GABRIEL TROC, Curs de antropologie culturală

CUPRINS

Tema 1. Antropologia culturală în contextul ştiinţelor socialeTema 2. Sensuri ale culturii în antropologia culturalăTema 3. EvoluţionismulTema 4. Difuzionismul, particularismul istoric, cultură-şi-personalitateTema 5. Sructural-funcţionalismulTema 6. Structuralismul - Claude Lévi-StraussTema 7. Antropologia interpretativă - Clifford GeertzTema 8. Antropologia postmodernăBibliografie generală

Tema 1 - Antropologia culturală în contextul ştiinţelor sociale

Disciplină relativ tânără, existenţa antropologiei culturale ca şi câmp particular de cunoaştere nu depăşeşte cu mult un secol. Putem localiza temporalapariţia disciplinei spre sfârşitul secolului XIX, iar în ceea ce priveşte recunoaşterea ei în România, acest lucru s-a petrecut doar în urmă cu câtevadecenii, şi în mod semnificativ doar după 1990. Face parte dintre ştiinţele sociale, nu însă într-un mod lipsit de ambiguitate: titulatura ei trimite la înrudiri dintre cele mai diverse: antropologie socială, sociologie, etnografie, studii culturale (vom lămuri toate aceste înrudiri). După 1990, ca şi în cazulaltor domenii, în România s-a încercat "recuperarea" acestei discipline, ceea ce trimite la recuperarea textelor fundamentale, a metodologiilor depracticare a ei, a diferitelor curente şi tradiţii de gândire care s-au dezvoltat în interiorul disciplinei."Recuperarea"amintită trimite în primul rând la o perspectivă istorică. Şi în cadrul acestui curs vom proceda istoric, urmărind evoluţia diverselor curente în spaţiile ştiinţifice europene şi americane, cu deosebire în cel englez, nord-american şi francez. Comparând cele trei spaţii ştiinţifice, apare o primădificultate ce ţine de terminologie. În Statele Unite antropologia culturală este parte dintr-un ansamblu de discipline antropologice mai vast care includeantropologia culturală alături de

arheologie, antropologie lingvistică, antropologie fizică şi antropologie aplicată

. Să le considerăm pe fiecare:Arheologia: a). Include in primul rând varianta clasică pe care o cunoaştem şi noi, şi care presupune combinarea izvoarelor de arhivă cu celemateriale, provenite din excavări deosebirea faţă de arheologia istorică ţine în primul rând de "adâncimea" trecutului pe care-l are în vedere, în cazularheologiei antropologice vizându-se cu predilecţie trecutul recent. b). Arheologia industrială ce vizează întreprinderile de acest tip, specifice diferitelor perioade: sisteme de irigaţii, tehnologii de construcţie etc. c). Arheologia protecţionistă, ce vizează evaluarea factorilor de mediu care altereazăsitusurile istorice sau preistorice: de la peşteri până la oraşe medievale.Antropologia fizică presupune: a). Primatologia, sau studiul vieţii şi biologiei primatelor (maimuţe în special); b). Paleontologia umană sau identificareaşi studierea fosilelor umane sau pre-umane; c). Antropologia legală sau ramura care investighează victimele crimelor şi accidentelor şi care stabileştepaternitatea umană prin intermediul analizelor genetice şi, în fine, d). genetica populaţiilor, care studiază diferenţele ereditare în cadrul populaţieiumane.Antropologia lingvistică. Şi acest domeniu este constituit din mai multe subramuri: a). Lingvistica istorică: reconstituie originile limbajului şi a diferitelor familii de limbi; b). Lingvistica descriptivă este cea care studiază gramatica şi sintaxa diferitelor limbi şi c). Sociolingvistica, care studiază utilizarealimbajului în comportamentul comunicativ al vieţii cotidiene.Antropologia culturală este la rândul ei alcătuită din următoarele subramuri:a). Etnografia, sau studiul culturilor [ori a societăţilor; vezi clarificările de mai jos] contemporane;b). Antropologia medicală ce studiază factorii biologici şi culturali în relaţie cu starea de sănătate, boală şi vindecare;c). Antropologia urbană studiază viaţa oraşului, în special "patologia" urbană şid). Antropologia dezvoltării, care se concentrează asupra cauzelor subdezvoltării şi a procesului dezvoltării ţărilor din Lumea a Treia.Antropologia aplicată este ramura ce pune la lucru în sensul acţiunii, practicii, rezolvării de probleme concrete în comunităţi determinate pe seamarezultatelor produse în câmpul cercetări teoretice mai sus amintite.Toate aceste ramuri constituie ceea ce americanii numesc "antropologia generală" şi care astăzi este definită ca

