persoane condamnate pentru infracţiunea de tâlhărie, se deplasau cu
autoturismul, oprind în satul Liteni, unde au stat de vorbă cu persoana vătămată,
care coborâse dintr-un microbuz pe care îl conducea. În acest timp, inculpatul a
sustras din microbuz o geantă cu diferite bunuri pe care a pus-o în autoturismul
grupului de inculpaţi.
Inculpatul şi ceilalţi, împreună cu partea vătămată, au mers la un
restaurant unde, pentru executarea planului de a o jefui, inculpatul i-a dat
instrucţiuni femeii care făcea parte din grupul infractorilor să plece cu partea
vătămată în maşina acesteia, determinând-o să circule spre comuna Baia, unde
să fie blocată de maşina infractorilor.
La locul stabilit, partea vătămată a fost atacată şi deposedată de diferite
bunuri, de sume în valută şi în lei, precum şi de acte. La săvârşirea nemijlocită a
tâlhăriei, inculpatul nu a participat, el rămânând în restaurant din cauza stării de
ebrietate în care se afla.
După comiterea tâlhăriei, infractorii s-au întors la restaurant, unde li s-a
alăturat inculpatul, cu toţii plecând la Vatra Dornei unde au cheltuit banii sustraşi.
Curtea de Apel Suceava, secţia penală, prin decizia nr. 122 din 11 august
1999, a respins apelul inculpatului.
Recursul declarat de inculpat, cu motivarea că nu a participat la săvârşirea
infracţiunii de tâlhărie, nu este fondat.
Conform art. 26 teza I C. pen., complice este persoana care, cu intenţie,
înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.
Contribuţia complicelui poate fi materială sau morală, aceasta din urmă
caracterizându-se prin faptul că efectele sale vizează psihicul autorului, prin
întărirea sau întreţinerea intenţiei de a comite fapta prevăzută de legea penală.
În speţă, din coroborarea probelor rezultă că, după ce inculpatul a sustras
din maşina părţii vătămate o geantă cu bunuri, a căzut de acord cu ceilalţi
făptuitori să urmărească partea vătămată pentru a-i lua prin violenţă şi alte
bunuri, împărţindu-şi atribuţiile; apoi, în restaurant, a îndemnat pe femeia din
grup să determine partea vătămată să urmeze cu maşina ei un anumit traseu,
fiind apoi atacată şi jefuită la locul stabilit.
Împrejurarea că inculpatul nu a participat efectiv la comiterea sustragerii
bunurilor prin violenţă, neavând o contribuţie materială la tâlhărie, nu înlătură
calitatea sa de complice, atâta timp cât el a înlesnit realizarea faptei prin întărirea
şi întreţinerea hotărârii celorlalţi de a săvârşi infracţiunea.
365
Participaţie. Circumstanţe reale care se răsfrâng asupra tuturor
participanţilor. Infracţiune complexă
C. pen., art. 211, art. 209
Săvârşirea, pe baza unei înţelegeri prealabile, a actelor de violenţă de către

