Biografia lui HENRI-IRENEE MARROU nu are nimic spectaculos.
Se „reduce" la o listă de titluri academice, de funcţii ştiinţifice, precum şi la lucrările publicate, rezultat al cercetărilor întreprinse de-a lungul
unei vieţi întregi şi care au marcat puncte de reper în domeniile respective.
S-a născut la Marsilia, în 1904, ca fiu al unui modest muncitor tipograf, Louis Marrou.
în însoritul şi străvechiul port mediteranean şi-a făcut studiile liceale; a absolvit Şcoala Normală Superioară de la Paris, apoi, ca bursier, a
urmat şi cursurile Şcolii Franceze de la Roma, ajungînd să cumuleze astfel titlurile de licenţiat în istorie şi geografie şi doctor în litere.
După anii de învăţătură, H.-I. Marrou a considerat că este de datoria lui să împărtăşească şi altora, mai tineri, tezaurul de cunoştinţe acumulat
în diferite şcoli pe care le-a frecventat.
în 1932, este numit, prin concurs, profesor lalnstitutul Francez din Neapole; în 1937, ocupă un post de profesor la Universitatea din Cairo.
Aici, începe temeinice studii de literatură medievală arabă, al căror ecou îl vom regăsi şi în volumul de faţă. între anii 1938-l945, mai
funcţionează, fînd pe rînd, la Facultăţile de Litere din Nancy, Montpellier, Lyon. Timp de trei decenii, din 1945 pînă în 1975, doi ani înaintea
morţii sale, va preda „Istoria creştinismului" la Paris, la Sorbona.
Prima sa lucrare mai importantă apare în 1934: Fondements d'une culture chretienne (Bazele unei culturi creştine).
Paralel cu preocupările didactice, H.-I. Marrou îşi continuă cercetările în domeniul muzicii. Aşa că, opt ani mai tîrziu, publică Trăite de la

musiqug.selon l'esprit de Saint Augustin (Tratatul despre muzică în spiritul Sfintului Augustin), iar, în 1944, Le Livre des Chansons ou Introduction â la connaissance de la chanson populaire frangaise (Carte despre cîntece sau Introducere în studiul cîntecului popular francez).

Primele trei scrieri pe care le-am menţionat au fost semnate Henri Davenson, pseudonim pe care Marrou îl foloseşte pentru motive explicate
de el însuşi în prefaţa acestei cărţi.
Lista operelor sale se va îmbogăţi cu alte lucrări valoroase, dovedind cît de vast este orizontul spiritual al acestui savant; amintim cîteva
dintre ele: L'Ambivalence du temps de l'histoire chez Saint Augustin (Caracterul ambivalent al timpului istoric la Sfîntul Augustin); Saint

Augustin et la fin de la culture antique (Sfîntul Augustin si sfirşitul culturii antice); Nouvelle Histoire de VEglise (O nouă istorie a Bisericii);
Etudes sur Ies scenes de la vie intellectuelle figurant sur Ies monuments funeraires romains (Studii asupra scenelor de pe monumentele
funerare romane prezentînd viaţa intelectuală); Histoire de l'education dans l'Antiquite (Istoria educaţiei în Antichitate); De la connaissance
historique (Despre ştiinţa istoriei); Saint Augustin et Vaugustinisme (Sfîntul Augustin şi augustinismul); Theologie de l'histoire (Teologia
istoriei).

Academia Franceză, Institutul Arheologic German, Academia Pontificală Romană, Academia Britanică, Academia Bavareză, Academia
Olandeză de Ştiinţe, Academia Dei Lincei din Roma. A mai fost membru al Societăţii pentru prietenia iudeo-creştină, membru al Academiei
Charles Cros şi preşedinte al Institutului Ştiinţific Franco-Canadian.
A avut, de asemenea, o bogată activitate publicistică atît în Franţa, cît şi în străinătate; încă din 1934, a fost criticul muzical titular al revistei

De o modestie adeseori relevată de cei care l-au cunoscut, profesorul Henri-Ire'nee Marrou a făcut parte dintre acei cercetători pasionaţi care
nu urmăresc o glorie facilă. Dar studiile sale s-au înscris printre lucrările de referinţă în istoria muzicii, a religiei, a culturii antice. Şi putem
adăuga pe lista lucrărilor sale
de mare răsunet siTr u b a d u r ii.
SORINA BERCESCU

BUCUREŞTI
Dragan Stoianovici îşi exprimă gratitudinea faţă de Ministerul Culturii şi Francofoniei din Franţa pentru posibilitatea pe care
i-a oferit-o de a efectua în anul 1994 un stagiu de două luni în Franţa în vederea realizării acestei traduceri. Mulţumeşte de
asemenea Părinţilor Willem şi Ange de la Comunitatea augustiniană din Paris pentru prietenia şi sprijinul pe care i le-au
acordat legat de această muncă.