cercetare globală, comparativă şi multidimensională

a umanităţii.O scurtă paranteză în legătură cu folosirea termenului de "cultură" în loc de cel de "societate": în antropologie este o problemă de accent, antropologiipreferând să circumscrie grupurile umane ca societăţi sau, mai adesea, datorită cercetării unor grupuri mici precis circumscrise spaţial, camicrosocietăţi care împărtăşesc o cultură relativ omogen distribuită şi uniform interiorizată. Termenii de "cultură" şi "societate" sunt utilizaţi, prinurmare, în foarte multe cazuri, ca sinonimi.Revenind la clasificările "naţionale" amintite mai sus, trebuie precizat că în tradiţia franceză studiul culturilor este alocat la două discipline înrudite,considerate însă într-o subordonare ierarhică: etnografia şi etnologia. "Etnografia, scrie Claude Levi-Strauss, constă în observarea şi analiza grupurilor umane, considerate în particularitatea lor, urmărind restituirea, cât mai fidelă cu putinţă a vieţii fiecăreia dintre ele". În ce priveşte etnologia, "aceastafoloseşte în mod comparativ documentele prezentate de către etnograf". [Vom reveni ulterior asupra acestei "diviziuni a muncii" de cercetare şi asemnificaţiei ei mai generale pentru practica ştiinţifică din antropologie.]Tradiţia engleză, pe de altă parte, alocă studiul culturii "antropologiei sociale". Aceasta este concepută ca parte sau subdiviziune a unei sociologii

generale şi îşi concentrează demersurile de cercetare asupra ansamblului vieţii unui grup uman prin perspectiva diferitelor instituţii sau sisteme caresubîntind "structura socială": sistemul de rudenie, organizare politică, ritualuri, tradiţii, cutume privite ca instituţii structurate cu funcţii specifice careconstituie împreună unitatea vieţii sociale a grupului sau comunităţii. În fine, în Germania (şi prin influenţă germană în cele mai multe din ţările Europei Central şi de Est), studiul culturii vizează cu preponderenţă culturapopulară

Wolfskunde

înţeleasă ca expresie a "spiritului poporului" sau a naţiunii, într-o tradiţie de cunoaştere a culturii ce coboară de la Herder,tradiţie ce asumă că fiecare popor-naţiune se manifestă cultural într-un mod unic iar rădăcinile acestei manifestări se regăsesc în forma cea mai pură în cultura arhaică/populară. Ca urmare, investigarea culturii trimite la acţiunea de culegere a folclorului, la tezaurizarea şi muzeificarea acestuia.[Motivaţia acestei opţiuni, în contextul procesului istoric de constituire a statelor-naţiuni, este evidentă.]Epuizând această clasificare, precizez că în cursul de faţă abordarea care primează este cea a tradiţiei anglo-saxone care asumă că:

•

Antropologia culturală sau socială vizează studiul grupurilor sociale prin prisma

tradiţiilor şi instituţiilor lor culturale înţelese ca forme deacţiune umană implicate în procesul de reproducere socială a vieţii

•

"Cultura" unei populaţii

reprezintă ansamblul ideilor, concepţiilor, credinţelor, ritualurilor, instituţiilor etc. care este istoric şi contextual determinat, şi care este deopotrivă transmis de la o generaţie la alta şi recreat de către fiecare generaţie în parte

•

Termenul de "antropologie" acoperă atât o perspectivă de interogare a grupurilor sociale sau culturale cât şi rezultatele acesteia (ex: expresia"studii de antropologie"). Practica sau procesul de cercetare efectivă poartă numele de "etnografie", care în această tradiţie se confundă şi cumetoda de cercetare [metoda etnografică, cercetare etnografică, uneori textul final este şi acesta numit "etnografie"]. În plus, în antropologiaamericană, după cum s-a văzut în clasificarea anterioară, etnografia mai este înţeleasă ca fiind una dintre ramurile antropologiei culturale.

