INTERPRETĂRI ALE TĂCERII

Comunicarea este adeseori considerată a fi cea mai grea lecţie pe care cineva poate aspira
să o înveţe vreodată: mai grea decât operaţiile matematice, fizica sau chimia. Oare de ce? Pentru
că ai nevoie de ceva mai mult decât de nişte reţete general valabile ale unor specialişti consacraţi
care să te ghideze pas cu pas pe drumul labirintic al comunicării. Poţi învăţa reguli, axiome,
tehnici de exprimare, dar acestea nu îţi garantează că vei trece proba de foc a confruntării faţă în
faţă cu realitatea şi provocările pe care ea ţi le poate rezerva din punct de vedere comunicaţional.
Mai trist este faptul că la tot pasul suntem înconjuraţi de oameni care cred cu tărie că
stăpânesc arta comunicării, când de fapt toată experienţa lor se rezumă la jocul cu un număr
limitat de cuvinte...tuturor acestora nu pot decât să le spun că greşesc, nedându-şi seama că tot
ceea ce îi înconjoară sunt forme diverse şi nebănuite ale comunicării: banale gesturi, tăceri
înţelepte, priviri iscoditoare, zâmbete fără sens...toate acestea pot transmite – pentru cine înţelege
cu adevărat mecanismele naturii umane – zeci, sute, mii, milioane de taine şi înţelesuri în
comparaţie cu nişte simple cuvinte articulate în grabă.
De multe ori mi s-a întâmplat ca aflându-mă într-o situaţie dificilă sau mai puţin
favorabilă (o discuţie contradictorie cu un coleg sau chiar cu un necunoscut) să nu doresc să
exprim ce simt în momentul respectiv prin intermediul cuvintelor, gândidu-mă că oricum nu m-
aş putea face înţeleasă de interlocutorul meu, care crede că Pământul se va învârti întotdeauna în
jurul său.
Tăcerea nu înseamnă neapărat că nu ai replică, ci mai degrabă că persoana căreia nu-i
răspunzi, nu merită acel răspuns definit prin parametri verbali...Poate că nu merită nici să-ţi
citească pe faţă ironia sau dispreţul pentru sufletul mărunt pe care îl ascunde. Dacă nu-i răspunzi
cu aceeaşi monedă la cuvintele lipsite de sensibilitate şi bun simţ, este pentru că vezi, dincolo de
faţada fragilă şi frumos împodobită, un suflet sterp, o minte goală, care oricum nu ar putea
înţelege nimic din explicaţiile tale.
Cuvintele pot răni uneori, dar tăcerea în faţa lor este un răspuns care provoacă o rană
netratabilă...Cel care a vorbit a spus tot ce-a avut de spus şi ce a ştiut să spună, a rămas fără
cuvinte pentru că este sărac din punct de vedere spiritual, cel care a tăcut şi-a exprimat dispreţul
şi ironia, şi din priviri a oprit avalanşa de vorbe goale. Tăcerea reprezintă poate cea mai potrivită
soluţie de comunicare într-o luptă în care adversarul tău are impresia că va controla totul până la
sfârşit.
„Tăcerea e de aur” pentru că ea nu poate fi mereu tradusă ca o renunţare la luptă, ca o
expresie a sentimentului de teamă faţă de cel din faţa ta, faţă de reacţia lui violentă la cuvintele
tale; ea nu înseamnă neapărat o acceptare a teoriilor, greşelilor, presupunerilor sau al omului de
lângă tine, care îţi tulbură discret sau uneori foarte grav liniştea cugetului. Tăcerea poate fi
considerată o formă de manifestare a ironiei sau a dispreţului unei persoane faţă de un semen al
său care nu înţelege ordinea firească a lucrurilor, a desfăşurării evenimentelor şi persistă în
acţiuni iresponsabile de modelare forţată a acestora până ce creează o lume întoarse pe dos.
Aşadar, tăcerea nu este un fenomen care conduce individul la izolare. O persoană care
alege să nu se exprime prin cuvinte, nu încetează să comunice cu ceilalţi, doar că va comunica cu
cei care sunt pregătiţi să o înţeleagă, să înţeleagă întrebările, răspunsurile, reproşurile sau
sfaturile rostite într-o altă limbă, mai cuprinzătoare şi mai subtilă.