Welcome to Scribd, the world's digital library. Read, publish, and share books and documents. See more
Download
Standard view
Full view
of .
Save to My Library
Look up keyword
Like this
1Activity
0 of .
Results for:
No results containing your search query
P. 1
Articole - ortodoxie

Articole - ortodoxie

Ratings: (0)|Views: 25 |Likes:
Published by avateo80

More info:

Published by: avateo80 on Feb 24, 2012
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

02/24/2012

pdf

text

original

 
Poveste - Un pustnic de la Muntele Athos
 În primăvara anului 1954, pe una din potecile Athosului, un grup de vizitatori fac cunoştinţă cumonahul Teolipt. Din vorbă în vorbă, noul venit ajunge la povestea unui prieten de-al său,decedat, Pustnicul Nicodim. Extrasă din cartea "Dialoguri la Athos" scrisă de Teoclit Dionisiatul,această istorioară redă frumoasa imagine a unui ascet ortodox.Pustnicul Nicodim a trăit 50 de ani încheiaţi într-un "cuib de vulturi" din Sihăstriile situate înextremitatea de sud-est a Athosului. Vreme de 50 de ani din "închisoarea lui dumnezeiască" el aascultat tăcerea cea mai adâncă a Pustiei. În tot acest interval, a văzut cum soarele, care îi luminabătrâneţea eroică şi cuvioasă, răsărea mereu din acelaşi colţ şi descria acelaşi arc binefăcător "şipeste cei drepţi şi peste cei nedrepţi". Şi tot atâţia ani a văzut coliba sa scăldându-se în tăcere înoceanul culorii dulci al scânteierii astrelor şi a lunii. În ce fericire plutea!… Simţea că se găseadeja în anticamera bucuriei veşnice. De câte ori rugăciunile lui fierbinţi nu s-au înălţat la cer  însoţite de vijeliile urlătoare ale Athosului!… Şi de câte ori imnele lui duhovniceşti "din adâncuri" n-au lovit ca un ecou de aripi îngereşti liniştea inexprimabilă a pustiei în nopţile sfinte şi luminoaseale Sfântului Munte, în ceasul armoniei adânci a duhurilor!Pustnicul, prietenul meu Nicodim, era de vreo 70 de ani. O figură venerabilă, luminată de reflexelesfinte ale sufletului său curăţit în Hristos. În privirea acestui sfânt bărbat apărea personificareablândeţii şi se reoglindea dinamismul liniştit al dragostei dumnezeieşti din inima lui. Obişnuia întotdeauna să tacă. Tăcerea lui mă învăţa atât de elocvent. Când însă îmi vorbea domol şi cumultă adâncime, literalmente mă captiva. Faţa lui răspândea de obicei o strălucire nedefinită şi închipuirea mea mă transpunea inconştient pe muntele Tabor. Dumnezeul meu, ce om denedescris era acest bătrân Ascet! Părul său mare şi alb ca zăpada încadra cu o esteticănevinovată chipul cuvios revărsându-se pe umeri în ghirlande ondulate şi groase. Barba lui deasăşi albă "ca lâna" cobora cu o