•

Cercetarea culturilor presupune, ca principiu orientativ,

principiul relativismului cultural

Diferitele culturi, sub acest imperativ, sunt văzute catot atâtea modalităţi distincte de înţelegere a lumii.

Nu putem nici să le ierarhizăm nici să o reducem pe una la alta. Umanitatea apare înacelaşi timp ca plurală şi unică: toate fenomenele culturale sunt inteligibile. Vocaţia universalistă a antropologiei e oarecum paradoxală:aceasta încearcă să înţeleagă toate formele de societate existente sau trecute, într-un neclintit respect faţă de relativismul cultural.Obiectul antropologiei culturaleDin punct de vedere istoric, obiectul antropologiei culturale s-a constituit în jurul studiului societăţilor "primitive" sau a societăţilor "fără istorie" ori limbăscrisă care din epoca marilor descoperiri geografice încoace au fost opuse într-un fel sau altul societăţilor "civilizate", fie că era vorba de diferitecivilizaţii antice sau premoderne, fie în raport cu civilizaţia modernă occidentală. Acestea din urmă erau alocate istoriei, având o semnificaţieparticulară în

Weltanschauung

-ul occidental, şi fiind parte din teoretizările asupra istoriei din filozofia şi istoria moderne. În raport cu acestea,societăţile "primitive" au fost privite ca populaţii nesemnificative pentru "istoria cu sens", ca alteritatea absolută, ori ca ultim reper pe scara civilizării. Înacest sens populaţiile primitive au fost aduse în atenţie fie ca elemente de contrast pentru umanitatea civilizată fie ca ideal romantic al omului neatinsde neajunsurile civilizaţiei (începând cu J.J.Rousseau). De-abia în secolul XIX, şi ca urmare a colonialismului, interesul pentru aceste populaţii nu maieste unul diletant, întâmplător şi adesea anecdotic ci devine unul sistematic, ştiinţific. (Vom reveni pe larg la acest prim moment în cursurile viitoare).Interesul pentru studiul societăţii se divide ca urmarea acestei viziuni dualiste, sociologia tratând societăţile complexe (sau moderne) în timp ceantropologia se va ocupa de societăţile tradiţionale. Începând cu sfârşitul secolului XIX, interesul pentru populaţiile aşa-zis primitive s-a concentrat încâteva arii, între care cele mai dens populate de antropologi au fost cu precădere insulele din sudul Oceanului Pacific, Australia, insulele Indoneziei,Africa Centrală, Vestul Braziliei şi estul Canadei.Care este însă obiectul antropologiei culturale astăzi, într-un moment in care cultura tradiţională este pe cale de dispariţie în cele mai multe părţi alelumii, iar de populaţii fără istorie sau "primitive" e din ce în ce mai greu să discutăm?Fără îndoială că, în condiţiile globalizării, este greu să mai vorbim de culturi izolate şi autosuficiente care îşi perpetuează nealterate tradiţiile,obiceiurile şi instituţiile. În aceste condiţii, obiectul antropologiei culturale, aşa cum a fost el definit în perioada de formare şi în cea clasică, devineinoperant pentru definirea disciplinei. O dată cu ieşirea din izolare a populaţiilor "exotice", dar şi ca urmare a unor procese politice cu o semnificaţieaparte pentru destinul antropologiei, în special sfârşitul colonialismului şi formarea ultimelor state naţionale, antropologii şi-au reevaluat opţiunile.Putem spune că, într-un anumit sens, sfârşitul perioadei clasice la care ei au contribuit chiar fără voia lor - a însemnat pentru antropologi deopotrivăun impas şi o ieşire fecundă. Impasul provenea, evident, din disoluţia obiectului tradiţional (fapt valabil şi pentru etnografi şi folclorişti). Partea bună alucrurilor s-a arătat însă o dată cu observaţia că perspectiva folosită de către antropologi aceea de a considera culturile în particularismul lor împreună cu metoda specifică antropologiei cercetarea etnografică constituie un ansamblu de investigaţie ştiinţifică care poate fi utilizat cu succesoriunde alteritatea se face vizibilă. Prin

