TPA, Dec, 2-3, 2006

Pr. Dorin şi Psa.
Gianina Picioruş
Decembrie
2006
pagina 3 şi 2
Intre alegeri si alegatori
Algerile de astazi din PSD ( 10 decembrie 2006) au aratat clar ca nu

universitari ca domnul Sorin Oprescu au voie sa vorbeasca multimilor, ci
domnul Mircea Geoana, domnul Iliescu, domnul Vanghelie pot lua
cuvantul si pot spune nimic, nimicuri care nu tin de cald si cam atat.
Romexpo a fost incapator pentru psd-isti, PSD a aratat transparenta cum
nu au facut-o multi, dar nu a aratat si maturitate politica.
Adica, atunci cand trebuia sa voteze o schimbare reala, pe domnul

Oprescu, el a ales politicianismul, un lider scrobit la cuvinte, care
aseptizeaza cuvintele, care baga sub usa realitatile si nu le rezolva
niciodata. Domnul Oprescu a vorbit bine astazi la congres.
Eu fiind apolitic nu pot fi acuzat ca fac partizanat cu vreun partid. Insa

remarc oamenii, oamenii peste medie, care par pigmei cand sunt pusi
langa oameni fara viziune politica. Mi-a placut transparenta psd-istilor
de astazi, cu siguranta ca Realitatea TV a fost platita sa stea tot timpul
dupa partid, dar nu s-a ales liderul, ci s-a pastrat continuitatea.
Tocmai asta este eroarea: noi continuam lucruri care nu au fundament

clar, pentru ca ne e frica sa mergem pe mana oamenilor care ar putea
schimba radical situatia noastra. Cand am ales pe domnul
Constantinescu ca presedinte, intelectualii au facut lobby pentru el, caci
era unul de-al nostru. Cand a fost ales domnul Basescu, l-a votat lumea
de mijloc del mai mult, pentru ca exista rumoarea anti-PSD, care
continua si astazi.
Oare am ales vreodata oamenii pentru ei insisi sau am ales conjunctural?

Opinia mea e ca am ales fricos, fara o perspectiva sigura. Ne batem joc
de viitorul nostru pentru ca nu vrem sa riscam prea mult. Il alegem tot pe
cel pe care il stim noi , chiar daca el nu e bun, chiar daca nu ne prea
place. Cand suntem pusi sa votam presedintele ne apuca emotia,
melancolia si alegem tot pe ai nostri, mergem tot cu aia, pentru ca avem
incredere in ei.
Cand PSD-ul a ales astazi pe domnul Geoana, l-a ales pentru ca stiua
cine este. Omul mai necultivat are oroare de cel cultivat pentru ca nu stie
cum reactioneaza acesta.
Mitul intelectualului care ne distruge este inca in picioare, e tara noastra

comunista, alaturi de o alta tara, aceea ca trebuie sa marginalizam pe cel
care e mai bun ca noi, pentru ca nu cumva sa ne facem de rusine in fata
altuia, care si-ar da seama ca suntem cu toti prosti. Teoria conspiratiei
sta mana in mana cu teoria neputintei de a alege corect. Noi nu stim sa
alegem corect nu pentru ca nu stim ce ne dicteaza inima, ci pentru ca nu
lasam inima sa vorbeasca ci prejudecatiile si ambitiile personale.
2
Spectacolul de astazi al PSD-ului arata ca aspiratia noastra europeana:
multa sclipire in afara, dar nu suntem in stare sa ne renovam inauntrul
nostru! Pana cand nu vom renunta sa mai punem pe primul plan
ambitiile egoiste, orgoliul, ci vom da loc grijii reale pentru Romania,
pentru viitorul copiilor nostri, vom alege tot la fel de defectuos, pentru
ca vom alege conjunctural, grabit, fara inima dreapta.
In 17 ani de democratie am ramas tot la nivelul de electorat grabit, care

nu isi cunoaste interesul real, interesul de durata. Noi improvizam
mereu. Acum alegem pe cineva, maine pe altul tot la fel de incompetent,
adica mai punem un surub nou la aceeasi masina veche, fara sa ne
gandim ca jocul de-a alegerile este de fapt jocul cu viata noastra.
Congresul PSD este o paradigma a grabei romanilor. A grabei

rautacioase pe propria lor fericire. Experimentele reale nu ne plac, dar
alegem in schimb tot vechea noastra poveste. Oroarea fata de gandirea
dreapta, fata de perspectiva, fata de bun-simt e ceea ce ne caracterizeaza
pe cei mai multi.
Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian
Publicat în:
• Opinii
on at Comentarii (0)
Tags: Opinii
Suprematia decorativului si despre alienarea

prin shopping
Orasul se imbraca in culori, in sclipici, isi pune beteala, dar miroase la

fel. Caram cosurile prin supermarketuri cu viteza luminii, fugind de noi,
dupa preturi noi sau mai mici, si ne cumparam odihna sarbatorilor. O
odihna cumparata facil, daca ai bani si consumata in fata computerului
sau a televizorului sau innotand in vise dulci si parazitare.
Sarbatorile sfinte ale Nasterii Domnului sunt un motiv in plus sa ne

simtim singuri daca suntem singuri si sa ne plangem de mila daca nu are
cine sa ne ureze de la multi ani sau sunt un zgomot al trecerii unui an in
plus prin noi, care ne duce, fatalmente, spre moarte. Una din durerile
innoirii fiecarui an este constiinta ca moartea o sa ne sugrume si mai
repede, ca ea sta la usa noastra si ne cere demancare.
3
Si pentru ca noi stim asta, urgentam numarul pachetelor cumparate, a
cadourilor facute noua insine, ne felicitam fiecare in capul nostru si ne
uram de bine, desi bucuria nu face casa buna cu multi dintre noi. Tristete
de bucurestean inclestat cu intretinerea, cu mizeria, cu incultura din jur,
cu badarania sociala. Ups! Atatea adjective si substantive iti galgaie
cand te gandesti la sclipici, ca iti vine sa iti mai iei inca un aspirator,
chiar daca mai ai doua, inca doua combine muzicale sau boxe ( sa moara
vecinii de ciuda!) si sa ne schimbam masina, pentru ca a luat mult la
kilometri.
Marasmul este astupat cu beculete. Domnul primar ne-a dat beculete, o

sa ne ridice multi copaci, brazi din aia cu globulete si o sa mareasca
impozitele pe anul viitor, pentru ca sa isi scoata beculetele inapoi, adica
consumul luminii electrice. E ca la reclama televizata: te enervezi
vazand-o de zeci de ori pe zi iar cand cumperi produsul cu pricina, o mai
si platesti inca odata, pentru ca un anumit cuantum din pret, la produsele
cu reclama, se duce la promotorii TV ai produsului.
Decoratiile de iarna vorbesc de o stralucire umana, facuta din obiecte

care nu contin in ele nimic luminos cu adevarat. Ele sunt o
contrapondere la lumina aceea dumnezeiasca, ce a stralucit in jurul
pastorilor de pe camp, cand Arhanghelul Gavriil vine si le vesteste ca S-
a nascut Mesia, Cel Asteptat si pot sa-L vada asezat in iesle.
Ne facem lumina mai mare in oras, in magazine, pentru ca sa ne creasca

bucuria mai mult in noi, dar nu ne creste. E frumos, cald si bine in
magazine, dar cand iesi afara e frig si daca nu ai cu ce plati intretinerea e
si mai frig in casa ta. e si mai frig in inima ta. De la nivelul privirii
cersetorului, cu siguranta, se vede altcumava viata ca de la piscina
acoperita a parlamentarului, pe care poate sa o foloseasca si de Craciun,
pentru ca isi permite.
Daca iti permiti, poti sa arunci cu sclipici peste singuratatea ta, poti sa
minti frumos singuratatea altora, te poti intrece in cumparaturi si in a da
cadouri, sms-urile or sa curga, telefoanele or sa ne inunde, dupa care, ca
al un facut, dupa ce intram in Uniunea, dupa ce ne dezmortim gatul cu
ultimele picaturi de vin si de bere de la revelion, ne vom intoarce in
lumea noastra fara sclipici, fara beculete, la bezna noastra de viata, la
care ne e rusine sa privim prea bine, pentru ca sa nu ne disperam si sa ne
luam gatul cu cutitul. Inteleg drama celor care se sinucid si le inteleg
singuratatea. Nu incurajez pe nimeni ca sa se sinucida, cum nu incurajez
pe nimeni sa se minta la infinit ca e fericit sau sa isi gaseasca fericirea in
banalitati de duzina.
Insa chiar daca vreau eu sau nu vreau sau o mie de altii ca mine nu vor
vrea sa se minta, vor fi deja prea multi care or sa o faca in continuare,
care or sa o faca legal (vorba lu’ domnu Bodu), or sa se omoare
sufleteste in mod legal, adica cautand lumina in paharul de vin, in sex,
intr-o iarba de tras pe nas sau intr-o necredinta lucie, barbara,
ingurgitabila pentru un om normal. Fiecare moare pe limba lui, vorba
4
proverbului. Fiecare se minte in dreptul lui. Fiecare se prostitueaza pe
sufletul lui si dupa ce se intampla asta, mai dai o fuga la shopping, ca sa
iti mai ridici moralul (cand tu esti varza) sau mai te dai cu fite putin, te
mai dai, de, ca tot nu te-ai dat.
Pentru cei care o fac legal, toate compatimirile mele! Adica toate
compatimirile mele pentru cei care se mint pe ei insisi ca sunt fericiti si
ca le e bine! Shoppingul nu o sa va scape de prostie, nici de nesimtire si
nici de marlanie, dupa cum beculetele si petardele de mii de lei pe care
le vom da in iarna asta, nu or sa ne faca mai civilizati, mai trendy si nici
mai flendri. Vom ramane la fel dupa ce vom da cu pocnitoarea in aer, si
dupa ce ne vom imbata crita vom fi la fel de magari in sufletul nostru si
dupa ce nu mai stim cu cine ne-am culcat la the party, vom fi la fel de
mitocani ca mai inainte, pentru ca ne place beteala.
Nu va mai cumparati beteala, ci cumparati-va liniste in suflet prin

pocainta si cumintenie! Cumparati-va bun-simt, luati o tona daca puteti,
luati cateva stive de prosoape ale smereniei, ca sa aveti sa va stergeti pe
frunte, luativa un tren de fapte bune, de pe und eputeti, ca sa va tina de
cald! Daca va luati doar globulete pictate frumos o sa aveti ce sa aruncati
dupa marele show time. Fratii de la gunoiae or sa stie cat de prosti ati
fost, dupa numarul de deseuri pe care le aruncati. Si prosti de aici
inseamna cat de multi bani ati dat in vant, zalog de legamant, intaiul meu
cuvant, de pionier…
Decorativul nu tine de foame. Alienarea, insingurarea noastra fata de noi

insine nu se extirpeaza prin cumparaturi sau podoabe puse la gat, ci prin
impacarea noastra cu Dumnezeu prin pocainta, fapte bune si smerenie.
Beculetele, brazii, mancarea si bautura multa nu au decat rolul de a ne
distrage atentia de la bucuria duhovniceasca, de la harul sarbatorilor,
spre afacerile cu sarbatoarea, din care castiga marii comercianti.
Verva de sarbatori care ne-a cuprins ne este confiscata de marii magnati

ai orasului si feeria falsa pe care ei ne-o creeaza, nu este ca frumusetea
lui Dumnezeu, pe care ne-o aduce harul in noi, daca ne pregatim
crestineste de Nasterea Mantuitorului nostru.
Acum Hristos Se naste in noi! Il primim pe El in noi! Si bucuria, lumina

din noi este mai mare decat toate beculetele lui Videanu la un loc si
decat toti brazii lui Basescu, pe care i-ar rupe din creasta muntilor si i-ar
planta in mijlocul orasului, impodobiti boboc. Bucuriile sarbatorii
ortodoxe nu sunt marketizate de nimeni. Numai sa nu te lasi pacalit de
fatada si sa uiti ca fericirea sta inauntru, ca o mare minune personala.
Publicat în:
• Articole
• Cuvinte duhovniceşti
5
Tags: Articole, Cuvinte duhovniceşti
Romanii au ales Sfintele Icoane si accepta

credinta altora
Aseara, 30 noiembrie 2006, a fost o dezbatere aprinsa la B1 TV pe tema

insemnele religioase in scoli. Patriarhia Romana si toate cultele crestine
din Romania, alaturi de cultul musulman si cel mozaic s-au pus de acord
in ceea ce priveste pastrarea insemnelor religioase in scoli. Euforia
apararii Sfintelor Icoane in randul crestinilor ortodocsi a fost mare si
internetul ne vorbeste in mod graitor despre bataia pentru credinta.
Am avut parte de o provocare majora, care a scos la lumina increderea

mai mult sau mai putin latenta a romanilor in Dumnezeu. Profesorul
moldovean care a cerut scoaterea Icoanelor din scoli nu si-a dat seama
ca a facut un mare bine poporului roman. Si in prigoana iconoclasta,
crestinii constantiopolitani au reactionat martiric, s-au lasat martirizati
numai cand au vazut Sfintele Icoane batjocorite, scoase de la locul lor si
aruncate, profanate.
Aseara domnul George Becali si cei care au participat la discutii, foarte

multi oameni simpli, au dovedit ca atunci cand te iei de ceva important
din viata lor, reactioneaza ferm. Fermitatea apare cand oamenii au
realmente ceva de aparat. Cand aperi ceva stii sa vorbesti cu putere si
puterea cu care vorbesti se transmite si la altii.
Cuvantul plin de putere harica, de adevar, contamineaza, trece ca un fior

prin oameni si aprinde o intreaga natiune. Evenimentul unirii de la 1918
si evenimentul revolutiei romane din 1989 au fost momente de
contagiune harica, momente de insufletire nationala, in care toti fratii s-
au unit sub un singur nume sau toti fratii au strigat impotriva opresiunii.
Ziua Romaniei, ziua de astazi, 1 decembrie 2006, ne pune in fata un

patriotism care izbuncneste din fiinta noastra, alaturi de credinta
stramosilor nostri care tipa din noi. Tipatul pentru Icoane, tipatul pentru
libertate, tipatul pentru adevar, tipatul pentru comuniune, prosperitate,
transparenta, fidelitate fata de anumite principii sunt tipete reale, adanci
in fiinta noastra.
Numai ca avem nevoie sa lasam acest tipat sa iasa din noi si sa

contamineze si pe altii. Intrarea noastra in Europa unita, la 1 ianuarie
2007, nu va fi o bucurie imediata pentru toti, dar e un pas spre
6
recapatarea demnitatii de sine, ca roman si crestin, acea demnitate care
ne-a fost sechestrata, exilata, rupta din noi, de sistemul dictatorial
comunist. Ne recapatam forta, dinamismul de sinem, incepem sa ne
revenim ca popor, sa ne vedem istoria si prezentul si sa ne gadim un
viitor in care sa ne simtim impliniti. Mizantropia si sentimentul continuu
de panica, teama de viitor si frica de noi insine nu sunt benefice nimanui,
mai ales unui popor intreg sau unei lumi in integralitatea ei.
Daca mizam pe strigatul adevarului si al iubirii care tasneste din noi,

incepem sa stim cine suntem, de ce suntem aici, cum de am ramas aici
de atatea secole, noi, ca natie, si ce putem sa facem. Luciditatea
entuziasmului, luciditatea iubirii si a adevarului sunt coorodonatele
interioare pe care mie, ca preot ortodox roman mi le-a dezvaluit
Romania in aceste zile, prin problema Icoanelor, a zilei Romaniei si a
intrarii noastra in Uniunea Europeana.
Am dovedit curaj si toleranta la nivel national. Ne-am batut cu curaj

pentru Sfintele Icoane, pentru identitatea noastra religioasa, culturala si
istorica, dar am acceptat si insemnele religioase ale altor religii, ca pe cel
mai normal lucru cu putinta. Daca avem printre noi oameni care nu cred
ca noi si ii acceptam ca atare, trebuie sa le acceptam si modul lor
personal de a exista si a se manifesta.
Am dovedit, ca popor, duh de toleranta, marinimie si profunzime de

inima. Daca mizam pe aceste lucruri ne insanatosim ca natie, ne
redescoperim ca oameni si ne putem unii cu planurile altor natii. De
aceea, la multi ani Romania si romanilor de pretutindeni si multa bucurie
in suflet!
Publicat în:
• Opinii
Tags: Opinii
Nimeni nu poate confisca numele de Teolog

Desi din punct de vedere tehnic, oricine este licentiat in Teologie
ortodoxa este teolog ortodox, totusi numele de Teolog, inteles
duhovniceste, implica a avea harisma Teologiei, adica a fi un om Sfant
care ti s-a revelat si ti se reveleaza in viata ta curata dogmele credintei
crestine.
7
A fi Teolog, dupa cum spunea Evagrie ( el este in randul ereticilor si nu
al Sfintilor, atentie!) inseamna sa stii sa te rogi, adica sa ai o viata de
sfintenie dar inseamna si a cunoaste cu de-amanuntul teologia Bisericii,
credinta Bisericii de la inceputul lumii pana astazi.
Biserica ortodoxa isi asuma tot adevarul revelat si traditional al Bisericii

mozaice pana la venirea Domnului, hotararile Sinoadelor Ecumenice si
viata si scrierile tututot Sfintilor de pana azi.
Ca sa fii Teolog nu trebuie sa fii numai toba de rugaciune, dar si toba de

carte, sa stii sa evidentiezi fiecare frantura a teologiei Bisericii. Au
existat si exista teologi de exceptie, insa trebuie cunoscuti in profunzime
ca sa te bucuri de ei si sa ii respecti. A arunca in derizoriu numele de
Teolog, ca si pe acela de ziarist, de politician, de scriitor, de medic, de
ofiter in armata etc. nu inseamna decat a da detalii despre nepriceputii
profesiilor si vocatiilor amintite si nu a vorbi despre cei mai straluciti
reprezentanti ai lor.
Daca vorbiti de Teologi ortodocsi, atunci trebuie sa dati numele si opera

marilor nostri Teologi ai secolului 20 si 21 si sa va bucurati de ea. Insa
cred ca dv. spoliati acest domeniu si credeti ca daca ati cunoscut vreo 10
preoti care nu au citit nicio carte intr-un an, toti Teologii ei sunt la fel.
Teologii secolelor din urma sunt coplesitori si lor le datoram cam tot ce
stim noi despre Dumnezeu. Parintii secolului 20 sunt tributari Fericitului
Dumitru Staniloae, Sfantului Iustin Popovici sau Parintelui George
Florovsky intr-un cuantum foarte ridicat.
In Romania toate marile discutii teologice au fost duse de Fericitul

Dumitru Staniloae, corifeul Teologiei romanesti in sec. 20. Teologii,
care traduc pe Sfinti in romana, dau fiecarui cititor de limba romana un
cuantum din datele credintei sale. Alaturi de traducerea Scripturii si a
Parintilor, ce auzim noi cantandu-se la Biserica si tot ce traim reprezinta
credinta noastra.
Daca Teologii nu ar fi tradus si stabilit credinta, intr-o traducere pe care

noi sa o intelegem a cartilor de cult si teologice, dv. nu ati fi stiut astazi
sa bombaniti cateva lucruri despre credinta dv. Deci, mai multa
consideratie fata de Teologi, mai multa consideratie fata de medici,
juristi, econimisti etc., de toti cei care isi fac cu brio munca si nu
depreciati numele si vocatia lor, pentru ca mai exista si uscaturi prin
preajma acelora. Sa laudam o meserie si o vocatie prin prisma celor mai
buni dintre ei!
Publicat în:
• Articole
• Opinii
• Scrisori
8
Tags: Articole, Opinii, Scrisori
Mircea fa-te ca lucrezi sau despre elite
Emisiunea Altfel de duminica seara, 3 decembrie 2006, de pe Realitatea

TV, le-a prilejuit domnilor Gabriel Liiceanu si Andrei Plesu o discutie
admirabila despre elite, despre rolul lor in societate si despre repugnarea,
respingerea si ostilitatea impotriva elitelor, a celor care se fac ca fac si ei
ceva pe lumea asta.
Tocmai de aceea am pus ca titlu spusa celebra, revolutionara, a fostului

ministru al culturii la adresa lui Mircea Dinescu: Mircea fa-te ca lucrezi!
Fa-te ca faci si tu ceva, ca oamenii sa zica, ca esti mare ganditor.
Asa se face, ca cel care nu cam face, are repulsie pentru cei care fac prea
multe. Repulsia fata de elite, fata de cei care au facut din viata lor un
program punctual, de implinire interioara si profesionala, este neavenita
si nu ne ajuta deloc ca tara.
Pentru ca Romania sa functioneze exista elite in toate sectoarele

societatii, care fac sa mearga guvernul, institutiile statului, sa ni se
aprinda becul in casa, sa ne curga apa pe teava din bucatarie, sa avem cat
de cat securitate interna si externa. Daca prostii ar conduce lumea si in
spatele lor nu ar exita baietii destepti, s-ar duce totul de rapa. Si mai
presus de toate, daca Dumnezeu nu ar conduce lumea si prin cei rai, dar
mai ales prin cei buni, unde ne-am putea trai oare viata?
Fuga de elite, denigrarea lor, inseamna sa iti dai singur foc la casa. Daca
nu te opereaza doctorul cel bun, cum spunea aseara domnul Andrei
Plesu, daca nu ai meditatorul cel bun care sa te invete o limba straina,
daca nu ai parte de o educatie pe masura, nu poti sa ajungi unde vrei, nu
poti sa ajungi in frunte. Iar daca ai ajuns in frunte pe cai cinstite si
dovedesti ca esti bun in ceea ce faci, oamenii trebuie sa te respecte
pentru asta, sa te iubeasca si sa fie impulsionati la randul lor sa te
urmeze iar tu sa faci si mai mult pentru toti deopotriva.
Munca elitelor, a celor care stiu sa faca ceva bine si foarte bine este in
folosul tuturor. Asteptam cu gura cascata cate un program bun pentru
calculator, cate o enciclopedie, cate o carte buna, cate un joc bun. Daca
nu le-ar face o suma de oameni care se pricep foarte bine la asta,
degeaba am astepta noi sa curga ceva la noi pe net, daca nu are cine sa le
faca.
9
Ieri sau alaltaieri in media romaneasca a aparut stirea ca un tanar de
numai 22 de ani, din Romania, din Transilvania, a intrat de cateva luni in
computerele de la NASA, le-a destabilizat sistemul, serverele, si i-a
panicat pe marii informaticieni americani de le-au mers fulgii.
Daca nu ar exista tineri ca baiatul asta, care sa dea lectii de inteligenta,

am crede ca toti suntem mitocani, prosti, nesimtiti, ca suntem niste
animale care doar toarcem la gura sobei. Dar unul ca asta, si sunt multi
care ne uimesc prin darurile pe care li le-a dat Dumnezeu, dovedesc ca
munca cu tine insuti, staruinta in lucru este adevarata implinire si
impacare, este adevarata bucurie ca traiesti si faci lucruri importante.
Elitele sunt pretutindeni, sublinia Andrei Plesu aseara. Exista elite ale
taranilor, adica taranii care stiu sa isi lucreze pamantul, sa creasca
animele, sa creasca albine si sa aiba o buna gospodarie de unii singuri.
Sunt elite bune, ca ale constructorilor, ale profesorilor, ale cercetatorilor,
ale brutarilor, tricotorilor etc., dupa cum existe elite negative, adica elita
hotilor, a depravatilor, a drogatilor, a deviatilor sexual etc. Acolo unde
apar super bunii si super raii avem de-a face cu elite, insa adevaratele
elite sunt cele bune, cele care construiesc si nu care darama in mod
prosteste, tot ce e bun in jurul lor.
Mircea, fa-te ca lucrezi!, nu e buna de deviza personala! Construirea de

sine sta in munca, in corectitudine fata de tine, fata de potentele tale si in
viziunea de ansamblu a muncii tale. Trebuie sa stii ce poti, cine esti, cum
trebuie sa faci ceea ce faci si pana unde poti sa faci, sa iti faci munca. Si
daca stii astea toate, atunci faci parte, cu siguranta, din elite, din oamenii
de frunte, din oamenii alesi ai lumii.
Publicat în:
• Opinii
Tags: Opinii
Un interviu superb despre puterea de a trece

mai departe
Domnul Patapievici i-a luat doamnei Oana Pellea un interviu magnific

saptamana asta, transmis aseara, 30 octombrie, de Sfantul Andrei, pe
10
TVR Cultural. Un interviu despre cum sa treci peste blocajele interioare,
atunci cand ele apar din senin, despre cum sa te accepti si sa accepti pe
cei din jurul tau, despre cum sa te opresti, din mersul tau de ceas zilnic,
si sa privesti ceea ce este dincolo de programul tau, de acest schedule al
fiecaruia.
Cu alte cuvinte, cand un barbat care se ocupa zilnic de idei se intalneste

