Welcome to Scribd, the world's digital library. Read, publish, and share books and documents. See more
Download
Standard view
Full view
of .
Look up keyword
Like this
1Activity
0 of .
Results for:
No results containing your search query
P. 1
Dumas, Alexandre - Dupa Douazeci de Ani

Dumas, Alexandre - Dupa Douazeci de Ani

Ratings: (0)|Views: 10|Likes:
Published by Galea Marcel

More info:

Published by: Galea Marcel on Nov 30, 2011
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as RTF, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

11/16/2013

pdf

text

original

 
Alexandre Dumas
După douăzeci de ani
PARTEA ÎNTÎIA
IFANTOMA LUI RICHELIEUÎntr-o încăpere a Palatului Cardinal, pe care o cunoaştem, la o masăcu colţurile ferecate în argint aurit, încărcată de hîrtii şi de cărţi, şedeaun om cu capul sprijinit în mîini.Îndărătul lui se afla un cămin impunător, împurpurat derăsfrîngerile jăraticului şi în care tăciunii aprinşi se mistuiau printremari grătare aurii. Licărirea căminului învăluia din spate veşmîntulmăreţ al acestui visător, pe care îl lumina din faţă un candelabru plinde lumînări.Văzînd mantia aceasta roşie şi bogatele-i dantele, fruntea aceastapalidă şi plecată sub povara gîndurilor, însingurarea ce domnea aici în încăpere, muţenia anticamerelor şi pasul măsurat al străjilor pecoridor, ai fi crezut că umbra cardinalului Richelieu se afla şi acum încabinetul său.Vai, era, într-adevăr, numai umbra marelui era! Franţa slăbită,autoritatea regelui nesocotită, nobilii deveniţi iarăşi puternici şinesupuşi, duşmanul încălcînd hotarele – totul stătea mărturie caRichelieu nu mai era.Dar ceea ce dovedea şi mai grăitor că mantia cea roşie nu-l înveşmînta pe bătrînul cardinal era tocmai această însingurare cepărea – aşa cum am spus – mai degrabă a unei năluci, decît a unui omviu; erau coridoarele pustii de curteni şi curţile ticsite de străji: erabatjocura ce urca din stradă şi năvălea pe ferestrele acestei încăperizguduite de răsuflarea unui întreg oraş coalizat împotriva ministrului;era, în sfîrşit, zgomotul depărtat şi mereu reînnoit al împuşcăturilor, dinfericire slobozite aiurea, numai ca să dea a înţelege gărzilor,elveţienilor, muşchetarilor şi ostaşilor de veghe în jurul Palatului Regal– întrucît însuşi Palatul Cardinal îşi schimbase numele – că şi poporulavea arme.Această fantomă a lui Richelieu era Mazarin.Şi Mazarin era singur şi se simţea slab.— Venetic! murmură el. Italian! Uite ce-mi tot aruncă în obraz! Cuvorba asta l-au ucis, l-au spînzurat şi l-au sfîşiat pe Concini şi, dacă i-aşlăsa, m-ar ucide, m-ar spînzura şi m-ar sfîşia şi pe mine la fel, cu toate
 
că nu le-am făcut nicicînd alt rău, decît doar că i-am stors niţeluş.Nerozii! Nu pricep că duşmanul lor nu-i acest italian care vorbeşteprost franţuzeşte, ci mai curînd aceia care au darul să le îndrugecuvinte frumoase cu un atît de curat şi cuceritor accent parizian.Da, da, urmă ministrul cu surîsul fin, care de astă dată părea ciudatpe buzele-i pale, da, larma voastră îmi spune că soarta favoriţilor enesigură; dar, dacă ştiţi asta, ar trebui să ştiţi deopotrivă că eu nu sîntun favorit oarecare! Contele de Essex avea un minunat inel împodobitcu diamante, pe care i-l dăruise regeasca lui amantă; eu am doar unsimplu inel cu două iniţiale şi o anume zi gravate pe el, însă inelulacesta a fost binecuvîntat în capela Palatului Regal; de aceea pe minen-au să mă doboare, aşa cum ar pofti. Tot urlînd: „Jos cu Mazarin!", nu-şi dau seama ca eu îi fac să strige cînd trăiască Beaufort, cînd trăiascăPrinţul, cînd trăiască Parlamentul! Ei bine, domnul de Beaufort e închisla Vincennes, Prinţul îi va călca pe urme dintr-o zi în alta, iarParlamentul...Aici surîsul cardinalului căpătă o expresie de ură, de care chipu-iblajin nu părea în stare.— Ei bine! Parlamentul... vedem noi ce facem şi cu Parlamentul;acum îi avem pe Orléans şi pe Montargis. Ah, am să las timpul sălucreze! Toţi cîţi au început să strige "Jos cu Mazarin" vor sfîrşi prin a-ihuli pe fiecare dintre ei, rînd pe rînd. Richelieu, pe
 
