Welcome to Scribd, the world's digital library. Read, publish, and share books and documents. See more
Download
Standard view
Full view
of .
Save to My Library
Look up keyword
Like this
8Activity
0 of .
Results for:
No results containing your search query
P. 1
Mişcarea new age – o nouă abordare a ştiinţei?

Mişcarea new age – o nouă abordare a ştiinţei?

Ratings: (0)|Views: 102 |Likes:
Published by Dan Constantin
Articol de pr. Dan Bădulescu
Articol de pr. Dan Bădulescu

More info:

Categories:Types, School Work
Published by: Dan Constantin on Nov 22, 2011
Copyright:Traditional Copyright: All rights reserved

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

05/12/2014

pdf

text

original

 
Mişcarea new age – o nouă abordare a ştiinţei?
1
Pr. Dan BădulescuDe la concepţia materialist-atee la ,,ştiinţa” new age.
Originea ştiinţelor naturii trebuie căutată în Grecia antică, şi anume la filosofii secolelor VI-V î. d.Hr. mai exact în şcolile din Miletul Ioniei. Aceşti filosofi se mai chemau şi
- „cei ce cred cămateria e vie“, o concepţie organicist-monistă ce nu făcea distincţie întrespirit şi materie.Heraclit din Efesfolosea pentru această unitate termenulde
logos
, termen ce a fost preluat ulterior deSfântul evanghelist Ioancu binecunoscutele semnificaţiiteologicecreştine.Revenind în antichitate, şcoalaeleatia introdus un principiuhenoteist, promovând o cosmologie detipul raţionalismului materialist,consecinţă a viziunii dualiste
 spirit -materie
. Ultimul domeniu fiind celaccesibil simţurilor, s-a urmărit a serăspunde întrebărilor existenţiale legatede aparia cosmosului din haos, aoriginii multitudinii şi varietăţiiaspectelor şi fenomenelor naturale, s-au cercetat cauzele mişcării şischimbării, relaţia dintre formă şi materie.Materia (
φισις 
) ca atareera considerată a fi universală, veşnică şi necreată. Metodele folosite de aceşti filosofi au fost atâtobservarea empirică directă a fenomenelor naturale cât şi folosirea pe scară largă a ipotezelor generale şispeciale, urmărindu-se elaborarea unor teorii ale mişcării de natură metafizică şi matematică. Din aceastănevoie de explicare a antitezei unitate-diversitate observată în natură a luat naştere şi s-a dezvoltat însecolele V-III teoria ,,atomistă” susţinută deLeucip,DemocritşiEpicur . În esenţă aceasteorie  presupune că la baza materiei se află particule indivizibile (
α-τομος 
), identice, veşnice şi indestructibile.Organizarea materiei era socotită a fi
discontinuă
, ea fiind alcătuită din corpuri solide, lichide şi gazoase.Atomii respectivi au o mişcare liberă într-un spaţiu ce conţine elemente de tip ,,vid”.Această teorie a fost combătută în aceeaşi perioadă de cătrestoicii Zenon, Chrisip şi mai târziu de Poseidon din Apameia. Aceştia au subliniat caracterul de
continuitate
al naturii elaborând concepţia,,pneumatică” potrivit căreia spaţiul şi materia reprezintă un continuum străbătut şi unificat de un fel despirit aerian pe care l-au numit
πνευμα
, cuvânt cu înţeles atât de familiar mai târziu creştinilor vorbitoride greacă. Ştiinţele naturii fiind un domeniu supus fluctuaţiilor şi arbitrarului, subiectivităţii şiunilateralităţii inerente posibilităţilor limitate ale înţelepciunii (
σοφια
) omenti, au beneficiat degândirea unei noi personalităţi care a răsturnat ambele concepţii: marele Aristotel. Acesta s-a preocupatîn primul rând de problema filosofică a mişcării constante, ce are o cauză constantă şi se produce într-unmediu de rezistenţă. De aici el a dedus imposibilitatea existenţei vidului, acesta fiind cum se ştie un
1
Vezi Pr.Dan Bădulescu
 Împărăţia răului New age
1
 
