Professional Documents
Culture Documents
ECONOMIE POLITICĂ
I
Ediţia a V-a
Secretar tehnic:
ECONOMIE POLITICĂ
I
Ediţia a V-a
Coordonatori:
Constantin ENACHE, Constantin MECU
33(075.8)
Cuvânt-înainte ……………………………………………………….. 9
Secţiunea I
INTRODUCERE ÎN STUDIUL ECONOMIEI
Capitolul 1
ECONOMIA ŞI ŞTIINŢA ECONOMICĂ. OBIECTUL
DE STUDIU AL ECONOMIEI POLITICE. METODĂ
ÎN ŞTIINŢA ECONOMICĂ
1.1. Nevoile umane şi resursele economice. Raritatea şi alegerea …... 13
1.2. Activitatea economică şi structurile ei …………………………... 20
1.3. Formarea şi dezvoltarea ştiinţei economice. Obiectul de studiu
al Economiei Politice …………………………………………… 23
1.4. Metodă în ştiinţa economică …………………………………….. 30
Capitolul 2
ECONOMIA DE PIAŢĂ: CARACTERIZARE GENERALĂ.
AGENŢII ECONOMICI
2.1. Aspecte introductive ……………………………………………. 36
2.2. Caracterizarea economiei de schimb …………………………… 38
2.3. Banii şi rolul lor în economia contemporană …………………… 42
2.3.1. Definirea banilor ………………………………………….. 42
2.3.2. Funcţiile banilor …………………………………………. 44
2.4. Economia de piaţă contemporană; caracteristici şi tipuri
ale acesteia ………………………………………………………. 48
2.5. Agenţii economici ……………………………………………….. 53
2.5.1. Fluxurile activităţii economice …………………………… 54
Capitolul 3
PIAŢA. CEREREA ŞI OFERTA
3.1. Piaţa şi rolul ei. Tipuri de piaţă. Interdependenţa pieţelor ………. 61
3.2. Cererea. Legea cererii. Elasticitatea cererii. Cererea atipică ……. 64
3.3. Oferta. Legea ofertei. Elasticitatea ofertei ………………………. 73
3.4. Echilibrul pieţei. Efectul variaţiilor ofertei şi cererii ……………. 77
Capitolul 4
COMPORTAMENTUL CONSUMATORULUI
4.1. Conceptul de bun şi clasificarea bunurilor ……………………… 84
4.2. Utilitatea bunurilor ………………………………………………. 86
4.3. Optimul consumatorului. Curba de indiferenţă …………………. 91
Capitolul 5
COMPORTAMENTUL PRODUCĂTORULUI.
COMBINAREA FACTORILOR DE PRODUCŢIE
5.1. Întreprinderea ……………………………………………………. 100
5.2. Combinarea factorilor de producţie ……………………………... 104
5.2.1. Factorii de producţie ……………………………………… 104
5.2.2. Combinarea factorilor de producţie ………………………. 109
5.2.3. Funcţia de producţie ……………………………………… 111
5.3. Analiza pe termen scurt. Legea randamentelor neproporţionale ... 112
5.4. Analiza pe termen lung. Economii şi dezeconomii de scară ……. 117
5.4.1. Substituirea factorilor de producţie ………………………. 117
5.4.2. Economii şi dezeconomii de scară ……………………….. 120
5.5. Randamentul, productivitatea folosirii factorilor de producţie …. 122
5.5.1. Definirea şi măsurarea productivităţii ……………………. 123
5.5.2. Productivitatea muncii …………………………………… 126
5.5.3. Randamentul capitalului …………………………………. 129
5.5.4. Creşterea productivităţii …………………………………. 131
Capitolul 6
COSTUL DE PRODUCŢIE
6.1. Conţinutul costului. Delimitări conceptuale …………………….. 138
6.2. Mărimea şi tipologia costului …………………………………… 141
6.3. Relaţia dintre costul mediu şi costul marginal ………………….. 148
6.4. Minimizarea costului. Relaţia dintre cost şi productivitate ……. 151
Secţiunea a III-a
TIPURI DE PIEŢE ŞI FORMAREA VENITURILOR
FUNDAMENTALE
Capitolul 7
CONCURENŢA ŞI FORMAREA PREŢURILOR
7.1. Concurenţa: conţinut, forme, funcţii …………………………….. 167
7.2. Formarea preţurilor pe diverse tipuri de pieţe …………………... 171
7.2.1. Piaţa cu concurenţă perfectă şi preţurile …………………. 171
7.2.2. Piaţa cu concurenţă imperfectă şi preţurile ………………. 182
7.3. Intervenţia statului în domeniul preţurilor……………………….. 197
Capitolul 8
PIAŢA MUNCII ŞI SALARIUL
8.1. Piaţa muncii: conţinut, caracterizare …………………………….. 202
8.2. Cererea şi oferta de muncă ……………………………………… 204
8.3. Echilibrul şi structuri ale pieţei muncii ………………………….. 211
8.4. Salariul …………………………………………………………... 215
8.5. Mărimea salariului ………………………………………………. 218
8.6. Formele salariului ……………………………………………….. 221
8.7. Forme de salarizare ……………………………………………… 223
Capitolul 9
PROFITUL ŞI RENTA
9.1. Definire. Mărimea şi dinamica profitului ……………………….. 227
9.2. Renta …………………………………………………………….. 234
9.3. Preţul pământului ………………………………………………... 241
Capitolul 10
PIAŢA MONETARĂ. DOBÂNDA
10.1. Moneda. Masa monetară şi agregatele monetare ………………. 245
10.2. Piaţa monetară. Cererea şi oferta de monedă …………………... 249
10.3. Teorii referitoare la valoarea banilor şi la cantitatea de monedă
în circulaţie ……………………………………………………. 252
10.4. Băncile. Sistemul bancar contemporan ………………………… 255
Capitolul 11
PIAŢA CAPITALULUI
11.1. Scurtă introducere ……………………………………………… 266
11.2. Titlurile de valoare ……………………………………………... 267
11.3. Piaţa capitalului ………………………………………………... 270
11.3.1. Piaţa primară a capitalului …………………………….. 271
11.3.1.1. Cererea de titluri de valoare (acţiuni şi
obligaţiuni) ………………………………….. 273
11.3.1.2. Oferta de titluri de valoare ………………….. 281
11.3.2. Piaţa secundară a capitalului …………………………... 282
Capitolul 12
PIAŢA VALUTARĂ
12.1. Conceptul de valută; clasificarea valutelor ……………………. 292
12.2. Piaţa valutară …………………………………………………... 296
12.2.1. Aspecte generale ………………………………………. 296
12.2.2. Cursul valutar şi factorii care îl influenţează …………. 298
12.2.3. Categorii de operaţiuni valutare şi operatori pe piaţa
valutară ………………………………………………… 302
12.2.4. Consecinţe ale modificării cursului valutar …………… 305
12.3. Datoria externă …………………………………………………. 307
Capitolul 13
EXTERNALITĂŢI ŞI BUNURI PUBLICE
13.1. Eşecul pieţelor: cauze şi consecinţe ……………………………. 313
13.2. Externalităţi; caracterizare, clasificare …………………………. 317
13.3. Alte situaţii de eşec al pieţei …………………………………… 322
13.4. Eşecurile pieţei şi teoria bunăstării ……………………………. 324
10
INTRODUCERE
ÎN STUDIUL ECONOMIEI
11
Obiectivele temei:
• evidenţierea rolului activităţii economice în interrelaţie cu
nevoile umane în evoluţia de ansamblu a societăţii;
• prezentarea principalelor momente din istoria formării şi
dezvoltării ştiinţei economice;
• punerea în relief a obiectului de studiu al economiei politice şi
a locului acesteia în sistemul ştiinţelor economice contemporane;
• explicarea însemnătăţii cunoştinţelor economice în formarea
gândirii economice şi a comportamentului economic;
• înţelegerea rolului deosebit de important al pregătirii
economice în elaborarea politicii economice, în activitatea de
conducere a economiei.
1
Dicţionar de economie, coord.: Niţă Dobrotă, Editura Economică,
Bucureşti, 1999, p. 324-325; Tratat de economie contemporană, vol. 2,
Editura Politică, Bucureşti, 1987, p. 205-224.
14
2
Friedrich Hayek, Drumul către servitute, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1993, p. 158.
16
• Raritatea şi alegerea
Resursele de care dispune o ţară sau alta sunt limitate, la un
moment dat, fapt care acţionează restrictiv asupra activităţii econo-
mice; astfel, caracterul dinamic şi nelimitat al nevoilor se loveşte de
limitele fizice ale resurselor. De aceea, capătă o însemnătate deosebită
utilizarea raţională a resurselor, adică obţinerea de rezultate maxime
pe fiecare unitate de cheltuială. Cu alte cuvinte, mărirea cantităţii de
bunuri materiale şi servicii, corespunzător trebuinţelor, trebuie să
18
• Definire
22
3
Vezi, în acest sens, Dicţionar de economie, coord.: Niţă Dobrotă,
Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 408-409. Sunt prezentate diferite
forme de risc, de exemplu: la nivel microeconomic – riscul pur, riscul de
neplată, riscul de inovaţie; la nivel macroeconomic – risc social, risc politic,
risc economic; la nivel mondoeconomic – riscul de ţară.
23
4
Vezi Costin Murgescu, Mersul ideilor economice la români, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987; N.N. Constantinescu, Tratat de
economie contemporană, vol.I, Editura Politică, 1986, Bucureşti, p.225-238;
Ivanciu Nicolae – Văleanu, Tratat de doctrine economice, „Monitorul
Oficial”, Bucureşti, 1996.
5
Vezi Costin Murgescu, op. cit., p. 9-11. Aici se menţionează mai
multe exemple, printre care şi acela al lui Eugeniu Carada, care, deşi nu a
scris opere economice şi nu figurează în nicio istorie a gândirii noastre
economice, a redactat legea pentru înfiinţarea Băncii Naţionale a României şi
a organizat acest punct de sprijin al întregului sistem financiar şi bancar
românesc.
26
6
Paul A. Samuelson, L’économique, Armand Colin, Paris, 1982, p.8.
27
30
7
Paul Samuelson, L’economique, vol.1, Armand Colin, Paris, 1982, p.16.
32
8
Jacques Généreux, Économie politique, Introduction et microéconomie,
Hachette, Paris, 1988, p.13-14.
33
Bibliografie
• Gilbert, Abraham-Frois, Economia politică, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1994.
• Bran, Paul, Economica valorii, Editura Economică, Bucureşti, 1996.
• Constantinescu, N.N., Economia protecţiei mediului natural, Editura
Politică, Bucureşti 1976.
• Dobrotă, Niţă, Economia politică, Editura Economică, Bucureşti, 1997.
• Galbraith, J.K., Ştiinţa economică şi interesul public, Editura Politică,
Bucureşti, 1982.
34
35
Obiectivele temei:
Cunoaşterea de către studenţi a unor aspecte de bază privind:
• deosebirea esenţială dintre economia naturală şi economia de
schimb;
• trăsăturile comune ale economilor de piaţă şi diversitatea mo-
delelor concrete de funcţionare şi reglare a acestor economii, în
perioada contemporană;
• specializarea şi criteriile pe care se întemeiază independenţa
producătorilor de bunuri şi servicii, rolul şi funcţiile banilor în
economia de piaţă, în asigurarea libertăţii de acţiune a participanţilor
la viaţa economică;
• grupurile principale de agenţi economici şi fluxurile activităţii
economice.
36
1
Adam Smith, Avuţia Naţiunilor, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti,
1962, p. 7-18.
38
2
Paul Heyne, Modul economic de gândire, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1991, p. 1-11, 40-45 şi 111-116.
39
3
J.M.Albertini, Les rouages de l’économie nationale, Les éditions
ouvrières, Paris, 1988, p. 169.
4
P.Samuelson & W.Nordhaus, Economics, 13th Edition, Mc Graw-
Hill Boote Company, 1989, p. 226.