unul dintre participanţii la infracţiune şi a actelor de însuşire de către ceilalţi
participanţi, atribuie tuturor calitatea de autori ai infracţiunii de tâlhărie.
Prin sentinţa penală nr. 273 din 8 iunie 1999, Tribunalul Constanţa a
condamnat pe inculpatul R.V. pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută
în art. 211 alin. (2) lit. a) şi d) C. pen. şi pe inculpaţii P.S., S.G. şi P.L. pentru
săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzută în art. 208 alin. (1) C. pen.
raportat la art. 209 alin. (2) lit. a), d) şi g) din acelaşi cod.
Instanţa a reţinut că, la 3 noiembrie 1998, după o înţelegere prealabilă,
inculpaţii P.S., S.G. şi P.L. au sustras 360 de litri de motorină din rezervoarele
unei ferme, în timp ce paznicul era ameninţat cu o bară metalică de inculpatul
R.V., fiind astfel împiedicat să intervină.
Curtea de Apel Constanţa, prin decizia penală nr. 302 din 8 decembrie
1999, a admis apelul procurorului şi a schimbat încadrarea juridică din
infracţiunea de furt calificat în aceea de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. (2)
lit. a) şi d) C. pen. pentru inculpaţii P.S., S.G. şi P.L.
Recursurile declarate de aceşti 3 inculpaţi, prin care au solicitat menţinerea
încadrării faptelor ca infracţiuni de furt calificat, nu sunt fondate.
Sub aspectul încadrării juridice a faptelor, instanţa de apel a motivat corect
că folosirea violenţei şi ameninţării faţă de paznicul societăţii unde au fost
săvârşite sustragerile reprezintă o circumstanţă reală care se răsfrânge asupra
tuturor participanţilor. Cei 3 inculpaţi recurenţi au fost conştienţi că fără
agresarea paznicului de către inculpatul R.V. nu erau posibile sustragerea şi
păstrarea bunului furat, ceea ce atribuie tuturor participanţilor calitatea de autori
ai infracţiunii de tâlhărie.
În consecinţă, recursurile declarate de inculpaţi au fost respinse.
366
CAPITOLUL VII
CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL PENAL AL FAPTEI
Noţiune. Sediul materiei, în actualul Cod penal, este capitolul V din titlul II,
art. 44-51.
În noul Cod penal, aceste cauze sunt reglementate tot în titlul II, privitor la
infracţiune, capitolul III, art. 26-33.
Trebuie menţionat că în noul Cod penal au fost introduse cauzele
justificative, ceea ce se bazează pe teza existenţei unei noi trăsături esenţiale a
infracţiunii, denumită antijuridicitatea.
Introducerea cauzelor justificative se întemeiază, aşadar, pe concepţia
noului Cod penal că infracţiunea are patru trăsături esenţiale, şi anume: faptă
care prezintă pericol social; antijuridică; săvârşită cu vinovăţie; prevăzută de
legea penală.
În definirea dată infracţiunii în noul Cod penal, trei dintre aceste trăsături
sunt expres arătate de lege: prevederea faptei de legea penală, pericolul social şi
vinovăţia, iar cea de a patra trăsătură, antijuridicitatea, rezultă în mod implicit,
fiind subînţeleasă.
Prin antijuridicitate se înţelege o faptă care este contrară ordinii juridice
de ansamblu.
În concepţia noului Cod penal, legiuitorul a voit să se înţeleagă că o faptă,
pentru a fi calificată drept infracţiune, nu este suficient să aibă cele trei trăsături
expres arătate în textul art. 17, ci mai trebuie ca ea să fie contrară ordinii
juridice de ansamblu.
Revenind la actuala reglementare din Codul penal în vigoare, desigur că
se cere a fi definit înţelesul noţiunii de cauză care înlătură caracterul penal al
faptei.
Cauzele ce înlătură caracterul penal al faptei sunt acele stări, situaţii,
întâmplări sau împrejurări care intervin în timpul săvârşirii faptei şi care
determină ca fapta săvârşită sub influenţa lor să nu prezinte trăsăturile esenţiale
ale infracţiunii. Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii fiind stabilite prin lege
(art. 17 C. pen.), rezultă, pe de o parte, că fapta prevăzută de legea penală nu
poate constitui infracţiune dacă nu prezintă toate aceste trăsături, iar pe de altă
367
parte, că o faptă prevăzută de legea penală care întruneşte aceste trăsături
trebuie să fie calificată ca infracţiune şi să atragă răspunderea penală. Uneori,
intervin sau există, însă, unele stări, situaţii sau împrejurări care fac ca fapta
prevăzută de legea penală, săvârşită sub imperiul lor, deşi prezintă în aparenţă
trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, să nu aibă în realitate sau să nu realizeze în
mod eficient vreuna dintre trăsăturile esenţiale ale infracţiunii şi deci să nu
constituie de fapt o infracţiune. Astfel, de exemplu, uciderea unei persoane de
către un iresponsabil, însuşirea unui bun de către o persoană aflată în eroare de
fapt, în sensul că a avut convingerea că acel bun îi aparţine, uciderea unei
persoane de către un conducător auto, într-un accident de circulaţie, din cauza
unui viciu ascuns şi imprevizibil, constând într-o defecţiune tehnică a
autoturismului, furtul unei sume de bani de către un minor, cu vârsta sub 14 ani,
sunt fapte prevăzute de legea penală care întrunesc în aparenţă trăsăturile
esenţiale ale unor infracţiuni, dar care, în realitate, nu realizează una sau alta
dintre aceste trăsături.
Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, fiind stabilite de lege, este logic că tot
prin lege trebuie şi sunt stabilite acele stări, situaţii, împrejurări etc., care pot
avea ca efect nerealizarea vreuneia dintre trăsăturile esenţiale ale infracţiunii şi
deci înlăturarea caracterului penal al faptei săvârşite sub influenţa lor.
2. Caracterizare
Stările, situaţiile, împrejurările etc. care au ca efect, potrivit legii,
nerealizarea trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii constituie cauze care înlătură
caracterul infracţional sau penal al faptei astfel săvârşite. Ca o consecinţă a
înlăturării caracterului penal al faptei, se înlătură şi răspunderea penală a
făptuitorului, fiindcă este înlăturată infracţiunea, care constituie unicul temei al
răspunderii penale.
Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei nu trebuie să fie
confundate cu cauzele care înlătură răspunderea penală (amnistia, lipsa
plângerii prealabile, prescripţia etc.), nici cu instituţia înlocuirii răspunderii
penale (art. 90-98 C. pen,), fiindcă în toate aceste cazuri fapta săvârşită
constituie infracţiune şi atrage răspunderea penală a făptuitorului, însă această
răspundere este înlăturată sau înlocuită prin voinţa legiuitorului, din anumite
considerente de politică penală.
Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei nu trebuie confundate cu
cauzele de nepedepsire, adică cu acele situaţii în care fapta săvârşită constituie
infracţiune şi atrage răspunderea penală, însă legiuitorul, tot din considerente de
politică penală, exonerează făptuitorul de pedeapsa cuvenită pentru acea faptă.
Aceste cauze de nepedepsire pot fi generale – de exemplu, desistarea şi
împiedicarea producerii rezultatului faptei (art. 22 C. pen.), împiedicarea de
368
către participant a consumării faptei (art. 30 C. pen.) – sau speciale – de
exemplu, denunţarea faptei (art. 167 alin. ultim C. pen., art. 172 alin. 1 C. pen.),
retragerea mărturiei mincinoase (art. 260 alin. 2 C. pen.) etc.
3. Cadru şi clasificare
Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei pot fi clasificate în funcţie
de câteva criterii.
1. Cea mai importantă dintre clasificări este aceea care foloseşte drept
criteriu trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, asupra cărora aceste cauze exercită
o influenţă preponderentă. În raport de acest criteriu, cauzele care înlătură
caracterul penal al faptei se clasifică în: a) cauze care privesc pericolul social;
b) cauze care privesc vinovăţia; c) cauze care se referă la prevederea în legea
penală a faptei.
a) Cauzele care privesc pericolul social. Sunt situaţii sau cazuri în care le-
gea înlătură ea însăşi, din raţiuni de politică de apărare socială şi ţinând seama
de interesul social general, pericolul social al unor fapte.
b) Cauzele care privesc vinovăţia. Sunt stări, situaţii, cazuri sau împre-
jurări, anume prevăzute de lege, care înlătură sau paralizează conştiinţa, voinţa
sau libertatea de acţiune a persoanei ce săvârşeşte o faptă prevăzută de legea
penală, şi, drept urmare, înlătură vinovăţia acesteia şi, implicit, în acest mod,
caracterul penal al faptei. Aceste cauze, pe care le vom analiza în cele ce
urmează, sunt: legitima apărare, starea de necesitate, constrângerea fizică şi
constrângerea morală, cazul fortuit, iresponsabilitatea, starea de beţie fortuită
completă, minoritatea făptuitorului şi eroarea de fapt.
c) Cauzele care privesc prevederea în legea penală a faptei. Sunt situaţii
sau împrejurări în care o faptă, deşi prezintă aparent celelalte trăsături esenţiale
ale infracţiunii:
– fie nu este prevăzută de legea penală, în modul în care trebuie realizată
această prevedere pentru ca fapta să constituie infracţiune;
– fie nu mai este prevăzută de lege (în cazul dezincriminării);
– fie îi lipseşte una din condiţiile cerute de lege pentru a constitui o anu-
mită infracţiune.
Această clasificare a cauzelor în raport cu trăsăturile esenţiale ale
infracţiunii are caracter convenţional, deoarece, în realitate, fiecare cauză de
înlăturare influenţează asupra existenţei celorlalte trăsături esenţiale (astfel,
atunci când există o cauză de înlăturare a pericolului social al unei fapte,
înseamnă că fapta respectivă nu este prevăzută de legea penală şi totodată
înseamnă că săvârşirea ei nu a avut loc cu vinovăţie, iar când o cauză de
înlăturare a caracterului penal se referă la vinovăţie, ea se răsfrânge şi asupra
369
pericolului social, deoarece o faptă săvârşită fără vinovăţie nu poate fi social
periculoasă).
2. O altă clasificare a cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei este
posibilă pe baza criteriului sferei de aplicare a acestora. Din acest punct de
vedere, cauzele examinate pot fi generale (de generală aplicare) şi speciale (cu
o aplicaţiune restrânsă la cazuri anume prevăzute de lege).
Cauzele generale sunt prevăzute prin norme generale de drept penal. Pot fi
menţionate, printre acestea, abrogarea incriminării (art. 12 alin. 1 C. pen.) sau
cauzele care exclud vinovăţia (art. 44-51 C. pen.).
Cauzele speciale de înlăturare a caracterului penal al faptei sunt
reglementate prin norme speciale (de exemplu, proba verităţii – art. 207
C. pen., constrângerea la dare de mită – art. 255 alin. 2 C. pen.) ori prin norme
generale (de exemplu, lipsa dublei incriminări, cerinţă prevăzută prin dispoziţia
din art. 6 alin. lit. a C. pen.).
3. O altă clasificare este în raport de natura reală sau personală a fiecărei
cauze. Pe baza acestui criteriu, aceste cauze pot fi clasificate în cauze reale şi
cauze personale. Cauzele reale, care înlătură caracterul penal al faptei, sunt de
natură obiectivă şi produc efecte asupra tuturor participanţilor la săvârşirea
faptei. Din această categorie fac parte cauzele care privesc existenţa pericolului
social şi a prevederii faptei în legea penală.
Cauzele personale sunt, dimpotrivă, de natură subiectivă şi produc efecte
numai faţă de persoanele asupra cărora se constată că au acţionat. Intră în
această categorie cauzele care privesc vinovăţia.
4. Legitima apărare
A. Noţiune şi caracterizare. Sediul materiei este art. 44 din capitolul V al
titlului II din actualul Cod penal, care prevede că: „(1) Nu constituie infracţiune
fapta prevăzută de legea penală săvârşită în stare de legitimă apărare.
(2) Este în stare de legitimă apărare acela care săvârşeşte fapte pentru a
înlătura un atac material, direct, imediat şi injust îndreptat împotriva sa, a altuia
sau împotriva unui interes obştesc şi care pune în pericol grav persoana sau
drepturile celui atacat ori interesul obştesc.
(3) Se prezumă că este în legitimă apărare şi acela care săvârşeşte fapta
pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin violenţă, viclenie,
efracţie sau prin alte asemenea mijloace, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă
sau loc împrejmuit ţinând de acestea.
(4) Este, de asemenea, în legitimă apărare şi acela care, din cauza
tulburării sau temerii, a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea
pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul.”
370
În noul Cod penal, redactarea textului, în art. 22, este aceeaşi, cu unica
excepţie, referitoare la expresia „interes obştesc” din actualul Cod penal, care
este înlocuită cu cea de „interes general”.
Legitima apărare constituie starea în care se găseşte o persoană care este
nevoită să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală pentru a înlătura un
atac material, direct, imediat şi injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau
împotriva unui interes obştesc şi care pune în pericol grav persoana şi drepturile
celui atacat ori interesul obştesc.
Ceea ce caracterizează deci starea de legitimă apărare este existenţa unei
agresiuni, a unui atac care pune în pericol grav persoana şi drepturile acesteia
ori un interes obştesc şi care creează necesitatea unei acţiuni de apărare
imediată, adică de înlăturare a atacului înainte ca acesta să vatăme valorile
ameninţate. Persoana astfel ameninţată sau o altă persoană aflată în preajmă
este constrânsă de necesitate să respingă atacul, săvârşind, împotriva voinţei
sale, o faptă prevăzută de legea penală (de exemplu, o persoană atacată cu arma
şi aflată în pericolul de a fi împuşcată, ripostează, lovind agresorul şi cauzându-i
o vătămare corporală ori chiar moartea; poliţistul care surprinde un infractor şi
este atacat trage asupra acestuia cu o armă de foc pentru a-l imobiliza şi îl
răneşte etc.).
Existenţa stării de legitimă apărare face ca fapta săvârşită pentru
înlăturarea atacului să nu constituie infracţiune, deoarece persoana care a
săvârşit-o nu a acţionat cu voinţă liberă, ci din constrângere, din nevoia de a se
apăra pe sine sau de a apăra o altă persoană ori un interes obştesc. Fapta
săvârşită în legitimă apărare este lipsită de vinovăţie, fiindcă vinovăţia
presupune libertate de voinţă şi de acţiune, libertate care lipseşte în acest caz.
Înlăturând vinovăţia în săvârşirea faptei, starea de legitimă apărare înlătură una
din trăsăturile esenţiale ale infracţiunii şi, astfel, se înlătură caracterul penal al
faptei şi, implicit, răspunderea penală a făptuitorului.
În teoria dreptului penal au fost exprimate opinii diferite cu privire la
natura juridică şi la temeiul juridic al înlăturării vinovăţiei şi a răspunderii
penale în cazul legitimei apărări. Astfel, unii autori susţin că legitima apărare
este un drept al celui atacat, apărarea împotriva agresiunii fiind o cauză
justificativă a faptei, care decurge din înseşi dispoziţiile legii. Or, susţin aceşti
autori, în prezenţa unui drept sau a unei cauze justificative, nu se mai poate
vorbi de vinovăţie şi de răspundere penală a făptuitorului.
Alţi autori susţin că, în realitate, inexistenţa vinovăţiei şi a răspunderii
penale, în cazul faptei săvârşite în legitimă apărare, nu este consecinţa vreunui
drept natural ori creat de lege, ci a faptului că cel aflat în legitimă apărare este
constrâns, de nevoia imediată de a se apăra, să acţioneze pentru respingerea
atacului, din care cauză voinţa sa de a săvârşi fapta nu a fost determinată în
371
mod liber. Or, fără posibilitatea făptuitorului de a-şi determina şi dirigui în mod
liber voinţa nu poate exista vinovăţia acestuia.
Într-o altă opinie s-a susţinut că înlăturarea vinovăţiei şi a răspunderii
penale pentru fapta săvârşită în legitimă apărare este opera legiuitorului, care
acordă preferinţă persoanei expuse atacului injust, faţă de persoana agresorului.
Susţinerea nu este însă exactă, fiindcă legiuitorul nu acordă şi nu trebuie să
acorde preferinţe în apărarea celui atacat ori a agresorului, ci să apere
deopotrivă persoanele aflate în conflict. Aşa se explică de ce agresorul însuşi, în
faţa unei riposte exagerate, se poate afla în stare de legitimă apărare şi poate
beneficia, la rândul său, de această cauză care înlătură caracterul penal al faptei.
Alţi autori susţin că înlăturarea vinovăţiei şi a răspunderii penale pentru
fapta săvârşită în legitimă apărare se explică prin caracterul socialmente util al
faptei prin care se respinge un atac injust, care constituie o infracţiune. Nici
această teză nu poate fi însă susţinută, fiindcă nu poate fi considerată utilă din
punct de vedere social uciderea sau vătămarea corporală gravă a unei persoane,
chiar agresoare (de altfel, uneori, această persoană poate fi alta decât autorul
atacului).Nu trebuie omis că fapta săvârşită în legitimă apărare este păgubitoare
pentru societate şi de aceea înlăturarea vinovăţiei nu poate şi nu trebuie
justificată pe presupusa ei utilitate socială, ci pe lipsa libertăţii de acţiune a celui
aflat sub ameninţarea atacului.
Teza consacrată de actualul Cod penal, potrivit căreia constrângerea ar
reprezenta fundamentul raţional al ripostei în faţa unei agresiuni, nu este lipsită
de critici în doctrina de specialitate. În acest sens, s-a arătat că, în cazul
persoanei care intervine în apărarea celui atacat şi care nu este supusă vreunei
constrângeri, nu poate fi invocată această teză.
La baza reglementării legitimei apărări, ca şi o cauză justificativă, a fost
avută în vedere o altă fundamentare ştiinţifică. S-a pornit de la recunoaşterea
că, în anumite condiţii, necesitatea ordinii juridice poate permite oricărei
persoane, aflată în faţa unui atac, să se apere singură, pentru a restabili ordinea
de drept încălcată de agresor.
Pentru justificarea unei asemenea permisiuni, de a riposta cu violenţă la
violenţă, în doctrină există mai multe teorii. Astfel, în teoria dreptului natural,
se susţine că reacţia forţată la o agresiune îşi are izvorul în natura lucrurilor, în
sensul că o asemenea ripostă reprezintă o expresie a instinctului de
autoconservare al oricărei persoane aflate în faţa unui pericol.
O altă teorie, în acelaşi sens, este cea a contractului social, potrivit căreia,
dacă titularul ordinii de drept (statul) nu îşi îndeplineşte obligaţia cu care este
învestit, de a apăra ordinea de drept şi, implicit, pe cel atacat, acesta are dreptul
să se apere singur.
372
De asemenea, poate fi amintită şi teoria utilităţii sociale a legitimei
apărări, potrivit căreia persoana care se apără, în faţa unui atac periculos,
sprijină autoritatea de stat în restabilirea ordinii juridice.
B. Condiţiile legitimei apărări. Din economia prevederilor art. 44 C.pen.,
se desprinde faptul că, pentru a exista legitima apărare, se cer întrunite şi
dovedite două categorii de condiţii: unele privitoare la acţiunea de atac; altele
privitoare la acţiunea de apărare.
a) Condiţii privind atacul. Starea de legitimă apărare este creată prin
existenţa unui atac, adică a unei acţiuni sau inacţiuni săvârşite cu intenţie de a
vătăma o persoană sau un interes obştesc (public). Aşadar, atacul presupune o
comportare agresivă, o agresiune care îmbracă de obicei forma activă (de
exemplu, acţiunea de a îndrepta arma asupra unei persoane), dar poate avea
uneori forma unei agresiuni pasive (de exemplu, omisiunea medicului de a
administra un medicament vital, cu intenţia de a provoca moartea unei persoane
aflate în îngrijirea sa, sau agravarea bolii de care aceasta suferă).
Fără existenţa atacului nu poate exista şi nu este de conceput o acţiune de
apărare şi deci nici apărare legitimă. Trebuie arătat că atacul nu poate fi decât
rezultatul unei acţiuni umane.
Este fără relevanţă dacă atacul vine, în mod direct, de la agresor sau
indirect. În cazul atacului indirect, agresorul realizează acţiunea de atac
folosindu-se de un animal sau de un lucru, ori chiar de forţele naturii.
În ipoteza unui atac din partea unui iresponsabil, trebuie să se clarifice
dacă starea de iresponsabilitate a fost cunoscută de către autorul ripostei ori
dacă acesta şi-a putut da seama din comportamentul agresorului că este un
alienat mintal. În caz afirmativ, cel care ripostează nu va beneficia de legitimă
apărare, ci, eventual, de starea de necesitate.
În actuala reglementare, a art. 44 C.pen., pentru ca atacul să legitimeze o
acţiune de apărare, acesta trebuie să întrunească, cumulativ, următoarele
condiţii:
1) să fie un atac material, adică un atac realizat prin mijloace fizice,
adică prin acţiuni sau inacţiuni care presupun acte de violenţă fizică, exercitate
nemijlocit de agresor ori prin folosirea unor arme, instrumente contondente,
otrăvuri, materiale explozibile, animale etc., de natură să primejduiască fizic
valoarea contra căreia este îndreptat. Atacul este aşadar material atunci când,
pentru efectuarea lui, se recurge la violenţă fizică, cu sau fără folosirea de
mijloace ofensive (arme, narcotice, mijloace sau instrumente de spargere etc.).
Atacul se poate realiza şi printr-o atitudine pasiv agresivă. În acest caz,
atacul este material atunci când inacţiunea celui obligat să acţioneze creează
pericol fizic pentru valoarea vizată (de exemplu, omisiunea intenţionată de a
injecta unui diabetic insulina la ora fixată, ştiind că, în acest fel, va interveni
decesul).
373
Atacul nu este material şi deci nu poate crea o stare de legitimă apărare
atunci când se realizează prin cuvinte, pe cale orală (verbis) sau în scris
(scripta): ameninţări, insulte, calomnii etc. Atacurile imateriale nu trebuie să fie
respinse prin acţiuni de ripostă materială, adică prin săvârşirea de fapte
prevăzute de legea penală, urmând ca acel care săvârşeşte atacurile să răspundă
penal potrivit legii. Respingerea atacurilor imateriale prin săvârşirea de fapte
prevăzute de legea penală constituie deci infracţiune, însă existenţa atacurilor
poate constitui, în favoarea celui care le-a respins prin săvârşirea faptei,
circumstanţă atenuantă a provocării (art. 73 lit. b C. pen.) sau altă circumstanţă
atenuantă (art. 74 C. pen.);
2) să fie un atac direct, adică să fie îndreptat şi să creeze un pericol
nemijlocit pentru persoana împotriva căreia este îndreptat sau pentru interesul
obştesc (public). Cerinţa este realizată ori de câte ori atacul implică un contact
fizic, nemijlocit cu victima ori cu interesul public periclitat. Desigur, vom avea
un atac direct şi în situaţia în care lipseşte un asemenea contact direct, dar se
dovedeşte că autorul agresiunii a pus în mişcare procesul cauzal, care va
determina, în mod direct, moartea sau vătămarea victimei (de exemplu, în cazul
în care autorul agresiunii provoacă, pe ascuns, în mod intenţionat, o defecţiune
a sistemului de frânare a autovehiculului, înainte ca victima să urce la volan,
ştiind că, astfel, aceasta se va accidenta mortal sau va suferi vătămări
corporale).
Atacul nu este considerat ca fiind direct atunci când între agresor şi
victimă se interpune un obstacol (o poartă închisă, un gard, un zid), care face ca
atacul să nu creeze un pericol pentru acea valoare;
3) să fie un atac imediat, în sensul ca atacul să fie în curs de desfăşurare
(pericol actual) ori producerea lui să fie iminentă (pe punctul de a se ivi). Cu
alte cuvinte, prin atac imediat trebuie să înţelegem acel atac la care pericolul
pentru cel atacat să se fi ivit deja ori să fie pe cale să se ivească. Un indiciu al
caracterului imediat al atacului este intervalul scurt dintre momentul începerii
atacului şi momentul ivirii pericolului. Dacă acest interval este mai îndelungat,
în aşa fel încât există posibilitatea înlăturării lui prin alte mijloace decât
săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, atacul nu poate fi considerat ca
imediat şi nu legitimează acţiunea de apărare.
Caracterul imediat al atacului trebuie să existe în mod obiectiv, în sensul
că trebuie să existe în mod obiectiv un atac în curs de executare ori pe punctul
de a se declanşa. Simpla presupunere că atacul ar putea avea loc nu este însă
suficientă pentru a considera apărarea ca legitimă.
La stabilirea caracterului imediat al atacului trebuie să se ţină seama, în
fiecare caz, de situaţia concretă, de modul şi împrejurările declanşării atacului şi
de pericolul creat de acesta.
374
Nu este actual atacul care s-a epuizat. Într-o asemenea situaţie, cel care
ripostează poate beneficia doar de circumstanţa atenuantă legală a provocării
(de exemplu, nu va fi în legitimă apărare persoana care ucide pe agresor, după
ce acesta a renunţat la atac şi a încercat să fugă);
4) să fie un atac injust, adică lipsit de orice temei legal care să-l justifice.
Atacul este just şi deci nu poate crea o stare de legitimă apărare atunci când
legea prevede sau permite efectuarea acţiunii care constituie formal un atac (de
exemplu, acţiunea de a executa pedeapsa cu moartea, ori de a-l imobiliza pe
inculpatul privitor la care s-a dispus arestarea preventivă, aplicarea unor lovituri
în cadrul unei întreceri sportive de lupte etc.).
Când atacul este ordonat sau permis de lege, el îşi păstrează caracterul just
numai în măsura în care este efectuat în condiţiile prevăzute de lege; în caz
contrar, atacul este injust şi deci justifică o acţiune de apărare (de exemplu, în
cazul arestării unei persoane fără mandatul emis în condiţiile legii).
Trebuie arătat că o apărare exagerată, vădit disproporţionată faţă de
gravitatea atacului, poate deveni, la rândul ei, un atac injust, creând o stare de
legitimă apărare.
Cerinţa ca atacul să fie injust presupune ca acesta să fie săvârşit de o
persoană responsabilă, capabilă să înţeleagă caracterul just ori injust al atacului.
Nu poate constitui un atac, care să creeze o stare de legitimă apărare, atacul
produs de un animal periculos sau atacul efectuat de o persoană iresponsabilă.
Desigur, şi în astfel de situaţii cel atacat este nevoit să se apere săvârşind o faptă
prevăzută de legea penală, iar fapta astfel săvârşită nu constituie infracţiune şi
nu atrage răspunderea penală, fiind săvârşită fără vinovăţie, dar temeiul
excluderii îl constituie în acest caz nu legitima apărare, ci starea de necesitate.
La stabilirea caracterului injust al atacului trebuie să se ţină seama de
natura atacului, de atitudinea psihică a agresorului, de relaţiile dintre agresor şi
victimă etc.;
5) atacul trebuie să fie îndreptat împotriva persoanei care se apără sau
împotriva altei persoane ori împotriva unui interes obştesc (public). Atacul
trebuie să fie îndreptat împotriva uneia dintre valorile sociale special ocrotite
prin reglementarea legitimei apărări. Este vorba de valori legate de persoana
omului: viaţa, integritatea corporală şi sănătatea, libertatea, demnitatea acestuia.
De asemenea, este vorba de anumite drepturi acordate prin lege persoanelor
fizice sau juridice, precum şi de interese obşteşti. Prin interes obştesc se
înţelege orice situaţie, stare, relaţie, activitate etc., de care este legat un interes
al unei organizaţii dintre cele arătate în art. 145 C. pen.
Atacul poate fi îndreptat împotriva persoanei care se apără sau împotriva
altei persoane. Nu interesează dacă persoana care este victima atacului este sau
nu titulara drepturilor primejduite prin atac, dacă are sau nu capacitate juridică.
375
Se poate apăra legitim deci şi un alienat mintal ori un copil, personal sau cu
ajutorul altor persoane;
6) atacul trebuie să pună în pericol grav persoana celui atacat sau
drepturile acestuia ori interesul obştesc (public). Pericolul se consideră grav
atunci când implică producerea unui rău ireparabil sau greu de remediat, cum ar
fi: pierderea vieţii, cauzarea unei infirmităţi sau unei vătămări grave,
distrugerea unui bun important, sustragerea unor documente secrete etc.
Stabilirea caracterului grav al pericolului trebuie să se facă ţinându-se seama de
cazul concret, de valorile sociale implicate, de persoana agresorului, de
circumstanţele cauzei.
Dacă atacul nu a fost de natură să creeze un pericol grav, nu poate exista
stare de legitimă apărare.
b) Condiţii privind apărarea. Existenţa unui atac, care întruneşte
condiţiile analizate, deşi creează indiscutabil o stare de legitimă apărare, nu
legitimează orice acţiune de respingere a acestui atac, ci numai o acţiune care
îndeplineşte anumite condiţii prevăzute de lege în mod explicit ori implicit.
Desigur, pentru a se invoca legitima apărare, trebuie să se fi săvârşit, în vederea
respingerii atacului, o faptă prevăzută de legea penală, fiindcă numai aceasta
prezintă semnificaţie juridică penală. Este irelevant care ar putea fi încadrarea
juridică a faptei săvârşite de apărare: omor, vătămare corporală gravă,
distrugere etc. De asemenea, este irelevant dacă infracţiunea este consumată ori
rămasă în fază de tentativă.
Nu prezintă interes, de asemenea, dacă fapta a fost săvârşită de persoana
împotriva căreia s-a îndreptat atacul sau de o altă persoană care i-a sărit în
ajutor. Legea noastră penală consideră ca fiind în legitimă apărare şi pe cel ce
intervine în apărarea victimei unei agresiuni, indiferent de relaţiile sale cu
aceasta (se au în vedere relaţiile de solidaritate şi de ajutor reciproc care trebuie
să existe în orice comunitate).
În cazul când sunt ameninţate interese obşteşti (publice), oricine poate
interveni în apărarea acestora, oricare ar fi raporturile lui cu unitatea sau
organul respectiv.
Pentru a constitui însă o legitimă apărare, fapta săvârşită în stare de
legitimă apărare trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
1) să fi fost necesară pentru înlăturarea atacului. Apărarea este legitimă
numai în măsura în care este îndreptată împotriva actului agresiv şi urmăreşte
înlăturarea acestuia şi a pericolului pe care el îl generează. Necesitatea apărării
este legată deci de existenţa atacului şi a pericolului iminent sau actual creat de
acesta. Fapta prevăzută de legea penală poate fi considerată ca necesară pentru
înlăturarea atacului dacă a fost săvârşită între momentul în care atacul a devenit
iminent şi momentul în care el s-a consumat. Dacă este plasată în timp în afara
acestor limite, fapta nu răspunde unei necesităţi de a înlătura atacul şi deci nu
376
poate fi considerată apărare legitimă. Cerinţa necesităţii nu este deci îndeplinită
dacă atacul nu era iminent sau nu mai era actual. Astfel, în practica judiciară s-a
stabilit în mod corect că nu poate exista legitimă apărare din moment ce
agresorul a fost dezarmat, sau când s-a retras ori a fugit în faţa ripostei victimei;
s-a decis, însă, că există legitimă apărare atunci când agresorul, deşi dezarmat, a
continuat atacul, punând în pericol grav viaţa celui atacat.
De asemenea, fapta săvârşită în apărare nu va întruni condiţia necesităţii şi
deci nu va putea constitui o apărare legitimă dacă nu este îndreptată împotriva
atacului, ci vizează, de exemplu, un bun al agresorului.
Fapta săvârşită în apărare trebuie să se îndrepte împotriva agresorului, iar
nu împotriva altei persoane. Există însă legitimă apărare şi în cazul în care cel
atacat şi-a îndreptat fapta, din eroare, împotriva altei persoane decât agresorul,
dacă eroarea nu-i este imputabilă.
În ce priveşte existenţa necesităţii apărării, aceasta este apreciată în fiecare
caz în parte, ţinându-se seama de starea psihică a celui care a efectuat acţiunea
de apărare. Aşa cum s-a arătat în doctrină, iar jurisprudenţa a confirmat, pentru
existenţa legitimei apărări nu se cere ca săvârşirea faptei prevăzute de legea
penală să fie singura cale de înlăturare a atacului.
De aceea, există legitimă apărare chiar dacă cel atacat s-ar fi putut salva
prin fugă, ascunzându-se sau evitând întâlnirea cu agresorul. Nici împrejurarea
că cel aflat în stare de legitimă apărare se putea aştepta la atacul victimei nu este
de natură să înlăture caracterul legitim al faptei prin care atacul a fost respins;
2) să fie proporţională cu gravitatea atacului. Fapta săvârşită în apărare
trebuie să fie de o gravitate aproximativ egală cu gravitatea atacului, adică să
corespundă nevoii de apărare pe care o creează atacul. Nu este vorba de o
identitate, ci de o aproximativă proporţionalitate.
Această condiţie, a unei proporţii între apărare şi gravitatea atacului, nu
este enumerată şi nici nu rezultă expres din textul art. 44 C.pen. Ea este dedusă,
pe cale de interpretare, din textul art. 44 alin. ultim, care se referă la
posibilitatea depăşirii limitelor unei apărări proporţionale cu gravitatea
pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul. Raţionamentul este
următorul: atâta vreme cât textul art. 44 alin. ultim C.pen. reglementează, ca o
excepţie, lipsa unei proporţionalităţi între apărare şi atac, rezultă, în mod logic,
că regula generală a legitimei apărări este cea a existenţei unei proporţii între
apărare şi gravitatea atacului.
Dacă fapta săvârşită în stare de legitimă apărare este disproporţionat de
gravă în raport cu gravitatea pericolului creat prin atac, fapta nu poate fi
considerată ca legitimă, deoarece depăşeşte limitele legitimei apărări,
constituind un exces de apărare.
În teoria dreptului penal şi în legea noastră penală se face distincţie între
excesul de apărare justificat, care este asimilat cu legitima apărare, şi excesul
377
scuzabil, care nu înlătură caracterul penal al faptei săvârşite printr-o apărare
exagerată, dar constituie o circumstanţă atenuantă.
Excesul justificat este depăşirea limitelor legitimei apărări prin săvârşirea
unei fapte mai grave decât aceea care era necesară pentru înlăturarea atacului,
depăşire determinată de starea de tulburare sau de teamă în care se găsea cel
atacat, în împrejurările date. Ţinând seama de această stare de spirit a celui
atacat, legiuitorul nostru a considerat ca legitimă şi apărarea exagerată făcută în
aceste circumstanţe.
Astfel, potrivit dispoziţiei din art. 44 alin. 3 C. pen., este considerată în
legitimă apărare şi persoana care, din cauza tulburării sau temerii, a depăşit
limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările
în care s-a produs atacul. Din analiza dispoziţiei legale rezultă că, pentru ca
excesul de apărare să fie justificat, este necesar ca fapta să fie săvârşită în stare
de legitimă apărare, adică sub presiunea unui atac material, direct, imediat şi
injust, care a pus în pericol grav persoana sau interesul obştesc. Dacă atacul nu
îndeplineşte aceste condiţii, nu există stare de legitimă apărare şi deci nu se
poate vorbi nici de exces de apărare justificat. Depăşirea limitelor legitimei
apărări presupune existenţa tuturor condiţiilor cerute pentru existenţa legitimei
apărări, ea referindu-se doar la împrejurarea că riposta a depăşit gravitatea
atacului, din cauza tulburării sau temerii de care era stăpânită victima atacului.
Excesul scuzabil, spre deosebire de excesul justificat, desemnează acea
ripostă care nu a fost determinată de starea de tulburare sau temere provocată
de atac, ci, eventual, de sentimentul de indignare, de mânie, de revoltă în faţa
violenţei nejustificate. De aceea, legiuitorul nu asimilează excesul scuzabil cu
legitima apărare, dar prevede că depăşirea limitelor legitimei apărări constituie
o circumstanţă atenuantă (art. 73 lit. a C. pen.). Se cer întrunite, şi în acest caz,
toate condiţiile stării de legitimă apărare, fiindcă altfel nu s-ar putea vorbi de
depăşirea limitelor legitimei apărări. Tocmai existenţa stării de legitimă apărare
a determinat legiuitor să considere excesul de apărare ca scuzabil şi ca o
circumstanţă atenuantă starea în care acesta s-a produs.
c) Conexităţi. Legitima apărare poate veni în concurs cu alte cauze care
înlătură caracterul penal al faptei, cum ar fi:
– starea de necesitate. Aşa cum s-a arătat, în cazul în care atacul provine
de la o persoană iresponsabilă, există stare de necesitate, şi nu legitimă apărare,
înlăturarea caracterului penal al faptei fiind subordonată în acest caz condiţiilor
privitoare la starea de necesitate. De asemenea, există stare de necesitate în
cazul în care persoana aflată în stare de legitimă apărare, fiind nevoită să se
apere, loveşte şi o altă persoană care se afla în preajma agresorului; ori se poate
afla în situaţia de a fi nevoită, pentru a se apăra, să pătrundă cu forţa în locuinţa
unei persoane ori să rupă un gard pentru a se înarma etc. În toate aceste cazuri,
378
faţă de terţa persoană, cel aflat în stare de legitimă apărare nu va putea invoca
această stare, ci starea de necesitate;
– eroarea de fapt. Este posibil ca o persoană să considere din eroare că se
află în faţa unei agresiuni, a unui atac şi să riposteze, deşi nu exista în realitate
un atac (aşa-numita legitimă apărare putativă). De asemenea, este posibil ca cel
atacat să lovească din eroare o altă persoană decât agresorul (error in persona).
De asemenea, este posibil ca acela aflat în stare de legitimă apărare să aprecieze
greşit gravitatea atacului, săvârşind din eroare un exces de apărare. În toate
aceste cazuri, eroarea influenţează asupra existenţei legitimei apărări, făcând să
existe această cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei atunci când
eroarea nu este imputabilă celui care s-a apărat.
C. Efecte. În cazul în care legitima apărare este dovedită, aceasta are ca
efect înlăturarea caracterului penal al faptei. Acest efect rezultă din dispoziţia
din art.44 alin. 1 C. pen., care prevede că nu constituie infracţiune fapta
prevăzută de legea penală, săvârşită în stare de legitimă apărare.
Fapta care constituie o apărare propriu-zisă sau perfectă nu are în genere
caracter ilicit şi deci nu poate constitui temei nici pentru o răspundere
extrapenală (civilă). În cazul excesului justificat, însă, ori în situaţiile în care
legitima apărare vine în concurs cu starea de necesitate sau cu eroarea de fapt,
este posibil ca fapta săvârşită în stare de legitimă apărare să păstreze caracterul
ilicit extrapenal şi, drept urmare, să atragă răspunderea civilă, disciplinară ori
administrativă a făptuitorului. De asemenea, dacă în legătură cu legitima
apărare s-a reţinut vreo culpă în sarcina persoanei atacate ori a persoanei care a
intervenit în apărarea acesteia, cel în culpă va fi ţinut să răspundă civil, în raport
cu contribuţia adusă la cauzarea prejudiciului (de exemplu, în situaţia în care
cel aflat în stare de legitimă apărare a determinat el însuşi, prin atitudinea sa
provocatoare, declanşarea atacului).
5. Starea de necesitate
A. Noţiune şi caracterizare. Sediul materiei este art. 45, capitolul V din
titlul II al Codului penal în vigoare.
Noul Cod penal, în art. 23, reglementează într-o redactare diferită starea
de necesitate, dar, în esenţă, condiţiile de existenţă ale acesteia sunt aceleaşi.
Starea de necesitate constituie acea stare în care se găseşte o persoană care
este nevoită să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală pentru a salva de
la un pericol iminent, şi care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea
corporală sau sănătatea sa ori a altuia sau un bun important al său ori al altuia
sau un interes obştesc (public).
Starea de necesitate apare ca o realitate în anumite situaţii, provocate de
acţiuni umane ori de împrejurări fortuite, când sunt puse în pericol valorile la
379
care se referă textul art. 45, iar salvarea acestor valori este imposibilă fără
săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală (asemenea situaţii pot fi create
de intemperii naturale – inundaţii, incendii, uragane, alunecări de teren,
cutremure etc. – ori de acţiuni umane, cum este cazul şoferului care conduce cu
viteză cu mult peste limita legală şi având permisul suspendat, pentru a salva o
persoană grav accidentată).
Starea de necesitate se deosebeşte de legitima apărare, prin următoarele:
– în cazul legitimei apărări, pericolul este generat de un atac (deci, de
acţiunea agresivă a unei persoane), pe când la starea de necesitate pericolul este
creat de diferite întâmplări: un incendiu, o inundaţie, un cutremur de pământ
etc., iar nu de o activitate deliberată a unei persoane;
– în cazul legitimei apărări, acţiunea de apărare, adică fapta prevăzută de
legea penală, este îndreptată împotriva agresorului, pe când la starea de
necesitate fapta priveşte, de cele mai multe ori, o persoană care nu este vinovată
de crearea pericolului.
În ambele situaţii însă, datorită pericolului care ameninţă valorile sociale
importante sus-menţionate, persoana care săvârşeşte fapta prevăzută de legea
penală acţionează sub imperiul constrângerii fără voinţă liber determinată şi
deci fără vinovăţie. De aceea, starea de necesitate este şi ea o cauză care
înlătură caracterul penal al faptei.
B. Condiţiile stării de necesitate. Ca şi în cazul legitimei apărări,
condiţiile în care o faptă prevăzută de legea penală este considerată ca fiind
săvârşită în stare de necesitate sunt anume prevăzute de lege. Starea de
necesitate este reglementată prin dispoziţiile din art. 45 C. pen. Din analiza
acestor dispoziţii rezultă că existenţa stării de necesitate presupune: un pericol
care creează starea de necesitate; o faptă săvârşită pentru salvarea de la acel
pericol.
În mod corespunzător, condiţiile prevăzute de lege pentru existenţa stării
de necesitate se referă, unele la pericol, altele la fapta săvârşită pentru salvarea
de la pericol (la acţiunea de salvare).
a) Condiţii privind pericolul. Starea de necesitate presupune, în primul
rând, producerea unei întâmplări, a unui eveniment întâmplător, din care rezultă
un pericol pentru persoana sau bunurile unei persoane ori pentru interesele
obşteşti (publice). Întâmplarea poate avea şi are, de regulă, cauze fortuite, şi
anume dezlănţuirea unor forţe ale naturii (de exemplu, un cutremur, o
inundaţie, un trăsnet care provoacă un incendiu, o alunecare de teren etc.). Este
posibil însă ca pericolul să fie creat prin fapte omeneşti, prin comportări
imprudente sau necontrolate sau prin apariţia unor bolnavi mintali periculoşi, a
unor animale periculoase scăpate în libertate etc.
Oricare ar fi sursa pericolului, pentru ca acesta să creeze o stare de
necesitate trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
380
1) să fie un pericol iminent, adică pe punctul de a produce răul cu care
ameninţă vreuna dintre valorile ocrotite. Condiţia este cerută deoarece este
posibil ca, în funcţie de desfăşurarea întâmplării din care rezultă pericolul,
acesta să fie mai îndepărtat şi deci să nu necesite o salvare imediată. Or, pentru
existenţa stării de necesitate este obligatoriu ca acest pericol să fi ajuns pe
punctul de a trece de la ameninţarea cu răul la producerea efectivă a acestuia.
Condiţia este îndeplinită, bineînţeles, şi în cazul în care pericolul a devenit
actual, adică atunci când s-a declanşat deja.
Dacă pericolul nu este iminent sau nu mai este actual, nu poate exista
stare de necesitate. De aceea, pentru existenţa stării de necesitate este important
să se stabilească exact momentul săvârşirii faptei de salvare, pentru a se putea
determina dacă pericolul era iminent sau actual în acel moment, ţinându-se
seama, totodată, de toate împrejurările cauzei;
2) pericolul iminent trebuie să ameninţe viaţa, integritatea corporală
sau sănătatea unei persoane, un bun important al acesteia ori un interes
obştesc (public). Legea prevede, aşadar, că pericolul trebuie să se refere la
viaţa, integritatea corporală sau sănătatea persoanei, apreciind că numai
ameninţarea acestor valori importante creează o stare de necesitate. Pericolul
poate privi, de asemenea, un bun important al unei persoane. Se consideră bun
important acel bun care, prin valoarea sa deosebită artistică, ştiinţifică, istorică
ori chiar afectivă, justifică efectuarea acţiunii de salvare (de exemplu, fabrici,
construcţii, instalaţii de interes public, piese rare de muzeu, documente istorice
etc.). În fine, pericolul poate privi un interes obştesc, în acelaşi înţeles ca şi în
cazul legitimei apărări;
3) pericolul trebuie să fie inevitabil, adică să nu poată fi înlăturat pe altă
cale decât prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Caracterul
inevitabil al pericolului trebuie să fie apreciat în funcţie de împrejurările
concrete în care s-a ivit şi în care persoana a fost silită să acţioneze, de
particularităţile psihofizice ale persoanei aflate sub ameninţarea pericolului etc.
b) Condiţii privind acţiunea de salvare. Pentru ca o faptă să fie
considerată ca fiind comisă în stare de necesitate, trebuie ca fapta respectivă să
fie prevăzută de legea penală, fiindcă înlăturarea unui pericol prin săvârşirea
unei fapte care nu este prevăzută de legea penală nu poate avea semnificaţie
juridică penală. Ca şi în cazul legitimei apărări, nu interesează calificarea
juridică a faptei, nici dacă aceasta este săvârşită de cel expus pericolului sau de
o altă persoană.
Pentru a fi considerată ca fiind săvârşită în stare de necesitate, fapta
prevăzută de legea penală trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
1) să fie necesară pentru salvarea de la pericol a valorilor sus-men-
ţionate, şi anume să fie de extremă necesitate în acest scop, în sensul că trebuie
să fie singura cale de salvare a acelor valori în situaţia de fapt dată. Necesitatea
381
acţiunii de salvare trebuie să fie apreciată în raport cu iminenţa şi actualitatea
pericolului, în sensul că fapta nu poate fi considerată ca fiind săvârşită în stare
de necesitate decât dacă a avut loc între momentul în care pericolul a devenit
iminent şi momentul în care el a încetat să mai fie actual.
Spre deosebire de legitima apărare, la care necesitatea faptei prevăzute de
legea penală, pentru înlăturarea atacului, este suficientă, în cazul stării de
necesitate nu este de ajuns ca fapta să fie necesară pentru salvarea de la pericol
a valorilor menţionate, ci se cere ca fapta prevăzută de legea penală să fie
singura cale de salvare. De aceea, dacă cel aflat sub ameninţarea pericolului
avea la îndemână şi alte mijloace de salvare, recurgerea la săvârşirea faptei
prevăzute de legea penală nu este justificată şi nu poate înlătura caracterul penal
al faptei. Caracterul de extremă necesitate nu trebuie să fie apreciat în abstract,
ci ţinând seama de condiţiile de fapt şi de persoana celui ce săvârşeşte fapta,
fiindcă este posibil ca persoana în cauză să nu-şi dea seama, în momentul
săvârşirii faptei, de existenţa altor posibilităţi (de exemplu, în cazul şoferului
care conduce autovehiculul fără permis, pentru a-şi transporta fratele la spital,
deşi lângă locuinţa lui existau mai multe taximetre în staţionare). Esenţial este
deci, pentru existenţa stării de necesitate, ca persoana care a săvârşit fapta
prevăzută de legea penală să nu fi putut concepe o altă cale de salvare.
Fapta de salvare poate fi săvârşită de cel expus pericolului sau de o altă
persoană, pentru aceleaşi raţiuni, ca şi în cazul legitimei apărări;
2) prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală să nu se cauzeze
urmări vădit mai grave decât acelea care s-ar fi produs dacă pericolul nu era
înlăturat. Aşadar, se cere ca acţiunea de înlăturare a pericolului să se menţină
în limitele necesităţii, adică să nu fie o acţiune exagerată în raport cu gravitatea
pericolului. Potrivit dispoziţiei din art. 45 alin.3 C. pen., nu este în stare de
necesitate persoana care, în momentul când a săvârşit fapta prevăzută de legea
penală, şi-a dat seama că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât acelea ce
s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat. Legea a considerat deci că,
deşi fapta este săvârşită sub imperiul constrângerii, al stării de necesitate, totuşi
aceasta nu înlătură caracterul său penal, fiindcă nu se poate admite înlăturarea
unui rău mai mic prin cauzarea unui rău mai mare. Săvârşirea faptei în aceste
condiţii constituie o depăşire a limitelor stării de necesitate, iar această depăşire,
spre deosebire de depăşirea limitelor legitimei apărări, nu este niciodată
asimilată cu starea de necesitate. În acest caz, făptuitorul urmează să răspundă
totdeauna pentru fapta penală săvârşită. Este absolut necesar, însă, să se
stabilească dacă cel care a săvârşit fapta şi-a dat seama că pricinuieşte urmări
vădit mai grave, fiindcă dacă făptuitorul nu şi-a dat seama de depăşirea
limitelor stării de necesitate sau nu a mai fost stăpân pe fapta sa, aceasta apare
ca fiind săvârşită fără vinovăţie, starea de necesitate înlăturând şi în acest caz
caracterul penal al faptei.
382
Totuşi, legiuitorul a prevăzut că depăşirea cu ştiinţă a limitelor stării de
necesitate constituie totdeauna circumstanţă atenuantă, alături de depăşirea
limitelor legitimei apărări (art. 73 1it. a C. pen.). Legiuitorul a avut în vedere
faptul că cel care depăşeşte limitele stării de necesitate acţionează, totuşi, sub
ameninţarea pericolului, ceea ce influenţează, într-o anume măsură, asupra
stării sale psihice;
3) fapta să nu fie săvârşită de către sau pentru a salva o persoană care
avea obligaţia de a înfrunta pericolul. În situaţiile în care, datorită funcţiei sau
profesiei sale (militar în misiune de luptă, medic, pompier etc.), o persoană este
obligată să înfrunte pericolele inerente funcţiei sau profesiei sale, ea nu poate
invoca starea de necesitate pentru a se apăra de răspundere pentru fapta
prevăzută de legea penală pe care ar săvârşi-o în această stare, ea sau o altă
persoană pentru ea. Bineînţeles însă că aceste persoane pot invoca starea de
necesitate pentru faptele de salvare pe care le săvârşesc în exerciţiul funcţiei sau
al profesiei lor.
c) Conexităţi. Starea de necesitate poate veni în concurs cu alte cauze care
– legitima apărare. Una dintre situaţiile cele mai complexe ce se pot ivi
este aceea în care două ori mai multe persoane se află deodată în aceeaşi stare
de necesitate şi sunt nevoite să-şi îndrepte acţiunea de salvare una împotriva
alteia, fiecare fiind agresor faţă de cealaltă persoană (de exemplu, persoanele
care se înghesuie spre a se salva dintr-o clădire la un cutremur);
– constrângerea fizică, atunci când stării de necesitate i se suprapune
constrângerea fizică, sporindu-i eficienţa (de exemplu, un conducător de
autovehicul, vrând să evite lovirea unui pieton apărut pe neaşteptate pe stradă,
virează brusc, lovind un altul pe care nu îl văzuse);
– eroarea de fapt, fie cu privire la existenţa pericolului sau a gravităţii
acestuia, când persoana se consideră în mod greşit în stare de necesitate şi
acţionează ca atare, deşi nu avea în realitate temei pentru aceasta (aşa-numita
stare de necesitate putativă), fie cu privire la posibilitatea de a înlătura pericolul,
în sensul că făptuitorul consideră din eroare că fapta prevăzută de legea penală
era singura cale de salvare, deşi în realitate existau şi alte căi sau mijloace. În
astfel de situaţii, dacă persoana nu şi-a putut da seama de realitate, în condiţiile
în care a acţionat, va exista stare de necesitate, fapta fiind lipsită de caracter
penal şi nu atrage răspunderea penală.
C. Efecte. Dovedirea stării de necesitate are ca efect înlăturarea
caracterului penal al faptei săvârşite în vederea salvării de la pericol. Temeiul
excluderii caracterului infracţional îl constituie lipsa de vinovăţie a persoanei
care a fost constrânsă să acţioneze sub ameninţarea pericolului, fără voinţă liber
determinată.
383
De regulă, starea de necesitate nu conduce şi la înlăturarea răspunderii
civile, având în vedere faptul că, adeseori, persoana prejudiciată nu are nici o
vină în producerea pericolului. Contribuţia persoanei vătămate la producerea
pericolului înlătură răspunderea civilă a celui care a săvârşit fapta în stare de
necesitate. De asemenea, este înlăturată răspunderea civilă atunci când
pagubele au fost produse tocmai pentru salvarea celui prejudiciat. Când
pericolul a fost determinat de cauze fortuite (cutremur, trăsnet etc.), repararea
prejudiciului cauzat prin fapta prevăzută de legea penală incumbă persoanei în
favoarea căreia a fost săvârşită.
6. Constrângerea fizică şi constrângerea morală

