Lecţia de comunicare nonverbală

Vânătorul de păcate…

Sunt în metrou. În faţa mea se aşează o doamnă destul de tânără, îmbrăcatăfoarte elegant, cu o fustă suficient de scurtă. Îşi pune picior peste picior şi-şi răsuceşte tacticoso buclă rebelă. Bărbatul de lângă ea îi aruncă o privire lacomă peste picioarele-i lungi…de sus până jos…de jos până sus….şi iar de la capăt cu ochii ţintă la pielea albă şi proaspătă.Zâmbesc…bărbaţii ăştia!„

Atenţie se închid uşile!

”…şi metroul porneşte. Privesc în jur. Simt doar gesturi,gesturi care vorbesc mai mult ca o mie de cuvinte, gesturi care mă fac să înţeleg lucruri pecare poate nici posesorii lor nu le conştientizează…şi uite aşa devin vânătorul de păcate.Lângă mine, în partea dreaptă, s-a aşezat între timp o doamnă imensă, într-o haină de blană probabil de vulpe…cu degetele greoaie de inele, cu gâtul plin de lanţuri de aur… măface glumeţ să mă întreb dacă ştie să înoate la caz de nevoie… dacă poate. O privireîntunecată se revarsă asupra mea. Mă simţise. Îşi scoate cu dexteritate, în ciuda unghiilor,telefonul şi după alte câteva încruntături, de data asta către micul obiect, evident cel mai nouşi scump pe piaţă la momentul actual, începe să butoneze. Îi privesc faţa…machiaj excesiv,ruj… şi un evident zâmbet lipsă. Inspira seriozitate? Poate altora. Desfrânare, lăcomie, prostie, ură… le citesc rând pe rând în gesturile ei rigide. Neinteresant.Privesc iar în faţă la femeia cu picioarele lungi şi la bărbatul care nu mai conteneştesă-şi plimbe privirea… acum şi mai sus... la nasturii descheiaţi ai cămăşii. Femeia se simte privită, se simte dorită şi cu nonşalanţă se pare că-i place. În picioare, lângă ea, stau doi tineri.Ea întinde mână spre el… el se trage înapoi. Buzele i se mişcă nervos şi ochii parcă aruncălegendare fulgerele lui Zeus. E furios. Are sprâncenele încruntate, faţa întreagă prinsă într-unspasm nervos, mâinile stau pregătite de apărare sau mai degrabă de atac. „

Nu mă atinge!”

seaude deasupra murmurului metroului aflat în viteză. Mă detaşez de cuvintele grele care le audşi o privesc pe ea. Cu ochii în lacrimi, roşie toată, priveşte în jos de parcă ar vrea să intre în pământ. Acesta este ultimul loc unde ar vrea să fie, ultimul loc unde el să-şi verse mânia maimult sau mai puţin justificată, pe ea, ea care-l priveşte totuşi cu atâta supunere, cu atâta iubire.L-a înşelat? Aş fi spus dacă nu-i vedeam ochii. Desigur că la înşelat! Zice şi el. Dar oare nu-ivede ochii? Nu vede iubirea şi disperarea, durerea şi supunerea din ei? E mult prea furios. La