42
45
5
Vezi R. G. Lipsey, K. A. Chrystal, Economia pozitivă, Editura Eco-
nomică, Bucureşti, 1999, p. 37-41.
48
6
Dicţionar de economie, coord: Niţă Dobrotă, Editura Economică,
Bucureşti, 1999, p. 185-186.
49
7
Michel Albert, Capitalism contra capitalism, Editura Humanitas,
Bucureşti, p. 41-86.
51
8
Economie Politică. Economics, Agenţia de consulting universitar
„Eficient”, Bucureşti, 1992, p. 56.
53
55
Bunuri de consum
• Rezultate microeconomice
Concepte de bază
• Economie naturală
• Economie de schimb
• Diviziunea socială a muncii
• Avantaj absolut şi comparativ
• Economie de piaţă concurenţială
• Economie mixtă
• Tipuri de economie de piaţă
• Liberalizarea economică
• Moneda
• Bani-marfă
• Moneda-metalică
• Banii de hârtie
• Puterea de cumpărare a banilor
• Convertibilitatea monedei
• Agenţii economici
• Fluxuri economice reale
• Fluxuri economice monetare
• Circuit economic
57
58
MICROECONOMIE
59
Obiectivele temei:
- explicarea rolului pieţei în mecanismul de funcţionare şi
dezvoltare economică;
- analiza cererii şi ofertei – componente fundamentale ale pieţei;
- punerea în relief a raportului dintre cerere şi ofertă în dinamica
acestora, precum şi a echilibrului pieţei.
• Definirea pieţei
În limbaj curent, piaţa se identifică cu locul public, acoperit sau
sub cerul liber, unde se vând şi se cumpără mărfuri.
În sens ştiinţific, piaţa exprimă relaţii economice dintre
oameni, dintre agenţii economici, ce se desfăşoară într-un anumit
spaţiu, în cadrul cărora se confruntă cererea cu oferta de mărfuri,
se formează preţurile, au loc negocieri şi acte de vânzare-cumpă-
rare, în condiţii de concurenţă.
Piaţa presupune un loc concret, spaţiu (fizic), adică magazine,
hale, bursă etc., dar nu se limitează la acesta; ea exprimă relaţii între
agenţi economici – vânzători, ca purtători ai ofertei, şi cumpărători, ca
purtători ai cererii, în cadrul cărora unii oferă, iar ceilalţi cumpără,
cheltuindu-şi veniturile. Fluxurile la piaţă sunt mijlocite de bani.
Regulatorul pieţei este concurenţa, astfel încât fiecare îşi urmă-
reşte propriul interes, satisfacerea cât mai avantajoasă a trebuinţelor de
producţie sau de consum personal, obţinerea de câştig; totodată, însă,
participanţii la relaţiile de piaţă se află în legături de interdependenţă,
de care depinde însăşi funcţionalitatea pieţei.
61
• Rolul pieţei
Piaţa îndeplineşte un rol deosebit de important în mecanismul de
funcţionare şi dezvoltare a economiei moderne.
Piaţa asigură contactul permanent dintre vânzători şi cumpără-
tori, dintre ceea ce se oferă şi ceea ce se cere, la un moment dat,
punând în relief concordanţa sau nonconcordanţa dintre ofertă şi
cerere, dintre producţia şi consumul de bunuri materiale şi servicii.
Piaţa reglează activitatea economică: astfel, prin informaţiile pe care
le dă privind volumul, structura şi nivelul calitativ al cererii, piaţa
determină orientarea agenţilor economici, stă la baza deciziilor acestora
privind investiţiile de capital, cantitatea şi structura producţiei,
schimbului şi consumului. În acest fel, piaţa orientează alocarea şi
folosirea eficientă a resurselor umane, materiale şi financiare.
În accepţiune clasică, piaţa reprezintă „mâna invizibilă” prin
care activitatea economică se adaptează la dinamica nevoilor. Prin
intermediul pârghiilor economice, cum sunt: preţul, profitul, salariul,
dobânda etc., piaţa furnizează informaţii agenţilor economici asupra
raportului dintre cerere şi ofertă; tendinţa de creştere a preţurilor şi a
ratei profitului, de exemplu, constituie un semnal al pieţei, prin care se
stimulează mărirea ofertei de un fel sau altul şi punerea ei de acord cu
cererea. Piaţa îndeplineşte un mare rol în realizarea, în dinamică, a
echilibrului dintre ofertă (producţie) şi cerere (consum), având loc,
ceea ce preconizau economiştii clasici, transformarea intereselor
proprii ale indivizilor în cea mai bună opţiune pentru societate privind
folosirea resurselor existente la un moment dat. De altfel, termenul
„economie de piaţă” indică sistemul economic în care preţurile şi
cantităţile produse depind de confruntarea ofertei cu cererea.
O condiţie esenţială de care depinde îndeplinirea de către piaţă a
rolului său o constituie autonomia de decizie a agenţilor economici,
libertatea lor economică. Este vorba de faptul că adaptarea rapidă a
producţiei la cererea de bunuri materiale şi servicii, ţinând seama de
ceea ce piaţa semnalează în mod curent, necesită iniţiativă, o mare
62
• Tipuri de piaţă
Din punct de vedere al obiectului tranzacţiei economice, de
vânzare-cumpărare, se disting: a) piaţa bunurilor de consum final,
adică relaţiile de vânzare-cumpărare de obiecte şi servicii de consum
personal; b) piaţa factorilor de producţie, formată, la rândul ei, din:
piaţa resurselor naturale; piaţa muncii; piaţa capitalului; c) piaţa
monetară; d) piaţa financiară, inclusiv bursa.
Din punct de vedere al extinderii teritoriale, există: a) piaţa
locală; b) piaţa regională; c) piaţa naţională; d) piaţa mondială.
Din punct de vedere al desfăşurării concurenţei, există: a) piaţa
cu concurenţă perfectă sau pură; b) piaţa cu concurenţă imperfectă,
formată, la rândul ei, din: piaţa cu concurenţă monopolistică; piaţa cu
concurenţă de tip oligopol; piaţa de tip monopol; piaţa de tip monopson
sau oligopson etc.
Diferitele tipuri de piaţă formează un tot organic, un sistem de
piaţă, în sensul că ele se influenţează reciproc; schimbările care au loc
în cadrul uneia se reflectă, direct sau indirect, în evoluţia altora sau în
ansamblul relaţiilor de piaţă. Spre exemplu, piaţa muncii este în
dependenţă de piaţa capitalului; extinderea investiţiilor de capital
favorizează creşterea ocupării forţei de muncă şi reducerea şomajului,
după cum, dimpotrivă, blocarea investiţiilor, din cauza incertitudinii în
afaceri economice, afectează negativ piaţa muncii. Sau, piaţa bunurilor
de consum, prin preţurile acestora, determină comportamentul
lucrătorilor şi al celor care fac economii, pe pieţele respective.
Echilibrul economic parţial, în cadrul fiecărei pieţe, condiţionează
63
• Concepte, delimitări
Cererea de mărfuri reprezintă nevoile (trebuinţele) de bunuri
şi servicii care se satisfac prin intermediul pieţei, adică prin
vânzare-cumpărare. Cererea are drept suport puterea de cumpărare a
oamenilor; de aceea, ea exprimă, în acelaşi timp, cantitatea de bunuri
şi servicii cerute, la un moment dat, la preţurile existente, considerând
date veniturile şi preferinţele cumpărătorilor. Practic, este vorba de
cererea solvabilă, adică cererea la care există mijloacele băneşti pentru
cumpărarea bunurilor economice. Nu se poate pune semnul egalităţii
între cererea de mărfuri şi totalul nevoilor existente, într-o perioadă
sau alta; o parte a nevoilor este satisfăcută, la unii consumatori, fără
vânzare-cumpărare, adică prin autoconsum, din producţie proprie
(spre exemplu, legume, fructe, vin, cereale etc.).
Cererea poate fi: a) individuală, adică din partea unui singur
cumpărător la un bun economic sau la altul; b) totală, adică din partea
tuturor cumpărătorilor la bunul sau serviciul respectiv; c) agregată sau
globală, care exprimă ansamblul cererii din partea tuturor cumpărăto-
rilor şi la toate bunurile şi serviciile existente; aceasta se exprimă în
formă bănească, fiind astfel posibile măsurarea şi compararea.
Cererea, ca volum, structură şi nivel al cerinţelor de consum, se
schimbă de la o perioadă la alta, având, deci, caracter dinamic.
Principalii factori de care depinde dinamica cererii sunt nevoile,
venitul şi preţul.
Nevoile oamenilor, inclusiv gusturile, preferinţele şi obiceiurile se
schimbă, de la o perioadă la alta, prin apariţia unora noi, prin
1
Paul Samuelson, L’économique, vol. 1, Armand Colin, Paris, 1982, p. 95.
64
10
Preţul
unitar 8
10 20 30 40 50 60 Q
Cantitatea
cerută
Fig. 1. Curba cererii
66
• Elasticitatea cererii
Cererea de mărfuri nu este o mărime fixă. Elasticitatea cererii
înseamnă sensibilitatea acesteia faţă de variaţia preţului sau a
venitului. Intensitatea modificării cererii se măsoară prin coeficientul
de elasticitate a cererii în funcţie de preţ sau de venit. Coeficientul de
elasticitate a cererii în raport de preţ, în principiu, este negativ,
deoarece atunci când preţul se măreşte, cererea se diminuează, iar
raportul dintre două semne diferite dă semnul negativ. Coeficientul de
elasticitate se calculează prin următoarele formule:
C1 − C 0 P -P ΔC ΔP
a) Ecp = − : 1 0 =− :
C0 P0 C0 P0
în care:
Ecp = coeficientul de elasticitate a cererii funcţie de preţ;
C1 = cererea din perioada curentă;
C0 = cererea din perioada anterioară;
P1 = preţul din perioada curentă;
P0 = preţul din perioada anterioară;
∆C = variaţia (modificarea) cererii pentru un produs;
∆P = variaţia (modificarea) preţului acelui produs.
Ecp se mai poate determina şi prin relaţia:
% ΔC
b) Ecp = -
% ΔP
în care:
%∆C = variaţia în procente a cererii;
%∆P = variaţia în procente a preţului.
67
50%
Ecp = - =2
25%
Rezultă că cererea pentru bunul respectiv este elastică în raport
cu preţul; o scădere a preţului de 25% antrenează o creştere a cererii
de 50%; variaţia cererii este, în sens contrar, mai mare decât variaţia
preţului.
• Tipuri de cerere
În funcţie de elasticitatea cererii faţă de preţ, se disting mai
multe tipuri de cerere, după cum urmează:
a) cerere inelastică, atunci când variaţia cererii este mai mică
decât variaţia preţului:
ΔC ΔP
〈 iar Ecp ‹ 1;
C 0 P0
ΔC
= 0 şi, deci, Ecp = 0
C0
68
P2
P1
P0
Q
Q Cantitatea cerută
0
C0 C1 C2 Cantitatea cerută
• Cererea atipică
Cererea atipică exprimă excepţiile de la legea cererii, adică
situaţiile în care cererea de mărfuri evoluează în acelaşi sens cu
preţul: dacă preţul creşte, creşte şi cererea; dacă preţul scade, scade şi
cererea. Comportamentul atipic al cererii se produce în mai multe
situaţii2: a) efectul Giffen (după numele primului economist – Sir Robert
Giffen – care a descris acest comportament), conform căruia scăderea
preţurilor bunurilor inferioare şi, deci, creşterea venitului real sunt
însoţite de diminuarea cererii la aceste bunuri şi deplasarea ei spre
bunuri de consum mai elevate; b) efectul de anticipare din partea
consumatorilor, în sensul că mărirea preţurilor bunurilor şi serviciilor
atrage după sine sporirea cererii atunci când se anticipează noi majorări
de preţuri, în viitor; scăderea preţurilor este însoţită de micşorarea
cererii în cazul anticipării unor noi reduceri de preţuri, consumatorii
preferând să cumpere la preţuri şi mai mici, în perioada ce urmează;
c) efectul de venit nul, la bunurile de lux foarte scumpe; o diminuare a
preţului acestora nu suscită o mărire a cererii, ele rămânând, în
continuare, accesibile numai unor anumite categorii sociale; d) efectul
de ostentaţie şi snobism, din partea unor consumatori care, dorind să
demonstreze că sunt bogaţi, că aparţin unor categorii sociale superioare,
cumpără mărfuri din ce în ce mai scumpe; e) efectul de informare
imperfectă: în mod normal, un preţ mai ridicat trebuie să indice o
calitate mai bună a produsului respectiv; există, însă, situaţii în care
aceleaşi bunuri, de aceeaşi calitate, au preţuri diferite, iar cele mai
scumpe dintre acestea sunt mai mult cerute, pe piaţă, decât cele cu preţ
mai mic; f) când este vorba de bunuri importante care n-au substituţi
2
Vezi Encyclopédie de l’économie et de la gestion, Hachette, Paris,
1991, p.105-106; Jacques Généreux, Économie politique. Introduction et
microéconomie, Hachette, Paris, 1990, p.34-39; Dicţionar de economie
(coord.: Niţă Dobrotă), Editura Economică, Bucureşti, 1999, p.95.
