WALTER SCOTT
TALISMANUL
CAPITOLUL I
—
Spre deşertul sălbatic. Ei s-au retras, dar cu arme.
Paradisul regăsit
Soarele arzător al Siriei nu atinsese încă zenitul; un cavaler din ordinulCrucii Roşii, care îşi părăsise îndepărtata ţară de la miazănoapte ca să intre înostile cruciaţilor rătăcitori din Palestina, străbătea agale pustiul nisipos ce se întindea în preajma Mării Moarte, numită în acelaşi timp şi lacul Asfaltit, mare închisă, în care se varsă apele Iordanului, dar ea însăşi nea
vân
d nici o scurgere.Războinicul pelerin străbătuse anevoie, în cele
dintâi
ceasuri ale zilei, cărările
râp
oase care şerpuiau printre
stân
ci; ieşind în cele din urmă din î
ngustimile primejdioase, ajunse în largul câm
piei, unde cetăţile blestemate chemaseră asupră-le
cân
dva crunta răzbunare a Celui Atotputernic. Oboseala, setea, primejdia care
pân
dea la fiece pas, toate fură uitate în clipa
cân
d călătorul îşi aminti de cump
litaîntâm
plare care prefăcuse într-un jalnic pustiu mănoasa vale a Sodomei, odinioarăudată de ape zburdalnice, ca şi grădina Domnului
–
acum un deşert uscat şi
pâr
jolit, sortit să ră
mân
ă sterp pe vecie.Vă
zând mohorât
a întindere de apă, a
tât de deosebit
ă în privinţa limpezimii şi anestatorniciei, de toate celelalte, călătorul se cutremură şi se închină creştineşte; îşi aminti că sub undele domoale zăceau leşurile şi ruinele măreţelor cetăţi deodinioară, care stă
pân
iseră largul
câm
piilor; trăsnetele ce
rului sau neastâm
părul mă-runtaielor pă
mântului
le săpaseră mor
mân
tul, şi dă
râm
ăturile lor se scufundaseră îna
dân
cul acestei mări care nu răbda la
sân
u-i nici o vieţuitoare, nu îngăduia ca vreoluntre să-i tulbure suprafaţa, şi, ca şi cum propriile-i străfunduri ar fi însemnat celmai nimerit lăcaş pentru apele-i posomor
â
te, nu-şi trimitea, ca oricare altă mare,tributul în nemărginirea oceanului.
Î
ntreg ţinutul înconjurător, ca şi pe vremea luiMoise, era numai pucioasă şi sare; ierburile n-aveau cum să răsară şi floarea nulega rod; nici urmă de lăstar nicăieri. Pă
mân
tul, ca şi apele lacului, avea de ce săse numească
„
Tă
râm
ul Morţii
”
, deoarece nu se înveş
mân
ta în verdeaţă ca oricarealtă
câmpie; pân
ă şi văzduhul era văduvit de locuitorii lui înaripaţi; aceştia o luaurazna, pesemne ca să scape de duhoarea catranului şi a pucioasei, pe carevăpaia soarelui o împrăştia de pe suprafaţa apei, învolburarea de aburipreschim
bându-se uneori în vâr
tejuri pustiitoare. Lespezi de spumă
vâs
coasă, care secheamă naft, pluteau deasupra apelor domoale şi întunecate, sporind volburile deaburi, ca şi cum ar fi vrut să adeverească pe deplin înfricoşătoarea poveste a luiMoise.Soarele strălucea falnic, aproape de neînchipuit în cuprinsul acesteiprivelişti a deznădejdii, şi întreaga fire însufleţită parcă se ferea de înverşunarearazelor sale, în afară de pelerinul singuratic care răscolea anevoie nisipulmişcător al deşertului, pă
rân
d singura făptură vie pe tot întinsul
câmpiei.Î
mbrăcămintea călăreţului şi echipamentul calului erau ciudat de nepotrivitepentru ţinutul pe care îl străbăteau.