IOHANNAE
CONIVGI
OPTIMAE
D.D.D.

DRAGAN STOIANOVICI a tradus, din limba franceză,
de la p. 7 la p. 434 şi de la p. 467 la p. 521.
LUCIA WALD a tradus, din limba franceză, de la p. 437 la p. 465; de asemenea, a realizat transpunerea în limba română a
termenilor, expresiilor şi citatelor din limbile latină şi elină - în cazul în care aceştia nu sînt traduşi explicit în textul însuşi al
lui Marrou.
HENRI-IRENEE MARROU

I. Problema decadenţei şi a sfîrşitului civilizaţiei antice m-a atras, după atîţia alţii, şi pe mine. Istoricul
care se pregăteşte să abordeze studiul lumii romane din perioada care începe cu sfîrşitul secolului al
III-lea d. Cr. trebuie să rezolve o chestiune preliminară — aceea a perspectivei în care să-şi orienteze
cercetarea. Deoarece e vorba de o epocă ce nu face parte dintre cele care s-au impus întotdeauna
atenţiei prin interesul lor intrinsec, prin grandoarea realizărilor lor. Dintru început1, ea nu e studiată atît
pentru sine însăşi, cît în vederea determinării locului pe care-l ocupa în evoluţia omenirii, a rolului pe
care l-a jucat în mersul istoriei.
Avem de a face aici cu două puncte de vedere opuse: putem privi această epocă fie ca „sfîrşit al lumii
antice", fie ca „început al Evului Mediu".
Epoca imperială tîrzie i se înfăţişează istoricului Antichităţii în primul rînd ca epocă a decadenţei, în
care asistă la agonia lentă, la descompunerea progresivă a acelei civilizaţii antice pe care a învăţat s-o
cunoască şi s-o iubească urmărindu-i istoria de-a lungul atîtor secole, de la îndepărtatele-i origini pînă
la înfloritoarea-i maturitate. Iubitorul artei antice, pentru care sculptura se defineşte mai întîi prin
Fidias, nu va vedea decît stîngăcie şi barbarie în chipurile colosale de împăraţi din vremea unor
Constantin ori Teodosiu. Umanistul ce s-a hrănit din textele lui Cicero va aprecia că un Pliniu cel Tînăr
aparţine deja „vîrstei de argint"; ce mai poate gîndi, atunci, cînd ajunge la Symmachus, iar apoi la
Sidonius Apollinaris? Aceste nume jalonează, în ochii săi, un proces de degradare continuă.
Punctul acesta de vedere, care a dominat multă vreme şi care continuă să se prezinte în chip firesc
spiritului, ajunge să plaseze epoca de care ne ocupăm într-o lumină foarte defavorabilă: bătrîneţe,
decrepitudine, lumină ce se stinge... Interesul ei pare a nu fi decît unul negativ.
Istoricul Evului Mediu ne invită să punem problema cu totul altfel. El constată că civilizaţia medievală
nu este autonomă; în mare măsură, ea nu

acestei epoci, ajungi să li te ataşezi, să le recunoşti un interes şi o valoare proprii. Eu însumi, după ce am petrecut vreo zece
ani în tovărăşia lor, mă simt plin de înţelegere, simpatie, cîteodată chiar de entuziasm pentru aceşti „literaţi ai decadenţei"! E
ceea ce se întîmplă oricărui specialist: nu există problemă care, după o suficientă aprofundare, să nu devină izvor de plăcere
intelectuală pentru cel ce a ales-o. Trebuie doar să nu cazi pradă amăgirii şi să-ţi aminteşti la timp de sarcasmele lui Nietzsche
la adresa celor numiţi de el „sectarii spiritului"...
8