71
0 Q1 Q 2 Q
Cantitatea cerută
Fig. 4. Curba regresivă a cererii la capătul de sus
P1
P2
0 Q2 Q1
Cantitatea cerută
Fig. 5. Curba regresivă a cererii la capătul de jos
72
• Definire
Oferta reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii destinate
vânzării, pe piaţă, la un moment dat. Ea poate fi: a) individuală,
adică oferta dintr-un produs sau serviciu din partea unui producător
sau unei unităţi economice; b) totală, adică întreaga cantitate a unui
produs sau serviciu pe care producătorii o oferă spre vânzare;
c) agregată (globală), adică toate bunurile şi serviciile, din ţara
respectivă, destinate pieţei, în toată diversitatea şi cantitatea lor,
exprimate în bani.
Oferta are caracter dinamic, deoarece, o dată cu dezvoltarea
producţiei, a economiei de piaţă, în ansamblu, se realizează creşteri
cantitative, diversificare şi înnoiri structurale, ca şi performanţe
calitative ale bunurilor care o compun.
Este deosebit de importantă, aici, următoarea relaţie: inovaţie –
structura producţiei – structura cererii – structura pieţei. Aceasta în
sensul că înnoirile tehnologice duc la înnoiri în structura producţiei, în
structura cererii de bunuri şi servicii şi la diversificare în structura
pieţei, prin apariţia unor noi pieţe corespunzătoare noilor bunuri.
• Factori
Oferta de mărfuri, în dinamica ei, depinde de mai mulţi factori, şi
anume: a) evoluţia cererii de bunuri şi servicii, care impune adaptări
corespunzătoare ofertei, determinând impulsuri producţiei; deosebit de
importantă este, aici, înnoirea în structura cererii şi în structura pieţei
prin apariţia unor noi pieţe; b) disponibilitatea factorilor de producţie
sau raritatea acestora, randamentul economic; c) costul de producţie
(de fapt, costul marginal); scăderea lui stimulează extinderea ofertei de
bunuri şi servicii, după cum creşterea costului descurajează mărirea
ofertei; d) preţul de vânzare al mărfii; e) posibilitatea de stocare a
bunurilor şi costul stocării etc.
• Relaţia dintre ofertă şi preţ
Oferta este o funcţie crescătoare faţă de preţ; ea se află, deci,
în raport direct proporţional faţă de preţ, în sensul că se măreşte când
73
0 10 20 30 40 Q
Cantitatea oferită
Fig. 6. Curba ofertei
Q1 − Q 0 P1 - P0 ΔQ ΔP
a) Eop = : = :
Q0 P0 Q 0 P0
%ΔQ
b) Eop =
%ΔP
Preţ
unitar
Curba ofertei
P1
P
0
0 Q0 Q1 Q
Cantitatea oferită
Fig. 7. Oferta elastică
75
P0
0 Q0 Q1 Q
Fig. 8. Oferta cu elasticitatea unitară
c) Oferta perfect elastică (numai teoretic) presupune ca, la un
nivel dat al preţului, cantitatea oferită să crească continuu, tinzând
spre infinit (fig. 9). În acest caz, variaţia preţului este zero:
ΔP
= 0( zero), iar Eop → ∞
P0
Preţ
unitar
Oferta
P0
Q0 Q1 Q2 Q
Cantitatea oferită
Fig. 9. Oferta perfect elastică
76
P0
0 Q 0 Q1 Q
Fig. 10. Oferta inelastică
P1
P0
Q
Q
Cantitatea oferită
Fig. 11. Oferta perfect inelastică
8
E
Pe 6
E0
4
2 Cerere
QE
10 20 30 40 Q
Fig. 12. Dinamica cererii şi ofertei
Preţul
unitar
O
Pe1 E1
Pe0 E0
C1
Pe2 E2
C0
C2
0 Q
Preţul
unitar O0
O1
O2
Pe E0 E1 E2
C2
C1
C0
0
Fig. 15. Oferta şi cererea cresc în aceeaşi proporţie
80
Preţul
O2
unitar
O1
O0
Pe E2 E1 E0
C0
C1
C2
0 Q
Fig. 16. Oferta şi cererea se micşorează în aceeaşi proporţie
81
Bibliografie
• J.M.Albertini, Les rouages de l’économie nationale, Les éditions
ouvrières, Paris, 1988.
• Coralia Angelescu, Ileana Stănescu, I.Gavrilă, Economie politică,
Editura Oscar Print, Bucureşti, 1999.
• C.Popescu, D.Ciucur, Economie, Editura Economică, Bucureşti, 1999.
• Niţă Dobrotă, Economie politică, Editura Economică, Bucureşti, 1997.
82
83
Obiectivele temei:
Scopul acestei lecţii este înţelegerea următoarelor probleme:
- criteriile de diferenţiere a bunurilor din perspectiva consumatorului;
- dificultăţile care apar în legătură cu măsurarea utilităţii;
- ipotezele de bază ale teoriilor utilităţii cardinale şi utilităţii ordinale;
- modul de succesiune a teoriilor privind utilitatea economică;
- alternativele consumatorului privind alegerea combinaţiilor de
bunuri de consum;
- soluţia optimă a problemei consumatorului;
- modul în care modificările condiţiilor iniţiale (preţuri, buget
disponibil) pot influenţa soluţia privind combinaţia de consum optimă;
- conţinutul principalilor termeni economici privind comporta-
mentul consumatorului.
1
Necesitatea recompensării apare atât din raţiuni de desfăşurare a
schimbului, cât şi ca un stimul pentru participarea indivizilor la realizarea de
bunuri economice.
2
Unele definiţii ale bunurilor pornesc de la mărfuri. Astfel, celebrul
Dictionary of Economics, editat de Massachussets Institute of Technology,
defineşte bunurile ca tangibile commodities which contribute positively to econo-
mic welfare (mărfuri tangibile care contribuie pozitiv la bunăstarea economică).
3
Semnificativ este faptul că nici marketingul, mult mai ancorat în
realitatea de zi cu zi, nu utilizează prea mult diferenţierea bunuri propriu-
zise/servicii. Marketingul lucrează cu conceptul de produs, definit ca acel
bun, serviciu sau idee care rezolvă o problemă a unui beneficiar.
85
4
Studiile de psihologie economică au relevat că cererea de consum a
indivizilor are la bază nu doar nevoile acestora, ci şi dorinţele. Vezi, de
exemplu, Dorel Ailenei, Piaţa ca spaţiu economic, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1999, p. 22-23.
5
În legătură cu această problemă vezi şi Dicţionar de Economie,
coord.: Niţă Dobrotă, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p.342-343.
86
87
Ui UT
X1 X2 X3 X4 X5 X X1 X2 X3 X4 X5 X
Fig. 1. Graficele utilităţii fiecărei unităţi consumate şi utilităţii totale
6
Dicţionar de matematici generale, Editura Enciclopedică Română,
Bucureşti, 1975.
88
7
De exemplu, Gilbert Abraham-Frois, Économie Politique; Ed. Econo-
mica, Paris, 1988, p.192-194.
8
Aceasta ar presupune să se găsească un vector în funcţie de care să se
poată scrie, ca serii de combinaţii liniare, toţi vectorii spaţiului respectiv.
90
U
y
U (x, y)
U2
U1 M*
yA A
y M
yB B U2
U1
xA xB x
x
Fig. 2. Funcţia de utilitate U(x,y) Fig. 3. Curbe de indiferenţă
92
9
Termenul de isophelime propus de Pareto nu a fost agreat de
comunitatea ştiinţifică, fiind preferat acela de curbă de indiferenţă.
93
II
B/px x
Fig. 4. Alternative de abordare
a problemei optimului consumatorului
• Definiţii:
Ecuaţia dreptei bugetului (2) se obţine prin separarea lui y din
restricţia bugetară (1)
B = x*px+ y*py (1)
Px B
y =− × + (2)
Py Py
Relaţia (1) se numeşte restricţie bugetară, întrucât arată
limitele băneşti ale abordării situaţiei de consum.
Zona haşurată (fig.5), cuprinsă între dreapta bugetului şi axele
de coordonate, se numeşte domeniul alegerilor posibile ale consu-
matorului. Orice punct din interiorul acestei zone arată că există
rezerve bugetare. În raport cu această zonă, orice punct exterior
descrie o combinaţie de consum care nu poate fi realizată cu bugetul
disponibil. Întrucât graficul funcţiei de utilitate U(x,y) poate fi
intersectat cu o infinitate de plane paralele cu planul bazei, rezultă că
în planul bunurilor de consum pot fi construite o infinitate de curbe de
indiferenţă.
În fig.5, singura soluţie convenabilă este descrisă de curba de
indiferenţă U2, tangentă la dreapta bugetului în punctul M.
94
B/py A
yA
U*
xA B/px x
Fig. 6. Determinarea soluţiei analitice
a optimului consumatorului
95
• Condiţii de optim
Pentru ca subiectul să aibă o utilitate constantă (traseul de
optimizare să fie pe aceeaşi curbă de indiferenţă) este necesară
condiţia:
dU=0 (4)
De aici rezultă: − dy / dx = U ′x / U ′y = RMS y / x (5)
97
U2
Ux
m1 m* m2 B/px B/p x x
Fig. 8. Efectul de substituţie
şi efectul de venit
Concepte de bază
• Bun economic
• Buget
• Calea de expansiune a consumului
• Curbă de indiferenţă
• Dreapta bugetului
98
Bibliografie
• Angelescu, Coralia, Stănescu Ileana, Economie Politică, Editura
Oscar Print, Bucureşti, 1999.
• Becker Gary S., Comportamentul uman – o abordare economică,
Editura All, Bucureşti, 1996.
• Dobrotă, Niţă, Economie Politică, Editura Economică, Bucureşti, 1997.
• Frois, Gilbert-Abraham, Economia Politică, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1999.
• Samuelson Paul, Nordhaus William, Economics, McGraw-Hill, 1992.
• xxx Dicţionar de economie, coord.: Niţă Dobrotă, Editura Economică,
Bucureşti, 1999.
99
Obiectivele temei:
• înţelegerea aspectelor importante ale teoriei producătorului;
• înţelegerea combinării factorilor de producţie, a laturilor ei
tehnice şi economice;
• surprinderea abilităţii producătorului, a capacităţii lui manage-
iale în alegerea alternativei de combinare care să permită obţinerea de
rezultate maxim posibile cu resursele existente;
• explicarea schimbărilor producţiei pe termen scurt şi pe termen lung;
• identificarea randamentelor factoriale şi de scară, a fenome-
elor interne ale producţiei, respectiv economii şi dezeconomii.
5.1. INTREPRINDEREA
100
1
Dicţionar de economie, coord.: Niţă Dobrotă, Editura Economică,
Bucureşti, 1999, p. 259-260.
101
2
Gilbert Abraham – Frois, Économie politique, Ed. Economica, Paris,
1988, p. 104-111.
