Welcome to Scribd. Sign in or start your free trial to enjoy unlimited e-books, audiobooks & documents.Find out more
Download
Standard view
Full view
of .
Look up keyword
Like this
275Activity
0 of .
Results for:
No results containing your search query
P. 1
Comunicare Interpersonala

Comunicare Interpersonala

Ratings:

5.0

(1)
|Views: 23,611|Likes:
Published by zlili

More info:

Published by: zlili on Nov 29, 2008
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

06/19/2013

pdf

text

original

 
III. COMUNICARE INTERPERSONALĂFormele comunicării tratate în capitolul anterior – lucrările teoretice scrise sauexpunerile, prezentările şi pledoariile orale – sunt mai degrabă caracteristice pentruactivitatea comunicaţională desfăşurată în cadrul unor instituţii sau organizaţii, adicăîntr-un cadru în care comunicare îşi are relaţiile fixate formal şi variabil este doar conţinutul. Caracteristica acestei activităţi comunicaţionale este faptul că ea nuafectează cadrul instituţional: într-adevăr, relaţiile instituite îi servesc drept cadru almetacomunicării, pe care de regulă această comunicare nu-l pune în discuţie.Schimbarea radicală sau distrugerea acestor relaţii care servesc de cadrulmetacomunicaţional este de obicei consecinţa unei reorganizări exterioare sau a uneirevoluţii ori revolte interioare. Desigur, conexiunea dintre conţinut şi relaţie încomunicare nu este suspendată nici în acest caz, dar ea este oricum mai puţindinamică. În schimb, în comunicarea interpersonală relaţiile de comunicare devinraporturi între persoane şi sunt continuu licitate în jocul comunicării. Tipul decomunicare specific în relaţiile interpersonale este conversaţia.Formele tradiţionale ale comunicării, cele care se petrec în cadru instituţionalizat sauformalizat sunt cele pe care le-au studiat retorica şi tehnicile oratoriei. Comunicareainterpersoanală este abordată abia după impunerea psihanalizei şi este cel mai adeseaconsecinţa directă a tehnicilor terapeutice de comunicare iniţiate de Milton Erickson.Cele mai cunoscute dintre ele sunt Analiza Tranzacţională a lui Eric Berne şiProgramarea Neuro-Lingvistică a lui John Grinder şi Richard Bandler.
1. Conversaţia - Forma tipică a comunicării inter-personale
Conversaţia pare un tip de comunicare atît de puţin formală, atît de liberă încât nu arenici o formă analizabilă. Totuşi cu tot proteismul şi metamorfozele ei conversaţia poate fi analizată atât la un prim nivel, după cum se va vedea imediat, cît şi la nivelurimult mai profunde, aşa cum o face Analiza Tranzacţională a lui Eric Berne.1. Tipologia actanţilor flecărelii sau cum se raportează oamenii la comunicareaconversaţională.Să ne imaginăm pauza unui congres în care participanţii nu se cunosc personal, chiar dacă într-un fel sau altul comunică instituţional şi să vedem ce se întâmplă. Putem cuuşurinţă descoperi următoarele tipologii:a. „cel care stă în colţ” este atît de inhibat încît nu va face niciodată primul pas; elaşteaptă să fie interpelat; b. „lupul singuratic” tace de asemenea dar nu pentru că îi este frică de oameni, ci pentru că nu vrea să-şi arate slăbiciunile faţă de alţii;c. „colecţionarul” caută în fiecare convorbire un folos concret;d. „descoperitorul”, care pare că spune: „sunteţi un tip interesant şi numai aceasta măinteresează”. Tot aşa procedează şi profesionistul relaţiilor interpersonale!2. Cum se începe o conversaţie:- interesul prealabil pentru conversaţie se poate constata observând manifestare non-verbală: dacă se piaptănă, îşi aranjează hainele, se lasă surpins cind ne priveşte etc.- cei cărora le este frică să intre în vorbă trebuie să comunice cu străinii ca şi cum ar fi prietena sau prietenul lor: pentru că nu există replici critice discuţia este mai uşoarădecît cea cu familia. Nu trebuie să ai un comportament de aşteptare (pe careeventualul partener îl percepe inconştient fără a-i cunoaşte semnificaţia !), ci trebuie pur şi simplu să comunici.- nu se începe negativ, nici abrupt
 
