Welcome to Scribd, the world's digital library. Read, publish, and share books and documents. See more
Download
Standard view
Full view
of .
Look up keyword
Like this
2Activity
0 of .
Results for:
No results containing your search query
P. 1
Dumas, Alexandre - Cei Patruzeci Si Cinci 2

Dumas, Alexandre - Cei Patruzeci Si Cinci 2

Ratings: (0)|Views: 14 |Likes:
Published by Gabriela P.

More info:

Published by: Gabriela P. on Nov 25, 2008
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as RTF, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

03/02/2011

pdf

text

original

 
Alexandre Dumas
Cei patruzeci şi cinci
vol.2XLIVCUM A AJUNS CHICOT S
Ă
-L BINECUVÂNTEZE PE REGELE
LUDOVIC AL XI-LEA PENTRU CĂ NĂSCOCISE POŞTA CU CAIŞI CUM S-A
HOT 
Ă
RÂT 
SĂ SE FOLOSEASCĂ DE ACEASTĂNĂSCOCIRE
Chicot, la care, cu permisiunea cititorilor no
ştri, ne vom îngădui să ne întoarcem, Chicot, aşadar, după însemnata descoperire pe care o făcusedezlegând băierile măştii domnului
de Mayenne,
nu mai avea nici un mo-ment de pierdut dacă voia să scape cât mai degrabă de urmările pe care arfi putut să le aibă această întâmplare.Era de la sine înţeles că, de aici înainte, între duce şi el avea să se deao luptă pe viaţă şi pe moarte. Rănit mult mai puţin dureros în făptura sa decarne decât în amorul său propriu,
Mayenne,
care, după ce fusese lovitcândva cu teaca spadei, mai primise deunăzi o lovitură şi cu tăişul,
Mayenne,zic, în vecii vecilor nu l-ar mai fi iertat. — 
Haide, haide! îşi spuse viteazul
gascon, îndemnân
du-şi calul la drumcu tot mai multă râvnă spre Beaugency – acum ori niciodată am prilejul săcheltuiesc cu caii de poştă suma de bani încropită de cele trei strălucitefiguri care se numesc Henric
de Valois,
dom Modeste Gorenflot şi
SébastienChicot.
Priceput cum era să mimeze cu iscusinţă nu numai orice sentiment, darşi orice stare socială, Chicot îşi însuşi pe loc ifosele unui mare senior, aşacum mai înainte, în împrejurări mai puţin îndoielnice, îşi ticluise de minunemutra unui burghez cumsecade. Aşa încât nici un prinţ de pe faţapământului nu va fi avut parte să fie slujit cu atâta osârdie ca jupân Chicot,când, după ce vându gonaciul lui Ernauton, stătu la taifas un sfert de oră cucăpitanul de poştă.
Î
n clipa în care se văzu în şa, Chicot îşi puse în gând cu tot dinadinsul sănu se mai oprească decât atunci când va socoti că se află în siguranţă: oporni deci la galop, gonind cât de repede îi îngăduiră poştalionii, pe care-ischimbă mereu la fiecare din cele treizeci de popasuri. El, în schimb, păreafăcut din oţel, căci, după şaizeci de leghe străbătute în douăzeci şi patru deore, nu dădea nici cel mai mic semn de oboseală.Când, mulţumită acestei goane turbate, reuşi să ajungă, după ocălătorie de trei zile, la Bordeaux, Chicot se gândi că-i era îngăduit, în fine,să-şi mai tragă sufletul.
Î
n timp ce calul te poartă ca vântul, ai tot răgazul să chibzuieşti; bachiar nici nu-ţi rămâne altceva de făcut
Chicot chibzui deci pe îndelete.
Misiunea sa, care, pe măsură ce se apropia de ţelul călătoriei, sedovedea din ce în ce mai serioasă, misiunea sa i se înfăţişa acum în cu totulaltă lumină, deşi n-am putut arăta desluşit în ce fel de lumină i se înfăţişa.Ce neam de om putea să fie oare Henric, ipochimenul acesta ciudat,despre care unii spuneau c-ar fi un nătărău, alţii un mişel, iar alţii un apostatde duzină?Chicot avea însă cu totul alte păreri decât ceilalţi oameni. De când se
 