Î
n afară de zalele cu
mân
eci lungi, în afară demănuşile bătute în plăcuţe de oţel şi de platoşa din acelaşi metal, mai avea unscut în trei colţuri a
târ
nat de grumaz, un coif de oţel cu vizieră şi un fel de glugă împletită din
sâr
mă, ce umplea golul dintre pieptar şi marginile coifului. Picioarele îi erau apărate de armuri mlădii, ce-i acopereau coapsele şi genunchii, în timp cetălpile îi erau
vârât
e în încălţări acoperite cu plăci de oţel, ca şi apărătoarelebraţelor. O spadă lungă şi lată, cu prăsele zdravene, lucrate în chip de cruce, pe
care o purta pe un şold, părea pereche cu un pumnal mare, a
târ
nat pe celălaltşold. Călăreţul st
rângea la oblân
cul şeii, cu capătul rezemat în scară, lancea lungă cu
vârful
oţelit, arma lui de căpetenie care, la fiece mişcare a calului, se lăsa cătrespate, în timp ce flamura flutura în adierea domoală, răsucindu-se în
vâr
furi. Latoată această îmbrăcăminte greoaie se cad
e
să adăugăm un fel de pelerină depostav brodat, ieşită de soare şi de întrebuinţare, veş
mân
t ce părea foartefolositor, deoarece împiedica razele de foc ale soarelui să cadă de-a dreptul pestearmură, care altfel ar fi devenit cu desă
vâr
şire nesuferită călăreţului. Armelenobilului cruciat închipuiau în felurite locuri, cusut pe stofă, dar ieşit de soare şide vechime, un leopard culcat, cu însemnarea: „Dorm, nu mă treziţi!" Se maiputeau desluşi pe scut armele aceluiaşi blazon, aproape şters de numeroaselovituri. Coiful uriaş, rotund, n-avea nici un fel de podoabă. Păst
rân
d aceeaşi gre-oaie îmbrăcăminte de oţel, cu care se puteau apăra la nevoie, cruciaţii dinmiazănoapte păreau că înfruntă cu tot dinadinsul clima şi ţinutul în care veneausă se războiască.
Î
mbrăcămintea calului nu era mai puţin greoaie şi mai puţinnesuferită de
cât
aceea a călăreţului. Dobitocul purta o şa groasă, bătută cu plăcide oţel, iar în dreptul grumazului, sub coamă, un fel de platoşă; altă îm-brăcăminte, ţesută din fire de oţel, îi apăra crupa şi coapsele. Călăreţul purta deasemenea, la ob
lân
cul şeii, un baltag ca un ciocan de oţel, şi acesta o armă decăpetenie. F
râu
l şi hamurile erau împletite cu lanţuri, iar capul dobitocului eraapărat de o glugă de zale, care avea deschizături în dreptul ochilor şi al nărilor,iar în mijlocul frunţii purta un corn, care, ivit parcă din ţeasta calului, îi da întru
cât
va înfăţişarea inorogului din poveste.O îndelungată folosinţă îi obişnuise însă, a
tât
pe călăreţ
cât
şi pe neobositullui fugar, cu toată această
panoplie de arme. Î
ntr-adevăr, mulţi războinici, rătăcinddin apus spre meleagurile Palestinei, piereau mai înainte de a se fi obişnuit cuasprimea climei arzătoare; pentru mulţi însă, acea căldură nu era prea greu de îndurat, obişnuindu-se într-o oarecare măsură cu ea, printre aceştia af
lân
du-se şicălăreţul singuratic care străbătea în clipa aceea ţărmurile pustii ale Mării Moarte.Firea îl înzestrase desigur cu o putere puţin obişnuită, dacă purta cămaşade zale cu uşurinţa cu care ar fi purtat o îmbrăcăminte ţesută din fire de păianjen.