110
3
Raymond Barre, Économie politique, tome 1, Presses Universitaires,
Paris, 1970, p. 490.
114
115
A PT
I II III
L
P
PM
PMa
L
Fig. 1. Curbele produsului total şi cele ale produsului
marginal şi mediu
• Zonele de producţie
Zona I: produsul marginal (PMa) excede produsul mediu (PM),
iar acesta din urmă continuă să crească;
Zona II: produsul marginal (PMa) este mai mic decât produsul
mediu (PM), iar acesta din urmă continuă să scadă;
– produsul total (PT) atinge nivelul maxim atunci când produsul
marginal (PMa) este zero, respectiv prin sporirea cu o unitate a
factorului de producţie; PT nu numai că nu mai creşte, ci scade;
116
K2 B
K1 C
P
0 L1 L2 L3 L
Fig. 2. Variante de combinare a factorilor
muncă şi capital
117
P4
P3
P2
P1
0
Fig. 3. Curbe de isocuante
Isocuanta semnifică reprezentarea grafică a combinaţiilor
diferite (A,B,C) între factorii de producţie (K şi L), care permit
realizarea aceluiaşi volum al producţiei (P).
Ansamblul de isocuante ce pot fi înscrise într-un sistem de axe
formează harta curbelor de indiferenţă ale producătorilor, care
reflectă tot atâtea posibilităţi de a proiecta niveluri diferite de
producţie (P1, P2, P3 etc.).
Isocuantele au anumite particularităţi: nu se pot intersecta, sunt
convexe la origine, iar înclinarea este dată de rata marginală de substi-
tuire a factorilor.
Astfel, dacă un agent economic va avea în vedere eficientizarea
tehnică şi economică a producţiei prin substituirea muncii cu capital,
atunci opţiunea sa pentru o anumită alternativă de substituire se va
baza pe mai multe maşini şi mai puţin lucrători.
• Diferite tipuri de substituire a factorilor de producţie
a) substituirea în proporţii fixe (complementaritatea factorilor) (fig. 4):
119
120
122
5
Mark Blaug, Teoria economică în retrospectivă, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1992, p. 459-472.
124
6
Mark Blaug, op. cit., p. 507-520.
125
7
V. Novojilov, Măsurarea cheltuielilor şi rezultatelor, Editura Ştiinţi-
fică, Bucureşti, 1969, p. 66-67.
8
Paul Wonnacott, Ronald Wonnacott, Economics, Third Edition,
McGrow-Hill Book Company, 1986, p. 367-373.
127
9
Mokhtar Amani, Microéconomie, Ed. Gaeton Morin, Quebec, 1981,
p. 103-105
10
Mihail Manoilescu, Forţele naţionale productive şi comerţul exte-
rior, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 92.
128
11
Vezi J.M.Keynes, Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a
dobânzii şi a banilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 159-167.
12
Mihail Manoilescu, op.cit., p. 96.
13
N.N.Constantinescu, Reforma economică în folosul cui?, Editura
Economică, Bucureşti, 1993, p.7.
130
14
L. Atkinson, Economics, The Science of Choice, Erwin Inc., 1982,
p. 130-133.
131
15
Mihai Drăgănescu, Cibernetizarea industriei în Noile tehnologii de
vârf şi societatea, Editura Politică, Bucureşti, 1983, p. 41.
132
16
J.M. Albertini, Les rouages de l’économie nationale, Les éditions
ouvrières, Paris, 1988, p. 81-100.
17
M. Didier, Économie: Les règles du jeu, 2-ème édition, Ed. Economica,
Paris, 1989, p. 177-189.
133
18
Coralia Angelescu, Dorin Jula, Timpul liber, Editura Economică,
Bucureşti, 1997, p.46-48.
19
Jacques Garello, Jean-Yves Nandt, Abecedaire de science
économique, Ed. Albatros, Paris, 1991, p. 11.
134
Concepte de bază
• Factor de producţie
• Munca
• Productivitatea globală
• Natura
• Capital tehnic
• Informaţie
• Tehnologie
• Combinarea factorilor de producţie
• Funcţie de producţie
• Produs marginal
• Produs mediu
• Termen scurt
• Legea randamentelor neproporţionale
• Substituire
• Isocuantă
• Productivitatea globală
• Rata marginală de substituire
• Elasticitatea substituirii
• Productivitatea parţială
• Productivitatea marginală
• Productivitatea muncii
• Randamentul capitalului
• Coeficientul capitalului
• Randamente factoriale
• Randamente de scară
• Termen lung
• Economii de scară
• Dezeconomii de scară
135
136
137
Obiectivele temei:
• explicarea conţinutului costurilor, a rolului acestora în activita-
tea de gestiune şi decizie economică;
• delimitarea diferitelor concepte, tipuri de cost şi a relaţiilor
dintre ele;
• explicarea comportamentului producătorului bazat pe criteriul
de eficienţă în alocarea şi utilizarea resurselor.
• Definirea costului
Costul de producţie reprezintă, în formă bănească, totalitatea
cheltuielilor efectuate şi suportate de către agenţii economici pentru
producerea şi desfacerea de bunuri materiale şi servicii.
138
• Delimitări conceptuale
Costul contabil reflectă, în bani, cheltuielile efectiv suportate de
către întreprindere, care rezultă din evidenţa contabilă a acesteia.
Costul economic este un concept mai larg decât costul contabil;
pe lângă acesta, el cuprinde şi acel consum de resurse care nu presu-
pune plăţi efective evidenţiate sub formă de cheltuieli, spre exemplu:
consumul de muncă al proprietarului firmei, gospodăriei agricole,
magazinului, atelierului etc. Costul economic include, în structura sa,
costul contabil (sau costul explicit) şi costul implicit.
Costul explicit este o noţiune care indică cheltuielile efectuate
de către întreprindere şi înregistrate în costurile efectiv plătite (însuşi
costul contabil).
Costul implicit reflectă acel consum de resurse ale agentului
economic neinclus în costul efectiv plătit de către acesta. Este vorba
de acele cheltuieli de forţă de muncă proprie a proprietarului unităţii
economice respective, care nu se înregistrează sub forma salariului ce
i s-ar cuveni, ca parte a costurilor; chiria ce s-ar cuveni folosirii
propriilor clădiri; dobânda ce s-ar cuveni folosirii capitalului propriu.
Costul implicit este considerat venit normal cuvenit, concretizat în:
salariu implicit, dobândă implicită, rentă implicită – drept forme de
remunerare a muncii, a solului, a capitalului.
Costul de oportunitate, costul sacrificiului sau costul renun-
ţării, reprezintă un concept ce se foloseşte în procesul de alegere a
variantei optime de alocare a resurselor. Acesta exprimă, în formă
139
• Importanţa costului
În economia de piaţă actuală, costul constituie un instrument
economic extrem de util în fundamentarea şi adoptarea deciziilor
privind alocarea resurselor, volumul şi structura producţiei, mărirea sau
restrângerea ofertei de mărfuri, inovarea tehnologică etc. Atunci când
efectele sau rezultatele variantelor de proiect sunt egale, criteriul de
alegere a variantei optime îl reprezintă nivelul mai scăzut al costului.
Totodată, se manifestă tendinţa de calculare a costului în cele mai
diferite structuri ale activităţii: astfel, prezintă interes nu numai costul
de producţie în general, ci şi costul de distribuţie, costul muncii, costul
educaţiei, sănătăţii, informaţiei, administraţiei, timpului, datoriei
(împrumutului), costul vieţii, inflaţiei, şomajului, crizei, reformei
economice, costul combaterii crimei, arestării şi condamnării, pedepsei,
costul ecologic, costul externalităţilor negative etc.
De asemenea, costul se analizează şi se urmăreşte în condiţiile
în care se accentuează interdependenţele dintre ramuri, subramuri,
dintre agenţii economici, încât ceea ce într-un loc constituie preţ de
vânzare al produselor respective, într-altul, reprezintă costul factorilor
de producţie achiziţionaţi. În consecinţă, variaţiile de preţ se transmit
în lanţ, ca efect propagat, în costuri.
Calculul economic, funcţionarea şi dezvoltarea activităţii pe
principiul eficienţă iau în considerare relaţia dintre cost şi preţul de
vânzare la fiecare bun economic, relaţie ca de la parte la întreg.
Costul (C) desemnează numai o parte a preţului de vânzare (P), şi
anume cheltuielile suportate de către agenţii economici, iar excedentul
preţului (peste costul de producţie) reprezintă profitul (pr) sau
140
141
143
Q
Fig. 3. Curba costului total
B. Costul mediu (CM) sau costul unitar exprimă costurile
globale pe unitatea de produs (sau de rezultat). Corespunzător
structurii pe termen scurt şi nivelului de abordare ale costului global,
se disting: costul mediu fix, costul mediu variabil şi costul mediu
total. Costurile medii, în evoluţia lor (ca şi costul marginal), încep
prin descreştere, când productivitatea creşte, trec printr-un minim,
apoi se măresc; această particularitate rezultă din acţiunea legii
randamentelor neproporţionale, conform căreia randamentele sunt mai
întâi crescătoare, trec printr-un maxim, apoi descresc.
1. Costul mediu fix (CMF) reprezintă costul fix pe unitatea de
produs:
CF
CMF =
Q
CMF
Q
Fig. 4. Curba costului mediu fix
144
Q
Fig. 5. Curba costului mediu variabil
145
Q
0
Fig. 6. Curba costului mediu total
• Ilustrare
Pentru ilustrarea relaţiei dintre costul mediu total şi costul
marginal, se presupun următoarele date: în perioada t1, cantitatea de
produse obţinute era de 2000 de bucăţi, iar costul mediu (unitar) era de
20 u.m. În perioada t2, se obţine o producţie suplimentară de 100 de
bucăţi, cu cheltuieli suplimentare de 1200 u.m. În acest caz, costul
marginal este: Cmg = 1200/100 = 12 u.m.
Costul mediu în perioada t2 este:
CMT =
(2000 × 20 ) + 1200 = 41200 = 19,6 u.m.
2000 + 100 2100
Se constată că a avut loc o scădere a costului mediu, în condiţiile în
care costul marginal a fost mai mic decât costul mediu. Dacă, însă, sporul
de producţie de 100 de bucăţi se obţine cu un spor de cost total global de
6000 u.m., costul marginal va fi în creştere şi superior celui mediu.
6000
Cmg = = 60 u.m.
100
149
CMT =
(2000 × 20 ) + 6000 = 46000 = 21,9 u.m.
2000 + 100 2100
• Alte relaţii
Pe termen lung, costul mediu total şi costul marginal sunt
egale şi constante atunci când, la un nivel dat al preţurilor factorilor
de producţie, costul total sporeşte în aceeaşi proporţie cu producţia:
unei producţii duble îi corespunde un cost total dublu, unei producţii
triple, un cost total triplu etc. Spre ilustrare, datele din tabelul 3:
Evoluţia costului mediu total şi a costului marginal
Tabelul 3
CMT şi Cmg
Q
0
Fig. 8. Curbele costurilor total global,
mediu total şi marginal
150
PM
0 Q
Cmg Cmg
CM CM
0 Q
Fig. 9. Curbele productivităţii şi costului
154
155
• Pragul de rentabilitate
În căutarea nivelului de producţie care maximizează profitul este
utilă şi cunoaşterea unui caz particular, pe care-l reprezintă pragul de
rentabilitate sau punctul mort al întreprinderii. Acesta indică volumul
de producţie sau cifra de afaceri de la care, pornind, producătorul
poate să obţină profit. În acest „punct”, încasările totale (It) ale
întreprinderii, obţinute prin vânzarea bunurilor respective, sunt egale
cu costul total (CT), iar profitul este nul. Astfel, pragul de rentabilitate
poate fi exprimat prin relaţia: It = CT, iar pr = 0.
Pragul de rentabilitate nu se poate menţine pe termen lung fără
ca întreprinderea respectivă să nu fie nevoită să iasă din afaceri.
Pragul de rentabilitate este un concept pe termen scurt.