statornicise la Navara, firea lui Henric, întocmai ca pielea cameleonului, ceare însuşirea de a răsfrânge culoarea obiectului pe care se află, firea luiHenric, cum spuneam, din clipa când acesta pusese piciorul pe pământul debaştină, suferise unele mici schimbări.Fapt este că Henric ştiuse să se ferească, punând o distanţă destul demare între gheara regală şi această piele atât de preţioasă, pe care ocruţase de orice zgârieturi cu atâta iscusinţă, încât avea tot dreptul să nu semai teamă că ar putea să păţească ceva.Politica sa externă rămăsese totuşi aceeaşi; căuta să treacă neobservat în zarva generală, atenuând în preajma lui, o dată cu propria sa strălucire,strălucirea unor nume vestite care, spre mirarea lumii franceze, îşi revărsaulumina asupra palidelor culori ale Navarei. Ca şi la Paris, făcea o curte înfocată soţiei sale, a cărei influenţă, la două sute de leghe de Paris, nupărea totuşi să mai poată fi de vreun folos. Într-un cuvânt, trăia de pe o zi pealta, bucurându-se de viaţă.Pentru fiinţele de rând era un motiv de hiperbolice ironii.Pentru Chicot era un subiect de adâncă meditaţie.Chicot, oricât de puţin ar fi dat această impresie, avea darul înnăscut dea şti să citească în sufletul celorlalţi, desluşind fondul ascuns sub aparenţe.Pentru Chicot, Henric de Navara, chiar dacă nu era încă o taină pe deplindesluşită, era în orice caz o taină.A şti că Henric de Navara era o taină şi nicidecum un fapt lămurit însemna, oricum, foarte mult. Chicot se dovedea a fi deci mai savant decâttoată lumea, ştiind, aidoma bătrânului înţelept din Grecia de odinioară, cănu ştie nimic, într-o împrejurare în care oricine ar fi păşit cu fruntea sus, culimba slobodă şi cu inima deschisă, Chicot îşi dădea seama că trebuie sămeargă cu inima strânsă, cu vorba meşteşugită şi sulemenit la faţă ca unactor.Gândul că trebuie neapărat să se prefacă era, în primul rând, rodulisteţimii cu care fusese înzestrat din născare, iar în al doilea rând fuseseiscat de priveliştea locurilor pe care le străbătea.De îndată ce păşi în cuprinsul micului principat al Navarei, ţară a căreisărăcie era proverbială în Franţa, spre marea lui nedumerire, Chicot nu maiavu parte să vadă întipărite, pe fiecare chip omenesc, pe fiecare casă, pefiecare piatră, urmele mizeriei crâncene ce măcina cele mai frumoaseprovincii ale minunatei Franţe, dintre hotarele căreia tocmai ieşise. Tăietorul de lemne care trecea, odihnindu-şi braţul pe jugul dobitoculuidrag; fetişcana cu fustă scurtă şi mersul sprinten care purta pe creştetulcapului urciorul cu apă, aidoma coeforelor din antichitate; moşneagul care îngâna un cântec din tinereţea lui, clătinând capul nins de vreme; păsăricarăsfăţată de toată familia ce piuia în colivia ei, ciugulind din găvănoşelul plincu grăunţe; copilul ars de soare, cu braţe şi picioare subţiri, dar pline deneastâmpăr, care se juca pe un maldăr de pănuşe de porumb, totul îi vorbealui Chicot o limbă vie, limpede, desluşită, totul îi striga la fiecare pas pe care-l făcea: "Ia uite ce fericiţi trăim aici !"Uneori, auzind scârţâitul unor roţi pe făgaşurile adâncite în pământ,Chicot îngheţa de spaimă. Îşi aducea aminte de artileria grea ce desfundadrumurile Franţei. Dar la cotitură îi ieşea înainte căruţa vreunui podgoreance venea de la culesul viei, cu căzile pline cu struguri şi cu o droaie de copiirumeni la faţă. Când căsca ochii zărind de departe ţeava unei archebuze cerăsărea din spatele unui hăţiş de smochini sau de curpeni de viţă, Chicot segândea la cele trei capcane din care scăpase ca prin urechile acului, ca pânăla urmă să iasă la iveală un vânător urmat de copoii lui, care străbăteacâmpia împânzită de iepuri pentru a ajunge la poalele muntelui unde
 