A. Noţiune şi caracterizare. Sediul materiei este art. 46 din Codul penal în
vigoare, care reglementează în acest text atât constrângerea fizică, cât şi
constrângerea morală. Noul Cod penal a reglementat constrângerea fizică şi
morală în două articole distincte (art. 28 şi 29).
Constrângerea fizică reprezintă situaţia în care subiectul este supus unei
presiuni fizice, căreia nu-i poate rezista, şi, sub influenţa acesteia, săvârşeşte o
faptă prevăzută de legea penală.
Constrângerea morală este situaţia în care subiectul este supus unor
presiuni asupra psihicului, prin ameninţare cu un pericol grav, pentru el sau
pentru altul, şi care nu putea fi înlăturat în alt mod, şi, sub stăpânirea temerii,
este constrâns să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală.
Aşadar, ambele forme ale constrângerii au ca efect paralizarea aptitudinii
persoanei de a-şi determina în mod liber actele de conduită, iar sub imperiul
constrângerii, acea persoană constrânsă săvârşeşte o faptă prevăzută de legea
penală.
Constrângerea fizică este denumită şi forţă majoră. Este definită ca fiind
constrângerea sau presiunea pe care o forţă, căreia nu i se poate rezista, o
exercită asupra energiei fizice a unei persoane, în aşa fel încât această energie,
scăpând de sub controlul conştiinţei şi voinţei persoanei constrânse (imobilizată
şi deci împiedicată să acţioneze ori pusă în mişcare împotriva voinţei ei), se
manifestă printr-o faptă prevăzută de legea penală (de exemplu, unei persoane i
se forţează mâna pentru a semna, împotriva voinţei ei, un contract de vânzare-
cumpărare).
Constrângerea morală, denumită şi ameninţare, este definită ca fiind
constrângerea sau presiunea exercitată de o persoană asupra psihicului unei alte
persoane, în aşa fel încât persoana constrânsă, sub imperiul unei temeri grave
de producerea răului cu care este ameninţată, nemaiavând posibilitatea să-şi
determine şi să-şi dirijeze în mod liber voinţa, săvârşeşte o faptă prevăzută de
384
legea penală (de exemplu, sub ameninţarea cu pistolul, casierul unei bănci
deschide seiful cu bani).
Constrângerea fizică şi constrângerea morală constituie, fiecare în parte,
cauze care înlătură caracterul penal al faptei, deoarece răpesc persoanei
constrânse libertatea de voinţă şi de acţiune şi înlătură, în acest fel, vinovăţia
acesteia în săvârşirea faptei. Prin aceasta, constrângerea fizică şi constrângerea
morală se aseamănă cu legitima apărare şi cu starea de necesitate. În acelaşi
timp însă, constrângerea, indiferent de forma ei, se deosebeşte de legitima
apărare şi de starea de necesitate, pe lângă anumite trăsături care le
particularizează, prin împrejurarea că în timp ce la legitima apărare şi la starea
de necesitate constrângerea decurge dintr-o stare, la constrângerea fizică şi
constrângerea morală aceeaşi constrângere decurge dintr-o acţiune.
B. Condiţiile constrângerii fizice şi constrângerii morale. Constrângerea
fizică şi constrângerea morală nu pot avea valoarea de cauze care înlătură
caracterul penal al faptei decât dacă îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege.
Aceste condiţii, prevăzute în dispoziţiile din art. 46 C. pen., sunt următoarele:
a) Condiţiile constrângerii fizice. Potrivit dispoziţiei din art. 46 alin. 1
C. pen., nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvârşită din
cauza unei constrângeri fizice căreia făptuitorul nu i-a putut rezista. Rezultă,
aşadar, că pentru existenţa constrângerii fizice trebuie să fie îndeplinite
1) să existe o acţiune de constrângere asupra fizicului unei persoane.
Această acţiune de constrângere poate consta dintr-o punere în mişcare sau din
imobilizarea unei persoane; ea poate fi efectuată fie de o altă persoană, fie de
forţa unui animal care nu poate fi stăpânit sau a unei maşini în mişcare, fie de
un fenomen natural (o inundaţie, un cutremur etc.). Acţiunea de constrângere
provine deci de la o forţă străină, declanşată independent de conştiinţa şi voinţa
persoanei constrânse. În toate cazurile, forţa prin care se realizează
constrângerea se poate manifesta în mod dinamic, prin dezlănţuire de energie,
sau în mod static, prin opunere de rezistenţă la acţiunea persoanei constrânse;
2) persoana supusă constrângerii fizice să nu poată opune rezistenţă
eficace forţei coercitive. În ipoteza în care persoana supusă constrângerii a avut
posibilitatea să reziste forţei de constrângere, cu mijloace pe care le putea folosi
fără pericol pentru ea, constrângerea nu este de natură să excludă vinovăţia
persoanei care săvârşeşte fapta. Posibilitatea de a rezista forţei coercitive trebuie
să fie verificată şi evaluată însă în mod concret, ţinându-se seama de natura şi
de intensitatea forţei de constrângere, pe de o parte, de capacitatea şi starea
psihică a persoanei constrânse, pe de altă parte, fiindcă în raport cu aceleaşi
date de fapt poate să existe ori să nu existe posibilitatea de a rezista
constrângerii;
385
3) fapta săvârşită sub presiunea constrângerii fizice să fie o faptă
prevăzută de legea penală, fiindcă numai o astfel de faptă ar putea avea
caracter penal care să fie înlăturat prin influenţa constrângerii. Nu au relevanţă
natura sau gravitatea acesteia, forma ei (tentativă sau infracţiune consumată)
sau felul contribuţiei făptuitorului (autor, instigator sau complice). De regulă,
fapta săvârşită sub imperiul constrângerii constă într-o inacţiune.
b) Condiţiile constrângerii morale. Potrivit dispoziţiei din art. 46 alin. 2
C. pen., nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvârşită din
cauza unei constrângeri morale, efectuată prin ameninţarea cu un pericol grav
pentru persoana făptuitorului ori a altuia şi care nu putea fi înlăturat în alt mod.
Din examinarea acestei dispoziţii, rezultă că, pentru existenţa constrângerii
morale, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii:
1) să existe o acţiune de constrângere săvârşită de o persoană asupra
psihicului unei alte persoane, prin ameninţare cu un rău important care să fie
de natură să provoace la persoana ameninţată un sentiment de teamă, sub
imperiul căruia ea săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală.
Săvârşirea faptei prevăzute de legea penală trebuie să fie unica alternativă
de a scăpa de pericolul cu care este ameninţată. Aşadar, persoana constrânsă
moral are două opţiuni: să sufere răul cu care este ameninţată, sau să săvârşească
fapta ilicită ce i se pretinde de către cel care efectuează constrângerea.
Ameninţarea poate fi orală sau scrisă. Ameninţarea orală poate fi însoţită
de gesturi ameninţătoare (de exemplu, agitarea unei arme), fără ca prin aceasta
constrângerea să înceteze a fi o constrângere morală, exercitată asupra
psihicului persoanei;
2) prin ameninţare să se creeze un pericol grav pentru persoana
ameninţată sau pentru o altă persoană, în cazul în care nu s-ar ceda
ameninţării şi nu s-ar săvârşi fapta prevăzută de legea penală. Pericolul poate să
privească oricare dintre valorile legate de persoana fizică: viaţa, integritatea
corporală, sănătatea, libertatea, demnitatea etc., ale persoanei ameninţate, ori
ale oricărei alte persoane (independent de existenţa vreunei legături între
aceasta şi cel ameninţat).
Pericolul rezultat din ameninţare este considerat grav atunci când el se
referă la un rău ireparabil sau greu de reparat. Dacă pericolul nu priveşte vreuna
dintre valorile esenţiale legate de persoană sau dacă pericolul nu este grav, nu
poate exista constrângere morală;
3) pericolul cu care se ameninţă trebuie să fie de aşa natură încât să
nu poată fi înlăturat altfel decât prin săvârşirea faptei prevăzute de legea
penală. Dacă era posibilă recurgerea la alte mijloace de înlăturare a pericolului,
condiţia inevitabilităţii nu este îndeplinită şi nu există constrângere morală (de
exemplu, când este posibilă alarmarea şi a persoanelor din jur ori chemarea în
ajutor a altor persoane sau a organelor poliţiei etc.). Pentru stabilirea
386
evitabilităţii sau inevitabilităţii pericolului, pe altă cale decât săvârşirea faptei
prevăzute de legea penală, trebuie să se ţină seama, ca şi în cazul constrângerii
fizice, de împrejurările de fapt şi de persoana făptuitorului.
C. Conexităţi. Este posibil ca, în diferite situaţii de fapt, constrângerea
fizică să vină sau să existe în concurs cu constrângerea morală (de exemplu, ca
urmare a ameninţării, o persoană suferă un şoc care o pune în imposibilitate de
a reacţiona fizic la ameninţarea la care este supusă).
Pe de altă parte, atât constrângerea fizică, cât şi constrângerea morală pot
veni în concurs cu alte cauze care înlătură caracterul penal al faptei, cum ar fi:
– eroarea de fapt (de exemplu, persoana constrânsă fizic sau moral să fie
în eroare asupra caracterului irezistibil al constrângerii fizice exercitate în
sensul de a considera eronat că este imposibilă o rezistenţă la acţiunea de
constrângere exercitată). În astfel de cazuri, efectele erorii de fapt se suprapun
constrângerii, accentuând consecinţele acesteia privind înlăturarea vinovăţiei şi
deci a caracterului penal al faptei săvârşite;
– legitima apărare (în situaţia în care cel împotriva căruia este îndreptată
constrângerea ripostează săvârşind o faptă prevăzută de legea penală în stare de
legitimă apărare);
– starea de necesitate (de exemplu, un medic constrâns să opereze un
pacient provoacă intenţionat o defecţiune a aparaturii necesare pentru a face
imposibilă operaţia şi a scăpa de constrângere);
– cazul fortuit (de exemplu, persoana constrânsă îl dezarmează pe agresor,
dar pistoletul se descarcă şi vatămă integritatea corporală a altei persoane,
apărută întâmplător).
D. Efecte. Constrângerea fizică şi constrângerea morală, odată dovedite,
au ca efect excluderea vinovăţiei şi, implicit, înlăturarea caracterului penal al
faptei. Răspunderea penală a persoanei care acţionează sub imperiul
constrângerii este înlăturată. De asemenea, este înlăturată în principiu şi
răspunderea civilă, cu excepţia cazurilor în care se constată existenţa unei erori
de fapt imputabile făptuitorului.
7. Cazul fortuit
Sediul materiei este art. 47 din actualul Cod penal. În noul Cod penal
cazul fortuit este reglementat în art. 29 într-o redactare identică celei din Codul
penal în vigoare.
A. Noţiune şi caracterizare. Cazul fortuit este un caz în care acţiunea sau
inacţiunea unei persoane a produs un rezultat neconceput şi neurmărit de ea,
datorită acţiunii unei forţe a cărei intervenţie nu a putut fi prevăzută (de
exemplu, un accident de circulaţie soldat cu vătămarea integrităţii corporale a
387
două persoane şi moartea altei persoane ca urmare a unei defecţiuni ascunse a
sistemului de servo-direcţie la un autoturism cumpărat din fabrică în aceeaşi zi).
De esenţa cazului fortuit este, aşadar, faptul că acţiunea sau inacţiunea
unei persoane produce un rezultat socialmente periculos neaşteptat, datorită
faptului că intră în concurs cu o împrejurare fortuită, neprevizibilă, care
produce în fapt acel rezultat. Deşi vătămarea produsă se înscrie printre urmările
acţiunii sau inacţiunii făptuitorului, totuşi acest rezultat nu-i poate fi imputat din
punct de vedere subiectiv, fiind străin de conştiinţa lui şi datorat unei
împrejurări imprevizibile. Imprevizibilitatea ivirii împrejurării cauzatoare a
rezultatului socialmente periculos şi deci a rezultatului însuşi exclude vinovăţia
persoanei şi, prin aceasta, caracterul penal al faptei.
Imprevizibilitatea trebuie să aibă un caracter obiectiv şi general, în sensul
ca nimeni în aceeaşi situaţie să nu poată prevedea rezultatul socialmente
periculos. Acest caracter obiectiv şi general al imprevizibilităţii diferenţiază
această neprevedere, în situaţia cazului fortuit, de imprevizibilitatea care apare
în situaţia în care făptuitorul, deşi trebuia să prevadă rezultatul, nu-l prevede
datorită unor deficienţe şi limite personale.
În concluzie, la cazul fortuit suntem în prezenţa unei imprevizibilităţi
obiective, şi nu subiective.
Împrejurările a căror intervenţie imprevizibilă produce rezultatul social
periculos al unei acţiuni sau inacţiuni a unei persoane se datoresc unor
întâmplări care pot avea cauze diferite. Aceste cauze se pot datora unor
fenomene ale naturii care, deşi sunt în genere cunoscute, nu se poate prevedea
momentul ivirii lor (cutremur de pământ, trăsnet, alunecare de teren etc.). De
asemenea, sunt frecvente, în condiţiile civilizaţiei moderne, împrejurări
imprevizibile create de folosirea tehnicii (defectarea internetului, explozia unei
instalaţii, defecţiuni tehnice ale autovehiculului recent cumpărat sau verificat
tehnic la sistemul de frânare sau de direcţie etc.). Pot constitui, de asemenea,
surse de împrejurări fortuite şi unele stări maladive ale persoanei (un atac de
cord, un leşin etc.), comportarea imprudentă a victimei (de exemplu, traversarea
în fugă a unei străzi aglomerate), comportarea unui animal (de exemplu,
apariţia unui animal în fugă, zborul unei păsări care provoacă un accident
aviatic sau de automobil, invazia unor insecte care distrug recolta etc.). În toate
aceste cazuri, deşi fenomenele sunt în genere cunoscute, nu se ştie însă şi nu se
poate prevedea momentul apariţiei lor.
B. Condiţiile cazului fortuit. Existenţa cazului fortuit, ca una din cauzele
care înlătură caracterul penal al faptei, presupune îndeplinirea următoarelor
condiţii:
a) acţiunea sau inacţiunea unei persoane să fi produs un rezultat
socialmente periculos neprevăzut, datorită faptului că a intrat în concurs cu o
forţă străină de conştiinţa şi voinţa sa. Trebuie să se dovedească, aşadar,
388
existenţa unei legături de cauzalitate între împrejurarea fortuită şi rezultatul
produs, în sensul că fără intervenţia forţei străine fapta persoanei în cauză nu ar
fi produs acel rezultat. Dacă se constată că fapta persoanei ar fi produs acelaşi
rezultat chiar şi fără intervenţia împrejurării neprevăzute, existenţa cazului
fortuit este exclusă (de exemplu, în cazurile în care autovehiculul salvării, care
transportă de urgenţă o persoană ce fusese rănită grav într-un accident de
circulaţie, are o pană de motor într-un loc izolat, iar între timp rănitul
decedează, dacă se constată că decesul era oricum inevitabil, datorită rănilor
grave suferite, împrejurarea imprevizibilă ivită – defecţiune de motor – nefiind
în legătură de cauzalitate cu decesul accidentatului, nu poate constitui un caz
fortuit);
b) intervenţia împrejurării care a determinat producerea rezultatului să nu
fi putut fi prevăzută. Imprevizibilitatea se referă la ivirea împrejurării, iar nu la
rezultat, care este în genere previzibil. Aşa cum s-a arătat, imprevizibilitatea
este obiectivă, nimeni nu poate prevedea ivirea unei împrejurări fortuite şi deci
nimănui nu i se poate cere să o prevadă. De aceea, odată constatat caracterul
obiectiv al imprevizibilităţii, nu se mai pune problema posibilităţii subiective a
persoanei în cauză de a prevedea acel rezultat;
c) fapta care a dus, datorită intervenirii împejurării fortuite, la un rezultat
socialmente periculos, să fie, datorită acestui rezultat, o faptă prevăzută de legea
penală. Numai o astfel de faptă ar putea constitui infracţiune, iar caracterul său
infracţional ar putea fi înlăturat datorită cazului fortuit.
C. Conexităţi. Cazul fortuit poate veni şi el în concurs cu alte cauze care
– starea de necesitate (un şofer face manevre în mod brusc pentru a nu
lovi o persoană, iar o altă persoană aflată în imediata apropiere se sperie, are un
şoc cerebral şi decedează);
– constrângerea fizică (datorită unei inundaţii spontane, o persoană
speriată de urmările inundaţiei forţează uşa unui autoturism aparţinând altei
persoane şi îl conduce fără permis şi în stare de ebrietate);
– iresponsabilitatea (în situaţia în care o persoană consumând accidental
un drog ajunge să nu mai aibă discernământul actelor şi faptelor sale);
– eroarea de fapt (când unei împrejurări fortuite i se suprapune o eroare
de fapt).
D. Efecte. Constatarea legală a existenţei cazului fortuit are drept consecinţă
înlăturarea caracterului penal al faptei, deoarece exclude vinovăţia, datorită
imposibilităţii făptuitorului de a prevedea intervenirea împrejurării fortuite care a
determinat producerea rezultatului periculos. Imposibilitatea prevederii
împrejurării fortuite având caracter obiectiv, efectele cazului fortuit operează in
rem, adică faţă de toţi participanţii la săvârşirea faptei. Când intră în concurs cu
alte cauze care înlătură caracterul penal al faptei, cazul fortuit înlătură şi
389
răspunderea civilă. Dimpotrivă, dacă vine în concurs cu alte cauze, care lasă să
subsiste o culpă în sarcina făptuitorului, răspunderea civilă este posibilă.
8. Iresponsabilitatea
Sediul materiei în actualul Cod penal este în art. 48. În noul Cod penal,
textul care reglementează iresponsabilitatea a fost păstrat în art. 31 în aceeaşi
redactare.
A. Noţiune şi caracterizare. Iresponsabilitatea este starea de incapacitate
psihofizică a unei persoane care nu-şi poate da seama de caracterul, sensul şi
valoarea socială, morală şi juridică a faptelor pe care le săvârşeşte şi a urmărilor
acestora, sau care nu-şi poate determina şi dirija în mod normal voinţa, în raport
cu faptele ei. Caracteristic stării de iresponsabilitate este deci lipsa acelor
facultăţi psihice ale persoanei care permit acesteia să înţeleagă caracterul şi
semnificaţia actelor sale de conduită (factorul intelectiv) sau să fie stăpână pe
ele (factorul volitiv). Or, după cum este cunoscut, fără existenţa celor doi
factori psihici nu poate exista vinovăţie în săvârşirea unei fapte şi de aceea
starea de iresponsabilitate este o cauză care înlătură vinovăţia şi deci caracterul
penal al faptei, iar pe cale de consecinţă înlătură şi răspunderea penală a
făptuitorului.
Cauzele care determină starea de iresponsabilitate pot fi diferite: starea de
subdezvoltare psihică datorită diferitelor anomalii (idioţie, cretinism,
infantilism, debilitate mintală etc.), boli neuropsihice (nebunie, nevroze,
psihoze etc.), tulburări psihice provocate de intoxicaţii prin alcool, substanţe
stupefiante, narcotice etc., fenomene fiziologice (somn natural, somn hipnotic,
leşin etc.). În raport cu aceste cauze şi cu efectele lor, starea de incapacitate
psihică poate fi permanentă (incurabilă) sau trecătoare (intermitentă),
cunoscând intervale de luciditate; poate fi înnăscută (congenitală) sau survenită.
Oricare ar fi cauzele şi durata iresponsabilităţii, pentru ca aceasta să înlăture
caracterul penal al faptei, trebuie să fie totală, adică să conste în lipsa completă
a capacităţii psihice. În ipoteza în care lipsa capacităţii este numai parţială,
există aşa-numita responsabilitate atenuată, denumită şi responsabilitate
limitată, care nu înlătură vinovăţia şi caracterul penal al faptei, dar care poate
constitui o circumstanţă atenuantă.
Constatarea existenţei stării de iresponsabilitate şi a cauzelor acesteia
necesită cunoştinţe de specialitate şi de aceea ea nu poate fi făcută decât de
medicii de specialitate. În cadrul procesului penal, prin constatări sau expertize
medico-legale neuropsihiatrice, experţii verifică existenţa sau inexistenţa
discernământului făptuitorilor în momentul săvârşirii faptei şi constată starea de
responsabilitate sau de iresponsabilitate.
390
Ulterior, pe baza acestor expertize, organul judiciar competent (procuror
sau instanţa de judecată) reţin motivate existenţa sau inexistenţa
discernământului autorului faptei din momentul în care a săvârşit fapte pentru
care este cercetat sau judecat.
B. Condiţiile iresponsabilităţii în dreptul penal. Pentru existenţa
iresponsabilităţii, ca o cauză care înlătură caracterul penal al faptei, trebuie să
fie îndeplinite anumite condiţii prevăzute de lege. Aceste condiţii, prevăzute în
art. 48 C. pen., sunt următoarele:
a) persoana care a săvârşit fapta să fie în stare de iresponsabilitate, adică
să fie lipsită de capacitatea de a-şi da seama de acţiunile sau inacţiunile sale sau
de capacitatea de a fi stăpână pe ele. Starea de iresponsabilitate decurge deci din
lipsa capacităţii de a înţelege caracterul faptei (care presupune fie lipsă de
discernământ, fie stare de inconştienţă), sau din lipsa capacităţii de a-şi
determina şi dirija manifestările de voinţă, care presupune fie impulsivitate
irezistibilă, fie indiferentism total;
b) starea de incapacitate psihică a persoanei să existe în momentul
săvârşirii faptei, adică tot timpul cât durează efectuarea sau omisiunea de a
efectua actele prin care s-a săvârşit ori s-a contribuit la săvârşirea faptei. Dacă
în acest interval făptuitorul şi-a recăpătat capacitatea psihică şi totuşi a
continuat săvârşirea faptei, el nu poate fi considerat în stare de iresponsabilitate.
De asemenea, nu poate fi considerat în stare de iresponsabilitate făptuitorul
aflat în aşa-numita stare de inconştienţă preordinată, adică anume provocată de
el însuşi ori de alte persoane cu consimţământul său, pentru a o putea invoca în
apărare şi a încerca să scape de răspundere (de exemplu, un paznic se lasă
narcotizat de hoţii cu care s-a înţeles în prealabil). În cazul în care făptuitorul se
află din culpa sa în stare de inconştienţă, această stare nu-l exonerează de
răspundere. În aceste cazuri, fapta este numai aparent săvârşită în stare de
inconştienţă, fiindcă în realitate făptuitorul a avut reprezentarea faptei înainte de
săvârşirea ei şi deci avea posibilitatea să-şi dea seama de urmările acesteia. Sunt
aşa-numitele acţiuni sau inacţiuni libere în cauza lor (actiones liberae in causa).
Dacă făptuitorul s-a aflat în stare de iresponsabilitate în momentul
săvârşirii faptei, această stare înlătură caracterul penal al faptei chiar dacă
ulterior el şi-a recăpătat capacitatea psihofizică. Dimpotrivă, dacă era
responsabil în momentul săvârşirii faptei, aceasta îşi păstrează caracterul penal,
chiar dacă ulterior făptuitorul a pierdut capacitatea psihofizică;
c) starea de incapacitate psihică a făptuitorului să se datoreze alienaţiei
mintale sau altor cauze, care determină stări anormale, de incapacitate psihică.
Dacă lipsa capacităţii de a înţelege caracterul faptelor sale şi de a fi stăpân pe
ele se datoreşte altor cauze, cum ar fi minoritatea făptuitorului sau eroarea de
fapt a acestuia, adică unor stări mai mult ori mai puţin normale, nu va exista
391
iresponsabilitate, caracterul penal al faptei putând fi înlăturat, în aceste cazuri,
pe baza stării de minoritate sau a erorii de fapt;
d) fapta săvârşită în stare de iresponsabilitate trebuie să fie o faptă
prevăzută de legea penală, fiindcă numai în cazul acestor fapte intervine
înlăturarea caracterului penal al faptei săvârşite.
C. Conexităţi. Starea de iresponsabilitate poate veni în concurs cu alte
cauze care înlătură caracterul penal al faptei, cum ar fi: legitima apărare; starea
de necesitate; constrângere morală.
D. Efecte. Iresponsabilitatea legal constatată are ca efect înlăturarea
vinovăţiei şi deci a caracterului penal al faptei săvârşite sub imperiul ei. Este o
cauză personală care produce acest efect numai faţă de persoana care a săvârşit
fapta în această stare. Contribuţia dată cu intenţie la săvârşirea, de către
iresponsabil, a faptei constituie o participaţie improprie, care atrage răspunderea
făptuitorilor responsabili (art. 31 C. pen.).
Starea de iresponsabilitate nu înlătură răspunderea civilă a făptuitorului
sau a persoanelor care îl aveau în pauză sau supraveghere, dacă se constată o
culpă în sarcina acestora.
Înlăturarea caracterului penal al faptei şi a răspunderii penale are drept
efect inaplicabilitatea pedepsei, însă pot fi luate faţă de autor măsurile de
siguranţă ale obligării la tratament medical (art. 113 C. pen.) sau ale internării
medicale (art. 114 C. pen.).
9. Beţia accidentală (fortuită)

