Pr. Dorin şi Psa.

Gianina Picioruş

Decembrie

2006

pagina 5 şi 4
 Ceea ce domnul Patapievici numea: un
discurs remarcabil

DISCURSUL
presedintelui României, Traian Basescu,
prilejuit de Prezentarea Raportului Comisiei Prezidentiale pentru
Analiza Dictaturii Comuniste din România
(Parlamentul României, 18 decembrie 2006)

Domnilor Presedinti ai Camerelor,

Domnule Prim Ministru,
Onorati membri ai Parlamentului României,
Distinsi invitati,
Dragi compatrioti.

Ne întrunim astazi pentru a închide, cu deplina responsabilitate, un

capitol sumbru din trecutul tarii noastre. Am citit cu mare atentie
Raportul Final al Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii
Comuniste din România. Am gasit în acest document ratiunile pentru
care pot condamna regimul comunist.

Pentru cetatenii României, comunismul a fost un regim impus de un

grup politic autodesemnat ca detinator al adevarului, un regim totalitar
nascut prin violenta si încheiat tot prin violenta. A fost un regim de
opresiune, care a expropriat poporul român de cinci decenii de istorie
moderna, care a calcat în picioare legea si a obligat cetatenii sa traiasca
în minciuna si frica.

Comisia Prezidentiala a fost înfiintata în aprilie 2006, ca un raspuns la

cererile societatii de asumare si condamnare a trecutului totalitar. Am
considerat necesara constituirea Comisiei tocmai pentru a fundamenta
intelectual si moral actul de condamnare. Nu am dorit o simpla repudiere
formala a trecutului comunist, la nivelul unor declaratii de complezenta.
O asemenea condamnare ar fi fost neconvingatoare.

Am cerut Comisiei o analiza riguroasa a componentelor sistemului

totalitar, a principalelor institutii care au facut posibila aceasta tragedie,
precum si a personalitatilor implicate decisiv în sistem. Avem nevoie de
o analiza aprofundata a sistemului comunist din România. Comisia a
facut acest lucru, în peste 600 de pagini, lucru pentru care îi multumesc.

Este nevoie în continuare de analize pertinente cu privire la aparatul de

partid si la structurile si metodele Securitatii. Trebuie sa avem o

2
radiografie clara a ceea ce s-a petrecut în domeniul economic, unde o
industrializare aberanta si o economie de comanda au produs consecinte
înca vizibile.

Trebuie sa avem cât mai multe detalii privind colectivizarea agriculturii,

stramutarile fortate, prigoana împotriva celor care au rezistat, distrugerea
elitelor si a sistemului educational traditional, hartuirea cultelor si
arestarile de personalitati religioase.

Avem datele necesare condamnarii fara drept de apel a regimului

comunist din România. O democratie fara memorie este una aflata în
grava suferinta. Nu trebuie sa uitam, pentru a putea sa evita, erorile
trecutului. Concluziile Comisiei, pe care mi le însusesc, afirma ca
sistemul comunist totalitar din România a fost impus prin dictat strain.

Într-adevar, a fost vorba de un regim ilegitim, întemeiat pe o ideologie

fanatica, o ideologie a cultivarii sistematice a urii, pentru care “lupta de
clasa” si “dictatura proletariatului” simbolizau esenta progresului istoric.
Importata din URSS, ideologia comunista a justificat atacul împotriva
societatii civile, a pluralismului politic si economic, nimicirea partidelor
democratice, distrugerea pietei libere, exterminarea prin asasinat,
deportari, munca fortata, întemnitare a sute de mii de oameni. În spatele
mastii “umanismului socialist” s-a ascuns cel mai profund dispret pentru
om ca individ.

Pe baza examinarii literaturii analitice si a marturiilor existente, care

probeaza natura antipatriotica a totalitarismului comunist, putem afirma
ca regimul comunist din România) a fost nelegitim si criminal. Nu neg
ca au existat perioade de relativa acalmie si ca unii oameni au crezut în
sistem. Pentru coplesitoarea majoritate a populatiei, a fost însa vorba de
o existenta mutilata, traita sub teroarea directa ori indirecta si în care
notiunea de libertate îsi pierduse orice sens.

A sosit, asadar, momentul sa evaluam natura si mostenirea regimului

comunist. Unii au cedat tentatiei de a idealiza perioada lui Gheorghe
Gheorghiu-Dej, uitând faptul ca acesta a instaurat si a consolidat
teroarea comunista în România, cu sutele sale de mii de morti, regimul
lui Nicolae Ceausescu venind sa se instaleze pe terenul pregatit si curatat
de ea. Altii au încercat sa scuze ororile epocii Ceausescu în numele
pretinsului atasament fata de valorile nationale. Adevarul e ca acestea au
fost invocate si supralicitate numai pentru a consolida puterea unui grup,
prin recursul la un patriotism de parada.

Altfel spus, regimul comunist din România, un sistem totalitar bazat pe

încalcarea constanta a drepturilor omului, pe suprematia unei ideologii
ostile societatii deschise, pe monopolul puterii exercitat de un grup
restrâns de indivizi, pe represiune, intimidare, umilire si coruptie.
România a suferit consecintele aplicarii dogmelor leniniste:
industrializarea fortata, întemeiata pe un model economic vetust, care
favoriza industria grea; lichidarea proprietatii private, asociata cu

3
politica brutala de colectivizare a agriculturii; nimicirea valorilor
traditionale în numele unei false modernizari sociale; controlul metodic
asupra spatiului social, al vietii intime a cetatenilor (mai ales prin
politica natalista a dictaturii lui N. Ceausescu).

Sfera privata a fost astfel aproape complet anexata de catre partidul/stat

totalitar. Viata cotidiana în socialismul de stat era invadata de elemente
propagandistice si de control dictate de partid.

În perioada dintre 1945 si 1965, dominata de Gheorghiu-Dej, a fost

aplicata teza “întaririi vigilentei” si a “intensificarii luptei de clasa”.
Atunci a fost creata Securitatea ca institutie centrala a sistemului
represiv.

Raportul ofera date cutremuratoare despre Gulagul românesc, cu ale sale

penitenciare si lagare de exterminare prin munca fortata. Sighet, Aiud,
Gherla, Pitesti, Canalul Dunare-Marea Neagra sunt doar câteva din
numele de pe aceasta veritabila harta a mortii. Sub Ceausescu, în pofida
promisiunilor privind întarirea “legalitatii socialiste”, a continuat
demonizarea proprietatii private, persecutarea credintelor si practicilor
religioase, criminalizarea oricarei forme de opozitie.

Nu mai putin semnificativ, Ceausescu si regimul sau au dus la paroxism

politica de persecutare a femeilor si copiilor: în urma interzicerii
avorturilor si a metodelor contraceptive, orfelinatele s-au umplut de
copii ale caror destine erau, pentru cea mai mare parte dintre ei,
compromise din momentul nasterii. Disidenta a fost strivita nemilos de
cerberii regimului si instrumentul lor principal, Securitatea.

Mentionez aici actiunile constante de marginalizare, compromitere si

lichidare a oricaror forme de gândire si actiune libera: persecutia
miscarii initiate si conduse de Paul Goma, cea mai importanta actiune de
protest colectiv împotriva încalcarii drepturilor omului; arestarile si
prigoana în rândurile muncitorilor mineri care au declansat greva din
vara anului 1977, salbatica persecutie a lui Vasile Paraschiv si a altor
activisti angajati în lupta pentru sindicate libere, distrugerea efortului de
a crea Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România, actiunile
împotriva unor disidenti, oponenti si critici ai regimului.

Nu trebuie uitate actiunile represive împotriva Bisericii Ortodoxe

Române, a Bisericii greco-catolice si a cultelor protestante sau
neoprotestante. În 1975, Nicolae Ceausescu a semnat, în numele
României, Actul Final al Conferintei de la Helsinki. Departe de a se
conforma angajamentelor luate pe plan international, regimul comunist a
continuat sa calce în picioare drepturile cetatenilor.

Partidul a fost creierul sistemului represiv, iar Securitatea instrumentul

care a pus în practica deciziile politice. Ofiterii de securitate si din alte
unitati ale Ministerului de Interne erau cei care actionau direct pentru
supravegherea si intimidarea populatiei. Securitatea, militia,

4
procuraturile militare, granicerii erau subordonate la rândul lor sectiilor
specializate ale CC al PCR. Ministrii de interne si sefii Securitatii au fost
cu totii soldati fideli ai partidului. Cei mai multi au fost ei însisi activisti
de partid, înainte de a lucra în Securitate.

Când încercam sa dezvaluim resorturile acestui regim totalitar, este

cazul sa nu uitam ca arhitectii si beneficiarii lui nu au demonstrat nici un
fel de scrupule si remuscari. Regimul a inventat institutii menite sa faca
posibila distrugerea spiritului liber si manipularea totala a subiectilor
statului totalitar: partidul ca elita auto-desemnata; politia secreta (cu
bratele sale din interior si din exterior); propaganda si agitatia; pseudo-
justitia aservita complet intereselor totalitare.

Sunt total de acord cu concluzia Raportului ca, dincolo de unele mici

nuante, conducatorii comunisti din România au ramas fideli preceptelor
de baza ale leninismului ca tehnica de control si mentinere a
totalitarismului bazat pe utopia falsului egalitarism social. Ideologia a
fost într-adevar la putere. Mostenirea RPR-RSR, ridicata la proportii
absurde în ultimii ani ai lui Ceausescu, a fost asadar una a
despotismului, a distrugerii si marginalizarii valorilor veritabile, a
eliminarii elitelor politice, culturale si religioase si a izolarii tarii în
raport cu directiile novatoare din lumea ideilor si din tehnologie.

Principalele actiuni criminale mentionate în Raport si pe care tin sa le

amintesc aici, ca argument pentru aceasta prea-mult amânata
condamnare sunt urmatoarele:

(1) abandonarea intereselor nationale prin servilism în relatia cu URSS,

dupa impunerea guvernului-marioneta condus de Petru Groza (6 martie
1945). În felul acesta a debutat o perioada care a dus la întârzierea
istoriei noastre cu câteva decenii.

(2) anihilarea statului de drept si a pluralismului prin înscenari si fraude,

mai ales dupa furtul alegerilor din noiembrie 1946.

(3) distrugerea partidelor politice si a continuitatii constitutionale a

statului român, prin abdicarea fortata a Regelui Mihai.

(4) sovietizarea totala, prin forta, a României, mai ales în perioada si

impunerea, sub numele de “dictatura proletariatului” a unui sistem
politic despotic, condus de o casta profitoare, strâns unita în jurul
liderului suprem;

(5) politica de anihilare a unor întregi categorii sociale în numele luptei

de clasa. Cei mai de seama reprezentanti ai elitelor din România au fost
eliminati fie prin asasinat, fie prin deportare, întemnitare, munca fortata
sau marginalizare. S-a recurs la o logica a vinovatiei
colective si persecutarea familiilor celor banuiti de intentii ori actiuni
anticomuniste. S-a recurs la utilizarea unor criterii aberante pentru a

5
distruge sansele copiilor din familii cu “origine nesanatoasa” de a studia
în învatamîntul superior.

Ca urmare a politicii regimului comunist, au fost detinute în închisori si

lagare, deportate sau stramutate sute de mii de persoane. Cifrele propuse
de cercetatori, luate în considerare de Comisie, se situeaza între 500.000
si 2.000.000 de victime. Dificultatea estimarii provine din ascunderea
sistematica de catre Securitate, Procuratura, Militie, Trupe de Graniceri
si alte organe represive a informatiilor privind soarta multora dintre
aceste victime.

(6) persecutia minoritatilor etnice, religioase, culturale ori de orientare

sexuala;

(7) exterminarea grupurilor de partizani care reprezentau rezistenta

anticomunista armata în munti);

( 8 ) Represiunea împotriva cultelor si exterminarea sau persecutarea

tuturor celor care se opuneau comunismului, deopotriva din rândul
majoritatii etnice românesti, cât si din rândul minoritatilor; oprimarea
Bisericii Ortodoxe, desfiintarea Bisericii Greco-Catolice, persecutiile
împotriva miscarii sioniste.

(9) Arestarea, uciderea, detentia politica sau deportarea taranilor care

opuneau rezistenta fata de colectivizare. Lichidarea violenta a revoltelor
taranesti).

(10) Deportarile cu scop de exterminare. Represiunile etnice. Gonirea si

“vânzarea” evreilor si germanilor.

(11) Represiunea împotriva culturii, eradicarea valorilor nationale,

respingerea artei si culturii occidentale, cenzura, arestarea si umilirea
intelectualilor neînregimentati ori protestatari).

(12) Reprimarea miscarilor si actiunilor studentesti din 1956. Procesele

împotriva studentilor protestatari, organizate de PMR, UTM, UASR si
Securitate), precum si înscenarile din 1965 si din anii urmatori.

(13) Reprimarea miscarilor muncitoresti din Valea Jiului (1977), Brasov

(1987) si a celorlalte greve din anii 1980. Arestarea si deportarea
muncitorilor protestatari.

(14) Reprimarea oponentilor si disidentilor în anii ’70 si ’80. Arestarea

si asasinarea celor mai curajosi oponenti - omorârea inginerului
Gheorghe Ursu, condamnarea la moarte a diplomatului Mircea Raceanu,
arestat si judecat în 1989; condamnarea la moarte a persoanelor pe care
regimul le considera vinovate de tradare.

(15) Distrugerea patrimoniului istoric si cultural prin demolarile din anii,

inspirate de grandomania lui Ceausescu si de obsesia lichidarii marilor

6
repere culturale si istorice. Constrângerea unei parti a populatiei
României de a-si parasi locuintele în numele politicii de “sistematizare”
a zonelor rurale.

(16) Consecintele dezastruoase ale “politicii demografice”) soldate cu

mii de morti.

(17 ) Impunerea unor norme aberante privitoare la “alimentatia

rationala”, înfometarea populatiei, oprirea caldurii, starea de mizerie, de
disperare provenita din degradarea fizica la care regimul a condamnat un
întreg popor.

(18) Utilizarea mizeriei materiale si morale, precum si a fricii, ca

instrumente de mentinere a puterii comuniste. Pretinzând ca împlineste
dezideratele marxismului, regimul a tratat o întreaga populatie ca pe o
masa de cobai supusi acestui absurd experiment de inginerie sociala.

(19) Distrugerea reperelor morale ale societatii românesti si a valorilor ei

de solidaritate, în lipsa carora un popor nu poate deveni autorul liber al
propriei sale istorii.

(20 ) Masacrarea cetatenilor revoltati, din ordinul lui Nicolae Ceausescu,

cu aprobarea conducerii PCR, si cu participarea efectiva a unor unitati
ale Armatei si Securitatii, în timpul Revolutiei anticomuniste din
Decembrie 1989.

Pentru aceste motive, Ca sef al statului român, condamn explicit si

categoric sistemul comunist din România, de la înfiintarea sa, pe baza de
dictat, în anii si pâna la prabusire, în decembrie 1989.

Luând act de realitatile prezentate în Raport, afirm cu deplina

responsabilitate: Regimul comunist din România a fost ilegitim si
criminal.

