ISDR Curs 2

Institutia casatoriei Autorii antici ne furnizeaza informatii si cu privire la institutia casatoriei. Astfel Herodot arata ca la traci, casatoria se realiza printr-un contract de cumparare a sotiei de la parintii acesteia, de catre sot, femeia aflandu-se intr-o stare de inferioritate fata de barbat. Statutul social al sotiei geto dace este confirmat si de catre poetul Ovidiu, care vorbeste in versurile sale despre activitatile grele pe care sotia geto daca trebuia sa le indeplineasca in gospodaria familiei. Poetul Horatiu in odele sale se refera si el la familia geto daca, aratand ca geto dacii erau monogami si pazeau cu strasnicie monogamia. Arata de asemenea ca geto dacii cunosteau institutia dotei, denumita zestre, termen de sorginte traca, care a fost preluat in vocabularul limbii romane, alaturi de termenul de sorginte latina dota. Insa Horatiu precizeaza ca principala zestre a femeii geto dace o reprezenta virtutea acesteia. Dreptul penal In domeniul dreptului penal, principalele institutii ale dreptului geto dac vizau apararea statului si a proprietatii private. Mentiuni concrete avem doar in privinta adulterului, despre care Horatiu ne spune ca era pedepsit cu moartea. Dreptul procesual In ceea ce priveste dreptul procesual, desi d.p.d.v. formal, atributiile realizarii justitiei fusesera preluate de organele statului geto dac, in anumite situatii, in special in cazurile de vatamare corporala, continua sa se aplice vechiul sistem al razbunarii sangelui. Organizarea activitatii de judecata a fost una dintre principalele preocupari ale statului geto dac, sens in care Iordanes ne arata, referindu-se la comosicus, ca acesta era judecator suprem. Numai ca, acest comosicus cumula calitatile de rege si mare preot si ca atare nu putem sti cu certitudine daca era judecator suprem in virtutea calitatii de rege sau in virtutea calitatii de mare preot. Referindu-se la materia dreptului procesual, poetul Ovidiu consemneaza folosirea duelului judiciar ca mijloc de transare a unor litigii. Relatii internationale In sfarsit, in domeniul relatiilor internationale, autorii antici atesta rolul jucat de preotii geto daci care asemanator preotilor romani indeplineau un anumit ceremonial cu ocazia incheierii tratatelor internationale ale statului geto dac. Organizarea de stat a provinciei romane Dacia In urma razboaielor daco romane, 101 102, 105 106, cea mai mare parte a teritoriului locuit de geto daci a fost cucerit de romani, devenind provincie romana si intrand astfel in componenta statului roman. Au ramas in continuare locuite de dacii liberi Crisana, Maramuresul si nordul Moldovei. Pe de alta parte insa, nu tot teritoriul cucerit de romani a fost inclus d.p.d.v. administrativ in provincia Dacia; in sensul ca Muntenia, coltul sud estic al Transilvaniei dintre Olt si Carpati, precum si sudul Moldovei, au intrat in componenta provinciei romane Moesia Inferioara. De-a lungul stapanirii romane in Dacia, aceasta provincie a suferit o serie de reorganizari succesive. Astfel, intre 106 117, Dacia a fost o provincie unitara in cadrul Imperiului Roman, cuprinzand

Oltenia, Banatul si Transilvania fara coltul sud estic. Intre 117 124, asistam la o prima organizare efectuata de succesorul imparatului Traian, Hadrian. Acesta abandoneaza sudul Moldovei si cea mai mare parte a Campiei muntene, care erau greu de aparat si imparte restul teritoriului ramas sub dominatie romana, in doua provincii: Dacia Inferioara, cuprinzand coltul sud estic al Transilvaniei si Oltenia, Dacia Superioara, cuprinzand Banatul si restul Transilvaniei. In anul 124, acelasi imparat Hadrian, din aceleasi ratiuni de ordin militar, creeaza la nord de Aries si Muresul superior, o noua provincie Dacia, denumita Dacia Porolisensis. Ultima reorganizare a provinciei Dacia este infaptuita de imparatul Marc Aureliu intre 168 169 d.Hr. Astfel, uneste Dacia Sup. cu Dacia Inf. formand Dacia Apulensis, iar apoi desprinde Banatul/Oltenia (dupa alti autori) formand o noua provincie Dacia Malvensis si mentine Dacia Porolisensis in vechile sale granite. Organele centrale de conducere ale provinciei romane Dacia Provinciile romane erau de doua categorii: provincii senatoriale/pacificate sau imperiale/nepacificate. Dacia a facut parte din ultima categorie, fiind o provincie imperiala. Ea era condusa direct de catre