Sediul materiei se află în actualul Cod penal este în art. 49.
În noul Cod penal reglementarea beţiei, ca şi cauză care înlătură caracterul
penal al faptei, este identică celei din art. 49 al Codului penal în vigoare.
A. Noţiune. Beţia este starea psihofizică anormală în care se găseşte o
persoană, datorită efectelor pe care le au asupra organismului său şi asupra
facultăţilor sale mintale anumite substanţe excitante sau narcotice consumate de
acea persoană ori introduse în corpul său. Cea mai frecventă formă de beţie este
beţia alcoolică sau intoxicaţia etilică. Se cunoaşte însă şi aşa-numita „beţie
rece”, produsă prin consumul de droguri (stupefiante): opiu, morfină, heroină,
haşiş, cocaină etc.
Prin acţiunea lor asupra organismului şi asupra facultăţilor psihice ale
persoanei care le consumă, aceste substanţe ebriante provoacă devieri specifice
de la starea psihofizică normală a persoanei. Astfel de devieri conduc la
diminuarea, uneori până la anihilare, a capacităţii psihofizice a persoanei de a-şi
da seama sau nu de a fi stăpână pe acţiunile sau inacţiunile pe care le săvârşeşte
în această stare. De aceea, în reglementarea răspunderii penale a persoanei
trebuie să se ţină seama de influenţa pe care starea de beţie, oricare ar fi natura
392
şi cauzele acesteia, o poate avea asupra capacităţii psihofizice şi deci asupra
răspunderii persoanei în dreptul penal.
B. Felurile stării de beţie. Pentru determinarea cât mai exactă a influenţei
pe care starea de beţie o poate avea asupra răspunderii penale, în ştiinţa
dreptului penal se face distincţie între mai multe feluri de beţie, ţinându-se
seama de atitudinea psihică a persoanei în cauză faţă de provocarea stării de
ebrietate şi de gradul de beţie, adică de gradul de intoxicaţie cu alcool sau alt
ebriant, de frecvenţa cu care o persoană îşi provoacă starea de ebrietate etc.
a) După atitudinea persoanei faţă de provocarea stării de beţie, se face
distincţie, în principal, între beţia accidentală şi beţia voluntară.
Beţia accidentală, denumită şi beţie fortuită, este acea stare de beţie
provocată independent de voinţa persoanei în cauză, datorită unei întâmplări,
ori unui accident (de exemplu, pot ajunge într-o asemenea stare persoanele care
lucrează într-o fabrică de medicamente sau de băuturi alcoolice unde există un
mediu toxic ori cu vapori de alcool şi ajung să se intoxice ori în stare de
ebrietate fără să-şi dea seama). În asemenea cazuri, persoana este adusă în stare
de beţie împotriva voinţei ei, de cele mai multe ori fără să-şi dea seama şi deci
fără să poată prevedea că va ajunge în această stare.
Beţia voluntară, în opoziţie cu cea accidentală, este provocată cu ştirea
celui în cauză, care consumă băuturi sau substanţe ebriante cunoscând efectul
pe care acestea îl produc indiferent dacă a avut sau nu a avut intenţia să se
îmbete. Caracterul voluntar al beţiei decurge deci din faptul că persoana
conştientizează că va ajunge în stare de ebrietate în ipoteza în care consumă de
bunăvoie alcool sau alte substanţe ebriante.
Beţia voluntară poate fi, la rândul său, simplă, atunci când este produsă
fără ca persoana să aibă intenţia de a se îmbăta, şi preordinată, când persoana
şi-a provocat anume starea de beţie în vederea săvârşirii unei infracţiuni (pentru
a căpăta curaj în săvârşirea faptei, pentru a invoca starea de beţie ca scuză
pentru comiterea acesteia).
De asemenea, beţia voluntară poate fi ocazională, atunci când o persoană
neobişnuită cu băuturile alcoolice, de exemplu, consumă ocazional astfel de
băuturi la petreceri sau reuniuni familiale, sau cronică, atunci când apare ca o
stare permanentă a persoanelor căzute în patima beţiei, aflate într-o stare de
deviaţie psihică permanentă care poate duce la forme psihopatice.
b) După gradul de intoxicaţie, beţia poate fi completă sau incompletă.
Beţia completă se produce atunci când procesul de intoxicare a trecut de fazele
incipiente, caracterizate prin excitabilitate şi impulsivitate, ajungând la
paralizarea aproape completă a energiei fizice şi a facultăţilor psihice, astfel
încât persoana aflată în stare de beţie completă este lipsită de capacitatea de a
înţelege caracterul faptelor sale şi de a fi stăpân pe ele.
393
Beţia incompletă este beţia la care procesul de intoxicaţie se află în faze
incipiente, în care starea de beţie se manifestă printr-o excitabilitate şi
impulsivitate pe care acea persoană nu le prezintă în mod normal, deşi acestea
relevă, de regulă, temperamentul ei. Starea de beţie incompletă determină
totdeauna o slăbire a capacităţii de autocontrol şi autodirijare a actelor de
conduită.
Beţia incompletă este susceptibilă, la rândul ei, de grade diferite, putând
îmbrăca forma unei beţii uşoare sau, dimpotrivă, a unei beţii acute, apropiată de
beţia completă (fiecare dintre aceste forme poate avea o anumită influenţă
asupra capacităţii de autocontrol).
Starea de beţie, oricare ar fi forma ei, influenţând asupra facultăţilor
psihofizice ale persoanei şi, prin aceasta, asupra capacităţii ei de a-şi da seama
şi de a fi stăpână pe faptele sale săvârşite în această stare, influenţează asupra
răspunderii penale pentru aceste fapte.
Legea penală conţine dispoziţii speciale cu privire la influenţa stării de
beţie asupra răspunderii penale. În reglementarea acestei influenţe, legea face
distincţie între starea de beţie şi starea de iresponsabilitate provenită din starea
de beţie care a îmbrăcat forme psihopatice. Dacă beţia a căpătat forme psiho-
patice, ducând la iresponsabilitatea persoanei, caracterul penal al faptei săvâr-
şite în această stare este înlăturat datorită iresponsabilităţii (art. 48 C. pen.).
Dintre formele beţiei, singura care are ca efect înlăturarea caracterului
penal al faptei săvârşite sub influenţa ei este beţia fortuită. Potrivit dispoziţiei
din art. 49 alin. 1 C. pen. nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea
penală dacă, în momentul săvârşirii acesteia, făptuitorul se găsea, datorită unor
împrejurări independente de voinţa sa, în stare de beţie completă produsă de
alcool sau de alte substanţe.
C. Condiţiile beţiei accidentale (fortuite). Din analiza textului art. 49 din
C. pen. în vigoare rezultă că pentru existenţa stării de beţie accidentală (fortuită)
trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii:
a) făptuitorul să se fi găsit în momentul sau, eventual, în tot timpul
săvârşirii faptei, în stare de beţie produsă de alcool ori de alte substanţe. Dacă
starea de beţie nu a existat în momentul sau în timpul săvârşirii faptei, ci
anterior sau posterior acestuia, condiţia nu este îndeplinită;
b) starea de beţie să fi fost accidentală, adică provocată independent de
voinţa făptuitorului;
c)starea de beţie să fi fost completă, deci făptuitorul să fi fost lipsit de
posibilitatea de a-şi da seama de fapta sa;
d) fapta săvârşită în stare de beţie să fie o faptă prevăzută de legea penală.
D. Conexităţi. Starea de beţie accidentală poate veni în concurs cu alte
cauze care înlătură caracterul penal al faptei, cum ar fi:
394
– eroarea de fapt (de exemplu, făptuitorul a consumat o substanţă
ebriantă din eroare fără să-şi dea seama că aceasta va provoca starea de beţie);
– constrângerea (de exemplu, atunci când starea de beţie a fost provocată
prin constrângere).
E. Efecte. Starea de beţie accidentală, odată dovedită, are ca efect
excluderea vinovăţiei persoanei pentru fapta prevăzută de legea penală pe care
a săvârşit-o în această stare, excluzând totodată caracterul penal al faptei şi
răspunderea penală. Temeiul acestei excluderi îl constituie imposibilitatea în
care s-a aflat făptuitorul, din cauze independente de voinţa sa, de a-şi da seama
de fapta săvârşită şi de a fi stăpân pe ea. Dacă starea de beţie a fost provocată de
o altă persoană, aceasta va răspunde pentru participaţie improprie.
Dacă vreuna dintre condiţiile prevăzute de lege nu este îndeplinită, starea
de beţie nu exclude vinovăţia şi infracţiunea. Astfel, dacă starea de beţie, deşi
accidentală, nu a fost totală, ci numai parţială, ea nu înlătură caracterul penal al
faptei, dar constituie o circumstanţă atenuantă.
Beţia voluntară nu înlătură caracterul penal al faptei. Dacă e ocazională şi
completă, starea de beţie voluntară poate constitui, după caz, o circumstanţă
agravantă sau o circumstanţă atenuantă (art. 49 alin. 2 C. pen.). Beţia
preordinată constituie o circumstanţă agravantă (art. 75 alin. 11it. e C. pen.).
10. Minoritatea făptuitorului

Sediul materiei este în art. 50 din actualul Cod penal.
În noul Cod penal, textul care reglementează minoritatea făptuitorului a
fost menţinut în aceeaşi redactare în art. 30.
A. Noţiune şi caracterizare. Minoritatea făptuitorului este starea în care
se găseşte minorul care, în momentul săvârşirii unei fapte prevăzute de legea
penală, nu împlinise vârsta minimă necesară, potrivit legii, pentru a răspunde
penal. Aşa cum s-a arătat, cu ocazia examinării condiţiilor necesare pentru ca o
persoană să poată fi subiect activ al infracţiunii, una dintre condiţii este
capacitatea persoanei fizice de a-şi da seama de caracterul şi semnificaţia
socială a actelor sale de conduită şi de a-şi dirija în mod liber voinţa în raport cu
aceste acte. Aceste însuşiri, care caracterizează capacitatea psihică a persoanei,
nu există din momentul naşterii ei, ci se formează în mod treptat, odată cu
dezvoltarea psihofizică a persoanei. Aşadar, în mod natural, există o etapă în
dezvoltarea persoanei în care aceasta nu are capacitatea psihofizică specifică
responsabilităţii, iar legislaţiile penale prevăd o limită de vârstă sub care
minorul nu răspunde penal pentru fapta săvârşită, fiind presupus că nu are
discernământul necesar şi, deci, capacitate penală.
Aşa cum s-a arătat, potrivit dispoziţiilor din art. 99 alin. 1 şi alin. 2
C. pen., minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal, iar
395
minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani, în momentul săvârşirii faptei,
răspunde penal numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ. Pe
de altă parte, potrivit dispoziţiei din art. 50 C. pen., nu constituie infracţiune
fapta prevăzută de legea penală, săvârşită de un minor care, la data săvârşirii
acesteia, nu îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde penal.
Din analiza celor două categorii de dispoziţii legale, rezultă că starea
psihofizică în care se găseşte făptuitorul minor care nu împlinise 14 ani în
momentul săvârşirii faptei sau, deşi avea vârsta între 14 şi 16 ani, acţionase fără
discernământ, constituie o cauză care înlătură caracterul penal al faptei.
Minorul aflat în această situaţie este presupus sau recunoscut ca fiind lipsit de
capacitatea psihică de a înţelege semnificaţia socială a faptelor sale şi de a-şi
manifesta în mod conştient voinţa, în legătură cu actele sale de conduită.
Această insuficientă dezvoltare psihofizică a minorului exclude vinovăţia
acestuia în săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală şi deci şi caracterul
penal al acesteia. Spre deosebire însă de iresponsabilitate, la care incapacitatea
psihică este datorată alienaţiei mintale ori altor cauze care au determinat starea
psihică anormală a persoanei, starea de minoritate care exclude răspunderea
penală nu este o stare psihică anormală, ci o stare normală de insuficientă
dezvoltare psihofizică datorită vârstei tinere. Ţinând seama de această cauză
specifică a incapacităţii psihice, minoritatea făptuitorului constituie o cauză care
înlătură caracterul penal al faptei, deosebită de iresponsabilitate.
B. Condiţiile în care minoritatea făptuitorului înlătură caracterul penal al
faptei. Pentru ca starea de minoritate să înlăture caracterul penal al faptei, în
condiţiile legii, trebuie să fie îndeplinite următoarele cerinţe:
a) să se constate că făptuitorul era un minor care, la data săvârşirii faptei,
nu îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde penal (art. 99 C. pen.), adică
nu împlinise vârsta de 14 ani în momentul săvârşirii faptei. Dacă însă minorul,
în momentul săvârşirii faptei, era în vârstă între 14 ani împliniţi şi 16 ani
neîmpliniţi, cerinţa este îndeplinită numai dacă nu se constată că minorul a avut
discernământ în momentul săvârşirii faptei. Sarcina constatării existenţei
discernământului revine organelor judiciare care în asemenea situaţii recurg la
efectuarea unor expertize medico-legale neuropsihiatrice. La stabilirea
discernământului se ţine seama de natura faptei săvârşite, de dezvoltarea
biopsihică a minorului şi de experienţa de viaţă a acestuia, de împrejurările
concrete ale faptei;
b) minorul să se afle în această stare în momentul săvârşirii faptei. În
cazul infracţiunilor continue, continuate sau de obicei, dacă după începerea
executării minorul a împlinit 16 ani, el va răspunde penal pentru actele
efectuate după împlinirea acestei vârste, iar dacă a împlinit 14 ani după
începerea executării, răspunderea sa penală depinde de existenţa
discernământului.
396
În cazul infracţiunilor progresive, cerinţa este îndeplinită dacă starea de
minoritate, care înlătură răspunderea penală, exista în momentul săvârşirii
faptei, chiar dacă urmările s-au amplificat progresiv după împlinirea vârstei de
14 ani sau, respectiv, de 16 ani.
C. Conexităţi. Starea de minoritate care atrage înlăturarea caracterului
penal al faptei poate veni în concurs cu alte cauze de acest fel, cum ar fi:
legitima apărare; constrângerea fizică sau morală; cazul fortuit.
Invocarea acestor cauze concurente, precum şi a altora care pot interveni
şi se pot suprapune minorităţii făptuitorului, prezintă interes pentru stabilirea
răspunderii civile pentru prejudiciul cauzat prin fapta săvârşită de minorul care
nu a răspuns penal, având în vedere că unele dintre aceste cauze exclud şi
răspunderea civilă a făptuitorului.
D. Efecte. Starea de minoritate în care minorul nu îndeplineşte condiţiile
legale pentru a răspunde penal, când este dovedită, are ca efect înlăturarea
caracterului penal al faptei, ca urmare a înlăturării vinovăţiei minorului în
săvârşirea acesteia. Fapta săvârşită de minorul care nu răspunde penal poate
constitui temeiul luării unor alte măsuri necesare ocrotirii acestuia.
Minoritatea făptuitorului este o cauză personală de înlăturare a
caracterului penal al faptei şi deci nu produce efecte decât faţă de minorul aflat
în această stare. De asemenea, ea nu înlătură răspunderea civilă a persoanelor
care aveau în îngrijirea sau paza lor pe minor, dacă se reţine o culpă în sarcina
acestora. Răspunderea civilă este exclusă însă în cazul în care se constată
existenţa, în favoarea minorului, a altor cauze care înlătură şi răspunderea civilă
(de exemplu, legitima apărare).
11. Eroarea de fapt