impetuozitate blândă ca o cascadă. Cu totul alb, cum era bătrânulmeu prieten, cineva putea crede că priveşte un personaj biblic. Şi, cu toată simplitatea luipustnicească, el avea în ansamblu măreţia unui senator roman şi îmbina severitatea măsurată aunui filozof grec cu dulceaţa atrăgătoare a unui sfânt din Tebaida secolului al patrulea. Vieţuirealui era curată cum e crinul. În spiritul lui, el păstra naivitatea şi lipsa de răutate a unui copil. Dar îngândurile sale era adânc.A avut norocul rar al unei creşteri creştine şi al unei educaţii îngrijite. S-a adâncit în duhulPărinţilor, pe care i-a iubit de la o vârstă fragedă şi cunoştea cu claritate scriitorii elini antici.Preţuia îndeosebi idealismul luminat al lui Platon şi respecta filozofia morală austeră a lui Socrate. Însă aceste "umbre", cum numea el filozofia, erau împrăştiate în adâncul inimii lui de iubirea pecare o revărsa Preasfânta Cruce a Domnului. Iubirea înlocuia gândirea. "Sunt răstignit împreunăcu El…" îmi spunea adesea. Bătrânul respira pe Iisus Hristos "şi pe acesta răstignit". O, Crucea!Pentru prietenul meu Pustnicul, ea era unica dragoste. Câte îmi mai spunea despre Cruce!Adoraţia mistic pătimită a Celui răstignit îl adâncea în extaz. Îmi povestea, într-o seară, de unEremit cinstit ca sfânt de Biserica Apuseană că dragostea lui afectuoasă faţă de Crucea Domnuluişi dorul lui înflăcărat de a participa la Patima Lui l-au făcut să sufere mental atât de mult încât pefruntea lui s-au format urmele cununii de spini a Domnului, pe mâinile şi picioarele lui amprentelecuielor, iar în coasta lui rana suliţei. Urmele acestea, a continuat calm Bătrânul, zicea că le-auvăzut asceţii împreună-nevoitori cu el atunci când Eremitul a adormit în Domnul… Şi a tăcut.Eu m-am arătat surprins.- Bătrâne, am îndrăznit, credeţi că…- Nu, a zis, eu nu cred, în special fiindcă se interpune dogma. În cazul unui ortodox, însă, de ce sănu cred?- Dar pentru ce mi-aţi spus aceasta? Am observat eu, câta vreme…Bătrânul Ascet n-a răspuns. Se adâncise deja în tăcerea lui. Această poveste mi-a provocat oadâncă impresie, literalmente m-a dat peste cap. Îmi chinuiam mintea să ştiu exact de ce mi-aspus o poveste în care nu credea? Nu cumva făcuse aluzie la el însuşi? Pentru prietenul meucuvios toate le consideram posibile. Cum n-am băgat de seamă vreme de 15 ani, de când îlvizitam regulat? Ştiam că Bătrânul e un înţelept şi cuvântul lui era întotdeauna adânc. Căutam cuo adevărată sete, nu cumva disting pe faţa lui urmele cununii de spini pe mâinile şi picioarele lui"semnele cuielor" şi în coasta lui...dar în coasta lui cum să pipăi? Ascetul şedea aproape de o
1
 