imparat, printr-un reprezentant al sau, un guvernator al provinciei, care purta titulatura de legatus augusti pro pretore; era recrutat din membrii ordinului senatorial si era de rang consular fost consul la Roma, dispunand de imperium proconsulare puterea de comanda a consulului si ca atare, avea depline atributiuni militare, administrative si judecatoresti, putand comanda mai multe regiuni romane. Capitala provinciei si resedinta se aflau la Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmisegetusa. Dupa prima reorganizare a provinciei Dacia, situatia aceasta se mentine in Dacia Superioara cu 2 amendamente guvernatorul Daciei Superioare este tot un legatus augusti pro pretore, din ordinul senatorial, insa de rang pretorian fost pretor la Roma, pastrand puterea de comanda a pretorului, sens in care avea depline puteri militare, administrative si judiciare, insa nu putea comanda decat o singura legiune romana - legiunea a XIII a Gemina, care rezida in castrul de la Apulum. Capitala provinciei Dacia Superioara ramane la Colonia Ulpia Traiana, insa resedinta guvernatorului imperial se muta la Apulum, unde rezida legiunea pe care o comanda. Dacia Inferioara este o provincie procuratoriana, condusa de un procurator augusti, numit si procurator prezidial/preses (lat.), recrutat dintre membrii ordinului ecvestru cavaleriilor si beneficiind de ius gladi, care ii conferea depline puteri civile, judiciare si militare. Capitala acestei provincii si resedinta guvernatorului se aflau la Drobeta. O pozitie asemanatoare o avea si procuratorul prezidial al Daciei Porolisensis, care isi avea sediul laolalta cu capitala acestei provincii, la Napoca. Dupa ultima reorganizare, Dacia Malvensis este o provincie procuratoriana, condusa de un procurator prezidial, cu resedinta la Malva, unde se afla si capitala acestei provincii. In Dacia Porolisensis, atributiile guvernatorului sunt preluate de generalul comandant al Legiunii a V-a Macedonica, transferata din Dobrogea in castrul de la Porolissum, iar guvernatorul Daciei Apulensis redobandeste importanta de odinioara, in sensul ca el este recrutat dintre membrii ordinului senatorial, de rang consular si poarta titulatura de legatus augusti pro pretore daciarum trium, coordonand conducerea celor 3 provincii Dacia pe plan militar, adm. si judiciar. Unitatea provinciilor a fost intarita si prin faptul ca, incepand din vremea domniei lui Alexandru Sever, Colonia Ulpia Traiana a fost ridicata la rangul de metropolis a celor 3 Dacii. Un alt consiliu era concilium provinciae sau concilium dacianum trium. Este o adunare provinciala, alcatuita din delegati ai oraselor Daciei, care se intruneau o data pe an la Sarmisegetusa, in palatul augustalilor, membrii sai fiind recrutati din ordinul Decurionilor si Ecvestru. Acestia isi alegeau un presedinte al adunarii, care indeplinea si functia de preot al cultului imperial in Dacia (sacerdos arae augusti). Insa, concilium provinciae este un organ consultativ, cu atributiuni limitate la discutarea unor probleme de interes general ale oraselor si provinciilor si sustinerea acestor interese in fata administratiei imperiale, sens in care adunarea putea adresa anumite plangeri imparatului, fata de abuzurile magistratilor provinciali. In realitate, principala

sarcina a lui concilium provinciae era intretinerea cultului imperial si al cultului Romei, in scopul asigurarii unitatii provinciilor, precum si in scopul intaririi loialitatii si devotamentului provincialilor fata de stapanirea romana. Organizarea financiara a provinciei Dacia Administrarea finantelor provinciei revenea unui procurator financiar, cu sediul la Colonia Ulpia Traiana, unde se centralizau toate datele privind impozitele si celelalte categorii de venituri. Acest procurator financiar era subordonat legatului imperial al Daciei, era recrutat dintre membrii Ordinului Ecvestru si avea in subordinea sa, un intreg aparat fiscal. Situatia aceasta s-a mentinut in urma reorganizarilor succesive ale provinciei Dacia, in Dacia Superioara si apoi in Dacia Apulensis. Mai mult, atunci cand locul guvernatorului imperial al Daciei Apulensis era vacant, atributiile sale erau exercitate adinderim de catre acest procurator financiar, competent sa actioneze ca viceguvernator. In Dacia Inferioara, Dacia Porolisensis si Dacia Malvensis, atributiile financiare