cu o femeie care gandeste frumos ( la fel as spune si despre doamna
Mociornita) este o placere sa ii urmaresti vorbind despre lucruri intime
tulburatoare si antrenanate in acelasi timp. El nu ii forta intimitatea, ci ea
isi daruia intimitatea cu multa larghete de inima, daca i se puneau
intrebari care o confortau, care ii faceau bine.
Cand ne vedem mereu doar ca obiecte sexuale, ca fiiinte care

genereaza/asteapta placere, doar atat, o discutie normala intre un barbat
si o femeie, mie unul, imi face un nespus de mult bine. Am uitat ca un
barbat si o femeie, am cam uitat, pot vorbi lucruri duhovnicesti, lucruri
de inima, de mare intimitate, lucruri de cuviinta si de adancime, fara sa
se priveasca prin prisma genitalitatii lor.
Vorbirea cu subintelesuri dintre barbati si femei este o urmare a

sexualizarii totale a relatiilor dintre barbati si femei in mintea a cat mai
multora dintre noi. Barbatii cred cel mai adesea ca femeile se pricep doar
la mancare si la sex, femeile cred cel mai adesea despre barbat ca e doar
o prelungire a sexului sau si un animal de povara. Adica avem pareri
inguste despre noi.
In istoria Bisericii suntem surprinsi sa vedem, noi cei hiper-sexualizati,

relatii de mare profunzime si sfintenie intre barbati si femei Sfinti, care
stiau sa vada frumosul si implinirea duhovniceasca intr-o relatie, fara sa
coboare in abjectie, in iadul senzatiilor nesfarsite.
Cred ca trebuie sa reinvatam de la acesti oameni cum este sa privim

onest pe celalalt, fara subterfugii. Insa, mai inainte de a ne recastiga
dialogul dintre noi, trebuie sa ne recuperam pe noi insine din plasa
tuturor ideologiilor care ne strabat si a pasiunilor urate care ne sucomba
fragilitatea inimii. Cand ne recastigam pe noi insine de sub tirania
patimilor, putem sa improscam pe cei din jurul nostru cu frumusetea si
eleganta propriului nostru suflet.
Cei doi mari oameni ai culturii noastre m-au captivat enorm, tocmai
pentru ca nici unul nu a iesit din granita bunului simt si a respectului
imens, reciproc, pe care si-l datoreaza. Numai daca iti cunosti partenerul
de discutie, daca iti dai silinta sa il cunosti si il respecti pe masura
muncii si asteptarii sale, poti sa vorbesti in mod corect cu el.
Publicat în:
11
• Opinii
Tags: Opinii
Despre modul suplu de a trai in Biserica si in

propria tara
Daca ne simtim si suntem madulare vii ale Bisericii dar si ale statului in
care ne-am nascut, nu putem trai schizoind aceste doua moduri de a ne
manifesta, adica ca si crestin sau ca si roman, in speta noastra. Eu nu pot
sa inteleg cum te poti considera crestin si roman, fara sa iubesti Biserica
si tara ta si fara sa acoperi, nu sa negi sau sa contesti, sa acoperi, sa
acoperi cu rugaciunea si intelegerea ta, greselile coreligionarilor tai si ale
compatriotilor tai. Iubirea reala nu poate sa fie segregata, impartita,
taiata de iertare si intelegere.
Cand iubesti stii sa intelegi de ce se poate gresi, de ce a facut unul sau

altul o greseala, de ce suntem noi cum suntem. Insa cand iubirea este
viciata de intoleranta si nu mai are suplete, galceava noastra cu Biserica,
cu neamul nostru, cu familia noastra, cu noi insine nu este decat o
diminuare a noastra ca persoane.
A fi madular viu al Bisericii inseamna sa traiesti sfintenia Bisericii in

fiinta ta, care e sfintenia Prea Sfintei Treimi si sa te bucuri ca o poti
imparti si altora. Cand noi ca romani, stim sa gasim in noi virtutile
stramosilor nostri si le dam mai departe, cand vorbim despre ele, atunci
ne cinstim tara si pe noi insine. Nu poti sa fi roman autentic si sa iti
injuri tara sau sa ai cea mai proasta parere despre ea. Daca ai o parere
proasta despre familia ta, despre tine, despre tara ta, despre limba ta,
despre stramosii tai, inseamna ca nu ai invata nimic de la nimeni, ci
numai sa fi un huligan notoriu.
Si de aceea zic, nu poti sa traiesti suplu ca madular al Bisericii sau al

statutului roman sau al familiei tale, daca nu stii sa vezi mai intai binele
din noi si daca nu stii sa acoperi raul pe care noi, fiecare dintre noi, il
cunoaste mai mult sau mai putin. Supletea de care vorbesc inseamna
atentie de suflet, marinimie, profunzime a constiintei, apararea unor
valori, a unor crezuri. Daca nu aperi nimic e de la sine inteles ca poti sa
injuri pe oricine. Daca te crezi neinteles e de la sine inteles ca nu ai facut
tot ce se putea ca sa afirmi propria ta persoana.
12
Trebuie sa ne cream, in concluzie, in mod zilnic, ca niste oameni maturi,
care inteleg ca fericirea si implinirea nu inseamna sa le faci pe toate in
mod absolut, ci inseamna o implinire personala pe masura a cat putem
face fiecare. Daca fiecare isi face treaba foarte bine, cum poate el mai
bine, atunci Romania e prospera si va prospera si mai mult. Cei care nu
vad cate se fac in tara asta, pe langa acele lucruri care nu merg bine,
inseamna ca nu vor sa se bucure de viata pe care o au.
Daca vedem numai negru, daca vrem sa vedem numai gunoiale si ne

uitam toata ziua numai dupa gunoaie, pierdem soarele de afara, pierdem
bucuria fiecare clipe, pierdem naturaletea modului nostru de-a fi.
Publicat în:
• Opinii
Tags: Opinii
Despre adormirea Fericitului Gheorghe

Calciu si simplitate
Slujba sa de inmormantare de la Sfanta Manastire Radu Voda din

Bucuresti, la cara am participat si noi, a fost un regal al simplitatii. Dupa
slujba pe scurt a inmormantarii condusa de Parintele Patriarh, de doi
Parinti Episcopi, de un cortegiu de preoti si diaconi si de o Biserica plina
de oameni, trupul sau a inconjurat Biserica. Nu vreau sa comentez
slujba, ce s-a spus in cele trei alocutiuni de la Bucuresti, de dupa slujba,
ci vreau sa ma refer la amanuntele care sunt legate de obiectele care il
inconjurau pe Parintele nostru.
Un sicriu simplu, un vesmant preotesc pe Sfintia sa de culoare albastra,

iarasi simplu, si cu o cruce imensa ( lucrul care m-a impresionat cel mai
mult si mi-a adus aminte de iubita lui, si a mea, Platina a Fericitului
Serafim Rose) iarasi simpla, extrem de simpla. Crucea lui, a Fericitului
Ghorghe, cu care a venit din America era de peste 2 metrii inaltime,
alba, de lemn alb, finisat, dar pe care nu erau inscrise decat numele sau,
anul si data adormirii sale.
O cruce extrem de simpla, de ascetica, ca intreaga lui viata, cu bara de la

mijloc imbinata mestesugit si nu petrecuta ca la noi si trupul sau ca ceara
13
de galben si rece, cu un chip frumos, zambitor: acestea sunt amintirile pe
care le voi purta in suflet de la acest eveniment important al Bisericii lui
Dumnezeu.
Sfintenia este o imensa, covarsitoare simplitate. Este o stergere din fata

ochilor grosi, care nu vad decat ceea ce le spui sa vada, spre o
dimensiune unde nu o poti sesiza, decat cu ochii inimii curati, curatiti de
intunericul patimilor. Daca nu te uiti la detalii, daca nu ai organ interior
pentru detalii, nu ti se pare nimic frumos, nimic sfant, nimic inaltator.
Cineva care nu l-ar fi cunoscut si nu ar fi stiut cine este el, vedea numai
un cosciug simandicos, cu ditamai crucea la cap si cu un mos in cosciug,
care nu ii spunea nimic. Insa nu ar fi fost de vina Parintele nostru pentru
asta, ci cel care era bont, orb si nu vedea in fata lui maretia, ascunsa in
smerenie.
Inaltimea de cuget sta in smerenie. Sfintenia este plina de smerenie ca un

burete plin de apa. Daca vrei sa storci pe Sfant de intimitatile lui apare
slava lui Dumnezeu, apa cea cereasca, care se scurge din el in cuvinte
tulburatoare.
Da de unde sa te tulburi, cum poti sa te tulburi, daca nu ai organ, inima

pentru maretie? Daca nu ai maretia in tine, cum crezi ca o poti vedea in
altii? Cum poti sa crezi in simplitate si in sfintenie, cand tie iti e
dusmanca viata sfanta si preferi, frugalitati de duzina, care te face idiot,
mon cher, badaran si mofluz?
Cred ca pentru Sfinti trebuie sa marim dictionarul oricarei limbi si sa

cream numai pentru ei cuvinte care sa fie si mai potrivite in ai elogia.
Cred ca trebuie sa ne marim inima ca sa ii cuprindem si mai din destul
sau sa ii lasam sa ne invete si mai bine ce au invatat ei, ce au trait ei, ca
sa ne contamineze din destul si pe noi. Daca il simti pe Sfant in inima ta,
atunci stii sa scoti ca un torent de munte, cuvinte de dor pentru el si cei
care te vor auzi, isi vor da seama, ca nu se poate sa nu fi con-vivial cu el.
Eu am invatat de la aceasta zi ca trebuie sa rostim cu putere cuvintele pe

care ni le da Dumneazeu si sa nu ne indoim de forta lor, in inima celor
care ne aud. Am invatat ca munca buna, pana la capat, nu ne va face de
rusine, ci oriunde am sta, in fata sau mai in umbra, haina smereniei cu
care ne acoperim viata duhovniceasca, se va dovedi un soare stralucitor,
atunci cand se va dovedi adevarul vietii noastre.
Parintele nostru Gheorghe este Marturisitorul credintei noastre prin

dureri, prin suferinta si Inspiratorul spre proiecte indraznete, in sluljba
adevarului sfant al lui Dumnezeu. Daca vrei mult, atunci accepta
suferinta pentru aceasta, suferinta care ne innobileaza si ne sfinteste!
Publicat în:
14
• Evocări
Tags: Evocări
Rezolutii de toamna sau impleticiri de

inceput de iarna
Cand toamna vine de toamna

si liliecii de la polul nord se intorc in polul lor nord, mai raman pe loc,
doar cucuvaiele de borangic
care urla sinistre sau sinistru,
de parca de urlet ne arde noua acum si nu de integrare.
Copacii incep sa arda de luminite,

preturile incep sa arda de plictiseala,
chiar si cateii sau cainii incep sa urle de integrare,
dar ce conteaza?!, toate sunt integrate pe undeva.
Motanii-de-insula-neagra stau cocotati in metafora lor portocalie,

vinovatii-de-inima-rosie muta de colo colo o masina betonata,
cultivatorii-de-strachini vand ibrice de toate felurile
si marea revine la ea,
ca un suspin primavaratic de iarna.
Poetul, sub atatea figuri de stil, nici nu mai stie ca e poet,

brazii nici nu mai stiu ca sunt pasari calatoare,
calatoarele calculatoare nici nu mai stiu ca se numesc internet
si internetul nici nu mai stie ca e o insula curioasa, spatioasa si fandosita,
de te doare
capul daca o intrebi de vorba.
Pe rand, randuri-randuri,
se zbat intre cuvinte si ras-cuvinte,
cuvintele megiasului Ropota cu cuvintele agnosticului Portocala,
cuvintele fustagioancei Lili cu cuvintele mizantropului Bibicu,
neintrebatul Costel se bate in conjugari cu vinovatul Petricel,
limba romana se bate cu limba cucului,
cu ciobotica cucului si cu leul doamnei,
aprozarvagiii se bat cu angrosistii,
pnl-istii cu turmentistii,
ics cu pix…
intr-o monotona si necontigua umbra de plicitseala.
15
De toamna,
toata toamna,
cine mai poate si mai vrea toata toamna,
se va intalni prezumtiv cu toata iarna,
clantanindu-i de zor opinicile sau
cizmele pana la genunchi,
impozantele cizme besmetice pana la genunchi
si nasul rosu, prins in fular,
de trecator grabit in iarna
si de terfelitor a mii de intrebari fara glas si fara
ruj,
si fara mers pe jos,
si fara nici o ineptie aruncata la final.
Publicat în:
• Umor fără dinţi
Tags: Umor fără dinţi
Raspuns transant referitor la

vocatia scrisului
Vocatia scrisului nu are transpiratie cand gandeste, ci are transpiratie

cand compune in extenso. Cineva cu harisma scrisului, scrie aproape
neintrerupt, asa cum si vorbeste, pentru ca ideile ii vin de la sine. Nu e
nici o transpiratie aici, ci har.
Insa transpiratia vine cand trebuie sa organizezi, cand trebuie sa stai ore
intregi ca sa scrii lucrurile pe care ti le lumineaza Dumnezeu.
Vocatia scrisului este o harisma, care te impulsioneaza si te bucura

foarte mult, si nu simti nici o greutate in a scrie.
Pr. Drd. Piciorus Dorin -Octavian
Publicat în:
• Opinii
16
Tags: Opinii
Pentru generatia care promite sa se produca
Ziarul Cotidianul a initiat un proiect interactiv numit Generatia expirata,

in care ne propune nume si ne invita sa taxam persoane, pe care le dorim
exterminate din prim-planul vietii din Romania. Exista o sectiune pentru
Religie ( ea e prima), pentru Cultura, Politica, Sport etc. si nume, cateva
nume sau zeci de nume, unde poti vota cine nu iti pasa. E o varianta
ziaristica a lui Mari romani, la care, mai in gluma, mai in serios, ma
asteptam sa apara, ca Mici romani sau Indizerabili romani. Primul pe lisa
e PFP Teoctist. Astazi dimineata avea vreo 325 de voturi impotriva. IPS
Teodosie 104, Dan Ciachir 76, IPS Andrei Andreicut 54 si parintele
Iustin Marchis, 42. Erau decat 5 nume. Ziarul ne roaga sa mai punem
alte nume care ni se par indezirabile.
Pozitia mea fata de proiectul ziarului Cotidianul este insa una

principiala. Eu nu ii intreb pe dumnealor cine sunt si ce au facut in
ultimii zeci de ani si nici nu acuz pe nimeni din lista Bisericii si nici pe
cei care au facut lista. Eu nu stiu viata nimanui dintre ei: nici a
superiorilor mei ierarhici si nici a ziaristilor. Daca e cineva care sa ne
judece acela e Dumnezeu si asta se va intampla chiar daca vrem si chiar
daca nu vrem noi.
Insa, ca si proiectul Mari romani, proiectul Generatia expirata are

aceeasi hiba: sunt pozitii subiective fata de persoane pe care nu multi le-
au ajuns sau le-au intrecut in maretie sau in capacitatea lor de a produce.
Proiectul de care vorbim ataca personalitatile Romaniei din timpul
comunismului care activeaza si astazi si e motivat de faptul ca acestia
sunt cei care treneaza mersul dezvoltarii Romaniei. Personal, nu simt si
nici nu as simti o oprire in dezvoltarea mea intelectuala sau
duhovniceasca, daca as afla ca un ierah, un politician, un scriitor, un
fotbalist au facut vreun rau anume.
Ar fi o mare nerozie sa cred, ca daca cineva a gresit cu ceva sau daca

cineva a facut anumite socoteli de supravietuire cu regimul comunist sau
cu oricare alt regim, asta m-ar putea opri din implinirea mea
duhovniceasca, intelectuala, morala etc. Nu! Ce au facut marile
personalitati ( daca au facut ceva rau) ale Bisericii noastre, ale culturii,
politicii etc. a Romaniei nu ma poate sminti si nici obtura vocatia mea (
daca am una), ci as invata de la el ce sa nu fac. Daca cineva a gresit si se
dovedeste ca a gresit eu nu cer sa i se faca nimic. Nu noi suntem, repet,
cei care judecam oamenii.
17
Insa eu cer de la mine, in primul rand, si de la toti cei care traim astazi,
de la generatia noastra, un singur lucru, pentru ca sa fim credibili: sa
intrecem orice generatie de pana acum a Romaniei cu munca,
duhovnicia si inteligenta noastra! Daca nu putem asta, macar sa ajungem
perioadele infloritoare ale Romaniei si marile noastre personalitati si
marii nostri Sfinti. DAR DACA NU DOVEDIM CA PUTEM SA
FACEM CEVA, NU AVEM DREPTUL SA CEREM JUDECATA
ALTORA. SI CHIAR CAND AM INTRECE CU MULT PE ALTII
DINAINTEA NOASTRA, NU AVEM DREPTUL SA
INCHIZITIONAM NISTE OAMENI PE CARE NU I-AM CUNOSCUT
PROFUND SI NISTE SITUATII IN CARE NU AM TRAIT DELOC.
Cei care au suferit prigoana comunista nu cred ca vor sa fie razbunati.

Nu ei cer razbunare, ci noi, cei fricosi si indrazneti in timp de pace,
cerem asta. Pana cand nu traiesti teroarea, prigoana nu poti stii de ce esti
in stare. E usor sa dai cu piatra si sa ceri razbunare, cand nu trebuie sa
dai seama de cuvintele tale. Insa daca vrem sa o luam de la capat, sa o
luam cu totul de la capat, imaginati-va ca nu mai exista nici o Biserica in
Romania, pentru ca au fost distruse de regimul comunist. Alaturi de ele,
imaginati-va ca nu mai avem nici Academie, nici scoli, nici institutii
culturale, nici cimitire, nici limba romana, ci peste tot ar fi numai
colective, fabrici si uzine, in care s-ar face numai suruburi, imbracaminte
si mancare , dar nu stiinta, cultura si duhovnicie.
Si dupa ce ne imaginam toate astea, sa ne punem noi toti, generatia

noastra de acord, ca sa le zidim pe toate la un loc, adica toate Bisericile,
toate institutele de cultura si de cercetare care ar fi fost distruse de
comunisti si sa ne gandim in cat timp si cu ce fonduri cream institutiile
si oamenii de care avem nevoie si la care speram. Atunci ne vom da
seama cat de greu e sa faci toate astea pe timp de pace, de non-agresiune
si cat de greu le-a fost lor, celor pe care acum ii socotim expirati sa
supravietuiasca.
DAR DACA NE DAM SEAMA CA SUNTEM MAI SLABI DECAT

CEI PE CARE II CONSIDERAM EXPIRATI, ATUNCI CRED CA
NOI, CEI CARE NU PUTEM SA DOVEDIM CA FACEM CEVA
SUNTEM IREMEDIABILI AVORTONI.
Publicat în:
• Opinii
Tags: Opinii
18
Interviu cu pr. prof. X ( partea a II-a)
Va inteleg si sunt de acord. Insa de unde trebuie sa incepem schimbarea

in fiinta noastra? Care este acel mic nimic din viata noastra, care ne face
sa fim atat de rai cu noi, incat sa nu ne permitem sa ne facem bine?
Trebuie sa incepem de la a ne pune, la modul serios, in fata faptului de a

dezlega cele mai mari probleme ale lumii. Cele mai mari sperante ale
lumii sau necunoscute ale ei trebuie sa fie pentru noi problemele noastre.
Ce am face noi ca sa nu mai fie atata violenta? Ce am face noi ca sa nu
mai fim tristi? Ce sa facem ca sa nu ne pierdem cheful de munca?
De la intrebari de acest gen trebuie sa plecam, daca vrem sa ajungem

undeva cu noi. Trebuie sa constientizam, draga parinte, cine suntem noi,
ce putem sa facem noi in mod real. Degeaba credem ca suntem
ultraproductivi, cand noi abia ne miscam in viata de zi cu zi. Trebuie sa
ne punem baremuri zilnice pe care trebuie sa le depasim. Noi insine sa
fim cei care ne facem greutati si nu o lege, o sentinta din afara, care ne-
ar cere sa facem ceva anume sa fim intr-un anume fel…
Dv. cereti, cu alte cuvinte, ca indreptarea noastra sa porneasca de la cele

mai grele probleme ale lumii si ale noastre, nu de la maruntisuri. Nu sa
ne intrebam ce am facut, ci, dimpotriva, cate nu am facut.
Ati inteles perfect. Daca ne facem griji reale, griji mari, ne vom da
seama ca nu putem sa facem totul de unii singuri. Daca vrem sa
eradicam foametea si saracia din lume, nu putem sa facem aceasta de
unii singuri. Ne trebuie aliati. Ne trebuie oameni care sa ne sprijine in
proiectele noastre. Din sentimentul ca nu suntem in stare de proiecte
gigant de unii singuri, se naste sentimentul solidaritatii in munca.
Trebuie sa muncim alaturi de alti oameni calificati pentru a scoate un
produs anume, pentru a tipari o carte, pentru a zidi un bloc unde sa
locuiasca cateva zeci de familii.
Cand suntem seriosi cu noi, ne dam seama ca viata noastra depinde de

atatia oameni si de atatia factori vitali, incat daca ar pieri doi- trei dintre
ei, viata noastra ar suferi profund, am resimti profund acest cataclism din
viata noastra. Munca gradioasa e o munca de echipa. Ca sa lucrezi in
echipa, intr-un cadru plural, trebuie sa stim sa ne armonizam cu ceilalti.
Insa aceasta armonizare cu altii, nu e si o alienare a propriei noastre

viziuni despre lucrul la care muncim?
Uneori da, alteori nu. In ceea ce ma priveste, cred ca trebuie sa scriem o

carte de unii singuri, acea carte ce solicita o viziune personala, unitara,
19
fara sa facem dintr-un jurnal sau un roman o opera comuna. Insa o
revista teologica, o enciclopedie, o istorie, o carte fundamentala cere
specializari multiple, la care nu putem sa facem fata de unii singuri. La
proiectele pe care le-am anuntat ultima data e nevoie musai de echipa, de
o echipa de profesionisti, de eruditi dar si de experimentali.
De oameni cu o viziune clara, care au gandit profund lucrurile…
Da, intocmai. Trebuie sa ne inconjuram de oameni care stiu cu ce se

mananca cercetarea respectiva. E bun si amatorismul, amatorismul
serios, care scormoneste toata ziua si se bucura de tot ce gaseste si este
entuziasmat de fiecare noua sursa pusa la index…Dar, pentru subiecte
care trebuie tratate serios e preferabil sa lucrezi cu oameni uzati in
meserie, care stiu rutele directe dar si pe cele ocolitoare, care stiu sa
cugete asupra textelor fara patima, care traiesc muncind si muncesc
traind.
Sunteti pentru un maximum de eficienta…
Da…pentru un maximum de eficienta, dublat de un maximum de

responsabilitate. Trebuie sa crezi ca cercetarea lor e onesta, ca au ajuns
acolo unde trebuia si nu ti-au debitat neadevaruri cu ghiotura.
Va simtiti responsabil pentru ceea ce ati scris de-a lungul timpului,