mică fereastră a colibei, cu capul lui alb rezemat de piept. Se gândea? Se ruga?… Pe mine , însă,mă stăpânea o nelinişte de neînvins ca să aflu. Soarele abia apusese. M-am ridicat de la loculmeu şi apropiindu-mă de Pustnic, am început să-i observ cu curiozitate capul cuvios, mâinile şipicioarele. Dar zgomotul scaunului a tulburat absorbirea lui şi întorcându-se spre mine m-asurprins cu privirea pironită la mâinile lui.- Ce cauţi, frate Teolipt? m-a întrebat Bătrânul.Bâlbâindu-mă de ruşine pentru curiozitatea mea, am răspuns întretăiat:- Să văd "semnele cuielor", părinte…Pustnicul m-a privit vesel şi a izbucnit în lacrimi. Fără să vreau am plâns şi eu. A trecut mai binede o oră în acel plâns tăcut. Pe cerul albastru apăruseră deja stele sclipind. Chilia săracă aprietenului meu respira o fină bunămireasmă de "jertfă de seară" şi s-a învăluit încet, în umbresfinte…Prietenul meu Ascetul Nicodim părea că se născuse ca să nu moară. Mai mult, părea că s-anăscut pentru Viaţă. Era neprihănit ca şi culoarea galbenă a feţei lui. Şi pentru că răsărise "ca uncrin al văilor în mijlocul spinilor", ocrotitoarea neprihănirii, Preacurata Maria, l-a atras pe Pustnic încă din frageda vârstă în "grădina ei", "Sfântul Munte", ca el să nu-şi întineze hainele.[…]Au trecut aproape cinci luni, când într-o dimineaţă a venit la Mănăstire ucenicul cunoscutului meupustnic, aducându-mi, ciudat, un bileţel de la bătrânul meu prieten. L-am deschis nerăbdător şi amcitit următoarele: "Fiul meu în Domnul, Teolipt, Domnul mă cheamă. Mă bucur, fiindcă mă ducspre lumina cea neînserată. Dacă găsesc vre-o milă la Stăpânul meu, mă voi ruga şi pentrudragostea ta. Vino cât mai repede. Poate mă mai apuci. Dacă nu, te îmbrăţişez cu sărutare sfântăşi îţi las biblioteca mea, manuscrisele şi autobiografia mea. Te salut, frate, şi aminteşte-ţi de"semnele cuielor" mele. Prietenul tău, Pustnicul Nicodim".Moartea unui Ascet, iubiţii mei fraţi, nu are nimic din îndolierea zguduitoare a morţilor de rând. Edoar sfârşitul liniştit al unei vieţi frumoase şi pline de credinţă şi începutul unui mers sigur spreveşnicia cea neînserată. Pentru Ascet, moartea este punctul orientării lui zilnice, spre carepriveşte cu o tai-nică nostalgie. Însă, pentru fraţii şi prietenii din jur, plecarea unui om sfântconstituie o pierdere cu adevărat incalculabilă, cel puţin din punct de vedere al realităţii sensibile.Pentru Pustnic, viaţa pământească este mai mult decât o dramă, întrucât în plan conştient el duceo luptă neînduplecată şi primejdioasă "împotriva începătoriilor şi puterilor întunericului". Însădrama acestui atlet necunoscut se preface într-o dumnezeiască iniţiere. Un mare Monah a zis:"creştinul trebuie să simtă agonia Domnului din gradina Ghetsimani". Exact acest lucru se întâmplă cu adevăratul Ascet: "Martiriul conştiinţei". Astfel că, dacă dincolo de dumnezeiescul şimăreţia ei, pentru bărbaţii cu adevărat mari, lupta morală devine cu totul dramatică, fără îndoialămoartea este o izbăvire, este ultima binecuvântare a cerului. "Moartea pentru drepţi este odihnă".Cu aceste gânduri şi simţăminte şi cu ochii înlăcrămaţi am luat toiagul de călătorie şi am începutmersul spre pustia cea mai îndepărtată a Athosului. Simţeam că existenţa mea smerită slujeşte înacea oră unei taine. Mă chema un bătrân cu totul alb, a cărui viaţă era o rugăciune neîncetată, uncânt creştin preaînalt, să fiu de faţă lângă patul lui de moarte, să aud ultimele lui răsuflări.Mergeam cu pas hotărât spre prietenul meu, Pustnicul Nicodim, "care pleca". Eram singur şi, cutoate acestea, vorbeam continuu. Dumnezeule, ziceam, cum dobândesc toate o sfântătransparenţă când inima omenească e îndoliată de iubire!… Cum toate vorbesc de Iubire, atuncicând inimile noastre devin ca ale unor copii! Şi cum se liniştesc şi odihnesc toate într-o luminasfântă strălucitoare, când cineva merge spre un sfânt care adoarme şi e iubit… Ce cântare îţi voicânta, frate Nicodime, cu ce mâini voi atinge trupul tău neprihănit, cum te voi înmormânta,cuvioase şi iubite Pustnice! Şi am izbucnit în lacrimi. Am adresat cuvinte binevoitoare celor prezenţi şi ei mi-au făcut cunoscută o poruncă a prietenului meu, către care m-am întors.- Cum vă simţiţi? am întrebat aproape de urechile lui.A zâmbit. A răspuns, cu zăbavă şi adânc, de abia auzit:- Mă duc. "Căci nimeni dintre noi nu trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine. Căcidacă trăim, pentru Domnul trăim şi dacă murim pentru Domnul murim, ai Domnului suntem". Tupăzeşte testamentul, iubirea…Şi a tăcut. Şi după puţin:- Iubirea, frate… Şi iarăşi a tăcut.
2
 