erau exercitate de procuratorii prezidiali ai acestor provinicii, iar in Dacia Porolisensis, dupa ce conducerea provinciei a fost preluata de generalul comandant al Legiunii a V-a, atributiunile financiare au fost incredintate unui procurator financiar special. In vederea stabilirii impozitelor, se efectuau in Dacia, ca de altfel in intregul imperiu, recensaminte ale bunurilor si persoanelor, o data la 5 ani, de catre magistrati specializati duum viri cvquevenales. Impozitele erau de doua categorii impozite directe: tributa si impozite indirecte: vectigalia. Din prima categorie faceau parte tributum soli sau stipendium, care este un impozit funciar, care insa se platea si pe cladiri si tributum capitis, care era platit nu numai de catre cetateni, ci si de catre peregrini. Impozitele indirecte erau numeroase, cele mai importante erau 2 impozitul de 5% pe mosteniri vicesima ereditatis si impozitul de 2,5% pe circulatia bunurilor si persoanelor. Pentru incasarea acestui din urma impozit, erau organizate in interiorul provinciei, precum si la granite, oficii vamale stationes, conduse la inceput de sclavi imperiali, apoi de arendasi conductores, iar din 169, dupa ultima reorganizare a imparatului Marc Aureliu, de catre procuratori vamali recrutati dintre membrii Ordinului Ecvestru. Organizarea locala a provinciei romane Dacia Asezarile din provincia romana Dacia erau de 2 feluri: urbane si rurale. Asezarile urbane orasele: 2 categ colonii si municipii. Coloniile sunt centre urbane puternic romanizate, locuitorii lor bucurandu-se de plenitudinea drepturilor civile si politice. Mai mult, unele colonii erau investite cu ius italicum, o fictiune juridica, potrivit careia solul, teritoriul acestor colonii era asimilat cu solul Italiei si ca atare cetatenii romani care locuiau in aceste colonii, puteau exercita drept de proprietate cviritara asupra terenului, fiind scutiti de plata impozitului funciar stipendium. Municipiile erau centre urbane mai putin romanizate, avand un statut juridic inferior coloniilor, iar locuitorii lor aveau un statut juridic intermediar intre cetateni si peregrini. Aceasta insa, numai dpdv formal, pentru ca la epoca stapanirii romane in Dacia, criteriile de distinctie, odinioara extrem de clare dintre colonii si municipii, incepusera sa se estompeze. Toate orasele din Dacia, indiferent daca erau colonii sau municipii se bucurau de o conducere autonoma, exercitata numai de cetatenii romani, asemanatoare cu aceea a celorlalte orase din imperiu, toate avand un model comun de organizare si conducere Roma. Aceasta l-a indreptatit pe Aulum Gellum sa afirme ca orasele romane sunt mici efigii ale poporului roman. Conducerea suprema a oraselor era asigurata de un consiliu municipal, organizat dupa modelul Senatului Romei, numit astfel si Senat municipal. Numarul membrilor Senatului municipal era cuprins intre 30 si 50, fiind stabilit prin actul de infiintare al orasului, in functie de numarul cetatenilor romani. Membrii Consiliilor sau Senatelor municipale alcatuiau Ordinul Decurionilor (Ordo Decurionum lat.). Decurionii erau desemnati pe termen de 5 ani, de catre magistratii specializati in efectuarea recensamantelor dintre cetatenii romani ingenui avand varsta minima de 25 de ani si o avere de cel putin de 100.000 de sesterti (ingenuu nascut din parinti care au fost

intotdeauna oameni liberi) pentru ca ei raspundeau cu bunurile proprii pentru neincasarea impozitelor datorate statului roman. La epoca stapanirii romane in Dacia, ordinul Decurionilor ajunsese la apogeul dezvoltarii sale, sub aspectul situatiei economice si sub aspectul pozitiei politice, detinute in statul roman; motiv pentru care o inscriptie descoperita la Drobeta denumeste ordinul Decurionilor ordo splendisimus. Principalele atributiuni ale Consiliului sau Senatului Municipal sunt: atribuirea de terenuri, organizarea spectacolelor si a jocurilor publice, coordonarea activitatii administrative si fiscale, indeplinirea obligatiilor de cult, cinstirea persoanei imparatului si a conducatorilor provinciei, precum si alegerea magistratilor municipali si sacerdotali. Magistratii municipali erau organizati in cadrul unui sistem ierarhic, in varful caruia se aflau magistratii superiori, care in colonii se numeau duum viri iure dipunto cei doi barbati care spun dreptul, iar in municipii quator viri