Parinte Profesor?
As spune ca ma simt implinit, mai intai, ca am multe proiecte pe care nu

stiu daca le voi putea duce pana la capat, iar daca vor fi duse de
altcineva, vor fi altceva, nu ceea ce as fi gadit sau gandisem eu…Insa
responsabilitatea pentru ce am scris e o problema care ma framanta,
pentru ca nu stiu cat de ampla este, cat de mult va conta ceea ce am scris
sau cat de mult stiu eu ca am scris. Am scris cu atentie, cu
profesionalismul atentiei.
Din punctul meu de vedere cred ca am atins adevarul, adevaruri, insa

orice este interpretabil daca il privesti prin ochii tai, nu prin ochii celui
care a scris textul, pe care, cu atata usurinta, il poti denigra. Privesc la
profesorii de Teologie anteriori, la marii nostri Teologi si sunt
recunoascator ca fiecare si-a facut datoria pentru veacul sau. Poti sa spui
multe pro, multe contra…insa asta conteaza mai putin.
Daca tu nu iti faci treaba ta si nu vii cu aportul tau real, cu munca ta, nu
cred ca ai dreptul sa revendici ceva, sa tragi la rost pe cei din fata ta, pe
cei care acum activeaza impreuna cu tine, pe colegii tai si nici pe
studentii tai. Ca sa te impui in inimile oamenilor trebuie sa vii cu tine
insuti, cu opera ta si sa fii o oglnida a propriei tale munci. Cuvintele din
cartile tale trebuie sa se regaseasca pe fata ta, pentru ca sunt, au devenit
una cu tine.
20
Suntem de acord, Parinte Profesor, suntem de acord intru totul. Insa
acum, in finalul intrevederii noastre, as dori sa fiti dv insiva, adica sa va
exprimati un gand ( dupa atatea ganduri pe care ni le-ati spus, mai
spuneti-ne unul), care sa ma vizeze sau sa ne vizeze, pe noi, cei de dupa
dv. Ce trebuie sa faca un tanar Teolog astazi? Care sa fie optica dupa
care sa se calauzeasca in munca sa de cercetare?
Cred ca trebuie sa dati dovada de mult simt sintetic si in acelasi timp de

multa fidelitate fata de sursele teologice pe care le cititi si le comentati.
Asta inseamna sa fiti si dv. responsabil, dupa cum m-ati intrebat pe
mine. Responsabilitatea pentru cuvantul scris, care sa fie una cu
responsabilitatea pentru viata dv. Viata curata, sfintita si munca asidua
de cercetare cred ca este drumul oricarui teolog, la capul caruia sau
mergand pe aceasta cale, se va simti cu siguranta implinit…
Va multumesc mult, Parinte Profesor si va datoram toata gratitudinea

noastra, pentru timpul petrecut alaturi de dv.
Si eu va multumesc, si consider ca acest prim interviu, poate fi un

interviu al multor interviuri, in cadrul carora ne putem intelege si mai
bine propriile noastre vieti.
Publicat în:
• Interviuri
Tags: Interviuri
Interviu cu pr. prof. X ( partea I)
Parinte Profesor, ce considerati ca e dificil de inteles din noi, din noi cei
care mergem la Biserica, care suntem credinciosi?
Dragul meu, cred ca cel mai greu de inteles pentru cineva, e sentimentul
de deplinatate mintala, pe care il au cei care merg la Biserica, pentru cei
care ii considera niste dezaxati. Multi considera ca pierdem timpul daca
ne rugam sau ca suntem penibili, astazi, in secolul tehnologiei, al IT-
ului, ca noi sa mai avem transcendenta. Le-ar placea sa fim numai niste
masini care nu pun intrebari, care se misca la comanda si cam atat…
21
…Adica ura pe transcendenta se manifesta ca robotizare a mintii noastre,
ca cerere tacita sau expresa ca sa ne robotizam?
Da, cam asa ceva. Ni se cere sa nu gandim sau ni se cere sa gandim mai
putin teologic, adica mai putin transant decat o facem. Teologia Bisericii
are radicalitatea omului care se simte implinit ontologic. Nu este o
radicalitate strampta, desueta aceea de a-ti sfinti viata, ci dimpotriva cea
mai mare exigenta.
Lumea postmoderna insa uraste aceasta exigenta de ordin valoric intim,

implinirea ontologica prin har si prefera automatismele. Computerul e
frumos sa lucrezi cu el, dar nu sa te intreci cu el sau sa te crezi, la randul
tau, o masina. Daca avem tentatia sa ne simtim masini sau sa ne dorim
sa fim masini, atunci uitam sa ne manifestam umanitatea, simplitatea
noastra abisala.
Parinte Profesor, va multumesc ca ati adus aici discutia noastra, pentru

ca vreau sa va invit la a-mi raspunde la o alta intrebare colaterala primei.
Anume, la ce aducem noi in lume, lumii, contextului actual,ca teologi,
ca oameni ai credintei? Care este vocatia teologului intr-o lume vidata de
transcendenta?
Parinte draga, teologul reaminteste mereu lumii sale, ca valoarea omului

nu e dictata de mintea omului, ci de mintea lui Dumnezeu. Teologul este
un stindard al adevarului, daca si-l insuseste in toata fiinta lui. Daca ne
impartasim de iubirea si de mila lui Dumnezeu si stim sa vorbim credibil
pentru lumea noastra, daca vedem timpul si spatiul ca impliniri
ontologice, daca simtim, experiem legatura cu Dumnezeu ca pe o
intimitate fara margini, atunci suntem in stare sa fim voci, inimi ale
adevarului.
Vocatia teologului e mereu vocatia adevarului si a persistentei in iubire.

Pe masura ce iubirea noastra are adevar, e incopciata, incorporata in
adevar, pe atat adevarul nostru are mai multa iubire si intelegere pentru
orice subiect al acestei lumi. Cred ca teologul trebuie sa fie cel care are
adevarul in el si incearca sa se pronunte, cu mult efort de cuprindere a
lumii sale, despre situatia omului in societate si mai ales in Biserica.
Biserica este o insitutie divino-umana care poate spune adevarul absolut
oricarei lumi posibile si imposibile, adica oricarui stat avansat sau mai
putin avansat. Numai ca adevarul ei trebuie cuprins de teolog, de omul
care scrie si invata cele ale lui Dumnezeu si exprimat cu toata
intransigenta dogmatica dar si cu multa simplitate.
Dv. cereti, cu alte cuvinte, unui teolog o vocatie totala a crestinului,

adica sfintenie, drum spre sfintenie….
Absolut…
22
Numai ca astazi teologul pare un adjuvant, un pion ne-necesar in
transmiterea mesajului teologal. Multe voci considera cu nu avem
nevoie de eruditi in ai teologiei ci numai de traitori ai ei.
Insa, va intreb si eu, sau ii intreb pe unii ca acestia: traitorii nostri nu au

citit nimic din cele ale credintei noastre? Pai ei cum se nevoiesc, cum se
sfintesc, daca nu stiu cum se ajunge la primirea harului dumnezeiesc, la
ce inseamna postul, rugaciunea? Aceste intrebari mi se pun si mie,
adeseori, insa e o latura nefericita a celor care se multumec cu putin si cu
lucruri pe care nu stiu daca sunt sigure. Credinta ortodoxa este cuprinsa
si explicata in zeci de mii de carti. Un o simplu, neerudit in teologie,
crede ca numai Scriptura si ce are el tradus ( tot de catre oameni ca noi,
care stim ce sa traducem si cum sa traducem) in limba romana, este tot
ce marturiseste Biserica. Mai exista si unii care cred ca trebuie sa
credem tot ce spun marii Parinti de astazi, fara sa vedem de unde, ce au
citat si citit acestia. Da, sunt probleme si probleme, dar aceasta e mai
mult o falsa problema.
Dv. cereti oamenilor sa nu se multumeasca cu putin, asadar, ci sa vada

ca adevarul Ortodoxiei este infiorator de mare si de frumos…
Parinte draga, eu doresc ca fiecare sa citeasca mult si sa se nevoiasca

mult. Sa le faca pe toate ale credintei si pe toate ale familiei sale. Sa fie
om credincios, sa isi apere si sa isi hraneasca si ingrijeasca familia, sa
aiba prieteni buni si cucernici, sa fie un om lipit de Biserica, sa aiba
responsabilitate adica si evlavie autentica. Nu cred ca putem sa gandim
frumos fara sa ne sfintim viata, fara sa luptam cu rautatea din noi, pentru
ca nu cred in lucrurile facute in graba.
( va urma)
Publicat în:
• Interviuri
Tags: Interviuri
23
Importanţa cunoaşterii autorului
Ideea cu “autorul a murit, trăiască opera” aparţine unor teoreticieni ai

literaturii, gen Roland Barthes, şi este foarte mult agreată şi apreciată la
Facultatea de litere. În ce mă priveşte, am avut polemici serioase când
eram în facultate, cu profesoara de seminar, la Teoria literaturii, întrucât
nu pot să accept deloc această idee falsă.
Ea porneşte de la o erezie: anume că omul nu este important, faptele lui

sunt mai importante decât el, în cazul de faţă, opera lui este singura
importantă, omul este un zero, rodul artei sale supravieţuieşte autorului
şi trăieşte autonom, nu mai are nevoie de autorul său. Dar autorul său e
viu la Dumnezeu şi dacă a căpătat îndrăzneală înaintea Lui, poate să
influenţeze drumul prin lume al gândirii sale îngemănate într-o operă,
într-un fel sau altul. Teoria aceasta cu independenţa operei de artă
presupune două lucruri:
a) Acceptarea gândirii atee care consideră că omul piere definitiv odată

cu moartea sa trupească, întrucât numai astfel noi putem să credem că
putem face ce dorim cu opera unui om, să-i dăm ce înţeles şi ce
interpretare vrem, fără a fi câtuşi de puţin preocupaţi de legătura dintre
interpretarea proprie şi adevăr, adevărul lui;
b) Odată ruptura dintre autor şi opera sa produsă, ea rămâne orfană,

singură de sine, şi noi o putem transforma, în ce proporţie vrem, în opera
minţii noastre, substituind-o autorului ei adevărat. Este aceeaşi manevră
prin care se consideră fie că Dumnezeu nu există, fie că El S-a retras în
transcendenţă şi noi am rămas să facem ce vrem cu opera Lui, adică cu
universul şi cu lumea în care trăim. Este o mostră de doctrină catolico-
protestantă, cu reverberaţii evidente inclusiv în teoria literaturii şi în
critica artei practicată în Occident.
Nu, pentru a înţelege opera este absolută nevoie de a cunoaşte cât mai
bine pe autorul ei, pentru că însuşi contextul vieţii sale, atitudinile şi
domeniile pentru care a manifestat interes, pun într-o lumină foarte mare
opera, şi dezvăluie onestitatea autorului.
A nu cunoaşte viaţa autorului înseamnă a nu cunoaşte adevăratele lui

intenţii, dacă subiectele sale consună cu adevărul vieţii sale, cu
preocupările sale fundamentale. Dacă nu cunoşti persoana care a creat o
operă (de orice natură), oricine te poate minţi hiperbolizând o lucrare
proastă, cu care vrea să se susţină de fapt pe sine, sau, dimpotrivă,
minimalizând o lucrare foarte bună. În orice caz, manipularea este mult
mai uşor de efectuat.
Opera nu este decât o mică parte din personalitatea abisală a unui om.
Acest fapt îl recunoşteau şi Eminescu şi Nichita Stănescu, dacă e să ne
oprim la scriitorii moderni. A crede că opera poate să trăiască şi trebuie
24
să trăiască şi fără autor, înseamnă a idolatriza arta şi a o pune pe
piedestal, a înlocui omul, creaţia lui Dumnezeu, cu rodul creaţiei
omeneşti.
Se întâmplă să avem autori sau artişti despre care să nu ştim prea multe,
pentru că nu avem documente, dar asta e altceva. Însă, atâta timp cât
putem cunoaşte biografia unui autor, este un lucru neapărat să purcedem
la cercetarea acesteia, pentru că din această muncă de cercetare va izvorî
cunoaşterea omului care a scris, şi abia de aici începe adevărata
cunoaştere şi înţelegere a operei.
Drd. Piciorus Gianina Maria-Cristina
Publicat în:
• Literatura română din perspectivă ortodoxă

• Opinii
Tags: Literatura română din perspectivă ortodoxă, Opinii
Cum facem fata frustrarilor? Raspundem

paradigmei frustrarii
Parintele Lucian Grigore ( ocazie cu care ii salut prezenta pe forum), la

prima sa postare aici, m-a facut sa reflectez asupra frustrarii ca element
nefast in fiinta noastra.
Cuvintele Sfintie sale, energic batute pe taste, gandite inainte de a fi

spuse, sifonante pentru cei vizati, ne lasa insa in urma, sentimentul unui
cuantum de frustrari, care nu apartin tuturor, ci sunt personale, sunt ale
sale. Daca analizam textul cu ochi distant, exista o lupta interna in Sfinta
sa si anumiti ierarhi, monahi, preoti, guvernanti, intre dansul si un
anume numar de oameni, mai pe scurt. Dansul este intru-un dialog
interior cu cei fata de care s-a simtit sau se simte lezat, nu conteaza in ce
fel si pentru ce. Dansul se simte frustrat, tocmai pentru ca se simte lezat
in fiinta sa. Iar daca lezarea este reala e si normal sa te simti frustrat,
ranit interior.
Paradigma frustrarii insa, a frustrarii sale, o propaga la nivel national.

Problema sa devine o problema vizionara, o problema de viziune
eclesiala, in care Biserica va fi receptata tot mai secular, tuseaza Sfintia
25
sa, iar ierarhia, cu tot orizontul sumbru pe care am crede ca il propaga
cuvintele sale, are un viitor care se salveaza pe sine.
Desi trecem printr-un orizont gri, negru, albastru sau cum o mai fi el,
desi nu ne asumam trecutul, desi exista pacate strigatoare la cer ale
altora dar si ale noastre, desi avem un statut incert, spune parintele
Lucian, totusi exista speranta, o speranta reala in discursul sau.
Am ilustrat subiectul nostru cu un exemplu din familie. Problema

noastra insa nu e de a demoniza pe parintele Lucian si nici de a-l judeca
in vreun fel, ci am luat cazul sau ca paradigma, pentru a decela de unde
porneste o frustrare, una reala.
O frustrare reala trebuie sa porneasca de la o ranire reala a fiintei

noastre. Spre exemplu daca cel mai bun prieten ne tradeaza, nu conteaza
de ce, simtim asta ca pe o mare durere. Frustrarea insa se formeaza cand
durerea pe care am luat-o din plin, nu in bot, ci in inima, devine propria
noastra reactie fata de tot ce e in jurul nostru.
Cand durerea devine mai durere sau o tot mai mare durere si cand nu o
primim pe aceasta ca o bunavointa divina, care trebuie sa ne smereasca
pentru ca sa ne sfinteasca fiinta, atunci frustrarea noastra degradeaza
atmosfera din jur. Durerea permanentizata, durerea cronica este
frustrarea care degradeaza bucuria noastra, pofta noastra de viata.
In momentul cand am primi durerile ca pe momente de sfintire si le-am

mai usura greutatea prin rugaciune sau prin incercarea de a fi bucuros,
de a te osteni sa fii bucuros, pozitiv, durerile se minimalizeaza, se
estompeaza. O frustrare este o durere neaccepetata ca indumnezeitoare.
O frustrare este o ramanere in loc, o adancire a raului deja facut pentru

noi, cu noi, in noi, cand ceilalti se bucura.
Speram ca parintele Lucian, fratele nostru, va intelege intentia noastra de

a fi langa dansul si de a-i zambi, cu incredintarea ca durerea nu e bucuria
de care ar vrea sa se bucure. Semnalul sau de alarma are parti lucide, dar
unele parti sufera din cauza starii de insingurare interioara, de durere
nevindecata sau alimentata clipa de clipa. Ca duhovnic, vorbesc acum
unui alt duhovnic. Cand nu ne mai aducem aminte de durerile noastre,
inseamna ca am fost umpluti de pacea si bucuria Dumnezeului nostru.
Va doresc zambet frumos, parinte Lucian, ochi care sa se inchida pentru
rau, din cauza multimii de lumina dumnezeiasca care ne inconjoara.
Publicat în:
26
Tags: Cuvinte duhovniceşti
Iarasi despre omul de presa ortodox si

articolul personal
Omul de presa ortodox este un traitor acurat al credintei care isi exprima
in mod personal credinta, experienta sa de viata. Asta nu inseamna ca
scrie subiectivist. A fi subiectiv sau a scrie in mod interesat de o anume
nuanta inseamna a pune mai presus de adevarul credintei un interes
meschin, o modalitate de a parveni si de a castiga foloase necuvenite.
Daca scrii ca sa placi oamenilor si nu Adevarului, atunci nu ai
credibilitate unanima.
Dar daca stii sa surprinzi cutele Adevarului suprem, toti cei care se
hranesc din adevarul Preacuratei Treimi vor remarca, vor resimti
cuvintele tale ca pline de adevar si garantate de harul lui Dumnezeu,
daca nu doresti sa te indepartezi de la ceea ce ai fost luminat de
Dumnezeu ca e adevar.
In Biserica lui Dumnezeu a scrie intr-un ziar, intr-o carte, pe un forum

sau pe o piatra, adevarul in care crezi e tot una, pentru ca ceea ce
conteaza este experienta adevarului pe care o ai. Un ziarist sau un
scriitor religios nu scrie altceva in ambele formate de text, ci altcumva,
sub doua formate diferite. Ce predicam de la amvon, ce cantam de la
strana, ce scriem in articole, in carti, ce vorbim in talk-show-uri
televizate e aceeasi credinta. Formele difera dar nu si impactul
adevarului.
Poti insa sa traiesti adevarul foarte adanc, adevarul, frumusetea, pacea

lui Dumnezeu si sa nu prea stii sa vorbesti despre ele. Poti scrie articole
proaste, nu pentru ca nu stii adevarul, ci pentru ca nu stii sa il exprimi cu
verva si cu frumusete duhovniceasca. Prefer sa nu numesc puterea de a
scrie talent ( desi nu e nici o greseala daca o numim asa), ci harisma.
Cine are harisma scrisului, a teologiei, a poeziei, a gazetariei ortodoxe
sare atat de mult in ochii nostri sau e atat de propriu cand il citesti, incat
ti se pare ca iti citesti propriile ganduri si nu pe ale altuia.
Chiar daca uneori vorbeste mai jos sau mai inalt despre unele lucruri, nu
te mai uiti la forma sub care scrie (articol, tratat, roman, interviu) incat ai
dori sa il citesti non-stop, sub toate formele posibile si imposibile.
Atunci nu ne mai uitam la forme ci la adevarul, la curiozitatea care sta in
fata noastra, si fata de care ne intrebam ce mai poate spune sau pana
27
unde ne va duce cu frumusetea lui. Insa harisma scrisului nu se lupta cu
harisma pacii, a dragostei, a talmacirii textelor sfinte, a curatiei, a
muncii, a bunului simt, a blandetii etc. Toate, fiind iradieri ale Sfantului
Duh, ale Sfintei Treimi in noi, ne aduna in Biserica si ne tine in Biserica
si ne ajuta sa ne dezvoltam armonios in Biserica lui Dumnezeu.
Deci daca vrem sa scriem bine, mai intai trebuie sa invatam in tandem,
tot ce se poate invata despre scris si cuvant, dar si cum sa ne curatim si
mai bine de patimi. Cunoasterea literara trebuie sa se imbine cu sfintirea
noastra continua. Iar daca aceste doua sunt prezente in noi, credinciosul
care ne citeste nu se mai gandeste daca scriem sau nu bine, pentru ca
simte in el, ca acesta e adevarul care ne face bine.
Publicat în:
• Opinii
Tags: Opinii
Din epopei anonime pentru

anonimi democratici
Mi-am propus astazi sa vorbesc despre Grivei Costel, un om de nadejde

al orasului Bucuresti, care s-a indragostit de Beizadea Margareta, fiica
contelui Dracula 13. Epopeea lor intrece orice granita a imaginatiei. De
fapt e numai imaginatie. Copiii lor, pe linie paterno-materna: M. D.,
S.sigma L, 56N, ert34, Mioara five, 666Dracula PM, gaster prof, serio
sem 9 si altii.
Rectificare: Grivei Costel nu e din Bucuresti este din Braila. Rectificare,

nu mai e nici din Braila e din Congo. Ba nu, cred ca e de pe luna. Deci
Grivei Costel este sau a fost.
In orice caz, ca in Iliada si Odiseea sau in Oul lui Columb si merele de

aur cine pleaca intr-o epopee trece peste mari si tari, se bate cu piratii din
Carraibe, omoara vreo treizeci de pinguini luati de apa sau de val si beau
apa din mare cand nu mai au votca sau ce mai bea epopeistii astia. Cred
ca epopeisti se numesc cei care scriu epopei, dupa cum castravetari sunt
aia care vand castraveti la gradinari si gainari sunt aia care cauta gainile,
noaptea, de apendicita.
28
Iarasi in orice caz sau nu stiu cum sa mai ma exprim ca sa nu ma
intelegeti deloc, sau sa ma intelegeti tun, in epopee e intotdeauna o
drama a epopeii. Uneori drama incepe cand iti cumperi vapor, cand te
urci la prora si vezi ca uscatul nu mai e nicidecum langa tarm sau pe
tarm.
Ti se face asa capul maciuca sau parul ti se face maciuca in cap, pentru
ca nu mai vezi nici tipenie de uscat. Atunci ai senzatia ca uscatul nu mai
este, pentru ca daca era se mai vedea. Dar pentru ca nu mai este,
inseamna ca uscatul nici nu a fost. Si atunci pe Grivei Costel il apuca sau
il apuca asa o amnezie sau o frica sau o emisiune sportiva, incat ii venea
sa vada uscatul.
Dar uscatul nu se mai vedea nicidecum. Zicea el sa-l vada dar nu-l
vedea. Insa Margareta, nepoata, fiica, sau str-str-stra ( si alti 13 de stra) a
contelui Dracula 13 ( habar am de ce il cheama asa) sta acasa sau pe
tarm si blesteama departarea, cu cuvintele cantecului:
Departare, departare,
tu ma-nebunesti,
ah ce grea e departarea,
cand esti tanar si iubesti.
Noi stim ( avem surse sigure) ca cantecul cu pricina e un plagiat de doi

bani. Dar ea, Margareta o chema pe ea, plangea intr-una cantecul asta.
Costel, si el, plin de drame ( ca v-am spus ca el traieste drame) era aburit
de iluzii. Iluziile ii zvacneau la tample, ii bolboroseau iluziile pe la el
prin cap, de se dadea de ceasul mortii. Oricat ar fi fost el de barbat sau
de fraier, iulziile sunt iluzii. Nicio lege nu iti ia iluziile cu mana, daca tu
ti le faci cu creierul. Cam asa sta treaba: Costel era plinde iluzii,
Margareta era plina de cantec.
Dar asta nu era tot. Sa vedeti ce zice Homer de Margareta. Homer,

poetul nostru national ca si Oul lui Columb, care si el era din Romania (
ca de aia se numea Columb, ca era din Romania, unde nu-ti poti plati
chiria), spunea despre Margareta ca fata ca ea, nu mai are nimenenea.
Acum nu stiu eu prea sigur daca spunea nimenenea sau niminea . De
fapt eu nici nu am citit pe Homer si nu am cam citit la viata mea, pentru
ca cititul te innebuneste.
Cititul prea mult ca si epopeea sau iluzia te lasa rece. E ceva si cu

epopeea asta. Cand a ajuns la leghea 345 in ocean, Costel a trecut din
faza de fibrilatii in cea de trepanatii sau cam asa ceva. Atunci Margareta
a simtit in inima ei, de femeie iubitoare, ca ceva necurat se petrece cu
Costel. Nu a mai putut sa planga de atunci incolo.
Se gandea ce o fi cu el, ce sa faca ea, unde sa plece…Si dupa vreo 5

minunte de ezitari sau de tergiversari, a dat drumul la televizor si era
Silviu Prigoana si cu nevasta lui, se certau ( vedeti, drama?!) de mama
focului.
29
Acum era o drama in ocean, o drama vie si o drama stinsa, diluata, in
cartierul Colentina unde sta acum Margareta, asteptand ca sotul ei sa
vina cu banane si dolari de unde a plecat el peste ocean. In orice caz
drama e tot drama. Ca e drama Costel vs. Margareta sau drama Silviu vs.
Adriana sau drama PNL vs. PD sau Basescu vs. Tariceanu, drama e tot
drama, e cusuta cu ata alba si tot drama e.
E drama nationala sau particulara sau ecuatoriala. Pe bune, cred ca

drama e drama. Poate ca e mai mult decat drama sau nu e drama. Caci
daca doamna Bahmuteanu s-a linistit, Costel a iesit din trepanatii,
coalitia e inca la guvernare iar Margareta sta in pat si mananca pop-corn
inseamna ca dramele sunt de ordindul epopeilor iar Iliada si Odiseea pe
care nu am citit-o e de ordinul necititelor.
Chiar asa: ce, poti sa fii prost, sa citesti toate cartile? Daca tot sunt
multe, de ce sa mai citim vreuna? Sau daca tot murtim, de ce sa mai
mancam, de ce sa ne mai plimbam, daca tot murim? Si daca tot murim,
de ce ne trebuie citit? Nu putea sa ne trebuiasca
numai coca-cola si nea Guta,

ca sa ridice in vine benzina,
ca doamna Pasarin adrenalina.
Prietenii stiu de ce: plagiere dupa Grasul XXL sau continuarea la

remixul Maria si Ioana .
Cred ca daca tot nu am citit Iliada aia, poate sa intre si Gina, si

Madalina, si Cozmina in epopee, daca si Costel si Margareta au intrat.
De ce atatea restrictii, frate?Sa intre toti in epopee, fara discriminare!
Chiar daca sunt multi ca nuca in perete aici, ce conteaza: democratia e
democratie. Poti tu sa ii scoti democratia din cap baiatului?! Zi, ma,
poti? Pai tu stii cine e Madalina? Daca nu stii ia lectii si nu o mai enerva
pe Madalina. Ea e si fitoasa dar daca te iei cu ea in gura, cine stie ce se
poate intampla cu dintii tai.
Cand a ajuns la capatul epopeei, Costel s-a anagajat zilier in constructii.