- trebuie, pentru început, spus mai degrabă ceva comun, decît foarte inteligent;referitor la: situaţia dată (ceva care să implice reacţia comună similară a ambilor); lacealaltă persoană (oamenilor le plac comentariile despre propria persoană) sau la noiînşine (în ultimul rînd, pentru că rar încurajează un început de conversaţie, cu excepţiaunei autoironii care poate avea şansa să ofere o deschidere conversaâiei). Cheiasuccesului: pune-l pe celalalt în prim plan (cum vă place ambientul, ce va aduce pentru dv. Congresul acesta etc.). Trebuie început încet, cu teme neutre, spre ex.despre ceea ce se bea sau mănîncă şi cerute informaţii concrete. Temele în discuţietrebuie să fie de interes general, nu excesiv de locale sau specioase. Conformindicaţiei lui Aristotel, e bine să fie folosite locurile comune = ceea ce se spune, ceeace se crede. Nu se poate flecări cu necunoscuţii, ţinînd un pahar de şampanie în mînădespre filosofia lui Kant.- nu începeţi cu aserţiuni, ci cu întrebări., deoarece acestea oferă o deschiderecomunicativă mai mare
Atenţie
:- nu manifestaţi dezacord înainte de întrebare- nu puneţi întrebări prea generale, stereotipe, repetate sau clişee (răspunsurile vor fi pe măsură: prea generale, stereotipe sau clişee)- folosiţi situarea în perspectiva celuilalt şi nu uitaţi: cine pune întrebările dirijeazăconversaţia.Efectiv se începe punînd o întrebare; exprimînd o părere; constatînd o stare de fapt.Întrebările trebuie să fie relativ la locul şi situaţia respectivă pentru ca partenerul să-şi poată împărtăşi opinia. În principiu, întrebările pot fi închise - solicită un răspuns detipul da/nu sau sugerează răspunsul; dezvăluie lucruri precise, dar blocheazăconversaia - sau deschise: cum ? de ce ? în ce fel ? spune-mi... Tehnica „întrebărilor deschise” încurajează conversaţia: ceea ce trebuie să faceţi este pur şi simplu să evitaţiîntrebările la care se poate răspunde prin „da” sau „nu”. Cele mai bune sunt întrebărilecare fac din el un judecător (ca o recunoaştere a competenţei; orice om este vanitos).Puneţi întrebări prin care să permiteţi interlocutorului să-şi exprime propriile vederi şisă se prezinte pe sine. Exprimîndu-se pe sine, el spune – sau ar trebui în mod normalsă spună – întotdeauna adevărul despre ceea ce simte şi gîndeşte şi din această perspectivă nu poate fi niciodată în eroare. Astfel de întrebări relaxează interlocutorulşi transformă flecăreala în schimb de opinii. Întrebările recomandate pot porni de lasituaţia în care se află partenerii, sau chiar de la bijuterii, cravate etc. Se pot pune şiîntrebări ironice cînd ştim că ironia ne va fi împărtăşită. Lăsaţi-vă partenerul săvorbească mult şi în voie, dar ascultaţi-l cu interes; îşi va aminti că a fost o discuţieinteresantă.3. Menţinerea fluentă a conversaţiei- folosind ascultarea activă şi participativă- folosind informaţiile pe care nu le-am solicitat dar ne sînt oferite în răspuns (secomenteză sau se lansează întrebări referitor la acestea)- se folosesc "podurile": imprecizie urmată de o tăcere ("Vrei să spui că..", "Mai multdecît..") Deschidem palmele, ne aplecăm în faţă, ne lăsăm uşor pe spate şi tăcem.- îi predăm iniţiativa, nu facem o afirmaţie ci ne retragem în evaluare- schimbăm subiectul, căutăm puncte de interes comun, sau măcar întrebări bine pusedespre subiecte pe care nu le cunoaştem
Tehnica reformulării
 