Condamnând sistemul comunist din România, îmi afirm admiratia

pentru eroismul celor care s-au opus dictaturii, de la luptatorii din
rezistenta si militantii partidelor politice anihilate de comunisti si pâna la
disidentii si opozantii perioadei Ceausescu.

Aduc aici, în sesiunea solemna a Camerelor reunite ale Parlamentului

român, un omagiu marilor oameni de stat ca Iuliu Maniu, Ion Mihalache,
Dinu Bratianu si Ion Flueras, martirilor Bisericilor precum Iuliu Hossu,
Sandu Tudor, Vladimir Ghika, Richard Wurmbrand, Márton Áron,
membrilor partidelor democratice din România, tuturor victimelor
regimului totalitar comunist, oponentilor si disidentilor.

Tin sa-mi exprim pretuirea fata de curajul patriotic si demnitatea tuturor

supravietuitorilor din închisorile comuniste, care sunt ultimii martori
directi ai tragediei noastre ca natiune. Tin de asemenea sa elogiez gestul
intelectualilor care si-au ridicat direct glasul împotriva lui Nicolae

7
Ceausescu: Paul Goma, Doina Cornea, Radu Filipescu, Mircea Dinescu,
Dan Petrescu, Liviu Cangiopol, Gabriel Andreescu, sau gestul disperat,
cazut astazi cu totul în uitare, al lui Liviu Babes, care pe 2 martie 1989
si-a dat foc la Poiana Brasov pe pârtia Bradu în semn de protest fata de
un regim criminal. În acelasi timp, îmi exprim compasiunea pentru
suferintele îndurate de marea majoritate a poporului român.

Posturile de radio occidentale, “Europa Libera”, BBC, “Vocea

Americii”, “Deutsche Welle”, “Radio France Internationale”, au
contribuit esential la informarea cetatenilor României privind situatia din
tara si din lume. Spre disperarea regimului comunist, Radio “Europa
Libera” a fost într-adevar ceea ce s-a dorit a fi: ziarul vorbit al românilor
de pretutindeni. Omagiez memoria unor Ghita Ionescu, Mihai
Cismarescu, Noel Bernard si Vlad Georgescu, oameni care au luptat cu
altruism si pasiune pentru cunoasterea si rostirea adevarului. Îi elogiez
pe Monica Lovinescu si pe Virgil Ierunca, cei care, exilându-se fizic, au
continuat sa traiasca zi de zi pentru poporul român, tinând treaza, prin
emisiunile lor de neuitat de la Europa Libera, constiinta morala a
românilor.

Condamnând acest regim, statul democratic român condamna

instrumentele acestuia, în primul rând Partidul Comunist Român si
Securitatea. Vreau sa fiu bine înteles. Nu ma refer nicio clipa la marea
masa a membrilor de partid, a caror unica activitate era sa-si achite
cotizatia si sa participe lunar la sedinte golite de orice continut. Ma refer
la institutia “partidului conducator”, deci la aparatul care a facut posibil
regimul totalitar comunist. În cazul Securitatii, a fost vorba de o
institutie esentiala în sustinerea statului totalitar comunist, ilegitim si
criminal.

În numele statului român, îmi exprim regretul si compasiunea pentru

victimele dictaturii comuniste. În numele statului român, cer scuze celor
care au suferit, familiilor lor, tuturor celor care, într-un fel sau altul, si-
au vazut destinele ruinate de abuzurile dictaturii. Raportul Final contine
numeroase propuneri. Mi-au retinut atentia urmatoarele:

- Solicit sustinerea de catre Camerele Reunite ale Parlamentului a

declaratiei mele de condamnare a crimelor comunismului, de regret si de
compasiune fata de victimele acestora, în spiritul Rezolutiei nr. 1481 a
Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei din 25 ianuarie 2006.

- Sustin propunerile Comisiei de stabilire a unei zile comemorative în

memoria victimelor represiunii si terorii comuniste si propunerea
ridicarii în Capitala a unui Monument al Victimelor Comunismului.

- Sustin înfiintarea în Bucuresti a unui Muzeu al Dictaturii Comuniste

din România. Acest muzeu va fi în egala masura un loc de memorie si
unul al afirmarii valorilor societatii deschise. Pe lânga Muzeu este
necesara crearea unui centru de documentare destinat informatiei
publice, cu acces neîngradit, în care sa fie colectionate documente

8
esentiale pentru întelegerea fenomenului comunist, a universului
concentrationar, a propagandei ca mijloc de constrângere spirituala.

- Propun organizarea unei expozitii permanente în cadrul Palatului

Parlamentului, cu documente ilustrative pentru ideea de politie politica,
documente care sa fie reprezentative pentru fenomenul încalcarii
drepturilor civile fundamentale în România comunista.

- Sustin organizarea unui ciclu de conferinte în marile centre universitare

din tara, în care sa fie prezentat continutul Raportului, însotit de
explicatii, comentarii si documente ilustrative.

- Propun formarea unui grup de cercetatori care sa elaboreze, o

Enciclopedie a comunismului românesc. Acelasi grup va lucra pentru
sintetizarea Raportului final sub forma unui manual scolar.

- Sustin necesitatea identificarii unor solutii legale în vederea anularii

condamnarilor emise pe baza unor articole cu caracter politic, anularea
pedepselor cu închisoare si munca fortata rezultate pe baza decretului
153/1970 privind “parazitismul social”, “anarhismul” si orice alt
“comportament deviant”. Dezavuarea legii nr. 5 din 6 august 1978 pe
baza careia se putea desface contractul de munca pentru “abateri de la
etica si echitatea socialista”.

- Sustin modificarea cadrului legislativ prin care sa fie înlesnita

procedura de acordare a cetateniei române celor carora le-a fost retrasa
de statul totalitar.

- Sustin modificarea si completarea cadrului legislativ privind accesul la

arhivele legate de perioada comunista. La 17 ani de la Revolutia din
decembrie 1989, a sosit din plin clipa transparentei si accesibilitatii
arhivelor comuniste. Obstacolele întâlnite de catre membrii si expertii
Comisiei trebuie înlaturate de urgenta si fara ezitari. Legea Arhivelor
Nationale trebuie modificata imediat în ceea ce priveste termenele de
acces la arhivele de interes istoric. Neglijarea îndeplinirii obligatiei de
modificare a Legii Arhivelor arata lipsa de vointa politica în a acorda un
acces nediscriminatoriu la arhivele de interes pentru cercetatorii
regimului comunist. O Românie democratica este una în care accesul la
istorie, deci la arhive, este liber si neîngradit.

- Sustin solicitarile fostilor detinuti politici legate de recunoasterea

publica a tragediei prin care au trecut.

- Sustin propunerea privind înfiintarea unui sistem de 12 burse acordate

anual, pe baza de concurs, unor cercetatori tineri interesati de cercetarea
diverselor aspecte ale dictaturii comuniste.

- Afirm necesitatea adaptarii Raportului Final pentru obiective cu

caracter didactic (un manual despre dictatura comunista din România)
care sa fie predat în învatamîntul mediu. Dati-mi voie sa adaug ca

9
aplicarea propunerilor pe care mi le-am asumat astazi va da roade numai
daca ne vom elibera de orice spirit partizan. Dupa 17 ani de la revolutia
din 1989, nici un partid din România nu trebuie sa urmareasca
politizarea actului de condamnare a comunismului.

Gestul meu de azi este consecinta fireasca a faptului ca ne-am asumat, ca

natiune, valorile democratice. În numele acestor valori avem obligatia de
a prelua din istoria noastra ceea ce vrem si ceea ce nu vrem sa
defineasca identitatea noastra de români si de viitori cetateni ai Uniunii
Europene. Or, comunismul de export pe care l-am trait pe pielea noastra
vreme de cinci decenii, este o rana în istoria României, o rana care înca
mai supureaza si pentru care a venit vremea sa se închida o data pentru
totdeauna.

Evocând acum o perioada pe care multi ar dori sa o uite, am vorbit atât

despre trecut, cât de masura în care noi, cei de azi, dorim sa mergem
pâna la capat în asumarea valorilor libertatii. Aceste valori, chiar înainte
de a fi ale României sau ale Europei, tin de valoarea universala, sacra, a
persoanei umane. Daca ne întoarcem acum catre trecut, o facem pentru a
ramâne cu fata spre un viitor în care dispretul fata de individ nu va mai
ramâne nepedepsit.

Acest moment simbolic reprezinta bilantul a ceea ce am trait si ziua în

care ne întrebam cu totii cum vrem sa traim de acum înainte. Ne vom
desprinde mai repede de trecut, vom face progrese mai temeinice, daca
întelegem ce ne împiedica sa fim mai performanti, mai curajosi, mai
încrezatori în fortele noastre.

Pe de alta parte, nu trebuie sa dam dovada de aroganta istorica. Scopul

meu vizeaza o autentica reconciliere nationala, si asta cu atât mai mult
cu cât numeroase tare ale trecutului continua sane marcheze. Societatea
noastra sufera de o neîncredere generalizata. Institutiile statului nu par
înca sa urmareasca vocatia lor reala, care tine de exercitarea deplina a
tuturor drepturilor civile. De la ce se întâmpla în spitale, la procesul de
restituire a proprietatilor, la modul cum se desfasoara actul de justitie, la
relatia institutii publice-cetatean si pâna la realitatea penitenciarelor,
vedem ca lipsa de respect pentru om nu a disparut înca.

Poate ca unii se întreaba ce anume ne da dreptul sa condamnam ? Ca

presedinte al românilor, as putea invoca faptul ca am fost ales. Dar cred
ca avem o motivatie mai importanta: dreptul de a condamna ni-l da
obligatia de a face sa functioneze institutiile statului de drept într-o
societate democratica.

Nu avem voie sa compromitem aceste institutii. Ele n-au voie sa fie

discreditate prin faptul ca ne apropiem de ele cu deprinderile si
mentalitatile trecutului nostru recent. Eu însumi am criticat adeseori
imperfectiunile sistemului nostru politic, ineficienta anumitor institutii.
Dar vinovate nu sunt institutiile statului de drept, ci modul în care noi

10
lefacem sa functioneze, modul în care multi înteleg sa le utilizeze pentru
realizarea propriilor interese.

Sunt multi, de asemenea, cei care, razbiti de greutatile de astazi, par sa-si
fi pierdut încrederea în virtutile democratiei în care am intrat. Ei ajung sa
priveasca nostalgic spre un trecut care, în momentele grele ale acestei
prelungite tranzitii, începe sa le para dintr-o data luminos. Am sa le
raspund ca, merita sa-si reactiveze memoria. Sa-si aminteasca frigul,
foamea, întunericul si umilinta care pusese stapânire peste vietile
noastre.

În casele multor români acestea mai exista, din pacate, si astazi. Nu

trebuie sa uitam ca nicio societate adevarata nu se poate ridica pe
exproprierea libertatii cetatenilor ei. Nicio bunastare nu e posibila într-o
societate de oameni neliberi. Poate ca raul cel mai mare pe care l-a facut
comunismul este ignorarea rostului libertatii pentru fiinta umana. Numai
ca institutiile libertatii democratice nu functioneaza de la sine. Orice
masinarie administrativa, ca sa functioneze, are nevoie de oameni
calificati nu numai profesional, dar calificati si pentru democratie si
libertate.

Am vazut cum sistemul totalitar comunist a degradat simultan

comportamentul institutiilor si pe cel al oamenilor. Trebuie sa
recunoastem ca mentalitatile comuniste continua sa influenteze
societatea româneasca. Am crezut ca putem uita comunismul, dar nu a
vrut el sa ne uite pe noi.

Astfel, condamnarea acestui trecut apare ca o prioritate a prezentului,

fara de care vom purta si în viitor ceva ce seamana cu povara unei boli
nevindecate.

Memoria crimelor comise de regimul comunist din România ne ajuta sa

mergem înainte cu un pas mai decis, sa realizam schimbarile atât de
necesare, dar ne ajuta si sa apreciem cadrul democratic în care traim.
Condamnarea comunismului ne va încuraja sa fim mult mai
circumspecti fata de propunerile utopice si extremiste, care vor sa puna
în discutie ordinea constitutionala si democratia.

În spatele discursurilor nostalgice sau demagogice se afla de multe ori

tentatia autoritarismului sau chiar a totalitarismului, a negarii exploziei
de energii individuale, de inventivitate si creativitate care si-a facut loc
dupa decembrie 1989. Am scapat definitiv de teroare, am scapat de frica,
astfel încât nimeni nu mai are voie sa ne puna drepturile fundamentale
sub semnul întrebarii.

Lectia trecutului ne dovedeste ca orice regim care-si umileste cetatenii

nu poate dura si nu merita sa existe. Acum, fiecare cetatean poate sa
ceara liber respectarea drepturilor sale inalienabile, iar institutiile statului
trebuie sa lucreze astfel încât oamenii sa nu se mai simta umiliti. În

11
aceasta perioada de tranzitie s-a vorbit mult despre criza morala a
societatii. Ea tine de numeroase aspecte ale vietii zilnice.

Sunt sigur ca vom lasa în urma starea de neîncredere si pesimismul

social în care ne-au cufundat anii de tranzitie daca vom face, împreuna,
un adevarat examen de constiinta nationala. Declaratia mea de astazi si
propunerile pe care vi le-am prezentat vor încuraja acest proces.

Nu vreau sa devin “Presedintele care a condamnat comunismul”. Vreau

numai sa fiu seful unui stat care considera ca aceasta condamnare tine de
normalitate, ca, fara aceasta condamnare, vom înainta greu, vom înainta
continuând sa caram în spate cadavrul propriului nostru trecut.

Tot ceea ce vreau este sa cladim viitorul democratiei în România si

identitatea nationala pe un teren curat.

Va multumesc ! La multi ani români! Sarbatori Fericite!

Departamentul comunicarii publice

18 Decembrie 2006

***

A consemnat Pr. Dorin Picioruş.

Publicat în:

• Evocări

on at Comentarii (0)
Tags: Evocări

12
Sa ne redam libertatea de a ne bucura real!

http://www.youtube.com/watch?v=ckiXKWKBbC8

http://www.youtube.com/watch?v=Vrk_0v48_vE

13
 http://www.youtube.com/watch?v=bvAhJXC-0L0

http://www.youtube.com/watch?v=YEZHZHNByCs

Multumim tuturor acelora care au inregistrat aceste evenimente de

redesteptare nationala si le-au facut publice.

14
Multumim membrilor acelor familii care au in componenta lor eroi,
dar care sunt in cer acum.

Multumim celor care ne-au invata sa tipam libertatea atunci cand

era usor sa taci si cand mancam o jumatate de paine pentru ca sa nu
gandim mai mult decat ne permite stomacul.

Multumim tuturor acelora care nu isi permit sa uite cine le-a

procurat libertatea si cu ce pret.

DACA VA BUCURATI DE LIBERTATEA PE CARE NE-AU

CASTIGAT-O EI, ATUNCI SUNTETI CU ADEVARAT LIBERI!