Margareta a inceput sa isi mareasca poseta. La inceput avea o poseta
minora acum o are majora. La inceput nu mergea la Mec, acum merge.
La inceput nu simtise viata buna, acum nu mai vrea sa se lepede de ea.
Acum nu mai vrea ca barbatul ei, Costel, sa vina acasa, el, care avusese
iluzii de ocean pe mare.
Nu il mai vrea acasa ci pe santier, sa aduca banul gros acasa, ca ei nu ii

pasa de Dracula 13 sau de Htiler 56, ci pe ea, vere, o intereseaza banul
ei, casa ei, barbatul ei, dar barbatul ei sa nu mai vie pe acasa, pentru ca
se taie macaroana de la gura copiilor. Lamentabil sfarsit de epopee. Daca
si la Homer tot asa se termina epopeea, ca in cazul de fata, la ce bun sa
tragi speranta ca toate vor fi bine, cand la final, eroul principal moare
strivit de sabii, elicoptere, cotoare de mar sau tuica de pruna?
30
La ce bun sa citesti o carte daca ea tot se termina odata si odata, si nu
traim in carti ci in casa si de ce sa citim carti, din care sa invatam numai
sa plangem dar nu sa si mancam tort de cirese ( e tare bun!) sau in timp
ce citim sa ne vina valuta pe gaura cheii? Asa e gandea si Euridice
saraca, adica Margareta si cugeta, si iar se gandea, ca toata ziua nu avea
ce face, decat sa fabuleze epopei d-astea sau pierderi ale timpului.
Publicat în:
Dulcea regasire
Pe o frunza migdalata de toamna, Amedeea privea noaptea, care i se lasa

sub spranceana. O frica teribila de frica isi gasise in ea un loc atent, ca in
hipermarket o halba de bere nebauta. Fulgi mari de roua sau de zapada
isi faceau turul de noapte prin fata stadionului si apoi, mergeau la o
noapte langa gara, ca sa fumeze o inteligenta.
Totul era noaptea si noaptea de ziua cadea, se amestecau noptile si zilele

in capul lui, flori de liliac veneau si ele in mica noastra nuvela si ne
intrebau de ce toate noptile au ore si de ce toate orele n-au nopti.
Amedeea, blanda copila, amorezata de lecturi dese, tacea. Niste ziare

prin fata ei treceau ca niste ganduri, mai da cate un zap pe ici pe colo,
aceleasi prafuite forme pe sticla, aceleasi ofuri, ca pana si ofurile o lasau
in pace, aceleasi ghirlande…aceleasi cutii de plastic de anul trecut,
ascunse in debaraua inimii ei. Forme de uitare.
Sau forme de vino incoa tinerete, cu haine scurte, gandea Amedeea.

Mintea ei, mintea lui, mintea noastra, un continuu sirag de barbarisme
ieftine, un intreg petic de sac, pus la aceeasi oala de cioraba de anul
trecut si tot acel gand, pus la rascopt, pentru ca astazi sa te uiti in
oglinda, si sa iti spui, ca iata, timpul trece ca un ghinion sau ca o sansa.
De ce atata sansa?!!!
Amedeea, imperturbabila, Amedeea! Toti barbatii din viata ei avusesera

un cantec, un piuit al lor, sarmanii. Primul nu avusese pe masa in toata
firea. Se bateau, se certau, isi scriau poeme. Din atatea poeme cate se
31
scriu si nu se citesc, cred ca vreo mie erau ale primului catre ea. Biata
Medeea sau fericita Medeea. M auitam la ea cum se zbate sa se
regaseasca, dupa ce al doilea, nemernicul, fustangiul, facuse si asta niste
gafe ireprobabile. La al treilea lucrurile stau mai complicat. El, acest
natang ( ca altfel nu pot sa-i zic) era ca o palarie de soare pentru ea. Ea ii
manca banii cocolos, i-i fura de pe card ( stia codul) si spunea ca nu stie
nimic.
Cand venea asta enervat o batea de ii suna apa in cap. Dupa o astfel de
bataie a luat un taxi si s-a dus la ma-sa. A stat pe la aia vreo cinci mii de
ani si apoi s-a intors acsa, stoarsa de plans, de emotie, de lipsa de bani, si
el, nemernicul, raul de el, a…primit-o la el. S-au impacat! Ce iubire! Era
o iubire din alea ca in love story. Ea statea in pat si el ii facea mancare. Ii
aducea mancarea la pat, ii facea unghiile de la picioare, o masa pe gat,
ba ii si citea povesti, multe povesti. Era asa de tandru! Tandretea, o
floare de lotus, zburata cu liftul pana la parter, a regasit in calea ei pe
Calopeea. Mare diferenta insa, intre cele doua femei.
In timp ce Amedeea era inalta, frumoasa, zvelta, Calopeea era inalta,

frumoasa, zvelta. Asa e: cam erau la fel! Dar cand vine dragostea,
dragostea le sterge pe toate. Dragostea iti sterge mintile, iti pune gutui la
frunte, te imbujorezi in obraji ca o para malaiata, iti vine sa canti, sa
zbengui, sa te dau huta pe strada, sa te impui in societate.
Dragostea e motorul civilizatiei. Unii cred ca e oarba, sluta si dementa,

dragostea asta, mai bine zis amorul. Dar eu cred ca dragostea e asa, ca o
plasa de prins peste, unde cad de toate, cad toate, dar tu alegi numai una,
pe aia pe care ti-a cazut tie ochii cel mai bine.
Insa nu de dragoste e povestea. Amedeea nu iubeste dragostea! Amedeea

e o femeie inalta, frumoasa, zvelta, dar care nu are principii. Pe ea n-o
doare daca nu are nici un bun simt. Ea, a strans ca un burete, toata
mojicia barbatilor care au trecut prin viata ei, si a devenit ca ei. Ea e
acum cea ucisa care ucide, cea navalnica care te seduce, cea bomba care
te bombardeaza numai din ochi. Eo drama, fata asta, drama dramelor de
dinaintea ei, pe care ei, barbatii, le-au ranit la encefal puternic de tot, si
poate si la inima.
Amedeea spune mereu ca barbatii sunt niste…( stiti dv.). E un fel de

consolare si chestia asta. Ea crede ca daca ne incrimineaza, pe noi,
barbatii, care muncim, care facem, ei o sa-i fie mai bine. Dar ea stie ca
nu o s-ai fie mai bine. Ea zice si ea asa, de inima albastra. Ca daca vine
un al 10-lea, acum, pe cuvant, si o cere de nevasta, ea nu zice nu ( ca nu
o fi proasta) ci merge cu el.
Si parca auzi, clinchetul suav al unui cantec, cand sania ei cu zurgalai

trece prin nori de parfum si traverseaza cealalta parte a Oceanului Indian
sau cum s-o mai numi apa aia, si vine la hotelul, unde ea isi va serba a
10 luna de miere. Intotdeauna mierea e miere si viata e tot mai viata si
32
moartea e tot mai moarte si suferinta parca e tot mai suferinta si omul e
tot mai putin om, si apa se cristalizeaza la fel.
Recenzie critica. Scurte flesuri.
Neghina Alcibiade: Autorul a vrut sa spuna in aceasta nuvela truismul

ineluctibil al vietii sau viata ca opera de arta. Amedeea poate fi oricare,
pentru ca oricine poate sa fie oricare. De fapt fiecare dintre noi are o
drama pe care o spune cu sine si o drama pe care o vinde altora. Dar la
ce bun comentariul meu, cand nuvela este ea insasi un comentariu la
viata.
Verdet Petrica : Dupa parerea mea nuvela de fata este filosofia luptei de
clasa, a luptei de clasa aplicata in societatea noastra socialista sau
capitalista, dupa cum doriti. Barbatul se lupta cu femeia, femeia se lupta
cu barbatul. Insa fericirea este cea care trebuie sa primeze.
Gudalovici Evtusenco: Sa stiti ca nuvela asta e un plagiat notoriu dupa

poetul nostru rus Gadalovici Marcianovici Petrovici. Va pot arata cum
arata ea, aceasta nuvela, la 1756, cand poetul nostru, a scris-o pe
genunchi, in puscarie.
Un nene : Pa mine nu ma intereseaza nuvele dastia sau cum ziceti ca le

cheama. Mie mi-e frica de boli si de paduchi, ca dracul de tamaie.
O doamna bine, care nu si-a dat numele : Nuvela e o discriminare

exorbitanta a femeii. Autorul ei cred ca e un parazit al societatii. Vai de
mama lui de om!
Un critic adevarat, domnul Stirbei Iacov: Nuvela Dulcea regasire,

inclusa in proiectul editorial Un zambet care nu omoara , editat in 2006
la editura Punkfest, a fost un record de piata: s-au vandut 2000 de
exemplare intr-o singura zi. Consider ca o asemenea carte merita citita
pe nerasuflate.
Autorul ei, care nu a vrut sa isi dea numele, desi numele lui e pe buzele
tuturor : Nuvela cu pricina este un moment de slabiciune literara sau de
motivare literara, pe care am scris-o in timp ce sotia imi pregatea masa
de seara. Cine nu crede, sa o citeasca: e plina de asteptate!
Publicat în:
33
Aha, Romania, 2006, atac la muzica,
frate!Interviu live cu un hip-hoper
Altul: Da, baga ceva, frate, zi ceva de la tine pentru fani!
El: Aici n-a ardem la misto, frate, aici o zicem pa bune. Lumea zice, da
mie nu-mi pasa, frate, ca eu cant muzica hip-hop. Politica e o c… si toti
stiu asta. Da mie nu imi pasa de ce zice lumea, intelegi?! Eu cant. Eu
sunt nascut cu cantecul in amigdale.
Altul: Tocami, ce iti ziceam. Cine nu prizeaza prea bine chestia

asta…adica muzica noastra, sa ne scuteasca vere….
El: Da, frate asa este. Toti zic ca sunt, ca pot. Da. Vorba lu versu lu
Tataie:
cine poate, poate,

poate noaptea jumatate,
canta toate, mai mult dezbacate…
si astea de ale noastre. Ca eu am pica pe astia de la CNA. Ce tot..ca

bag…in toate…si sa ma mai lase, ca… ( material greu. Urmeaza cuvinte
de nedivulgat. Sursa se abtine sa spuna tot mesajul. Mesajul e sters din
memorie pentru ca sa nu vicieze atmosfera).
Da, revenim, 2006, Romania….Totul e pe bune, frate…Mai ma

inregistrezi?!
Altul: Da, ma, zii, ca totul e pe bune. Ce esti nebun?!
El: Nu mp, da stii cum e. Eu vreau sa ma produc in direct, sa vada lumea

ca eu scot versuri, nu mi le fac altii. Intelegi?!
Altul: Da, frate, cum sa nu?! E totul lin…curge…
El: Pai asa. Nu mai baga bipuri din alea, ca pe mine ma seaca cand aud
tot felul de c…din alea. Eu sunt muzician nu fraier. E corect?!
Altul: Da, frate te intelegh. Totul e pe bune. Eu inregistrez tot ceea ce

spui.
El: Pai asa! Eu cant ba nu ma…( multe bipuri. Omul s-a descarcat rau de
tot la faza asta).
Altul: Gata! Go! Baga pa faza. asta e.
34
El: Aha, …in aceasta seara…pentru dv., va canta Mucles DJ Project, una
bucata cantec, pentru ca concurenta sa moara de oftica. Aha..Aha..Da la
maxim…Baga mai tare saoundul ca sa se cupleze cu mine..
Aha..Romania, 2006, Mucles DJ Project va sparge fata in aceasta seara,
adica va ataca la muzica. Si!…
Cine poate, si se poate,

iese-n fata, frate, pe noptate,
da cu banii dupa fete,
da cu banii si e cool,
are argintul viu in el, nu e nebun.
Nu e ca fraierii din capitala,
el e smenar, stie sa-si ia o toala,
gagicile mor dupa el,
e tare,
e o masina de cantec si de aiurare.
Da, vino incoa, aici se face muzica,
aici ne batem joc de bulangii,
aici suntem noi si Mucles M.C.,
si spargem urechile in difuzor,
nu e nici o vrajeala,
nu-i cantec de dor,
e o hipareala daia buna,
vino dar gagica,
blonda si nebuna… (…)
Nu putem indica sursa. Nu avem acceptul lui Altul ca sa facem acest

lucru. Insa, in orice caz, avem multe sperante muzicale si multe regrete
muzicale. 2006. Romania.
Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian
Publicat în:
35
Multumesc pentru locul din tramvai
Se urca agale in tramvaiul 778, Magdalena Pruna, fiica doamnei

Zambila Pruna, nepoata doamnei Marioara M.S. Uuups! Marioara M.S.
e cunoscuta, iar doamna Pruna e necunoscuta.
Atentie! Ceea ce facem noi acum se numeste literatura postmoderna!
Cand se urca doamna Magdalena, toti liceenii vor sa o ajute, sa ii dea un

loc. Ea sta tantosa, nu priveste pe nimeni. Ea sta in picioare. Mucosii de
liceeni, daca vad ca nu ia loc, incep sa o fluiere. Unii ii fac poeme. Unii
au mai zis si alte cuvinte, improductibile, pardon!, irepetibile, pardon!,
ireproductibile, asa, ireproductibile, si… i le-au spus, nu i le-au scris.
Erau in trafic. Nici nu ii stiau emailul, nici varsta…si nici macar nu stiau
sa abordeze o femeie eleganta si invaluitoare ca doamna Magdalena.
Cum sa va zic, ca sa va zic…Doamna Magdalena este asa…ca eleganta,

ca incantarea, ca o boare….halucinanta. Nu e de mirare ca tinerii, ei
mucosii, ziceau in gura mare ( se uita tot tramvaiul) ce ziceau ei…
De fapt si tramvaiul asta a are o hiba. Cand incepe sa maerga nu se mai

opreste. Merge asa de prost.
Liceenii, ca liceenii, nu?!, tot liceeni…se apropie mai mult de doamna

Magdalena. Ea, nimic: sta cu nasul pe sus. Asa, cand o privesti dintr-o
parte, iti dai seama, ca ( pe un gard scrisese unul Jos Vadim!), toate
lucrurile incep sa cante.
Cand te apuca romantismul sau romantarea toate lucrurile incepe sa

cante. Acum toate lucrurile taceau mute sau mute taceau si …tramvaiul
zbura peste niste strazi intortocheate…mai erau niste alte strazi…si
nicicand, da, nu, nicicand, nu mai conteneau intrebarile lor despre ea.
Ea era asa…cum sa zic…un peisaj…
Nu ca tinerii, mucosii, leprele, nu mai vazusera peisaje…dar acum

peisajele sau cine mai stie ce denivelari ale tramvaiului sau ale soselii, ii
facea sa se apropei si mai mult…
Unul dintre ei o intreaba cat e ceasul. Auzi si tu, sa o intrebe pe doamna

Magdalena cat e ceasul?! Ea se intoarce catre el. Retineti: se intoarce
catre el! Ochii ei semeti privesc fata lui tampa. Prima faza se scurge in a
doua faza. Ochii ei il privesc.Ochii ei ii spun mai multe decat tacerea ei.
Tacerea ei il paralizeaza pe zambaretul, pe mucosul de indivis, care si-a

permis, in tramvaiul 778, sa o intrebe pe doamna Magdalena cat e
ceasul.
36
O intrebare inadmisibila! Ea e o doamna si doamnele nu trebuie
intrebate nimic. Doamnele stau ca niste statui in tramvaiul 778, niste
statui care stau cu capul in sus, care nu se uita la glodul contemporan cu
ele, la tot felul de fistichii, de smecheri, de gura casa, care nu au mai
vazut o…doamna.
Doamnele nu au voie sa vorbeasca decat cu domni, cu stilati, cu baietii

cu jeep, nu ca ale astia, macaragii, tamplari, gainari, castravetari.
Doamnele, le doamnele…ca si doamna Magdalena…
Ce sa mai spui domne?!!!…Cand zici doamne te apuca asa niste

furnicaturi pe sira spinarii, te apuca o stare de drepti. Te ridici in picioare
si stai in pozitie de drepti cand vine o…doamna.
Ce iti mai e si cu doamnele astea… { Cei care se uitau la doamna

Magdalena nu vedeau nimic serios. Era o matracuca imbracata bine,
pentru ca face strada, uuups!, eroare}.
Dar tinerii, mucosii, o admirau pe doamna Magdalena, chiar daca cateva

guri sparte, din tramvai ziceau si ele cateva din alea, grele,
procoase…Erau niste batrane. Ca sa vezi si tu, niste batrane, o vorbesc
pe doamna Magdalena?!
Una dintre batrane ia loc, se aseaza. Doamna Magdalena se da intr-un

sfarsit jos din tramvai, ca sa cumpere mancare sau cam asa ceva. Tinerii
raman ca niste tineri, adica niste muciosi, care nici nu stiu cat de rare
sunt doamnele rare.
Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian
Publicat în:
37
Despre marturisire cand a adormit Fericitul
Gheorghe Calciu
Ne cinstim in aceste zile adormirea Fericitului Marturisitor Gheorghe

Calciu, pe care l-am audiat doar o singura data in live, pe care l-am citit si
pe care l-am reaudiat pe canele audio, dar care m-a reinsufletit in lupta
noastra pentru marturisirea adevarului. Daca Sfintia sa a luptat cu morile de
vant comuniste, care tocau vant si vorbeau in vant, noi ne luptam cu morile
de vant democrate, care toaca indiferenta si deplina relaxare.
De fapt, la nivel interior, intre a fi comunist care nu te intereseaza

Dumnezeu si a fi democrat, care te intereseaza numai banii, nu e nici o
diferenta. Capitalismul e aceeasi fata subumana a comunismului, care in loc
sa iti mai ia drepturi, ti le da, dar nu le poti utiliza. Iti da dreptul sa inveti, sa
muncesti, dar nu iti da si posibilitatile care concurg la reusita.
Democratia e una si capitalismul e alta. Cand vorbim de democratie vorbim

de dreptul la vor, la libertatea cuvantului etc. iar cand vorbim de capitalism
vorbin de concurenta criminala intre marile trusturi, in care incerci, pe
diferite cai sa il elimini pe celalalt. Afacerile sunt un alt fel de duel cu spada.
Ramane in picioare nu cel care are spada, adica o corporatie anume, ci cel
care avand corporatia stie sa il elimine ( nu conteaza cum) pe celalalt, pe
cealalta corporatie.
Fericitul Gheorghe, Parinele nostru, alt Sfant al nostru, al Romanilor, s-a

luptat singur cu o intreaga masina de exterminare si a castigat el, pentru ca
Dumnezeu asa a vrut. Chiar daca murea in inchisoare tot el castiga, adica
Dumnezeu. Numai ca el a ramas si dupa, ca marturia sa fie si mai durabila,
marturia neinfricarii sa se extinda. Adica nu a castigat numai odata, cu viata
lui, ci a castigat si cu noi, cu fiecare dintre noi, care ne-am imbogatit din
curajul sau sfant, din puterea duhovniceasca a vietii lui.
Intr-un articol dintr-un numar al Cuvantului ortodox al Sfantului Serafim

Rose, Fericitul Gheorghe vorbeste despre adormirea Fericitului Valeriu
Gafencu in inchisoare. Nu mai stiu prea multe detalii. Dar mi-a ramas ceva,
o imagine: imaginea cum sufletul Fericitului Valeriu trece la Domnul, in
mod lin si Fericitul Gheorghe privea aceasta trecere cutremuratoare. A
adormit in bratele sale Fericitul Valeriu. Sfintii se cunosc, se apara, se ajuta,
se respecta, se iubesc reciproc in mod enorm.
Unul, cel care ramane in viata, da marturie despre cel care a plecat la
Domnul. In aceste cuvinte si noi dam marturie despre cel care a plecat acum
la Domnul si despre miile de Sfinti ai Romaniei si ai lumii, care ne cer sa ii
recunoastem si sa ii cunoastem. Vom avea multiple surprize in viitor cand
vom descoperi noi si noi Sfinti ai lui Dumnezeu, acolo unde ne asteptam
mai putin. Despre cei care putem depune marturie, nu trebuie sa ne codim sa
38
o facem. Daca am cunoscut pe oamenii lui Dumnezeu, pe Sfintii care au trait
impreuna cu noi, langa noi, trebuie sa vorbim despre ei.
E o datorie a noastra sfanta sa vorbim despre Sfinti. Dand marturie despre ei

dam marturie despre adevarul credintei noastre ortodoxe si despre viata lui
Dumnezeu cu noi, despre viata lui Dumnezeu care se scurge in noi si ne
sfinteste, adica harul Sau vine in noi si ne sfinteste deplin.
Fericite Gheorghe Calciu, Fericite Dumitru Staniloae, Fericite Constantin

Galeriu, Fericite Cleopa Ilie, Fericite Paisie Olarul, Feiricite Sofian Boghiu,
Fericite Ilarion Argatu, Fericite Benedict Ghius si toti Fericitii Parinti ai
Romaniei: Hristos a inviat! Si rugati-va sa invie si intru noi.
Publicat în:
39
Rememorări
Moartea trecea, cu cai mascaţi, ca în cântec, prin faţa porţii. Auzeam fanfara
care, în oraşul în care am copilărit, era nelipsită de la morţi şi alergam la
poartă, căci drumul ducea cu consecvenţă, de la Biserica Sfânta Vineri de
lângă noi spre cimitir. Aruncam o ocheadă plină de frică la chipul palid din
sicriu, care se vedea prin geamul de la dric. Alb, prea alb. Uneori cenuşiu,
cu un nas mare.
Contactul cu moartea pasageră prin faţa porţii noastre m-a făcut să privesc
cu alţi ochi oamenii vii, pe nesimţite. Am plâns moartea bunicii mele cu
mult înainte ca ea să se petreacă şi fără ca să existe încă semne vădite ale
unui final de existenţă pământeană, pentru că aveam sentimentul morţii viu
în mine. Odată m-am oprit în faţa porţii casei, cum făceam de multe alte ori,
şi am constatat cu durere că va veni o zi în care nu-mi va mai deschide
nimeni. Şi a venit. Însă am plâns şi m-am îndurerat pentru aceste momente
mai mult înainte ca ele să se producă, decât după.
Bătrânii mai ales, în hainele lor vechi, ponosite, demodate, mi se pare că