157
160
CM1
CM2
CM3
0 SME Producţie
Concepte de bază
• Costul de producţie
• Costul contabil
• Costul economic
162
163
164
TIPURI DE PIEŢE
ŞI FORMAREA VENITURILOR
FUNDAMENTALE
165
Obiectivele temei:
• Concept
Concurenţa reprezintă o confruntare deschisă între agenţii
economici pentru realizarea unei poziţii cât mai avantajoase pe
piaţă, corespunzătoare intereselor proprii. Presupunând iniţiativă şi
competiţie, ea este legată indisolubil de caracterul limitat al resurselor
şi de natura umană, de înclinaţia omului către înavuţire şi putere, de
dorinţa subiecţilor economici de a dispune de avantaje economice, de
a învinge adversarul.
167
1
J.M.Keynes, Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi
a banilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 383.
169
2
Alvin Toffler, Puterea în mişcare, Editura Antet, Bucureşti, 1955, p. 414-415.
3
Octavian Căpăţână, Dreptul concurenţei comerciale, Lumina Lex,
Bucureşti, 1993, p. 18-19.
170
4
Leon Walras, Éléments d’économie pure ou Théorie de la richesse
sociale, Economica, Paris, 1988, p. 50.
171
5
Leon Walras, op. cit., p. 50.
172
• Preţul de echilibru
Dacă se îndeplinesc condiţiile anterior prezentate, fiecare între-
prindere poate să stabilească numai cantitatea de bunuri pe care o
produce, dar nu şi nivelul preţului. Acesta se formează prin suverani-
tatea pieţei, prin confruntarea deschisă a cererii cu oferta. Preţul astfel
format se impune ca „un dat exterior” pentru oricare vânzător şi
cumpărător.
Deciziile unei întreprinderi nu pot influenţa deciziile celorlalţi
agenţi economici. Dacă o unitate hotărăşte să vândă şi vinde mărfurile
sale la un preţ inferior celui de piaţă, ea nu le poate determina pe
celelalte să se alinieze la preţul ei, deoarece oferta individuală acoperă
doar o parte cu totul nesemnificativă din cererea totală. După ce
întreprinderea „rebelă” şi-a vândut mărfurile la un preţ mai redus,
pierzând o parte din beneficiu, celelalte îşi realizează fără nicio
dificultate produsele la preţul reglat de piaţă, privită în întregul ei.
173
6
Richard Lipsey, Peter Steiner, Jean Dominique Lafay, Analyse
économique (economics), Editions Cujas, Paris, 1988, p. 85.
174
*)
excesul de cerere este echivalent cu deficitul de ofertă, iar deficitul
de cerere este echivalent cu excedentul de ofertă.
Preţul
unui kg.
70
60 f f1
50 e e1
40 d d1
30 c1 Ec
b1 b
20
a
10 a1
177
178
Fig. 6. Cererea creşte mai mult Fig. 7. Cererea creşte mai puţin
decât oferta; preţul creşte decât oferta; preţul scade
Fig. 8. Cererea scade mai puţin Fig. 9. Cererea scade mai mult
decât oferta; preţul creşte decât oferta; preţul scade
*
La scara ramurii se modifică, în perioada scurtă, nu doar cererea, ci şi
oferta. În această direcţie acţionează înlocuirea capitalului fix în momente
diferite de către unităţile unei ramuri, crearea de noi întreprinderi, migrarea
intersectorială a capitalului autohton, migrarea capitalului internaţional,
dinamica importului şi exportului.
180
• Piaţa monopolistă
Piaţa monopolistă este situată, în privinţa formării preţurilor şi a
interrelaţiei cerere-ofertă, la distanţa cea mai mare de piaţa cu
182
184
185
186
• Piaţa duopolistă
Piaţa duopolistă se caracterizează prin prezenţa într-o ramură a
două întreprinderi mari; ele pot fi de aceeaşi talie ori inegale şi pot
produce (indiferent de talie) bunuri omogene ori neomogene. Aceste
întreprinderi furnizează întreaga producţie a ramurii, iar numărul
cumpărătorilor este foarte mare.
Întreprinderile duopoliste iau decizii referitoare atât la cantitatea
de bunuri produsă, cât şi la preţ. Concomitent, fiecare întreprindere
reacţionează la deciziile celeilalte, pentru că încercarea unităţii A, de
exemplu, de a modifica preţul şi volumul producţiei, afectează inevitabil
interesele unităţii B, segmentul de piaţă pe care ea îl deţine, cifra de
afaceri şi profitul. Cauza reacţiilor reciproce rezidă necesar în procentul
ridicat pe care o întreprindere îl deţine în oferta totală a pieţei.
Teoretic, există trei cazuri ale reacţiilor sau comportamentului
firmelor: ambele firme sunt agresive; una din firme este agresivă, iar
cealaltă pacifistă; ambele firme sunt pacifiste7.
Ambele firme sunt agresive. Spre a nu complica problema, consi-
derăm că firmele produc bunuri de calitate egală. Ambele firme fiind
agresive, fiecare vrea să domine, să câştige un supliment de piaţă în dauna
celeilalte, uzând de două arme: reducerea preţului şi creşterea ofertei.
Dacă întreprinderea A reduce preţul, ea câştigă clienţi, în dauna
întreprinderii B. Aceasta din urmă procedează la fel, pentru a-şi redo-
bândi poziţiile pierdute. Înclinaţia spre dominaţie determină între-
prinderea A să recurgă la o nouă reducere de preţ, la care răspunde
iarăşi cu aceeaşi monedă întreprinderea B.
După reacţii repetate, întreprinderea mai puţin eficace poate
ajunge în situaţia în care costul său de fabricaţie este mai mare decât
7
Gilbert Abraham-Frois, Economia politică, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1994, p. 270-276.
188
• Piaţa oligopolistă
Noţiunea de oligopol implică prezenţa într-o ramură a unui
număr relativ mic de întreprinderi (cel puţin trei), care livrează întrea-
ga cantitate de mărfuri. Cumpărătorii sunt numeroşi, ca şi în cazurile
anterioare. Talia întreprinderilor nu este egală, dar fiecare unitate pro-
duce cantităţi însemnate de bunuri. Acestea pot fi omogene sau
neomogene.
Adesea, marea dimensiune a întreprinderilor îşi are originea în
natura valorii de întrebuinţare create şi a utilajelor folosite, care exclud
existenţa eficientă a unor întreprinderi mici. De aceea, prin excelenţă
sunt oligopoliste pieţele producţiei siderurgice, ale automobilelor, ale
maşinilor şi echipamentelor destinate energeticii, ale unei întregi serii
de bunuri din industria chimică. Pieţe oligopoliste întâlnim, însă, şi în
alte sfere – precum industria alimentară – în care eficacitatea se
asigură şi la praguri relativ mici ale producţiei. În asemenea situaţii,
alături de giganţi, funcţionează şi întreprinderi mici şi mijlocii.
Şi în pieţele oligopoliste (ca şi în pieţele duopoliste), problema
nevralgică o constituie împărţirea pieţei între producători, încercarea
firmelor de a-şi apropia o parte cât mai însemnată din clientelă, în
vederea creşterii cifrei de afaceri şi a profiturilor. Ca urmare, în piaţa
190
*
În perioada actuală, bunurile omogene sau puţin diferenţiate se
regăsesc cu deosebire în domeniul produselor intermediare, al
materiilor prime obţinute din prelucrarea petrolului, al produselor
agricole curente etc. În celelalte ramuri, cu pieţe oligopoliste, produ-
sele sunt neomogene, diferenţiate calitativ.
191
Restul lumii
Japonia
Europa
America
În milioane
Europa
(17 ţări)
12
10 America de Nord
6
Japonia
4
0
1979 1980 1981 1982 1983 1984 1985 1986 1987 1988 1989 1990
8
Olivier Garnier, Automobile. Le nouvel ordre mondial, Hatier, Paris,
1991, p. 10, 21, 26.
193
Automobile particulare
Suzuki (J)
Vehicole utilitare
Daimler-Benz (RFG)
UAZ-Lada (URSS)
Hyundai (Coreea de Sud)
Isuzu (J)
Fuji Heavy - Subaru (J)
BMW (RFG)
Rover (GB)
Volvo (Suedia)
KIA (Coreea de Sud)
• Piaţa monopolistică
Piaţa monopolistică se poate numi şi piaţa cu concurenţă cvasi
(aproape) perfectă. Ea se distinge prin existenţa, într-o ramură, a unui
mare număr de producători de talie relativ mică şi apropiată şi prin
diferenţierea produselor. Ultima caracteristică permite întreprinderilor
să fixeze cuplul calitate-preţ, ca şi în cazul oligopolului.
Multitudinea producătorilor atrage după sine, însă, o concurenţă
mai amplă în pieţele monopolistice şi şansa sporită a cumpărătorilor
de a alege produsele livrate de diverse unităţi. Pentru un timp,
diferenţierea produselor grupează clientela între furnizori, asigurând
totodată o anumită stabilitate a cererii pentru fiecare vânzător, ceea ce
echivalează cu limitarea concurenţei. Întrucât mobilul profitului
determină frecvent înnoirea produselor, clientela se regrupează perio-
dic, în favoarea unor întreprinderi – mai dinamice – şi în defavoarea
altora. De aceea, cererea de produse pentru o unitate nu are, obligato-
riu, aceeaşi curbă ca şi cererea pentru întreaga ramură (fenomenul se
regăseşte şi în piaţa cu oligopol).
În conturarea imaginii pieţelor monopolistice şi a concurenţei
care le caracterizează, trebuie să ţinem seama şi de alte două
194
9
J-P. Charvet, Le désordre alimentaire mondial, Hatier, Paris, 1987, p.
116-119.
196
10
Aristotel, Politica, Editura Antet, Oradea, 1996, p. 24.
197
198
*
În procesul încheierii tranzacţiilor economice pe plan naţional şi
internaţional, al formării preţurilor şi prevenirii riscurilor, un rol de
seamă au bursele de mărfuri. Întrucât problematica lor se analizează
pe larg la alte discipline, nu ne oprim asupra ei.
Concepte de bază
• Concurenţă
• Concurenţă perfectă
• Concurenţă imperfectă
199
Bibliografie
• Adam Smith, Avuţia Naţiunilor, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti,
1962, p. 41-46.
• Leon Walras, Éléments d’économie pure ou Théorie de la richesse
sociale, Economica, Paris, 1988, p. 50-54; 69-79; 221-225.
200
201
Obiectivele temei:
• înţelegerea conceptului de piaţă a muncii şi a rolului ei în
alocarea resurselor de muncă;
• explicarea mecanismului specific de funcţionare a acestei pieţe,
a raportului cerere – ofertă de forţă de muncă;
• analiza salariului (formă specială de preţ), a nivelului şi dina-
micii acestuia.
• Definire
Piaţa muncii reprezintă spaţiul economic în cadrul căruia se
confruntă cererea de muncă cu oferta de muncă, au loc negocieri
privind angajarea salarială.
Tranzacţiile între posesorii de capital şi cei ai forţei de muncă au
loc pe baza principiilor economiei de piaţă şi a unor reglementări
juridice specifice cu referire la comportamentul, celor doi parteneri:
cumpărătorul şi vânzătorul de forţă de muncă. Pe această piaţă, un rol
important revine sindicatelor, ca reprezentanţi ai ofertanţilor de forţă
de muncă, şi patronatului, ca purtătorul cererii de muncă la nivel
macroeconomic şi microeconomic. Negocierile între cei doi parteneri
vizează realizarea echilibrului de interese, în condiţiile existenţei pe
piaţa muncii a unui anumit raport între cererea şi oferta de muncă.