considerarea alterităţii definită în termeni culturali

, ca fundament al interogaţiei de tip antropologic, antropologiacontemporană asigură o continuitate cu antropologia clasică. În cele mai multe privinţe, însă, antropologia contemporană este o disciplină nouă:definirea alterităţii nu mai este atât de univocă ca şi în cazul "culturilor exotice". Sensurile conferite alterităţii devin mai difuze, şi nu se mai referă doar la populaţii ne-occidentale, ci trimit la alteritatea regîndită chiar în sânul societăţii proprii cercetătorului. Interesul de cercetare de tip antropologiccunoaşte prin urmare un proces de reevaluare:

prezintă un interes de cunoaştere de tip antropologic oricare dintre grupurile sociale a cărei definire întermeni de alteritate este fecundă pentru înţelegerea mecanismelor sociale prin care acesta se reproduce ca grup.

Ca urmare, antropologia de aziintră puternic pe vechiul teren al sociologiei, de aceea câteva delimitări se impun.Delimitarea antropologiei culturale faţă de sociologie

•

Chiar dacă nu este cel mai important factor, revendicarea de la două tradiţii diferite de cunoaştere trebuie amintită: dacă sociologii consideră între figurile intelectuale proeminente care au întemeiat disciplina gânditori precum Auguste Comte, Emile Durkheim, Karl Marx, Max Weber,antropologii se revendică de la Montesquieu, Edward Tylor, Henry Morgan, James Fraser etc. Această revendicare trimite, desigur, şi la unorizont conceptual şi problematic relativ specific, care este însuşit de către cei care devin cercetători într-una dintre cele două discipline, şicare este ulterior reprodus prin citări, referinţe, bibliografii, etc.

•

Un al doilea factor, şi poate cel mai important, este metodologia utilizată de cele două discipline: spre deosebire de sociologie, care cel maiadesea preferă utilizarea metodelor cantitative, prin care se reuşeşte evaluarea statistică a unor populaţii întinse, antropologia se defineşte înmod esenţial prin practica cercetării de teren. Metoda sa principală metoda etnografică, prin care se realizează descrieri şi interpretăriminuţioase pe seama observaţiei nemijlocite în teren este o metodă calitativă prin care antropologii speră să poată evalua deopotrivăaspecte ce ţin de viaţa comunitară ca întreg şi aspecte de ţin de individ şi de felul în care acesta interiorizează normele comunităţii în viaţa sade zi cu zi. Dacă sociologia, cel puţin într-o variantă "standard", urmăreşte regularităţi tipologice (indivizi depersonalizaţi), antropologia

culturală este interesată de raportul dintre cultură şi personalitate în sensul urmăririi unor cazuri individuale cu istoria lor personală, cu traseullor de viaţă, cu trăirile lor de natură psihologică a anumitor evenimente comunitare ce dau seama de coduri culturale precise ce ghideazăcomportamentul.

•

Antropologia practicată în societatea proprie tinde să se orienteze către acele grupuri, de obicei marginale, care sunt greu de investigat prinancheta sau sondajul de tip sociologic: grupuri marginale din punct de vedere comportamental, economic, etnic: bande sau ganguri urbane,minorităţi sociale de tipul

homeless

, homosexuali, drogaţi, secte religioase, grupuri ce practică activităţi semilegale, de tipul economieisubterane sau ascunse, minorităţi etnice defavorizate (rromi/ţigani)etc. (Trebuie amintit totuşi că acestă direcţie a fost practicată în SUA însociologie ca "sociologie a devianţei", de membri Şcolii din Chicago).

•

Antropologia subliniază programatic caracterul "străin", "îndepărtat", al grupurilor pe care le cercetează, şi urmăreşte să aducă în "centrulsocialului" reprezentări, concepţii, comportamente considerate de simţul comun ca "reziduale", deviante, atipice şi încearcă să facă acestlucru abordând aceste viziuni în mod simpatetic, din interior sau "din punctul de vedere" al grupurilor respective.