Iar eu plângeam. El, suspinând din adânc, a făcut un ultim efort să-şi concentreze puterile care-lpărăsiseră, a ridicat mâna dreaptă, ca şi cum ar fi voit să-mi spună ceva. Eu, aplecându-mă sprefaţa lui, aşteptam să ascult. O tăcere adâncă domnea în colibă. Cu un glas stins, numai cu ecoulrespiraţiei, cu privirea pironită spre un Hristos răstignit, abia a reuşit să articuleze cuvintele:- Iubirea, frate Teolipt, iubirea…Dreapta lui căzu grea pe pieptul său. A închis obosit ochii. Respira adânc.Părinţii urmăreau scena.[…] Deodată, faţa Pustnicului s-a luminat. A deschis ochii, a mişcat capul în semn de salut şi îngăimând " Vino! Amin" şi-a dat ultima suflare, sufletul lui sfânt…
Cuvânt de învăţătură - De ce trebuie să învăţăm înţelepciunea din Psalmi?(din “Părinţi, copii şi creşterea lor”)
“Vorbiţi între voi în psalmi şi în laude şi în cântări duhovniceşti, lăudând şi cântând Domnului, îninimile voastre” (Efeseni 5,19). Apostolul nu ne îndeamnă să-i învăţăm pe copii înţelepciuneacitindu-le numai istorii din Scriptură, ci şi psalmi; lectura Bibliei e mai grea, cere efort, dar cântândpsalmi îţi bucuri şi sufletul şi nici nu oboseşti. “…în laude şi în cântări duhovniceşti… ” zice. Astăzicopiii voştri cântă cântece diavoleşti şi dansează dansuri satanice, ca şi bucătarii şi sufragii saudansatorii. Nici unul nu mai ştie să spună psalmi, dar nu-i numai atât. Se pare că a cunoaştepsalmii a ajuns un lucru de ruşine şi de batjocură şi stârneşte râsul. Din aceste cântece şi dansurisatanice vin şi se eternizează toate relele. Se ştie că roadele poartă gustul pământului în carecresc. Dacă îngropi sămânţa într-un sol nisipos şi sărat, fructele vor avea gust sărat şi salciu, dar dacă solul este dulce şi bine-roditor, fructele vor fi dulci şi gustoase. Tot aşa învăţătura este unizvor binefăcător. Învaţă-l pe copilul tău să cânte acei psalmi care sunt plini de înţelepciune. Astfel se va cuminţi şicel mai bun lucru din toate va fi acela că nu se va mai duce să se întâlnească şi să petreacă cuoameni vicleni şi vicioşi, fiindcă în el va lucra puterea acestei cărţi. De aceea spune psalmistul:“Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor” sau: “Nu am şezut în adunareadeşertăciunii şi cu călcătorii de lege nu voi intra”, sau: ” Defăimat să fie înaintea Lui cel cevicleneşte, iar pe cei ce se tem de Domnul îi slăveşte”. Învaţă-l pe copilul tău să aibă prieteninumai din cei buni şi vei vedea că multe se vor îmbunătăţi, învaţă-l să-şi stăpânească stomacul,să-şi controleze mâna ca să nu ajungă un avar sau un desfrânat, pentru că banii nu valoreazănimic, nici slava nici altele la fel, fără curăţie. Dacă de mic îl înveţi să fie curat şi cuminte, încet, încet îl vei conduce şi spre lucruri mai înalte. În psalmi găsim de toate, dar în cântările de laudă nuexistă nimic pământesc sau omenesc.Dacă copilul tău se obişnuieşte cu psalmii, atunci se va obişnui şi cu cântările duhovniceşti, caresunt şi mai sfinte, pentru că puterile cereşti cântă cântări de laudă, nu psalmi. Se spune în înţelep-ciunea fiului lui Sirah “Nu este frumoasă lauda în gura păcătosului…” şi în Psalmi: “Ochii Mei suntpeste credincioşii pământului, ca să şadă ei împreună cu Mine”; şi mai departe: “Nu va locui încasa Mea cel mândru” şi, iarăşi: “Cel ce umblă pe cale fără prihană, acela îmi slujea”.
Cum se nasc patimile ?
Este important sa staruim putin asupra modului in care se starnesc patimile in noi, pentru caaceasta ne va indica si modul cum sa ne opunem starnirii lor. Precizam ca modul starnirii este inesenta acelasi cu modul zamislirii patimilor. Atata doar ca zamislirea e mai grea decat starnirea,neexistand inca patima in noi ca o fiara adormita ce are doar sa se trezeasca. Dar un materialinflamabil se gaseste in noi inca inainte de orice patima, constituit din afecte, si aceasta ajuta intr-o oarecare masura la zamislirea patimii, asa cum ajuta patima deja existenta la starnirea ei.Cine nu a experiat ca patima se starneste uneori atunci cand ne aflam in cursul indeplinirii uneihotarari bune, sau dupa ce am terminat executarea ei, sau atunci cand ne aflam intr-o stare demeditatie sau de odihna sufleteasca in care nu se pune problema de a lua vreo hotarare! In toatecazurile patima se starneste ca o rezistenta si revolta a tendintelor neluate in seama. In acestecazuri si in altele, patimile isi au in noi niste antecedente. Se pune deci intrebarea: cum sestarneste patima in toate aceste cazuri? In toate scrierile duhovnicesti ortodoxe se repeta, ca modal starnirii patimilor in orice imprejurare, schema urmatoare: Satana arunca in mintea noastra ungand de pacat, asa-zisul atac, pe care credem ca putem sa-l traducem si prin momeala. El este
3

You're Reading a Free Preview

Download
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->