mediu de rezistenţă zero. În fizica lui Aristotel cosmosul a fost divizat în două domenii, unul celest şicelălalt terestru, guvernate de legi calitative diferite.În secolul următor notăm activitatea şi contribuţia remarcabilă a luiArhimede, care a aplicatfizicii soluţii matematice şi geometrice, urmând în acest sens avansatelor cunoştinţe ale egiptenilor aplicate în construcţia piramidelor, preluate după cum se ştie de Pythagora şi aduse astfel în spaţiulelenistic. De la Arhimede ne-a rămas legea sa legată de echilibrul forţelor hidrostatice.Ultimul reprezentant de seamă al antichităţii greceşti (perioadaelenistă) este Ptolemeuîn secolul II î.d.Hr., a rui concepţie astrofizică a rămas normativă în Europa timp de peste 1500 de ani.Până în acest moment cu privire la ceea ce se va numi maitârziu Europa constatăm o diviziune de tip
latitudinal 
nord-sud. Astfel preocupările la care ne referim sunt specifice spaţiului mediteranean,spaţiu ce devine după cum se cunoaşte o
mare internum
a imperiuluiroman. În secolele erei creştine se profilează următoarea ,,falieculturală, de data aceasta
longitudinală
est-vest, iar imperiul se vaîmpărţi în două. Romanitatea capătă doi centri de putere, vechea şinoua Romă, iar cele două părţi se vor ,,latiniza” în apus şi ,,eleniza”(greciza) în răsărit.Din punctul de vedere al ştiinţelor naturale se constaostagnare pe toată perioada milena(500-1500) numide cătresavanţii iluminişti ai secolului XVIII ,,evul mediu întunecat”. Această stagnare este explicabilă prinavântul creştinismului, prin creştinarea treptată a Europei cu ponderea din ce în ce mai mare a Bisericiiuniversale (catolic-ortodoxă), şi deci a concepţiilor de viaţă superioare propovăduite de aceasta. Accentulse mută pe viaţa şi fericirea veşnică, pe mântuire, sfinţire, urmărind ca scop suprem îndumnezeirea(
θεοσις 
), pentru care se cereau alte eforturi, o altă cunoaştere, şi mult mai puţin cercetarea ştiinţifică. Dar aceste preocupări duhovniceşti s-au dovedit a fi prea înalte pentru popoarele din jumătatea apuseană a imperiului, în special celecreştinate mai recent cum au fost francii şi germanii (saxonii),normanzii, longobarzii şi alţii. Ponderea lor a început să covârşeascăApusul, iar după anul 800 dominat de personalitatea lui Carol celMare, interesele duhovniceşti din zonă încep să scadă treptat, făcândlocul unor interese de dominaţie lumească, de concurenţă cu partearăsăriteană mult mai civilizată şi mai cultă. La rândul ei aceasta asuferit două şocuri puternice: apariţiaislamuluicu ascensiunea safulgerătoare şi pierderea în numai 2-300 de ani a jumătate din populaţie, teritoriu şi resurse. Al doilea şoc strâns legat de acesta a fosticonoclasmul, biruit în final în secolul al IX-lea.Dupăruptura din 1054, cele două părţi ale Europei vor avea o traiectorie separată şi adesea presărată de conflicte. De această situaţie au ştiut cu dibăcie profite popoarele islamice, mai întâiarabii, ce şi-au întins califatul până în peninsula iberică ameninţând cu invadarea Franţei. Contactulcreştinătăţii apusene cu cea răsăriteană s-a produs în timpul cruciadelor, dar după cum se ştie, cu rezultatenefaste ce au adâncit ruptura anterioară. Apusenii au intrat însă în secolele XII-XIII în contact direct şi cuarabii, atât cei din Spania, cât şi cei din Orient. Acesta este momentul ce ne interesează în ceea ce priveşte dezvoltarea ulterioară a fizicii. Dacă rolul arabilor în răspândirea aristotelismului în evul mediuapusean (peninsula iberică) începând cu anul 1000 este arhicunoscut, constatăm că în mod curent lipseştedin această perspectivă culturală curentă veriga anterioară: şi anume cum au putut ajunge arabii laAristotel? Aflaţi sub ocupaţia arabă (secolele VII-VIII), unii gânditori sirieni, cunoscători ai limbiigreceşti, (aşa cum a fost de exemplu familia Mansour aSfântului Ioan Damaschinul) au putut traduceopera Stagiritului mai întâi în siriacă şi apoi în arabă. Urmărind expansiunea şi apogeul califatului arab
2
 