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian

Publicat în:

• Video

on at Comentarii (0)
Tags: Video

15
 Timisoara, 22 decembrie 1989
Daca am uitat cum se striga adevarul, ne putem recontamina auzind
aceste glasuri ale inimii

http://www.youtube.com/watch?v=BjaDBYMdDFY

Psa. Gianina

Publicat în:

• Video

on at Comentarii (0)
Tags: Video

16
 Adevarul are forta de nestavilit

http://www.youtube.com/watch?v=SKkHUIlTMHU

Psa. Gianina

Publicat în:

• Video

on at Comentarii (0)
Tags: psa. gianina, revoluţia română din 1989, teologie pentru azi, Video

17
 Vom avea patru steme
Vom ramane crestini ortodocsi

vom ramane romani

am inceput sa simtim mortii de pe fronturile altora, ca membrii NATO

si va trebui sa invatam sa fim membrii ai UE

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian

Publicat în:

• Diversitate

on at Comentarii (0)
Tags: Diversitate

18
 Daca iti vine sa vorbesti…fa-o!

Cei multi si tacuti, ca sa parafrazez editorialul lui Marius Tuca de astazi

din Jurnalul National, nu apar in sondaje si ii dau dreptate domnului C.T.
Popescu, ca cei multi, oprimatii regimului comunist si revolutionarii
reali trebuia sa faca parte din documentul Tismaneanu.

Nu stiu cate glasuri apar in documentul de maine, pe care multi il

boicoteaza deja si l-au considerat neserios. Cert este ca ar fi trebuit sa
apara multi oameni, adica glasurile acelor care au strigat in strada.
Documentul de 600 si ceva de pagini trebuia, cu adevarat, sa aiba o
limita. El are o limita. Ar trebui sa vedem partile lui bune si pe cele mai
putin bune si sa ne bucuram totusi, ca suntem singura tara din lume (
cum sublinia astazi domnul Plesu), singura tara din lume care
condamna in mod oficial comunismul.

Aceasta e o a doua mare victorie, pe langa aceea, cand am iesit cu flori

in maini in fata unor gloante impersonale, care loveau la intamplare.

Ma bucur ca putem vorbi liber si ca libertatea e o stiinta pe care invatam

sa o utilizam din ce in ce mai bine. Trebuie sa spunem ce ne doare.
Trebuie sa avem curajul sa ne manifestam normalitatea, sa ne dorim
normalitatea si sa ne insusim normalitatea din rasputeri.

Cand vom trece granitele transparente ale Romaniei din ianuarie incolo,
de aceasta data fara vize, trebuie sa ducem un mesaj frumos Europei si
sa invatam Europa sa ne simta ai ei. Nu numai Europa are ce sa ne dea.

Noi avem mai multe de oferit in domeniul spiritului, al credintei si al

culturii noastre, decat ne ofera Europa. Europa ne va da mancare,
masini, euro, mai multa distractie si confort.

Noi vom da Europei credinta noastra, puterea noastra de munca si de

creatie, sensibilitatea noastra, arta si muzica noastra, ii vom da
prospetimea unei lumi nevulgarizate total si care are un mare grad al
masurii.

Lumea civilizata are multa necivilizatie si inapoiere spirituala.

Civilitatea nu tine numai de gradul de prosperitate materiala si de
informatie sau de cadre de eleganta civica.

Civilitatea adevarata pleaca de la dimensiunea duhovniceasca a vietii

umane si a relatiilor duhovnicesti dintre oameni, lucruri pe care crestinii
ortodocsi le vor introduce in Europa cu mare succes.

Nu e de ajuns sa fi doar om cultural, bine informat, un om rasat. Ci

trebuie ca intelectualitatea si prospetimea ta culturala sa fie dublata de o

19
personalitate adanc duhovniceasca, de un fundament stabil in fata
ideologiilor, a patimilor si a esecurilor de tot felul.

Carentele fundamentale ale umanitatii nu sunt de ordin

informational sau economic, ci duhovnicesc.

Daca nu ti-ai stabilit relatiile corecte cu Dumnezeu, daca nu simti ca esti

sprijinit de puterea Lui, daca nu stii spre ce mergi, ce sens are viata ta,
nu poti sa fi o personalitate care sa cutremuri prin maretia si forta ta
duhovniceasca si prin latura intelectuala a persoanei tale.

Biserica Ortodoxa Romana va darui imens de mult Europei si intregii

lumi si darul ei catre umanitate este compus din raspunsuri corecte si
transante referitoare la dilemele religioase ale postmodernitatii.

Cautam placerea tocmai pentru ca nu mai stim dulceata vietii

duhovnicesti si a vederii lui Dumnezeu.

Cautam bogatia materiala pentru ca nu mai stim ca adevarata putere este

cea spirituala, este sfintenia si ca in fata sfinteniei, a curatiei interioare,
nu este nimic mai puternic si mai tare in lumea aceasta.

Cautam sa ne aratam mai destepti si mai eruditi unii altora, tocmai

pentru ca nu mai intelegem ca smerenia si umilinta sunt singurele
inaltimi reale ale umanitatii, care nu pot fi escaladate si nici intrezarite
de cititorii de duzina ai oamenilor.

Da, suntem multi cei care gandim profund si serios soarta lumii. Nu sunt
o persoana izolata. Dar stiu ca sunt si multi care nu stiu ce sa creada, in
cine sa creada, care nu se simt in stare mai de nimic sau carora le e
greata sa fie sinceri cu ei insisi si cu lumea din jurul lor.

Celor care nu vor sa vorbeasca le spunem sa nu taca macar; sa nu taca, ci

sa vorbeasca in continuare cu ei insisi.

Dialogul este mai inainte de toate un monolog.

Sa monologheze cu ei insisi.

Sa nu uite ca sunt chemati sa devina dumnezei prin har, adica Sfinti si nu

niste biete creaturi manipulabile.

Va doresc sa aveti puterea sa va vorbiti crezurile si sa alegeti bine: adica

sa alegeti a va trai intens si corect viata, ca niste slujitori curajosi si
onesti ai lui Dumnezeu.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian

Publicat în:

20
 • Articole

on at Comentarii (0)
Tags: Articole

Democratia romaneasca a inceput cu

…Martirii din decembrie 1989

Daca vedem acest semn

atunci stim ca el reprezinta cinstirea jertfelor din decembrie 1989.

Evenimentul dumnezeiesc din acea clipa l-am resimtit profund si a fost

clipa convertirii mele la credinta. Pentru multi altii a insemnat acelasi
lucru. Atunci am decupat din steagul nostru ceva care nu ne reprezenta,
pentru ca am vrut sa stergem din noi o ideologie care nu ne facea deloc
cinste.

Sunt tributar pe deplin acestui eveniment capital. Sunt tributar pe deplin

Martirilor revolutiei romane si ma rog adesea pentru ei, ii pomenesc la
Sfintele Liturghii pe care le slujesc ca pe niste pedagogi ai mei, ca pe
niste initiatori ai mei in credinta, in curaj si in sentimentul plenar al
libertatii interioare.

De fiecare data trebuie sa mai fie martirizat cineva ca sa te trezesti. Mai

trebuie sa suferi pentru ca sa vezi adancul adevarului.

21
Tinerii care m-au insufletit prin moartea lor in decembrie 1989 nu au
murit in zadar.

Ei au nascut inlocuitori, ne-au dat aripi si in acelasi timp ne-au facut sa

fim cu capul pe umeri.

Sarbatoresc de fiecare data zilele revolutiei romane ca pe zile de

sarbatoare ale natiunii mele si ale inimii mele, ca pe zile de renastere
duhovniceasca.

Nu stiu nici pana la aceasta data cine au fost ucigasii lor, asa, nominal,
un nume dupa altul. Poate ca nu-i vom stii niciodata, dar ceva e sigur: ca
ei nu s-au revoltat in primul rand pentru mancare si o leafa mai buna, ci
pentru credinta si libertate. Daca e sa acuzam pe cineva ca ne-a furat
simtul libertatii, atunci nu numai pe Iliescu si ai lui ar trebui sa-i
blamam, ci si pe toti aceia, care au transformat libertatea intr-un motiv
de uitare a lor, a Martirilor.

Cei care uita ca stau pe oase binecuvantate de Dumnezeu, pe morti

curate, si ca libertatea de a ne trai libertatea s-a castigat prin sange,
traiesc indiferent aceste zile de sarbatoare nationala si crestineasca.

Dumnezeu sa va ierte si sa va aseze cu Sfintii, Bunii mei frati, care ne-

ati facut sa vedem bine in decembrie 1989! Nu v-am uitat toti si nu cu
totul. Cei care ne aducem aminte de voi si va purtam in inimi, va
continuam dorul: o libertate inteleasa corect, ca iubire de Dumnezeu si
de oameni, si de tara si traditiile noastre romanesti.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian

Publicat în:

• Evocări

on at Comentarii (0)
Tags: Evocări

22
 Pornografia & comunitarismul pietei
de consum

Industria porno nu este venita din neant si nu se adreseaza doar unei

singure categorii de oameni, ci ea se bazeaza pe o filosofie materialista
satanista, care doreste propagarea trupului ca obiect de inchinare, de
venerare iar pe de alta parte are in vizor orice segment de public. Acest
lucru este foarte vizibil pe siteurile porno, pentru ca aici apar toti, de la
copii pana la ultrabatrani.

Totul este de vanzare! Aceasta e prima fraza pe care trebuie sa o

intelegi, pe care ei vor sa ti-o insurubeze bine in minte. Tot ce putem
vedea pe net in materie de imagine porno are doua intentii declarate:
1. Imaginile sunt reclame pentru a cumpara productie pornografica.
2. Imaginile porno sunt obiecte de cult in Biserica Satanista.

Daca cititi ce spun satanistii despre filmografia porno si ce spun marile

trusturi americane si europene care se ocupa cu exploatarea sexualitatii,
adica promotorii industriei porno, despre fenomenul ca atare, veti
intelege ca pornografia este rentabila pentru stat si pentru producatorii
ei, ca ea se promoveaza datorita unei filosofii materialiste si ca are drept
scop stergerea din mentalitatea oamenilor a realitatii pacatului.

Filmul porno este un alter ego al comunitarismului materialist, unde toti

se impartasesc in comun din aceleasi surse imagologice si consuma
acelasi fel de idee.

Cand mergem la supermarket si toti mancam aceleasi produse, sa

constientizam faptul ca pe net, daca aceesam imagini porno consumam
iarasi in comun. Adica consumam fara discriminare, intr-un comunism
larg al receptarii imaginii.

Daca au reusit sa ne faca sa avem acelasi nivel de raportare la

pornografie ( si au reusit) atunci planul e in plina derulare. Ei vor mari
gradul de realitate al imaginilor, ne vor umple si mai mult de realismul
fals al sexualitatii, vom intelege din ce in ce mai mult ca toti suntem
niste animele in calduri care nu avem suflete si ca singurul nostru scop,
este acela de a ne destrabala -cum?-intr-un party demential, la care
fiecare sa ne facem de cap.

Un concert rock e un preambul al viitoarelor orgii life, in piete poate, in

stadioane, pe campuri, unde se va considera ca a face sex este tot una cu
a manca sau cu a te spala pe fata.

23
Cifrele de afaceri din industria porno, la nivel mondial, intrec de cateva
mii de ori bugetul pe anul 2007 al Romaniei. Cifra de avorturi este iarasi
infiorator de mare. Cifra subzistentei ne face inima o rana.

Si cu toate astea vom consuma tot mai multa pornografie, tot mai multa
reclama, tot mai multa indecenta, vom suporta din ce in ce mai mult si
cei care nu vor putea face fata, vor claca.

Mondializarea placerii va fi tot la fel de pronuntata ca si piata de capital

sau de marfuri. Recordmanii vor fi nu cei care vor fi mai sanatosi mintal,
ci cei care nu vor fi mai deloc.

Daca suntem pudibonzi in continuare si nu intelegem cum sa ne

protejam de substratul filosofic al industriei porno, vom invata al doilea
dicton al filosofiei sataniste care ii sta la baza: Daca nu te bucuri de
viata esti un fraier!

Bucuria de viata pe care ti-o proclama inseamna a-ti distruge viata prin
orice mijloace.

Pornografia este fata underground a lumii noastre, care aduce multi bani
la bugetele tuturor tarilor, dar si oglinda noastra reala.

Pornografia ne spune ca suntem manipulabili, ca suntem slabi, ca

suntem prosti, ca pentru sex vindem pe oricine, ca nu exista alta
bucurie mai mare decat placerea, ca tot ce avem e doar trupul
nostru, ca nu avem suflet, ca nu exista Dumnezeu, nici Iad, nici Rai,
nici sanatate pe care sa nu o poti trada pentru nebunia placerii
sexuale.

Pornografia socializeaza, ne duce spre unde vor conducatorii nostri. Ea

este animata de crearea unei societati utopice, care nu are alta implinire
decat epuizarea sexuala.

Daca vreti sa nu fim de vanzare, nu va vindeti!

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian

Publicat în:

• Articole

on at Comentarii (0)
Tags: Articole, falsa realitate a imaginilor, falsa socializare prin
pornografie, industria porno, manipulare prin pornografie, mondializarea
plăcerii, pr. dorin picioruş, teologie pentru azi

24
 Prezenta harului in noi. Un raspuns unei
doamne doctor.

Mi-a scris cineva ca sa imi dea lectii si mi-a spus, ca harul lui Dumnezeu
nu atinge mintea noastra, ci numai sensibilitatea noastra. Dumneaei
credea ca inima inseamna sensibilitate si nicidecum si minte. Adica am
avea o minte fara inima si o inima fara minte si implicit o prezenta
imperfecta a harului in noi.

Doamna este o crestina si in acelasi timp si medic.

Si mi-a mai spus si altceva, vazand postarile mele aici, ca noi, cei care
am facut o facultate de Teologie, falsificam intru totul denumirea de
Teologi, pentru ca nu avem nicidecum har.

Avem diplome de absolventi de Teologie dar nu si har, spunea dansa.

Insa noi spunem ca toti crestinii ortodocsi traiesc in har si trebuie sa

traiasca in har, pentru ca harul lui Dumnezeu e cel care ne-a facut
crestini la Botez si noi fara simtirea harului in noi suntem mai putin
crestini sau niste crestini cazuti.

Insa harul lui Dumnezeu, daca il simtim, nu il simtim numai cu o parte a

fiintei noastre, in inima, cum imi spunea dansa, ci in tot tupul nostru si in
tot sulfetul nostru.

Dansa nu stie ca frazele pe care le-a spus sunt o erezie din secolul 3, care
se numeste apolinarism. Ereticul Apolinarie, care era un om invatat, nu
un prost, credea totusi ca Hristos este Fiul lui Dumnezeu, dar ca El nu
avea minte umana, ci in locul mintii a venit persoana Logosului , adica a
lui Dumnezeu Cuvantul.