face decît să continue şi să preia (transformînd-o, desigur) moştenirea civilizaţiei antice. Fie că e vorba
de evoluţie sau de renaştere, cînd cercetezi obîrşiile diverselor aspecte ale civilizaţiei medievale, nu le
vei descoperi, cel mai adesea, în Antichitatea clasică, ci în civilizaţia epocii tîrzii. Pînă în secolul al
XlII-lea, dascălul gînditorilor scolastici nu este Aristotel cel din veacul al IV-lea î. Cr., ci — deosebirea
nu e neînsemnată — Aristotelul lui Boethius şi, mai mult decît el, Sfîntul Augustin. Iar cînd, în secolul
al Xll-lea, juriştii din Bologna redescoperă dreptul roman, nu la Gaius îl redescoperă, ci la Iustinian.
Privită într-o asemenea lumină, Antichitatea tîrzie nu se mai înfăţişează sub chipul morţii, ci sub
aspectul legăturii cu o nouă înflorire a vieţii. Formele particulare pe care le îmbracă atunci diversele
elemente ale civilizaţiei nu mai trebuie privite doar ca modalităţi ale unui proces de dispariţie, ci ca
germeni din care porneşte dezvoltarea unor organisme noi. Decadenţa nu este numai scleroză şi
îmbătrînire, ci totodată condiţia unei metamorfoze...
Acest punct de vedere este bineînţeles singurul care îngăduie istoricului să înfăţişeze în mod adecvat
epoca de care ne ocupăm. De bună seamă, studiul ei nu trebuie separat de cel al veacurilor de dinainte,
pentru că numai cunoaşterea originilor ei clasice poate s-o explice. N-o putem însă înţelege pe deplin
şi nu putem determina rolul pe care l-a jucat în istorie decît luînd aminte la ceea ce avea să-i urmeze şi
referindu-ne neîncetat la realizările Evului de Mijloc.
Ideea nu este nouă2; mi se pare însă că fecunditatea ei este deocamdată departe de a fi epuizată.
Neîndoielnic, o seamă de lucrări remarcabile au contribuit deja la învederarea interesului pe care îl
prezintă anumite aspecte

formă de civilizaţie remarcabilă, demnă de interes. Efortul de a stabili trăsăturile specifice ale artei romane din epoca
imperială tîrzie (cum au încercat atîţia istorici, începînd cu Riegl) ar fi lipsit de sens, sau aproape, dacă arta bizantină, care o
continuă, n-ar fi devenit pentru noi o realitate vie, un ansamblu de realizări cărora le acordăm o mare valoare.
Trebuie constatat că progresele cercetării istorice duc la spargerea cadrului tradiţional: Antichitate, Ev Mediu... Acest din
urmă termen a devenit impropriu. El părea normal într-o vreme cînd adjectivele „gotic" sau „bizantin" erau încărcate de
întregul dispreţ manifestat faţă de aceste veacuri de întuneric, cînd Evul Mediu nu era înţeles decît ca o lungă tranziţie între
Antichitate şi Renaştere.
Astăzi, nimeni nu contestă că icoanele din Novgorod sau vitraliile din Chartres reprezintă „reuşite" la fel de frumoase ca
Partenonul sau frescele din Capela Sixtină. Drept urmare, civilizaţia Europei creştine se impune atenţiei cu o autoritate
proprie. Rolul de „Ev Mediu" revine mai degrabă veacurilor de decadenţă. îşi face loc ideea (care se degajă de altminteri din
toate scrierile lui Pirenne, ca şi din strălucitele eseuri ale lui Chr. Dawson) că hotarul dintre Antichitatea clasică şi Evul de
Mijloc nu-l marchează invaziile barbare, ca printr-o ruptură bruscă, ci că, dimpotrivă, trebuie recunoscută autonomia unei
lungi perioade de tranziţie, al cărei început s-ar cuveni plasat în criza din secolul al III-lea şi în restauraţia diocleţiană, iar
încheierea, la sfîrşitul secolului al VUI-lea, o dată cu renaşterea carolingiană.
INTRODUCERE