îmbracă încă de pe acum, veşmintele morţii. Cei munciţi, osteniţi, pe care
viaţa i-a încercat mult, cu trupul uscat şi uşor ca o lumânare, îmi par că
încep să se pătrundă de transfigurare, că strigă să lepede hainele învechite
ale trupului.
Fiecare cred că avem în inimă, icoanele unor oameni neştiuţi de alţii, prin
care, la un moment dat, ne-a zâmbit însăşi Icoana lui Dumnezeu. O astfel de
icoană în copilăria mea s-a numit ţaţa Maria. Ce-aş putea spune că o
deosebeşte de toate celelalte persoane pe care le-am întâlnit atunci? Raţional
gândind, nimic. Avea însă un fel de a ne vorbi nouă, copiilor, un fel de a ne
aduce daruri, prăjiturele şi bomboane, şi de a ni le da, incomparabil.
Răspândea lumină, astăzi aş putea spune, fără să greşesc, că ne umplea
inima de har. Venirea ei la noi era o bucurie de nedescris. Alergam strigând:
A venit ţaţa Maria! A venit ţaţa Maria! Nimeni altcineva nu mai scotea
bucuria din noi aşa cum o făcea ea.
O singură dată am fost la ea acasă, împreună cu mamaia. Era singură,

văduvă. Nu-mi amintesc detalii din locuinţa ei, dar îmi amintesc uluirea pe
care am avut-o să întâlnesc cea mai sclipitoare curăţenie în căsuţa ei
modestă, în cămăruţa ei, frumuseţea unei curăţenii care a rămas un reper al
conştiinţei pentru mine, până în ziua de astăzi. Sunt sigură însă acum că
harul se adăuga la curăţia reală care domnea acolo, o făcea să strălucească şi
mai mult în ochii mei, pentru că nicăieri în altă parte nu am mai trăit această
impresie. Nu ştiu nimic din viaţa ei, decât că a murit singură, pentru că era
certată cu rudele ei. Habar nu am cum a trăit. Într-o zi a trecut un cunoscut
prin faţa porţii şi ne-a strigat că a murit, ca să ştim. N-am fost la
înmormântare. Ştiu însă că mi-a lăsat o amintire plină de duioşie în inimă,
inconfundabilă.
40
Am întâlnit şi la Părintele Savatie o astfel de evocare, a unui om care i-a
marcat prin bunătate copilăria (chiar dacă el părea să fi avut oarecare
păcate), iar Părintele Dorin mi-a povestit tot la fel, despre un om care l-a
impresionat profund, cu detalii care m-au mişcat până la lacrimi. De aceea
am spus la început că tind să cred că fiecare din noi am avut parte de o
persoană trimisă de Dumnezeu, care să ne impresioneze profund prin
umanitate, care să ne pregătească – fără ca să ştim – pentru credinţă şi
pentru iertare, prin predica pildei iubirii lor.
I-am pus pe aceşti oameni la pomelnic, pentru că era cel mai firesc gest cu
putinţă, cu atât mai mult cu cât ei sunt foarte vii în pomelnicul inimilor
noastre, în care icoana lor respiră neîncetat. Însă am sentimentul rugăciunii
reciproce, când rememorez lucrurile, al scufundării în acel adânc inimii de la
nivelul căruia nu se întrevede nici o ruptură, nici un hiat între vii şi morţi,
între prezent şi veşnicie.
Drd. Picioruş Gianina Maria-Cristina
Publicat în:
41
Perceperea dureroasa a timpului
Din felul în care privim realitatea şi lumea noastră în copilărie şi

adolescenţă, în comparaţie cu perspectivele maturităţii, se vede treaba că
firea noastră nu iubeşte animozitatea prefacerii vremurilor. Nu ştiu prea
bine, în acest moment, dacă nostalgiile care ne apucă uneori privind înspre
trecut, nu sunt legate şi de faptul că odinioară nu aveam percepţia pierderilor
ireparabile, care acum a devenit irepresibilă. Nostalgia care ne doboară,
conţine multe date ale trecutului, pe care creierul nostru nu le mai
procesează în detaliu, dar care se topesc în pasta afectivităţii ca într-un
tablou culorile calde.
Datele reale pe care le acumulăm de-a lungul vieţii, nici nu mai suntem în
stare, poate, cu maximă precizie, să le mai descoperim selectiv şi să le mai
analizăm concret. Vremea lui Ceaşescu şi vremea comunismului nu e
frumoasă, pentru mulţi, doar din cauza lui Ceauşescu, “tătucul” ce avea grija
locurilor de muncă pentru fiecare şi a porţiei de mâncare, ci pentru că e
vremea în care am trăit noi, în care am copilărit, am iubit, am făcut copii sau
ne-am întemeiat o familie.
Dacă nu avem perspectiva universalităţii cronologice, cădem în ispita de a

amesteca nivelele de conştiinţă şi a ne reprezenta o epocă de tiranie drept o
perioadă frumoasă de existenţă. Dacă, în schimb, pe noi ne apucă crizele de
conştiinţă sau durerile şi necazurile cele mai mari într-o vreme paşnică şi
prosperă pentru majoritatea oamenilor, e sigur că nu vom putea expune
decât o memorialistică înecată de valuri negre ale amintirilor.
Însă de cele mai multe ori, constatăm că cel mai zdrobitor lucru, mai greu
decât experienţele cele mai grele, este acela de a te simţi constatativ,
inexpresiv sau prea puţin expresiv în faţa implacabilului care te loveşte chiar
şi fără să te lovească nimic. A constata că lucrurile trec, se duc ca strălucirea
soarelui pe suprafaţa mării, devine în tine o nostalgie, sentimentul unei
necunoscute ontologice. Peisajele exterioare se prelungesc şi se confundă cu
peisajele interioare ale sentimentelor şi ale gândurilor, datele percepţiei
empirice cu rezultatele proceselor de filtrare a realităţii şi cu rafinările
decantărilor intelectuale zilnice, încât, deşi un tablou de van Gogh nu se
confundă cu un câmp de floarea soarelui sau cu un cer înstelat şi nici un om
viu cu norul unui sentiment, nici chiorăitul maţelor cu foamea gândului, cu
toate acestea, ele se combină în noi, iar la sfârşitul tuturor analizelor şi a
tuturor prefacerilor, ne vedem că suntem suma a tot ceea ce trăim, că apa
vieţii prin care trecem nu ne lasă uscaţi.
Sentimentul trecerii vine treptat, după ce în fiinţa noastră încep să se

înmagazineze lucrurile vieţii ca nişte haine vechi, cu care nu ştii ce să mai
faci, să le arunci sau să le păstrezi, din care nu te isterizează culoarea
moliilor, ci dilema.
42
Greutatea stă în faptul că nu poţi şi nu vrei să arunci o amintire ca pe o ladă
veche, ca pe un cufăr cu ţoale demodate, că o iubire din trecut nu se
demodează în fiinţa ta şi nu se supune legilor deteriorante ale materiei, că nu
poţi să renegi ceea ce eşti şi că trebuie să te asumi chiar şi atunci când îţi
vine să urli la ceasul singurătăţii cu tine însuţi, mai rău ca un lup, văzând că
te-ai simţi mai bine în mijlocul pustiului sau al pădurii sălbatice, decât în
mijlocul conştiinţei tale agresive, agasante, feroce, însetate de sângele tău
amestecat cu dureri cadaverice.
Realitatea vine să ne înveţe că totul e trecător. Apa Dâmboviţei curge ca şi

apa lui Heraclit. Verdele frunzelor ne izbeşte cu o adiere de durere care se
transformă în torentele nefericirilor şi nemulţumirilor nerezolvate. Copiii
mici, în cruzimea vârstei lor, se joacă râzând în parcuri şi zâmbesc vieţii fără
să înţeleagă că părinţii lor îi privesc cu neîncredere, cu deziluzionare
obiectivă, cu gelozie, pentru că pe ei a început de ceva vreme să-i doară
indeterminarea, neştiinţa, nefiinţa proprie, sau, altfel spus, plaga neantului
nevindecată în fiinţa lor şi manifestată ca păcate îngropate în sine.
Realitatea empirică vine cu ce are ea: fugit ireparabile tempus. Iar omul nu
mai înţelege nimic, pentru că în planul vieţii sale interioare, timpul nu fuge
nicăieri, timpul se acumulează. În sine însuşi omul percepe două realităţi
complet diferite: una care îl somează să recunoască faptul că se preschimbă
şi moare, împreună cu ambinţa vieţii sale, şi alta care îl terorizează cu
nemurirea sa, cu nedestrămarea a ceea ce este, a ceea ce a devenit prin
acumularea lucrurilor despre care a crezut că trec şi nu se mai întorc
niciodată. Dacă a vrut să fie hoţ şi a crezut că apele timpului spală
nesinceritatea lui, e silit să constate că amprentele hoţiei s-au întipărit şi îl
caracterizează la fel de mult ca şi amprentele genetice.
Inconsecvenţa constatărilor noastre introspective nu face decât să adauge

perdele de întuneric peste dosarele multelor noastre crime clasate, aruncate
în sertarele conştiinţei, pe care nu mai vrem să le mai redeschidem. Toţi
avem în conştiinţele noastre arhive CNSAS enorme, necercetate, filme şi
microfilme ale deraierilor morale, până la cele millimicronice, pe care nu
vrem să le răsfoim cu ochii minţii.
Una peste alta, pentru că e toamnă, nu pot să-mi reprim amintirea că

frunzele moarte snopite de vânt aveau un alt gust pe vremea lui Ceauşescu.
Dar nu din cauza lui Ceauşescu. Atunci străzile pe care le străbăteam erau
mai puţin măturate şi toamna îmi aducea dureri de carne smulsă, impresia că
mă împrăştii şi că iubirea mea rămâne în oameni pe care, nu ştiu de ce, nu
eram sigură că aveam să îi mai regăsesc, vedeam cum îi pierd, cum se
îndepărtează ca un peisaj oarecare pe care îl laşi în urmă. Iar azi mă doare
toamai neperimarea lor, consistenţa agasantă a vieţii lor în viaţa mea, mai
ales acolo unde n-aş mai vrea nici o persistenţă de acest fel.
Împreună cu cele două realităţi de care am vorbit mai devreme, există o a

treia realitate, a imuabilului inefabil haric, singurul care ne poate scăpa de
apele morţii şi ale nemuririi nedorite, care gestează apele timpului în acelaşi
sens de primordială iubire. Interferenţa lui în spaţiul interior şi exterior al
43
vremii vremuite şi contorizate insuportabil de biata noastră fiinţă, ne
deschide o a treia dimensiune, a veşniciei netrăite încă, ininteligibile şi
inimaginabile, care ne usucă în sfârşit lacrimile şi sudorile grele ale
durerilor.
Însă pentru har nu avem percepţie, organ al transcendenţei, pentru că toată

fiinţa noastră este un astfel de organ, un ochi avid de zorii veşniciei, o sete
de ordine fericită în dulapul sufletului, din care să nu mai fie nevoie să
aruncăm bluza strâmtă a iubirii decolorate cu care nu ne putem prezenta la
recepţii mondene sau chiloţii sexy ai minţii dezavuate de liniştea adâncă a
lepădării de sine.
Drd. Picioruş Gianina Maria-Cristina
Publicat în:
44
Intre a pierde si a castiga
Cand pierzi pe cineva drag din viata ta crezi ca pierzi cu totul pe acel om,
dar peste ceva timp intelegi ca legatura ta cu el, cu cel adormit, este mult
mai intensa. Il pierzi fizic, palpabil, dar il castigi mai adanc in inima. Iubirea
tasneste din inima noastra atunci cand ne-am astepta cel mai putin: atunci
cand prezenta lui, a celui plecat, ni se arata ca fiind absolut necesara.
Amintirea sau uitarea sunt lucruri relative pentru om. Ne amintim de

oamenii pe care i-am uitat si uitam, in aparenta, pe toti pe care i-am intalnit.
Dar undeva, in inima noastra, ca intr-un mare ocean fara fund, cad toti cei pe
care i-am intalnit vreodata. Cei care au contat in inima noastra si conteaza,
cei care au facut sa insemne ceva pentru noi nu sunt niciodata uitabili.
Nu trebuie sa credem ca uitam ceva! Ni se pare ca uitam. Pentru ca la un

moment dat ne trezim ca ne e dor de bunicii nostri, de parinti, de vreun
prieten sau prietena din tinerete, de fostele noastre carti de scoala, de
locurile pe unde am umblat, de te miri ce copac sau caine pe care l-am
vazut, de cine stie ce clipa suava sau mohorata. Nu ne mai gandisem de mult
la toate acestea si reapar deodata in noi, dau navala, cu o forta incredibila.
De unde vin si cate vin? De ce ne amintim lucruri pe care le credeam cu

totul sterse din noi si de ce reapar amintirile care ne starnesc lacrimi? Un
lucru e sigur: Dumnezeul nostru reimprospateaza memoria noastra, uitarile
noastre, de multe ori, si le face vii pentru ca sa ne minunam de El si de
oameni, de tot ce am vazut si am trait. Asa, de la o vreme, am invatat sa nu
mai ma tem sa uit, pentru ca, cu siguranta, imi voi aduce aminte tocmai de
cel care trebuie, tocami de acea intamplare de care am nevoie. Memoria nu e
un raft peste care s-a pus praf, ci dimpotriva e un rezervor de viata care
mereu se reinprospateaza, ca sangele, ca albia fluviului.
Pierdem, ca sa castigam de fapt. Ne recastigam viata tocmai cand incepem

sa ne uitam trecutul, cand ni se sterg amintirile trecute si apare in noi viata
ca o noutate zilnica, ca o spumoasa revarsare de viata, de har, de bucurie.
Paradoxal, cand pierdem pe cineva, ne regasim la o alta intensitate cu cei pe
care i-m pierdut. Iubirea transforma relatia dintre noi si ei in reverenta, in
rugaciune, in cinstire. Cand ma doboara cateodata reamintirea, imi dau
lacrimile instantaneu.
Dincolo de lucrurile de care ne amintim sta intotdeauan niste lacrimi dulci,

niste lacrimi facatoare de bine. Ne reinprospatam periodic, zilnic. Numai ca
nefiind atenti la detalii, prea multi pierdem din vedere detaliile banale, dar
atat de intime, trasaturile fine ale vietii de zi cu zi, care sunt de fapt propria
noastra crestere spre vesnicie.
Cand ne dislocam din istorie, cand dorim sa pierim deodata, sa nu mai

existam deloc, nu facem decat sa ne zbatem intr-o demonica si galagioasa
45
lupta cu dorinta de uitare. Cand ne dorim sa uitam nu putem decat sa ne
reamintim detalii agasante.
A vrea sa nu uiti inseamna sa chemi uitarea, sa vrei uitarea. Cand vrem insa
sa traim viata noastra, sa ne bucuram in ea, atunci uitam.
Insa cand stam la panda ca sa smulgem altora pofta de viata, cand zdrobim
in noi chemarea la viata, la fericire, atunci ne intunecam fiinta, ne facem
niste vehicule in viteza care macina mereu detalii agasante. Nu detaliile de
care nu putem sa scapam sunt sursa noastra de viata! Ci dimpotriva, detaliile
care pricinuiesc intalnirea cu altii, iertarea, cumintenia, uitarea raului din noi
si din lume.
Rugaciunea de iertare, rugaciunea in care ne cerem iertare Prea Curatei

Treimi este o uitare de raul din noi si de blestematiile din lume. Cu cat ne
rugam mai mult, mai constient, mai deschis la inima, cu atat uitam mai mult,
ne uitam, cu atat coboara pacea lui Dumnezeu in noi si traim un Pasti ferice
in fiecare clipa. Numai sa cauti sa ierti si intelegi ca uiti tot ce a fost rau.
Publicat în:
46
Despre apologetii postmoderni ai Ortodoxiei
Vlad Craioveanu ( cu tot trecutul sau fost, de care si-a batut joc Mircea
Badea azi-noapte) ne-a dat lectii de ingeniozitate in documentarul facut
pentru Sfantul Stefan cel Mare, in cadrul jocului inter-activ Mari romani. El
nu a vrut sa fie altceva decat este, ci a invatat sa fie ceea ce nu era, dand o
mostra de istorie cu seva, ce s-a impus intr-un final, in mod fericit.
Faptul ca IPS Daniel l-a medaliat astazi, nu e o intamplare nemeritata si nici

o greseala. Mitropolitul Moldovei a stiut sa vada, ceea ce si Arhiepiscopul
Pimen a stiut sa discearna in Gigi Becali. Si Craioveanu, si Becali le au pe
ale lor. Nu sunt nici unul nepatati. Insa ei au facut lucruri pe care altii nu le
fac sau le e lene sa le faca. Daca Becali ajuta la refacerea Sfintei Manastiri
de la Prodromu si a facut pentru sinistratii ploilor, ce nu a facut tot statul
roman, Craioveanu a vorbit bine de un Sfant domnitor al nostru, care a stiut
sa isi faca Sfanta Cruce ( desi badaranii din sala, multi dintre ei destepti, au
ras), recunoscand in el ceva unic.
Craioveanu si-a deschis un drum spre Sfinti, Becali merge de mai multe ori
decat altii la Biserica si predica la televizor despre pocainta si Infricosata
judecata, Mirabela Dauer s-a convertit de la mozaism la Ortodoxie si stie sa
vorbeasca frumos despre credinta, Valeria Seciu are un fiu monah la Sfantul
Munte Athos si e nelipsita de la Biserica Cretulescu, Florin Piersic, care a
vrut sa fie preot, s-a facut un actor genial si un om credincios, Corina
Chiriac are duhovnic si merge regulat la Biserica si poate sa scrie si carti, nu
numai sa cante.
I-am vazut cu totii pe familia Columbeanu la televizor. Si ei au pacatele lor.

Dar ei au stiut sa se spovedeasca si sa se impartaseasca inainte sa se cunune,
sa doneze banii de nunta si sa aiba evlavie la o Sfanta Manastire, cum altii
nu prea fac la Mirese in direct.
Teodora Trandafir stie sa fie crestin-ortodox dar si sa glumeasca. Nu e un

impediment. Andrei Plesu si Gabriel Liiceanu au venit duminica de la
Sfantul Munte Athos si ne spun la Altfel, impactul extrem de pozitiv pe care
l-a adus viata daruita de Dumnezeu de la Athos in viata lor.
Pictorul Sorin Dumitrescu ( pe care la ananghie, acum, cand are nevoie, nu

prea il ajuta multi) e ucenicul fidel al Fericitului Constantin Galeriu si alti
multi altii, necunoscuti sau cunoscuti du noi, stiu sa fie crestinii postmoderni
ai unei Ortodoxii renegate abitir, si de prosti si de destepti.
Daca e sa cautam numai nepatati , atunci nu avem mentalitate eclesiala,

bisericeasca. Din partea mea, eu as da cate un premiu pentru fapte bune
oricarui crestin ortodox care le face, cat si oricarui om in general.
47
La Targu Mures, crestinii romano-catolici ( au prezentat stirile) au aprins
lumini in cimitire, astazi, cand ei serbeaza ziua Tururor Sfintilor. Un obicei
frumos si cu inima. L-am binecuvantat din toata inima, chiar daca nu e al
nostru obiceiul, atata timp cat e mai bine ca omul sa se duca la cimitir, ca se
gandeasca la familia lui adormita, decat sa sara tantaroiul, mascati, toata
nopatea de 1 noiembrie.
Apologetii acestia zurbagii ai Ortodoxiei trebuie stimati si pretuiti. Decat o

masa amorfa de romani ssau de apatici ai lui 2006, care asteapta UE si habar
au ce ii asteapta, prefer oameni care fac ei rele, stiu sa petreaca, sa se dea in
stampa, dar stiu, la o adica, sa puna punct cu zbenguiala si sa se pocaiasca
printr-o pocainta frumoasa, fara drept de apel. Prefer pocaiti veniti dintre
trazniti, pe care sa ii elogiem, decat linistiti, care nu s-au luptat cu nici o
piedica ca sa vina la credinta si nici nu apasa pe capul lor, povara unei mari
dureri pentru trecutul pe care il au.
Publicat în:
• Opinii
Tags: Opinii
48
Cuvinte violente, absente, demente, permanente
Prezumtia de nevinovatie: o fata descreierata, care nu te intreaba nimic

niciodata.
Ea presupune ca tu esti nevinovat.
Sau legea extradarii: ca un plop inchis la spitalul 9.
Bine ca legea contaminarii sau a dejectiei publice nu stie sa se spele pe dinti.
Divagatia: cand o iei pe apa in jos si te opresti la portile de fier 14.
Miasma neplacuta: toata mancarea de cuvinte pe care cuvintele n-o mai

incap.
Tradatorii: baietii de mingi, cu care ai baut altadata la tine acasa. Savurezi si

acum inabilitati de duzina sau oblivitati de material plastic. Bineinteles ca
musai nu e tot una cu desigur sau daca, nu are masina mica niciodata.
Gratuitati simple si gratuitati complicate. A rade de altul e o gratuitate

gratuita. A rade toata ziua e deja o boala sau o complicitate sau o dezordine
mentala sau o elicie de tren sau o macaroana sau o stea de doi lei jumate.
E sigur ca bomboanele mentolate nu sunt statui. Si ca statuile nu au luat

niciodata premiul 1 la innot artistic. Sau innot poate se scrie inot si accede,
sau acces, sau parvenire, inseamna a intra pe o usa inchisa altora.
Zurbagiu inseamna ala care toata ziua se da in leagan.

Primadona e aia care ne infunda urechile cu melodii, pe care BUG Mafia,
mancat-as, nu le canta niciodata.
Pentru Maria din Urlati Eminescu nu e nimic.
Pentru Relaxare 2004 ( un fost prieten), daca te iei de el iti da si una in bot.
Pentru Dolanescu, ce fac eu acum, se numeste incultura, ipocrizie sau

semantica a fricii.
Pentru Dostoievski, calculatorul era un vis frumos, pe care nu l-a visat

niciodata, dar, saracu, avea mare nevoie de el.
Daca Hitler ar veni acum sa isi ea paine de la noi de la supermarket ar gasi-o

feliata.
Marita si cu Nietzsche nu s-au vazut niciodata si nici nu au scris impreuna o
carte.
Malitia nu are nimic de-a face cu politia . Pseudonimul nu e frate cu
moldaminul , vaca inflorata din fata primariei capitalei nu mai e vaca
49
demult, acum nu mai scriem nici o, ci nicio, dar ciorile au rams la fel si nu
pleaca deloc in tarile calde.
In fiecare dimineata, adica cateodata, femeia de servicu vine si matura iar

altii sar pe curatenia ei.
Administratorul este la post, el inspecteaza, cativa tineri fumeaza ca spartii,

cineva cere de pomana, dar cere de cam 15 ani in acelasi loc si in fiecare zi,
gazele se scumpesc, ordin de la tata Putin, iar iarna vine in galop spre noi,
avand in maini sarbatori fericite , UE ca si NATO ne asteapta cu flori in
gara, iar saracia, o raie din timpuri imemoriale, o lasam la usa, sa ne stergem
pe picioare pe timpul rece.
Cuvintele vin, manate de o sete nebuna de libertate. Cetateanul turmentat

cand le vede, le potriveste asa, mai deocheat, fata de la etajul 7 ti-o zice pe
aia dreapta, nu cu prelungiri pietonale, si tu, bietul de el, sau de noi, ne
incalzim la o speranta plina de speranta.
Tocami de aceea cand vrem sa zicem ca sa zicem sau sa tot zicem sau sa
zicem, ca si noi suntem oameni sau ca suntem, sau ca, vorba vine, tot ce
piere nu mai apare, gonim cuvintele din toate partile, le facem sa zbiere
spasmodic, le viciem de noi insine sau ( cine mai stie?), si nu mai intelege
nimeni nimic.
Ba, ce are asta?! Cu cine se cearta?!!
Sa stii ca zice rau de noi.
Fugi ba de aici, ca de noi nu se ia nimeni. Noi suntem la putere iar cine latra
ramane fara oase.
Monumentala scriere a lui Muharad-ziba-sec-mihaba e la fel de tare, de

cantec ca si aceea a lui Nastratin-icsili-censtaur si la pagina 67, sau 56, sau
89, era un catren, de iti sta inima in vine:
Daca te doare inima, nu mai folosi cuvinte, ci da-ti cu zambet pe fata!
Mare om si Nastratin asta! Cred ca e bine sa il alegem primar la Corbeanca.
Publicat în:
50
Intre maioneza si datul in freza
Maioneza este boala din fostul regim. Cand se apropiau sarbatorile toti
romanii faceau maioneza, prajituri etc. Nu ca maioneza n-ar fi buna, dar in
capul celor mai in varsta decat mine ea era o cutuma, ceva peste care nu poti
trece nici mort.
Apoi, vrei nu vrei trebuia sa te tunzi. Daca nu erai tuns nici nu puteai merge
la scoala si nici la Biserica. Dupa ce te tundeai, iti intalneai colegii care
doreau sa ti-o traga in freza , adica sa te bata. Bataile erau si ele niste
cutume, ca si maioneza. Era si cutuma sa stai la coada sa iei branza, spre
exemplu, cutuma sa nu stii daca mai vine lumina in noaptea respectiva,
cutuma sa furi pe ascuns, pe indelete, ca tot era de la partid sau cutuma sa
astepti citrice de sarbatori sau un brad acolo, mic, …ca sa ce? Ca sa nimic.
Dupa ce dadeai o poala de bani, il tineai o saptamana in casa si ussss! cu el

afara. Insa era frumos ca aveai brad si doua banane, undeva puse sus, si ca
puteai sa te duci cu plugusorul ca sa castigi ceva lei, si ca…zapada era mai
multa pe atunci. In comunism era mai multa zapada si multa asteptare.
Daca a venit libertatea pe care am primit-o prin sange, nu gratis, si ne-a adus
alte tabieturi si astea sunt roze. De ce sa mai merg cu colindul, daca pot sa
accesez imediat o colinda, o mie de colinde, si imi canta astia colinde de mi
se acreste? Asa se gandeste agresorul la Traditie de astazi. Degeaba ii spui
tu ca fiorul sfant al sarbatorii il simti cand canti, cand colinzi, nu cand stai in
fata calculatorului. El stie numai sa stea.
Acum avem artificialitati cu care ne mintim frumos. Maioneza o cumparam

la casoleta, pomul de craciun este o singura ramura, pe care o punem
deasupra perdelei de la geam, beculetele sunt peste tot, mult sclipici daca iti
place, mananci ca un spart toata noaptea de Craciun, si apoi suni 112, ca sa
vina salvarea mai degraba.
Hipertensiunea arteriala, congestia cerebrala, tot felul de imabalonari sunt

apanajul sarbatorilor de Nasterea Domnului, de Pasti, de Sfanta Maria etc.
Si daca ti se par prea putine sarbatorile ti le poti confectiona. Poti sa

sarbatoresti te miri ce. Incepi cu ziua de nastere a ta, apoi ziua cand ti-ai
cumparat primul pix, ziua cand te-ai indragostit prima data, ziua cand ti-a
murit pisica pe care o iubeai, ziua cand ai rams repetent la matematica, ziua
cand ti-ai luat prima rochie sau ziua cand ti-a cazut prima data palaria din
cap. Dupa ce termini toate zilele astea poti sa incepi cu betie de ziua
nationala, de ziua indragostitilor, de ziua medicinei, de ziua artileriei grea,
de ziua eroilor patriei.
51
Inspiratia omului este debordanta. El stie sa se bucure si de fasole, si de o
manea, si de o suta de mii la leafa mai mult, si de faptul ca a murit capra
veciunului sau ca fiica mea e mai frumoasa si mai curtata decat a vecinului
Minel de bloc.
Insa cu datul in freza e o problema de elocutie. Poti sa dai in freza cand te

apuca damblaua si poti sa o iei in freza pe intuneric, cand nu te vede nimeni.
Talhariile bucurestene se fac pe drumuri laturalnice, cu sange rece, dai scurt,
repde si fugi, fara sa te controlezi prea bine. Cel pe care il semi-omori cade
acolo, ramane acolo si nu il ia nimeni decat mort. Adica, cand gangsterul
Vario ataca, nu e nimeni prin preajma, totul e bezna si viata iti curge printre
degete.
Insa ce are gangsterul cu maioneza? La o prima vedere, ce are aerul pe care

il respir cu mine? Sau ce are parul din cap cu degetele mele de la picioare?
Pai are de-a face. Daca esti o maioneza la creieri, o dai in freza fara sa iti
ceara cineva sau te apuca pandaliile din senin, desi nimeni nu ti-a cerut-o.
Insa e bine, totusi, sa ai freza facuta. Doamna justitiei romanesti, spre
exemplu, nu are freza, ci breton. Presedintele nu are nici el freza. Nici eu nu
am freza. Insa unii au freza, si daca au, treaba lor. Ce atata frea si frizerie?
Ce atata eufemism si efeminizare? Ce atata pedanterie si marlaneala? Daca
nu ai maioneza, sa stiti ca e buna. E ea cam scumpa la kg, dar e buna.
Aprovizionati-va pana nu se termina!
Publicat în:
52
Ce inseamna actualizare pentru un
teolog ortodox
Actualizarea Sfintilor Parinti ( opera, viata, cult, importanta) inseamna

explicarea lor pentru mentalitatea omului de astazi. Inseamna un comentariu
aplicat, o exegeza in care sa transpunem, pe cat putem sa o facem, a vietii si
a intelegerii lor in conditiile vietii noastre. Asta nu inseamna o falsificare,
osificare sau diminuare a prezentei lor vii in viata noastra.
Cred ca mai intai de toate trebuie sa ne cunoastem Sfinti, sa ii recunoastem,

sa le recunoastem semnalmentele istorice si sa citim despre ei, rugandu-ne
lor. Pentru mine, personal, a stii pe un Sfant inseamna a stii cum arata cartile
lui, icoanele lui, Sfintele Sale Moaste sau macar ceva din viata lui. A
cunoaste pe un Sfant inseamna a-L lasa sa intre in viata ta. Nu conteaza ce
afli prima data despre el, despre Sfantul respectiv. Important e sa nu crezi
minciunile spuse pe seama lui, denigrarile la adresa lui, ci faptele lui.
Trebuie sa lasam faptele, cuvintele, viata lui sa ni-l zugraveasca in inima.
Daca citim o carte sfanta nu putem decat sa ne unim inima cu harul