Doamna a spus ceva asemanator lui Apolinarie, dar atacand o problema

soteriologica. Dansa a spus ca harul lui Dumnezeu nu atinge intreaga
noastra fiinta, ci numai o parte a fiintei noastre, si acea parte unde nu e
har, este mintea noastra. Adica noi suntem niste animale la cap, oameni
fara o minte luminata de har, dar avem inima buna, simtitoare.

Teoria cu pricina, ca femeia este simtitoare, ca ea simte tot, dar barbatii

mai putin sau deloc, face parte din ideologia feminista, unde femeia este
de 3 ori femeie sau de 10 ori, pentru ca sa fie o contrapondere la cat de
vizibil e barbatul astazi in societate.

Harul e in noi, doamna draga, daca il simtim prezent, prin lucrarea

poruncilor dumnezeiesti. Iar daca preotii au sau nu au har trebuie sa imi
spuneti dv., daca il simtiti sau nu. Daca nu il simtiti la slujbele lor

25
inseamna ca sunteti un alt fel de crestin-ortodox, care mie nu imi place
deloc. Daca il simtiti, atunci el exista si dv. sunteti bucuroasa.

Dar daca doriti doar sa va dau dreptate pe nimic, asta nu se poate.

Progresati deopotriva si in cunoastere teologica si in iubire fata de toti
oamenii, lasati-va mai mult de a judeca pe altii si sa va dea Dumnezeu sa
doriti sa faceti cat mai multe fapte bune, ca avem cu totii nevoie de asa
ceva.

Altceva nu va pot spune, decat Sarbatori fericite!

Nevrednicul preot Dorin

Publicat în:

• Scrisori

on at Comentarii (0)
Tags: Scrisori

26
 Atacul la preoti si credinta

In Libertatea de astazi, 16 decembrie 2006, la rubrica Actualitate ( se

observa nuanta, nu?!), gasim iarasi denigrat pe parintele Daniel
Corogeanu intr-un mod incalificabil si se observa predilectia
contribuabililor la articol pentru a denigra zona Moldovei.

Se apropie sarbatorile si trebuie sa ni se arate cat de rai si neghiobi sunt

preotii, dar si toti cei care sunt mai de-o dofta pe lumea asta.

Asteptam Legea cultelor si interdictia de a batjocori insemnele religioase

si slujbele religioase. PRO TV-ul prin emisiunile de odinioara ale lui
Florin Calinescu si ale gastii sale, ca si Leana si Costel, Carcotasii de la
Prima, Divertis sau Lumea lui papura voua de la National TV, au
predilectie pentru a batjocori pe preoti, pentru a le folosi epitrahilul si
nimeni nu riposteaza.

Daca ar fi fost ceva despre familia gay s-ar fi sesizat imediat ACCEPT-
ul.
Insa Bisericile nu riposteaza la orice bascalie televizata, ca tot s-or
cuminti. Insa nu se vor cuminti fara lege.

Biserica Ortodoxa, daca am merge pe principiul agresiunii si relativizarii

prestantei sale publice, ar trebui sa fie prima care sa protesteze ca ii este
lezata imaginea, ca ii este banalizat cultul si ridiculizati preotii si
credinciosii.

Insa noi nu ripostam atat de mult pe cat o fac guralivii ceilalti. E un

semn de intelepciune si bun-simt, pe care nu le au denigratorii nostri.
Pare-se ca nivelul lor este atat de jos incat nu-si dau seama cat de
penibili sunt. Insa nici nu poti sa simti gradul de penibilitate al actiunilor
tale, pana nu vii la pocainta si la vederea sinelui propriu.

Faptul ca suntem ultragiati in chip si fel, arata ca Biserica este singurul

reper sigur, nealterabil in timp al lumii si care nu poate sa fie partizan
unui mod ingust de a privi lucrurile.

Cine priveste ingust lucrurile, face ca domnisoara de astazi din

Libertatea, care nu stia ca la Sfanta Spovedanie nu ne unge nimeni pe
maini, si care ramane tot la fel de desteapta ca si inainte de a scrie
articolul. Pana la urma e dreptul ei sau al lor, sa ramana prosti, daca vor.

Insa prostia si necredinta sunt cele mai rele atribute personale ale
unui om care se vrea matur.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian

27
 Publicat în:

• Opinii

on at Comentarii (0)
Tags: Opinii

28
 Despre comunismul din noi

Subiectul de fata e in topul discutiilor televizate, a raportului de luni al

domnului Tismaneanu si al echipei dumnealui ( se va posta pe siteul
presedentiei), cat si al revistelor de elita ale Romaniei. Aseara, pe TVR
Cultural (14 decembrie 2006), domnul Patapievici si Germina Nagat,
director la institutul de investigatii CNSAS, vorbeau de 2 milioane de
dosare de securitate ce trebuie deconspirate. Pana acum, spuneau
dumnealor, s-au deconspirat doar cele din provincie, o parte din ele, dar
membrii Bucurestiului au fost trecuti in rezerva, pentru o alta transa.

Din detaliile aventurii securistice si ale intrarii prin efractie in casele

noastre, doamna Nagat vorbea de intrari cu manusi pe maini,
controbaiua pe unde doreau si stiau totul despre tine. Apoi faceau
dosare, le legau, le filmau, ce le mai faceau si te tineau minte.

Sistemul comunist este, din acest punct de vedere, unul mafiot.

Cei doi vorbeau despre cunoasterea drepturilor noastre individuale in

fata operatiilor serviciilor secrete.

Dreptul la proprietate privata si la intimitate exclude imixtiunea statului

si a serviciilor secrete in viata noastra personala. Insa, ca si in America
de dupa atentate, drepturile individuale sunt restranse si urmeaza un al
doilea val de comunism si un al doilea sistem de represiune mafiota:
represiunea prin continua supraveghere a tuturora.

Daca terorismul informational din Romania, in epoca comunista, avea

totusi cote reduse, noua privire de sus, de deasupra a noastra, este
generalizata.

Cineva a spus, in mod peiorativ, ca am fost imbolnaviti de o securitate

balcanica . Domnul Patapievici si-a incheiat emisiunea spunand ca nu
am avut si suferinte balcanice, adica usoare, ci nespus de grele.

Pentru a nu ne extinde prea mult si a cita alte surse colaterale,

chintesentiem cele la care am meditat in ultimul timp.

Procesul revolutionar din decembrie ( cum spunea Alex Stoenescu),

revolutia romana din decembrie 1989 a initiat o tranzitie din care nu am
iesit, spre o lume capitalista, pe care nu stim sa o intrezarim prea bine.
Dibuim directia, o mirosim numai si ea va schimba profund Europa si
Romania. Insa plafonul interior, afilierea oamenilor este mai mult spre
un comunism al egalitatii, decat spre o competitie din care sa nu iesi
niciodata. Sondajele de opinie si noi, cu totii, observam ca facem fata cu
greu afluxului de informatie, de tehnologie, cerintelor UE si NATO, si
ca, daca pana acum ne-am pierdut timpul intr-o frumoasa si candida

29
copilarie a muncii, in care nu am pus osul la treaba, ce ne asteapta e mai
mult munca decat distractie.

Capitalism inseamna munca pe branci si pauze si distractie cand apuci.

Vom fura libertatea de a sta jos, de a ne odihni. Pentru ca viata noastra
va fi o fuga dupa a ne mari averea, capitalul, si aceasta fuga ne va vesteji
prea mult capacitatile noastre umane, interioare.

Ca sa scapam de comunism, sa il negam in noi, in fiinta noastra, ar

insemna sa nu mai ne permitem sa atentam la viata altora si sa nu o
subminam in nici un fel.

Insa ideea unitatii si a fratietatii intre noi si a intrajutorarii nu este

comunista, nu este ideologie, ci are la baza ei credinta crestina.

Astept cu interes raportul de condamnare a comunismului ce se va

publica luni, adica peste doua zile, pe 18 decembrie. El va fi o istorie pe
scurt a ororilor comunismului si va ramane ca noi, fiecare dintre noi, sa
cunoastem nu numai ce am trait noi rau in comunism, ci si ce au trait rau
altii. Adica suntem datori sa invatam istoria de dincolo de regie, istoria
de dincolo de manuale, istoria datelor, a marturisirilor, a dramelor
personale nenumarate.

Avem nevoie sa ne lepadam de teroarea trecutului, de insuportabilitatea

lui si trebuie sa ne invatam pentru asta sa iertam. Sa iertam intelegand de
ce, pentru ce s-au petrecut toate astea. Sa intelegem ca am fost presati de
marile puteri sa alegem un sistem criminal si terorist, dar si ca, pentru
diferite interese, si noi am luat parte activa la el sau ca am devenit atat
de mult o parte din constitutia lui, incat acum trebuie sa ne vindecam in
ani grei de incercare de a-l uita.

Trebuie sa iertam si sa ne iertam prin pocainta reciproca.

Un crestin ortodox nu se poate bucura ca altii au fost turnatori, ca altii au

cazut, ca altii au fost niste monstri, ca au fost niste criminali. Si pentru
criminali, si pentru turnatori, si pentru nepocaiti trebuie sa ne rugam si
sa le acceptam existenta.

Istoria nu consemneaza numai pe Sfinti, pe eroi, pe genii, ci si pe

depravati, dezaxati, pe nihilisti si sinucigasi. Cand incepem sa acceptam
ca fiecare are loc pe pamant si in istorie, atunci incepem sa ne impacam
cu istoria, sa ne linistim in ura noastra pentru cei ce ne-au ultragiat
sentimentele si viata, si incepem sa ne vedem calaii cu ochii iubirii.

Imi aduc aminte de Sfintii Mucenici care isi priveau calaii, tortionarii, si
ii luau drept Ingeri si nu ceea ce erau, niste brute ordinare. A ierta nu
inseamna a nu mai stii ce ti-au facut, ci a intelege slabiciunile lor,
pentru ca ti le intelegi pe ale tale.

30
Cand accepti ca nici tu nu esti usa de Biserica, intelegi ca si altul si-a
luat dreptul de a gresi ca si tine, dar ca are si el si tu, dreptul de a se
pocai. Spunea aseara domnul Becali, la OTV, impreuna cu IPS Pimen,
ca atunci cand isi priveste icoanele din casa, simte ca este pacatos in fata
lor, ca Maica Domnului si Sfintii din icoana ii arata ce nu este el.

Daca nu ne plac Icoanele sau nu ne plac anumiti oameni, trebuie sa

intelegem ca nici noi nu suntem placuti de catre toti. Si ca a ne lupta
toata ziua cu toata lumea, a ne injura toata ziua ca asa ne vine, nu
inseamna sa avem o viata fericita, ci un adevarat cosmar de viata.

Comunismul nu este numai trecut. El este si prezentul din noi, atata timp
cat majoritatea dintre noi avem o bucata de viata si in acel regim. Nici
democratia nu e mama echitatii.

Stim asta in mod curent.

Cei care nu au trait deloc in fostul regim au sansa de a uita de

comunism, daca nu il mai vad deloc in noi. Daca nu vom aduce din
comunism in prezent, in prezentul celor care nu l-au trait, frica
tembela de a spune ce esti, ce vrei, cine esti, parvenitismul,
incultura, prostia, intoleranta, maralania de duzina, proasta
crestere si multitudinea de tare ale vietii noastre, le dam o sansa ca
sa nu il doreasca si nici sa il regrete.

Si ei, copiii nostri, au nevoie si trebuie sa fie liberi de trecut, pentru ca sa

isi construiasca prezentul si viitorul de care au nevoie. De aceea trebuie
sa condamnam greselile noastre, ale trecutului nostru, in fiinta
noastra, fiecare in parte, pentru ca cei de acum, necontaminati
istoric de ele, sa aiba curajul sa isi asume greselile proprii.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian

Publicat în:

• Articole

on at Comentarii (0)
Tags: Articole

31
 Un gand, unul singur
Cand treci nepasator peste drumurile pe care le-au batut si altii,
aminteste-ti ca fiecare drum e unic!

Pr. Dorin

Publicat în:

• Reflecţii

on at Comentarii (0)
Tags: Reflecţii

32
C.T. Popescu si Emil Hurezeanu, cand am
devenit turta dulce (14 decembrie 2006)

Se vor desparti cei doi: Cristian Tudor Popescu si Emil Hurezeanu. Vom
pierde alt talk-show extraordinar.

In loc sa se bata astazi, Basescu si Tariceanu ne-au facut turta dulce la

UE.

Vom scrie cu litere mici.

cei doi consuma cherosenul degeaba, presedintele si premierul.
cei doi nu au devenit tablouri.

nu s-a schimbat dar Basescu s-a schimbat la coafura

Nu sunt nici nostalgic si nici cinic, ci ma uit cu detasare, cu racela, la
basescu de atunci,
spune popescu

Ce am vazut?
Basescu nu a demonstrat nimic
Basescu nu a raspuns la intrebarea de ce s-a retras Stolojan.
a mintit cu tupeu
ne-a livrat o serie de referinte la atacurile psd, unele reale, dar altele
discutabile
nu stim daca stenogramele au fost adevarate, demonstrate, demonstrabile

Popescu a fost inginer, iar Basescu nu a fost logic

basescu, cu tehnicitate, cu talent de tehnician a eludat si eludeaza logica
a mizat pe orizontul de asteptare negativ la adresa psd
el a livrat acuze si a castigat impotriva psd

popescu a primit 500 de postari la ziar ca l-a atacat pe basescu

dar el nu facuse nimic lui basescu

basescu e un animal politic eficient, castiga peste tot, dar nu

demonstreaza si in realitate talentul sau pentru politica
se promoveaza excesiv de mult, poate castiga si in 2009 alegerile, dar nu
da raspunsuri esentiale
nu are arme logice

politica nu are morala

politicienii au o morala a efectelor si nu a intentiilor
Basescu l-a inlocuit pe Stolojan, a folosit ocazia, poate ca l-a santajat,
dar adevarul nu l-am aflat

33
Popescu nu renunta la hobbyul de a gandi

un autor francez: criminalul ucide pe cine are de ucis, realizeaza crima,

sterge urmele si se blocheaza in lift. Politia nu il prinde, pentru ca se
petrec alte crime. Insa e arestat pentru crime nefacute de el.

basescu a castigat fara logica impotriva lui nastase

nici prin logica si nici prin corectitudine a castigat alegerile basescu

e o victorie ca a iesit basescu?

mijloacele victoriei lui basescu nu sunt utile pentru romania

basescu nu a devenit presedinte al tuturor romanilor. el este presedintele

unora

{publicitate}.

