Welcome to Scribd, the world's digital library. Read, publish, and share books and documents. See more
Download
Standard view
Full view
of .
Look up keyword
Like this
0Activity
0 of .
Results for:
No results containing your search query
P. 1
Dumas, Alexandre - Vicontele de Bragelonne (Vol.1)

Dumas, Alexandre - Vicontele de Bragelonne (Vol.1)

Ratings: (0)|Views: 2|Likes:
Published by Zelko Constantin

More info:

Published by: Zelko Constantin on Jan 01, 2012
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as RTF, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

01/01/2012

pdf

text

original

 
ALEXANDRE DUMAS
VICONTELE DE BRAGELONNE
sau
 ZECE ANI MAI TÂRZIU 
ISCRISOAREACătre mijlocul lunii lui mai, în anul 1660, într-o dimineaţă pe la ceasurile nouă, cândrazele soarelui, destul de fierbinţi, sorbeau rouă de pe micsandrele din parcul castelului de laBlois, un mic grup de călăreţi, format din trei bărbaţi şi doi paji, trecea peste podul de laintrarea în oraş, fără să producă altă tulburare în rândurile celor ce se plimbau pe chei, decât,în primul rând, o mişcare a mâinii spre pălărie, în semn de salut, apoi o mişcare o limbii pentru a rosti aceste cuvinte în cea mai curată franţuzească ce se poate vorbi în Franţa: — Iată-l pe DOMNUL, care se reîntoarce de la vânătoare. Atâta tot.Dar în timp ce caii urcau gâfâind panta care ducea de la râu către poarta castelului, oceată de băieţi de prăvălie se luă după cel din urmă cal, care ducea, atârnate la oblâncul şeii,câteva păsări legate cioc lângă cioc.Văzând aceasta, privitorii îşi dădură coate, exprimându-şi, cu ghiduşia lor ţărănească,dispreţul faţă de o pradă atât de neînsemnată, şi, după ce-şi împărtăşiră părerile asupra ne-ajunsurilor vânatului cu şoimi domesticiţi, se reîntoarseră la îndeletnicirile lor. Numai unuldintre ei, un flăcău bucălat şi totdeauna pus pe şagă, întrebă de ce oare DOMNUL, care ar  putea să-şi petreacă vremea într-un chip mult mai plăcut, datorita averii lui, se mulţumea cu odistracţie atât de măruntă şi de sărăcăcioasă. — Eh, tu nu ştii – îi răspunse unul de-ai lui – că DOMNUL atunci petrece mai bine,când i se urăşte?Flăcăul cel şăgalnic dădu din umeri, cu un gest care voia să spună cât se poate delimpede: "Dacă-i aşa, atunci mai bine să rămân ţăran, decât să ajung prinţ".Şi fiecare îşi văzu de treburile lui.În acest timp, DOMNUL îşi continua drumul cu un aer atât de abătut şi de marţialtotodată, încât ar fi stârnit fără îndoială admiraţia spectatorilor, dacă ar fi fost cineva care să-l privească; însă burghezii din Blois nu-i puteau ierta DOMNULUI că şi-a ales tocmai acestorăşel atât de vesel în care să se plictisească după voia lui şi, de fiecare dată când îl zăreau peaugustul plictisit, întorceau feţele căscând lung, sau îşi trăgeau repede capetele pe ferestre,spre a scăpa de toropeala molipsitoare a acestui chip prelung şi gălbejit, cu ochi obosiţi şi cu o privire veşnic întristată. În aşa fel că vrednicul Prinţ putea fi aproape sigur că va găsitotdeauna străzile pustii ori de câte ori s-ar fi abătut prin mijlocul lor.Aceasta era, însă, din partea locuitorilor din Blois, o condamnabilă lipsă de respect, datfiind că DOMNUL trecea, după rege, şi poate chiar înaintea regelui, drept cel mai mare senior al regatului. Într-adevăr, Dumnezeu, care îi hărăzise lui Ludovic al XIV-lea, acum pe tron,fericirea de a fi urmaşul lui Ludovic al XIII-lea, îi hărăzise DOMNULUI onoarea de a fiurmaşul lui Henric al IV-lea. Nu era, aşadar, sau în tot cazul nu putea fi un motiv prea măruntde mândrie pentru oraşul Blois faptul că aici îşi alesese reşedinţa Gaston de Orléans, care îşiavea curtea în vechiul castel al Statelor. Dar îi fusese scris acestui mare Prinţ să nu atragăniciodată atenţia poporului sau admiraţia lui, oriunde s-ar fi întâlnit cu el. DOMNUL seobişnuise însă cu asta şi se resemnase.De aici pornea pesemne acea netulburată plictiseală ce se citea totdeauna pe chipul său.DOMNUL fusese un om foarte ocupat în viaţa lui. Nu poţi privi cum li se taie capetele la mai bine de zece dintre cei mai buni prieteni ai tăi fără ca asta să nu-ţi stârnească o anumită
1
 