Sfantului respectiv. Nu credem ca se poate face o citire buna a unei carti
sfinte fara sa fii prieten sau iubit cu Sfantul respectiv. Trebuie sa il iubesti ca
sa il intelegi. Trebuie sa vorbesti cu el, sa il lasi sa iti vorbeasca, sa nu ii
opui rezistenta interioara: sa il lasi sa iti fie Parintele si Fratele tau sau
Maica si Sora ta.
Adevarata repunere in scena a Sfintilor incepe de aici: de la intimizarea cu

ei. Un bun ermineut este un prieten intim, smerit, al Sfintilor pe care ii
comenteaza. Tot la fel daca vrem sa pictam chipul unui Sfant trebuie sa il
iubim, sa il ajutam sa ne ajute in munca noastra. La fel sa compunem imne,
acatiste, slujbe pentru un Sfant: ne trebuie evlavie vie fata de Sfintia sa.
Nu putem sa intelegem pe cineva, opera cuiva, daca nu e tradusa intr-un

limbaj propriu noua, cu modul in care se vorbeste acum. Tocmai de aceea
retraducem textele sfinte periodic pentru ca limbajul nostru comun e intr-o
continua schimbare.
Daca esti filolog poti citi si intr-un limbaj greoi, invechit. E chiar o mare
bucurie sa faci asta. Insa omul credincios, mai putin scolit, are nevoie de un
text al Scripturii pe care sa il poata citi, carti de rugaciune, de slujba. E
nevoie sa comunicam rapid si bine. E nevoie sa ne intelegem unii pe altii in
comunicare. Si e nevoie sa reactualizam si sa reintelegem totodata intreaga
istorie a Bisericii, pentru ca sa ne putem creiona propria noastra identitate
ortodoxa.
Insa aceasta reintelegere tine de fiecare dintre noi, de cat ne producem in

domeniul intelegerii credintei noastre. In masura in care ne traim exigentele
53
credintei si suntem avizi sa cunoastem adevarul Bisericii, intoarcerea spre
citirea Parintilor Bisericii e cel mai vital si mai natural lucru pentru un
crestin-ortodox. Maturizarea in credinta inseamna intelegere a credintei si
puterea de a o explica si celor care sunt la inceputul intelegerii.
Cei care sunt manati de Dumnezeu sa compuna carti duhovnicesti le

compun. Cei care canta pentru Dumnezeu canta cu mare har. Cei care
picteaza cu mult har scot minuni dumnezeiesti de sub pensulele lor. Teologii
insa, care simt harul lui Dumnezeu in ei, au obligatia de a re-spune pe Sfinti,
celor care vor sa auda cuvintele si viata lor. Mai mult: toti care simt sa faca
ceva pentru credinta, sa faca! Se va discerne pana la urma care au fost
incercarile bune si care au avut si unele lipsuri. Numai sa nu ne fie teama sa
fim noi insine si sa nu ne ciuntim iubirea pentru Dumnezeu, de frica sa nu
fim prea personali!
Pr. Drd. Piciorus Dorin-Octavian
Publicat în:
54
Cand cuvintele au oameni integri in spate
Salutam intreagul lobby titanic pe care domnul avocat si politician Aurelian

Pavelescu l-a facut pentru interesul real al Romaniei si al romanilor si pentru
demnitatea umana si crestina in larga ei respiratie. L-am vazut militand
pentru dezafacetarea contructiei, a colosului ridicat in vecinatatea Bisericii
romano-catolice Sfantul Iosif din capitala noastra si l-am vazut castigand.
Am aplaudat victoria lui stand in fata televizorului si vazandul aseara cu

Doru Braia si cu Vasile Lupu si am binecuvantat vointa lui buna. L-am
vazut demascand colosul de langa Biserica armenasca din Bucuresti, dar mai
ales furninzandu-ne contractul dintre OMV si statul roman, care ne-a
ultragiat cu totul. Pe www.ziua.ro, editia 22 noiembrie 2006, se poate gasi
intregul act marsav, prin care ne-am vandut petrolul de sub picioare.
Si domnul Pavelescu si domnul Cosmin Gusa, cat si domnul Vadim Tudor

au atentionat faptul ca, tot le fel de fraudulos ca si in cazul petrolului s-au
subinchiriat unor institutii de stat straine si gazele naturale, si Romtelecomul
si marile fabrici ale fostului regim. Am devenit oameni cu tara fara resursele
si terenurile noastre intr-un mod ridicat, lucru care ne va costa amarnic. Insa,
daca Dumnezeu a ingaduit asta, inseamna ca acest lucru, in purtarea Sa de
grija, are un rol soteriologic, mantuitor in viata noastra.
Cuvintele oamenilor integrii, cat se poate sa mai fim integrii, recalibreaza

notiunea de politica in mintea si in viata noastra. Cand vad ca oamenii
politici, unii din ei, se zbat intr-un mod evident pentru binele nostru, nu pot
decat sa ma uit spre acei oameni si spre formatorii de opinie adevarati ai
Romaniei si sa ii cred mai mullt, sa ii cred intr-o mare marja, pe acestia.
Domnul Cristian Tudor Popescu si-a dat demisia din fruntea Clubului roman
de presa , pentru ca a vrut sa traga un semnal de alarma asupra integritatii
omului de presa din Romania. Atata timp cat te schimbi de azi pe maine la
idei, nu poti fi credibil. Subscriu cu ambele maini la opinia dumnealui si la
gestul sau de a se retrage dintr-un portofoliu, pentru a apara increderea in
cuvantul scris.
Domnul Octavian Paler vorbeste despre marsavia sistemului politic

basescian, despre incapabilitatea sa si despre grobianismul sau. Daca
domnul Patapievici spunea aseara, ca intelectuali americani rasati, pe care ii
cunoaste, manifesta teama fata de viitorul Americii, datorita securitismului
instalat dupa caderea turnurilor, in cazul nostru, noi ne temem de o
manipulare vie si dupa aderare, dupa 1 ianuarie 2007, in Romania si de o
politica agresiva de imbecilizare sistemtica a natiei romane.
Suntem invatati sa ne credem prosti, retardati, nespeciali in nici un fel in fata

europenilor si a americanilor de orice conditie si de orice orientare culturala
sau politica. Datoria noastra de crestini, de teologi si de oameni ai Bisericii
55
este tocmai aceea de a reda omului adevaratul sau statut divino-uman, adica
de om care se indumnezieste, de om care se schimba mereu prin relatia lui
cu Dumnezeu si cu oamenii, fara sa vorbim de oameni de categoria 1, 2, 3,
4…
Nu! Nu suntem cu nimic mai prejos decat alti oameni si nici imperfecti in
comparatie cu ei, daca ne pastram integritatea morala si sociala, daca av em
scopuri adanci, clare in viata noastra si daca ne cream ca oameni viabili
pentru viata aceasta, dar si pentru cealalta.
Tocami de aceea salut orice strigat uman care ne reda inapoi demnitatea de
oameni, de romani, de crestini. Salut orice redare a umanitatii si a identitatii
proprii oricarei natii in parte, oricarei religii, oricarui partid sau grupare,
care ajuta viata si o sprijina. Nu pot sa nu fiu pentru actiunile Crucii rosii
sau a oricarui mod de a ajuta pe oameni, natura, clima. Nu pot sa nu fiu
pentru cei care respecta demnitatea si alegerile bune ale omului. Nu stau in
fata celor care vor sa munceasca, care vor sa creeze, care vor sa creeze
lucruri durabile. Nu ma opun celor care au alte idei decat mine, atata timp
cat cred in ele, se simt bine in ele si nu destabilizeaza in nici un fel climatul
interior al celorlalti.
Trebuie sa credem in cuvinte si in mesajul uman, care ne poate unii intre noi
si ne poate lumina reciproc. Daca nu credem in cuvant, in rolul sau de a ne
unii, de a ne schimba, de a ne aduce pe unii in altii nu are rost sa mai scriem.
Scrisul e inutil daca nu vrei sa te comunici.
Publicat în:
• Opinii
Tags: Opinii
56
Cand creditezi prea mult o persoana
Poti sminti pe cineva si dorindu-i binele. Tu vrei sa iasa ceva bun din el iar
el iti spune ca nu doreste mai mult, ci sa il lasi asa cum este. Ce poti sa-i
faci? Il lasi asa cum este. Fiecare are dreptul sa ramana cum vrea sa ramana.
Il poti ofensa pe cineva daca stii mai multe decat el, daca esti bun cu el, daca
ii arati prea mult interes sau daca vrei sa il convingi sa fata lucruri care l-ar
umple de har.
Dar el iti vine si iti spune sa il lasi acolo unde este sau daca te-ai muncit
ceva timp cu el, ca sa il faci sa se vada la suflet, el iti spune ca era mai bine
sa il fi lasat acolo de unde l-ai luat. Adica nu e bine ca l-ai ajutat. Iti
reproseaza ca ai fost bun cu el, ca ai fost ingaduitor cu el. Cu alte cuvinte,
daca ii acorzi prea multa dragoste, vrea sa fii rau cu el, dintr-o dorinta
demonica de autobiciuire voluntara.
Exista oameni care prefera sa sufere decat sa se vindece. Vor sa ii lasi acolo.
Nu ai ce face: trebuie sa ii lasi in pace. Degeaba pe tine te doare inima.
Degeaba crezi tu ca lui i-ar fi bine sa faca un anume lucru. Daca el nu vrea
sa il faca, tot tu cazi de prost.
Astazi am avut un caz de acest fel, in care am fost rugat sa il las in pace, ca
el nu poate sa faca fata exigentelor mele. Si culmea culmilor era, ca singura
mea exigenta era aceea ca sa comunicam cat mai mult, dupa cat putem si
cand putem, dar sa comunicam. I s-a parut si asta prea mult: sa comunicam!
Atunci sa nu mai comunicam, ca sa nu ne vedem pacatele si neputintele si ca
nimeni sa nu ni le vindece. Sa fugim unii de altii, lingandu-ne ranile in cate
un colt, de teama sa nu se vada ca suntem prosti, invidiosi, fricosi, incapabili
de a vrea sa fim maturi sau incapabili de a ne asuma maturitatea foarte
exigenta a nevointei crestine.
Se pare ca multi aleg contra-virtutea. Se pare ca multi nu prefera sa fie iubiti

ci loviti, mintiti, excrocati, ca le place sa fie crezuti banali si sa se
mandreasca ca sunt psihopati. Si credem ca in acest punct, cand ajungem
aici, nu facem decat sa ne infigem intr-o realitate paralela cu realitatea, stand
atarnati ca niste lilieci, de mandria pe care nu ne-o dorim niciodata
ultragiata.
Publicat în:
57
Notele luate in timpul citirii
O carte patristica sau teologica se citeste cu stiloul in mana sau cu un notpad

sa un word deschis, ca sa iti notezi lucrurile ce trebuie retinute, pe care le
poti folosi in orice alta imprejurare.
Mai intai de toate trebuie sa scriem citatia completa a cartii. In susul primei
pagini cu notite trebuie sa apara numele autorului, titlul cartii, traducatorul
ei, editura care a publicat-o, orasul unde a fost publicata, formatul in care ai
gasit-o sau o ai in casa sau in computer si numarul de pagini pe care il are.
Daca ai toate acestea, o poti cita foarte bine si repede mai ales. Daca avem
siteul cu un artciol sau carte, citam intreaga locatie web, adica http-ul din
susul browserului.
Trebuie sa citim luand note brute, adic parti de text pe care sa le scriem
identic ca in textul recept, pe care il citim, si la finalul textului punem
intotdeauna pagina de unde l-am luat, dar putem sa citim mai multe pagini si
sa le comentam succint, cu propriile cuvinte, specificand faptul, ca ne-am
facut comentariile pe textele sau notele infrapaginale de la pagina cutare la
pagina cutare.
Foile, caietul sau formatul electronic unde scriem trebuie sa poarte amprenta
dv. Trebuie sa scrieti in asa fel, incat sa stiti de unde sa va luati textele cu
pricina, atunci, cand peste noapte vi se cere un referat, o recenzie sau scrieti
o carte cu ele. Daca nu puneti tot felul de forme, de hasurari, de indicii
personale ca sa stiti de unde sa luati textele, nu ati citit si nici citat bine
deloc.
O citire buna inseamna niste note pe care sa stii de unde sa le iei si cum sa le
manipulezi mai bine.
Pe foaie, repetam, trebuie sa se vada citatul la sfarsitul lui, cu pagina de

unde a fost luat sau comentariul la textele citite sau ideile care v-au venit in
contact cu textul citat. Ideile noastre trebuie sa fie scrise intr-un alt fel, cu un
alt format de text, ca sa stim sa le distingem de ale autorului pe care il citim.
Conexiunile sunt indicate sau apar de la sine in capul nostru, atata timp cat
citim mult si nu doar doua carti pe an sau niciuna.
Daca scriem pe foi A4 indicat este sa le rupem pe jumatate, ca sa avem

jumatati de foi, mai usor de manipulat. Cu cat avem caiete mai mici in care
scriem cu atat ne merge treaba mai bine cand le punem pe computer.
58
Trebuie sa ne numerotam cu atentie foile la pagini si caietele, ca sa stim
daca ni se ia vreo pagina sau daca pierdem sau imprastiem hartiile.
Cand se termina cartea si notele noastre odata cu ea, trebuie sa punem un
sfarsit evident, pentru ca sa nu se incurce cu notele de la o alta carte.
Metoda pe care v-am prezentat-o este foarte utila intr-o munca de cercetare
cu note infrapaginale si nu contextuale. Noi preferam metoda germana de
critica textuala, in care notele apar in subsolul paginii, in asa fel incat, pot fi
urmarit de cel care ma citeste. Dezavuez metoda in care mi se da doar
bibliografia la finalul cartii, si o consider non-critica si non-academica si
consider ca notele puse in text, fara subsol al paginii, ingreuneaza citirea si o
face neproductiva.
Cunosc oameni care citesc o carte in tandem: citesc textul de deasupra liniei
si apoi notele de sub linie. Altii citesc numai textul de sus si citesc notele de-
a valma, de la un capat la altul, dupa ce citesc textul propriu-zis al cartii.
Este enervant cand notele sunt la final si trebuie sa te uti ba in fata, ba la
spatele cartii ca sa vezi sursa citata. E o ultragiere a nervilor nostri slabi,
dupa un anumit timp, care nu mai au atata rabdare.
Indemnul meu e sa cititi mult, bine, si cat sa va dea sentimentul ca toate va

depasesc. Daca cintind, aveti sentimentul ca sporiti in cunoastere, inseamna
ca va amagiti. Citirea trebuie sa ne arate ca intotdeauna suntem la inceput de
drum si ca drumul cunoasterii nu consta in tone de carti invatate pe de rost,
ci in cresterea in cunoasterea de sine, in smerenie si in continua minunare de
adancimile adevarului dumnezeiesc.
Publicat în:
• Opinii
Tags: Opinii
59
A avea abnegatie de non-beligerant
Cum reactionam cand nu stim sa reactionam sau cand nu stim in fata cui
reactionam? Cu un zambet indulgent sau printr-o dispozitie interioara care
asteapta reactia partenerului de discutie in mod pacifist.
De multe ori se reactioneaza insitinctual la intrebari punctuale sau la

reprosuri pe care le-ai putea primi frumos.
Ce te face sa te simti agasat? Tare personale. Impostura care nu tine de cald.

O superficialitate marcanta. Un orgoliu solzos, o raie de orgoliu care nu te
poate discupla in nici un fel. Sau pur si simplu, o dispozitie fricoasa fata de
orice partener de discutie.
Pentru ce m-as simti agasat de o intrebare la care pot sa raspund cu ‘nu stiu’
sau pot sa dau un raspuns dupa posibilitatile mele? Pentru ce as dori in mod
automat sa ma fac de ras, daca stiu ca nu sunt la inaltimea partenerului meu
de discutie? Si pentru ce, totusi, as avea tendinta sa neg ce spune altul, daca
eu tot nu stiu nimic din rapunsul pe care il neg?
Nu cred in complexe de nici un fel. Cred insa in presupuse inhibitii

interioare, care se traduc cu nedorinta de a trece peste blocaje interioare,
peste traume, peste intemperii dureroase ale vietii.
Putem da un exemplu plauzibil, in cazul copilului care si-a vazut bunica

moarta si ii e frica instinctiv de morti si de inmormantari. La 7 ani e
acceptabil acest blocaj, dar la 40 de ani mai este acceptabil? Nu! El trebuie
sa se maturizeze trecand peste fricile peste care nu a putut sa treaca in
copilarie, in adolescenta, in timpul maturitatii sale. Ceea ce poate fi
acceptabil pentru un copil nu este acceptabil pentru un adult.
Trebuie sa invingem teama de necunoscut, de suferinta, de primire a noastra

cu racela, teama de inaltime, claustrofobia aparuta din senin, non-apetitul
pentru munca, emotiile si impulsurile necontrolate. Cu harul lui Dumnezeu
si cu multa staruinta trebuie sa trecem peste tot felul de frici si de apucatori
necontrolate, pe care le-am inmagazinat in trecut. Nu e de ajuns, pentru
mine, sa imi spui ca ai o boala, o neputinta, ci trebuie sa imi spui si ce ai
facut in mod real pentru remedierea ei cat de cat.
Daca nu ne-am luptat pentru a eradica ceva din noi ( ma refer la o eradicare
duhovniceasca a neputintelor noastre) nu avem dreptul sa ne plangem ca
suntem cum suntem. Un om matur nu poate fi scuzat ca e nesimtit, ca e
mitocan, ca are apucaturi mahalagiste sau dorinta nestapanita de a-si omori
adversarii din priviri. Este inacceptabil pentru un om matur, credincios sau
necredincios, sa fie pueril la minte, incapabil sa isi exprime sentimentele,
trairile, crezurile in mod cursiv.
60
Cand spunem ca avem experienta de viata trebuie sa ne referim la faptul ca
avem un cuantum de intelegere de sine si de intelegere a lumii in care traim,
care ne permite sa formulam o axioma comportamentala general valabila
pentru om. Spre exemplu, cred pe cineva un om cu experienta de viata, daca
ajunge in mod interior la concluzia, ca a fi respectuos nu costa nimic, ci
arata noblete de caracter. Sau pe altul care ajunge la concluzia ca viata are
sensuri profunde sau ca bunatatea e cea care ne vindeca.
Experienta de viata intra in experienta duhovniceasca, e parte integranta a ei.