Discutia este despre cei doi ani de guvernare basesciana si despre modul
cum si-a mintit alegatorii

tensiuni in coalitie mai mult decat intre coalitie si opozitie

marii conducatori ai istoriei si-au castigat cum au putut coroana, dar…au
castigat-o omorand si mintind

chiar daca basescu a fost un razboinic singuratic la inceput, autentic,

chiar s-a baturu cu psd, dar dupa castig nu a uitat ca a fost razboinic

basescu a fost razboinic fara sa fie constructor

el trebuia sa isi foloseasca forta pentru opozitie, nu pentru coalitie

vadim e flancat de becali, geoana e soft pentru basescu, tariceanu e anti

luptator si in pragul unui esec
lumea e pe placul lui basescu si mananca turta dulce la bruxelles

nu ne place turta dulce ci plecam afara

tinerii pleaca din romania si dupa aderare vom pleca si mai multi

am criticat mereu pe geoana dar acum se antreneaza bine politic

geoana dovedeste ca politica e meserie

insa geoana trebuie sa dovedeasca ca castiga

geoana face un efort european
a inceput sa devina un politician european domnul geoana

geoana nu s-a mai bazat pe instinct, deschisul pulovarului, cu pusul

picioarelor pe masa, ci a devenit european
geoana se indreapta spre occident

34
popescu e reactionar. i-a spus lui tuca ca lupta pentru capitalism
intalnire de gradul 3, al lui spildberg

schimbare de subtext

popescu nu stie unde e acasa, in afara de acasa…

iarasi…publicitate}

stim sa avem sarm? stim sa avem minte pentru oameni cu stil?

stim sa fim de persil?

capitalismul o sa vina si la noi

dam mana peste turta dulce

de ce turta dulce?
de ce zambim?
de ce nu mai vrem in europa?
e un accident stupid, cu doi baieti inapti?

turta era dinainte

basescu nu mananca turta dulce, ci o apara

vom lupta pana la unul, pentru ca la unu e masa: expresie comunista

popescu candideaza la presedentie? Nu>>>

popescu intreaba: nu mancati din romania, domnule basescu, dar beti din
romania?

momentul virtual
ati fost santajat?
popescu rade si ar fi vrut o bucata de turta dulce
nu mai prind frazele la masa

o stire mai buna:cei care au migrat au dat raspunsuri afaceriste. cei care
nu au fost in afara nu si-ar risca banii intr-o investitie

17 ani, tot ce am vazut, toate pedederismele anterioare au trecut

frica a ramas in urma
politicienii ne-au tinut pe loc 17 ani
am fost vulnerabili la demagogie
puneam botul la liniste si la pacifismul de tabla

regimurilor anterioare…malformatii…

sa incercam sa fim tot la fel de curajosi ca cei plecati in afara, sa luptam

cu propriile mijloace
francezul stie germana…glume
popescu multumeste ca este intre primii 10 jurnalisti votati de punlic si

35
cititori
nu va veni in semn de protest
la multi ani
un craciun linistit si zile senine
va veni Holl in loc de popescu
noapte buna

trebuie sa stii cate cuvinte trebuie sa spui pentru adevar.

la OTV e domnul Becali si IPS Pimen…

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian

Publicat în:

• Opinii

on at Comentarii (0)
Tags: Opinii

36
Despre ecumenism. Un alt raspuns privat
pentru un masterand romano-catolic

Acest subiect e tratat cu multa ferocitate de catre multi din crestinii

nostri. Adesea se pune semnul egal intre ecumenism si abdicare de la
Ortodoxie, pentru ca e vazut ca o adevarata apostazie.

Multi dintre parintii nostri vad in rugaciunile unor ierarhi ai nostri cu

ereticii, adica si cu BC, o cadere a lor din har. Insa multi dintre
profesorii nostrii universitari si dintre teologi sunt de acord cu
ecumenismul si considera ca si in B. Catolica sunt Sfinti si Sfinte Taine.

Acum depinde pe cine intrebi, ca sa iti dea un raspuns. Insa intrarea

noastra in Consiliul mondial al Bisericilor, a produs un simtitor
relativism dogmatic si moral intre crestinii nostri. Postmodernitatea in
ansamblu este un cadru care provoaca diluarea dogmelor si a
invataturilor divine.

Insa se observa, cu tot ecumenismul tuturora, o duplicitate in cadrul

sedintelor inter-religioase. Cand se vorbeste despre unirea Bisericilor se
vorbeste despre teoria ramurilor, creata pe sol protestant, unde fiecare
Biserica tinde spre unitate, pentru ca nici una, zice teoria, nu ar fi
deplina.

Din cunostintele mele firave despre eclesiologia Bisericii dv ( ma refer

la faptul, ca nu am studii aprofundate asupra teologiei dogmatice
catolice, domeniul in care ma specializez acum, nu ca nu stiu nimic din
dogmele dv), stiu ca BC se considera singura Biserica deplina, cea
adevarata a Mantuitorului Hristos si ca ecumenismul romano-catolic
revendica revenirea la Biserica Romei, considerata drept mama a
credintei. Cu alte cuvinte nu este decat o alta fateta a ceea ce cere B.
Ortodoxa.

Actualul pontif militeaza pentru acest lucru: pentru intoarcerea tuturor la

Biserica Romei si nu pe teoria Bisericilor surori propusa de fostul
suveran.

Ecumenismul nu e privit cu ochi bun si din cauza ca e o lucrare a

ierarhilor, a oamenilor cultivati si nu o lucrare a maselor. Nici noi, care
facem teologie, nu stim prea bine toate intalnirile ecumenice dintre BO
si BC. Ce sa mai ceri omului simplu, care s-a nascut asa si nu il
intereseaza mai deloc unirea Bisericilor?

Exista multa ignoranta in tabara noastra. Doar foarte putini sunt miscati
de o viziune ecumenica a Bisericii, adica de o viziune universalista a
Bisericii mantuirii. Insa, va asiguram de asta, in ceea ce ne priveste,

37
tratam cu multa atentie dezvoltarile teologice catolice, protestante,
neoprotestante sau pagane si le dezbatem in lucrarile noastre teologice,
care inca au caracter privat. Nu am editorii de care am nevoie.

Sunt un preot care nu se multumeste cu fictiuni, cu dulcegarii, ci merg la

surse, multe dintre ele pastrate si oferite in editii critice superbe, de catre
Biserica dv. Studiem pe textele biblice si patristice catolice si protestante
si va suntem recunoascatori pentru asta.

Ne doare faptul, ca multe din Manastirile noastre de renume si dintre

bibliotecile noastre ortodoxe, de marimi impresionabile, au surse
deosebit de valoroase, pe care nu vor sa le faca publice. In munca
stiintifica trebuie sa ne unim fortele si poate ca asa vom putea sa ne
regandim sursele pe care le avem si sa recunoastem ce suntem si ce nu
suntem.

Nu stiu ce va fi in viitor, ce ne va rezerva Dumnezeu tuturor. Ne rugam

intotdeauna pentru pacea, mantuirea si sfintirea intregii lumi in
rugaciunile noastre publice si private. Eu doresc sa ma impartasesc cu
dv. daca ati fi ortodox, daca v-as simti cu totul fratele meu. In ceea ce
ma priveste nu apar un punct de vedere personal.

Nu apar Biserica Ortodoxa pentru ca in ea m-am nascut si pentru ca sunt

preotul ei si pentru ca aici nu ar fi nici un fel de neoranduiala la nivel
uman. Nu. Vad multe care nu imi plac si pentru care ma rog. Insa cred si
marturisesc credinta ortodoxa pentru ca sunt cu totul convins de
sfintenia, deplinatatea si fidelitatea ei peste veacuri, pentru ca simt in
mine harul si pacea Treimii care ma sfinteste.

Daca nu as simti si trai asta, nu as avea nici un curaj sa va vorbesc si m-

as fi facut actor, scriitor sau avocat, dar nu preot. Insa cred acest lucru,
pentru ca l-am verificat si m-am adancit in credinta Parintilor Bisericii
din totdeauna si vad o netagaduita legatura interioara de la primul pana
la ultimul dintre Sfinti. Nu sunt un preot si un cercetator al teologiei
ortodoxe care se crede sfant, nici destept, nici macar unul care am
cuprins 1% din bogatia pe care Biserica adevarului lui Dumnezeu mi-o
ofera.

Insa acest lucru nu ma face sa vad in dv un dusman ci un frate, un

confident, un prieten, ca in oricare om care cauta adevarul si e in stare sa
moara pentru adevarul lui. De aceea, in preambulul discutiei noastre, v-
am cerut sa ne marturisim fara frica si teama credinta proprie, fara
gandul ca vom deranja pe celalalt, pentru ca numai asa intelegem ce
crede celalalt despre sine si ce credem reciproc despre adevarurile
Bisericii.

Reiterez insa intrebarea de ieri, care si pe mine ma intereseaza sa o aflu

de la dv, si anume: cat de evanghelica si de patristica vi se pare Biserica
Ortodoxa?

38
Va multumesc anticipat, domnule Claudiu, si eu, unul, m-am folosit de
rapunsurile dv foarte prompte si echidistante.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian

Publicat în:

• Scrisori

on at Comentarii (0)
Tags: Scrisori

39
Botez si Euharistie. O scrisoare privata catre
un masterand romano-catolic

Va multumesc pentru promptitudinea cu care ne-ati raspuns si ati

demarat dialogul nostru. Vom incepe raspunsul nostru cu Sfantul Botez.

1. Din punct de vedere oficial, e adevarat, noi recunoastem Botezul

catolic ca unul valid, numai in masura in care fostul credincios catolic
gaseste in Biserica Ortodoxa intreaga sfintenie, deplinatatea harului. El
devine valid prin convertirea sa la Ortodoxie si prin primirea Tainei
Sfintei Mirungeri si a Sfintei Impartsanii.

In manualele noastre sau in scrieri teologice diverse, scrise cu tendinte

ecumeniste, in care se dilueaza punctul de vedere ortodox, apare de
multe ori afirmatia ca Botezul catolic este valid, ca e primit ca valid, si
ca i se administreaza crestinului nou-convertit doar Mirungerea si Sfanta
Euharistie.

Insa un preot traditionalist ca mine sau marea masa a crestinilor

ortodocsi cu aplecare asupra evlaviei ortodoxe, gandeste primirea unui
credincios catolic la Ortodoxie, ca o trecere de la erezie la adevarul
deplin.Pana prin anii 60 ai secolului trecut, exista in Molitfelnicul
ortodox o ierurgie, prin care cel care trecea de la catolicism la ortodoxie
se lepada de ereziile gandirii teologice catolice, se dezbara de ele. In fata
acelei ierurgii, fostul catolic aparea drept un catehumen si nu un
credincios botezat valid. El o lua practic de la zero. Era o dezicere
publica de catolicism, de care ii parea rau si recunostea ca a fost pana
acum in necredinta.

Din cauza relatiilor ecumenice avansate cu Biserica Romano-Catolica

insa, Biserica Ortodoxa Romana a renuntat la aceasta ierugie, a scos-o
din uz, multi din preotii ortodocsi traditionalisti avand reactii vehemente
la aceasta atitudine sinodala.

Asa ca in noile Molitfelnice nu mai exista aceasta slujba si noi

administram Sfanta Mirungere si Sfanta Impartasanie celor care vin din
catolicism fara ai reboteza. Multi parinti ortodocsi insa reboteaza pe fosti
romano-catolici, nefiind de acord cu prevederea sinodala.

2. Cei doi parinti vizati au cunostinta despre cum se face Missa romana.
Insa ei se pronunta ca aparatori ai credintei ortodoxe, a credintei lor,
aparand o Sfanta Liturghie ( de fapt 3, dupa cum stiti), asa cum au ajuns
pana la ei. Cand un ortodox nu accepta Liturghia catolica sau pe cea
greco-catolica, nu se uita la forma pe care o are acum. Chiar daca ati
adopta una, o Liturghie, care sa fie identica cu a noastra, nu vor accepta

40
inter-comuniunea cu credinciosi romano-catolici, din cauza ca ortodocsi
vad adevarata si deplina Biserica in Biserica Ortodoxa ecumenica.

Noi marturisim si credem ca Biserica Romao-Catolica a cazut din har,

odata ce s-a despartit la 1054 de trupul Bisericii lui Hristos, fapt pentru
care a cazut in erezii care mai de care mai grave. Dupa 1054 nu mai
vedem in Biserica Catolica nici har, nici Sfinti, nici Sfinte Moaste, si
nici mantuire. Asa se face ca Biserica romano-catolica nu ne accepta
Sfintii de dupa schisma, stiti prea bine asta, si nici noi pe cei pe care ea ii
declara sfinti.

Reticenta cu care un crestin ortodox luminat la minte, cunoscator al

Sfintilor Parinti, o are fata de Biserica Catolica, este aidoma cu relatia
deloc agreabila dintre Biserica Catolica si Bisericile Reformei si cele
neoprotestante.

Si e normal sa nu acceptam reciproc pe cei care ii recunoastem ca Sfinti,

atata timp cat ce spunea Sfantul Simeon Noul Teolog si Sfantul Grigorie
Palama despre vederea lui Dumnezeu si harul necreat nu e acceptat de
Toma de Aquino sau pozitia profund ortodoxa a Sfantului Marcu al
Efesului fata de Sinodul fals-unionist de la Ferara-Florenta, contrasteaza
cu pozitia romano-catolica despre primat, purgatoriu, mantuire,
sfintenie, mariologie etc.

La o eventuala intoarcere a romano-catolicismului, prin pocainta, in

Biserica lui Hristos, in Biserica Ortodoxa, Biserica, stransa sinodal, ar
putea consfinti ca recepte Liturghiile romane, pentru ca ceea ce le
valideaza este harul lui Dumnezeu si nu forma lor. Stiti desigur cat de
simple erau Liturghiile crestine in mileniu 1 si cat de aproape este
Liturghia romana actuala, pe care am vazut-o aici, la Baratia, langa noi,
ca simplitate, de simplitatea liturgica a primului mileniu.

Liturghia ortodoxa s-a imbogatit continuu, pe cand Liturghia catolica

postvaticaniana a devenit tot mai simpla. Gust simplitatea Liturghiei dv,
simplitatea vesmintelor, tacerea oamenilor la rugaciune, insa simt
duhovniceste, in inima mea, la Liturghiile dv. ca nu exista harul
Sfantului Duh acolo, ci un mare gol, un gol plin de desfranare fina si
cutezanta, de demonism si apostazie crunta.

Ma doare nespus de mult, domnule Claudiu, nu stiu daca pot fi crezut,

lipsa de implinire duhovnicesca si lipsa de bucurie reala pe care nu am
intalnit-o in slujbele dv si la oamenii dv pe care i-am intalnit. Si cred ca
nu e o simpla parere, ci e o repercusiune a teologie dv rationaliste,
simplificatoare, care nu mai are paradoxuri, dileme, cautarea ferventa a
harului Dumnezeiesc, pentru ca nu mai simtiti harul lui Dumnezeu care
sa va coboare in smerenie, in sfintenie.

Noi v-am dat un raspuns sincer, din experienta noastra si ca o

chintesenta a ceea ce cred preotii si credinciosii constienti de ce crede
Ortodoxia. Daca veti merge la nestiutorii nostri ortodocsi e jale mare,

41
pentru ca ei nu vad o mare diferenta intre ortodocsi si catolici sau intre
noi si pagani. E o harababura imensa in domeniul cunoasterii teologice,
foarte multi sunt habotnici, rai, razbunatori pe dv, numai pentru ca nu
sunteti ca ei, si probabil ca ati avut ocazia sa va indurereze in stil mare.

Si acum, prima mea intrebare: credeti ca pastreaza sau a mai pastrat ceva
Biserica Ortodoxa din simplitatea evanghelica si medievala a Bisericii
una?