Sediul materiei în actualul Cod penal este art. 51.
În noul Cod penal au fost menţinute, în aceeaşi redactare, primele trei
alineate din textul art. 51 care reglementează eroarea de fapt, însă a fost
înlăturat alineatul ultim al acestui text care prevedea că „necunoaşterea sau
cunoaşterea greşită a legii penale nu înlătură caracterul penal al faptei”.
A. Noţiune şi caracterizare
a) Concept. Prin eroare se înţelege, în dreptul penal, reprezentarea greşită,
de către cel care săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală, a realităţii din
momentul săvârşirii faptei, reprezentare determinată de necunoaşterea sau de
cunoaşterea greşită a unor date ale realităţii.
Sursa erorii de fapt poate fi, aşadar, o completă necunoaştere a unei stări,
situaţii sau împrejurări ale realităţii în care a avut loc săvârşirea faptei
(ignoranţă absolută sau totală); o cunoaştere greşită, inexactă a unor astfel de
date ale realităţi (ignoranţă relativă sau parţială).
397
Din economia textului se desprinde, deci, că nu există eroare în caz de
îndoială (dubiu), deoarece îndoiala nu implică o reprezentare greşită a realităţii,
ci o necunoaştere exactă a acesteia. De aceea, cel care acţionează cu conştiinţa
cunoaşterii nesigure a realităţii acceptă riscul rezultatului socialmente periculos
al faptei sale, atitudine caracteristică intenţiei indirecte.
De asemenea, nu poate fi considerată eroare incapacitatea sau neglijenţa
profesională care a determinat ignoranţa ce a dus la greşeală sau la aplicarea
greşită a unui procedeu ştiinţific în exercitarea unei profesii sau meserii (medic
chirurg, farmacist etc.), fiindcă în astfel de cazuri există obligaţia legală pentru
cei în cauză de a cunoaşte realitatea.
Ca reprezentare greşită a realităţii, eroarea prezintă incontestabil interes în
dreptul penal, fiindcă existenţa vinovăţiei, în săvârşirea unei fapte prevăzute de
legea penală, presupune reprezentarea de către făptuitor a întregii realităţi,
pentru că numai cunoaşterea totală a unei realităţi, sub toate aspectele ei,
permite făptuitorului să prevadă ori să aibă posibilitatea de a prevedea rezultatul
acţiunii sau inacţiunii sale. Dacă făptuitorul nu cunoaşte ori nu cunoaşte exact,
în momentul săvârşirii faptei, anumite date ale realităţii, care determină
caracterul socialmente periculos al faptei sau gravitatea acesteia, această eroare
a sa îl face să nu-şi dea seama de caracterul faptei şi de gravitatea urmărilor ei şi
totodată îl împiedică să-şi determine în mod conştient voinţa. În asemenea
situaţii este uşor de înţeles că făptuitorul, deşi dispune de toate facultăţile
psihice care îi permit să înţeleagă şi să-şi autodirijeze actele de conduită,
capacitatea sa psihică poate deveni ineficientă sub influenţa erorii, ducând la
lipsa de vinovăţie a persoanei. De aceea, în ştiinţa dreptului penal este studiată
această influenţă posibilă a erorii asupra vinovăţiei şi răspunderii penale, iar
legislaţiile penale prevăd, de regulă, dispoziţii speciale care reglementează
această influenţă.
b) Felurile erorii. În ştiinţa dreptului penal şi în legislaţie se face distincţie
între mai multe feluri de eroare, folosindu-se diferite criterii:
1. Eroare de fapt şi eroare de drept. Astfel, după obiectul asupra căruia
poartă eroarea, se face distincţie între eroare de fapt şi eroare de drept. Eroarea
este denumită „de fapt” atunci când poartă asupra unor date ale realităţii faptice,
materiale (asupra unor însuşiri ale obiectului material, asupra unor atribuţii ale
subiectului activ, asupra unor împrejurări, condiţii sau cerinţe care sunt de
esenţa laturii obiective a unei infracţiuni, asupra unor stări sau situaţii, de care
depinde caracterul penal al faptei etc.), constând deci în necunoaşterea ori în cu-
noaşterea greşită a acestor date ale realităţii.
Eroarea este denumită „de drept” atunci când poartă asupra unei norme
de drept, constând deci în necunoaşterea sau în cunoaşterea greşită a acesteia.
398
Prin înlăturarea alineatului 4 al textului actual al art. 51 care
reglementează eroarea de fapt, noul Cod penal, în redactarea art. 33, introduce
eroarea de drept penal ca şi o cauză care înlătură caracterul penal al faptei.
Distincţia între eroare de fapt şi eroare de drept este importantă, deoarece
în timp ce eroarea de fapt poate constitui o cauză care înlătură caracterul penal
al faptei, eroarea de drept, atunci când poartă asupra unei norme de drept penal,
potrivit reglementării din actualul Cod penal, nu înlătură caracterul penal al
faptei (art. 51 alin. 4).
2. Eroare principală şi eroare secundară. În raport cu obiectul ei şi totodată
în funcţie de consecinţele pe care le poate avea, eroarea este denumită principală,
atunci când poartă asupra unor date de fapt privitoare la unul dintre elementele
constitutive ale infracţiunii, de care depinde, deci, însăşi existenţa infracţiunii, şi
secundară, atunci când poartă asupra unei stări, situaţii sau împrejurări, care
constituie un element circumstanţial sau o circumstanţă a infracţiunii.
Distincţia este interesantă pentru că eroarea principală poate avea drept
consecinţă inexistenţa infracţiunii, în timp ce eroarea secundară poate duce
numai la inexistenţa unei variante agravate a infracţiunii sau la înlăturarea unei
circumstanţe agravante, nu însă şi la inexistenţa infracţiunii în configuraţia
tipică a acesteia.
3. Eroarea de fapt, cauză care înlătură caracterul penal al faptei. Dintre
cele două categorii principale de eroare cunoscute, şi anume eroarea de drept şi
eroarea de fapt, aceasta din urmă prezintă interes deosebit pentru dreptul penal,
fiind unanim admis că ea constituie, în anumite condiţiuni, o cauză care exclude
vinovăţia persoanei în săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Această
concepţie este însuşită şi în sistemul dreptului nostru penal (atât Codul penal de
la 1936, cât şi Codul penal în vigoare conţin dispoziţii privitoare la efectele
erorii de fapt).
În acest sens, conform dispoziţiei din art. 51 alin. 1 C. pen., eroarea de
fapt înlătură caracterul infracţional al faptei săvârşite, atunci când făptuitorul nu
cunoaşte, în momentul săvârşirii acesteia, existenţa unei stări, situaţii sau
împrejurări de care depinde acest caracter.
B. Condiţiile erorii de fapt. Din economia textului art. 51 din Codul penal
rezultă că pentru existenţa unei erori de fapt care să înlăture caracterul penal al
faptei săvârşite trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
a) fapta săvârşită să fie prevăzută de legea penală, fiindcă altfel problema
vinovăţiei şi a caracterului penal al faptei şi, implicit, cea a înlăturării acestui
caracter nu există;
b) făptuitorul să nu fi cunoscut, în momentul săvârşirii faptei, existenţa
unei stări, situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul penal al acesteia.
Obiectul erorii trebuie să-l constituie, deci:
399
– o stare (adică modul în care se prezintă o persoană – sub aspectul stării
de sănătate, al statutului ei civil, al vârstei, al atribuţiilor ei de serviciu etc.);
– un bun (apartenenţa juridică a acestuia, starea lui materială, de uzură,
valoarea lui de întrebuinţare, culturală sau ştiinţifică etc.);
– o instituţie (aparţinând domeniului public sau privat, utilarea ei tehnică,
atribuţiile care formează obiectul ei de activitate etc.) ;
– o situaţie (adică poziţia pe care o persoană, un bun sau o instituţie o are
în cadrul relaţiilor sociale: situaţia de cetăţean sau de străin a unei persoane, de
rudă apropiată, de funcţionar, situaţia de bun din avutul public, de bun provenit
din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală etc.);
– o împrejurare (adică o realitate externă care caracterizează fapta
concretă: în timpul nopţii, în timpul unei calamităţi, fără autorizare, săvârşită de
două sau mai multe persoane etc.).
Este necesar, deci, ca datorită recunoaşterii unei stări, situaţii sau
împrejurări, făptuitorul să se afle în imposibilitatea de a cunoaşte caracterul
penal al faptei săvârşite sau caracterul agravat al acesteia;
c) starea, situaţia sau împrejurarea care constituie obiectul erorii trebuie să
fie un element constitutiv al infracţiunii sau o circumstanţă a acesteia. Pentru
verificarea acestei condiţii trebuie să se examineze cu atenţie conţinutul juridic
şi constitutiv al infracţiunii şi să se stabilească exact dacă împrejurarea, starea
sau situaţia necunoscută sau cunoscută greşit este sau nu o condiţie necesară
pentru existenţa infracţiunii. Sub acest aspect, este general admis în ştiinţa
dreptului penal şi în practica judiciară că este lipsită de semnificaţie juridico-pe-
nală eroarea asupra identităţii persoanei care a fost victimă a unei infracţiuni
contra persoanei (error in personam), sau eroarea asupra obiectului material al
infracţiunii (de exemplu, vrând să fure un bun al unei anumite persoane –
autoturism, geamantan etc. –, autorul furtului sustrage din eroare un bun
asemănător, aparţinând altei persoane).
De asemenea, nu înlătură existenţa tentativei eroarea făptuitorului asupra
identităţii mijloacelor folosite, atunci când acestea s-au dovedit în fapt
insuficiente sau defectuoase.
În fine, nu produce consecinţe juridico-penale aşa-numita eroare în sens
invers, adică credinţa greşită a făptuitorului în existenţa unei stări, situaţii sau
împrejurări care constituie un element constitutiv al infracţiunii şi deci credinţa
lui, eronată, că săvârşeşte o infracţiune, deşi în realitate fapta sa nu are acest
caracter, constituind ceea ce s-a numit o „faptă putativă” care nu produce
consecinţe juridice (de exemplu, exercitarea unor manopere avortite nelegale
asupra unei femei care nu era însărcinată).
C. Efecte. Consecinţele pe care eroarea de fapt le are asupra existenţei
infracţiunii şi asupra răspunderii penale sunt diferite, după cum faptele
prevăzute de legea penală, săvârşite din eroare, sunt incriminate numai atunci
400
când sunt săvârşite cu intenţie, sau sunt incriminate şi atunci când sunt
săvârşite din culpă.
a) În cazul faptelor incriminate numai atunci când sunt săvârşite cu
intenţie, eroarea de fapt, dovedită, atunci când poartă asupra unei stări, situaţii
sau împrejurări prevăzute de lege ca elemente constitutive ale infracţiunii, are
drept consecinţă înlăturarea caracterului penal al faptei şi deci înlăturarea
răspunderii penale a făptuitorului. Această consecinţă decurge din însăşi
dispoziţia din art. 51 alin. 1 C. pen., care prevede că nu constituie infracţiune
fapta prevăzută de legea penală atunci când făptuitorul nu cunoaşte, în
momentul acesteia, existenţa unei stări, situaţii sau împrejurări de care depinde
caracterul penal al faptei (de exemplu, făptuitorul nu ştie că o monedă pe care o
pune în circulaţie este falsă, ori că un înscris de care se serveşte în valorificarea
unui drept al său este fals etc.). Temeiul acestei excluderi îl constituie
înlăturarea vinovăţiei persoanei, în forma cerută de lege pentru existenţa
infracţiunii, în speţă intenţia, fiindcă nu poate exista intenţia atunci când
făptuitorul, datorită necunoaşterii unei stări, situaţii sau împrejurări de care
depinde existenţa infracţiunii, n-a avut reprezentarea caracterului socialmente
periculos al faptei, fiindcă n-a prevăzut rezultatul ei, chiar dacă avea
posibilitatea să-l prevadă, sau, chiar dacă l-a prevăzut, a crezut fără temei că nu
se va produce. Eroarea de fapt înlătură deci vinovăţia sub forma intenţiei şi, cu
aceasta, caracterul penal al faptei, chiar dacă eroarea este imputabilă
făptuitorului, adică chiar dacă s-a aflat în eroare din culpa sa (de exemplu, nu a
fost suficient de atent atunci când a luat din eroare ceasul altui coleg împreună
cu care şi-a ţinut obiectele în acelaşi vestiar), fiindcă în astfel de cazuri numai
intenţia, directă sau indirectă, poate constitui elementul subiectiv al infracţiunii,
iar lipsa acestui element duce la inexistenţa infracţiunii. Trebuie precizat însă că
este necesar să se dovedească eroarea, şi nu îndoiala, fiindcă, în caz de îndoială,
săvârşirea faptei implică acceptarea de către făptuitor a rezultatului socialmente
periculos, rezultat pe care el îl concepe ca posibil sau ca probabil.
b) În cazul faptelor incriminate şi în ipoteza săvârşirii lor din culpă,
eroarea de fapt nu înlătură caracterul penal al faptei decât dacă se constată că ea
nu provine din culpa făptuitorului. Astfel, potrivit dispoziţiei din art. 51 alin. 3
C. pen., eroarea purtând asupra unei stări, situaţii sau împrejurări de care
depinde caracterul penal al faptei, în cazul în care aceasta este incriminată şi
atunci când este săvârşită din culpă, duce la inexistenţa infracţiunii numai dacă
necunoaşterea stării, situaţiei sau împrejurării respective nu este ea însăşi
rezultatul culpei. Dacă eroarea este imputabilă făptuitorului, care din neatenţie,
superficialitate ori grabă, n-a cunoscut existenţa stării, situaţiei sau împrejurării
care constituie element al infracţiunii, această eroare lasă să subziste culpa sa în
săvârşirea faptei şi deci nu înlătură caracterul penal al faptei. Se raţionează
astfel: în această materie este general admis că, de regulă, eroarea se datoreşte
401
culpei făptuitorului care, dacă ar fi fost mai atent şi mai chibzuit, ar fi evitat-o.
Aşa se explică faptul că, în mod obişnuit, eroarea de fapt nu înlătură caracterul
penal al faptei, care este incriminată şi în ipoteza săvârşirii ei din culpă. O
asemenea eroare înlătură caracterul penal numai în cazurile în care nu este
datorată culpei făptuitorului şi deci nu este imputabilă acestuia (de exemplu, la
cererea victimei de a-i da din rastelul conţinând arme de panoplie un pistol
artizanal care nu reprezintă o armă de foc, acesteia i se înmânează o armă de
foc pe care, utilizând-o, ucide o altă persoană).
c) Eroarea asupra circumstanţelor. Când eroarea poartă asupra unei stări,
situaţii sau împrejurări care constituie un element circumstanţial în conţinutul
agravat sau calificat al unei infracţiuni, ori o circumstanţă agravantă, ea are ca
efect înlăturarea acelui element circumstanţial sau a acelei circumstanţe
agravante. Acest efect este prevăzut prin dispoziţia din art. 51 alin. 2 C. pen.,
care prevede că nu constituie circumstanţă agravantă împrejurarea pe care
făptuitorul nu a cunoscut-o în momentul săvârşirii infracţiunii. Nu se înlătură
deci caracterul penal al faptei, care rămâne infracţiune, ci numai caracterul
agravat al acesteia. Dacă starea, situaţia sau împrejurarea necunoscută
constituie un element circumstanţial, eroarea are ca efect înlăturarea variantei
agravate sau atenuate a infracţiunii, lăsând însă să subziste infracţiunea în
configuraţia ei simplă sau tipică (de exemplu, dacă furtul nu a fost comis în
timpul nopţii, ci ziua, fapta nu va constitui infracţiunea de furt calificat, dar va
întruni totuşi elementele constitutive ale infracţiunii de furt simplu).
Tot aşa, dacă starea, situaţia sau împrejurarea necunoscută constituie o
simplă circumstanţă agravantă, eroarea de fapt înlătură caracterul agravat al
faptei, circumstanţa agravantă nemaifiind luată în considerare la încadrarea
juridică şi, implicit, la stabilirea pedepsei pentru infracţiunea săvârşită.
Trebuie precizat însă că eroarea asupra circumstanţelor agravante, ca şi
eroarea asupra elementelor constitutive ale infracţiunii, nu produce efectele
arătate decât în cazul faptelor pe care legea incriminează săvârşirea lor cu
intenţie, fiindcă numai în acest caz necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a unei
circumstanţe exclude vinovăţia sub forma intenţiei. Dimpotrivă, în cazul
faptelor incriminate şi atunci când acestea sunt săvârşite din culpă, eroarea
asupra unei împrejurări care constituie o circumstanţă agravantă nu înlătură
această circumstanţă decât în cazurile în care eroarea nu este imputabilă
făptuitorului. Cum şi eroarea asupra circumstanţelor agravante este, de cele mai
multe ori, rezultatul culpei făptuitorului, ea nu duce la înlăturarea acestor
circumstanţe decât în situaţiile excepţionale în care făptuitorul, oricât de atent şi
de diligent ar fi fost, n-ar fi putut cunoaşte acele împrejurări.
D. Eroarea de drept extrapenal. În determinarea influenţei pe care eroarea
de drept o poate produce asupra răspunderii penale, se face distincţie între
eroarea de drept penal şi eroarea de drept extrapenal. Eroarea de drept penal
402
constă în necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legii penale, adică a unei
norme de drept penal care prevede o faptă ca infracţiune sau care prevede o
pedeapsă pentru o anumită infracţiune.
Cu privire la eroarea de drept penal, este admis în general principiul că
aceasta nu influenţează asupra răspunderii penale. Codul penal în vigoare
consacră acest principiu prin dispoziţia din art. 51 alin. ultim C. pen., care
prevede că necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legii penale nu înlătură
caracterul penal al faptei. Este consacrat, aşadar, principiul general potrivit
căruia nu se poate invoca necunoaşterea legii, fiindcă nimeni nu poate fi
presupus că o ignoră (nemo censetur ignorare lege). Acţiunea acestui principiu
este restrânsă, aşadar, numai la legea penală. În consecinţă, necunoaşterea sau
cunoaşterea greşită a unei legi extrapenale, adică eroarea de drept extrapenal
(civil, administrativ, al familiei, al muncii etc.), influenţează asupra răspunderii
penale întocmai ca eroarea de fapt, cu care este asimilată. Eroarea de drept
extrapenal este posibilă mai ales în cazurile în care normele incriminatoare
prevăd ca element constitutiv al unei infracţiuni condiţia săvârşirii unei fapte
„pe nedrept” sau „contrar dispoziţiilor legale” etc. În asemenea situaţii,
săvârşirea cu vinovăţie a unei fapte prevăzute de legea penală presupune
cunoaşterea reglementărilor dintr-o lege extrapenală, iar necunoaşterea acestora
echivalează cu o eroare de fapt şi atrage aceleaşi consecinţe, adică înlăturarea
caracterului penal al faptei în condiţiile examinate.
Există însă legislaţii penale care recunosc eroarea de drept penal ca fiind o
cauză care înlătură caracterul penal al faptei (sub acest aspect este edificatoare
modificarea intervenită în ce priveşte reglementarea erorii în art. 33 din noul
Cod penal, aşa cum am arătat la începutul acestui capitol) sau ca reprezentând o
cauză care influenţează asupra răspunderii penale şi, drept urmare, atribuie
acestei ultime situaţii valoarea unei circumstanţe atenuante judiciare.
403
ÎN JURISPRUDENŢĂ
Cauze care înlătură caracterul penal al faptei. Legitimă apărare.

Provocare
C. pen., art. 44 alin. (2), art. 73 lit. b)
Pentru existenţa legitimei apărări este necesar să fie îndeplinită şi

condiţia, înscrisă în art. 44 alin. (2) C. pen., ca atacul să pună în pericol grav
persoana sau drepturile celui atacat; lipsa gravităţii pericolului nu poate
legitima o intervenţie de duritate extremă, care să pună în primejdie viaţa
agresorului. Într-un atare caz se va aprecia, însă, dacă nu sunt aplicabile
prevederile art. 73 lit. b) C. pen. referitoare la provocare.
Prin sentinţa penală nr. 275 din 30 iulie 1997 a Tribunalului Cluj,
inculpata M.C. a fost condamnată pentru tentativă la infracţiunea de omor
prevăzută în art. 20 raportat la art. 174 C. pen.
S-a reţinut că, în seara de 15 februarie 1997, în timpul unui conflict ivit în
urma consumului de băuturi alcoolice, inculpata a aplicat concubinului ei, T.M.,
trei lovituri de secure asupra capului, producându-i leziuni pentru vindecarea
cărora au fost necesare 45 de zile de îngrijiri medicale, viaţa acestuia fiind
salvată numai datorită intervenţiei chirurgicale efectuate imediat,
Apelul declarat de inculpat a fost respins prin decizia penală nr. 145 din
23 septembrie 1997 a Curţii de Apel Cluj.
Inculpata a declarat recurs, solicitând, între altele, să fie achitată pe motiv
că a acţionat în legitimă apărare, pentru a-şi salva tatăl de la actele de violenţă pe
care concubinul ei le exercita asupra acestuia.
Din actele dosarului rezultă că, fiind în stare de ebrietate, concubinul
inculpatei i-a aplicat mai multe lovituri tatălui acesteia, iar inculpata, aflată şi ea în
stare de ebrietate, a intervenit în conflict şi a lovit pe agresor cu securea în cap,
cauzându-i trei plăgi cranio-cerebrale care i-au pus viaţa în primejdie.
Condiţiile cerute prin art. 44 C. pen. pentru existenţa legitimei apărări nu sunt
întrunite, deoarece agresiunea la care era supus tatăl inculpatei nu prezenta un
pericol atât de grav pentru viaţa acestuia încât să justifice intervenţia inculpatei cu o
duritate extremă, prin lovituri aplicate cu securea asupra capului victimei.
Este neîndoielnic, însă, că inculpata a acţionat sub stăpânirea unei
puternice emoţii, determinată de violenţele exercitate de concubin asupra tatălui
ei, astfel că sunt întrunite condiţiile cerute de art. 73 lit. b) C. pen., pentru a se
reţine, în favoarea sa, circumstanţa atenuantă a provocării şi a i se reduce
pedeapsa în mod corespunzător.
Ca urmare, recursul declarat de inculpat a fost admis în sensul aplicării
prevederilor art. 73 lit. b) C. pen. şi reducerii pedepsei.
404
Legitimă apărare. Atac în curs de desfăşurare. Dezarmarea victimei
C. pen., art. 44 alin. (2), art. 174
Împotriva atacului săvârşit cu folosirea cuţitului, când, după rănirea

unei persoane care a încercat să-l oprească, agresorul continuă atacul,
aflându-se, împreună cu cel atacat, căzut la pământ, apărarea este legitimă şi
după dezarmarea agresorului de cuţit; în situaţia în care atacatorul este
superior ca forţă şi se află în încleştare cu cel agresat, putându-i lua cuţitul
pentru a-l folosi din nou, atacul este în curs de desfăşurare şi continuă să
pună în pericol grav persoana celui atacat. Pentru a înlătura atacul, cel
agresat este îndreptăţit, potrivit prevederilor art. 44 alin. (2) C. pen., să
folosească cuţitul pe care l-a luat de la agresor.
Prin sentinţa penală nr. 53 din 3 aprilie 2000 a Tribunalului Suceava,

inculpata V.V. a fost achitată pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de omor
prevăzută în art. 20 raportat la art. 174 C. pen., constatându-se că a comis fapta
în legitimă apărare.
Instanţa a reţinut că, în ziua de 27 iunie 1999, partea vătămată, un bărbat
aflat în stare de ebrietate, a venit în locuinţa inculpatei şi a cerut bani împrumut
de la soţul acesteia. Fiind refuzat, a început să o jignească pe inculpată care i-a
cerut să plece. În acel moment, partea vătămată a aplicat inculpatei o lovitură în
faţă, cu pumnul; în îmbrânceala care a urmat, partea vătămată a luat cuţitul de pe
masă şi a încercat să o lovească pe inculpată, dar a fost oprit de soţul acesteia,
care a fost tăiat cu cuţitul la mână. Partea vătămată şi inculpata au căzut,
luptându-se, situaţie în care aceasta a reuşit să smulgă cuţitul din mâna
agresorului şi l-a lovit pe acesta cu cuţitul în spate.
Partea vătămată a suferit o leziune a plămânului, viaţa fiindu-i salvată în
urma intervenţiei chirurgicale ce s-a efectuat. Inculpata a suferit, la rândul ei,
leziuni traumatice pentru a căror vindecare au fost necesare 4-5 zile de îngrijiri
medicale.
Curtea de Apel Suceava, secţia penală, prin decizia nr. 143 din 19 iunie
2000, a admis apelul procurorului şi a condamnat pe inculpată pentru tentativă la
infracţiunea de omor săvârşită în condiţiile provocării, cu motivarea că, din
momentul dezarmării părţii vătămate, atacul la care inculpata fusese supusă a
fost curmat, viaţa şi integritatea ei corporală nemaifiind în pericol.
Recursul declarat de inculpată este fondat.
Lovitura de cuţit aplicată de inculpată părţii vătămate, în împrejurări corect
reţinute de instanţe, a constituit un act de apărare necesar pentru a-şi salva viaţa în
faţa atacului aflat în curs de desfăşurare al părţii vătămate care, după ce i-a fost
luat cuţitul, a continuat agresiunea, aflându-se în încleştare cu inculpata. În situaţia
405
dată, apărarea cu cuţitul din partea inculpatei era necesară, deoarece agresorul, un
bărbat mai puternic decât ea, putea să-i ia cuţitul şi să-l folosească din nou.
A considera, aşa cum a făcut instanţa de apel, că din momentul când i s-a
luat victimei cuţitul pericolul trecuse şi că persoanele prezente ar fi putut
interveni este greşit, de vreme ce soţul inculpatei, lovit anterior cu cuţitul, şi cele
două femei stăteau speriaţi deoparte, neîndrăznind să mai intervină.
În consecinţă, inculpata a săvârşit fapta în condiţiile legitimei apărări
prevăzute în art. 44 alin. (2) C. pen., motiv pentru care decizia atacată a fost
casată, menţinându-se hotărârea de achitare pronunţată de prima instanţă.
Legitimă apărare. Condiţii pentru existenţa acesteia

Împrejurarea că victima a scos un briceag pentru a se apăra în urma

atacării ei de către inculpat nu constituie un atac de natură a legitima lovirea
acesteia cu o piatră asupra capului, producându-i leziuni ce i-au cauzat
decesul. Ca urmare, în lipsa unui atac injust din partea victimei, actele de
violenţă prin care inculpatul i-a cauzat moartea nu pot fi considerate ca
săvârşite în legitimă apărare, în condiţiile depăşirii unei apărări
proporţionale.
Prin sentinţa penală nr. 153 din 15 septembrie 1997 a Tribunalului Arad a
fost condamnat inculpatul M.Z. pentru săvârşirea infracţiunii de omor prevăzută
în art. 174 alin. (1), cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen.
S-a reţinut că, în ziua de 11 martie 1997, convenind cu V.D. să fie angajat
cioban la acesta, inculpatul i-a dat actele sale de identitate. Neînţelegându-se
asupra salariului, inculpatul a cerut să-i fie restituite actele. La refuzul victimei
de a i le restitui, inculpatul a atacat-o. Pentru a se apăra, victima a scos un
briceag, moment în care inculpatul i-a aplicat mai multe lovituri peste cap cu o
piatră, după care a târât-o până în apropierea unui pârâu, unde a acoperit-o cu
crengi.
După puţin timp victima a încetat din viaţă, decesul datorându-se
traumatismului cranio-cerebral cu fractură de boltă şi bază a craniului, dilacerare
şi contuzie cerebrală.
Apelul declarat de inculpat a fost respins prin decizia penală nr. 98/A din
12 martie 1998 a Curţii de Apel Timişoara.
Declarând recurs, inculpatul a cerut să fie achitat pe motiv că a săvârşit
fapta în stare de legitimă apărare.
406
Potrivit art. 44 alin. (2) C. pen., este în stare de legitimă apărare acela care
săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust,
îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes obştesc, şi care pune în
pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obştesc.
Or, inculpatul nu s-a aflat într-o atare situaţie, deoarece el a atacat mai
întâi victima, iar apoi, când aceasta a încercat să se apere, a luat o piatră cu care
i-a aplicat mai multe lovituri puternice peste cap, cauzându-i decesul în urma
leziunilor grave ce i le-a produs în această zonă vitală.
În lipsa unui atac declanşat de victimă, inculpatului nu-i este aplicabilă
nici dispoziţia referitoare la depăşirea legitimei apărări proporţionale cu atacul,
înscrisă în art. 44 alin. (3) C. pen.
Legitimă apărare. Condiţii pentru existenţa acesteia

Potrivit art. 44 alin. (2) C. pen., pentru existenţa legitimei apărări este
necesar ca atacul, săvârşit de victimă, să pună în pericol grav persoana sau
drepturile celui atacat.
Există pericol grav în cazul când victima, după ce l-a urmărit pe
inculpat cu tractorul, încercând să-l strivească, îl atacă împreună cu alte
două persoane, încât riposta sa, de a o lovi pe aceasta la cap, cauzându-i
leziuni ce i-au pus viaţa în pericol, în scopul de a se apăra de loviturile pe
care agresorii încercau să i le aplice cu răngi de fier şi cu o bâtă, constituie
un act necesar comis în legitimă apărare.
Prin sentinţa penală nr. 138 din 12 iunie 1997 a Tribunalului Constanţa a
fost condamnat inculpatul A.V. pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de
omor prevăzută în art. 20 raportat la art. 17, cu aplicarea art. 73 lit. b) C. pen.
S-a reţinut că, în ziua de 6 iunie 1992, constatând urme de oi pe un teren al
său, cultivat cu lucernă, inculpatul a luat din apropiere mai multe oi nepăzite,
conducându-le spre un saivan.
Aflând, paznicul şi proprietarii oilor au plecat, cu un tractor, în urmărirea
oilor. Ajungându-l din urmă pe inculpat, s-a produs o altercaţie, în timpul căreia
inculpatul a lovit pe G.N. cu un băţ la cap, doborându-l.
După ce victima şi-a pierdut cunoştinţa, inculpatul a transportat-o la spital,
unde s-a constatat că i se produsese un traumatism cranio-cerebral acut deschis,
cu fractură temporo-parietală dreapta, fiindu-i necesare pentru vindecare 50-55
de zile de îngrijiri medicale.
407
Împotriva sentinţei, inculpatul a declarat apel, admis prin decizia penală
nr. 167 din 23 octombrie 1997 a Curţii de Apel Constanţa. Ca urmare, făcân-
du-se aplicarea art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. e) C. proc. pen.
raportat la art. 44 alin. (1) şi (2) C. pen., s-a dispus achitarea inculpatului cu
motivarea că din probele administrate la prima instanţă şi în apel rezultă că a
acţionat în legitimă apărare.
Declarând recurs, procurorul a susţinut că achitarea inculpatului este
consecinţa comiterii unei grave erori de fapt.
Potrivit art. 44 alin. (2) C. pen., pentru existenţa stării de legitimă apărare
este necesar ca fapta să fie săvârşită pentru a înlătura un atac material, direct,
imediat şi injust, care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat.
Din această dispoziţie a legii rezultă că riposta, în apărare, trebuie să fie în
limitele necesităţii înlăturării pericolului.
În cauză, însă, acţiunea inculpatului de a duce oile spre saivan a fost
justificată de faptul că acestea păscuseră în terenul său cu lucernă.
Pe de altă parte, aşa cum corect s-a reţinut de instanţa de apel, victima,
conducând tractorul, a încercat să-l strivească pe inculpat, acesta fiind nevoit să
se refugieze între oi, pentru a se adăposti. De asemenea, din probe a rezultat că,
în continuarea atacului, tot victima, înarmată cu o rangă de fier, însoţită de
fratele ei, înarmat şi el cu o rangă, precum şi de paznicul oilor, înarmat cu un
ciomag, s-au repezit asupra inculpatului, iar acesta, în timp ce era lovit, a lovit şi
el, în apărare, cu băţul ce-l avea asupra sa, pe victimă, în zona capului.
În raport de această situaţie, riposta inculpatului a fost necesară pentru
înlăturarea atacului material, direct, imediat şi injust, îndreptat împotriva sa de
către victimă şi de cele două persoane care o însoţeau, fiind evidentă gravitatea
pericolului în care a fost pusă persoana sa prin declanşarea acelui atac.
Fiind întrunite cerinţele legitimei apărări, recursul procurorului a fost
respins, menţinându-se soluţia de achitare a inculpatului.
Legitimă apărare. Atac material direct şi injust. Iminenţa acestuia.