202
• Particularităţi
Piaţa muncii are o serie de particularităţi, ce decurg din
specificul „obiectului” tranzacţiilor, căci, aşa cum sublinia Paul
Samuelson, „omul este mai mult decât o marfă”1:
– este mai complexă, mai organizată şi reglementată;
– preţul specific – salariul – se formează atât pe baza raportului
cerere-ofertă de muncă, cât şi a negocierilor purtate între sindicate şi
patronat, între salariaţi şi conducerea unităţilor, iar în unele situaţii,
intervine şi guvernul în detensionarea stării conflictuale;
– este o piaţă contractuală, datorită modului specific de formare
a preţului – salariul şi a altor condiţii de vânzare-cumpărare înscrise în
contractul colectiv de muncă;
– are un grad ridicat de rigiditate, datorită specificului ofertei de
muncă ce înglobează în sine laturi nu numai de ordin economic, dar şi
1
Paul Samuelson, Economics, vol. 2, Librairie Armand Colin, Paris,
1969, p. 860.
203
• Funcţii
Piaţa muncii, cuprinsă în ansamblul pieţei naţionale, îndeplineşte
următoarele funcţii specifice:
– alocarea resurselor de muncă, a forţei de muncă pe ramuri,
subramuri, domenii de activitate, zone geografice, meserii, în dependenţă
de volumul şi structura cererii de muncă existente, la un moment dat;
– furnizează informaţii cu privire la cererea şi oferta de muncă,
la apariţia unui excedent sau deficit de ofertă de muncă, în diferite
sectoare de activitate, la nivelul salariului dat;
– instituţiile pieţei muncii estimează tendinţele de evoluţie a
cererii şi ofertei de muncă pe termen mediu şi lung;
– stimulează mobilitatea profesională şi teritorială a forţei de
muncă cu ajutorul unor pârghii economico-financiare;
– prin propriile mecanisme, asigură protecţie economică şi
socială şomerilor, pe o perioadă delimitată.
Toate aceste funcţii ale pieţei muncii au un rol important în
ocuparea, orientarea, mobilitatea forţei de muncă, în asigurarea unui
venit, pe durată limitată, celor ce sunt şomeri.
• Cererea de muncă
Multitudinea de activităţi ce se desfăşoară în economie pentru
obţinerea de bunuri şi servicii atât pentru piaţă, cât şi pentru auto-consum
generează nevoia de muncă. Aceasta nu coincide cu cererea de muncă.
*
Lionel Stoleru, economist francez, consideră că „nici o civilizaţie nu
ar suporta ca o parte a membrilor săi să găsească o muncă regulată şi un venit
normal, în timp ce alta este condamnată la mizerie pentru că nu i se oferă nici
o posibilitate de a câştiga un salariu” (Lionel Stoleru, L’échilibre et la
croissance économique, Dunod, Paris, 1969, p. 89).
204
• Definire
Cererea de muncă este necesarul de muncă din partea
agenţilor economici, la un moment dat, care se satisface prin
intermediul pieţei muncii, prin relaţii de angajare salarială. Ea se
exprimă prin oferta de locuri de muncă din partea agenţilor economici.
Cererea de muncă este o mărime dinamică atât în ceea ce
priveşte nivelul, cât şi structura sa.
Sn
Sn = salariu
Q = cantitatea de muncă
y x So= salariu iniţial
S1
S1=salariu crescut
x-y = exprimă extinderea cererii
y de muncă (C0)
S0
y-x = respectiv, contracţia cererii
x
de muncă (C1)
C1 C0
206
• Oferta de muncă
Satisfacerea nevoii de muncă se realizează prin utilizarea
disponibilităţilor de forţă de muncă existente într-o ţară şi perioadă
dată de timp. Aceste disponibilităţi ce formează populaţia aptă de
muncă se delimitează de oferta de muncă.
Oferta de muncă este acea parte a populaţiei apte de muncă
ce doreşte angajare salarială.
Oferta de muncă nu se identifică cu totalul populaţiei apte de
muncă. În oferta de muncă nu intră acea parte a populaţiei apte de
muncă reprezentate de persoanele casnice, elevi, studenţi, militari în
termen şi alte categorii care nu doresc să devină salariaţi. Deci, oferta
de muncă este dată de numărul populaţiei apte de muncă disponibile
care doreşte să devină activă prin angajarea într-o muncă salariată.
Populaţia disponibilă activă corespunde ofertei de muncă.
Disponibilităţile de forţă de muncă au ca sursă principală
populaţia unei ţări. În funcţie de nivelul natalităţii, populaţia poate să
crească sau să scadă, ceea ce va influenţa dimensiunea viitoare a
ofertei de muncă. Dezvoltarea economică poate avea şi ea un impact
important asupra dinamicii populaţiei. Există o relaţie strânsă între
dezvoltare economică şi demografie. Ea poate influenţa în sensul
207
2
Comisia Naţională de Prognoză. Creşteri importante ale salariaţilor au
loc şi se prevede să se menţină în viitorul apropiat în construcţii şi servicii,
concomitent cu reducerea ponderii în industrie.
209
S1 B
S0 A
O
Q
2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12
210
S3 S= salariu
S2 Q= cantitate de muncă (număr de persoane
aflate pe piaţa muncii)
S1
S0
O Q
• Echilibrul
Piaţa muncii se poate caracteriza prin următoarele stări:
– de echilibru, care reflectă ocuparea deplină a forţei de muncă;
– de dezechilibru: a) când oferta de forţă de muncă este mai
mică decât cererea de muncă. În acest caz, există un deficit de forţă de
muncă, de unde rezultă că pentru asigurarea unei ocupări de echilibru
este nevoie fie de resurse de muncă suplimentare, fie de creşterea
productivităţii muncii; b) când oferta de muncă depăşeşte cererea de
muncă, ceea ce înseamnă că nivelul ocupării de echilibru este mai mic
faţă de nivelul ocupării depline. În acest caz, apare un excedent de
forţă de muncă activă, exprimat prin şomaj.
Manifestarea unui dezechilibru tot mai profund pe piaţa muncii,
mai ales în perioade în care excedentul de ofertă faţă de cererea de
211
3
J.M. Keynes, Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii
şi a banilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 60-65.
212
• Structuri
Cererea şi oferta de muncă sunt structurate pe domenii de
activitate rezultate din diviziunea socială a muncii. Fiecare domeniu
se diferenţiază după profesiile ce îi sunt specifice, după gradul de
calificare pe care îl presupun desfăşurarea activităţii şi sau tipurile de
produse ce constituie ofertă pe piaţa bunurilor şi serviciilor. În funcţie
de segmentarea cererii după criteriile ce ţin de nivelul de pregătire,
specializare, calificare sau noncalificare, s-au constituit diferite cate-
gorii de forţă de muncă, desemnate drept „grupuri nonconcurenţiale pe
piaţa muncii”. Forţa de muncă nu constituie un factor de producţie
omogen, înţelegând prin aceasta că ea se diferenţiază datorită unei
serii de factori de natură socio-profesională. Această diferenţiere a
forţei de muncă segmentează piaţa muncii în grupuri nonconcurenţia-
le, ceea ce se concretizează şi în rate diferite ale salariilor.
Modificarea dimensiunii cererii de muncă, a structurii sale, sub
impactul progresului tehnic, al apariţiei de noi produse, al crizei
energetice, determină schimbări în structura ofertei de muncă. În acest
caz, se pune problema adaptării diferitelor categorii profesionale la
noile componente secvenţiale ale pieţei muncii. De la echilibrul
general la nivel de cerere totală şi ofertă totală se ajunge la echilibrul
segmentelor pieţei muncii, pe categorii socioprofesionale. Acest
echilibru presupune ca, pe fiecare categorie de forţă de muncă, cererea
totală să corespundă cu oferta concurenţială de forţă de muncă pentru
aceeaşi categorie. Numai în acest caz se va realiza un echilibru
general, dar diferenţele de salarii pe un segment sau altul al pieţei
muncii vor restrânge sau mări dezechilibrul care se poate crea la
nivelul diferitelor categorii socioprofesoionale. Echilibrul structural se
manifestă prin dezechilibre de proporţii mai mari sau mai mici la
nivelul fiecărei categorii socio-profesionale a forţei de muncă, ceea ce
va conduce la existenţa unui surplus sau minus de ofertă faţă de cere-
rea de muncă.
213
8.4. SALARIUL
4
Paul Samuelson, L'économique, t. 2, Ed. Librairie Armand Colin,
Paris, 1968, p. 860.
5
Adam Smith, Avuţia Naţiunilor, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti,
1960, p. 47.
6
Idem, p. 48.
216
7
Karl Marx, Capitalul, Editura Politică, Opere, vol. 23,1966, p.541-545.
8
J. M. Keynes, Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii
şi a banilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 269-282.
217
218
1000
Q Ore muncă pe zi
0 1 2 3 4 5
9
Jean-Marie Albertini, Les rouages de l'économie nationale, Ed.
ouvrières, Paris, 1988, p. 110-111.
220
225
Bibliografie
• Paul Samuelson, Economics, Librairie Armand Colin, Paris, 1969.
• Lionel Stolern, L'équilibre et la croissance économique, Dunod,
Paris, 1969.
• J.M.Keynes, Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi
a banilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970.
• Adam Smith, Avuţia Naţiunilor, Editura Academiei, Bucureşti, 1960.
• Jean-Marie Albertini, Les rouages de l'économie nationale, Ed.
ouvrières, Paris, 1988.
• Richard G. Lipsey, K. Alec Chrystal, Economia pozitivă, Editura
Economică, Bucureşti, 1999.
• Dicţionar de economie, coord.: Niţă Dobrotă, Editura Economică,
Bucureşti, 1999.
226
Obiectivele temei:
Studiul acestui capitol permite cunoaşterea de către studenţi a:
– profitului şi rentei, ca forme de venit;
– diferitelor concepţii cu privire la profit şi rentă;
– procesului de formare a profitului şi rentei;
– formelor profitului şi rentei.
1
D. Ricardo, Opere alese, vol. II, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 1962, p. 141.
2
Ibidem, 143.
3
Pentru aprofundarea acestei probleme vezi şi: Paul Heyne, Modul
economic de gândire, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1991,
p. 201-210.
228
4
H.Guitton, Économie politique, Tome II, Dalloz, Paris, 1971, p. 323.
5
J.A.Schumpeter, Capitalisme, Socialisme, Démocratie, Payot, Paris,
1951.
229
6
Paul Heyne, Modul economic de gândire, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1991, p. 207.
7
Ibidem.
8
Vezi Şcoala de la Nîmes, Franţa (reprezentanţi: Ch.Gide, F.Poisson,
E.Lavergne, E.Lasserre ş.a.).
230
• Formele profitului
În structura profitului se disting mai multe elemente componente.
După modul de determinare şi realizare, se disting:
a) Profitul brut, care este reprezentat de partea ce rămâne din
venitul total după ce s-au scăzut cheltuielile de producţie:
Pb = V - C
În care:
Pb = profitul brut
V = venitul total sau încasat
C = cheltuieli de producţie (costul)
Profitul brut apare ca venit rezidual.
b) Profitul net reprezintă partea din profitul brut care rămâne
după ce au fost deduse: dobânda la capitalul propriu al întreprinzăto-
rului, salariul ca recompensă pentru activitatea sa, arenda şi chiria
pentru terenul şi clădirea care îi aparţin, impozitele şi taxele ce se
suportă direct din profit.
c) Profitul normal, legitim sau justificat reprezintă remunerarea
serviciilor întreprinzătorului, recompensa pentru priceperea sa şi răs-
punderea pe care şi-o asumă, prima pentru risc şi incertitudine.
Profitul normal este câştigul minim acceptat de întreprinzător ca să
organizeze activitatea. Dacă nu există şansa să obţină profitul normal,
niciun agent economic nu consimte să-şi organizeze şi să-şi dezvolte
activitatea. De asemenea, dacă profitul normal este prelevat într-o
proporţie prea mare, ca impozit sau alte taxe, interesul întreprinză-
torilor pentru afaceri scade.
d) Profitul pur sau supraprofitul este profitul generat de
împrejurări deosebite, care nu au legătură cu activitatea întreprinzăto-
rului, fiind denumit, de unii autori, şi excedentar. Este obţinut numai
231
9
J.K.Galbraith, Ştiinţa economică şi interesul public, Editura Politică,
Bucureşti, 1982, p. 147.