Î
n afară de aceasta, era un om îndelung răbdător; sănătatea lui putea să înfrunteorice fel de climat, ca şi oboseala şi lipsurile, ori
cât ar fi fost de nemiloase. Pornirile luierau în strân
să legătură cu
vân
joşia trupească; se simţea pururi cuprins deneas
tâm
păr, în cele mai vitrege împrejurări şi, sub înfăţişarea sa liniştită şi rece,se fră
mân
ta o nepotolită sete de a
vânt
şi de faimă, înnăscută în firea vestitelorvlăstare ale seminţiei normande, ceea ce le făcea să cucerească lauri în toateungherele Europei. Totuşi, nu oricui îi era dat să primească din partea norocului orăsplată strălucită, şi aceea pe care o do
bân
dise singuraticul nostru călător timpde doi ani
cât
cutreierase ca un războire aprig Palestina, se putea socoti o faimătrecătoare şi, pe deasupra,
cât
eva indulgenţe papale.
Î
n acest timp, puţinii bani peca
re
îi avusese în pungă se topiseră cu a
tât mai grabnic cu cât nu se
folosise de niciunul din mijloacele prin care cruciaţii binevoi
au
să-şi reîntregească veniturileştirbite, pe spinarea localnicilor p
a
lestinieni. Nu căuta să stoarcă nici un fel de dardin partea ne
fe
riciţilor locuitori ai ţinutului, în schimbul făgăduielii că nu se v
a
atinge de avutul lor în timpul războaielor cu sarazinii, ş
i nici nu a
vusese prilejul săse îmbogăţească prin vreo răscumpărare a cin
e
ştie cărui prins mai de vază. Micasuită, ce
-l
însoţise dincolo d
e
hotarul ţării în care se născuse, se răzleţise, pemăsură ce i s
e
micşorau şi mijloacele de întreţinere
,
şi singu
rul scutier ce-i mai
rămăsese era bolnav la pat, şi deci în neputinţă de a-şi urma stă
pân
ul. Aşadar,călătorea singur, fără tovarăşi, după cum am arăta
t mai sus. Aceasta nu-l
supăra însă
cât
uşi de puţin pe cruciatul nostru, obişnuit să-şi privească spada drept cel maicredincios tovarăş şi
gân
durile cucernice drept cei mai buni însoţitori. Omul, însă,n
u
se poate lipsi îndelungă vreme de hrană şi de odihnă, chiar
când
are o făptură
de fier şi o fire răbdătoare ca cea a cavalerului c
u blazonul leopardului ad
ormit. Pentruaceasta, după ce lăsă Mare
a
Moartă la oarecare depărtare în urmă-i, spredreapta, salută c
u bucurie pâ
lcul de doi sau trei palmieri ce se zăreau în depărtăr
i,
dovadă că în apropierea lor se afla izvorul în preajma căruia ave
a
să-şi facăpopasul de amiază. De asemenea, calul, care îndura îndeajuns goana, l
uân
d pildărăbdarea şi resemnarea stă
pân
ului începu să-şi înalţe capul, fremă
tân
d din nări şiiuţind pasul, ca cum ar fi simţit de departe mirosul şi răcoarea apei
lân
gă careav
ea s
ă se odihnească şi să se adape. Dar, mai înainte de a fi ajuns
la
locul dorit,cal şi călăreţ erau sortiţi altor osteneli şi altor primejdii.
Î
n timp ce cavalerul Leopardului îşi aţintea privirea asup
ra
mănunchiului depalmieri aflat încă îndeajuns de departe, i se păr
u
că, între trunchiurile lor înlănţuite, se mişcă ceva. Cu
rând, aceas
tă îndepărtată nălucire se desprinse dintrecopacii care îi ascunseseră
întrucât
va mişcările, şi porni în goană spre călăreţ; abiaatunci pu
tu
acesta să-şi dea seama că spre el venea un războinic călare; în ce
le
din urmă, după turban, suliţa lungă şi burnusul verde, recunosc
u numaidecât
în el uncălăreţ sarazin.