Pericol grav
C. pen., art. 44 alin. (2), art. 73 lit. b), art. 182 alin. (1)
Stările conflictuale anterioare dintre părţi nu pot fi considerate atac
imediat şi injust, decât dacă sunt urmate de un act de violenţă de natură a
pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat. Ca urmare, pentru
a fi întrunite cerinţele legitimei apărări, riposta trebuie să vizeze înlăturarea
unui atac material, direct, imediat şi injust, de natură a pune în pericol grav
persoana sau drepturile celui atacat.
Notă: Art. 182 C. pen. a fost modificat prin Legea nr. 169/2002 (M. Of.,
nr. 261/18.04.2002).
408
Prin sentinţa penală nr. 39 din 15 ianuarie 1997 a Judecătoriei Piatra
Neamţ, inculpata B.E. a fost condamnată pentru săvârşirea infracţiunii de
vătămare corporală gravă prevăzută în art. 182 alin. (1), cu aplicarea art. 73
lit. b) C. pen.
S-a reţinut că, la 13 septembrie 1995, în urma unor stări conflictuale
provocate de V.D. (ginerele inculpatei), inculpata i-a aruncat, asupra feţei, o
substanţă caustică rezultată de la prepararea săpunului, cauzându-i pierderea
vederii şi alte vătămări ce au necesitat 100-105 zile de îngrijiri medicale.
Tribunalul Neamţ, prin decizia penală nr. 267/A din 23 mai 1997, a
respins recursul inculpatei şi, admiţând recursul părţii civile, a majorat
cuantumul despăgubirilor ce i-au fost acordate de prima instanţă.
Curtea de Apel Bacău, prin decizia penală nr. 587 din 23 octombrie 1997,
a admis recursul declarat de inculpată şi, făcând aplicarea art. 11 pct. 2 lit. a)
raportat la art. 10 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., cu referire la art. 44 alin. (2)
C. pen., a dispus achitarea acesteia.
S-a motivat că din actele dosarului rezultă că victima, fire violentă şi cu
viciul beţiei, a atacat de trei ori pe inculpată, iar aceasta, pentru a se apăra, a
aruncat cu o substanţă toxică asupra feţei victimei.
Împotriva acestei ultime hotărâri s-a declarat recurs în anulare, susţinân-
du-se că, în cauză, nu sunt îndeplinite cerinţele art. 44 C. pen.
Este considerat în legitimă apărare, potrivit art. 44 alin. (2) C. pen., acela
care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust,
îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes public, şi care pune în
pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul public.
Din actele dosarului, însă, nu rezultă că ginerele inculpatei ar fi îndreptat
împotriva acesteia un atac material, direct, imediat şi injust în sensul
prevederilor acestui text de lege, potrivit cărora iminenţa agresiunii presupune o
durată infimă de timp între atac şi apariţia pericolului grav care, ameninţând
persoana sau interesele ei, impune acţiunea de apărare.
Or, relaţiile conflictuale anterioare dintre victimă şi inculpată nu pot fi
considerate un atac iminent, de natură să justifice teama inculpatei faţă de
victimă, care încerca să deschidă uşa bucătăriei pentru a intra în casă, astfel că în
mod corect s-a reţinut de instanţa de fond şi cea de apel că atitudinea victimei a
produs inculpatei doar o puternică tulburare, sub stăpânirea căreia a reacţionat,
ceea ce constituie starea de provocare prevăzută în art. 73 lit. b) C. pen., iar nu
aceea de apărare legitimă.
Ca urmare, a fost casată decizia instanţei de recurs, menţinându-se
condamnarea inculpatei pentru infracţiunea de vătămare corporală gravă
prevăzută în art. 182 alin. (1), cu aplicarea art. 73 lit. b) C. pen.
409
Legitimă apărare. Condiţii. Existenţa unui atac material, direct,
imediat şi injust
C. pen., art. 44 alin. (2) şi (3), art. 181
Pentru existenţa legitimei apărări este necesar, potrivit art. 44 alin. (2)
C. pen., ca inculpatul să se afle în faţa unui atac material, direct, imediat şi
injust îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes public şi
care să pună în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul
public.
Cât timp nu a existat un atac efectiv din partea victimei, care să
îndeplinească cerinţele înscrise în art. 44 C. pen., nu se poate reţine că fapta
a fost săvârşită în stare de legitimă apărare. Aprecierea de ordin subiectiv a
inculpatului că victima ar putea declanşa un atac împotriva sa ori că ar
urmări să taie arbori din pădurea încredinţată lui pentru supraveghere, în
calitate de pădurar, nu justifică aplicarea art. 44 C. pen. din moment ce
victima nu a întreprins nici o acţiune care să aibă caracter de atac iminent.
Prin sentinţa penală nr. 66 din 6 aprilie 1998 a Tribunalului Vaslui,

inculpatul M.A. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare
corporală prevăzută în art. 181 C. pen.
S-a reţinut că în noaptea de 4 februarie 1996, în timp ce inculpatul,
pădurar aflat în serviciu de patrulare, examina împreună cu o altă persoană ce-l
însoţea, cioata unui arbore tăiat recent, a trecut pe şosea, prin apropriere de ei,
partea vătămată A.I. Pentru că partea vătămată nu s-a supus somaţiei şi a început
să alerge, inculpatul a pornit în urmărirea acesteia, a somat-o din nou şi a tras un
foc de avertisment cu arma orientată în sus.
Continuând urmărirea, în momentul în care partea vătămată a ajuns pe
partea opusă a unei râpe, inculpatul a tras două focuri de armă asupra acesteia,
împuşcând-o în ambele picioare. Pentru că partea vătămată a reuşit, totuşi, să
mai fugă, inculpatul a urmărit-o în continuare şi, apropiindu-se de ea, a armat
din nou şi a apăsat pe trăgaci, fără să se producă, însă, împuşcătura. Faţă de
această situaţie, inculpatul a încercat să lovească partea vătămată cu patul armei,
dar nu a reuşit deoarece a fost împiedicat de persoana ce-l însoţea.
Pentru vindecarea plăgilor împuşcate ce i-au fost produse la cele două
picioare, părţii vătămate i-au fost necesare 35-40 de zile de îngrijiri medicale.
Prin decizia penală nr. 301 din 13 octombrie 1998 a Curţii de Apel Iaşi au
fost respinse apelurile declarate de procuror şi de inculpat şi, admiţându-se
apelul părţii civile, s-a dispus obligarea inculpatului să plătească daune morale.
Declarând recurs, inculpatul a cerut să se dispună achitarea sa, susţinând
că-i sunt aplicabile dispoziţiile art. 44 C. pen. referitoare la legitima apărare.
410
Potrivit art. 44 alin. (2) C. pen., este în stare de legitimă apărare acela care
De asemenea, prin alin. (3) al aceluiaşi articol este considerat în stare de
legitimă apărare şi acela care din cauza tulburării sau temerii a depăşit limitele
unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a
produs atacul.
Or, inculpatul nu s-a aflat în nici una din situaţiile prevăzute în aceste texte
de lege, deoarece este cert dovedit că, în momentul în care a executat cele două
focuri de armă, era angrenat în urmărirea părţii vătămate, care traversase o râpă
şi ajunsese pe versantul opus celui unde se găsea el, neputând să exercite nici un
atac împotriva lui.
Ca urmare, recursul inculpatului a fost respins.
Legitimă apărare. Condiţii. Exercitarea actelor de ripostă după

înlăturarea pericolului
C. pen., art. 44 alin. (2), art. 73 lit. b), art. 176 lit. a)
Potrivit art. 44 alin. (2) C. pen., se află în stare de legitimă apărare

numai acela care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac imediat,
material, direct şi injust. În cazul în care fapta este săvârşită după încetarea
atacului, ea se situează în afara unei apărări legitime; în atare situaţie
urmează a se examina dacă sunt aplicabile dispoziţiile art. 73 lit. b) C. pen.
referitoare la circumstanţa atenuantă legală a provocării.
Prin sentinţa penală nr. 240 din 16 iulie 1998 a Tribunalului Bacău,
inculpatul B.Gh. a fost condamnat pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de
omor deosebit de grav prevăzută în art. 20 raportat la art. 174 şi art. 176 lit. a),
cu aplicarea art. 37 lit. b) şi art. 73 lit. b) C. pen.
S-a reţinut că, în dimineaţa zilei de 14 octombrie 1996, în timpul unui
conflict declanşat de A.G., inculpatul a aplicat acestuia mai multe lovituri în
zona capului şi l-a strangulat, victima pierzându-şi cunoştinţa şi suferind un
politraumatism grav, care i-a pus viaţa în pericol.
Curtea de Apel Bacău, prin decizia penală nr. 331 din 5 noiembrie 1998, a
respins recursurile inculpatului şi părţii vătămate.
Declarând recurs, inculpatul a susţinut că a săvârşit fapta în stare de
legitimă apărare.
411
Potrivit art. 44 alin. (2) C. pen., se află în stare de legitimă apărare acela
care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust,
îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes public şi care pune în
pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul public, iar în
conformitate cu alin. (3) al aceluiaşi articol se consideră, de asemenea, în
legitimă apărare şi acela care, din cauza tulburării sau temerii, depăşeşte limitele
unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a
produs atacul.
Este adevărat că, aşa cum corect s-a reţinut de instanţe, conflictul a fost
provocat de victimă, care a ameninţat cu securea şi cu un cuţit pe inculpat şi pe
fratele acestuia. Dar, din moment ce este necontestat că inculpatul a reuşit să
dezarmeze victima şi că, după aceea, a exercitat asupra acesteia actele de
violenţă ce i-au pus viaţa în pericol, se impune a se considera că nu s-a aflat în
stare de legitimă apărare, ci a acţionat în condiţiile circumstanţei atenuante
legale a provocării prevăzute în art. 73 lit. b) C. pen.
Legitimă apărare. Depăşirea limitelor acesteia. Condiţii

C. pen., art. 44 alin. (3), art. 73 lit. a), art. 175 lit. c) şi i)
Potrivit art. 44 alin. (3) C. pen., se consideră în legitimă apărare acela

care, din cauza tulburării sau temerii, depăşeşte limitele unei apărări
proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs
atacul dezlănţuit împotriva sa. Dacă, însă, depăşirea limitelor unei apărări
proporţionale nu se datorează tulburării sau temerii de care a fost cuprins
inculpatul, acest exces de apărare constituie o circumstanţă atenuantă legală,
prevăzută în art. 73 lit. a) C. pen.
Prin sentinţa penală nr. 254 din 26 august 1998 a Tribunalului Galaţi,
inculpatul I.L. a fost condamnat pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de
omor calificat prevăzută în art. 20 raportat la art. 174 şi art. 175 lit. c) şi i)
C. pen.
S-a reţinut că la 25 decembrie 1997, întâlnindu-se cu unchiul său S.B., cu
care se afla în conflict, inculpatul l-a lovit pe acesta în zona toracelui cu o sanie
pentru copii, după care ambii au fugit. Reîntorcându-se, inculpatul a lovit din
nou victima cu o secure, atât cu muchia, cât şi cu tăişul acesteia.
În urma acestor lovituri, victimei i-au fost cauzate leziuni cranio-cerebrale
şi toracice grave.
412
Curtea de Apel Galaţi, prin decizia penală nr. 470 din 13 noiembrie 1998,
a admis apelul declarat de inculpat şi, reţinând circumstanţa atenuantă a depăşirii
limitelor legitimei apărări prevăzută în art. 73 lit. a) C. pen., a redus pedeapsa
aplicată. S-a considerat că, în realitate, victima, care era înarmată cu un cuţit, a
fost aceea care a declanşat atacul, producându-i inculpatului o tăietură la mâna
dreaptă, astfel că loviturile aplicate de el victimei cu un par, iar nu cu securea, au
constituit o ripostă în apărare, cu depăşirea limitelor acesteia.
Declarând recurs, inculpatul a susţinut că a săvârşit fapta în condiţiile
legitimei apărări prevăzute în art. 44 alin. (2) C. pen.
Potrivit art. 44 alin. (2) C. pen., este în legitimă apărare acela care
Pentru a opera această cauză care înlătură caracterul penal al faptei este
necesar să fie întrunite, cumulativ, toate condiţiile cerute prin textul de lege
menţionat, lipsa oricăreia dintre aceste condiţii fiind de natură a înlătura
existenţa legitimei apărări.
Pe de altă parte, în art. 73 lit. a) C. pen. este prevăzută circumstanţa
atenuantă legală a depăşirilor limitelor legitimei apărări, pentru existenţa căreia
trebuie îndeplinite următoarele condiţii: ca fapta să fi fost săvârşită în legitimă
apărare, ca fapta săvârşită în apărare să fi depăşit limitele unei apărări legitime,
adică să fie disproporţionată faţă de gravitatea pericolului şi împrejurările în care
s-a produs atacul şi, în sfârşit, ca excesul de apărare să nu fi fost determinat de
existenţa unei stări de tulburare sau temere a persoanei care a efectuat actul de
apărare.
Or, pe fondul relaţiilor tensionate existente între inculpat şi victimă, s-a
produs un prim incident, în timpul căruia inculpatul a lovit victima în zona
toracelui, cu o sanie de copii, iar după aceasta a fugit urmărit de victimă, care era
înarmată cu un cuţit. Mai este necontestat că inculpatul, fiind tăiat la mână de
victimă, a reacţionat imediat şi a aplicat acesteia mai multe lovituri, cu parul, în
zona capului şi a toracelui, depăşind proporţiile atacului îndreptat împotriva sa.
Reţinând corect, în raport de această situaţie de fapt, că au fost depăşite
limitele legitimei apărări şi că, deci, inculpatului îi este aplicabilă circumstanţa
atenuantă legală prevăzută în art. 73 lit. a) C. pen., instanţa de apel a făcut o
corectă aplicare a dispoziţiilor legii.
413
Legitimă apărare. Depăşirea, din cauza tulburării sau temerii,
a limitelor unei apărări proporţionale
C. pen., art. 44 alin. (3), art. 174, art. 73
Pândirea, urmărirea şi lovirea repetată a inculpatului de către trei

persoane de care este prins după ce a reuşit să scape prin fugă de agresorii
beţi care-l ameninţau cu moartea, sunt acte de natură a crea celui atacat o
stare de tulburare şi o temere sub stăpânirea cărora riposta prin lovire cu
cuţitul constituie o apărare legitimă în condiţiile art. 44 alin. (3) C. pen., iar
nu o circumstanţă atenuantă conform art. 73 alin. a) C. pen.
Prin sentinţa penală nr. 856 din 7 decembrie 1998, Tribunalul Timiş a
dispus, în temeiul art. 11 alin. (1) pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. e)
C. proc. pen., şi la art. 44 C. pen., achitarea inculpatului B.I. pentru tentativă la
infracţiunea de omor prevăzută în art. 20 raportat la art. 174, cu aplicarea art. 73
lit. b) C. pen.
Instanţa a reţinut că, la data de 14 iulie 1998, inculpatul, împreună cu soţia
şi copii, a ajutat un consătean să urce în pod saci cu grâu. În casă se mai aflau, în
acelaşi scop, O.V. şi K.M., care erau în stare de ebrietate şi care au consumat
băuturi alcoolice şi cu inculpatul.
La un moment dat, inculpatul a scăpat un sac cu grâu din pod, lovindu-l pe
K.M., după care între inculpat şi cei doi s-a produs o altercaţie, cu lovituri
reciproce.
La intervenţia gazdei cei trei au încetat să se lovească, iar inculpatul a
plecat spre casă.
O.V. şi K.M., aflaţi în stare de ebrietate, l-au urmărit cu intenţia de a-l
bate, situaţie în care inculpatul a intrat în curtea unui consătean şi a stat ascuns
un timp, după care a ieşit prin grădină pe altă stradă, scăpând de urmăritori.
Aceştia, la care s-a alăturat M.G., au pornit, toţi trei, în căutarea
inculpatului. După ce a trecut pe acasă şi a luat un cuţit pentru a se apăra în
situaţia în care va fi atacat, inculpatul s-a întors în centrul comunei pentru a-şi
conduce acasă soţia şi copiii.
Instanţa a reţinut, de asemenea, că cei trei l-au căutat pe inculpat la
domiciliul său, spunând unei martore că dacă îl vor prinde îl vor omorî.
Ei l-au întâlnit pe inculpat în faţa casei martorului B.R. căruia acesta i-a
cerut ajutorul, spunându-i că va fi omorât, dar martorul l-a refuzat.
Cei trei agresori l-au imobilizat pe inculpat şi l-au lovit, acesta
ghemuindu-se lângă poartă, apărându-şi faţa. În această situaţie, martorul B.R. a
intervenit, ameninţând că va chema poliţia şi l-a introdus pe inculpat în curte.
La insistenţele martorului, agresorii s-au îndepărtat de poartă, dar au rămas
pe stradă supraveghind ieşirea, cu intenţia evidentă de a împiedica o posibilă
fugă a inculpatului.
414
Inculpatul a ieşit pe poartă fugind şi s-a ascuns după o tarabă, iar apoi a
sărit un gard, dar urmăritorii l-au ajuns, blocându-i orice cale de scăpare.
Instanţa a reţinut că M.G. avea în mână o bâtă, iar O.V. o piatră sau o
cărămidă, precum şi faptul că cei trei l-au lovit pe inculpat care le-a strigat să
nu-l omoare pentru că are copii de crescut şi care, în această situaţie, a lovit cu
cuţitul pe partea vătămată K.M., provocându-i o plagă înjunghiată mezogastrică
penetrantă cu perforaţie de colon, leziuni care i-au pus viaţa în pericol şi au
necesitat pentru vindecare 30 de zile de îngrijiri medicale.
Faţă de starea de fapt reţinută, instanţa a considerat că în cauză sunt
aplicabile dispoziţiile art. 44 C. pen., referitoare la legitima apărare.
Prin decizia penală nr. 374/A din 30 septembrie 1999, Curtea de Apel
Timişoara a admis apelul procurorului numai cu privire la neobligarea
inculpatului la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Prin recursul declarat de procuror se susţine că legitima apărare a fost
greşit reţinută, incidente fiind numai prevederile art. 73 lit. a) C. pen.
Conform art. 44 alin. (3) C. pen., se află în legitimă apărare şi acela care
din cauza tulburării sau temerii a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu
gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul.
Din probele administrate rezultă că în momentul săvârşirii faptei
inculpatul se afla într-o astfel de stare de tulburare şi temere, determinată de
faptul că fusese pândit, urmărit şi lovit, de câte ori s-a ivit prilejul, de partea
vătămată şi de cei doi martori, încât era convins că singura modalitate de a scăpa
de atacul lor era aceea de a lovi cu cuţitul.
Aşa fiind, chiar dacă reacţia sa de a lovi cu cuţitul pe partea vătămată
apare ca disproporţionată faţă de atacul direct, material şi injust îndreptat de
aceasta împotriva sa, condiţiile prevăzute de lege pentru a se reţine comiterea
faptei în stare de legitimă apărare sunt întrunite şi, în consecinţă, soluţia de
achitare pronunţată în cauză este legală şi temeinică.
Susţinerea din recursul procurorului, în sensul că depăşirea limitelor
legitimei apărări de către inculpat constituie numai circumstanţa atenuantă
prevăzută în art. 73 lit. a) C. pen., nu poate fi primită; această circumstanţă există
în situaţia în care făptuitorul se află în legitimă apărare, depăşeşte limitele
acesteia, dar depăşirea nu se produce sub imperiul tulburării sau temerii,
deoarece atunci când făptuitorul se află într-o astfel de stare psihică, aşa cum
este cazul în speţă, există stare de legitimă apărare conform art. 44 alin. (3)
C. pen.
Faţă de considerentele sus-menţionate, recursul a fost respins.
415
Legitimă apărare. Iminenţa atacului
C. pen., art. 73 lit. b), art. 44 alin. (3), art. 174
Uciderea agresorului în timp ce aceste încerca să fugă de la locul faptei,

după ce a exercitat asupra inculpatului un atac material, direct, imediat şi
injust, nu satisface condiţiile prevăzute în art. 44 alin. (3) C. pen., ci, dacă a
existat o stare de puternică tulburare, pe cele prevăzute în art. 73 lit. b) din
acelaşi cod privind provocarea.
Prin sentinţa penală nr. 344 din 6 iunie 2000, Tribunalul Cluj, în temeiul
art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., a achitat pe
inculpatul G.G. pentru infracţiunea de omor prevăzută în art. 174 C. pen.
Instanţa a reţinut că, în decembrie 1998, inculpatul a observat în mai multe
rânduri că din locuinţa sa, în timp ce era plecat, au fost sustrase diferite bunuri,
iar în noaptea de 28 decembrie 1998 a fost bătut de două persoane care intraseră
în casă cu scopul de a fura.
În acest context, în seara de 27 ianuarie 1999, inculpatul a auzit zgomote
la obloanele de la ferestrele încăperii.
Ieşind în uşa casei, a observat o persoană care a aruncat spre el un obiect
voluminos de care s-a împiedicat. Observând că cel care-l agresase avea în
mâini două obiecte lucioase, posibil cuţite, cu unul dintre ele încercând să-l
lovească, inculpatul a luat o bară metalică cu care a lovit de mai multe ori mâna
şi capul atacatorului. Acesta a fugit, urmărit de inculpat, iar când a încercat să
sară gardul, inculpatul l-a lovit cu bara peste corp, doborându-l.
Victima a decedat a doua zi, ca urmare a unor rupturi de splină, rinichi şi
plămâni.
Pentru a pronunţa achitarea, instanţa a considerat că inculpatul a acţionat
în stare de legitimă apărare, în cauză fiind aplicabile prevederile art. 44 alin. (3)
C. pen.
În acest sens s-a motivat că atacul victimei a fost material, de natură să
aducă atingere bunurilor inculpatului şi, apoi, persoanei sale.
De asemenea, s-a reţinut că atacul a fost direct şi imediat, inculpatul
neputând rămâne pasiv în faţa atacului, chiar dacă ulterior victima a fugit, iar
inculpatul l-a urmărit în dorinţa de a-l prinde şi identifica. Temerea inculpatului
a fost puternică, iar riposta sa a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu
gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul, fiind
îndeplinite cerinţele art. 44 alin. (3) C. pen.
Prin decizia penală nr. 307 din 3 octombrie 2000, Curtea de Apel Cluj a
respins apelul procurorului.
Recursul declarat de procuror împotriva acestei decizii este fondat.
După momentul surprinderii victimei lângă casă, când aceasta l-a agresat
pe inculpat, toate acţiunile ulterioare ale inculpatului exced incidenţei
prevederilor art. 44 alin. (3) C. pen. Lovirea repetată şi gravă a victimei când
416
aceasta încerca să scape prin fugă s-a produs când atacul se consumase, situaţie
în care trebuiau aplicate prevederile referitoare la circumstanţa atenuantă legală
a provocării, conform art. 73 lit. b) C. pen.
În consecinţă, recursul a fost admis, s-a casat decizia atacată şi s-a dispus
condamnarea inculpatului în baza art. 174, cu aplicarea art. 73 lit. b) C pen.
Legitimă apărare. Depăşirea limitelor unei apărări

proporţionale cu gravitatea atacului
C. pen., art. 44 alin. (3), art. 182 alin. (1)
Fapta unei persoane în vârstă şi bolnavă, de a se apăra în faţa atacului

violent, cu palma şi picioarele, dezlănţuit de un tânăr viguros şi cunoscut ca
având o fire violentă, prin lovirea agresorului cu cuţitul într-o zonă vitală a
corpului, constituie o apărare legitimă, în condiţiile prevederilor art. 44
alin. (3) C. pen.
Inculpatul F.D. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea tentativei la

infracţiunea de omor prevăzută în art. 20 raportat la art. 174 C. pen., reţinân-
du-se că, la 9 decembrie 1998 seara, partea vătămată, aflată în stare avansată de
ebrietate, a venit la locuinţa inculpatului pentru a consuma împreună cu acesta
băuturi pe care le adusese cu el.
Inculpatul a refuzat să bea, motiv pentru care a fost lovit de partea
vătămată; ripostând, inculpatul a lovit-o cu cuţitul, cauzându-i leziuni
vindecabile în 40-45 de zile, viaţa fiindu-i pusă în primejdie.
Tribunalul Mureş, prin sentinţa penală nr. 147 din 5 octombrie 1999, a
schimbat încadrarea juridică a faptei în infracţiunea de vătămare corporală gravă
prevăzută în art. 182 alin. (1), cu aplicarea art. 73 lit. b) C. pen., şi a condamnat
pe inculpat pentru această infracţiune.
Curtea de Apel Târgu Mureş, prin decizia penală nr. 213 din 2 noiembrie
2000, a admis apelul procurorului şi a condamnat pe inculpat pentru săvârşirea
tentativei la infracţiunea de omor, menţinând circumstanţa atenuantă a
provocării. Apelul inculpatului a fost respins.
Prin recursul de faţă inculpatul a criticat decizia, susţinând că a săvârşit
fapta în legitimă apărare.
Potrivit art. 44 C. pen., nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea
penală, săvârşită în stare de legitimă apărare.
Este în legitimă apărare acela care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un
atac material, direct, imediat şi injust, dacă pune în pericol grav persoana sa.
417
Este de asemenea în legitimă apărare şi acela care, din cauza tulburării sau
temerii, a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi
cu împrejurările în care s-a produs atacul.
În această din urmă situaţie s-a aflat inculpatul.
Este stabilit că, supărat de refuzul inculpatului de a consuma împreună
băuturi alcoolice, victima l-a agresat lovindu-l cu palma şi cu piciorul până când
inculpatul s-a prăbuşit.
Este, de asemenea, stabilit că partea vătămată are o comportare agresivă,
mai ales după ce consumă băuturi alcoolice.
Din fişa medicală a inculpatului rezultă că acesta a fost operat de hernie de
disc, fiind suferind şi de alte boli.
Inculpatul este în vârstă de 70 de ani şi grav bolnav, iar victima, în vârstă
de 28 de ani, este viguroasă şi cunoscută ca agresivă, ceea ce explică faptul că,
în faţa atacului dezlănţuit al victimei, inculpatul s-a apărat cum a putut, folosind
cuţitul.
Fiind, deci, întrunite condiţiile unei apărări legitime în sensul prevederilor
din art. 44 alin. (3) C. pen., recursul inculpatului a fost admis, dispunându-se
achitarea în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. e) C. proc. pen
şi la art. 44 alin. (3) C. pen.
Legitimă apărare. Provocare. Pătrunderea fără drept într-o

locuinţă. Prezumţia de legitimă apărare. Actualitatea atacului
C. pen., art. 44 alin (21)
Lovirea repetată, cu urmări mortale, a unei persoane care a pătruns în

locuinţa făptuitorului noaptea, prin escaladare şi efracţie, şi a lovit cu băţul
în cap pe cel aflat în încăpere, constituie un act de legitimă apărare, potrivit
Faptul că victima a fost lovită şi pe când încerca să se retragă şi după ce
scăpase băţul din mână este irelevant, de vreme ce pericolul nu a încetat, ea
putându-se înarma din nou cu unul din parii aflaţi la îndemână.
Prin sentinţa penală nr. 242 din 5 iunie 2001, Tribunalul Galaţi a
condamnat pe inculpatul S.A. pentru săvârşirea infracţiunii de omor prevăzută în
art. 174, cu aplicarea art. 73 lit. b) C. pen.
Instanţa a reţinut că, în jurul orei 5 dimineaţa a zilei de 25 septembrie,
când încă era întuneric, inculpatul, care locuia singur în casă, a fost trezit din
somn de o izbitură în uşa camerei în care dormea. În momentul deschiderii uşii,
inculpatul a văzut în faţa acesteia pe consăteanul său H.I., cunoscut ca o
persoană cu purtări violente, având un băţ masiv în mână. La întrebarea
418
inculpatului, cum a intrat în curte, H.I. nu a răspuns, ci l-a lovit de mai multe ori
cu băţul în cap. Pentru a se apăra, inculpatul a luat o securice aflată la îndemână,
cu latul căreia, în momentul când a fost lovit din nou peste cap, inculpatul a lovit
pe agresor la întâmplare.
În urma schimbului de lovituri H.I. a scăpat băţul din mână şi s-a retras
către poarta de intrare în curte. Temându-se că agresorul se va înarma cu unul
din parii aflaţi lângă gard, inculpatul l-a urmărit şi, ajungându-l lângă poartă, l-a
lovit repetat cu latul securicii, după care l-a abandonat şi a mers să anunţe la
poliţie cele întâmplate. Internată în spital, victima a decedat în aceeaşi zi,
datorită unui politraumatism cu fracturi costale şi ale antebraţului. La examenul
medical s-a constatat că inculpatul a suferit leziuni la cap vindecabile în 2 zile de
îngrijiri medicale.
Prin decizia penală nr. 494 din 12 noiembrie 2001 a Curţii de Apel Galaţi,
apelul inculpatului a fost respins.
Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, a admis recursul inculpatului
prin decizia nr. 2718 din 29 mai 2002 şi a dispus achitarea acestuia în temeiul
art. 11 pct. (2) lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. şi la art. 44
alin. (21) C. pen.
Împotriva deciziei s-a declarat recurs în anulare, cu motivarea că achitarea
inculpatului este greşită, deoarece inculpatul a continuat să lovească victima şi
după ce acţiunea acesteia de a pătrunde fără drept în locuinţă încetase şi se
îndrepta spre poartă pentru a părăsi curtea.
Recursul în anulare este nefondat.
Potrivit art. 44 alin. (21) C. pen., introdus prin Legea nr. 169/2002, se
prezumă că este în legitimă apărare şi acela care săvârşeşte fapta pentru a
respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin violenţă, viclenie, efracţie
sau prin alte asemenea mijloace, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc
împrejmuit ţinând de acestea.
Este necontestat că victima a intrat fără drept în curtea casei inculpatului,
prin escaladarea gardului, după care a forţat uşa casei încercând să pătrundă în
camera în care acesta dormea. Trezindu-se, pe întuneric, de zgomotul produs
prin forţarea uşii în faţa căreia inculpatul, persoană în vârstă, a văzut un bărbat în
plină putere, despre care ştia că este violent, el era pus în faţa unui atac material,
direct, imediat şi injust, de natură a-i pune persoana într-un grav pericol, care nu
a încetat în tot cursul altercaţiei.
Astfel fiind, se constată că achitarea inculpatului este legală şi temeinică,
motiv pentru care recursul în anulare a fost respins.
I.C.C.J., Completul de 9 Judecători, decizia nr. 429 din 3 noiembrie 2003
419
Caz fortuit. Condiţii
C. pen., art. 47
Nu sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 47 C. pen. referitoare la