Asa cum voi detalia in cursul nostru de teologie mistica, experienta de viata
este vestibulul, antreul pregatitor al vietii duhovnicesti. Si ce inseamna sa ai
experienta de viata? Inseamna sa fii trecut prin tot felul de dureri,
neajunsuri, persecutii, eforturi, griji etc. din care sa fii invatat adancimi de
suflet si de caracter, necesare pentru induhovnicirea ta.
Daca examenele vietii tale, cataclismele tale si bucuriile tale au fost

convertite de tine in momente de inteleptire personala si de multumire fata
de Dumnezeu si de oameni inseamna ca am trait frumos. Daca din pacatele
noastre am scos purtarea de grija a lui Dumnezeu si din bucuriile si
implinirile noastre am scos iubirea Sa de oameni infinita inseamna ca nu am
trait degeaba.
Iar daca din tot ce vedem si auzim si se petrece cu noi nu scoatem lucruri
care sa ne ajute, sa ne zideasca, sa ne fortifice si ramanem la impresia ca
viata e o continua revansa, o banala si stupida razbunare, pierdem toata
frumusetea unui paduri ravisante, pentru ca noi suntem atenti la tantarii ce
ne ciupesc copios.
Eu ma uit la padure chiar daca ma dor muscaturile de tantari. Ma uita la

frumusetea milei lui Dumnezeu cu noi, adica la padure, si nu la tantari, adica
la tot felul de ispite, necazuri, dureri, rautati care ni se fac pe diferite cai. Ma
dor nedreptatile, le privesc cu atentie, dar in mod fundamental, mai mult
decat fundamental de fundamental ma uit la oportunitatile dumnezeiesti
infinite pe care Dumnezeu ni le ofera si prin care ma simt implinit.
Gust harul lui Dumnezeu atat de plin si de bogat, pe care il primim acum si
tanjesc dupa plinatatea lui. Trebuie sa fii nebun ca sa nu vrei sa fii fericit. De
fapt nici nebunii nu vor sa fie nefericiti. Probabil ar trebui sa spun altfel: ar
trebui sa fii de metal ca sa nu vrei sa fii fericit. Si fericirea e tocmai aceasta:
sa ai o inima simpla, simplificata de patimi, curatita de patimi, o constiinta
prietena noua, care sa nu ne mustre adanc, chinuitor si o bogatie de pace
dumnezeiasca, de care sa nu vrem nicidecum sa ne despartim. Da, suntem
predestinati la indumnezeire, la frumusete cu totii, la fericire. E conditia
deplin umana, pe care Dumnezeu ne-a dat-o.
Omul adevarat este cel plin de har, cel sfintit la trup si la suflet, si nu
caricatura de om, care nu vrea sa-si admita neputintele, limitarile. Iar daca
incerci sa fii prieten cu adevarul lui Dumnezeu, nu cred ca mai ai tendinta sa
te bati cu oamenii, sa negi adevarul oamenilor, ci dimpotriva doresti cu
61
nesat sa il cunosti. Cand esti ranit de acest adevar, de adevarul lui
Dumnezeu, nu vrei vesnic sa te vindeci de el.
Publicat în:
Falsul conflict dintre generatii
Ni se pare ca suntem in cearta cu cei mai batrani, pentru ca nu stim sa ne

asumam experienta lor. In masura in care nu stim sa respectam, nu putem
intelege lucruri pe care noi nu le traim si pe masura ce ne place o viata fara
profunzime, nu putem sa fim sensibili la durere, la fericire, la teama.
Eu nu cred in razboaie intestine intre parinti si copii, intre cei din 1940 si cei
din 2006, ci in nestiinta de a comunica intre noi si de a ne asculta reciproc.
Nu stim sa ne recunoastem nestiinta si sa pornim la un dialog intre noi,
tocmai cu ceea ce nu stim, nu cu ceea ce stim. Ceea ce stim e putin pe langa
ceea ce nu stim. Iar daca vrem sa stim cum se trai inainte, cum au trait ei,
trebuie sa ne intrebam batranii.
Eu am invat de la bunicii mei cele mai esentiale lucruri. De la parinti mai

putin, dar de la bunici foarte multe lucruri. Dreapta cumpanire a lucrurilor,
bunu-simt, jovialitatea, pofta de ras, cum se face mancare, cum se sterge
nasul in batista, cum se da salut, cum se sta la masa trebuie sa inveti de la
cei mai batrani. Nu trebuie neaparat ca batranii sau maturii la care iei aminte
sa fie cei din casa ta sau rudele tale.
Daca stii sa vezi, daca stii sa asculti, daca stii sa iti notezi in inima si pe
foaie ce vezi, ce simti, ce auzi cand te intalnesti cu altii, stii sa te
imbogatesti. Daca crezi ca nu ai de invatat nimic de la cei mai mari, mai
mici sau egali cu tine, iti place sa fii mediocru.
Nu cred in conflicte reale intre generatii. Sunt numai impunsaturi,

impunsaturi din romantism, din dorinta de a da o lectie mai directa, mai
rapida. Fiecare generatie este irepetabila ca si fiecare om. Nu stii de ce e in
stare pana nu il auzi. E drept, nu putem sa ii auzim pe toti. E mult prea
62
obositor pentru noi ca sa ne contaminam de experienta multora. Inima simti
ca explodeaza la un moment dat de atata plin, prea plin al cunoasterii
celorlalti. Insa a sta toata ziua cu huiduieli, cu inghionteli, cu apucaturi de
huligan in relatiile cu aproapele inseamna a duce un razboi surd, prostesc,
care te va distruge mai inainte de vreme. Certurile sunt propriile noastre
arme sinucigase.
Putem invata, putem accepta tot felul de lucruri, le putem constata prezenta,
fara ca prin aceasta sa ne si raliem interior la ele. Daca noi ne luptam in
capul nostru cu faptul ca exista traficanti de droguri, proxeneti, violatori,
homosexuali, ucigasi in serie si dorim ca sa moara toti astia ca sa ne fie noua
bine, suntem utopici la culme. Nu putem schimba lumea cu bata, nici cu
pistolul si nici cu tancul. Daca vrem sa schimbam ceva, trebuie mai intai sa
ne acceptam existenta unii altora, mai buna sau mai putin buna si sa nu
facem abstractie de ea.
Daca credem ca un om e rocker sau satanist sau adventist si el nu are voie sa

traiasca sau sa vorbeasca, pentru ca nu se manifesta ca noi, atunci vrem sa
fim mai presus decat Dumnezeu, Care ingaduie tuturor existenta. Si cei care
se nasc din flori si cei care se nasc in patul conjugal tot de la Dumnezeu
primesc suflet. Lupta noastra cu cei care nu sunt ca noi e o lupta idioata. Mai
bine incercam sa vedem cum sa ne marim mintea si inima, ca sa ii acceptam
si pe cei care nu sunt ca noi, care nu vor fi niciodata ca noi, dar de la care
putem invata lucruri absolute , de care avem nevoie.
Eu invat zilnic si de la Sfinti si de la pacatosi si nu ma sminteste niciunul.

De ce m-ar smiti cineva, daca eu caut sa ii cunosc, stiindu-mi slabiciunile
foarte bine? A ma sminti de ei inseamna a ma sminti de mine. Si eu sunt din
acelasi aluat ca si ei, sunt om ca si ei. De ce m-ar enerva cineva care
vorbeste cu mine cinstit, chiar daca imi spune numai aberatii ( daca aia stie,
aia imi spune) si de ce m-ar sminti unul mai Sfant si mai destept decat mine
cu o mie de kilometri, daca eu asta caut: intelepciunea, pacea, sfintenia?
Daca tu cauti adevarul lui Dumnezeu nu te poate sminti nimeni. Chiar daca
nimeni nu l-ar mai cauta si tu il cauti, nu stiu ce ne-ar face sa nu il mai
cautam. Cam asa credem ca se traduce, prin rabdarea voastra, veti dobandi
sufletele voastre. Daca nu am pe cine sa rabd sau ce sa rabd, atunci ce voi
dobandi?
Pr. Drd. Piciorus Dorin-Octavian
Publicat în:
• Opinii
Tags: Opinii
63
Iertarea ca bucurie
Trebuie sa iertam atata timp cat omul care ne-a indurerat priveste senin
lucrurile, cand dovedeste ca totul a fost doar o tornada de moment. Cand
stim sa ne vedem greselile si sa ni le recunoastem putem sa iertam si sa
reprimim in cunostinta de cauza pe celalalt, pe fratele nostru, langa noi.
Iertarea care ne bucura este iertarea care constata ca are de-a face cu un alt
om, decat cu cel care ne-am suparat, cu putin in urma, pe un motiv
intemeiat. Certurile care indreapta lucrurile, care smeresc sunt duhovnicesti.
Ca duhovnic, trebuie sa cert pe cei care au nevoie de certare. Nu pentru ca

eu vreau, ci pentru ca ei nu isi revin prea repede. Esti pus in fata faptului de
a fi dur cu fiii tai duhovnicesti, daca simti ca asta le va folosi bine de tot.
Insa, sunt pus in situatia de a ma si bucura de ei, cand ei iau aminte, cand se
trezesc, cand ne trezim si eu si ei, dintr-o ameteala duhovniceasca care nu ne
facea bine deloc.
Relatiile duhovnicesti, relatiile dragostei duhovnicesti sunt traversate de

multe seisme. Intr-o relatie de dragoste, de intimitate a duhurilor noastre, nu
merge treba pana nu se spun adevarurile, toate adevarurile. Cand raman
reticente intre mine si ei, cand nu exista sensibilitate, spovedania si relatia
de sfatuire a mea, ca duhovnic, e lezata adanc.
Ori vorbesc unor garduri miscatoare, ori asist la momente de superficialitate

agasanta. Patimile sunt superficialitati agasante. Intr-o relatie de duhovnic-
fiu duhovnicesc aceste agasari sunt marile mele dureri, daca ele nu sunt
recunoascute.
Insa fiecare spovedanie din inima pe care o primesc, pe care o ascult e

bucuria mea si stiu ca e si bucuria lui Dumnezeu. Pe mine nu ma intereseaza
pacatele lor, nu le contorizez, ci privesc sinceritatea lor, puterea de a se privi
in ochi si de a ma privi in ochi. Daca ai aceasta putere, de a ma privi in ochi,
dupa ce mi-ai spus pacatele tale, inseamna ca indreptarea ta in fata lui
Dumnezeu este reala.
E o dumnezeiasca putere sa ierti, un mare har, si sa uiti repede durerile. Nu

numai sa le uiti, dar sa il reprimesti pe celalalt, in viata ta, cu aceeasi
fragilitate de suflet.
Mi se spune adesea ca iertarea e un chin, ca doresc sa ierte si nu pot. Pentru

ca sa ierti trebuie sa incepi prin a incepe sa te rogi pentru celalat, prin a
accepta ca el, celalalt, exista cu toate bunele si relele lui.
Iertarea, chiar cand nu iti este acceptata, e o mare victorie in inima ta. Chiar
daca nu esti crezut ca l-ai iertat pe cineva, daca simti ca ai facut asta, cu
64
harul lui Dumnezeu, inseamna ca poti sa te bucuri. Daca privind pe cineva,
nu ne putem bucura de el, chiar daca el nu vorbeste, nu vrea sa vorbeasca cu
noi, inseamna ca inca mai este un rest de neiertare in noi. Iertarea se face in
fata lui Dumnezeu si inseamna sa dai un paste peste ce a fost.
Insa poti ierta pe multi, dar ei sa nu te poata ierta. Daca ai stiut sa ii ierti, ii
poti accepta in mintea si inima ta, chiar daca nu vor nici macar sa te vada.
Iertarea inseamna sa te bucuri de mila lui Dumnezeu, ca poti sa uiti, sa stergi
pacatele din amintirea ta, dupa cum si El ni le sterge pe ale noastre.
Publicat în:
65
Despre smerenie ca despre aer
Nu trebuie sa confundam termenii! A fi smerit nu inseamna a fi fraier, ci e o

harisma a sfinteniei, a celui care crescand in sfintenie, nu isi da seama la ce
simplitate si frumusete a ajuns, dar ea este detectata de cei din jurul sau. Una
e sa ai o parere smerita despre tine, cand toate pacatele iti arata cine esti si
alta e sa ai o parere smerita despre tine, cand avand o mare sporire, tu spui
ca e un fleac. Smerenia dumnezeiasca, ca si bucuria dumnezeiasca, nu sunt
cotidianitati de alcov, ci sunt urmarile unor mari suferinti, privatiuni, a unor
iluminari dumnezeiesti cu duiumul.
Un om care acum incepe sa isi vada pacatele nu poate fi smerit, poate fi

numai mai atent la sine. Cunoasterea de sine nu inseamna nici ea smerenie,
ci inseamna inceputul detectarii inselarilor din fiinta ta. A fi inselat intru
ceva, inseamna a crede un gand, a te increde intr-o idee, pe care tu o crezi
buna, dar ea este satanica. Dau exemple de ganduri infipte in mintea noastra,
care sunt ganduri demonice fara drept de apel: ideea ca avem haruri
speciale, ca suntem de neinteles de catre ceilalti, ca suntem geniali, ca
suntem de neinlocuit, ca suntem Sfinti etc.
Ideea ca suntem destepti pentru ca am citit sau ca noi gandim numai pentru
ca avem studii inalte este iarasi o bagatela satanica pe care o credem fara sa
o mestecam. Insinuarile satanice sunt atat de vechi in viata noastra, ca unii
dintre noi nici nu mai stim cand am invatat sa mintim, sau sa plangem
pentru ca sa primim o papusa sau sa furam, pentru ca ne place ce are
celalalt.
Deci daca incepem sa ne vedem la idei nu ne-am smerit. Suntem pe cale de

a ne smeri. Nici daca ne dam seama ca suntem cei mai pacatosi, mai curvari,
mai mandrii, mai lacomi oameni ai pamantului nu ne-am smerit nici atunci.
Nici daca ne impartasim si ne spovedim des, nici daca vedem manastiri
dese.
Smerenia incepe sa apara atunci cand vedem lumina dumnezeiasca pentru

prima data, cand avem primul extaz in viata noastra. De aici incolo incepe
smerenia. Pana aici e o pregatire pentru smerenie.
Parintii duhovnicesti, adica purtatorii de Dumnezeu, apar dupa mai multe

vederi ale luminii, dupa multe dureri, dupa multe ispite trecute cu bine, dupa
multa cunoastere, rugaciune, sfintenie. Abia la ei vine smerenia, ca o
harisma inalta, nu prea observata de prea multi. Pe Sfantul smerit il poti
confunda mai tot timpul cu un om mandru, sucit, rau, autoritar si poti iubi pe
unul care habar are unde sa te duca, dar are straie frumoase pe el, vorbeste
mult si stie putine.
Smerenia nu e un premiu, nu e o decoratie, nu e o carte citita, ci o harisma,

un dar imens ca di dragostea de Dumnezeu. Acum se cam confunda
termenii, se dilueaza la culem si toata lumea pare ca stie.
66
De multe ori cei care par multora smeriti pozeaza intr-un fel anume, da bine
la nestiutori, pentru ca, pentru cei din urma, a fi Sfant inseamna a sta teapan,
a nu glumi niciodata, a se ruga tot timpul si, daca se poate, sa nu manance si
sa nu se duca niciodata sa se spele sau sa-si faca nevoile.
Sfintenia ca si smerenia e cea mai naturala miscare, mod de viata a omului

in har, prin har, inaintea lui Dumnezeu. Daca nu as fi vazut Sfinti in carne si
oase as fi zis ca astia nu sunt oameni, cu supermani. Dar ei sunt oameni, insa
nu impostori. Sunt oameni care sunt dintr-o bucata in relatia lor cu
Dumnezeu, muncesc mult, se roaga in tacere, vorbesc cu putere, nu fac
compromisuri si se nevoiesc cu intelegere.
Asa ca Sfintii nu apar din prostie si nici din intamplare iar smerenia nu este
o floare la ureche, pe care sa o arati cand vrea cetateanul x si sa o dai jos,
pana vine un alt curios, ca sa ti-o pui la ureche. Aceasta e una cu toata fiinta
ta si daca ea exista in tine si nu o vad multi, inseamna ca nu au ochi sa o
vada. Marturisesc ca trairea mea pe langa Sfinti m-a facut sa ma regasesc
de-a binelea si sa pun lucrurile in ordine. Insa ordinea nu e sesizabila decat
pentru ochii profunzi ai blandetii si ai cuviintei.
Publicat în:
67
Prietenii solvabile şi cumetrii de complezenţă
Eşti nevoit să plăteşti cu adevărul şi cu fidelitatea prieteniile adevărate,

trainice şi să mimezi plăcerea de complezenţă, acolo unde vezi că nu îţi
este locul. De fapt plătim un preţ şi atunci când ne bucurăm, dar şi când
ne căznim, în mod generos, să ne simţim bine, într-un anume loc şi cu
anumite persoane.
Toată viaţa mea am alergat după oameni reali, integri, dintr-o bucată, care să
mă facă să uit de toate când sunt cu ei şi în faţa cărora să mă simt ca în faţa
propriei mele conştiinţe. Am găsit astfel de oameni, dar, din păcate, foarte
puţini, în comparaţie cu avântul meu după deplinătatea omului, a acelui om
fără rest, a prietenului deplin şi pentru totdeauna. M-am lovit de cele mai
multe ori de nespus de multe caricaturi umane, care mi-au lăsat un gust mar,
tocmai când credeam că lucrurile merg bine.
Adică prietenia demara în forţă, trăiam o stare extraordinară de angajare

interioară, de exuberanţă emoţională, care se sfârşea lamentabil la circa 40%
din drumul relaţiei noastre. Oamenii se retrăgeau din relaţia cu mine brusc,
fără preaviz şi fără nici o explicaţie credibilă. Am, sufăr de această tară a
iubirilor sfârşite la jumătate, a prieteniilor în care am pus mult suflet, multe
cuvinte, multă energie şi nu m-am ales decât cu o suferinţă vie, încă vie, pe
care nu ştiu cu ce să mi-o astâmpăr.
Tocmai de aceea mă refer în acest moment la preţul prieteniei, ca la un preţ

care constă în adevăr deplin şi fidelitate deplină. Adevărul persoanei mele
trebuie ştiut de prietenul meu şi eu trebuie să trăiesc faţă de el cu fidelitatea
faţă de tot ce îmi spune despre el. Prietenul meu nu trebuie să fie într-un
anume fel, care să îmi placă mie, adică nu trebuie să fie un alter ego al meu,
ci un el care să îşi ştie potenţele şi limitele şi care să mă provoace să îl
cunosc şi să îl înţeleg, să îl iubesc şi să îmi fie drag să vorbesc cu el şi
despre el.
Acest om trebuie să mă facă să îi plătesc cu onestitate şi cu acurateţe relaţia

sa cu mine. Relaţia dintre noi doi nu trebuie să aibă nimic frivol şi nimic
parşiv, să nu fie lamentabilitate de fiecare clipă şi nici ascundere după
degete. Prietenia constă într-o muncă cu sine, care să sprijine relaţia ca efort
pentru adevăr, pentru înţelegere, pentru sfinţenie.
Pentru mine, ca preot ortodox, prietenia este o calitate indispensabilă a

sfinţeniei. Nu pot să înţeleg o relaţie de prietenie interesată material. Când
există această intenţie, de a profita de celălalt, atunci intrăm în zona neagră a
vieţii sociale.
Trăiesc de multe ori calitatea de persoană greu digerabilă în anumite cercuri,

în care trebuie să mă mişc şi atunci experiez din plin sentimentul penibilului
şi al intoleranţei. Cumetriile de complezenţă nu sunt deloc utopice, într-o
societate care nu pune valorile creştin-ortodoxe la baza relaţiilor dintre
68
oameni şi nici nu cred că pot fi extirpate într-o lume plurală. Însă trebuie să
cunoaştem strategiile care ne fac cât mai puţin părtaşi acelora.
Cuvintele, în acele momente fals-amiabile, sunt nişte măşti care nu ne

ascund dedesubturile sufletului, ci ne sprijină dorinţa de a termina cât mai
repede discuţia, ca să putem pleca de acolo şi să respirăm în voie. Nu sunt
strâns cu mâinile de gât, dar nu mi se dă nici un drept ca să fiu eu însumi.
Cel cu care trebuie să mă aliez pentru o anume muncă, nu e gata să mă
primească în inima lui, ci mă abordează impersonal, tăios, reprobator faţă de
multe din opiniile mele. Te simţi singur lângă el, nu ca lângă un prieten.
Colaboratorul de nevoie sau cumătrul de convenienţă va profita din plin de
iluzia intimităţii pe care o ai cu el. El nu va fi un om pentru tine, un om
deplin, un prieten, ci un om interesat de tine ca unealtă de lucru sau ca
maşină de făcut bani.
Atâta timp cât voi confunda colegul de serviciu sau ruda mea de-o conştiinţă
cu mine şi voi crede că îmi sunt şi prieteni, numai pentru că îmi sunt
aproape, că pe ei îi întâlnesc de multe ori în viaţă, mă înşel amarnic.
Prietenul trebuie să treacă mereu testul sincerităţii şi al fidelităţii, pe când
amicul de vorbă sau de pahar sau ruda mea, nu se va gândi la mine ca la o
parte din fiinţa lui, ci ca la o persoană fără de care poate trăi la fel de bine.
Experienţa prieteniei m-a învăţat că prietenul nu poate fi înlocuit de nimeni.

Moartea lui lasă un gol imens în inima ta, pe care nu îl poate umple o altă
persoană. Prietenia e un har dumnezeiesc care se verifică în timp, care se
naşte în suflete nobile, cu aspiraţii înalte şi care nu se poate vinde, decât cu
preţul demonizării tale totale.
De aceea şi alerg după ea şi am alergat întotdeauna, pentru că e o realitate

care mă împlineşte şi fără de care nu mă simt întreg. Cei care s-au oprit din
drum în relaţia de prietenie cu mine, cred că şi-au dat seama că nu au nevoie
de prieteni, pentru că nu pot să plătească preţul prieteniei. Pe de o parte, le-a
fost frică de sinceritatea de care nu erau în stare să o ofere iar pe de altă
parte, i-a cocoşat preţul pe care fidelitatea, statornicia în dragoste, îl cere. Îi
consider pe foştii mei prieteni nişte victime ale propriei lor neputinţe sau ale
propriului lor mod de viaţă. Ruinele acelor prietenii au rămas ca nişte prunci
avortoni în inima mea. Din aceste dureri nu pot ieşi decât rugăciuni sau
poeme, uneori proză, ca în aceste momente.
Concluzia demersului meu de acum ar fi un sfat practic, pentru cei care nu

au nimic de pierdut, pentru că nu au trăit încă, o mare prietenie cu cineva.
Dacă nu sunteţi în stare să vă bucuraţi, dacă nu vreţi să fiţi fericiţi în
prietenia cu cineva, nu vă apropiaţi de oameni pe jumătate. Relaţiile de
complezenţă vă vor face nişte oameni de succes, vă vor aduce prosperitate şi
lauri, dar veţi trăi ca nişte nuci care nu au miezul bucuriei în ele însele, fapt
pentru care se simt stinghere în mijlocul a tot ce au obţinut. Dacă nu vreţi să
fiţi bucuroşi iubind, alegeţi drama singurătăţii fără bucurii puternice,
dezgustul grimasei fericite.
Pr. Drd. Dorin-Octavian Picioruş
69
Publicat în:
• Articole
Tags: Articole
Despre onestitatea de a fi scriitor şi cărturar

(intelectual) ortodox
O perspectivă comparativă cu lumea românească veche, care ar trebui
să ne trezească simţul responsabilităţii faţă de credinţa şi Biserica
noastră şi al raportării cu onestitate la lumea în care trăim, dar căreia
trebuie să îi adresăm în fiecare clipă un mesaj ortodox, din
profunzimile fiinţei şi ale trăirii noastre ca oameni cultivaţi, cercetători
ai realităţii şi scriitori ortodocşi.
În istoria sa, De neamul moldovenilor, din ce ţară au eşit strămoşii lor,

Miron Costin făcea, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea,următoarea
urare cititorilor săi, care nouă ni se pare o prea frumoasă pledoarie
duhovnicească pentru lectură, valabilă pentru toate veacurile şi, prin urmare,
şi pentru noi astăzi, din care prima parte socotim că o putem caracteriza ca o
rugăciune pentru noi, ca noi să putem să citim şi să ne înţelepţim în linişte,
şi mai socotim că, măcar pentru această rugăciune a strămoşilor noştri, avem
datorie lăsată cu limbă de foc de a ne sili spre învăţătură: puternicul
Dumnezeu, cinstite şi iubite cititorule, să-ţi dăruiască, după aceste cumplite
vremi ale anilor noştri, cândva, şi mai slobode [liniştite] veacuri, întru care,
pe lângă alte treburi, să ai vreme a face iscusită zăbavă şi cu cititul cărţilor,
că nu este altă şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viaţa omului zăbavă,
decât cititul cărţilor; căci, cu cititul cărţilor, cunoaştem pe Ziditorul nostru
Dumnezeu, cu cititul, laudă Îi facem pentru toate ale Lui cătră noi bunătăţi
[daruri], cu cititul, pentru greşelile noastre, milostiv Îl aflăm [vezi deci
lectura ca doxologie, ca nevoinţă şi virtute – n.n.]. Din Scriptură înţelegem
minunate şi veşnice faptele puterii Lui. Ea face viaţa fericită, ea agoniseşte
nume nemuritor. Însuşi Mântuitorul nostru, Domnul şi Dumnezeul Hristos,
ne învaţă, zicând: “Ispitaite pisaniia”, adică “cercaţi Scripturile”.
Scriptura depărtate lucruri de ochii noştri ne învaţă, cu acele trecute vremi
să pricepem cele viitoare.
Lectura este deci o virtute duhovnicească pentru care ni se iartă păcatele! Ea

face omul nemuritor, dar nu în sensul pe care cultura şi arta secularizată îl
acreditează, anume de agonisire a celebrităţii artistice, a faimei prin care
numele cuiva rămâne “nemuritor” în istoria culturii universale, ci în sensul
70
în care, nevoindu-se ca să cunoască Adevărul, să-L cunoască pe Dumnezeu
şi faptele puterii Lui, adică tot sensul creaţiei Sale şi al iconomiei Sale
dumnezeieşti cu oamenii, fiinţa umană se curăţeşte de patimi şi de păcate şi
aşa, cercetând Scripturile, agoniseşte nume nemuritor.
Sfintele Scripturi erau pentru cărturarii noştri creştini, centrul vieţii, izvorul
a tot adevărul, de la care pornea orice altă scrisoare sau scriptură sau scriere.
(Cei vechi – şi vedem la Grigore Ureche – numeau Sfânta Scriptură,
Scrisoare). Model al oricărei scrieri era Scriptura Sfântă, în ideea că scrisul
este sfânt: Lăsat-au puternicul Dumnezeu iscusită oglindă minţii omeneşti,
scrisoarea , iar scrisoarea este un lucru veşnic. Când ocărăsc într-o zi pe
cineva, este greu a răbda; dar în veci? Eu voi da seamă de ale mele, câte
scriu, zicea acelasi Miron Costin.
Aşa trebuie să scriem şi noi astăzi, cu conştiinţa profundă că scrisul nostru