„În pustiu, nimeni nu întâl
neş
te un prieten”
, zice un proverb oriental. Totuşi, cruciatului îi păsa
prea puţin că pă
gânul, care înainta întru întâm
pinarea lui, peagerul fugar din Barbaria, ca şi cum ar fi fost purtat pe aripi de şoim, venea caprieten sau ca vrăjmaş; poate că, apărător
dâr
z al crucii, l-ar fi vrut mai degrabăduşman. Pentru orice împrejurare, îşi desprinse lancea din scară, o apucă cu
mân
adreaptă, aşe
zând-o pe spinarea calului, cu vâr
ful înainte, înfăşură
dâr
logii pe braţul
stân
g,şi învio
rân
d cu pintenii agerimea fugarului, se pregăti să înfrunte pe străin culiniştea şi încrederea în sine a războinicului obişnuit să învingă. La
rân
du-i,sarazinul porni în goana calului, aşa cum fac de obicei călăreţii arabi; îşi struneafugarul mai degrabă cu ajutorul picioarelor şi cu mişcările trupului, de
cât cu ajutorulfrâ
ului, pe care îl ţinea fără întrebuinţare în
mâna st
ingă; astfel că nimic nu
-l
împiedica să se slujească de pavăza rotundă, îmbrăcată în piele de rinocer şibătută în cuie de argint, pe care o purta pe braţ, ju
cân
d-o încoace şi încolo, ca şicum ar fi avut de
gân
d să înfrunte cu talgerul acela şubred năprasnicele lovituriale unei lănci apusene. Nu-şi pregătea suliţa, aşa cum făcuse vrăjmaşul; o apucătotuşi cu
mân
a dreaptă de mijlocul lemnului şi în cele din urmă începu s-o în
vâr
tească pe deasupra capului
. Înaintân
d drept spre duşman, cu toată iuţeala,aştepta parcă să
-
1 vadă pe acesta fă
cân
d acelaşi lucru, pornind în goană în în
tâm
pinarea lui; dar cavalerul creştin, obişnuit cu felul de a lupta al războinicilordin Orient, nu înţelegea să-şi obosească fugarul într-o goană zadarnică.Dimpotrivă, se opri,
dân
du-şi seama că, dacă ar fi trebuit să primească lovituraduşmanului, greutatea armelor şi cea a calului îi dădeau putinţa de a lovi el însuşifulgerător. Prevăzător şi te
mân
du-se poate de aceleaşi urmări, călăreţul sarazin,
cân
d ajunse la două aruncături de suliţă, de creştin, îşi struni calul spre
stân
ga, c-odibăcie de neasemuit şi făcu de două ori înconjurul cavalerului; acesta însă, în
vârtindu-se pe loc, astfel încât
să-şi înfrunte mereu potrivnicul din faţă, zădărniceaoarecum
gândul acestuia de a-l
lovi pe neaşteptate, astfel că sarazinul se văzu silit sădea pinteni calului şi să se tragă înapoi c-o sută de paşi. A doua oară, asemeneahultanului ce se năpusteşte asupra şoimului, maurul porni
în
goană şi din nou sevăzu silit să fugă înapoi, fără să fi putut da
o
singură lovitură.
Î
n cele din urmă,pentru a treia oară, se năpusti
î
n acelaşi chip; dar cavalerul creştin, dornic săsf
â
rşească această luptă ciudată, în care neas
tâm
părul obositor al vrăjmaşului ar fiputut să-i istovească şi lui puterile, apucă dintr-o dată baltagul greu pe care
-l purtaatârnat la oblân
c şi, cu braţul său sigur, călăuzit de o privire ageră, îl aruncă drept încapul emirului
–
căci vrăjmaşul nu părea să fie din neam de
rân
d. Sarazinul zări latimp uriaşa armă ce venea în zbor şi ridică uşoara-i pavăză între cap şi baltag;puterea cu care fusese z
vâr
lit baltagul, împinse însă pavăza
pân
ă în dreptulturbanului şi, cu toate că lovitura nu-şi nimerise ţinta de-a dreptul, fu de ajuns casă
-l azvâr
le jos din şa. Mai înainte ca creştinul să fi avut vremea să se folosească
Search History:
Result 00 of 00
00 results for result for
p.
Recommended
More From This User
Notes
Load more