cazul fortuit dacă inculpatul, care nu a respectat regulile de circulaţie pe
drumurile publice în vederea evitării oricărui pericol, având pregătirea şi
experienţa necesară, putea şi trebuia să prevadă rezultatul socialmente
periculos, şi anume producerea unui accident de circulaţie, condiţia
imprevizibilităţii absolute a împrejurării care a determinat producerea
rezultatului nefiind îndeplinită.
Notă: Prevederile art. 9 şi art. 16 din Decretul nr. 328/1966 se regăsesc în
art. 35 şi art. 48 alin. (1) din O. U. G. nr. 195/2002, iar prevederile art. 49 lit. n) din
Regulamentul pentru aplicarea Decretului nr. 328/1966, în art. 158 lit. m) din
H. G. nr. 85/2003.
Prin sentinţa penală nr. 699 din 23 decembrie 2004, Tribunalul Prahova a
condamnat pe inculpatul N.C. pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare
corporală din culpă prevăzută în art. 184 alin. (2) şi (4) C. pen., iar pe inculpatul
B.I., pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă prevăzută în art. 178
alin. (2) din acelaşi cod.
Instanţa a reţinut că, în noaptea de 28 septembrie 2002, în timp ce
conducea un autoturism pe drumurile publice, datorită nerespectării prevederilor
art. 9 şi art. 16 din Decretul nr. 328/1966 şi ale art. 49 lit. n) din Regulamentul
pentru aplicarea Decretului 328/1966, inculpatul N.C. a trecut cu autoturismul
peste corpul victimei N.I., căzută pe carosabil, după ce fusese proiectată de
autoturismul condus de inculpatul B.I.
Instanţa a mai reţinut că, la aceeaşi dată, inculpatul B.I., conducând
autoturismul pe drumurile publice şi nerespectând prevederile art. 9 şi art. 16 din
Decretul nr. 328/1966 şi ale art. 49 lit. n) din Regulamentul pentru aplicarea
Decretului 328/1966, a accidentat mortal pe N.I. şi a produs leziuni grave ce au
necesitat pentru vindecare 85-90 zile de îngrijiri medicale părţii vătămate M.E.,
în timp ce aceştia traversau drumul pe marcaj pietonal.
Iniţial victimele au fost izbite de autoturismul condus de inculpatul B.I. şi
au fost proiectate pe carosabil, M.E. căzând în zona acostamentului, iar N.I. în
zona axului drumului. După ce inculpatul B.I. a oprit autoturismul şi s-a deplasat
împreună cu martorii care îl însoţeau pentru a constata urmările şi a asigura zona
accidentului, în sens contrar au apărut două autoturisme, cel de-al doilea fiind
condus de inculpatul N.C. Primul autoturism a reuşit să ocolească victima, însă
inculpatul N.C. nu a observat-o şi a trecut peste ea. În aceste condiţii, N.I. fiind
accidentat de ambele maşini a decedat, iar M.E. a suferit leziuni grave.
420
Faţă de concluziile raportului de expertiză medico-legală, din care a
rezultat că leziunile suferite de N.I. din impactul cu autoturismul condus de
inculpatul N.C. nu au contribuit la producerea decesului, prima instanţă a dispus
schimbarea încadrării juridice pentru fapta inculpatului N.C. din infracţiunea
prevăzută în art. 178 alin. (2) C. pen. în infracţiunea prevăzută în art. 184
alin. (2) şi (4) din acelaşi cod.
Prin decizia penală nr. 132 din 21 martie 2005, Curtea de Apel Ploieşti a
admis apelul inculpatului N.C. şi a dispus suspendarea condiţionată a executării
pedepsei aplicate acestuia.
Recursul declarat de inculpat, prin care a invocat, între altele, cazul de
casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 171 C. proc. pen., arătând că în mod
greşit instanţa de apel nu a aplicat prevederile art. 47 C. pen. referitoare la cazul
fortuit, este nefondat.
Prin coroborarea declaraţiilor inculpatului B.I. cu declaraţiile martorilor,
procesul-verbal de constatare întocmit de organele de poliţie, fotografiile judiciare
de la locul accidentului şi raportul de expertiză medico-legală, s-a stabilit contribuţia
concretă a inculpatului N.C., fiind dovedită vinovăţia acestuia sub forma culpei
simple în producerea accidentului auto, prin nerespectarea unor reguli de circulaţie
rutieră, având drept consecinţă vătămarea corporală a victimei N.I., prin leziunile
produse la nivelul picioarelor, care nu au avut un potenţial tanatogenerator.
Inculpatul N.C., agent principal de poliţie, în calitate de conducător auto,
cu pregătirea şi experienţa necesară, avea nu numai obligaţia, dar şi posibilitatea
de a proceda cu maximă diligenţă în deplasarea pe drumurile publice pe timp de
noapte în apropierea unui marcaj pietonal, în scopul evitării oricărui pericol.
În cauză, inculpatul N.C. nu a respectat regulile rutiere de deplasare cu
autoturismul pe timp de noapte, în sensul că nu a dat dovadă de diligenţă prin
luarea tuturor măsurilor în vederea evitării oricărui pericol.
Aşa cum rezultă din probele administrate în cauză, fapta inculpatului N.C.,
care nu a luat toate măsurile necesare pentru o deplasare în siguranţă pe
drumurile publice în scopul evitării oricărui pericol, încălcând prevederile legale
reţinute şi a accidentat victima prin trecerea cu autoturismul peste picioarele
acesteia, producându-i leziuni ce nu au avut caracter tanatogenerator, însă care
în situaţia supravieţuirii ar fi necesitat 90-100 zile de îngrijiri medicale,
constituie infracţiunea de vătămare corporală din culpă.
În speţă, nu sunt incidente prevederile art. 47 C. pen. referitoare la cazul
fortuit, întrucât inculpatul, având pregătirea şi experienţa necesară, putea şi
trebuia să prevadă rezultatul socialmente periculos, şi anume producerea unui
accident de circulaţie, atunci când nu a luat toate măsurile de siguranţă în trafic.
Condiţia imprevizibilităţii absolute a împrejurării care a determinat
producerea rezultatului nu este îndeplinită, întrucât prezenţa victimei pe
carosabil a fost semnalizată de inculpatul B.I., împrejurare care a condus la
ocolirea acesteia de către un alt autoturism, în timp ce inculpatul nu a putut evita
accidentul, ca urmare a nerespectării obligaţiilor pentru evitarea oricărui pericol.
421
Caz fortuit. Inexistenţă. Ucidere din culpă. Circulaţie pe drumurile
publice. Culpă comună a inculpatului şi a victimei
În timpul circulaţiei pe drumurile publice, conducătorul de autovehicul

trebuie să adapteze viteza la condiţiile de trafic, inclusiv de vizibilitate.
Dacă în timpul nopţii, la întâlnirea cu un autovehicul circulând din
sens opus, este orbit de lumina farurilor acestuia, conducătorul de
autovehicul trebuie să reducă viteza în aşa măsură încât să evite producerea
oricărui accident prin coliziune cu un vehicul sau o persoană aflată pe
carosabil.
În condiţiile menţionate, dacă se produce un accident, nu se poate
reţine cazul fortuit, ci, eventual, culpa comună a victimei sau culpa
concurentă a altei persoane, dacă aceasta se înscrie în raportul de
cauzalitate.
nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice (M. Of., nr. 958/28.12.2002).
Prin sentinţa penală nr. 2060 din 5 iulie 1993, Judecătoria Bacău a achitat
pe inculpatul M.V. pentru infracţiunea de ucidere din culpă prevăzută în art. 178
alin. (2) C. pen.
Instanţa a reţinut că, la 1 noiembrie 1992, în timp ce conducea un
autoturism, a accidentat mortal o persoană, în următoarele împrejurări.
După orele 18, din sens opus circula o maşină având farurile aprinse pe
faza lungă, ceea ce a împiedicat vizibilitatea inculpatului pentru un moment.
Acesta a continuat să ruleze, iar după ce a trecut de acea maşină a observat o
persoană care mergea în spatele căruţei încărcate cu fân, nesemnalizată.
Inculpatul a virat brusc spre stânga, dar nu a putut evita lovirea victimei care, în
urma leziunilor suferite, a decedat.
Judecătoria a considerat că accidentul nu putea fi evitat, ci s-a produs
datorită culpei exclusive a victimei care circula neregulamentar.
Tribunalul Bacău, prin decizia penală nr. 190 din 23 noiembrie 1993, şi
Curtea de Apel Bacău, prin decizia penală nr. 147 din 19 aprilie 1994, au respins
apelul şi, respectiv, recursul declarat de procuror.
Potrivit art. 16 din Decretul nr. 328/1966 privind circulaţia pe drumurile
publice, conducătorii de autovehicule trebuie să aibă în permanenţă controlul
asupra vitezei autovehiculelor, ceea ce înseamnă că în timpul circulaţiei pe
drumurile publice ei sunt obligaţi să adapteze viteza la condiţiile de trafic şi de
vizibilitate, în aşa fel încât să fie în măsură să evite orice pericol.
422
În consecinţă, este obligatorie reducerea vitezei până la limita care să
asigure prevenirea accidentelor atunci când, noaptea, vizibilitatea conducătorului
auto este redusă ori împiedicată de faza lungă, orbitoare, a autovehiculului care
circulă din sens opus, aşa cum a fost cazul în speţă.
Din probele administrate în cauză rezultă că inculpatul, deşi deranjat în
conducere de lumina farurilor altui autovehicul care circula din sens opus, şi-a
continuat drumul cu o viteză de aproximativ 60 km/h.
Procedând astfel, inculpatul a nesocotit obligaţiile ce-i reveneau din
dispoziţiile legale menţionate, de a reduce viteza până la limita care să-i asigure
o bună vizibilitate şi, implicit, posibilitatea de a controla autovehiculul şi, drept
consecinţă a conduitei sale culpabile, şi-a asumat riscul producerii unui accident
care, în condiţiile date, era previzibil.
C.S.J., secţia penală, decizia nr. 2088 din 4 august 1995
Iresponsabilitate. Discernământ diminuat

C. pen., art. 48
C. proc. pen., art. 432
Oligofrenia cu tulburări de comportament care, potrivit expertizei

medico-legale psihiatrice, a cauzat o accentuată diminuare a discernă-
mântului, nu este echivalentă cu starea de iresponsabilitate prevăzută în
art. 48 C. pen., care presupune abolirea discernământului.
Judecătoria Oradea, prin sentinţa penală nr. 1944 din 10 iunie 1998, a
condamnat pe inculpatul T.D. pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat
S-a reţinut că, în luna februarie 1998, inculpatul a sustras, în mod repetat,
33 baxuri cu ulei comestibil în valoare totală de 3.524.000 de lei, din depozitul
unei asociaţii din Oradea.
Tribunalul Bihor, prin decizia penală nr. 374/A din 23 septembrie 1998, a
admis apelul declarat de inculpat şi, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10
alin. (1) lit. e) C. proc. pen., raportat la art. 48, a pronunţat achitarea, în temeiul
art. 114 C. pen. cu referire la art. 432 C. proc. pen. a dispus internarea medicală
a acestuia în Spitalul de Neuropsihiatrie Stei, până la însănătoşire.
Curtea de Apel Oradea, prin decizia penală nr. 681/R din 3 decembrie
1998, a respins recursul procurorului.
Recursul în anulare declarat în cauză, cu motivarea că achitarea
inculpatului se datorează greşitei aplicări a legii, este fondat.
Potrivit art. 48 C. pen., nu constituie infracţiune fapta prevăzută în legea
penală dacă făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei, fie din cauza alienaţiei
mintale, fie din alte cauze, nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile
sale, ori nu putea fi stăpân pe ele.
423
Instanţa de apel a motivat, iar instanţa de recurs a confirmat, că inculpatul
suferă de oligofrenie gradul I/II cu tulburări grave de comportament, ceea ce
determină o alterare profundă a discernământului, şansa sa de reintegrare socială
fiind redusă, astfel că nu răspunde penal.
Or, din raportul de expertiză medico-legală psihiatrică întocmit în cauză
rezultă că, în adevăr, inculpatul suferă de oligofrenie gradul I/II cu tulburări de
comportament şi că, faţă de afecţiunea psihică de care suferă şi ţinând seama de
împrejurările comiterii faptei, se apreciază că discernământul său a fost mult
diminuat.
Aşa fiind, întrucât discernământul inculpatului a fost diminuat, iar nu
abolit, el nu a pierdut capacitatea psihică de apreciere critică a acţiunilor sale şi
de manifestare conştientă a voinţei, aceste posibilităţi fiindu-i numai reduse, fără
însă ca prin aceasta el să fi devenit iresponsabil şi să beneficieze astfel de cauza
de înlăturare a caracterului penal al faptei prevăzută în art. 48 C. pen.
În consecinţă, instanţele trebuiau să reţină că existenţa unui discernământ
scăzut, de natură a reduce inhibiţia şi autocontrolul, nu echivalează cu
iresponsabilitatea.
Din copia de pe cazierul său judiciar rezultă că inculpatul nu se află la
primul conflict cu legea penală, în perioada 1990-1996 fiind condamnat de mai
multe ori la pedepse între un an şi 6 luni şi 3 ani închisoare, tot pentru săvârşirea
unor infracţiuni de furt calificat, din executarea ultimei pedepse fiind liberat
condiţionat la 1 iulie 1997.
În aceste condiţii achitarea inculpatului este greşită, corectă fiind soluţia
pronunţată de prima instanţă.
Eroare de fapt. Condiţii

C. pen., art. 51, art. 312 alin. (1)
Existenţa erorii de fapt presupune, potrivit art. 51 alin. (1) C. pen.,

necunoaşterea de către făptuitor, în momentul săvârşirii faptei, a unei
anumite stări, situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul penal al
faptei.
Necunoaşterea proprietăţilor chimice ale unei substanţe toxice, cum
este mercurul, a cărei deţinere este interzisă datorită pericolului pe care îl
prezintă, nu poate constitui motiv pentru înlăturarea caracterului penal al
faptei cât timp acele proprietăţi, cu caracter permanent, nu au intervenit
imprevizibil, iar substanţa toxică a fost procurată printr-o acţiune ilicită, prin
sustragere din locul unde era depozitată în condiţii de siguranţă.
424
Prin sentinţa penală nr. 38 din 20 februarie 1998 a Tribunalului
Maramureş, inculpaţii M.V., B.Al., şi V.S.V. au fost condamnaţi pentru
săvârşirea infracţiunii de trafic de substanţe toxice prevăzută în art. 312 alin. (1)
C. pen., iar primul inculpat şi pentru săvârşirea infracţiunii de furt prevăzută în
S-a reţinut că, la 10 august 1997, inculpatul M.V. a sustras dintr-un contor
al unei staţii de gaz metan cantitatea de 4,17 kg mercur cu o puritate de 99,86%,
pe care a încercat să o valorifice cu ajutorul celorlalţi inculpaţi.
Apelurile declarate de inculpaţi au fost respinse prin decizia penală nr. 152
din 17 iunie 1998 a Curţii de Apel Cluj.
Declarând recurs, inculpaţii au susţinut că s-au aflat în eroare de fapt,
deoarece nu au avut cunoştinţă despre toxicitatea mercurului sustras, astfel că
deţinerea de către ei a acestei substanţe şi încercarea lor de a o valorifica nu
constituie infracţiune potrivit art. 51 C. pen.
Este adevărat că, în conformitate cu prevederile art. 51 alin. (1) C. pen.,
fapta prevăzută în legea penală nu constituie infracţiune în cazul când
făptuitorul, în momentul săvârşirii acesteia, nu cunoştea existenţa unei stări,
situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei.
Necunoaşterea proprietăţilor chimice ale unei substanţe toxice, cum este
mercurul, a cărei deţinere este interzisă datorită pericolului pe care îl prezintă, nu
poate fi invocată pentru înlăturarea caracterului penal al faptei cât timp acele
proprietăţi, cu caracter permanent, nu au intervenit în mod imprevizibil, iar
substanţa a fost procurată de inculpat prin sustragere din locul unde era
depozitată în condiţii de siguranţă.
În consecinţă, recursurile declarate de inculpaţi au fost respinse.

Prezumţia de apărare legitimă. Condiţii
Se află în legitimă apărare, prin confirmarea prezumţiei prevăzute în

art. 44 alin. (21) C. pen., persoana care ucide pe agresorul care pătrunde în
locuinţa sa prin forţarea porţii şi smulgerea balamalelor de la uşa camerei,
proferând injurii şi ameninţând cu incendierea casei, iar după ieşirea în
curte a inculpatului îl loveşte cu pumnul în cap, iar acesta, în întuneric,
apărându-se, roteşte toporul luat din casă, lovind la întâmplare şi rănind
mortal pe agresor la cap.
425
Prin sentinţa penală nr. 34 din 21 februarie 2005, Tribunalul Neamţ a
dispus, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. e) C. proc.
pen. şi art. 44 alin. (21) şi alin. (3) C. pen., achitarea inculpatului S.D. pentru
infracţiunea de omor prevăzută în art. 174 C. pen.
Instanţa a motivat că inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea
infracţiunii de omor prin aceea că, în noaptea de 27 august 2004, L.C. a pătruns
în locuinţa sa, a intrat în prima cameră şi a început să-l înjure şi să-l acuze că i-a
furat gâştele. Inculpatul a luat toporul de lângă sobă, a ieşit în curte şi în
momentul când agresorul a venit după el, l-a lovit mortal cu toporul în cap.
În raport cu probele administrate în cauză, instanţa a stabilit că inculpatul a
săvârşit fapta în stare de legitimă apărare, reţinând că, după ce inculpatul
împreună cu familia s-au culcat, spre miezul nopţii au auzit strigăte pe drum şi
au recunoscut vocea lui L.C., cumnatul inculpatului, care înjura şi făcea scandal,
după care a intrat în curtea inculpatului şi apoi în camera copiilor, smulgând din
balamale uşa de acces. Datorită zgomotelor făcute, copiii s-au trezit din somn şi
au început să ţipe.
Agresorul a început să-l înjure pe inculpat, i-a reproşat că fratele acestuia
i-ar fi furat gâştele şi a ameninţat că dă foc la casă cu bricheta pe care o avea în
mână şi pe care voia să o aprindă.
Inculpatul a încercat să-l scoată din camera copiilor, timp în care L.C. a
început să-l lovească pe inculpat cu pumnii în cap. Acesta s-a apărat şi s-a retras
până a ajuns lângă sobă de unde a luat toporul şi a ieşit în curte, fiind urmărit de
L.C., iar inculpatul, simţindu-se ameninţat de atitudinea violentă a acestuia, a
rotit toporul în jurul său în scop de apărare, lovindu-l mortal.
În temeiul acestor fapte, instanţa a reţinut că inculpatul s-a găsit în
legitimă apărare, potrivit art. 44 alin. (21) şi alin. (3) C. pen., neavând intenţia de
a-l omorî pe agresor, ci de a se apăra de acesta.
Prin decizia penală nr. 250 din 19 iulie 2005 a Curţii de Apel Bacău,
recursul procurorului a fost respins.
Recursurile declarate de procuror şi de partea civilă nu sunt admisibile.
Din examinarea probelor administrate în cauză rezultă că întemeiat
instanţa de apel şi-a însuşit motivarea primei instanţe cu privire la achitarea
inculpatului.
Astfel, este stabilit că inculpatul s-a aflat într-o accentuată stare de
tulburare şi temere, cauzată nu numai de modul de pătrundere a victimei în
locuinţa acestuia, cu bufnituri în poarta de la intrare, smulgerea din balamale a
uşii de la camera copiilor, injuriile şi ameninţările că va da foc casei, dar şi de
agresiunea, prin loviturile aplicate de acesta inculpatului cu pumnii în zona
capului.
Fapta inculpatului care, în încercarea îndepărtării agresorului din locuinţă,
a ieşit primul din casă, având în mână un topor luat din preajmă, fiind urmat de
victimă al cărei comportament violent a continuat, pe fondul stării de tulburare a
aplicat acestuia o lovitură la întâmplare, pe întuneric, producându-i leziuni
mortale în zona capului, nu constituie infracţiune, deoarece a fost comisă în
condiţiile legitimei apărări, cauză care exclude caracterul penal al faptei,
426
prezumţia legitimei apărări nefiind infirmată, ci, dimpotrivă, confirmată prin
probele administrate.
În ceea ce priveşte recursul părţii civile, referindu-se de asemenea la
reţinerea greşită a legitimei apărări, este inadmisibil, deoarece a atacat sentinţa
numai cu privire la soluţia dată acţiunii civile, aflându-se, deci, în situaţia
prevăzută în art. 3851 alin. (4) C. proc. pen., soluţia dată acţiunii penale
dobândind, faţă de aceasta, putere de lucru judecat.
În consecinţă, ambele recursuri au fost respinse.

Atac îndreptat împotriva altuia
C. pen., art. 44, art. 183
Fapta inculpatului, de a cuprinde victima cu ambele braţe de partea

superioară a corpului şi, căzând peste ea, de a-i provoca o comprimare
toraco-abdominală care a avut ca urmare moartea acesteia, dacă a fost
săvârşită în scopul de a înlătura atacul victimei cu un par asupra fratelui
inculpatului, nu constituie infracţiunea de vătămări cauzatoare de moarte,
întrucât inculpatul a acţionat în stare de legitimă apărare.
Prin sentinţa penală nr. 239 din 2 iunie 2004, Tribunalul Vaslui a
condamnat pe inculpatul J.G. pentru săvârşirea infracţiunii de vătămări
cauzatoare de moarte prevăzută în art. 183 C. pen.
Instanţa a reţinut că, la 22 iulie 2003, aflându-se la locuinţa fratelui şi
părinţilor săi, inculpatul a văzut că, la gardul ce desparte locuinţa acestora de cea
a victimei G.L., fratele său se certa cu o vecină. La puţin timp a ieşit din casă şi
soţul acesteia, G.L., aflat sub influenţa alcoolului.
Fratele inculpatului a propus lui G.L. să iasă în drum să discute; acesta din
urmă a ieşit înarmat cu un par şi a început să-l agite, comportându-se agresiv.
Inculpatul a ieşit şi el în drum pentru a aplana conflictul şi, în timp ce G.L.
se afla pe imaşul de la marginea drumului, cu spatele spre inculpat, l-a cuprins
cu ambele braţe de partea superioară a corpului, strângându-l şi smucindu-l de
câteva ori, spre stânga şi spre dreapta; după câteva secunde inculpatul şi victima
au căzut la pământ fără să-şi aplice lovituri, inculpatul aflându-se peste victimă.
Victima a rămas căzută la pământ, cu faţa în sus, nemişcată. Văzând
aceasta, inculpatul şi fratele său au încercat să-i acorde primul ajutor, după care
au urcat-o în căruţa lor pentru a o duce la spital. Pe drum s-au întâlnit cu o
ambulanţă, iar un cadru medical de la aceasta a constatat decesul.
Din raportul de expertiză medico-legală rezultă că moartea victimei a fost
violentă şi s-a datorat unei asfixii mecanice, urmare a aspirării conţinutului
stomacal în căile respiratorii superioare. Aspirarea s-a produs ca urmare a unui
427
traumatism toraco-abdominal prin comprimare, în condiţiile unei intoxicaţii
etilice, iar comprimarea toraco-abdominală s-a putut produce în circumstanţele
de fapt stabilite. Între traumatismul torco-abdominal suferit de victimă, care era
intoxicată etilic, şi moarte a existat legătură de cauzalitate.
Prin decizia penală nr. 393 din 4 noiembrie 2004, Curtea de Apel Iaşi a
respins apelul inculpatului, cu privire la inexistenţa elementului subiectiv al
infracţiunii de vătămări cauzatoare de moarte şi neaplicarea de către prima
instanţa a prevederilor art. 44 C. pen. referitoare la legitima apărare.
Recursul declarat de inculpat, prin care a cerut achitarea în temeiul art. 11
pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) şi e) C. proc. pen., este fondat.
Din analiza materialului probator administrat rezultă că în mod greşit
instanţa de apel şi-a însuşit motivarea primei instanţe cu privire la stabilirea
vinovăţiei inculpatului în săvârşirea infracţiunii prevăzute în art. 183 C. pen. în
raport cu împrejurările de fapt, deşi din evaluarea probelor administrate nu a fost
stabilită, în mod concret, în succesiunea împrejurărilor faptice, acţiunea victimei
G.L. ulterior ieşirii sale din locuinţă înarmată cu un par şi reacţia inculpatului
faţă de aceasta, fiind constatată doar o comportare agresivă a victimei, care agita
parul.
Din coroborarea declaraţiilor inculpatului cu cele ale martorilor, cu
procesul-verbal de confruntare şi cu raportul de expertiză medico-legală, ale
cărui concluzii au evidenţiat, între altele, faptul că sângele recoltat de la victimă
conţinea 2 g % alcool, îmbibaţie căreia din punct de vedere clinic îi corespunde
o stare de dezorientare şi confuzie, cu alterarea judecăţii, tulburări de echilibru,
lipsă de coordonare în mişcări, exagerarea stărilor emoţionale, rezultă atât
comportamentul violent al victimei îndreptat contra fratelui inculpatului, cât şi
reacţia de apărare a acestuia pentru înlăturarea agresiunii.
În speţă a fost dovedit că acţiunea victimei s-a materializat nu numai prin
agitarea parului, dar şi prin deplasarea spre fratele inculpatului cu parul deasupra
capului şi lovirea cu acesta în pământ, ceea ce reflectă capacitatea de
reprezentare şi voinţa de a lovi, împrejurare în care a intervenit inculpatul pentru
a înlătura atacul şi a apăra pe fratele său, dar şi pe sine, dată fiind încercarea
victimei de a-l agresa cu cotul şi picioarele, apărare ce s-a concretizat în
cuprinderea cu ambele braţe a victimei, smucirea reciprocă şi căderea celor doi
la pământ.
Prin urmare, în circumstanţele reţinute, fapta inculpatului, de a încerca
înlăturarea atacului material, şi anume lovirea directă cu parul, exercitat de
victimă asupra fratelui său, imediat şi injust, corespunde săvârşirii faptei în
condiţiile legitimei apărări.
În consecinţă, recursul a fost admis şi, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a)
raportat la art. 10 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. şi art. 44 C. pen., s-a dispus
achitarea inculpatului pentru infracţiunea prevăzută în art. 183 C. pen.
428
Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei. Legitimă apărare.
Provocare. Tentativă de omor.
Lipsa condiţiei constând în existenţa pericolului grav
C. pen., art. 20, art. 44 alin. (2) şi (3), art. 174
Fapta unei persoane de a pătrunde în casa fostei sale concubine, de a