este un dat de la Dumnezeu şi că orice scriem trebuie să fie oglindă a
sfinţeniei, iar a scrie minciuni, oricare ar fi considerentele noastre, înseamnă
ocară veşnică.
Modul în care înţelege Miron Costin scrierea şi lectura cărţii este o filosofie
creştin-ortodoxă şi tradiţional-bizantină pe care creştinii noştri de astăzi ar
trebui să o cunoască foarte bine, care ar trebui să le fie foarte familiară, dar
care nu le este astfel, pentru că intelighenţia modernă se ruşinează cu ea şi
ezită să-i pună în lumină adevărată valoare morală şi intelectuală. În schimb,
adesea o exilează de la ochii noştri în ţinuturi îndepărtate şi umbroase ale
cunoaşterii, ca pe o persona non grata, sub eticheta de “concepţie
medievală” – şi am fost (şi noile generaţii sunt, la rândul lor) îndoctrinaţi cu
această etichetare şi cu acest punct de vedere secularist încă de pe băncile
şcolii.
Pentru cei care cercetează istoria şi cultura noastră veche, este un fapt
limpede şi de nedezminţit – chiar dacă aproape niciodată recunoscut, în
ciuda evidenţei – că toţi cărturarii noştri din vechime (nu numai ierarhii
Bisericii, ci şi boierii învăţaţi) au fost oameni profund religioşi, care, chiar şi
atunci când au studiat în străinătate – precum cronicarii ţării –, şi-au păstrat
cea mai curată gândire ortodoxă. Nu de puţine ori, aceşti cărturari erau
foarte familiari cu teologia ortodoxă tradiţională şi patristică, erau ei înşişi
posesorii unei cugetări teologice de cea mai înaltă ţinută şi de cea mai mare
mare profunzime, aşa cum au fost, spre exemplu, stolnicul Constantin
Cantacuzino sau fraţii Radu şi Şerban Greceanu.
Mai mult, domnitori precum Fer. Neagoe Basarab – autorul unei opere
parenetice (învăţături adresate fiului său, Teodosie) care este în acelaşi timp
un tratat de vieţuire creştină-isihastă – sau Sf. Constantin Brâncoveanu,
aveau schimburi epistolare cu patriarhii sau cu marii ierarhi şi teologi ai
vremii, în care erau discutate probleme de o foarte adâncă subtilitate
teologică, probleme tainice ce priveau ritmul intim duhovnicesc al vieţii ori
disticţii foarte fine care trasau limita între erezie şi ortodoxie. Sfantul
Constantin Brâncoveanu şi-a permis chiar să-l contrazică pe patriarhul
Ierusalimului, Dosithei (care a iniţiat editarea în greceşte, dar în tipografiile
71
româneşti ale Sf. Antim Ivireanul, a Sf. Fotie cel Mare, într-un tom imens,
Contra latinilor), luând apărarea unui teolog grec ce refuza să recunoască
drept ortodox termenul transsubstantiatio, şi nu s-a sfiit să considere că acel
teolog, pe nume Cariofil, avea dreptate. Pe aceeaşi temă, un boier ca Nicolae
Milescu-Spătarul (care a tradus Vechiul Testament în română pentru ediţia
Bibliei de la 1688), scria pentru catolici un manual în latină, pe care l-a
numit Enchiridion sive Stella Orientalis Occidentali splendens (Manual
Steaua Orientului strălucind în Occident).
Până atât de departe meregea cunoaşterea teologică şi conştiinţa ortodoxă a

domnitorilor şi a cărturarilor noştri din vechime! Însă toate acestea se
încearcă a se acoperi, începând cu secolul al XIX-lea, de un văl gros al
prejudecăţilor raţionalist-ateiste aparţinând acelei părţi a intelectualităţii care
priveşte la modelul pedagogic şi filosofic occidental ca la unicul său mesia.
Citind istoriile literaturii române sau alte articole şi cărţi pe acest subiect, al
scriitorilor din epoca veche, am mereu impresia amară că literatura noastră
religioasă joacă rolul de Ovidiu exilat la Tomis, printre barbari. Şi cu toate
aceste, ţinem morţiş să ne recuperăm cărturarii din vechime, dar nu ca să le
redăm locul pe care îl merită, nu pentru ca să îi evaluăm onest şi să le
apreciem înalta filosofie de viaţă creştină şi demnitate morală, ci mai
degrabă pentru a ne lăuda că am avut şi noi cărturari şi cultură în Evul
Mediu, deşi ne dăm după colţ de ruşine ori de câte ori ei vorbesc despre
Dumnezeu sau exprimă concepţii scripturistic-patristice, creştin-ortodoxe,
bizantine, despre viaţă, despre societate, despre politică, despre istorie,
literatură, artă, cultură, etc., concepţii care nu rimează cu umanismul
renascentist al Apusului şi cu sensul evoluţionist-ateist al culturii europene.
Şi care e răul aici? E oare acela că nu mergem în acelaşi ritm funest de
desacralizare a vieţii cu lumea occidentală?
Se pare că da, dar atunci când Europa Occidentală se întoarce asupra sa cu

un ochi critic şi recunoaşte că şi-a pierdut valorile creştine şi că e pe punctul
să se auto-distrugă ca entitate spirituală şi morală, aşa cum a existat din
Antichitate şi până de curând, prin practicarea unui ateism care dizolvă
propria credinţă, dar se deschide tuturor celorlalte culturi şi valori de pe alte
continente, care îi sunt străine, riscând să se integreze fie în islamismul
asiatic, fie în păgânismul african, fie în masa amorfă a celor ghidaţi de
filosofia consumist-capitalistă şi new-age-istă, in cultura coca-cola, fără nici
un Dumnezeu şi fără nici o valoare spirituală reală în care să crezi şi pentru
care să fii în stare să mori, atunci zic, când minţi luminate din Occident au
început să recunoască singure ce enorm pericol paşte lumea lor, tocmai
atunci ne trezim şi noi şi se trezeşte şi intelectualitatea românească să
înceapă să evalueze corect şi să se mândrească cu “valorile noastre spirituale
tradiţionale”, deşi nici atunci în totalitate şi cu sinceritate.
Unde este fair-play-ul unei asemenea atitudini?
Mesajul pentru creştinii de astăzi, de la care am pornit, este însă acela de a

nu se speria de cunoaştere şi de lectură şi de a studia cu atât mai vârtos
cărţile sfinte şi toate cărţile înaintaşilor noştri, judecând lucrurile în
72
adâncime, nu la suprafaţă, căci vor afla, citind mult şi studiind, adevărata
conştiinţă creştină şi adevărata cărturărie, care trebuie să ne caracterizeze pe
noi, ca scriitori creştini-ortodocşi.
Psa. Drd. Gianina Picioruş
Publicat în:
• Literatura română din perspectivă ortodoxă

• Literatură română veche
Tags: Literatura română din perspectivă ortodoxă, Literatură română veche,
onestitate scriitoricească, ortodoxia cărturarilor noştri, psa. gianina picioruş,
teologie pentru azi
Noua politică estetică postmodernă privind

fizionomia şi vestimentaţia
Înfiorarea teribilă a lumii occidentale în faţa senectuţii şi a morţii cade mai

nou pe capul românilor sub formă de politică estetică naţională, ca o nouă
fericire doctrinară menită să ne destupe minţile faţă de cum trebuie să
apreciem bunul sau prostul gust cotidian. Televiziunile, care au renunţat de
mult la a face educaţie culturală şi morală, s-au apucat în schimb, sub
imbolduri financiar-comerciale evidente, să ne dea lecţii despre cochetărie şi
să ne facă educaţie estetico-vestimentară în modul cel mai practic cu putinţă,
cu exemplificări concrete pe vedete.
În spatele acestor lecţii gratuite însă, n-am putut să nu observăm cum ni se

predă o doctrină furibundă a noii filosofii mondiale anti-naturaleţe şi pro-
dezumanizare, ce urmăreşte transformarea omului într-un artefact uman.
Un exemplu de astfel de emisiune este “CiaoTV”, de la Prima TV,
prezentată de “Cătălin Dezbrăcatu”, al cărei tipar trebuie însă căutat peste
ocean, după cum m-am lămurit şi eu mai bine urmărind un film american pe
tema expusă mai sus, difuzat de B1TV pe 24 septembrie 2006.
În acest film, staruri americane dintre cele mai celebre, erau surprinse de
paparazzi în diferite ipostaze, în care, din impardonabilă neglijenţă, lăsau să
se vadă efectele îmbătrânirii sau ale kilogramelor în plus pe trupul lor, sau
erau îmbrăcate prea simplu şi modest pentru numele pe care le poartă.
Fotografiile de acest gen, luate pe furiş, erau puse în contrast cu filme de la
73
decernarea premiilor Oscar sau de la alte ocazii speciale, în care aceste
vedete arătau seducătoare, ebluisante, provocatoare în cel mai înalt grad cu
putinţă, evident, fără să permită sesizarea ridurilor sau a altor defecte
corporale.
Între celebrităţile surprinse de paparazzi în situaţii defavorabile se numărau:

Cher, Melanie Griffith, Whitney Huston, Madonna, fetele de la Spice Girls,
Britney Spears, Elton John, Bjork, Christina Aguilera, Shannen Doherty,
Martha Steward, Debra Messing, Kirstie Allie, Sharon Stone, Alec Baldwin,
Don Johnson, Dean Cain, Jennifer Aniston, Michael Jackson, Cindy
Crawford, etc, etc.
Filmul cu pricina dorea să ne inducă, mai întâi de toate, percepţia că este o

adevărată “erezie” şi un veritabil şoc psihic, să-ţi vezi idolii, pe care i-ai
cunoscut anterior în contururi perfecte, reduşi la ipostaza unor oameni
normali, suferind din cauza unor dezamăgitoare defecte corporale sau
refuzând să se adapteze, în fiecare clipă a vieţii lor, tiraniei industriei
fashion. Astfel, coşurile sau ridurile vizibile în situaţii normale de viaţă, au
fost expuse şi ridiculizate în mod pantagruelic, fiind detestate pe un ton de
ipocrizie greţos nu numai pentru o conştiinţă ortodoxă, ci şi pentru orice om
care mai păstrează o urmă de bun simţ. Au fost consideraţi detestabili, într-o
măsură chiar şi mai exagerată, sânii lăsaţi, precum şi expunerea, spre
exemplu la plajă, a grăsimii depuse în exces pe coapse la femei, şi pe burtă
la bărbaţi, asociată cu lipsa, de acum binecunoscutei şi la noi, musculaturi
care se dobândeşte prin trasul la fiare.
Vedetele cu pricina au fost acuzate, la modul propriu al cuvântului, că se

comportă ca nişte oameni normali sau că îşi fac singure cumpărăturile, în
loc să-şi trimită în acest scop, personalul specializat la piaţă (pardon, super-
market). Madonna e vinovată că a ieşit pe stradă îmbrăcată casual, Don
Johnson pentru că mânca un hot-dog cu poftă şi avea cămaşa necălcată,
Dean Cain (alias “Superman”), pentru că şi-a permis să pună pe el câteva
kilograme şi apoi, cu acest look dezagreabil, să agreseze plaja, Jennifer
Aniston pentru că se machia la volanul maşinii sale (în timp ce staţiona într-
o parcare), etc.
Concluzia realizatorilor era că vedetele şi super-vedetele nu işi pot permite

să apară în faţa privitorilor şi a fanilor, chiar şi pe stradă, chiar şi într-o
plimbare banală, fără ca mai înainte să treacă prin operarea de retuşuri
radicale asupra lor, de către super-stilişti şi super-machiori. Ironia acidă şi
nemiloasă a realizatorilor denota însă multă invidie şi duşmănie.
Noi ştim însă prea bine că televiziunile nu amendează niciodată

comportamentul indecent, imoral sau blasfemiator, de multe ori, al
vedetelor, decât, poate, dacă gesturile lor reprezintă, la un moment dat, o
contravenienţă penală, ba dimpotrivă, aerul non-conformist şi nihilist-
anarhist degajat de manifestările lor artistice, este mult popularizat şi
apreciat atât de media, cât şi de publicul îndoctrinat cu noile ideologii
postmoderniste. În schimb, iată că devine o ruşine inexprimabilă şi un motiv
de pudoare infinită, să fii om, să îmbătrâneşti, să te prezinţi cu riduri pe faţă
74
şi să nu mai ai un corp perfect (după ce ai trecut de 40-50 de ani!), sau să nu
te îmbraci cât mai aiurit cu putinţă, ca să nu încalci regulile vestimentare
impuse de autoritatea caselor de modă şi a stiliştilor.
Corectarea deficienţelor corporale (sâni prea mici, riduri, grăsime care pare
excedentară şi trebuie extirpată, membre sau părţi ale corpului care trebuie
ajustate sau mărite) sau a imaginii proprii prin machiaje combinate cu
vestimentaţie fantezistă şi excentrică, ţine însă de o filosofie şi o mentalitate
profund anti-creştină, care este implantată din ce în ce mai mult şi în
societatea noastră. Asistăm tot mai des la încurajarea prin media a celor cu
posibilităţi financiare, vedete sau oameni obişnuiţi, de a apela la chirurgia
plastică, pentru a nu suferi o regretabilă insatisfacţie psihologică, în cazul că
li se pare că nu mai au succes la public sau în societate din pricina look-ului.
Psihoza ni se pare însă că este întreţinută tocmai de cei care afirmă că
oferă remediul!
Noile filosofii de viaţă, pentru care contează exteriorul, aparenţa,

prezentarea şi deloc interiorul, sufletul, impun fiinţei umane standarde, aşa-
zis estetice, care sunt mutilante, atât pentru trup, cât şi pentru suflet. Putem
face aici o comparaţie cu societăţile şi civilizaţiile care s-au dezvoltat de-a
lungul istoriei fără a cunoaşte pe Dumnezeul adevărat, şi care toate (cel
puţin despre câte am auzit noi) aveau şi au – a se vedea triburile africane de
astăzi – în mentalitatea lor, ideea de corectarea unor date genetice ale
trupului uman, de re-formulare a trupului, din convingerea că o anumită
malformaţie căpătată voit (generată în mod violent şi profund dureros, aşa
cum sunt şi operaţiile estetice, de altfel) face trupul mai atrăgător şi mai
estetic decât este în mod natural.
În societatea chineză medievală, spre exemplu, femeile îşi maltratau laba

piciorului, prin strângerea ei cu cruzime în feşe, de la vârste fragede, care
făceau ca laba piciorului să nu mai crească şi să se prezinte ca un fel de ciot
la maturitate (în emisiunea pe care am vizionat-o noi pe această temă, erau
prezentate femei care încă şi astăzi mai practică acest lucru), pentru că se
considera că piciorul cât mai mic este şi cel mai frumos. Ieri, 28 octombrie
2006, citeam în presă că bărbaţii chinezi doresc astăzi, în număr tot mai
mare, să recurgă la operaţii estetice care să le lungească picioarele, pentru a
fi mai înalţi cu până la zece centimetri, pentru că sunt la modă oamenii înalţi
(a se citi: din rasa caucaziană) şi aceştia au succes în societate şi sunt
preferaţi la angajare. Tot în presă şi tot zilele acestea, am aflat că, la noi,
silicoanele ajută la CV., pentru că sânii mari ţin loc de răspunsuri în
interviurile pentru angajare, după cum au demostrat-o sondajele.
Ca să revenim la discuţia noastră iniţială însă, această dimensiune iumană a

re-estetizării umane, nu este decât o prelungire exprimată în exterior, a
felului în care sunt receptate vedetele şi super-vedetele, ca nişte supra-
oameni, idoli, zeităţi (ca o contrapondere la sfinţenia Sfinţilor care se
modelează duhovniceşte împreună cu Dumnezeu), care au atins un prag
ideal şi o perfecţiune a reconfigurării-de-sine (exterioare), surclasând
normalitatea, şi care şochează, în mod paradoxal, atunci când işi permit să
fie naturali şi normali. Prin neglijenţa lor, ei infirmă credinţa în ei a
75
admiratorilor, a celor care şi-au însuşit (conştient sau inconştient) aceste
ideologii fundamentate pe ura faţă de creaţia lui Dumnezeu în starea ei
pură, simplă, nesofisticată, nedenaturată. În schimb, ne confirmă nouă teza
că este inuman să fii super-vedetă şi super-om la orice oră din zi şi din
noapte!
Din comentariile agresive la adresa vedetelor americane, am înţeles că, pe

de-o parte acţionează logica urii şi a invidiei nimicitoare, care face din acei
paparazzi nişte distrugători de mituri, iar pe de altă parte intervine dragostea
pentru idolii propriilor fantezii perverse, care se manifestă limitativ şi
reprobator faţă de excesul de sinceritate al vedetelor, exprimat empiric.
Profilul acestui gen de emisiuni a fost impropriat cu largheţe de conştiinţă
(ca tot ce aduce bani!) de către televiziunile noastre, iar succesul la
vânătoare al paparazzi-lor mioritici este reprezentat cu generozitate în mass-
media românească. Interesul excesiv pentru estetica trupului, construită şi
reconstruită la infinit, ca şi pentru trand-uri şi modeling, a devenit obsesiv
pe ecranele noastre, mai ales, dar şi în presa scrisă el respiră cu destulă
mărinimie.
Mutilarea şi auto-mutilarea trupurilor prin tot felul de operaţii estetice

dureroase, cu efecte estetice de foarte scurtă durată (de fapt, un alt fel de
sado-masochism), prin tatuaje sau body-piercing efectuat în părţi dintre cele
mai sensibile ale corpului, exprimarea nefirească, imorală, derapantă psihic,
nu deranjează şi nu indignează nici media, nici societatea noastră, care se
prefac apoi sensibile la crimele şi abuzurile în dauna libertăţii şi integrităţii
persoanei umane, care se petrec în lume la tot pasul.
Manifestările excentric-demenţiale care poartă eticheta show-urilor sau a

exprimărilor (fals-)artistice nu trezesc murmure de indignare sau mitinguri
ale oamenilor scandalizaţi de atâta lipsă de bun simţ şi de morală
elementară, nici măcar luări de poziţie ridiculizante, din partea liderilor
formatori de conştiinţe din presa scrisă, în schimb, comportamentul normal
începe să fie din ce în ce mai mult taxat ca reprobabil şi înjositor, iar
creştinii noştri asistă fie cu neputinţă la toate acestea, fie cu nepăsare, fie cu
răbufniri de vehemenţă pătimaşă, fără argumentări solide în favoarea
teologiei şi moralei ortodoxe, răbufniri care nu fac decât să întărească
dispreţul şi ura faţă de Biserică al contestatarilor învăţăturii evanghelice.
Mai mult, adaptarea şi ralierea interioară şi conştientă, a multora dintre

creştini, a multor ortodocşi, la totalitatea elementelor doctrinare care
formează ambientalul noului mod de viaţă postmodern, pentru care nu se
sfiesc, câtuşi de puţin, chiar să aducă argumente inclusiv biblice, nu face
decât să mărească raitingul unor astfel de concepte anti-creştine şi anti-
umane, pentru că nu ne străduim să arătăm falia imensă care desparte viaţa
ortodoxă adevărată de realitatea înconjurătoare în care ne zbatem ca într-un
mediu amiotic otrăvit.
Nu înţelegem că lumea ne conţine dar nu ne stăpâneşte. Că realitatea fizică

nu este identică sau suprapusă realităţii spirituale şi că pentru a cunoaşte
adevărul vieţii duhovniceşti, trebuie să ne dezlipim retina de fascinaţia
76
acestei lumi şi de strălucirea reflectorizantă a cancanurilor în care vrea să ne
prindă. Trebuie să ne rupem de hipnoza infantilă în care trăim, ca să
descoperim viaţa adevărată în mediul haric al celor trecuţi prin Sfântul
Botez, a celor ce săvârşesc zilnic trecerea prin această viaţă sângeroasă şi
crudă, ca Israel prin Marea Roşie, fără să se ude.
Drd. Gianina Maria-Cristina Picioruş
Publicat în:
• Articole
Tags: Articole
Ecranizare postmoderna a pildei talantilor
http://www.youtube.com/watch?v=49gemB0Oees
Cel care pierde nu este cel care nu primeste nici un talant din partea lui
Dumnezeu, adica nici un dar, ci cel care primeste mai putin decat altii, dar
nu munceste pe masura capacitatii sale reale.
Pr. Dorin
77
Publicat în:
• Video
Tags: Video
Civilizatie si anarhism
http://www.youtube.com/watch?v=nHIH2HKKN2E
Daca unul dintre tineri se dovedeste ca stie sa respecte mediul ambiant si sa

fie ordonat, cei doi prieteni ai sai dovedesc din plin ca stiu sa fie nesimtiti
sadea. Urmati numai exemplul pozitiv!
Pr. Dorin
Publicat în:
• Video
Tags: Video
78

TPA, Dec, 2-3, 2006

Uploaded by

Document Information

Original Title

Copyright

Available Formats

Share this document

Share or Embed Document

Sharing Options

Did you find this document useful?

Is this content inappropriate?

Copyright:

Available Formats

TPA, Dec, 2-3, 2006

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

Pr. Dorin şi Psa.

Algerile de astazi din PSD ( 10 decembrie 2006) au aratat clar ca nu

Adica, atunci cand trebuia sa voteze o schimbare reala, pe domnul

Eu fiind apolitic nu pot fi acuzat ca fac partizanat cu vreun partid. Insa

Tocmai asta este eroarea: noi continuam lucruri care nu au fundament

Oare am ales vreodata oamenii pentru ei insisi sau am ales conjunctural?

Mitul intelectualului care ne distruge este inca in picioare, e tara noastra

In 17 ani de democratie am ramas tot la nivelul de electorat grabit, care

Congresul PSD este o paradigma a grabei romanilor. A grabei

Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian

Suprematia decorativului si despre alienarea

Orasul se imbraca in culori, in sclipici, isi pune beteala, dar miroase la

Sarbatorile sfinte ale Nasterii Domnului sunt un motiv in plus sa ne

Marasmul este astupat cu beculete. Domnul primar ne-a dat beculete, o

Decoratiile de iarna vorbesc de o stralucire umana, facuta din obiecte

Ne facem lumina mai mare in oras, in magazine, pentru ca sa ne creasca

Nu va mai cumparati beteala, ci cumparati-va liniste in suflet prin

Decorativul nu tine de foame. Alienarea, insingurarea noastra fata de noi

Verva de sarbatori care ne-a cuprins ne este confiscata de marii magnati

Acum Hristos Se naste in noi! Il primim pe El in noi! Si bucuria, lumina

Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian

Romanii au ales Sfintele Icoane si accepta

Aseara, 30 noiembrie 2006, a fost o dezbatere aprinsa la B1 TV pe tema

Am avut parte de o provocare majora, care a scos la lumina increderea

Aseara domnul George Becali si cei care au participat la discutii, foarte

Cuvantul plin de putere harica, de adevar, contamineaza, trece ca un fior

Ziua Romaniei, ziua de astazi, 1 decembrie 2006, ne pune in fata un

Numai ca avem nevoie sa lasam acest tipat sa iasa din noi si sa

Daca mizam pe strigatul adevarului si al iubirii care tasneste din noi,

Am dovedit curaj si toleranta la nivel national. Ne-am batut cu curaj

Am dovedit, ca popor, duh de toleranta, marinimie si profunzime de

Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian

Nimeni nu poate confisca numele de Teolog

Biserica ortodoxa isi asuma tot adevarul revelat si traditional al Bisericii

Ca sa fii Teolog nu trebuie sa fii numai toba de rugaciune, dar si toba de

Daca vorbiti de Teologi ortodocsi, atunci trebuie sa dati numele si opera

In Romania toate marile discutii teologice au fost duse de Fericitul

Daca Teologii nu ar fi tradus si stabilit credinta, intr-o traducere pe care

Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian

Mircea fa-te ca lucrezi sau despre elite

Emisiunea Altfel de duminica seara, 3 decembrie 2006, de pe Realitatea

Tocmai de aceea am pus ca titlu spusa celebra, revolutionara, a fostului

Pentru ca Romania sa functioneze exista elite in toate sectoarele

Daca nu ar exista tineri ca baiatul asta, care sa dea lectii de inteligenta,

Mircea, fa-te ca lucrezi!, nu e buna de deviza personala! Construirea de

Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian

Un interviu superb despre puterea de a trece

Domnul Patapievici i-a luat doamnei Oana Pellea un interviu magnific

Cu alte cuvinte, cand un barbat care se ocupa zilnic de idei se intalneste

Cand ne vedem mereu doar ca obiecte sexuale, ca fiiinte care

Vorbirea cu subintelesuri dintre barbati si femei este o urmare a

In istoria Bisericii suntem surprinsi sa vedem, noi cei hiper-sexualizati,

Cred ca trebuie sa reinvatam de la acesti oameni cum este sa privim

Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian

Despre modul suplu de a trai in Biserica si in

Cand iubesti stii sa intelegi de ce se poate gresi, de ce a facut unul sau

A fi madular viu al Bisericii inseamna sa traiesti sfintenia Bisericii in

Si de aceea zic, nu poti sa traiesti suplu ca madular al Bisericii sau al

Daca vedem numai negru, daca vrem sa vedem numai gunoiale si ne

Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian

Despre adormirea Fericitului Gheorghe

Slujba sa de inmormantare de la Sfanta Manastire Radu Voda din

Un sicriu simplu, un vesmant preotesc pe Sfintia sa de culoare albastra,