Cultul mortilor in religiile necrestine Aproape in toate religiile omenirii se intalneste convingerea, ferma si generala, ca existenta omului nu se termina

cu moartea. Pe aceasta credinta, mai mult sau mai putin explicita, se intemeiaza ceea ce numim cultul mortilor, adica grija pe care o au cei vii de a mentine, legatura spirituala cu mortii lor, de a cauta sa le ajute si sa le usureze situatia din "lumea de dincolo", prin felurite rituri si ceremonii, prin rugaciune catre Dumnezeu pentru odihna lor netulburata si pentru iertarea pacatelor, prin jertfe si fapte de milostenie, sau prin alte diverse acte, socotite ca fiind de folos celor adormiti. Aceasta universalitate a credintei in nemurirea sufletului, careia la unele popoare (persii, grecii, romanii s.a.) i sa adaugat credinta intr-o judecata a sufletelor dupa moarte, explica marea asemanare a riturilor si a ceremoniilor funebre principale din toate religiile mari ale omenirii, ca de ex. : spalarea si imbracarea cadavrelor, inmormantarea sau incinerarea lor, procesiunile si bocetele, mesele sau ospetele funerare si pomenirile pentru cei morti. Faptul este deosebit de evident pentru unele din popoarele mari ale antichitatii, ca egiptenii, a caror cultura si arta are in general un accentuat caracter funerar, vizibil in arta imbalsamarii trupurilor, in piramidele si diferitele necropole menite sa ocroteasca mumiile sau cadavrele personajelor marcante, in pictura si textele din inscriptiile hieroglife si de pe papirusuri, in templele, in originea si apartenenta religioasa a scrierii si a citirii. Tot asa stau lucrurile cu grecii si romanii, despre care s-a spus si s-a demonstrat ca riturile lor religioase in legatura cu cultul familial al stramosilor ("Larii", "Manes" si "Penatii") au determinat si au influentat nu numai intreaga viata spirituala si stralucita cultura si arta greco-romana, ci si organizarea si viata politica, economica si sociala a vechilor cetati si state fondate de aceste doua mari popoare ale antichitatii clasice pagane. Cultul mortilor in Vechiul Testament Si la evreii din epoca veche credinta in nemurirea sufletului si cultul mortilor au jucat un rol de seama. Cu toate ca textele cartilor sfinte ale Vechiului Testament nu sunt totdeauna clare in aceasta privinta, ele ofera, totusi, suficiente dovezi despre grija pe care poporul ales a avut-o pentru mortii sai, prin pomenirea cu respect a numelor celor decedati (indeosebi a patriarhilor, a dreptilor si a proorocilor), prin rugaciunile si jertfele aduse pentru ei in diferite imprejurari s.a. Astfel, din cartea Judecatori (XI, 40) putem observa ca la evrei in epoca Judecatorilor era curent uzul ca amintirea mortilor ilustri sa fie plansa patru zile pe an. Traditia aceasta s-a pastrat, de altfel, pana astazi la evrei, care rostesc rugaciuni pentru cei morti de patru ori pe an : in ziua Impacarii (Ispasirii, Iomki-pur), la Pasti, la Cincizecime si la sarbatoarea Corturilor (15-22 luna a saptea). In cartea Tobit (IV, 17) si in profetia lui Ieremia (XVI, 7) se arata ca vechii evrei faceau ospete funerare si pomeni de paine si de vin la locurile de inmormantare ale mortilor. Este clasic apoi textul din cartea 2 Macabei (XII, 43-46), in care citim ca Iuda Macabeul a strans bani si i-a trimis la templul din Ierusalim ca sa se aduca jertfe pentru iertarea pacatelor eroilor morti pe campul de lupta. Din pilda bogatului nemilostiv si a saracului Lazar, rostita de Mantuitorul (Luca XVI, 22), se vede ca, in epoca aceea, conationalii Mantuitorului credeau in existenta unui loc de chinuri si de pedeapsa (iad) si a unui loc de odihna si fericire (raiul, sanul lui Avraam), in care merg sufletele celor morti, dupa faptele pe care le-a savarsit fiecare in viata pamanteasca. Cultul mortilor in antichitatea crestina In crestinism, rolul acordat sufletului in invatatura de credinta si in viata religioasa, precum si frumoasa doctrina eshatologica, intemeiata pe invatatura divina a Mantuitorului si a Sfintilor Apostoli, doctrina superioara tuturor celorlalte religii, au facut ca grija pentru cei morti sa devina una dintre componentele de frunte ale pietatii crestine si sa se exprime in forme din ce in ce mai bogate, mai variate si mai pline de sensuri religioase superioare. Adancind credinta generala si straveche in nemurirea sufletului, accentuand si facand mai explicita credinta in existenta unei judecati universale, careia ii sunt supuse toate sufletele dupa moarte (credinta pe care o aveau, in forme mai putin lamurite, si alte popoare ale antichitatii), religia crestina micsoreaza, mai mult decat oricare alta, spaima de moarte. Moartea nu mai este pentru primii crestini nici trecerea in neantul (nefiinta) Nirvanei budiste, nici locul de groaza si de intuneric in care ratacesc fara odihna umbrele sau fantomele mortilor, ca in tartarul pagan evocat in Dialogurile lui Lucian sau in Purgatoriul si Infernul lui Dante, nici macar seolul confuz din vechea