insista să reia convieţuirea, trăgând de hainele ei şi rupându-le, urmată de
lovirea cu pumnul în faţă a soţului acesteia care a intervenit în apărarea
femeii nu constituie un atac de natură a pune în pericol grav persoana
acesteia. Riposta soţului femeii de a lovi în cap cu toporişca pe agresor nu
îndeplineşte, sub acest aspect, condiţiile unei apărări legitime prin depăşirea
limitelor din cauza tulburării sau temerii, prevăzută în art. 44 alin. (2) şi (3)
C. pen., din lipsa gravităţii pericolului cauzat de atacul victimei.
Într-o atare situaţie sunt incidente prevederile art. 73 lit. b) C. pen.,
fapta fiind săvârşită sub stăpânirea unei puternice tulburări determinată de
provocarea persoanei vătămate, produsă prin violenţă.
Prin sentinţa penală nr. 95 din 16 martie 2004, Tribunalul Vrancea, în

temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., a achitat
pe inculpatul S.I. pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de omor prevăzută în
art. 20 raportat la art. 174, cu aplicarea art. 73 lit. b) C. pen.
Prin rechizitoriul parchetului, inculpatul a fost trimis în judecată reţinân-
du-se că, pe fondul stării de tulburare cauzată de comportamentul părţii vătămate,
a lovit-o în cap cu o toporişcă producându-i leziuni ce i-au pus viaţa în
primejdie.
Instanţa, în motivarea sentinţei, a arătat că inculpatul, căsătorit de 16 ani
şi având patru copii minori, a fost părăsit de soţie care s-a mutat la G.C.,
concubinul ei; la insistenţele părinţilor a reluat traiul în comun cu soţul său.
În ziua de 24 noiembrie 2003, inculpatul împreună cu soţia au mers să
lucreze la casa familiei aflată în construcţie. În acest timp, G.C., aflat în stare de
ebrietate, a pătruns în interiorul casei; femeia insista să plece, dar acesta a tras
de hainele ei rupându-i cureaua şi pantalonii.
Alarmat de strigătele soţiei, inculpatul a venit în acel loc având asupra sa
o toporişcă şi a cerut lui G.C. să plece; acesta a refuzat spunând că pleacă numai
cu soţia inculpatului.
Tulburat de situaţie şi fiind lovit cu pumnul în faţă, inculpatul a aplicat
părţii vătămate o lovitură cu toporişca în cap.
Victima a fost internată în spital cu diagnosticul traumatism cra-
nio-cerebral care i-a pus viaţa în primejdie.
Instanţa a motivat că inculpatul a săvârşit fapta în legitimă apărare, în
condiţiile art. 44 alin. (2) şi (3) C. pen., pentru a respinge atacul îndreptat
429
împotriva soţiei sale, depăşind, din cauza temerii, limitele unei apărări
proporţionale cu gravitatea pericolului.
Prin decizia penală nr. 307 din 27 mai 2004, Curtea de Apel Galaţi a
admis recursul procurorului, a desfiinţat sentinţa şi a condamnat pe inculpat la
2 ani închisoare pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de omor, cu aplicarea
art. 73 lit. b) C. pen.
Potrivit art. 44 alin. (2) C. pen., este în legitimă apărare acela care
săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust îndreptat
împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes obştesc, şi care pune în pericol
grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obştesc.
Examinând probele administrate în cauză se constată că nu a existat o
agresiune asupra soţiei inculpatului în sensul prevederilor legale, fapta victimei
nefiind de natură să pună în pericol grav persoana acesteia.
Relaţiile de concubinaj cu soţia inculpatului şi comportarea victimei în ziua
săvârşirii faptei, pătrunderea în casă, refuzul de a o părăsi, lovirea inculpatului cu
pumnul în faţă au fost corect reţinute de instanţa de apel ca fiind o provocare în
înţelesul art. 73 lit. b) C. pen., astfel încât recursul inculpatului a fost respins.
Cauze care înlătură caracterul penal al faptei.

Eroare de fapt. Condiţii
C. pen., art. 51
Incidenţa prevederilor art. 51 alin. (1) C. pen. referitoare la eroarea de

fapt – potrivit cărora nu constituie fapta prevăzută de legea penală, când
făptuitorul, în momentul săvârşirii acesteia, nu cunoştea existenţa unei stări,
situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei – este
exclusă în caz de îndoială, de cunoaştere nesigură, deoarece în acest caz
făptuitorul acceptă posibilitatea producerii rezultatului faptei şi, deci, fapta
este săvârşită cu intenţie indirectă. Prin urmare, fapta de a introduce în ţară
droguri de risc, fără drept, prevăzută în art. 3 din Legea nr. 143/2000, nu este
săvârşită în condiţiile erorii de fapt, dacă făptuitorul, exercitându-şi funcţia şi
având experienţă în domeniul transportului internaţional, a introdus în ţară
colete cu droguri primite spre transport fără a verifica conţinutul acestora,
întrucât cunoaşterea nesigură a conţinutului coletelor implică acceptarea de
către făptuitor a posibilităţii de a primi spre transport şi de a introduce în ţară
substanţe interzise, cum sunt drogurile.
430
Prin sentinţa penală nr. 390 din 21 septembrie 2005, Tribunalul Vaslui a
condamnat pe inculpaţii C.V. şi T.I., cetăţeni ai Republicii Moldova, pentru
săvârşirea infracţiunii prevăzute în art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000.
Instanţa a reţinut că inculpaţii lucrau la data săvârşirii faptelor ca şoferi la
o firmă de transport din Republica Moldova şi efectuau, în mod regulat, curse de
transport de colete şi persoane pe ruta Spania – Republica Moldova şi retur,
firma având în Republica Moldova un punct de lucru unde un angajat primea
colete de la diferite persoane pentru a le transporta în Spania, contra cost. Acest
angajat, martorul T.V., verifica conţinutul fiecărui colet pentru a nu conţine
substanţe sau obiecte interzise, după care nota într-un caiet numele destinatarului
şi încasa contravaloarea transportului coletului, iar coletele erau încărcate în
microbuzul condus, pe rând, de cei doi inculpaţi, pentru a fi transportate în
Spania.
La 2 martie 2005, inculpaţii au plecat către Spania, unde au predat coletele
destinatarilor şi au primit, de la diverse persoane, alte 128 de colete pentru a fi
transportate în Republica Moldova. În Spania, inculpaţii nu au mai respectat
aceleaşi reguli cu privire la verificarea coletelor, ci doar le-au cântărit, au încasat
contravaloarea transportului şi au trecut în caiet numele şi numărul de telefon al
destinatarilor.
La 9 martie 2005, inculpaţii au ajuns la punctul de trecere a frontierei
Nădlac, unde au declarat că nu transportă arme sau droguri şi, ulterior, au ajuns
la punctul de trecere a frontierei Albiţa, unde au declarat, de asemenea, că nu
transportă arme sau droguri. La controlul autovehiculului s-a descoperit în
cabină, între scaune, un colet în care se aflau 7 calupuri de culoare brun-cafenie,
substanţă ce a reacţionat pozitiv la haşiş, iar sub bancheta din dreapta faţă, încă
12 calupuri identice cu primele.
Inculpaţii au declarat că au primit pachetul ce conţinea aceste calupuri în
Spania, de la o persoană necunoscută, pentru a-l preda la Chişinău numitului
D.P., persoană pe care nu o cunosc, iar inculpatul C.V. a declarat că toate cele
19 calupuri s-au aflat în coletul nr. 64 şi că a ascuns 12 calupuri, deoarece i-a
fost frică în momentul când a auzit de la vameşi că în primele calupuri se aflau
droguri.
Greutatea totală a celor 19 calupuri a fost de 4,936 kg, iar în urma analizei
tehnico-ştiinţifice s-a constatat că substanţa era rezină de cannabis, substanţă
înscrisă în tabelul anexă nr. III al Legii nr. 143/2000.
Prin decizia penală nr. 38 din 14 februarie 2006, Curtea de Apel Iaşi a
Recursul declarat de inculpatul C.V., prin care a solicitat, în principal,
achitarea în temeiul art. 10 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., întrucât s-a aflat în
eroare de fapt, nu este fondat.
Susţinerea în sensul că inculpatul a săvârşit fapta în condiţiile erorii de fapt
nu este întemeiată.
Potrivit art. 51 alin. (1) C. pen., nu constituie infracţiune fapta prevăzută
de legea penală, când făptuitorul, în momentul săvârşirii acesteia, nu cunoştea
431
existenţa unei stări, situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul penal al
faptei.
Pentru a fi incidentă această cauză de înlăturare a caracterului penal al
faptei, trebuie să existe eroare, iar nu îndoială, adică o cunoaştere nesigură,
deoarece, în acest caz, săvârşirea faptei implică acceptarea de către făptuitor a
rezultatului faptei sale, rezultat pe care el îl concepe ca posibil sau ca probabil.
Or, în cauză, inculpatul cunoştea procedura ce se aplica în Republica
Moldova la primirea coletelor, după cum – în virtutea funcţiei şi experienţei în
transportul internaţional de coletărie şi persoane – cunoştea reglementările în
materia armelor şi drogurilor.
În condiţiile neverificării conţinutului coletelor, inculpatul a acceptat o
cunoaştere nesigură, ceea ce a implicat acceptarea posibilităţii de a primi spre
transport bunuri sau substanţe interzise, cu toate consecinţele juridice ale acesteia.
Caz fortuit. Condiţii

Potrivit act. 47 C. pen., de esenţa cazului fortuit este imprevizibilitatea
împrejurării producătoare de prejudicii. Cauzarea unui accident prin folosirea
unui utilaj agricol improvizat ce nu corespunde normelor tehnice, datorită
căruia se cauzează vătămarea integrităţii corporale a unei persoane aflate în
zonă, implică o culpă din partea celui care o foloseşte, neexistând caz fortuit.
Inculpatul a fost achitat pentru infracţiunea prevăzută în art. 184 al. 2 şi

4 C. pen.
Instanţa a reţinut că, în ziua de 4 octombrie 2002, inculpatul a cosit
buruieni şi resturi de coceni rămase pe teren în urma recoltării porumbului. De
cositoare s-a apropiat, la o distanţă de 10 m, partea vătămată care fusese
atenţionată de inculpat să se depărteze, lucru pe care iniţial l-a făcut. La un
moment dat, instantaneu, s-a produs ruperea cuţitului cositorii care a lovit partea
vătămată, secţionându-i gamba piciorului, pentru vindecare fiind necesare 75-80
de zile de îngrijiri medicale, victima rămânând cu infirmitate fizică permanentă.
Instanţa a considerat că aceste urmări nu-i sunt imputabile inculpatului,
deoarece s-au datorat unei împrejurări imprevizibile.
Apelurile procurorului şi părţii vătămate au fost admise şi s-a dispus
condamnarea inculpatului în baza art. 184 al. 2 şi 4 C. pen.
Recursul declarat de inculpat nu este fondat.
Din probele administrate în cauză rezultă că inculpatul a achiziţionat
utilajul ca fier vechi, şi nu pentru a-l folosi în agricultură, iar repunerea lui în
funcţiune s-a făcut prin reparaţii artizanale, inclusiv prin sudură la sistemul de
prindere al cuţitului, toţi aceşti factori conducând la desprinderea cuţitului care,
în mişcarea sa rotativă, a cauzat rănirea părţii vătămate.
432
Împrejurarea invocată în apărare, în sensul că ruperea cuţitului cu suport
nu putea fi evitată, întrucât ansamblul cuţit-suport nu corespundea montajului
tehnic, fiind făcută pe bază de sudură, iar termenul de funcţionare de 8 ani
stabilit de constructor era depăşit, nu contravine concluziei că există vinovăţie, ci
o confirmă. Inculpatul cunoştea că utilajul agricol nu corespunde normelor
tehnice pentru a fi pus în exploatare, dar nu a prevăzut rezultatul faptei sale, deşi
trebuia şi putea, în raport cu cele ce preced, să îl prevadă, putându-se chiar reţine
existenţa culpei din uşurinţă.
În consecinţă recursul inculpatului a fost respins.
Curtea de Apel Piteşti, decizia nr. 16/2004
Legitimă apărare. Provocare. Pătrunderea fără drept într-o

locuinţă. Prezumţia de apărare legitimă. Actualitatea atacului
Lovirea repetată, cu urmări mortale, a unei persoane care a pătruns în
locuinţa făptuitorului noaptea, prin escaladare şi efracţie, şi a lovit cu băţul
în cap pe cel aflat în încăpere, constituie un act de legitimă apărare, potrivit
art. 44 al. 21 C. pen.
Faptul că victima a fost lovită şi pe când încerca să se retragă şi după ce
scăpase băţul din mână este irelevant, de vreme ce pericolul nu a încetat, ea
putându-se înarma din nou cu unul din parii aflaţi la îndemână.
Inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de omor

prevăzută în art. 174, cu aplicarea art. 73 lit. b C. pen.
Instanţa a reţinut că, în jurul orei 5 a zilei de 25 septembrie, când încă era
întuneric, inculpatul, care locuia singur în casă, a fost trezit din somn de o
izbitură în uşa camerei în care dormea.
În momentul deschiderii uşii, inculpatul a văzut în faţa acesteia pe
consăteanul său cunoscut ca o persoană cu purtări violente, având un băţ masiv
în mână. La întrebarea inculpatului, cum a intrat în curte, acesta nu a răspuns, ci
l-a lovit de mai multe ori cu băţul în cap. Pentru a se apăra, inculpatul a luat o
securice aflată la îndemână cu latul căreia, în momentul când a fost lovit din nou
peste cap, inculpatul a lovit pe agresor la întâmplare.
În urma schimbului de lovituri acesta a scăpat băţul din mână şi s-a retras
către poarta de intrare în curte. Temându-se că agresorul se va înarma cu unul din
parii aflaţi lângă gard, inculpatul l-a urmărit şi, ajungându-l la poartă, l-a lovit
repetat, după care l-a abandonat şi a mers să anunţe la poliţie cele întâmplate.
Internată în spital, victima a decedat în aceeaşi zi, datorită unui
politraumatism cu fracturi costale şi ale antebraţului.
La examenul medical s-a constatat că inculpatul a suferit leziuni la cap
vindecabile în 2 zile de îngrijiri medicale.
433
Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, a admis recursul inculpatului şi
a dispus achitarea acestuia în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 al. 1
lit. e C. pr. pen. şi la art. 44 al. 21 C. pen.
Împotriva deciziei s-a declarat recurs în anulare, cu motivarea că achitarea
inculpatului este greşită, deoarece a continuat să lovească victima şi după ce
acţiunea acesteia de a pătrunde fără drept în locuinţă încetase şi se îndrepta spre
poartă pentru a părăsi curtea.
Recursul în anulare este nefondat.
Potrivit art. 44 al. 21 C. pen., introdus prin Legea nr. 169/2001, se
prezumă că este în legitimă apărare şi acela care săvârşeşte fapta pentru a
respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin violenţă, viclenie, efracţie
sau prin alte asemenea mijloace, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc
împrejmuit ţinând de acestea.
Este necontestat că victima a intrat fără drept în curtea casei inculpatului,
prin escaladarea gardului, după care a forţat uşa casei încercând să pătrundă în
camera în care acesta dormea.
Trezindu-se, pe întuneric, de zgomotul produs prin forţarea uşii în faţa
căreia inculpatul, persoană în vârstă, a văzut un bărbat în plină putere, despre
care ştia că este violent, el era pus în faţa unui atac material, direct, imediat şi
injust, de natură a-i pune persoana într-un grav pericol, care nu a încetat în tot
cursul altercaţiei.
Astfel fiind, se constată că achitarea inculpatului este legală şi temeinică,
motiv pentru care recursul în anulare a fost respins.
I.C.C.J., Completul de 9 judecători, decizia nr. 429/2003
Legitimă apărare. Depăşirea limitelor unei apărări proporţionale cu

gravitatea atacului
Fapta unei persoane în vârstă şi bolnavă de a se apăra în faţa atacului

violent, cu palma şi cu picioarele, dezlănţuit de un tânăr viguros şi cunoscut ca
având o fire agresivă, prin lovirea atacatorului cu cuţitul într-o zonă vitală a
corpului, constituie a apărare legitimă, în condiţiile prevederilor art. 44 alin. 3
C. pen. (devenit alin. 4, în urma completării textului prin Legea nr. 169/2002).
Inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea

de omor prevăzută în act. 20 raportat la art. 174 C. pen., reţinându-se că, la 9
decembrie 1998, seara, partea vătămată, aflată în stare avansată de ebrietate, a
venit la locuinţa inculpatului pentru a consuma împreună cu acesta băuturi pe
care le adusese cu el.
Inculpatul a refuzat să bea, motiv pentru care a fost lovit de partea
vătămată; ripostând, inculpatul a lovit-o cu cuţitul cauzându-i leziuni
vindecabile în 40-45 de zile, viaţa fiindu-i pusă în primejdie.
434
Tribunalul a schimbat încadrarea juridică a faptei în infracţiunea de
vătămare corporală gravă prevăzută în art. 182 alin. 1, cu aplicarea art. 73 lit. b
C. pen.
Apelul procurorului a fost admis şi inculpatul a fost condamnat pentru
săvârşirea tentativei la infracţiunea de omor, menţinându-se circumstanţa
atenuantă a provocării. Apelul inculpatului a fost respins.
Prin recursul de faţă inculpatul a criticat decizia susţinând că a săvârşit
fapta în legitimă apărare.
Potrivit art. 44 C. pen., nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea
penală, săvârşită în stare de legitimă apărare.
Este în legitimă apărare acela care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un
atac material, direct, imediat şi injust, dacă pune în pericol grav persoana sa.
Este, de asemenea, în legitimă apărare şi acela care, din cauza tulburării
sau temerii, a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului
şi cu împrejurările în care s-a produs atacul.
În această din urmă situaţie s-a aflat inculpatul.
Este stabilit că, supărat de refuzul inculpatului de a consuma împreună
băuturi alcoolice, victima l-a agresat lovindu-l cu palma şi cu piciorul până când
inculpatul s-a prăbuşit.
Este, de asemenea, stabilit că partea vătămată este cunoscută ca având o
comportare agresivă, mai ales după ce consumă băuturi alcoolice.
Din fişa medicală a inculpatului rezultă că acesta a fost operat de hernie de
disc, fiind suferind şi de alte boli.
Inculpatul este în vârstă de 70 de ani şi grav bolnav, iar victima, în vârstă
de 28 de ani, este viguroasă şi cunoscută ca agresivă, ceea ce explică faptul că,
în faţa atacului dezlănţuit al victimei, inculpatul s-a apărat cum a putut, folosind
cuţitul.
Fiind, deci, întrunite condiţiile unei apărări legitime în sensul prevederilor
din art. 44 al. 3 C. pen., recursul inculpatului a fost admis, dispunându-se
achitarea în baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 al. 1 lit. a C. pr. pen. şi la
art. 44 alin. 3 C. pen.
435
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ
George Antoniu, Constantin Mitrache ş.a., Noul Cod penal comentat, volumul I, Editura
CH Beck, Bucureşti, 2006
George Antoniu, Constantin Bulai, Practică judiciară penală, vol. I-II. Editura Academiei
Române, 1998-1999
George Antoniu, Teodor Vasiliu ş.a., Codul penal comentat şi adnotat, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1972
George Antoniu ş.a., Reforma legislaţiei penale, Editura Academiei Române, 2003
Alexandru Boroi, Drept penal. Partea generală, Editura CH Beck, Bucureşti, 2006
Constantin Bulai, Drept penal. Partea generală, vol. I şi II, Editura Casa de Editură şi
Presă „Şansa SRL”, Bucureşti, 1992
Matei Basarab, Drept penal. Partea generală, vol. I şi II, ediţia a 3-a revăzută şi adăugită,
Editura Lumina Lex, 2001
Vintilă Dongoroz, Drept penal, reeditarea ediţiei din 1939, Asociaţia Română de Ştiinţe
Penale, Bucureşti, 2000
Vintilă Dongoroz, Constantin Bulai ş.a., Explicaţii teoretice ale Codului penal român,
Partea generală, vol. I şi II, reeditare, Editura Academiei Române, Editura All Beck,
Bucureşti, 2003
Constantin Mitrache, Drept penal român. Partea generală, ediţia a 4-a revăzută şi adăugită,
Bucureşti, 2000
Florin Streteanu, Drept penal. Partea generală, vol. I, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003
Maria Zolyneak, Drept penal. Partea generală, Editura Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 1992
x x x Probleme de drept din jurisprudenţa C.S.J. în materie penală 1990-2000, Editura
Juris Argesis, 2002
x x x Culegerile de decizii ale CSJ, în materie penală, pe anii 2000-2002, Editura All Beck
x x x Culegerile de decizii ale Î.C.C.J., în materie penală, pe anii 2003-2005, Editura
All Beck (CH Beck)
436

DR Pen Gen

Uploaded by

Document Information

Original Title

Copyright

Available Formats

Share this document

Share or Embed Document

Sharing Options

Did you find this document useful?

Is this content inappropriate?

Copyright:

Available Formats

DR Pen Gen

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

IOAN GRIGA

DREPT PENAL – PARTEA GENERALĂ

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2007

Redactor: Constantin FLOREA

Bun de tipar: 20.03.2007; Coli tipar: 27,25

Conf. univ. dr. IOAN GRIGA

DREPT PENAL – PARTEA GENERALĂ

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

Secţiunea I. DREPTUL PENAL ŞI PRINCIPIILE SALE FUNDAMENTALE

Secţiunea II. NORMELE JURIDICE PENALE ŞI CLASIFICAREA LOR

Secţiunea I. INFRACŢIUNEA – INSTITUŢIE FUNDAMENTALĂ

1. Definiţia infracţiunii………………………………………………………………… 114

Secţiunea II. TERMENII INFRACŢIUNII

1. Conţinutul juridic al infracţiunii…………………………………………………….. 144

1. Fazele activităţii infracţionale ……………………………………………………. .. 202

1. Generalităţi privind unitatea şi pluralitatea de infracţiuni…………………………… 236

CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL PENAL AL FAPTEI

Bibliografie generală ………………………………………………………………… 436

NOŢIUNI GENERALE PRIVIND DREPTUL PENAL

Caracterele dreptului penal

2. Scopul şi funcţiile dreptului penal

Alarmarea falsă a organelor specializate pentru a interveni în caz de

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 829 din 8 februarie 2006

Distincţie între ilicitul penal şi ilicitul extrapenal, respectiv, între

1. Existenţa vinovăţiei sub forma culpei prevăzute în art. 19 alin. (1)

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 2259 din 4 aprilie 2005

2. Perioada nereglementării juridice

4. Evoluţia dreptului penal român

APLICAŢII PRACTICE. PROBLEME IVITE ŞI SOLUŢIONATE

Administratorul, acţionar majoritar al unei societăţi comerciale, nu are

1. În cazul săvârşirii infracţiunii de dare de mită prin oferirea de bani

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 473 din 25 ianuarie 2006

2. Examinarea principiilor fundamentale

Principiul instituirii unui regim sancţionator special pentru minorii infractori

Principiul prevenirii faptelor prevăzute de legea penală

1. Structura nomelor juridice penale

2. Clasificarea normelor juridice penale

3. Metodele sau procedeele de interpretare

APLICAŢII PRACTICE. PROBLEME IVITE ŞI SOLUŢIONATE

În cazul în care în timpul duratei unei infracţiuni continue se adoptă

Notă. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Puhk contra Estoniei, a

Lege temporară. Decretul-lege nr. 24/2990. Condiţii

Legea temporară are acest caracter numai dacă limitarea ei în timp

Succesiunea legilor penale în timp. Aplicarea legii mai favorabile

Legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se află în

C.S.J., secţia militară, decizia nr. 12 din 17 iunie 1994

Lege penală mai favorabilă. Minor. Tentativă la infracţiunea de omor

O infracţiune deosebit de gravă săvârşită de un minor înainte de

Prin sentinţa penală nr. 24 din 2 decembrie 1992, Tribunalul judeţean

C.S.J., secţia penală, decizia nr. 908 din 27 mai 1993

Evaziune fiscală. Fals intelectual. Aplicarea legii penale mai favorabile

Între data săvârşirii faptei şi judecarea definitivă a cauzei intervenind o

Prin sentinţa penală nr. 1818 din 18 octombrie 1995 a Judecătoriei

C.S.J., secţia penală, decizia nr. 2427 din 1 noiembrie 1996

În caz de succesiune a unor legi penale prin care pentru aceeaşi

În cazul infracţiunii continue a cărei executare a fost începută sub

În cazul în care, după condamnarea în primă instanţă a inculpatului

Prin sentinţa penală nr. 319 din 20 septembrie 2000, Tribunalul

Pentru a reduce pedeapsa definitivă în temeiul art. 15 alin. (1) C. pen.,

Lege penală mai favorabilă. Inculpat minor. Pruncucidere.

În cazul săvârşirii infracţiunii de pruncucidere, dintre prevederile

Tribunalul Municipiului Bucureşti, prin sentinţa penală nr. 24 din

Până la intrarea în vigoare, la 28 iunie 2002, a O.U.G. nr. 91/2002,