•

Genul scriiturii: Antropologia se distinge de asemenea prin tipul de text pe care cel mai adesea îl produce este vorba despre monografiaetnografică, un gen care istoric vorbind a consacrat antropologia în raport cu celelalte ştiinţe sociale. În antropologie, monografia reprezintăun tip de textualizare, fundamentat pe experienţa de teren a cercetătorului, şi care presupune acoperirea integrală a aspectelor vieţii uneicomunităţi. Ca gen ştiinţific se distinge prin permisivitate faţă de diferite mijloace stilistice şi retorice, îmbrăţişând atât genul narativ naraţiunide viaţă, ale istoriei orale, descrieri şi reproduceri de texte folclorice cât şi variate forme ale genului ştiinţific, de genul eseului, tratatului,analiza de text, şamd.

•

O altă diferenţă faţa de sociologie ţine de raportul pe care cele două discipline îl întreţin cu teoria în practica ştiinţifică: în timp ce în sociologiese porneşte de la o problemă ştiinţifică, pentru care sociologul adună materialul de care are nevoie prin tehnici de genul chestionarului sauinterviului ori prin apelul la statistici publice, şi interpretând aceste date doar pentru a clarifica sau a rezolva problema teoretică propusă, înantropologie se pleacă nu de la o problemă (practică sau teoretică), ci de la o situaţie [de viată], de care trebuie să dea seama în totalitate,ceea ce înseamnă sa o înregistreze, să o clasifice, să o compare cu altele similare şi să o explice. În cercetarea de tip etnografic problemeleteoretice apar mult după începerea cercetării...

•

Sociologia alege subiectele după un proiect meliorist, fiind preocupată în special de survenirea modernităţii şi de problemele apărute o datăcu aceasta; antropologia urmează proiectul cartografierii culturale a lumii. Din această perspectivă demersurile celor două discipline au fost,până spre anii ´70 ai secolului trecut, mai degrabă opuse, sociologia evaluând fenomenele ce survin cu modernizarea şi vizând ameliorareaacestora, în timp ce antropologia ţintea către lumea care s-a pierdut sau este pe cale să se piardă o dată cu modernizarea. (O separarenefericită: antropologia făcând o distincţie prea netă între Occident şi "restul lumii", în timp ce sociologia tindea să ignore ceea ce se găsea înafara societăţii moderne.)

•

În fine, munca antropologului presupune un efort individual şi privaţiuni legate de munca de teren cu care sociologii se întâlnesc mult mai rar.

•

Este la fel de adevărat însă că, recent, genurile se întrepătrund, astfel încât azi o cercetare sociologică întinsă nu se poate lipsi decolaborarea cu antropologii pentru obţinerea unor "studii de comunitate", la fel cum antropologii apelează uneori la sondaje şi metodecantitativ-statistice.Antropologia culturală şi antropologia filosoficăAm amintit la începutul cursului că antropologia ca şi ştiinţă socială îşi are începutul în a doua jumătate a secolului XIX. Proiectul antropologiei ca şiştiinţă generală a omului este însă mult mai vechi. Filosofii iluminişti l-au dezvoltat în mod aparte încercând să identifice acele constante ale