 
- poate fi folosibilă în contexte diferite. Aici scopul este de a-l invita să-şi continueideea, să se clarifice, să se calmeze (dacă e nervos, agresiv sau anxios):A. Ascultă interlocutorul într-o atmosferă relaxată:a) favorizează-i exprimarea prin gesturi de aprobare; b) nu ridica tonul;c) nu îl presa să vorbească bombardîndu-l imediat cu întrebări;d) suportă tăcerile, nu vorbi primul (poţi pierde);e) nu judeca, evalua sau interpreta interlocutorul; ciB. Reformulează:a) Sesizînd esenţialul din conţinut şi exprimare; b) reluînd ultima frază a interlocutorului;c) sintetizînd şi recapitulînd ideile interlocutorului.4. Relaţia de vorbire în conversaţieTermenii de adresare – titlul şi nume de familie sau nume mic – indică status-ul şisolidarizarea sau desolidarizarea.Cineva poate vorbi numai dacă a cîştigat un rînd (tur) la vorbire. Numai după aceeavorbitorul poate distribui rolurile, controla conversaţia, persuada şi face impresiealtora. A lua rîndul la vorbire poate fi conform unei reguli (i se dă cuvîntul etc.) saufără nici o regulă (îl întrerupe pe vorbitor, vorbeşte concomitent cu acesta etc.).Frecvenţa luărilor de cuvînt şi întreruperea altora defineşte rangul cuiva şi contează înemergenţa relaţiei de conducere.Controlul topicii: ceea ce a fost spus într-o conversaţie are legătură cu ceea ceurmează. Subiectul conversaţiei se poate schimba gradual sau abrupt. Marcheriitranziţiei sunt: “încă ceva”, “apropo”, “ştii ceva”.5. Cum punem punct unei conversaţii: Nu vă blocaţi într-o singură flecăreală la o petrecere; circulaţi după cîteva minute cu oscuză de tipul: se aşteaptă de la noi să vorbim şi cu ceilalţi…a) cereţi-vă permisiunea b) verbalizaţi direct şi precisc) exprimaţi-vă deschis sentimentele şi utilizaţi afirmarea de sine empaticăd) încheiaţi discuţia într-un mod afectuos, pozitiv şi optimist.Cînd are loc o convorbire interesantă urmarea este schimbul de cărţi de vizită.
2. Analiza tranzacţională
Cel care a analizat schimburile de cuvinte, de mesaje sau de stimuli care au loc înconversaţiile cotidiene a fost psiho-terapeutul american, Eric Berne. Cartea lui,“Analiză tranzacţională şi psihoterapie” a apărut în 1961 cu intenţia de a psihanalizarelaţiile sociale într-o manieră mult mai clară şi mai simplă decât permitea limbajulspeculativ dezvoltat de Freud. Într-adevăr, Analiza Tranzacţională (AT) şi-a găsitimediat aplicabilitatea în studiul comunicării. În comunicarea interpersonală cotidiană“din când în când oamenii îşi modifică vizibil postura, punctul de vedere, vocea,vocabularul şi alte aspecte ale comportamentului”. Aceste sisteme coerente desentimente sau seturi coerente de tipare comportamentale se numesc stări ale eului.Sub sugestia psihanalizei freudiene, care vorbeşte despre sine, eu şi supra-eu, AnalizaTranzacţională descoperă în structura psihicului nostru trei instanţe distincte care semanifestă în comunicare ca stări ale eului. Fiecare dintre noi trece prin 1. stări aleeului care seamănă cu cele ale figurii părinţilor (exteropsihice), 2. stări ale eului legatede evaluarea obiectivă a realităţii, caracteristice adultului (neopsihice) şi 3. stări ale

Activity (275)

You've already reviewed this. Edit your review.
1 hundred reads
1 thousand reads
Ana Andreea liked this
Cristina Costea liked this
Alina Gabrielle liked this
Loredana Ge liked this
madalina_eu liked this
Petrisor Lemnaru liked this

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->