religie a evreilor, ci trecerea intr-o existenta superioara, in care sufletul credinciosului isi gaseste linistea si fericirea eterna in nemijlocita apropiere de Hristos, Cel inviat din morti, pe Care L-a adorat in viata. Moartea este primita de crestini cu liniste si fara teama, caci ea este pentru ei "mutare de la cele mai triste la cele mai bune si vesele, este odihna si bucurie". Aceasta conceptie despre moarte micsoreaza distanta sau prapastia de netrecut dintre viata si moarte, dintre lumea celor vii si a celor morti. Credinta in eficacitatea rugaciunilor de mijlocire pentru cei morti era atat de puternica in primele comunitati crestine, incat unii crestini se botezau pentru mortii lor, socotind ca fapta lor suplinea lipsa botezului crestin la rudele, prietenii sau cunoscutii lor, care nu apucasera sa-l primeasca in viata (Cor. XV, 29). Biserica crestina a condamnat si a combatut, de la inceput, practicile pagane si iudaice, care priveau atingerea de trupurile mortilor ca o intinare ce trebuia curatita prin spalari rituale, recomandand, in locul acestora, rugaciunile si milostenia pentru cei morti si favorizand astfel dezvoltarea, in sufletele crestinilor, a unor sentimente de apropiere si de intimitate familiara fata de cei morti. Aceasta noua mentalitate si atitudine, specific crestina, se vede transpusa de timpuriu in riturile funerare crestine, in inscriptiile, simbolurile si iconografia catacombelor, din primele trei veacuri, cu caracter aproape exclusiv funerar, in cele mai vechi epitafe crestine, in cele mai vechi rugaciuni crestine pentru morti care ni s-au pastrat, ca si in textele celor mai vechi liturghii crestine, care cuprind in randuiala lor rugaciuni pentru cei raposati. Toate acestea pomenesc numele sau reprezinta chipurile unora dintre patriarhii, dreptii si proorocii Vechiului Testament (Avraam, Isaac, Iacov, Moise si Aaron, Iona, Samuel, David, Solomon s.a.), deveniti tipuri simbolice fata de care s-a manifestat bunatatea si milostivirea lui Dumnezeu si care se bucura de fericirea raiului. Aceste nume figureaza si in liturghiile iudaice de post, cuprinse in Misna, care se vor fi citit si la mormintele primilor crestini (recrutati dintre evrei) si au inspirat pe primii artisti crestini ca sa le scrie in sculpturile de pe sarcofage, in picturile catacombelor. Desigur, cu timpul, dupa modelul vechilor rugaciuni iudaice, s-au alcatuit si rostit rugaciuni de inspiratie crestina pentru morti, cum sunt cele cunoscute sub denumirea de "orationes pseudocyprianae" de pe la sfarsitul secolului III sau inceputul secolului IV, sau rugaciunile de acest fel pe care le vom gasi mai tarziu in cele mai vechi evhologhii pastrate, ca Evhologhiul episcopului Serapion (in Egipt), din sec. IV. Formulele de rugaciuni cuprinse in mai multe capitole din Epistola I catre Corinteni a Sfantului Clement Romanul (cap, 9-12, 17-18), de pe la sfarsitul secolului I pot fi privite, dupa unii, ca intermediare intre vechile rugaciuni iudaice si cele crestine de mai tarziu. Rugaciuni pentru morti gasim de asemenea in textele celor mai vechi liturghii crestine care ni s-au pastrat, cum este aceea din cartea VIII a Constitutiilor Apostolice, cap. 42 (comp. si cart. VI, 30). Asemenea rugaciuni, care se gasesc si in liturghia Sfantului Iacob, in cea a Sfantului Marcu, in liturghia armeana si in toate liturghiile Bisericilor Orientale Vechi si care nu se deosebesc prea mult de cele similare. Din liturghiile ortodoxe de azi, erau incadrate mai ales in partea finala a marii rugaciuni a Sfintei Jertfe, parte numita diptice sau rugaciuni de mijlocire generala pentru vii si pentru morti. Rugaciunile pentru cei morti sunt in stransa legatura cu judecata particulara si cu starea sufletului de dupa ea, pana la judecata obsteasca. In acest interval de timp si pentru acest timp, intervin cei vii pentru decedati pentru ameliorarea situatiei lor sau pentru proslavirea celor alesi. Judecata particulara este atestata de Sfanta Scriptura. Astfel, Sfantul Pavel spune : "Este randuit oamenilor sa moara, iar dupa aceea, sa fie judecati" (Evrei IX, 27). Intrucat in cuvintele acestea Sfantul Pavel nu pune nici un interval de timp intre moarte si judecata, urmeaza ca el exprima prin ele ideea ca sufletul, indata dupa despartirea lui de trup este supus judecatii particulare. faptele sale prezente pana la moarte, starea sa din momentul mortii. La judecata definitiva, obsteasca se vor avea in vedere intregul ansamblu al vorbelor, faptelor si cugetul decedatului cu toate urmarile sale. Invatatura crestina revelata ne arata ca sunt opererante nu numai rugaciunile pentru cei vii ci si rugaciunile pentru morti. Caci acestia sunt vii sufleteste (Rom. XIV 7-9), fac parte din aceeasi Biserica, care este ca un organism cu multe madulare (l Cor. XII, 27).