iure dipunto cei 4. ei aveau atributiuni administrativ executive si dupa cum le arata numele, atributiuni jurisdictionale. Ceilalti magistrati municipali erau edilii care erau insarcinati cu politia oraselor, cu aprovizionarea pietelor, cu intretinerea strazilor si a cladirilor si cvestorii alti magistrati municipali, care se ocupau cu administrarea finantelor si a bunurilor orasului. In subordinea magistratilor municipali se afla un intreg aparat de functionari si slujbasi marunti, denumiti aparitores. Magistratii sacerdotali mai erau numiti si preotii municipali, erau alesi de catre Decurioni, fiind organizati in cadrul unui sistem ierarhic, in varful caruia se afla Pontifex ales dintre Decurioni, urmat de Flamines, care sunt preotii zeilor principali, insarcinati cu efectuarea sacrificiilor publice si Augurii. Ordo Decurionum primul esalon al conducerii orasului. Cel de-al doilea esalon Ordinul Augustalilor. Era alcatuit din persoane care nu aveau acces la magistraturile municipale si la Decurionat din varii motive. Augustalii erau alesi pe viata de catre Decurioni si aveau ca principala misiune intretinerea cultului Romei si al imparatului in viata, precum si efectuarea de donatii catre oras pentru asigurarea cheltuielilor edilitare. Augustalii se constituiau intr-o asociatie la nivelul intregii provincii, cu sediul la Colonia Ulpia Traiana, unde isi avea resedinta si conducatorul lor suprem Sacerdos Are Augusti, care indeplinea si functia de presedinte al Consiliului celor 3 Dacii. Cel de-al treilea esalon Colegiile asociatii cu caracter profesional, religios sau funeral, avand ca scop ajutorarea reciproca a membrilor lor. Colegiile cu caracter profesional erau organizate dupa model militar, in decurii si centurii, fiind conduse de catre un Prefectus/Magister si punandu-se sub protectia unei persoane influente din provincie denumita Patronus/Defensor. Asezarile rurale sau satele cuprindeau cea mai mare parte a populatiei provinciei Dacia si erau de 2 categorii, sate organizate dupa model autohton geto dac sub forma obstilor satesti/teritoriale si sate organizate dupa model roman. Acestea din urma la randul lor erau de 2 categorii pagus/pl. pagi; vicus/pl. vici. Pagi sunt sate mari, sub aspectul nr de locuitori, organizate pe teritoriul coloniilor si locuite in majoritate de cetateni romani, iar vici sunt satele mai mici, organizate in afara teritoriului coloniilor si care erau locuite in majoritate de necetateni. Mai existau 2 categorii de asezari rurale stationes si canabae. Stationes sunt puncte fiscale, vamale, postale, de paza si control, care erau organizate atat in interiorul provinciei, cat si la granita. Canabae-le sunt asezari rurale intemeiate pe langa castrele romane, locuite de mestesugari, negustori, de veterani, de rude si familii ale soldatilor, adica de persoane care aveau anumite interese legate de trupele romane. Dreptul in provincia romana Dacia Dreptul aplicat in provincia Dacia, ca de altfel intregul drept roman, are un profund caracter statutar; in sensul ca el consacra un statut juridic diferit in functie de clasa sau categoria sociala careia ii apartin persoanele respective. Astfel, pe prima pozitie se plasau in ierarhia sociala, cetatenii romani. Ei se bucurau de plenitudinea drepturilor civile si politice, atat in Dacia, cat si la Roma, cu o singura exceptie proprietatea cviritara asupra solului, pe care nu o puteau exercita decat cetatenii

romani din coloniile investite cu ius italicum. Astfel, cetatenii romani aveau ca drepturi civile ius comerci dreptul de a incheia acte juridice valabile potrivit dreptului civil, ius conubi casatorie valabila potrivit dr civil si legis actio dreptul de a uza de mijloacele procedurale ale dreptului civil pentru valorificarea drepturilor lor subiective si a pretentiilor lor legitime. Drepturile politice ale cetatenilor romani erau: ius militiae dreptul de a face parte din legiunile romane, ius sufragi dreptul de a alege si ius honorum dreptul de a candida la o magistratura. In raporturile dintre ei, cetatenii romani utilizau normele dreptului civil, insa cu timpul ei au inceput sa utilizeze si in raporturile dintre ei, normele dreptului gintilor, datorita avantajelor incontestabile pe care institutiile acestei diviziuni a dreptului privat roman le prezentau in raport cu institutiile dreptului civil.