232
9.2. RENTA
• Natura rentei
În sens uzual, renta este un venit stabil realizat de posesorul
unui bun imobiliar (pământ, clădiri, construcţii, resurse de apă) sau
mobiliar (hârtii de valoare, capital bănesc). În sens restrâns, se
foloseşte termenul de rentă economică, ce reprezintă plata pentru
folosirea unei resurse economice nesubstituibile, a cărei ofertă
totală este insuficientă în raport cu cererea, constituind un venit pentru
posesorul acesteia.
În gândirea economică s-au conturat, de-a lungul timpului,
numeroase concepţii, doctrine, şcoli cu privire la natura, formele şi
temeiurile rentei.
Exponenţii şcolii clasice limitau spaţiul de manifestare a rentei
la agricultură. Ei considerau că formarea rentei s-ar datora dărniciei
naturii. Economistul englez William Petty arăta că renta este surplusul
obţinut de pe un teren după ce s-au scăzut cheltuielile cu exploatarea
lui şi întreţinerea lucrătorului agricol. Mărimea rentei, în gândirea sa,
depinde de cererea şi preţul produselor agricole. O sporire a cererii ar
ridica preţul cerealelor, mărind renta, iar scăderea ei ar avea un efect
contrar.
Adam Smith a tratat renta ca pe un surplus provenit din diferenţa
de fertilitate şi amplasament al terenului şi determinat de preţul de
vânzare al produsului agricol. Dacă salariile şi profitul înalte sau
scăzute sunt cauza preţului ridicat – afirma A. Smith –, renta înaltă sau
scăzută este efectul acestui fapt.10
În perioada următoare, problemele rentei au constituit obiect de
cercetare şi studiu pentru mulţi economişti, între care David Ricardo a
avut o contribuţie hotărâtoare la crearea teoriei clasice asupra rentei.
Acesta definea renta ca „acea parte din produsul pământului care se
plăteşte proprietarului funciar pentru folosirea forţelor originare şi
10
Adam Smith, Avuţia naţiunilor, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 1962, p. 103.
235
11
David Ricardo, Opere alese, vol. I, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 1959, p. 85.
12
Ibidem, p. 95.
13
A.Marshall, Principes d’économie politique, Paris, 1969, Préface, p. VIII.
236
14
P. Samuelson, L’Économique, tome II, Armand Colin, Paris, 1967, p. 847.
15
J.B.Clark, The Distribution of Wealth (citat după Mokhtar Amami,
Microéconomie), Ed. Gaetan Morin, Quebec, Canada, 1980, p. 297.
237
238
• Forme de rentă
Renta economică se prezintă în numeroase forme, funcţie de
natura şi caracteristicile factorilor ce pot fi deţinuţi şi utilizaţi în
condiţii de monopol, ce au calităţi excepţionale.
Renta funciară, una din cele mai cunoscute forme de rentă, este
un venit ce revine proprietarului funciar în virtutea dreptului de
proprietate asupra terenului.
La baza rentei funciare se află diferenţele de fertilitate, calitate şi
poziţie dintre terenuri.
Renta funciară se prezintă sub formă de: rentă diferenţială, care
rezultă din randamentul diferit al unor cantităţi egale de capital şi de
muncă pe terenuri cu calităţi diferite (rentă de fertilitate), din
diferenţele de cheltuieli de transport şi exploatare pe care le generează
terenuri ce au poziţie diferită faţă de pieţele de desfacere şi/sau căile
de comunicaţie (rentă de poziţie) sau din diferenţe de productivitate
generate de investiţii succesive pe aceeaşi suprafaţă de teren.
Renta minieră, din industria extractivă, încasată de proprietarii
minelor, sondelor, se datorează diferenţei de conţinut în substanţă utilă
a zăcământului sau de poziţie.
Renta în construcţii este în funcţie de diferenţa de calitate, de
poziţie şi, bineînţeles, de raportul dintre cererea şi oferta pentru
terenuri destinate construcţiilor.
Renta de monopol, venit excedentar încasat de întreprinzătorii
care dispun şi folosesc factori de producţie cu însuşiri excepţionale,
rari şi nesubstituibili, de la utilizarea cărora sunt excluşi ceilalţi.
Obţinerea efectivă este condiţionată de existenţa unei categorii de
cumpărători dispuşi sau constrânşi să plătească un preţ ridicat.
Renta de abilitate reprezintă venituri suplimentare ce se obţin ca
urmare a aptitudinilor şi calităţilor excepţionale pe care le are un individ.
Renta consumatorului (denumită, iniţial, de către economistul
A. Marshall, surplus al consumatorului) este un plus de venit rezultat din
preţul, mai ridicat, pe care consumatorul ar fi dispus să-l plătească pentru
a cumpăra marfa dorită, faţă de preţul plătit în realitate, mai redus.
240
Concepte de bază
• Profit
• Profit brut
• Profit net
• Profit normal
• Supraprofit
• Masa profitului
• Rata profitului
• Rentă
• Rentă economică
• Rentă funciară
• Rentă absolută
• Rentă de fertilitate
• Rentă de poziţie
• Rentă de monopol
• Preţul pământului
Probleme de reflecţie
• Pe baza unor date ipotetice, calculaţi: profitul brut, profitul net,
profitul normal, rata profitului.
• Pe baza datelor referitoare la activitatea unei firme (sau date
ipotetice), analizaţi maximizarea profitului pe termen scurt şi pe
termen lung.
16
Enciclopedia României, vol. IV, Bucureşti, 1943, p. 968.
243
Bibliografie
• Angelescu Coralia, Stănescu Ileana, Economie politică, Editura Oscar
Print, Bucureşti, 1999.
• Brémont J., Gélédan A., Dicţionar economic şi social, Editura
Expert, Bucureşti, 1995.
• xxx Dicţionar de economie, coord.: Niţă Dobrotă, Editura Econo-
mică, Bucureşti, 1999.
• Frois, Gilbert Abraham, Economia politică, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1994.
• Galbraith J.K., Ştiinţa economică şi interesul public, Editura Politică,
Bucureşti, 1982.
• Guitton Henri, Économie politique, Tome II, Dalloz, Paris, 1985.
• J.H. Keynes, Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii
şi a banilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970
• Heyne, Paul, Modul economic de gândire, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1991.
• Ricardo David, Principii de economie politică şi ale impunerii, în
Opere alese, vol. II, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1962.
• Samuelson P., L’économique, Tome II, Ed. Armand Colin, Paris,
1967 sau Economics, Ed. XV-a McGRAW-HILL Inc, 1994.
244
Obiectivele temei:
Cunoaşterea de către studenţi a:
– rolului pieţei monetare în sistemul economiei de piaţă;
– locului şi rolului băncilor în economia contemporană;
– dobânzii şi formelor ei;
– politicii monetare şi instrumentelor ei.
1
Alvin Toffler, Puterea în mişcare, Editura Antet, Bucureşti, 1995,
p. 67-73.
246
• Cererea de monedă
Cererea de monedă depinde de volumul operaţiunilor, al
tranzacţiilor de bunuri şi servicii intermediate efectiv de către monedă
şi de viteza de rotaţie a acesteia. Viteza de rotaţie a monedei relevă
numărul mediu de operaţiuni de vânzare-cumpărare şi de plăţi pe care o
unitate monetară o mijloceşte într-o perioadă dată. Masa monetară (M)
este direct proporţională cu cantitatea bunurilor şi serviciilor supuse
tranzacţionării la un anumit preţ (PT) şi invers proporţională cu viteza
de rotaţie a monedei:
PT
M=
V
249
2
J.M.Keynes, Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi
a banilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 212-215.
250
3
J.M.Keynes, op. cit., p. 145.
254
• Funcţiile băncilor
Ca unităţi economice al căror rol de bază este de a colecta, de a
transfera şi de a plasa disponibilităţile financiare, băncile pun în
legătură, pe baze comerciale, unităţile economice care se află în
căutare de fonduri cu cele care caută plasamente. Băncile au funcţii
active şi pasive.
Principala funcţie activă a băncilor şi a celorlalte instituţii de
credit constă în acordarea de împrumuturi solicitanţilor care
întrunesc condiţiile de bonitate financiară. Împrumuturile se acordă
fie pe seama capitalurilor proprii ale băncilor, fie pe seama soldului
lor activ, rezultat din diferenţa dintre depunerile clienţilor şi solicită-
rile de restituire din partea acestora.
O altă funcţie activă a băncilor constă în păstrarea elasticităţii
mijloacelor de plată; ea revine băncii de emisiune, care adaptează
cantitatea de bilete de bancă la fluctuaţiile nevoilor de mijloace de
plată ale vieţii economice (aceste nevoi oscilează în funcţie de sezon,
de ciclicitatea dezvoltării economice etc.).
Pentru a asigura funcţionarea normală a sistemului bancar,
Banca Centrală recurge, când este necesar, la restricţionarea creditului
prin fixarea corespunzătoare a scontului, influenţând astfel mărimea
ratei dobânzilor bancare şi, prin intermediul acesteia, dinamica volu-
mului de credite.
Funcţiile pasive ale băncilor se concretizează în primirea
depunerilor pe care le fac clienţii: depuneri spre fructificare şi
depuneri pentru executarea de plăţi din ordinul acestora.
Băncile şi alte instituţii specializate actuale oferă clienţilor lor o
foarte mare varietate de servicii. Ele gestionează conturile deponen-
ţilor, transmit ordine bursei, propun programe de economii, pentru
construcţii de locuinţe, deschid librete de economii, gestionează şi
susţin conturile de economii în acţiuni, plasamente variate în societăţi
comerciale naţionale şi multinaţionale. Băncile schimbă devize,
256
• Tipuri de bănci
Amploarea rolului băncilor, ca şi diversificarea funcţiilor înde-
plinite de ele au impus, încă din timpuri îndepărtate, specializarea
activităţii bancare şi constituirea diferitelor forme de bănci. Cea mai
generală grupare a băncilor constă în bănci de emisiune şi bănci
comerciale.
Băncile de emisiune au rolul de a emite monedă şi de a asigura
controlul asupra masei monetare, de a acorda credite altor bănci prin
operaţiuni de rescont, şi de a coordona întreaga politică monetară a
statului. În general, ele sunt organizaţii de stat cu participare importantă
a statului la capitalul lor social.
Băncile comerciale de depozit îşi procură mijloacele financiare
de care au nevoie de pe piaţă prin strângerea de depozite, care sunt
capitaluri depuse de bănci pe termen scurt. Aceste bănci se împart, la
rândul lor, în bănci de depozit propriu – zise, care primesc depuneri la
vedere şi pe termen şi care, drept urmare, nu fac împrumuturi decât pe
termen scurt, şi bănci de afaceri, care dispun de capitaluri proprii
însemnate şi, în plus, îşi pot procura mijloacele necesare pentru
finanţarea întreprinderilor prin emisiunea de obligaţiuni şi de acţiuni.
Băncile specializate sau instituţiile financiare care acordă
credite speciale anumitor genuri de activitate cuprind: case de credit
agricol, bănci de credit financiar, bănci de credit naţional, bănci de
comerţ exterior etc.
Tipurile de bănci, diversitatea formelor acestora, ca şi relaţiile
dintre ele se află într-o legătură strânsă cu condiţiile economice şi social-
257
• Definire, forme
Pentru acordarea dreptului de folosire a resurselor băneşti
împrumutate, băncile pretind şi încasează dobândă sau comision, după
caz. Dobânda reprezintă suma de bani plătită pentru dreptul de
folosinţă temporară a mijloacelor băneşti împrumutate. Dacă se
are în vedere faptul că obiectul tranzacţiei de împrumut îl constituie
banii priviţi ca lichiditate, atunci se poate spune că dobânda
reprezintă preţul renunţării la lichiditate, cerut de cel ce acordă
258
262
Concepte de bază
• Piaţa monetară
• Cererea de monedă
• Oferta de monedă
• Echilibrul monetar
• Masa monetară
264
Bibliografie
• J.M.Keynes, Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi
a banilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 237-256.
• Costin Kiriţescu. Moneda. Mică enciclopedie, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 209-211; 212-218.