forfoteau ieruncile şi gotcanii.Deşi era spre sfârşitul toamnei şi, la plecare, Chicot lăsase Parisul învăluit în ceaţă şi acoperit de brumă, vremea era senină şi caldă. Copaciifalnici, care nu-şi lepădaseră încă frunzele, căci în ţinuturile de miazăziarborii nu rămân niciodată cu desăvârşire despuiaţi, copacii falnici, zic,revărsau din înaltul bolţilor ruginii o umbră albăstrie peste pământul cretos.Zările limpezi şi delicat conturate, în culori ce se stingeau treptat topindu-seunele într-altele, scânteiau în bătaia soarelui, smălţate de sate cu căsuţealbe. Ţăranul din
Béarn, cu
bereta trasă pe o ureche, păştea în imaşuri,şfichiuind cu nuiaua caii aceia mărunţi, de trei scuzi bucata, care saltăneobosiţi pe picioarele lor de oţel, fac dintr-o întinsoare câte douăzeci deleghe şl, fără să fie vreodată ţesălaţi sau acoperiţi cu pătura să nu răcească,se scutură în clipa când ajung la capătul drumului şi se duc să pască ceadintâi tufă de mărăcini ce le iese înainte, unicul lor tain de nutreţ cu care îşipotolesc pe deplin foamea."Să-mi sară ochii – îşi spuse Chicot – dacă am văzut vreodată atâtabelşug în Gasconia! Bearnezul trăieşte, zău aşa, ca-n rai! De vreme ce estefericit, are tot dreptul să creadă, aşa cum spune fratele său, regele Franţei,că este şi... bun; ceea ce poate că el n-o să mărturisească. Într-adevăr, deşitălmăcită în latineşte, scrisoarea asta tot îmi stă ca o piatră pe inimă; parcăaş zice c-ar fi mai bine s-o tălmăcesc în greceşte. Dar n-are a face, n-amauzit niciodată spunându-se, după câte mi-aduc aminte, că micuţul Henric,cum îi spunea frate-său Carol al IX-lea, ar şti latineşte. Am să-i fac dintălmăcirea mea latinească o tălmăcire franceză
expurgata,
cum se zice laSorbona."
Şi în timp ce vorbea astfel cu sine însuşi în şoaptă, Chicot întreba peunul şi pe
altul cu glas tare unde se afla regele.Regele era la Nérac
. La început se crezuse că ar fi la
Pau,
drept caresolul nostru îşi urmase drumul spre Mont-de-Marsan. Până să ajungă acolo,topografia curţii fusese modificată, aşa că Chicot o apucase la stânga ca săiasă în drumul spre
Nérac,
pe care-l găsi înţesat de lumea ce se întorcea dela târgul din Condom.Avu astfel prilejul să afle – căci, dacă vă mai amintiţi, Chicot se dovedeacât se poate de prudent când era vorba să răspundă la o întrebare, dar,
înschimb, se pricepea de
 
minune să descoasă oamenii – avu prilejul să afle,precum ziceam, că regele Navarei îşi petrecea în chipul cel mai plăcut viaţa,schimbând necontenit iubitele, fără să-şi îngăduie o clipă de răgaz. Tot bătând drumurile, Chicot avusese norocul să întâlnească un tânărpreot catolic, un negustor de oi şi un ofiţer, care duceau casă bună împreunăde la Mont-de-Marsan şi se aşezau la taclale, trăgând şi câte un pui de chef ori de câte ori făceau vreun popas.Cei trei tovarăşi de drum i se părură că întruchipează în chipul cel maistrălucit, datorită acestei însoţiri cu totul întâmplătoare, lumea luminată,negustorimea şi armata Navarei. Clericul îi recită sonetele ticluite pe seamalegăturilor amoroase ale monarhului cu frumoasa Foss
euse, fiica lui René deMontmorency, baron de Fosseux. — 
Staţi puţin, staţi puţin – spuse Chicot – să ne înţelegem: toată lumeae convinsă la Paris că maiestatea sa regele Navarei este îndrăgostit lulea dedomnişoara Le
Rebours. — 
O! exclamă ofiţerul. Ast
a era la Pau. — 
Da, da – întări preotul –
la Pau. — 
Aşa?
La Pau va
să zică?! se miră negustorul, care, fiind doar unburghez de rând, părea să ştie mult mai puţine lucruri decât ceilalţi trei.

You're Reading a Free Preview

Download
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->