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian

Publicat în:

• Opinii
• Scrisori

on at Comentarii (1)
Tags: Opinii, Scrisori

42
 O parere restrictionista asupra
Traditiei Bisericii

Ideea cum ca Sfintii Parinti ai Bisericii sunt numai cei din primele secole
crestine, este un punct de vedere catolicizant. Tendentiozitatea acestei
pareri vine de la faptul, ca Traditia e vazuta in mediul catolic drept un
tezaur scriptic, o inventariere a cartilor patristice dupa norme de
recept/non-recept si mai putin ca transmisie a unei invataturi curate si a
harului sfintitor. Asa se face ca in mintea multor teologi ortodocsi
planeaza inca ideea ca perioada, epoca Sfintilor Parinti s-a incheiat
undeva la finele secolului al VIII-lea si restul Sfintilor care au scris, au
produs o literatura minora, inferioara primilor.

Hula imensa a acestei afirmatii consta in aceea, ca restrictioneaza

prezenta harului lui Dumnezeu in oameni pana la secolul al VIII-lea,
imparte pe Sfinti in mai mari si mai mici, si mai ales, farama lantul de
aur al Sfintilor, continuitatea sfinteniei in Biserica noastra pana astazi.
Ultimul dintre Sfinti, care a scris teologie, este un Sfant Parinte al
Bisericii fara nici un dubiu. Sfantul Siluan Athonitul, Fericitul Dumitru
Staniloae sau Sfantul Justin Popovici sunt tot la fel de Sfinti Parinti ai
Bisericii, de normativi, precum este Sfantul Simeon Noul Teolog,
Sfantul Atanasie cel Mare sau Sfantul Pavel.

Ceea ce ii leaga pe toti Sfintii este ca au scris si au trait intru Duhul.

Daca este acelasi Duh, acelasi Hristos si acelasi Tata, adica aceeasi
Preasfanta Treime, de ce sa nu fie si Sfintii lui Dumnezeu cu totii
Parintii nostri, chiar daca au scris, chiar daca nu au scris teologie?
Sfanta Parascheva sau Sfantul Dimitrie Basarabov sunt Parinti ai
Bisericii, sunt guri teologice ale Bisericii prin harul si luminarea pe care
ne-o aduc, chiar daca nu au scris nici un rand sau nu ni s-au pastrat
cuvintele lor.

Traditia Bisericii inseamna si modul in care trebuie sa facem slujbe, sa

ne inchinam, sa credem, sa scriem teologie, dar si modul in care sa
simtim pe Dumnezeu, sa Il iubim pe El, sa ne rastignim zilnic pentru El.

Cum trebuie sa ne raportam la Tezaurul Bisericii, de invatatura si

sfintenie, adica la Sfanta Traditie, invatam la propriu, daca avem un
Parinte Sfant, care sa traiasca langa noi si care sa ne transmita atat
cuvantul credintei cat si sfintenia lui, modul sfant in care trebuie sa il
intelegem.

Asa ca Traditia Bisericii cuprinde ( scolareste spus) tot ce nu sta scris in

Scriptura, dar care se simte, se experiaza in Sfintele Taine, in Sfanta
Liturghie, in rugaciune, in fapta buna, in lupta cu patimile. Traditia este
prezenta Sfantului Duh in Biserica, in Sfinti, care ni se da si noua, in

43
masura in care ne facem proprii, ne incopciem mintea in modul de a
gandi al Bisericii, care urmeaza rastignirii de sine, a mintii si a poftelor
noastre trupesti.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.

Publicat în:

• Cuvinte duhovniceşti
• Opinii

on at Comentarii (2)
Tags: Cuvinte duhovniceşti, Opinii

44
 Si pe noi ne bucura gazda pe care am gasit-o

Parinte Eftimie,

si pe noi ne bucura gazda pe care am gasit-o, adica pe Prea Cuviosia

voastra. Desi nu cred sa va fi vazut vreodata sau cine stie ( Bucurestiul
este atat de mic cand esti preot, si toti te vad, chiar daca nu iti spun ca te
vad sau nu se bucura sa te vada), am fost foarte bine primiti, cu toate
scuzele de rigoare. Personal, face in face, nu cunosc pe nimeni de pe
acest forum.

Deci sunt extra-comunitar in fata dv. Insa, cu harul lui Dumnezeu, ne

bucuram de aceeasi mare harisma a preotiei, pe care o purtam cum
putem fiecare. Postarile noastre au fost vazute ( au tot dreptul) de unii
din fiii dv duhovnicesti ( presupun ca multi sau unii sunt) cu
animozitate.

Ne-au comparat cu dv si nu am prea iesit, pentru unii, la cantar. Adica

dv cantariti mai mult, aveti carate mai multe, sunteti un aur de mai multe
carate iar noi suntem neavenitii care au batut la poarta, si pentru ca nu
sunt bine cunoscuti, sunt pusi in rand cu ceilalti. Exista si o astfel de
ospitalitate, care nu face diferente, ci e o aspitalitate cu duiumul. Imi
aduc aminte cum marele Nifon al Constantinopolului, intorcandu-se din
Tara Romaneasca, ca un mare facator de minuni, treces drept calugar de
rand ,in fata celor care nu il cunosteau si intr-o Manastire,il pun sa duca
animalele la pascut.

Nu insinuez acum sa imi dati dv vreo functie sau sa ma puneti in icoana

pe perete. Insa constat, nimic mai mult, ca fiind comparat cu dv, nu imi
permit sa fiu dv si nici nu vreau sa fiu dv. Nici dv nu trebuie sa vreti sa
fii altceva sau altcineva decat sunteti.

Mi s-a cerut sa fiu smerit si sfant si bun ca dv. Din pacate nu pot sa fiu.
Nici macar nu pot sa am barba ca dv, desi, si noi, purtam barba si par
lung, cum nu prea poarta doctorii in Teologie de astazi. Intr-un cuvant
nu pot sa fiu ca dv si nici nu vreau sa fiu.

Insa oamenii care va iubesc de aici, va dau in fata mea drept exemplu( si
bine fac, daca chiar sunteti) iar eu scriu la dv in casa, adica pe forum, ca
un om atent si disciplinat. Nici mai mult si nici mai putin. Sunt atent, ca
un duhovnic atent si scriu, fara sa vreau sa va fur galeria de fani. Da, se
intampla ca noi sa gandim altfel decat dv in unele puncte ( si e normal sa
fie asa) pentru ca noi, in Biserica, nu avem o invatatura standard, batuta
in cuie (asa cum pretind manualele de Teologie ca este invatatura
noastra de credinta), ci una formata din zeci de mii de carti, din care dv
si eu nu avem decat 1% citite.

45
Fiecare parinte si teolog vorbeste din cat a cuprins, din cat a trait, din
cate i s-au revelat de catre Dumnezeu. Daca dv stiti mai mult eu nu va
invidiez, dar daca vi se pare ca stiu mai multe, sa nu imi cereti sa stiu
mai putin. V-am citit cateva din postari( ma refer la punctele teologice)
si mi-am dat seama ca profilul dv in ce priveste cunoasterea teologica e
mai mult scolaresc, rudimentar, ca sunteti un om caruia ii plac mai mult
chichitele sau cel putin, raspundeti adesea la ele.

Nu stiu ce biblioteca aveti, nu stiti cat de mult puteti sa ajungeti la surse

si sa cititi pe Sfantul Dionisei Areopagitul in greaca si pe Dumnezeiescul
Augustin al Hipponei in latina, spre exemplu, si nici nu imi pot da seama
cati ani aveti. Ce stiti si cum spuneti ceea ce stiti este treaba dv si vorbiti
in numele dv. Nu trebuie insa sa va para rau si nici sa opturati glasuri
care spun ceva mai mult sau au o parere diferita, nu divergenta, total
divergenta, cu a dv. E spre binele comunicarii, in care fiecare s-a angajat
aici de unul singur, fara sa fie platit de statul roman sau de Biserica
ortodoxa romana, ca sa discute principial. Din partea noastra, daca
binevoiti a ne ingadui prezenta, veti avea discutii principiale, la masura
noastra si cu vorbirea noastra.

Cu dragoste, nevrednicul preot Dorin,

fratele dv in Domnul.

Publicat în:

• Scrisori

on at Comentarii (0)
Tags: Scrisori

46
 Iubirea se exprima si prin cuvinte

Parintele Savatie nici nu isi doreste si nici nu trebuie sa isi doreasca sa se

numeasca Fericit. Oamenii Sfinti plonjeaza in smerenie si nu in cuvinte
mari despre ei insisi domnule/doamna draga.

Cum nu stiu ce inseamna altrix sau daca sunteti barbat sau femeie, mi-e
cam greu sa ma descurc cu personalizarea dv. Fie si asa, trebuie sa va
spun, ca cinstire inseamna iubire. A cinsti pe cineva inseamna ati spune
ce ai in prisosul inimii fata de el. Daca dv spuneti un nume drag dv
altcuiva, si daca celalalt nu il recepteaza cum se cuvine, va doare inima
ca acest lucru nu s-a intamplat. Daca se intampla asta, inseamna ca va
pasa de acel cineva pe care il iubiti dar si de numele pe care il pronuntati
si care reprezinta pe cineva.

Numele nu este folosit in disparitate cu persoana. Numele indica

persoana pe care o iubim si cum ne raportam la ea in cuvinte, tine de
iubirea noastra. Nu putem sa venim la cineva iubit cu orice cuvinte.
Trebuie sa stim sa ne punem iubirea in cuvinte, adica inima in cuvinte.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian

Publicat în:

• Opinii
• Scrisori

on at Comentarii (0)
Tags: Opinii, Scrisori

47
 Despre iubirile amanate ale ortodocsilor

Frate Ciprian, ( probabil ca Cip e o prescurtare de la Ciprian), raspunsul

dv. e unul pseudo-clasic. Era unul din raspunsurile asteptate la o astfel
de declaratie publica, de iubire si respect duhovnicesc catre un Parinte al
Bisericii. Ca si dv. stiam acest raspuns. Numai ca iubirea noastra nu
trebuie sa fie amanata dupa moarte, daca suntem incredintati de sfintenia
si de harul lui Dumnezeu din cineva.

Daca dv aveti o sotie sau veti avea, o veti iubi acum sau dupa moarte?
Raspunsul cel mai probabil este ca o iubiti acum si dupa moarte. Tot la
fel trebuie sa stea treaba si cu iubirea noastra fata de cineva, cu respectul
fata de cineva, cu recunostinta vie fata de cineva pe care il iubim. Numai
ca, daca nu iubim un Sfant pe care il cunoastem si il recunoastem inca de
acum, de cand e cu noi, il vom cinsti dupa moarte ( daca il vom cinsti)
dar nu vom avea cu el indrazneala pe care am fi avut-o, daca am fi fost
intr-o mare intimitate cu el inca din viata asta.

Oamenii pot cadea. Oameni foarte sfinti se pot pierde. Stim asta. Dar
frica de a nu cadea cineva nu are nimic de-a face cu noi. Dumnezeu Isi
face Sfintii sa stea. Noi putem numai sa ii iubim si sa invatam de la ei.

E o grija eterodoxa, un gand demonic mai pe sleau, sa te temi sa iubesti

sau sa cinsteti pe cineva, de frica sa nu devina altceva peste un timp si sa
cazi tu de fraier. Eu cred ca trebuie sa ii iubim pe oamenii duhovnicesti
ai zilelor noastre si sa le-o aratam in mod efectiv. Sa ii sprijinim prin
iubirea, fidelitatea si cuvantul nostru, pentru ca ei sa nu se piarda si noi
sa ne salvam din moartea pacatului.

Eu cred ca dv. aveti o problema cu iubirea. Or sunteti iubit prea putin, or

credeti ca iubirea si respectul trebuie sa fie tacite, spuse in soapta sau
dupa moarte. Daca iubiti pe cineva, spuneti-o acum dar si dupa moarte!

Nu lasati timpul pe langa dv, pentru ca sa aveti oameni care sa va

iubeasca si pe dv. Aveti oameni care va iubesc dupa cum ii iubiti dv?
Iubiti pe cineva mai mult decat pe dv? Sunt intrebari la care trebuie sa
reflectam adanc.

Multumesc pentru apelul de primire si ne vom mai scrie, cu siguranta.

Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian

Publicat în:

• Opinii
• Scrisori

48
 on at Comentarii (0)
Tags: Opinii, Scrisori

A vorbi despre minuni vii

Daca discutam persoana Fericitului Savatie Bastovoi, avem in fata o

minune care umbla printre noi si stie-lucru esential de stiut- sa vorbeasca
ca noi, pentru ca are mintea unui tanar postdecembrist si postmodern,
care stie sa se adapteze la situatie, la oameni.

Cartile Sfintiei sale se vand nu pentru ca sunt mici si se cumpara, nu

pentru ca sunt facile, ci pentru ca sunt altfel decat ale Fericitilor Parinti
romani traitori in secolul XX. Un tanar care asculta hip-hop si stie sa
dracuie in cateva limbi, va gasi discursul teologic al Fericitului Cleopa,
al Fericitului Teofil sau al Fericitului Arsenie de la Techirghiol mai
prafuit, mult mai impropriu lui, decat cuvintele Fericitului Savatie, care
uimeste prin pocainta lui coplesitoare, prin rapiditatea cu care a ajuns pe
niste culmi neajunse de altii, prin rapiditatea cu care stie sa dea
rapsunsuri clare la niste probleme neclare si mai ales prin faptul ca e un
fost poet care stie sa fie un Parinte actual al Bisericii Asta nu inseamna
ca pe ceilalti Fericiti Parinti nu au cine sa-i citeasca. Exista un public
pentru fiecare, cum exista un talk-show pentru fiecare.

Parintele nostru atinge probleme spinoase in cartile sale. Vorbeste

despre arta, ateism, probleme ale tinerilor, despre bucurie si necadere in
deznadejde, face exegeze cuceritoare le Scriptura si Parinti, stie sa fie
acid dar si retinut, este concis dar si impunator. Este iubit frenetic si
contestat frenetic. Daca eu fac parte dintre cei care il iubesc si il cinstesc
mult, sunt si din aceea care il fac un impostor, un nebun sau un sarlatan.

El enerveaza. Si are si de ce.

El enerveaza pe teologii de profesie pentru ca este teodidact, adica

invatat de Dumnezeu.

El enerveaza pentru ca tinerii il gusta, ii gusta opera teologica si devin

mai transanti cu neregulile oamenilor Bisericii, oricare ar fi ei.

El enerveaza pentru ca indeamna la citire si la renuntare la vicii, la

asceza si bun simt.

El enerveza pentru ca e un om duhovnicesc iar multi cred ca il inteleg,

dar sunt prea departe de el.

49
Nu, pe mine nu ma enerveaza el, ci ma bucura! As vrea sa avem vreo 21
de milioane de-ale Savatie in tara, si nu as fi nici atunci enervat.