indignare. Dar cum după instalarea domnului de Mazarin în fruntea treburilor ţării nu s-a maităiat capul nimănui, DOMNUL nu mai avea nici o preocupare, şi lucrul acesta se răsfrângeaadânc asupra moralului său.Viaţa sărmanului Prinţ era, aşadar, cât se poate de tristă. După scurta vânătoare dedimineaţă pe malul râului Beuvron sau în pădurile de la Cheverny, DOMNUL trecea Loara,se ducea să ia prânzul la Chambord, fie că avea sau nu poftă de mâncare, apoi oraşul Blois numai auzea vorbindu-se, până la următoarea vânătoare, despre stăpânul şi seniorul său.Aceasta în ceea ce priveşte plictiseala lui
extra muros;
cât despre plictiseala dininteriorul zidurilor, asupra ei îl vom lămuri pe cititor, dacă va avea bunăvoinţa să urmezeîmpreună cu noi grupul de călăreţi şi să urce până la impunătoarea poartă a măreţului castel alStatelor.DOMNUL călărea pe un cal mărunţel, împodobit cu o şa lată, de catifea roşie deFlandra, cu scări în formă de conduri; calul era roib; tunica DOMNULUI, de catifeacărămizie, avea aproape aceeaşi culoare ca şi pelerina sa şi ca şi echipamentul calului, şinumai după această revărsare de stacojiu îl puteai recunoaşte pe Prinţ între cei doi însoţitori aisăi, unul înveşmântat în violet, celălalt în verde. Cel din stânga, îmbrăcat în violet, erascutierul; cel din dreapta, îmbrăcat în verde, era maestrul de vânătoare.Unul dintre paji ducea doi şoimi cocoţaţi pe o prăjină, celălalt avea un corn devânătoare, din care începu să sune alene când se apropiară la vreo douăzeci de paşi de castel.Toţi cei ce-l slujeau pe acest Prinţ nepăsător îşi îndeplineau îndatoririle lor cu aceeaşisuverană nepăsare.La sunetul cornului, opt paznici, care se plimbau în soare prin curtea pătrată, alergarăsă-şi ia halebardele, şi DOMNUL îşi făcu astfel intrarea solemnă în castel. După ce pătrunsesub bolta adâncă a porticului, vreo trei-patru pierde-vară, strecuraţi pe aleea castelului în urmacălăreţilor, îşi arătară unul altuia păsările agăţate de oblânc, apoi se împrăştiară, făcândcomentarii cu privire la cele văzute; pe urmă, după ce plecară şi aceştia, aleea, terasa de laintrare şi curtea rămaseră pustii.DOMNUL coborî din şa fără să scoată o vorbă şi trecu în apartamentul său, unde valetulde cameră îi schimbă îmbrăcămintea; apoi, fiindcă DOAMNA nu trimisese încă să întrebe cedispoziţii avea să dea pentru micul dejun, DOMNUL se întinse într-un jilţ alungit şi adorminumaidecât, ca şi cum ar fi fost ceasurile unsprezece seara.Cei opt paznici, care ştiau că nu mai aveau nimic de făcut în ziua aceea, se tolăniră şi ei pe băncile de piatră, la soare; rândaşii dispărură cu caii în grajduri şi, dacă n-ar fi fost celecâteva păsărele sprinţare ce se fugăreau unele pe altele, cu ciripituri ascuţite, prin tufele demicsandre, ai fi zis că totul în castel dormea, întocmai ca şi DOMNUL.Deodată însă, în mijlocul acestei tăceri atât de îmbietoare, răsună un hohot de râs puternic şi cristalin, care-i făcu pe halebardierii adânciţi în somnul lor să deschidă repede câteun ochi. Hohotul pornise de la o fereastră a castelului, însorită în clipa aceea şi care se afladeasupra colţului pe care-l forma în curte, în preajma amiezii, umbra hornurilor de peacoperiş. În micul balcon de fier cizelat, din faţa acelei ferestre, surâdea o glastră cumicşunele roşii, o alta cu zambile şi una cu un trandafir timpuriu, ale cărui frunze, de un verdeîncântător, învăluiau mai mulţi boboci purpurii ce vesteau ivirea rozelor.În odaia pe care o lumina această fereastră se vedea o masă pătrată, acoperită cu o vecheţesătură de Harlem, împodobită cu flori mari; în mijlocul acestei mese se afla un vas de smalţcu gâtul lung, în care tânjeau mai multe firişoare de stânjenei şi de lăcrămioare; la două dincapetele mesei şedea câte o tânără fată.Felul cum şedeau aceste două copile era cu totul ciudat: ai fi zis că sunt două şcolăriţeabia scăpate din mănăstire. Una, cu amândouă coatele sprijinite pe masă, cu o pană în mână,aşternea slove pe o elegantă foaie de hârtie de Olanda; cealaltă, stând în genunchi pe scaun, cu pieptul şi capul aplecate peste spătar şi întinse până spre mijlocul mesei, se uita la prietena eicum scrie. Prilej de chicoteli, de glume şi hohote de râs, dintre care unul, mai puternic decâtcelelalte, speriase păsărelele din tufele de micsandre şi tulburase somnul paznicilor din curteacastelului.Şi pentru ca prezentarea să fie completă, ni se va ierta, sperăm, descrierea mai pe larg aacestor două personaje.
2
 
