Ion Oltean - urmare nr.

din trecut 0 anumit not de consubstanialitate patriarhal a fiului de domn cu marea mas a supuilor si, permite s rzbat pn la noi incantaia poetului pentru o asemenea tihn a rii sale, aa cum numai strlucirea voievodal a unui Mircea o putea oferi n jurul anului 1400. n sfrit, poezia Doina, considerat de Perpessicius cntecul de lebd al autorului ei, traseaz cu precizie nite linii topografice pe un atlas european, adevrate coordonate de simire i suferin romneasc. Poetul se prezint ca un interpret comptimitor al acestei suferine care sunt nregistrate pe o coard tare, bubuitoare, mpotriva dumanilor alogeni, mai cu seama a intruilor de ultim epoc n viaa congenerilor si. Iar imprecaiile sale tind s capete fore de blestem al disperrii atunci cnd nu preget s enumere temeiurile covritoare ale unei asemenea atitudini. Cu adnc durere el constat ravagiile acestor omizi, ravagiiatentate la integritatea reliefului rii, cu consecine terifiante pentru soarta localnicilor: i dezbrac ara snul, / Codru - frate cu Romnul - / De s curee tot pleac / i izvoarele i seac - / Srac n ar srac!. Autorul i dorete o patrie cuprins ntre nite frontiere naturale, deci mai uor aprat, care s configureze reala fizionomie a gliei strmoeti. i, de ce nu, un conductor suprem de felul unui tefan, a crui vrednicie s revendice dreptul neamului su, prin strpirea tuturor dumanilor la mult dorita lui redempiune. Cteva cuvinte despre raportul natur-istorie. La Eminescu, istoria ne apare profund ngemnat cu Firea, ceea ce explic asidua ei prezen n opera poetului i interschimbul frecvent de funcii: i ca nouri de aram i ca ropotul de grindeni, / Orizonu-ntunecndu-l, vin sgei de pretutindeni, / Vjind ca vijelia i ca plesnetul de ploaie... / Url cmpul i de tropot i de strigt de btaie. / n zadar strig-mpratul ca i leul n turbare, / Umbra morii se ntinde tot mai mare i mai mare; (...) i lovind n fa, -n spate, ca i crivul i gerul, / Pe pmnt lor li se pare c se nruie tot cerul... (...) Ca potop ce prpdete, ca o mare tulburat - / Peste-un ceas pgnitatea e ca pleava vnturat. / Acea grindin- oelit nspre Dunre o mn (...) Pe cnd oastea se aaz, iat soarele apune, / Voind cretetele nalte ale rii s-ncunune / Cu un nimb de biruin; fulger lung ncremenit / Mrginete munii negri n ntregul asfinit, / Pn' ce izvorsc din veacuri stele una cte una / i din neguri dintre codri, tremurnd s-arat luna.