Cand ne nerveaza ceva, cred ca trebuie sa ne gandim ce e in neregula cu

noi. E bine sa luam atitudini fata de rau, de pacat, insa sa ne cercetam
bine, cat de mul acele lucruri pe care le detestam sunt si in noi.

Va invit sa nu mai postati numai textele sale sau ale altor Parinti ci sa le
si comentati! Prin faptul ca le postati opera aici aratati ca ii sitit. Cat de
mult ii si intelegeti?! Despre asta as vrea sa citesc pe forumul Sfintei
Manastiri Darvari. Si despre asta, iubitilor…

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian

Publicat în:

• Opinii

on at Comentarii (0)
Tags: Opinii

50
 Tamponat de cultura

Gica Petrol, intre orele 12-13 ale anului curent a fost calcat frontal, fara
derapaj, fara preaviz, fara coliziune, dar frontal, de catre un cuvant al
scriitorului Marin Iarba Verde.

Panica l-a cuprins deodata cu exclamatia.

Impactul a fost asa de grabit si de inopinant, ca i-au venit o groaza de

intrebari in cap, pe care nu si le mai putea retine.

Toate intrebarile parca venisera in capul lui si era nevoit, sa stea cu

capul pe perna, pentru ca avea senzatia ( ciudata senzatie la intelectualii
astia!) ca i se scurg ideile prin urechi daca sta drept sau ca o sa inceapa
sa zboare, daca iese afara din casa.

Frematarea vietii lui era agravant de grava.

Era ca o revista cu de toate, plus o tona de mambucia sau de gringo-

vringo ( habar am ce sunt alea!), ca ii venea sa faca traznai.

Insa nu din alea deocheate, ca tot omul ( ca el e intelectual, chiar daca il

cheama Petrol; inainte il chmea Ardei, dar si-a schimbat numele, ca a zis
ca e mai de gasca numele asta nou), ci de super-cultura.

Si prima idee pe care a si pus-o in practica a fost sa il dea in judecata pe

scriitorul Marin Iarba Verde - de ce? - pentru ca l-a facut sa gandeasca
atat de mult si asa de repede, de ii vine sa o ia razna, conform
cantecului suntem toti razna .

El era inteletual, dar unul asezat, din popor.

Nu prea iesea in evidenta pana la data cu pricina.

Omul statea acasa si le facea, le gandea pe ascuns, ca sa nu il vada

nimeni.

Cand scriitorul Marin Iarba Verde l-a accidentat frontal, dupa cum am
zis,cu un cuvant, ( auziti si dv.: cu un cuvant!) si l-a capiat de cap, Gica
Petrol si-a dat arama pe fata si ii venea sa nu mai gandeasca in ascuns ci
in vazul lumii.

Tocmai de aia era atat de capiat.

Pentru ca oamenii il stiau de baiat modest, calculat, dragut,

nepalavragist, si nu de orator, vere. Asta era drama lui: nu stia cum sa o

51
mai dea, ce sa zica! Daca sa scoata flori pe gura sau sa tot taca malc,
daca sa behaie si el ceva sau nu…

Era intr-o droaie de dubii.

Scriitorul Iarba Verde se prezenta la tribunal si lua act de plangerea lui

nea Petrol; ca asa i se mai zice: nea Petrol. Unii, mai de-o dofta, au vrut
sa ii spuna: maestru Gica Petrol, sau mestre Gica Petrol. Dar el nu a
primit nicidecum. S-a lepadat de asemenea gargauni si a preferat tot
apelativul sau genitivul sau vocativul sau abrazivul ( ce e asta), de: nea
Petrol.

Iarba Verde a fost uimit, in definitv, de traznaia lui nea Petrol. El, care
fusese invatat, ca toata viata lui sa fie un revolutionar al ideii, un geniu
al exclamatiei, un cultivator neintrecut al punctului, virgulei, cratimei, al
dinozaurilor, al hahalelelor si al crocombaurilor, adica al culturii, era
vexat in sinea lui, ca a tamponat asa de bine pe nea Petrol, dar Petrol nu
e multumitor deloc.

Iarba Verde se astepta la un premiu, la o insigna, la un grad de cavaler in

retragere. Nici prin cap nu ii trecea, ca domn Petrol, care are si el o
functie, un nume, de intelectual, sa fie frizat in demnitatea lui pentru ca a
fost pus sa gandeasca, putin mai mult decat obicei.

Ca atunci cand a fost intrebat de procuroare, daca nu ii pare rau ca l-a

facut de cacao pe domnul Petrol, el a raspuns, transpirat ca o margarina,
ca da, il doare de facatura asta, dar nu ii pasa.

Cum domnule nu iti pasa?, il intreba procuroarea sau judecatoarea, care

o mai fi fost acolo.

El se ridica transant, ca o fata de scriitor, puse ochii pe Petrol, care se

facuse cat o margea de clestar si ii zise, dar nu ca pentru el, ci ca pentru
ea: Acest domn trebuie sa imi multumeasca pentru ca l-am facut sa
gandeasca mai mult. Inseamna ca si-a intrecut conditia lui de biet
intelectual, si a trecut in faza de super-intelectual. Daca gandesti, vorba
lui HPIJUYHGTR, atunci esti o fiinta solemna, bucuroasa si candida.

Aplauze furtunoase. Pana si scaunele saltau si ele in sus, deocheate de o

asemenea diatriba, parca.

Domnul Petrol insa, nu se lasa intimidat si spuse, cu o deosebita abilitate

in a potrivi cuvintele: Cu toate acestea, pentru ca am vrut sa spun printre
altele…da, recunosc, nu o sa se mai intample…Cred ca a fost o eroare
din partea mea….

Sala iarasi a tropotit.

Aceasta masa imensa de asasini platiti, de tiitoare si de logofeti a sarit in

sus, arsa de emotia trepidanta, alchimica, sforaitoare a discursului sau.

52
Domnul Petrol, dupa ce ca mai fusese si calcat pe demnitatea lui de
intelectual, dupa ce ca fusese facut mai putin ganditor decat se credea a
fi, a trebuit sa plateasca si tribunalul si chiria si intretinerea si lu’ aia
mica pantofii de scoala si a trebuit sa isi mai ia si un pachet de tigari ( nu
spun marca) si un rachiu colea in colt, la terasa, ca nu o fi foc.

O viata are omul si tot o gandeste, o rasuceste, se duce dupa ea pe la

tribunal, i-o impoziteaza aia de te doare creierul ( tot el) si apoi, cu ce te
alegi?

Cu ce ma aleg eu din atata gandire, se gandea nea Petrol, cand trecuse si

de a treia bere dupa doua pahare de tuica buna, sanatoasa, si uitase tun
de Iarba Verde, scriitorul Marin Iarba Verde, steaua Romaneasca si
mondiala a culturii noastre.

Fapt pentru care este sau concluzia nu sta in almanahuri ( nu in

almanahe), nici in teroristi, nici in comunisti, nici in democrati spoliatori
de nori ( are rima), ci in munca, in munca si cu capul, si cu sapa, si cu
mistria, si cu umarul la treaba, si ca eu am ras astazi cu dv. dupa ce mi-
am terminat treaba si nu inainte de asta.

Asa ca spor la munca si dupa ce terminati, mai stam la taclale!

Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian

Publicat în:

• Umor fără dinţi

on at Comentarii (0)
Tags: Umor fără dinţi

53
De ce ne plac oratorii sau aia care le zic bine?

Lumea sta in fotoliu si priveste duminica seara la Altfel. Domnul Plesu

le zice cu stil, e incomodant pentru frugalizatorii mintii, pentru
tabloidarzi, iar domnul Liiceanu ne duce in meandrele fine ale
intelegerii. Daca nu ne plac inseamna ca ne vine sa cascam. Daca ne
plac, inseamna ca nu mai vrem sa se termine emisiunea. Poate ca e de la
sine inteles, ca imi plac si nu vreau ca Realitatea TV sa ii desfiinteze din
februarie anul viitor, cand, sper sa nu fi inteles prost, expira contractul
emisunii.

Ni se livreaza sentimente bune, fraze geniale, umor de mare calitate si

discutii de inalta tinuta academica, adica omeneasca. Mai pe scurt: o
emisiune traznet de buna!

Tot la fel de buna e si Cap si pajura, fiecare cu profilul ei, unde domnul
Cristian Tudor Popescu exaspereaza pe ascultator cu gandirea pe loc,
sfichuizanta, dura, categorica, aidoma lamei de barbierit cand vrei sa
fugi si te tai de curge sange si domnul Emil Hurezeanu, bonom, cu
zambet pus peste sare, care atata la melodia inimii si leaga frazele cu o
claritate de te da afara din casa, daca nu iti place casa. Adica, tot de bine.

Dar mie imi plac si cei care nu prea plac sau imi plac oameni care sunt
total diferiti unul de altul pentru ca fiecare are ceva al lui.

Daca domnul Gheorghe (Politica frate!), domnul Paler si domnul C.T.

Popescu, mie, ca preot, nu imi plac la capitolul credintei, pentru ca sunt
atei declarati si o spun cu durere, ca oameni taiosi, dintr-o bucata, cu un
stil zdrobitor, imi plac la culme.

Prefer atata gandirea cat si credinta, vigoarea si delicatetea credintei

domnului Patapievici, care starneste intotdeauna repulsie celor care nu
pot fi elite culturale, pentru ca nu s-au construit deloc, in nici un fel sau
nu au facut-o sistematic ca el. In Idei in dilaog se pune ultimul, pe
pagina de final, cu un articol de fiecare data percutant si asta inseamna
modestie.

Respect statul jos, pe scaun, de atatea ore al domnului Dan Diaconescu

de la OTV si rabdarea lui cu fiecare invitat. Respect delicatetea si
modestia doamnei Mociornita si discursul ei autentic feminin ( nu
feminist), care e o incantare. Respect discusrul inchegat si plin de miez,
un regal, al istoricilor Alex Mihai Stoenescu si Adrian Cioroianu,
locvacitatea domnului Pruteanu si a domnului Adrian Paunescu,
discursul amplu si cu zeci de nume si date al domnului Vadim, dar si
discursul mai rudimentar, dar plin de prospetime teologica de multe ori
al domnului Becali sau tenacitatea domnului Vanghelie.

54
Respect, stimez, iubesc muti oratori, vorbitori, comentatori, scriitori,
preoti, artisti, actori, pentru care ar trebui sa stau ore intregi, ca sa spun
ce cred despre fiecare. Insa imi plac si ne plac oratorii autentici tocmai
pentru ca ajung la inima noastra, ne dau detalii despre ei, despre viata,
pentru ca in definitiv ne place autenticitatea vietii si a experientei.

Talk-showurile sunt gustate de mai toti pentru ca sunt life, pentru ca au o

doza ridicata de imprevizibilitate, pentru ca asteptam spontaneitatea,
neprevazutul. In video chatul de la Realitatea TV, unde internetistii fac
impreuna cu moderatorul o emisiune privata, se vede rolul determinant
al neprevazutului. Ei nu stiu cine ii vede si nici nu stiu ce vor fi intrebati.
Insa intrebarile noastre si ale moderatorului fac emisiunea. Implicarea
celor doua parti, a publicului privat si a moderatorului, scot din invitat
intrebarile.

Astfel, daca oratorii ne stiu intrebarile, daca ni le intuiesc si vorbesc

despre ele, daca ne dau niste raspunsuri, noi stam cu gura cascata la ei si
ii ascultam.

Insa oratorii corecti cu noi si cu ei, care ne spun transant lucrurile, care
se consuma pentru noi, aceia sunt iubitii publicului. Problema e ce facem
noi pentru oratori?

Daca ii cinstim, daca ii elogiem, daca le facem viata mai usoara aratam
ca suntem demni sa ne vorbeasca. Daca ne impartasesc experientele lor
pe gratis iar noi beneficiem de ele, nu ar fi tot la fel de corect ca si noi sa
le urmam exemplul?

Imi place sa felicit oamenii si sa le multumesc pentru binele pe care il

fac altora. E normal sa fii recunoscator cu cei care te creeaza si iti sustin
moralul.

Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian

Publicat în:

• Opinii

on at Comentarii (0)
Tags: Opinii

55
 Intoleranta si credinta noastra

Discutiile intre forumisti sufera cel mai adesea de intoleranta si culmea,

noi, crestinii ortodocsi, suntem cei mai intoleranti cu cei care nu sunt ca
noi sau nu sunt la nivelul nostru. Imediat ti se cere sa fii ca grupul lor. Ti
se cere sa te conformezi si mai niciodata nu ti se face supriza de a se
conforma tie.

Cum am putea sa fim la fel, daca nici nu ne cunoastem? Si chiar daca

ne-am vedea fizic, cat ar trebui sa stam de vorba, ca sa ne cunoastem cat
de cat?

Baiul vine de acolo, ca cel ce te citeste nu intelege ca tu faci un efort ca

sa scrii, tu, oricare, si ca nu vrei in nici un caz sa fii deranjat interior de
cel care te citeste. Eu citesc orice, pe oricine, fara sa pun conditii. E si
normal sa fie asa. Cel care scrie scrie la nivelul lui, ce crede el, daca vrei
il citesti, daca nu vrei nu il citesti. Iar daca nu il citesti, tu ai de pierdut si
nu altul.

Insa a transforma cititul intr-o ideologie si a considera ca cine nu e ca

noi e impotriva noastra, asta e o ingustime de minte. Daca tu ai o
intelegere, un crez si crezi cu putere in anumite valori, vorbeste deschis
despre ele si cine le vrea, sa se ralieze la ele in mod liber, fara sa ii
impuna nimeni.

Ce are credinta in Dumnezeu cu forta sau cu lovirea peste gura, cu

cuvantul, a celui care nu crede ca mine? Nimic! Daca credinta inseamna
iubirea mea pentru Dumnezeu, care ma implineste, cum m-ar putea
deranja in mod fundamental, atat de fundamental unul care nu crede si
spune numai prosti, daca eu sunt absorbit de iubirea mea pentru
Dumnezeu?

Insa intoleranta la parerea altuia arata ca nu vrem sa auzim pe celalalt, ci

vrem sa-i anihilam personalitatea, crezurile, experienta. Daca nu
toleram, daca nu admitem parerile sincere ale oamenilor, in care ei cred,
nu facem altceva decat sa ii oprimam moral si afectiv si sa ne aratam
niste tortionari ai spiritului.

Credinta ortodoxa nu admite lipsa de noblete sufleteasca, marlania, datul

in barba la fiecare cuvant, strambatura fetei cand ne vedem cu cineva,
impunsaturile de prost gust. Nu le admite pentru ca nu ii sunt proprii.
Toleranta inseamna sa stii sa vezi pe altul si sa il accepti daca vrea sa
vorbeasca sincer cu tine.

Intoleranta inseamna sa te crezi singurul posesor al intregului adevar in

orice problema si sa nu vezi, ca tocmai iubirea si comunicarea te fac

56
mult mai incapator pentru adevar, ca adevarul intra in sufletul tau pe
masura ce vezi mult mai profund pe oameni si lumea in care traim.