• Denis Flauzat, Economie contemporaine. Les phenomenes monetaires,
tom 2, Presse Universitaires de France, Paris, 1974, p. 180.184, 186-187.
• Alvin Toffler, Puterea în mişcare, Editura Antet, Bucureşti, 1995, p. 67-73.
• Dicţionar de economie, coord.: Niţă Dobrotă, Editura Economică,
Bucureşti, 1999.
265
Obiectivele temei:
– înţelegerea semnificaţiei capitalului şi a modalităţilor de trans-
formare în capital a unei părţi din veniturile diverselor pături sociale;
– analiza cauzelor care impun o diversitate de titluri de valoare
şi creşterea acestei diversităţi, o dată cu dezvoltarea economiei şi
sporirea necesarului de capital;
– cunoaşterea specificului acţiunii legii cererii şi ofertei pe piaţa
primară şi pe cea secundară ale capitalului.
1
J. Bernard et colab., Initiation économique et sociale, Paris, 1990, p. 165.
267
tot mai largă a acţiunilor. În 1983, existau în S.U.A. 42.360.000 de acţionari faţă
de numai 6.490.000 în 1952. Într-un interval de circa 30 de ani, numărul
acţionarilor a sporit, deci, de circa 4,5 ori. Procentul deţinătorilor de acţiuni este
inegal, însă, în funcţie de starea socială a diferitelor persoane. În 1983, între
deţinătorii de acţiuni din S.U.A., 3% aveau un venit sub 10.000 de dolari, 25% un
venit între 10.000 şi 25.000 de dolari, iar 40% un venit între 25.000 şi 50.000 de
dolari (Vezi Mattei Dogan, Dominique Péllasy, Economia mixtă, Editura
Alternative, Bucureşti, 1992, p. 218-225).
273
275
2
Xavier Joly, Pratiques de la décision d’investir, Les Editions
d’organization, Paris, 1998, p. 157.
276
• Riscul investiţiilor
Determinarea valorii actuale a fluxului viitor de venituri a plecat
de la premisa siguranţei acestora şi a ratei dobânzii; s-a făcut
abstracţie de risc, de posibilitatea apariţiei unor împrejurări care pot să
modifice mărimile luate în calcul, să provoace reduceri de venituri
nete şi de capital chiar. Întrucât viaţa economică este incertă prin
excelenţă, iar veniturile sunt oscilante, cumpărătorii de titluri de
valoare trebuie să ţină seama şi de risc, să anticipeze mai multe
variante posibile ale veniturilor şi să aprecieze, totodată, gradul în care
278
3
Economia politică. Economics, Editura Eficient, Bucureşti, 1992, p.255.
279
5
John Maynard Keynes, Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a
dobânzii şi a banilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 168.
6
Idem.
282
1000
iar în T1, P = × 100 = 10.000
10
286
7
Al. Puiu, Management în afacerile economice internaţionale. Tratat,
ediţia a II-a, Editura Independenţa Economică, Bucureşti, 1997, p. 494.
287
8
Gabriela Anghelache, Nicolae Dardac, Ion Stancu, op. cit., p. 102, 110, 114.
288
Concepte de bază
• Titluri de valoare
• Acţiune
• Obligaţiune
• Piaţa primară a capitalului
• Piaţa secundară a capitalului
289
Bibliografie
• John Maynard Keynes, Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a
dobânzii şi a banilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 168-169; 212;
222-223; 239-240.
290
291
Obiectivele temei:
– înţelegerea necesităţii şi rolului pieţei valutare în circulaţia
internă şi internaţională a mărfurilor;
– cunoaşterea factorilor care înrâuresc dimensiunile pieţei
valutare şi cursul valutelor;
– evidenţierea urmărilor pe care le are modificarea cursului
valutar asupra exportului şi importului de mărfuri şi asupra situaţiei
debitorilor şi creditorilor;
– introducerea studenţilor în problemele complexe ale datoriei
externe şi balanţei de plăţi.
1
Costin C. Kiriţescu, Relaţiile valutare internaţionale, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 35.
293
2
Alvin Toffler, Puterea în mişcare, Editura Antet, Oradea, 1995, p. 64.
296
3
Alvin Toffler, Spasmul economic, Editura Antet, Oradea, 1996, p. 19.
297
4
Costin Kiriţescu, Moneda. Mică enciclopedie, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 151-153.
5
Alvin Toffler, Spasmul economic, Editura Antet, Oradea, 1996, p. 18.
298
6
Alvin Toffler, Spasmul economic, Editura Antet, Oradea, 1996, p. 20.
7
Alvin Toffler, op. cit., p. 23-24.
301
*
Câteva exemple edificatoare ale modificării cursului valutar în diferite
perioade ne oferă Pierre Bezbakh în Inflaţie, dezinflaţie, deflaţie, Editura
Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 151.
Relaţia marca vest-germană – dolar
1 dolar = 4 mărci - între 1962 – 1968
1 dolar = 2,2 mărci - în 1968
Relaţia dolar – yenul japonez
1 dolar = 360 yeni - între 1969 – 1970
1 dolar = 174 yeni - în aprilie 1986
Relaţia dolar – lira sterlină
1 dolar = 0,35 lire - între 1960 – 1966
1 dolar = 0,66 lire - în aprilie 1986
Relaţia dolar – francul francez
1 dolar = 5 fr. fr. - între 1960 – 1968
1 dolar = 7,2 fr. fr. - în aprilie 1986
302
8
Costin Kristescu, Relaţiile valutare internaţionale, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti. 1978, p. 84-85.
304
9
Costin C. Kiriţescu, Moneda. Mică enciclopedie, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 122-123.
307
10
Michel Albert, Capitalism contra capitalism, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1994, p. 59-60.
310
Concepte de bază
• Valută
• Valută convertibilă
• Valută neconvertibilă
• Eurovalute
• Piaţa valutară
• Operatori pe piaţa valutară
• Cursul valutar
• Deprecierea cursului valutar
• Aprecierea cursului valutar
• Curs flotant
• Operaţiuni valutare la vedere
• Operaţiuni la termen
• Datoria externă
311
312
Obiectivele temei:
• analiza unor aspecte privind performanţele sociale ale mecanis-
melor pieţei concurenţiale;
• evidenţierea cauzelor şi consecinţelor eşecului pieţelor;
• prezentarea conţinutului şi a unor forme de eşec al pieţelor;
• relevarea unor modalităţi sau pârghii de diminuare a efectelor
negative ale eşecurilor pieţei;
• sublinierea interdependenţei dintre eficienţa economică şi justi-
ţia socială.
313
316
• Definire
Externalităţile reprezintă consecinţe sau efecte care afectează
viaţa şi activitatea oamenilor, inclusiv mediul natural. Ele se
concretizează în costuri sau beneficii care, deşi se produc, nu sunt
evidenţiate în cheltuielile şi rezultatele obţinute de către agenţii
economici. Efectele respective sunt suportate şi de alte persoane sau
grupuri decât cele care le produc.
Externalităţile sunt generate de către acele activităţi care induc
sau provoacă efecte răspândite asupra altor grupuri sau persoane decât
cele care le produc sau le consumă.
Externalităţile apar în situaţiile în care preţurile pieţei nu reflectă
integral nici costurile, nici beneficiile asociate producţiei sau
consumului. Astfel, externalităţile reprezintă acea parte a costurilor şi
beneficiilor asociată unei terţe părţi, ce pot avea un caracter extern în
raport cu partenerii de bază.
Principalele caracteristici ale externalităţilor sunt:
a) derivă din activitatea altor agenţi economici decât cei care le
suportă costurile directe;
b) efectele, fiind induse, nu sunt înregistrate în mod direct pe
pieţe şi, ca atare, nu influenţează echilibrul concurenţial.
De regulă, în cazul externalităţilor, producţia sau consumul unui
bun de către un agent economic schimbă corelaţiile dintre costurile
sau beneficiile private, pe de o parte, şi costurile sau beneficiile
sociale, pe de altă parte. Externalităţile apar, în principal, datorită
faptului că drepturile de proprietate asupra unor resurse sunt fie
insuficient protejate, fie incomplet definite.
Dintre resursele vitale, aerul este o resursă fără proprietar. Din
această cauză, poluarea este cazul cel mai evident de externalitate.
Spre exemplu, agenţii economici pot utiliza gratuit aerul pentru că
acesta nu are proprietar şi îl pot polua pentru că nu este suficient
protejat. Mai mult chiar, agenţii economici care utilizează aerul curat
şi produc poluare nu compensează persoanele afectate de poluarea
aerului. Astfel, în cazul unei firme producătoare de oţel, costul aferent
utilizării aerului curat rămâne extern producţiei de oţel, nefiind
încorporat în preţul acestuia.
317
• Clasificare
În funcţie de efectele incluse, externalităţile pot fi: externalităţi
pozitive (efecte benefice) şi externalităţi negative (efecte malefice).
Această clasificare are un caracter relativ, întrucât o externalitate
negativă dintr-un anumit punct de vedere poate fi pozitivă din alt
punct de vedere. Spre exemplu, o firmă poate genera, prin poluare,
efecte externe negative, dar prin dezvoltarea producţiei poluante, să
sporească gradul de ocupare a mâinii de lucru. Din această cauză,
includerea într-o categorie sau alta de externalităţi are loc în funcţie de
caracterul preponderent al efectelor externe.
În cazul externalităţilor pozitive, beneficiile private sunt mai
mici decât beneficiile sociale, acestea din urmă incluzând şi benefi-
ciile externe ce revin unor terţe persoane. Acest tip de externalităţi se
concretizează în niveluri de producţie şi de consum sub cele
corespunzătoare alocării eficiente a resurselor.
Pentru a reprezenta grafic corelaţia dintre diferitele tipuri de
beneficii este necesar să precizăm ce se înţelege prin beneficiu
marginal şi care este tendinţa de evoluţie a acestuia.
Prin beneficiu marginal se înţelege expresia valorică pe unităţi
marginale a consumului; întrucât utilitatea marginală este descres-
318
BSM
CM
BPM
319
• Bunuri publice
Natura specială a bunurilor publice constă în faptul că acestea
sunt unice şi egale pentru utilizatori, în sensul că fiecare individ poate
beneficia de ele. Aceste bunuri sunt destinate consumului colectiv:
şosele, autostrăzi, iluminatul public, apărarea naţională, programele
TV şi radio, apele râurilor, canalele de navigaţie etc.
Bunurile publice pure au două trăsături fundamentale: a) non-
excluziunea şi b) nonrivalitatea.
Nonexcluziunea este generată de indivizibilitatea cererii pentru
bunurile publice şi presupune că nici o persoană nu poate fi eliminată
sau exclusă din sfera consumatorilor potenţiali ai bunurilor publice.
Aceasta înseamnă că un bun public este nonconcurent în comun, în
sensul că nu este mai puţin disponibil pentru o persoană din cauză că
aceasta nu ar fi dorit sau nu ar fi contribuit la crearea bunului respectiv.
Un exemplu privind nonexcluziunea îl constituie iluminatul
străzilor. Astfel, dacă o stradă este iluminată, lămpile instalate
luminează în egală măsură pentru orice trecător, indiferent de statut
sau comportament. Important este ca străzile să fie iluminate şi să
asigure confortul pentru toţi trecătorii. Nonexcluziunea exprimă
posibilitatea ca oricine să beneficieze de un bun public fără ca prin
aceasta să fie afectată capacitatea altcuiva de a face acelaşi lucru.
Nonrivalitatea înseamnă lipsa de rivalitate între utilizatori şi
este generată de indivizibilitatea ofertei de bunuri publice; ea
presupune că, după ce bunul a fost produs, pentru orice consumator
adiţional, costul marginal este nul. Aceasta înseamnă că suplimentarea
322
Concepte de bază
• eşec al pieţei
• excluziune imperfectă
• costuri de excluziune
• costul social şi privat
• beneficiul social şi privat
• externalităţi pozitive şi negative
• internalizarea externalităţilor negative
• bunuri publice, bunăstare, justiţie socială
327
328