Welcome to Scribd, the world's digital library. Read, publish, and share books and documents. See more
Download
Standard view
Full view
of .
Look up keyword
Like this
1Activity
0 of .
Results for:
No results containing your search query
P. 1
2

2

Ratings: (0)|Views: 0|Likes:
Published by Toader Vlad

More info:

Published by: Toader Vlad on Oct 28, 2011
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as RTF, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

08/01/2013

pdf

text

original

 
SKENDER-BEI ŞI RAJKO UŽIČANIN
Spectrul noii din Prizren s-a întins şi peste diminea de 18aprilie, când a răsărit soarele şi au sosit la lucru medicii şi salariaţiispitalului. M-am grăbit să-l înştiinţez pe directorul spitalului, mediculprimar Sefcet Murici, despre purtarea patrulei de miliţie şi a celor doiinfirmieri.Directorul mă primi mai mult decât cordial. Nici nu am închis bineuşa în urma mea că el se şi ridică de pe scaun, îmi porni în întâmpinareşi mă salută ca pe unul a cărui vizită îl bucura foarte mult.- Frumos din partea dumneavoastră că aţi venit, colega Jugović -zâmbi el. - Poftiţi - arătă cu mâna spre un fotoliu şi, doar ce m-amaşezat, că el aduse două pahare şi o sticlă de rachiu.Asta m-a tulburat. Parcă pentru o clipă s-a diminuat furia din mineşi parcă am uitat pentru ce anume am venit aici. Am acceptat băuturapentru a nu-i răni bunăvoinţa şi solicitudinea.- V-aţi acomodat cu Kosovo? - mă bătu el pe umăr, dar nu-miaşteptă răspunsul. - E greu - continuă el imediat - să dezrădăcinezianalfabetismul, bolile, sărăcia, unele prejudecăţi. Dar aici trăiescoameni buni şi harnici..., credeţi-mă, albanezii sunt o lume harnică şicinstită, colega Jugović.- Bineînţeles, bineînţeles că sunt cinstiţi şi...şi... - limba mi-era pre-gătită pentru laude, însă nu o susţinu şi gândul.- Numai că, tovarăşe director, eu trebuie să vă aduc la cunoştinţăceva prin ce am trecut astă-noapte, ca medic de gardă şi pentru că, mise pare, nu s-a petrecut întâmplător. Este posibil şi să exagerez, fiindcăsunt personal atins şi personal umilit, însă cred că... de fapt ... faţăde... - m-am poticnit eu ş
i
m-am oprit nu din cauza tulburării mele, cidin teama de a nu spune lucrul pe care am intenţionat să-l spun şipentru care am venit la directorul Murici.Amintirile mele, şi ele ajung până la cel de al patrulea, dar poate şila al treilea an de viaţă, sunt legate de poveştile că toate relele, toatemurdăriile şi duşmăniile încep de la "câinii de valahi*", de sârbi. Amcrescut în blestemele mamei mele adoptive Rabija şi ale tuşiiHikmeta, potrivit cărora trebuia ca "Allah să smulgă şi ultimul vlăstar a
l
acestui neam de câine şi de sămânţă de criminali". Mai târziu, la şcoalăşi la studii, la fel au vorbit şi învăţătorii şi profesorii mei, doar că ştiinţaşi-o exprimau prin cuvinte mai rafinate, selectate. În noi toţi, în toatăgeneraţia noastră de elevi
 
de după război** a fost insuflată în oaseteama de
şovinismul sârb şi hegemonia velikosârbă
. Copil fiind, acestecuvinte înspăimântătoare mi se păreau nişte balauri cu şapte capete şinişte vârcolaci din basmele mătuşii, mă trezeau din somn, mă făceausă ţip şi să delirez. Evident, cum creşteam şi înaintam în ani, aceste şiasemenea coşmaruri au dispărut. Stafia
hegemoniei velikosârbe
mă pândea
1
 
 însă şi pe mai departe de după fiecare colţ şi din fiecare por al vieţii.De neprins şi nezu, înpretutindeni prezentă, mereu şi cu încrâncenare bătută şi zula nt, dar niciodată ucisă ori învinsă, îmi semăna cu o umbră uriaşă şi întunecată ce scăpa deameninţări şi urmăriri. Mă mira faptul că în toată prigoana şi zarva în jurul acestui bau-bau se
 
aflau în frunte profesorii, veteranii de război, judecătorii, ofiţerii sau ziariştii cu nume sârbeşti. Dinaintea acestorrecunoaşteri în cor şi pe nerăsuflate ale nenumăratelor păcate ale pă-rinţilor, moşilor şi strămoşilor lor se topea până şi ultima m
e
a bănuialăşi posibilitate ca, totuşi, măcar ceva este exagerat în prezentarearăului... Terminam gimnaziul când poliţia sud-africană ucidea copii laSharpville. Chiar şi cu această ocazie, adunarea de protest de la şcoalăa răsunat de strigăte împotriva
 