care îl urau atuncicînd trăia şi de care vorbesc mereu de cînd a murit, a fost încă şi mai înjosit decît mine; căci el s-a văzut alungat de cîteva ori şi s-a temut deşi mai multe ori de asta. Pe mine însă regina nu mă va alunganiciodată şi, dacă voi fi silit să mă plec voinţei poporului, ea va fi alăturide mine; dacă fug eu, va fugi şi ea, şi-o sa vedem noi atunci ce facrăzvrătiţii fără regină şi fără rege. Ah, barem de n-aş fi străin, de-aş fibarem francez, barem gentilom!Şi căzu din nou în visare.Într-adevăr, situaţia era critică şi ziua care abia se sfîrşise ocomplicase şi mai mult. Mazarin, veşnic îmboldit de respingătoarea-ilăcomie de bani, strivise poporul sub povara impozitelor, şi poporul,căruia nu-i mai rămăsese decît sufletul – după vorba procuroruluigeneral Talon – cum nu-şi putea pune sufletul la mezat, poporul, pecare încercau să-l facă să-şi păstreze răbdarea cu larma stîrnită în jurulunor victorii, dar care găsea că gloria nu-i carne să-ţi potoleşti foameacu ea, poporul începuse să murmure cam de multişor.Dar asta nu era tot; fiindcă, atunci cînd doar poporul murmură,curtea, ţinută departe de către burghezie şi gentilomi, nu-l aude;Mazarin avusese însă nesocotinţa sa se atingă de magistraţi! Elvînduse douăsprezece titluri de raportor în Consiliul de Stat şi, cummagistraţii plăteau bani grei pentru slujba lor, iar numirea acestor noidoisprezece urma să le micşoreze procopseala, cei vechi ţinuseră sfatşi juraseră pe
Evanghelie
să nu îngăduie una ca asta şi să se împotrivească din răsputeri persecuţiilor curţii, făgăduindu-şi totodată
 
că, dacă din pricina acestei răzvrătiri vreunul dintre ei şi-ar pierdeslujba, să pună toţi mînă de la mînă ca să-l despăgubească.Şi iată ce se întîmplase din aceste două motive:În ziua de 7 ianuarie, şapte-opt sute de negustori din Paris sestrînseseră laolaltă şi, revoltaţi de o nouă dare plănuită pentru pro-prietarii de case, trimiseră pe zece dintre ei să vorbească ducelui deOrléans, care, potrivit vechiului său obicei, căuta să cîştige simpatiamulţimii. Ducele de Orléans îi primise, şi ei declarară răspicat că sînthotărîţi să nu plătească nici o lăscaie din darea cea nouă, chiar de-ar fisă se apere cu arma în mînă de oamenii regelui veniţi să o perceapă.Ducele de Orléans îi ascultase cu mare bunăvoinţă, le dăduse nădejdeaunei oarecare îndulciri, le făgăduise să înfăţişeze reginei păsul lor şi-iconcediase cu vorba dintotdeauna a maimarilor: „Vom vedea."La rîndul lor, în ziua de 9, magistraţii veniseră la cardinal, şi unuldintre ei, împuternicitul celorlalţi, îi vorbise cu atîta hotărîre şi îndrăzneală, încît cardinalul rămăsese uluit; şi scăpase de ei la fel ca şiducele de Orléans, zicînd că are să vadă ce e de făcut.Şi atunci, ca
să vadă
ce e de făcut, convocase consiliul şi trimisesedupă ministrul de finanţe d'Emery.Acest d'Emery era foarte urît de popor, mai întîi fiindcă era ministrude finanţe şi orice ministru de finanţe trebuie să fie urît; apoi, se cuvinesă adăugăm că o şi merita niţel.Era fiul unui bancher din Lyon, pe care îl chema Particelli şi care,dînd faliment, îşi schimbase numele în d'Emery. Cardinalul Richelieu,recunoscînd într-însul un cap financiar, îl prezentase regelui Ludovic alXII-lea drept domnul d'Emery şi, dornic să-i obţină numirea cainspector general de finanţe, găsise numai cuvinte de laudă pentru el.— Minunat! a rostit regele. Mă bucur că îmi vorbeşti despre domnuld'Emery pentru această funcţie care cere un om cinstit. Auzisem că aivrea să-l numeşti pe ticălosul de Particelli şi mă temeam că ai să măsileşti să-l accept.— Sire, răspunse cardinalul, majestatea-voastră să fie liniştit:Particelli de care aţi pomenit a fost spînzurat.— A, cu atît mai bine! exclamă regele. Nu degeaba mi se spune mieLudovic cel drept.Şi semnă numirea lui d'Emery.Era acelaşi d'Emery care devenise între timp ministru de finanţe.Aşadar, i s-a trimis vorbă că e chemat de către cardinal şi el s-a ivit în grabă, palid şi înspăimîntat, îngăimînd că fiul său era cît pe ce să fieucis chiar în acea zi în faţa Palatului: mulţimea îl oprise şi-i cerusesocoteală pentru luxul neveste-si, care se lăfăia într-o casă tapisată încatifele roşii împodobite cu ciucuri de aur. Ea era fiica lui Nicolas deCamus, ministru în 1617, cel care venise la Paris cu douăzeci de franci în pungă şi care, după ce-şi asigurase o rentă de patruzeci de mii defranci, împărţise de curînd nouă milioane odraslelor sale.Fiul lui d'Emery era cît pe ce să fie strivit din pricina unuia dintre

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->