ale acestei civilizaţii romane tîrzii. De la Fustei de Coulanges la Rostovţev, s-au depus multe strădanii
pe linia degajării trăsăturilor originale ale structurilor sociale proprii perioadei imperiale tîrzii şi a
identificării tuturor elementelor ei care prevestesc deja regimul feudal: cum pregăteşte colonatul
iobăgia etc. în mai toate domeniile, s-au putut face cercetări analoge: astfel, pe plan religios,
valoroasele studii ale lui Dolger pun în lumină tot ceea ce creştinismul(C hristentum ) datorează
Antichităţii(A ntike ) — în fapt, cel mai adesea, Antichităţii tîrzii(Spâtcmtike). Deşi nici unul dintre
aceste filoane nu este în prag de epuizare, m-am simţit îndemnat să aleg spre cercetare un alt domeniu,
poate mai puţin explorat: cel al vieţii intelectuale.
Mai precis, mi-am propus să desluşesc în ce consta activitatea inteligenţei pentru un om de la sfîrşitul
Antichităţii. Ce idee îşi făcea acesta despre ea? Ce ideal căuta să înfăptuiască prin ea? De ce anume
elemente dispunea pentru aceasta? Ce fel de studii făcuse, ce formaţie căpătase? Practic, în ce consta
viaţa spiritului pentru un om de atunci, ce scop urmărea, care-i erau metodele, tehnica? într-un cuvînt,
ce anume reprezenta pentru el ceea ce numim astăzicultură !
înţelegem destul de bine ce însemna cultura şi prin ce se distingea omul cultivat în ochii unui
contemporan al lui Aristotel, al lui Cicero sau al lui Abaelard ori Dante. Mi s-a părut că aceste lucruri
nu sînt înţelese la fel de clar în cazul unui om din secolele al IV-lea sau al V-lea d. Cr. Am socotit că ar
putea fi util să le precizăm; să determinăm sub ce forme s-a transmis şi a supravieţuit pînă la el tradiţia
antică; în ce măsură se puteau deja schiţa la el cadrele viitoarei culturi medievale.
II. înainte de a merge mai departe, mi se pare util să definesc clar ce anume înţeleg prin această
noţiune decultură , dat fiind că întregul studiu de faţă se va sprijini pe ea.
Este vorba, în fapt, de o idee apărută recent3, mult mai puţin veche decît cuvîntul ce o desemnează4:
elaborarea ei se încheie sub ochii noştri, iar

în prelungirea istoriei cuvîntului latinesccultura (privitor la acesta, cf. nota A, din Apendice pp. 437-439); multă vreme însă,
cuvîntul francez nu face decît să-l reproducă pe cel latinesc, atît ca sens, cît şi ca formă. Pînă şi în secolul al XVII-lea, e
folosit în sens figurat, conform uzului latinesc, doar cu un complement (cultura artelor, cultura spiritului). Secolul al XVIII-
leaîl foloseşte fără complement (Voltaire, Vauvenargues), dar e încă departe de a-i da întreaga semnificaţie pe care o posedă
astăzi. Ultimele faze ale acestei evoluţii sînt încă prea puţin cunoscute (cf. Febvre,Civilisation, pp. 37-38; Tonnelat,id. , p.
61). Englezesculc u l t ure este aproximativ echivalent şi pare să fi avut o istorie asemănătoare (cf. marele dicţionar al lui
Murray,s. v. ); cuvîntul germanKu ltu r, împrumutat din franceză în secolul al XVIII-lea, a avut în schimb o dezvoltare
autonomă şi desemnează în prezent un complex de realităţi destul de diferite (cf. valorosul studiu al Iui Tonnelat,id., pp. 6l-
79).
10

dicţionarele noastre cele mai autorizate n-au avut încă timpul să înregistreze rezultatul acestei evoluţii.
Desemnînd la figurat cele ce ţin de spirit, cuvîntulcultură capătă rînd pe rînd diferite accepţiuni,
înrudite desigur şi în fond complementare, dar pe care analiza trebuie să le separe. Aş distinge mai întîi
ceea ce s-ar putea numi cultură în sens strict sau mai bine zis cultura pregătitoare. Sensul acesta
rămîne strîns legat de metafora iniţială; cultura este activitatea ce caută să confere inteligenţei
capacitatea de a rodi, activitate asemănătoare aceleia pe care o face ţăranul care îşi lucrează pămîntul.
Noţiune foarte scolastică încă, strîns legată de cea de educaţie; instrucţie, educare, formare, cultură —
un lanţ de concepte înrudite, cu limite destul de imprecise. Am putea caracteriza în linii mari cultura ca