hegemoniei velikosârbe
. Îmi amintesc, nepovestise profesorul de istorie, cum, probabil la începutul acestuisecol, în Serbia "burgheză şi nepopulară" de atunci, un ofiţer strângeavoluntari care să meargă în Africa de Sud să-i apere pe buri în războiullor împotriva englezilor. La care noi am strigat, ca o haită: "Moartehegemoniei velikosârbe!". Mai mult ca sigur, ne-au furat reflexele însuşite şi impulsurile exersate...Dar la ce bun toată această poveste şi cui îi este ea adresată?Poate îi va fi bună doar conştiinţei mele, ca pretext şi încercare dedezvinovăţire pentru abaterea şi teama ce m-a înţat de tdinaintea directorului Murici. Mă linişteam cu gândul că nu mă blocaselaşitatea, ci stăpânirea de sine şi prejudecăţile câştigate
.
- Am venit, tovarăşe director, pentru a mă plânge de comporta-mentul miliţienilor... de fapt, de comportamentul celor doi infirmierişi... l-au snopit în taie pe un om ...nu l-au, vreau spun, nuinfirmierii l-au snopit, ci miliţienii - abia am adunat eu acest gândnenorocit şi confuz.În tăcere, dar extrem de amabil, medicul primar Murici îmi umplupaharul. Acest lucru mă răni. De parcă mi-ar fi spus: "Adună-te puţin,omule, şi învaţă să vorbeşti!"- Miliţienii şi-au făcut de cap în spital, iar infirmierii... - mi se îm-pletici iar limba. - Dumneavoastsunti oftalmolog specialist,tovarăşe director, cel mai bine ar fi să-l consultaţi pe bolnav şi abiadupă asta continuăm discuţia.- Unde v-aţi terminat studiile? - mă întrebă pe neaşteptate.
- La Sarajevo.
- Nu mă mai trataţi, vă rog, atât de oficial şi de distant. Eu sunt co-legul dumneavoastră, iar faptul că sunt director este trecător şi lipsitde importanţă. Vedeţi, această predispoziţie spre a fi direct şi înclinatspre un fel de comport
ament familiar eu am luat-o cu mine de la Belgrad.
- Vorbiţi sârba de parcă vă este limba maternă - am replicat eu fărăsă mă gândesc şi de îndată am regretat şi m-am speriat să nu caute înaceastă laudă spontană ceva care să-l fi jignit.
2
 
El dădu din mână şi spuse că, din păcate, sârba îi şi era limba ma-ternă. Albaneza o vorbea foarte rău. Pe când în sârbă a terminat şişcoala elementară, şi gimnaziul, şi studiile. Zicea că aşa au vrut, înacele timpuri, riii lui. Pe-atunci, la Prtina, nici nu exis
t
a ofacultate de medicină. Aproape toată inteligenţa albaneză de durăzboi s-a maturizat şi s-a educat într-o limbă străină, în general laBelgrad. Acum - zicea - este altcumva. Pentru alţii, pentru cei mai tinerişi nu pentru el, era altfel. Iată,
e
l este un străin în propria-i casă şi înpropriul popor. S-a căsătorit cu o fată din Bosnia, din Doboj. Copiii îi învaţă la şcoală în albaneză, însă cu tatăl şi în special cu mama lortrebuie să se înţeleagă în limba poporului care niciodată n-a avut oa
t
itudine prietenească faţă de poporul lor. El, zice, este un "ienicer", şi încă din cel mai curat soi de "ieniceri"!- Nu este chiar aşa - m-am grăbit eu să-l consolez şi -lbinedispun. - Şi în casa lui Vuk Karadžić s-a vorbit doar germana, iararistocraţia rusă se folosea de limba maternă doar pentru a poruncislugilor ori când erau beţi.Am spus asta mânat de cea mai bună intenţie, însă Murici înţeleseaşa cum a vrut să înţeleagă. Pe drumul până la creierul lui, strecurateprintr-o muţime de filtre subconştiente îndreptate spre nesiguranţă şisuspiciune, cuvintele mele primiră un înţeles ironic.- Albaneza şi este o limbă de slugă... da, da, aţi găsit adevăratacomparaţie! taie lemne, fie mercenari, ture praful şigunoiul de pe caldarâmurile din oraşe, doar pentru asta sunt capabilialbanezii... şi sunt doar... noi suntem slugi, argaţi, semioameni,animale de povară... ştiţi foarte bine ce se gândeşte şi se vorbeştedespre noi!- Dumneavoastvă închipuiţi, dumneavoastră... - dintr-o dată amtăcut, deoarece mi s-a părut că orice altceva, în afară să tac, ar fi fostlipsit de respect. Tăcu şi el. În privire îi încolţi teama că prin confesiunea sa depăşiselimitele ndriei şi se umilise. Dar teama aceasta poate nici nurăzbătuse la suprafaţă din lamentarea sa, ci din ochii mei, în carerecunoscuse ceva asemănător compasiunii. Asta îl şi oprise şi-l făcusesă se ruşineze. Din fericire, sub sprâncenele şi dincolo de faţa mea elnu putea totuşi să pătrundă până la originea acestei compasiuni
 
şiunde m-a dus gândul ascultându-l...În gimnaziu, la Gacko, am cunoscut primii albanezi. Fuseseră doi,veniseră în oraş pe la jumătatea toamnei, încărcaţi cu două ferăstraiemari, slabi, cu hainele rupte şi murdare, tăcuţi şi speriaţi. Locuiauvizavi de şcoală, într-o pivniţă. Tăiau lemne, descărcau cărbune, cărausaci de făină pe la case. După ce-şi terminau treaba, nu-i chemanimeni în casă, la masă ori la o cafea. Îi plăteau afară, şi-atunci de ladistanţă, de parcă erau leproşi. Iar când treceau
 
pe la prăvălie săcumpere pâine şi câte o căpăţână de ceapă, vânzătorii luau şi banii din
3

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->