Aceea care stătea aplecată peste spătarul scaunului, adică cea mai veselă şi maigălăgioasă, era o frumoasă fată de nouăsprezece sau douăzeci de ani, oacheşă, cu părul negru,fermecătoare, cu ochi scânteietori sub sprâncenele puternic arcuite şi, mai ales, cu dinţi carestrăluceau ca nişte perle între buzele roşii ca mărgeanul însângerat. Fiecare gest al ei părea ofrântură dintr-un joc bine studiat; părea nu că trăieşte, ci că freamătă la fiecare mişcare.Cealaltă, aceea care scria, o privea pe zburdalnica ei prietenă cu nişte ochi albaştri,limpezi şi senini cum era cerul din ziua aceea. Părul ei, de un blond cenuşiu, răsucit cu un gustales, îi cădea în bucle mătăsoase pe obrajii ca sideful; îşi plimba pe deasupra hârtiei o mânăgingaşă, a cărei subţirime trăda frageda ei tinereţe. La fiecare chicot al prietenei sale, îşiînălţa, necăjită parcă, umerii albi, de o formă poetică şi suavă, dar cărora le lipsea acel adaosde vigoare şi împlinire pe care ai fi dorit să-l aibă şi braţele şi mâinile ei. — Montalais, Montalais – zise în cele din urmă, cu o voce dulce şi mângâietoare ca uncântec – râzi prea tare, ca un bărbat; şi nu numai că atragi atenţia domnilor paznici, dar n-ai săauzi nici clopoţelul DOAMNEI, atunci când DOAMNA va suna.Tânăra care răspundea la numele de Montalais, fără a-şi potoli râsul şi zburdălnicia, înciuda acestei mustrări, răspunse: — Louise, tu nu dai glas gândurilor tale, draga mea. Ştii foarte bine ca domnii paznici,cum le spui tu, abia au pus capul jos şi nu i-ai mai trezi nici cu tunul; ştii de asemenea căclopoţelul DOAMNEI se aude tocmai de pe podul din Blois şi, prin urmare, am să-l aud şi euatunci când DOAMNA mă va chema la dânsa. Ceea ce te supără însă este că râd în timp ce tuscrii, iar ceea ce te sperie este ca nu cumva doamna de Saint-Rémy, mama ta, să vină aici, aşacum face uneori când ne aude râzând prea tare; ţi-e teamă să nu dea peste noi şi să nu vadăaceastă enormă foaie de hârtie, pe care, de un sfert de ceas, n-ai scris decât două cuvinte:
 Domnule Raoul.
Şi ai dreptate, draga mea Louise, deoarece după aceste două vorbe,
 Domnule Raoul,
 pot să urmeze şi altele, mai grăitoare şi mai primejdioase, pe care doamna deSaint-Rémy, scumpa ta mamă, ar fi îndreptăţită să le arunce în flăcări. Nu-i aşa? Spune!Montalais îşi înteţi râsetele şi glumele ironice.Blonda fecioară se încruntă deodată; rupse foaia albă pe care, într-adevăr, erauaşternute, cu un scris foarte frumos, cuvintele