naturii umane

care fac posibilă o viziune optimistă asupra umanităţii ca întreg. Raţiunea va fi pentru aceştia noţiunea-cheie, considerarea acesteia cafundament pentru acţiune garantând posibilitatea însuşirii universale a normelor proiectului iluminist de societate (viziune optimistă pe care o împărtăşim şi azi).Antropologia lui Kant, de exemplu, este una optimistă, fundată pe noţiunea de progres. Progresul umanităţii către o pace universală, cum vroia Kant, s-ar datora dispoziţiilor naturale ale omului, care imprimă mişcării o anumită direcţie. Pus în fată diferenţelor umane, Kant le identifică (în spiritul timpuluisău) ca diferenţe de rasă; întrebarea care apare pentru Kant este următoarea: dacă există mai multe rase urmează să admitem sau mai multe raţiuni în egală măsură îndreptăţite, sau o singură raţiune. Kant afirmă, cum era firesc pentru întreaga sa desfăşurare filosofică, unitatea specifică şi, deci,raţională a omului, explicând rasele ca varietăţi ereditare ce descind dintr-o singură tulpină. Varietatea raselor este explicată prin dispoziţia naturală deadaptare a speciei la toate zonele climaterice.Idealismul german a dus mai departe proiectul unei antropologii universaliste. Între reprezentanţii lui se distinge, la sfârşitul secolului XIX, filosofulgerman Max Scheler. Pentru Scheler răspunsul la întrebarea "ce este omul?" poate primi un răspuns adecvat doar în măsura clarificării definiţiilor sauconcepţiilor dominante pe care omul le-a construit de-a lungul istoriei. Acestea ar fi după Max Scheler următoarele: 1). Imaginea iudeo-creştină cedefineşte omul ca fiinţă căzută din stare paradisiacă ca urmare a păcatului originar; 2). Imaginea grecilor antici şi a Iluminismului despre om ca şi fiinţăcalitativ diferită de celelalte fiinţe prin darul raţiunii; 3). Concepţia ştiinţific-modernă a omului ca nefiind altceva decât un animal aflat pe treapta cea mai înaltă a evoluţiei; 4). Viziunea lui Nietzsche şi Klages care afirmă că omul este o fiinţă epuizată din punct de vedere biologic, vitalitatea sa fiind năruităde "spirit", ştiinţă şi tehnologie; 5). Tot Nietzsche afirmă însă că o dată eliberat de sub tutela sufocantă a divinităţii, omul îşi poate lua destinul înpropriile mâini şi poate ascede către o stare superioară, cea a supraomului. [Observăm europocentrismul acestei enumerări; doar imaginile omuluioccidental contează pentru Scheler.] În opinia lui Scheler identificarea acestor imagini este importantă pentru că diferite concepţii asupra omului daunaştere la concepţii diferite asupra istoriei şi influenţează direct acţiunea umană. Ca urmare, scopul antropologiei filosofice ar fi acela de a reconstrui o"istorie a conştiinţei de sine a omului", ceea ce înseamnă o istorie a modurilor în care omul s-a conceput pe sine atât ca fiinţă biologică cât şi ca fiinţăraţională. Această cunoaştere de sine ar asigura, crede Scheler, fundamentele pentru ştiinţele sociale, istorice şi psihologice.Tradiţia materialistă preia şi aceasta tema unei antropologii generale. Ludwig Feuerbach va aşeza preocupările sale de critică filosofică, îndreptată înspecial împotriva religiei, sub numele de "antropologie". Feuerbach afirmă că omenirii i se deschide o şansă nouă, de fericire, prin emanciparea dereligie. Critica sa asupra religiei pleacă de la asumpţia că natura este fundamentul şi principiul ei înseşi. Divinitatea nu ar fi altceva decât natura pecare omul în aspiraţia sa spre absolut o ipostaziază în diferite forme supranaturale. Criticii religiei îi urmează critica sistemului hegelian, Feuerbachacuzându-l pe Hegel că demersurile sale sunt false chiar din punctul de origine, acesta preferând să înceapă demersul filosofic nu de la existenţareală, ci de la noţiunea de existenţă, de la existenţa abstractă. A porni în filosofare de la existenţa reală înseamnă pentru Feuerbach a reformafilosofia, iar o nouă filosofie trebuie să pornească de la omul concret, sensibil, înţeles în întregul lui (biologic, psihic, raţional) ca bază pentru a explicafenomenele, lumea spiritului. "Filosofia nouă scrie Feuerbach este dizolvarea completă, absolută, necontradictorie a teologiei în antropologie, căci eaeste dizolvarea acesteia nu numai asemenea filosofiei vechi în raţiune, dar şi în inimă, pe scurt, în fiinţa întreagă, reală a omului." Ceea ce propune, caurmare, Feuerbach este o filosofie care înţelegând în omul în primul rând ca parte a naturii redefineşte esenţa umană făcând loc unui orizont de