din Bagdad şi mai târziu a celor din Spania - Alhambra, Cordoba - avem lanţul completat cu aceastăverigă trecută sub tăcere: creştinii orientali monofiziţi. Astfel Apusul primeşte pe această caleîntortocheată moştenirea greacă pe care se va baza temelia de granit a teologiei, filosofiei şi în final aştiinţei sale: scolastica.  Ne aflăm în spaţiul apusean unde de aici înainte se vor dezvolta ştiinţele naturii, deci şi fizica,într-un ritm nemaiîntâlnit. Explicaţia acestui fenomen constă în rolul atribuit cunoaşterii. Un dictongerman spune: ,,Cunoaşterea este putere”, inspirat probabil din scripturisticul: ,,Mai puternic este unînţelept decât un voinic şi cel priceput decât unul plin de putere” (Pilde 24, 5). Ispita luciferică din Eden,fructul oprit al cunoaşterii de acest gen, se manifestă cu putere în această cultură ducând la o mentalitatede tip magic, faustic. Mai sus am arătat că prin cunoaştere se obţine o putere, dar accentul specific acestuimod de gândire se referea la o putere de dominaţie
asupra
a ceva, a cuiva, un accent practic. Cunoaşterease îndreaptă astfel către ceva
inferior 
ce poate fi analizat, demontat, controlat. Motto-ul ştiinţei şimentalităţii apusene va fi până astăzi: ,,
Cum
funcţionează?”, spre deosebire de aristotelicul ,,
de ce?
”.Acest domeniu inferior ce poate fi astfel cunoscut este lumea fenomenală, cosmosul, imanentul, materia.Cunoaşterea lui Dumnezeu şi a împărăţiei Sale devine din ce în ce mai depărtată de preocupările acesteilumi.Având ca bază de plecare fizica aristotelică, savanţii medievali au început să dezvolte mai întâimecanica, în special mişcarea corpurilor într-un mediu şi forţele ce sunt angrenate în acest fenomen.Precursorii acestor preocupări au fost Ioan Filippon din Alexandria în secolul VI, iar în secolul XIAvicennaşi Abu al Barakat al-Baghdadi.Cu timpul influenţa arabă ce şi-a pus amprenta decisivă prinal-chimia, şi al-gebrace s-a dezvoltat cu precădere de către savanţii arabi, începe să scadă treptat, savanţii europeni din apusul scolastic segrupează în universităţi ce susţin pe mai departe cercetările din domeniu. La sfârşitul evului mediu, însecolul al XIII-lea teologii universităţii din Paris au sesizat ca inacceptabilă ideea veşniciei materiei,aceasta neputând, din punct de vedere al dogmelor, să fie coeternă cu Dumnezeul creştin, un DumnezeuCreator şi nu demiurg de tip platonic-gnosticist. Se ştie că în această perioadă autoritatea lui Aristotel în biserica romano-catolică era egală cu cea a Sfintei Scripturi, ambele fiind prezente pe sfânta masă. În anul 1227, în apogeul scolasticii, papa Ioan alXXI-lea a sancţionat un număr de 219 propoziţii, în majoritatea lor emisede Aristotel şi urmaşul acestuia,
doctor ecclesiae
2
Printreaceste propoziţii se afla şi aceea precum că ,,prima cauză (Dumnezeu) n-a putut face mai multe lumi”. Primul articol al Crezului afirmă: ,,…Făcătorulcerului şi al pământului, al
tuturor celor văzute şi nevăzute
.” La ce se referă propoziţia incriminată? Dacă se are în vedere lumea fizică (cele văzute), neraliem poziţiei ce susţine unicitatea
3
. Astăzi se vorbeşte despre universuri paralele,anti-materieşi găuri negreprin care s-ar putea trece dintr-un univers într-altul,universuri multidimensionale, simple speculiinefundamentate suficient nici măcar ştiinţific, ca nu mai vorbimteologic.Extrapolând, bineînţeles că nimic nu ne îndreptăţeşte scripturistic să presupunem existenţa altor lumi fizice, eventual locuite de alte fiinţe cu inteligenţă superioară nouă. Deaici şi până la noua mitologie OZN nu e decât un pas, pe care teologic nu-l putem accepta în nici un caz,nici măcar ca ipoteză de lucru (vom vedea mai târziu cum a fost tratată această problemă în cadrul newage). Această metodă de investigaţie ştiinţifică este foarte periculoasă în teologie, putând duce la graveerezii, aşa cum a fost cazul eruditului Origen, condamnat definitiv la două sinoade ecumenice, în ciudaunor încercări recente de ,,reabilitare” a sa, unele venite, surprinzător, chiar din spaţiul teologic ortodox.
2
Cf.
 Encyclopaedia Britannica
1996
3
De aici şi termenul latinesc
uni-vers
, nu există
multi-vers.
3

Activity (8)

You've already reviewed this. Edit your review.
1 hundred reads
Dan Constantin liked this
filimon_daniel liked this
Dan liked this
Dan liked this
Nicu liked this
nickname777333 liked this

You're Reading a Free Preview

Download
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->