 Domnule Raoul 
şi, mototolind hârtia întredegetele-i tremurânde, o aruncă pe fereastră. — Oh – făcu domnişoara Montalais – iată că mica noastră mieluşea, îngeraşul nostru, porumbiţa noastră s-a supărat!... Dar nu-ţi fie teamă, Louise, doamna de Saint-Rémy n-are săvină, şi chiar dacă ar veni, tu ştii că am auzul bun. De altfel, ce poate fi mai nevinovat decâtsă-i scrii unui vechi prieten, pe care-l cunoşti de doisprezece ani, mai cu seamă cândscrisoarea începe prin cuvintele:
 Domnule Raoul?
 — Foarte bine, n-o să-i mai scriu de loc! se supără tânăra fată. — Ah, na, iat-o pe Montalais pedepsită! strigă zburdalnica brunetă, râzând şi mai tare.Haide, haide, ia altă foaie de hârtie şi să încheiem mai repede corespondenţa noastră... Poftim,tocmai acum sună şi clopoţelul! Cu atât mai rău! DOAMNA va trebui să aştepte, sau poate căîn dimineaţa asta sa va lipsi de prima ei domnişoară de onoare!Într-adevăr, clopoţelul suna; asta însemna că DOAMNA terminase cu îmbrăcatul şi îlaştepta pe DOMNUL, spre a-i da braţul şi a trece împreună în sala de mese. După aceastăformalitate, îndeplinită cu mare ceremonie, cei doi soţi luau micul dejun, apoi se despărţeau până la masa de prânz, invariabil fixată la ceasurile două precis.La sunetul clopoţelului, uşa dinspre bucătărie, ce se afla în partea stângă a curţii, sedeschise, şi numaidecât apărură doi meşteri bucătari, urmaţi de opt ajutoare care purtau otargă încărcată cu mâncăruri acoperite cu clopote de argint. Unul din cei doi bucătari, acelacare părea să fie cel mai mare în grad, atinse uşor cu bastonul pe unul din paznici, ce sforăia pe-o bancă; merse chiar cu bunătatea până acolo, că puse în mâinile acestuia halebardarezemată de zid, alături de el, după care soldatul, buimăcit de somn, fără să scoată o vorbă,escortă
hrana
DOMNULUI până în pragul sălii de mese, precedat de un paj şi de meşterii bucătari.Pe oriunde trecea
hrana,
străjile prezentau armele.Domnişoara de Montalais şi prietena ei urmăreau de la fereastra lor fiecare amănunt alacestui ceremonial, cu care ar fi trebuit totuşi să fie obişnuite. De altminteri, ele priveau toate
3

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->