Suntem intoleranti, in concluzie, pentru ca nu vedem frumosul din

oameni, nu vedem micul frumos din marele urat sau marele frumos, care
mai are si mici pete.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian

Publicat în:

• Opinii

on at Comentarii (0)
Tags: Opinii

57
 Invitatie la supliciul mintii…si al inimii.
Scrisoare deschisa pentru dv.

( Trimisa unui Forum ortodox)

Ca sa intelegem ceva, inevitabil, trebuie sa ne facem mintea mai mare.

La fel si inima. Daca presupunem ca nu putem lega nici o discutie cu
nimeni si ca nimeni nu ne poate intelege, e de la sine inteles ca noi
suntem cei mai buni, adica cei mai singuri. Nu stiu cine, de ce, pana
cand am fost si voi fi invitat alaturi de dv. Nu stiu nimic despre dv. si dv.
nimic despre mine. La o prima vedere ar fi trebuit sa sterg mesajul de
intampinare, daca as fi mers pe ideea, ca dv., grupul dv., din care fac
acum parte, imi este ostil, chiar daca este unul crestin-ortodox.

Ca webmaster a mai multor forumuri, ca preot ortodox care are ce face

acasa toata ziua, sau ca doctorand in Teologie, care citeste, scrie, traduce
etc., n-ar fi trebuit sa intru,nu? Nu stiu cati din dv. o fac la invitatia
altora. In sectiunea linkuri a dv. la dorinfather@yahoo.com este un link
spre Teologie pentru azi, pe care o conduc. Nu stiu cati dintre dv. ma vor
vizita. Dar eu am facut pasul spre dv., sa va bag inb seama, sa va cunosc,
sa ma aproprii de dv.

Si ma aproprii de dv. desi este un supliciu, e o greutate, dupa cate am pe

cap, sa mai stau si cu dv. de vorba. E un supliciu pe care mi-l asum.
Conditiile de la intrarea in forumul dv. erau acelea sa fiu crestin ortodox
si sa nu promovez ecumenismul.

Inteleg ca prima e de bine, dar a doua, nu. Adica, daca sunt preot
ortodox, se pare ca ma aflu in aceasta oala a dv., dar daca promovez
ecumenismul ( desi nu mi-a spus nimeni ce este ecumenismul din
perspectiva dv.), se face ca e de rau.

Insa, dupa ce am raspuns si la exipolurile dv. si am vazut, pe ici pe colo

ce scrieti, ar trebuie cumva sa va fac si eu observatii? Stiu ca la prima
mea abatere, cand nu voi fi de acord cu dv, voi fi invitat afara fara jena,
daca acum sunt primit intre randuri cu aplauze.

Observ din prima ca am de-a face cu o comunitate rigida, pe care eu

trebuie sa mi-o asum, dar nu stiu cat ma asuma ea. Eu sunt nevoit, ca
fiind unul, sa am rigoare pentru 400 de oameni cati sunteti dv., dar dv.,
s-ar putea, sa nu intrati niciunul sau prea putini, in rigorile mele. Ce sa
facem atunci?!

58
Daca e sa facem ce trebuie sa facem, excluzand aventura, ar trebui sa imi
vad de treaba mea. Dv. ati ramane cu totii ortodocsi, si fara mine, si cu
asta basta. Dar dv. vreti sa fiu si eu aici, insa, iarasi zic, nu stiu pentru
ce, din ce motiv si pentru cat timp.

Daca dv. puneti rigori inseamna ca nu ati avut suplicii adevarate, lupte
cu dv., ca sa iesiti scaldati in bine din ele si sa va fie bine. Daca eu pun
rigori pe care dv. nu le puteti accepta sau pe care nu vreti sa le acceptati,
se numeste ca sunt sau as fi impertinent sau de ce nu, mai putin preot,
pentru ca imi permit sa vorbesc astfel.

Insa, cu toate astea, ma risc. Dar ma risc pe nervii dv si pe timpul meu.

Daca imi respectati timpul alocat dv., va respect si eu.

Daca nu stiti sa imi respectati timpul si finetea obrazului, aceea de a da

curs cererii dv., inseamna ca nu avem intentii seroase si mai bine ne
apucam de altceva.

Va multumesc pentru atentie!

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian

Publicat în:

• Opinii
• Scrisori

on at Comentarii (0)
Tags: Opinii, Scrisori

59
 Insesizabila poveste. Despre el la persoana
a 4-a

El statea cu sensibilitatea pusa la pamant in fata lui, a celuilalt. Il batuse

pana cand il dureau mainile, pana cand oasele mainii drepte, a pumnului,
il dureau. Disproportia dintre tata si fiu sau dintre mama si fiica nu mai
contau in acest moment si nu mai conta nici daca el sau ea sau nici unul
dintre ei, deci cel de la persoana a 4-a, vazuse ceva din intamplare.

Cearta devenise agresiune, agresiunea calca in picioare cuvintele,

cuvintele nu mai contau deloc in fata lui, si cand da cu pumnul, cel mai
tanar, nu avea nici o alta sansa, decat sa le rabde. Rabdarea, o astfel de
rabdare, naste monstri. Frustrarile se tin lant. Ele pot naste misoginism,
triumfalism, barbarism, sadomasochism interior, dorinta de ati bate joc
de cei care ti se par tot la fel de neputinciosi, ca si tine, cel de odinioara.

Sangele ii siroaia pe obraz. Lacrimile se amestecau cu mucii lui sau cu

murdaria de pe jos. Fata ii devenise altceva.

Ea era o expresie, pe care daca ai fi stat sa o descifrezi, te-ar fi infiorat.

Fata lui era o panorama deschisa, viguroasa, a razbunarii, a dorintei de a

se razbuna cu orice pret sau de a baga in pamant pe cel din fata lui, de a-
l desfiinta pur si simplu. Cand te gandesti in spatele vietii tale, lucrurile
sunt estompate. Dar atunci nu erau. Amintirea uita, te uiti, iti revii, dar
undeva se aduna tot timpul o mie de miliarde de frustrari, pe care nu mai
stii sa le gestionezi prea bine.

Mama il elibera de mazga de pe fata. Ii sterse lacrimile, nu si furia, il

imbraca in alte haine ( pe astea i le rupsese celalalt) si il trimise la joaca.

Ce fel de joaca mai e aia, in care iti vine sa vorbesti cu jucariile, dar nu
si cu oamenii?

Ce joaca teribila e aceea in care iti inabusi toate cuvintele, pentru ca nici
un cuvant al tau, nu valoreaza nici un ban?

De unde joaca?! Si cu toate astea el se juca in tacere, invaluit intr-o

umbra de mister frumos, pe masura ce furia din el pierea si venea grija
de caii lui de plastic, care trebuia si ei culcati, cand vine seara. Furia se
pierdea in launtrul inimii lui si iesea la rampa frumusetea.

De fapt frumusetea era acea savoare, pe care al patrulea, o gaseste la al

treilea si nu o mai gaseste la primul. Mama era intre primul si al treilea.
Al patrulea sta distant de istorie si nareaza istoria.

60
Istoria are nevoie de istorici, dar are nevoie si de personaje reale. Daca al
patrulea pierdea din vizor drama aceasta mica, ea nu ar fi existat
niciodata in istorie. Cel care comenteaza evenimentul face istorie fara sa
vrea, fara sa ii stie consecintele. Insa istoriile se pierd ca si urmele
personajelor. Istoria se rescrie de fiecare data, mai dureros sau mai fals,
cu mai multa patima sau cu dezinvoltura. {…}

Insa, in acea seara, al treilea s-a gandit ca viata nu poate sa fie bataie si
nici stres zilnic. A inteles cat de prost esti cand nu stii sa iti respecti
timpul, viata, cand nu stii sa iti respecti inima si lacrimile. Nu a mai vrut
sa planga si nici sa scoata lacrimi din el atunci cand nu are nici o
indulgenta din partea nimanui. Si-a propus sa nu repete greseli paternale,
sa nu contamineze la randul lui alte lacrimi, tot la fel de suave si de
sincere ca si ale lui.

Pentru istorii de inima, trebuie sa ai…inima! El, al treilea, are inima.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian

Publicat în:

• Poezie şi proză scurtă

• Umor fără dinţi

on at Comentarii (0)
Tags: Poezie şi proză scurtă, Umor fără dinţi

61
 De ce este adevărul frumos

Un răspuns pentru cei care pun în antiteză frumuseţea cu adevărul lui

Dumnezeu

Adevărul este o poezie, o mare poezie. A citi adevărul este ca şi cum ai

privi o apă limpede, un răsărit de soare dulce strălucind într-un aer curat
care te renaşte şi cu duhul, şi cu trupul, sau o pădure plină de răcoare şi
de linişte vorbitoare!

Apropo: oare aţi văzut, v-aţi dat seama până acum, că toate lucrurile din
natură, aşa cum le-a creat Dumnezeu, câmpurile, pădurile, munţii, apele,
toate, toate, vorbesc, sunt o tăcere care vorbeşte cu noi, care ne predică
despre isihie, sunt nişte cuvinte asurzitoare pentru rezonanţa cea mai
adâncă a inimii omeneşti?

Da, adevărul este cea mai mare poezie. El este o mireasmă, un tablou
mirific, un poem care face să vibreze corzile sufletului. Şi cu cât citim
mai mult adevărul, din Sfintele Scripturi, din Vieţile Sfinţilor, din cărţile
dumnezeieşti ale Sfinţilor Părinţilor noştri mai vechi sau mai noi,
purtători de Duh, care ne transmit Duhul lui Dumnezeu prin cuvintele
lor, cu atât mai mult ni se acordează sufletul nostru care se înţepenise
prin păcat, care îşi acoperise cu rugina patimilor corzile sale atât de
sensibile.

Adevărul este un peisaj dumnezeiesc, mai frumos decât toate peisajele

de pe pământ, cu cât mai mult îţi obişnuieşti ochii, îi deprinzi cu
contemplarea frumuseţii din cuvintele sfinte. Ele îţi înmiresmează inima,
te umplu de linişte, de trilurile liniştirii duhovniceşti, pe care ai vrea să le
ai în urechi neîncetat – în urechile minţii – mai mult decât orice alt sunet
dulce de pe pământ, care te-ar inunda cu pace.

Când te afunzi în adevăr, frumuseţea te îmbată. El e un izvor care

gâlgâie în inima ta şi care te adapă cu viaţă, fără de care simţi că te
topeşti, că te stingi ca o lumânare, că pieri încet dar sigur – nimic mai
dureros. Pe Hristos-Adevărul şi Creatorul lumii Îl simţi şi ca Persoană,
Care te iubeşte şi care te susţine, dar şi ca frumuseţe şi dulceaţă, Care Se
ascunde în spatele tuturor lucrurilor de pe pământ, pe care le-a adus şi le
ţine în existenţă prin harul Său, şi Care Se simte şi în cuvintele Sale, cu
precădere ale Sfintelor Scripturi, dar şi ale tuturor Sfinţilor insuflaţi de
El.

Adevărul e numai poezie, numai frumuseţe. Contemplându-l mai des, te

umpli de dor după munţii înalţi ai sfinţeniei, după dealurile line ale
cuvioşiei, după apele limpezi şi curate ale harului, doreşti cu ardoare să

62
auzi din nou mierlele cele dulci şi bine viersuitoare ale teologiei,
privighetorile bunelor vestiri ale zorilor feciorelnici ai vieţii venice. Nu
te mai saturi să vezi câmpiile pline de lanuri aurii şi de holdele roadelor
duhovniceşti, care aşteaptă secerişul, nu te-ai mai da dus de la umbra
fermecătoare a pădurii înţelesurilor dumnezeieşti, care te mângâie şi te
alină cu nădejdea întâlnirii prea iubitului Mire, a Celui pe Care Îl simţi,
Îl presimţi, mai întâi, în toată frumuseţea şi poezia care te înconjoară.

De aceea am renunţat la poezie, la literatură, la cultură şi Îl caut pe

Hristos, pe Începătorul a toată frumuseţea, pe Cel Care ne-a iubit mai
înainte de a face lumea, Care a zis: “cunoscut-am toate păsările cerului şi
frumuseţea ţarinii cu Mine este” (Ps. 49, 12), Care e minunat “mai mult
decât zbuciumul neasemuit al mării” (Ps. 92, 6), pe Cel ce este
“împodobit cu frumuseţea mai mult decât fiii oamenilor” (Ps. 44, 3), şi
Care, la vremea cuvenită, pe o Cruce ridicată de păcatele noastre, “nu
avea nici chip, nici frumuseţe” (Is. 53, 2).

Adevărul, chiar când nu pare că are chip şi frumuseţe, este mai frumos
decât toate lucrurile din univers. (Poate că de aceea nici nu putem
recunoaşte frumuseţea Lui, pentru că nu este din lumea aceasta.) Nici o
politică, nici o filosofie, nici o cultură, nici o artă şi nici un adevăr
personal sau vremelnic nu merită să-i jertfeşti slujirea Adevărului
veşnic.

Drd. Gianina Maria-Cristina Picioruş

Publicat în:

• Cuvinte duhovniceşti
• Literatura română din perspectivă ortodoxă

on at Comentarii (0)
Tags: Cuvinte duhovniceşti, Literatura română din perspectivă ortodoxă

Ultragierea Teologiei prin intelecţie

Moda de a fi anti-creştin atinge în mod aberant elitele societăţii, cu

efecte vizibile în lipsa verticalităţii şi a idealurilor moral-spirituale în
rândul noilor generaţii.

Asist cu consternare la dezvoltarea agresivă a unei mode pe care ne-o

vând intelectualii atei, de a ieşi în faţă cu ostentaţie şi a se mândri cu

63
necredinţa lor şi, mult mai mult decât atât, cu ignoranţa totală şi
necamuflată în materie de Teologie şi de tot ce ţine de Biserică. Ca şi
cum a vorbi despre Dumnezeu ar fi cea mai mare ruşine, ca şi cum ar fi
cea mai mare necinste şi înjosire pentru dumnealor. Cu alte cuvinte, o
adevărată erezie, a fi credincios şi a cunoaşte învăţătura şi morala biblică
şi patristică!

Orice persoană are dreptul să fie şi să se afişeze ca liber cugetător, dacă

aşa doreşte. Că mulţi oameni de cultură se declară liberi cugetători şi atei
este una, un fapt ce ţine de libera voinţă şi alegere, de liberul lor arbitru,
pe care mai înainte de a-l garanta statul, l-a dăruit oamenilor Dumnezeu.
Nimeni nu vrea să-i facă pe aceştia credincioşi cu forţa, când Însuşi
Dumnezeu nu îi sileşte! Nimeni nu le cere să declare altceva decât ei
înşişi cred, nici măcar de dragul revirimentului moral al unei societăţi
care se scufundă în egotism, debusolare spirituală şi dezlănţuire
furibundă a patimilor celor mai abjecte.

Prin urmare, pot – forţat vorbind – să le „respect” rămânerea în

necredinţă. Însă nu pot să mă împac cu ceea ce nu este cu nici un chip
acceptabil, din nici un punct de vedere, şi anume cu persiflarea
neîncetată a Teologiei şi dispreţul lor necenzurat la adresa a tot ce ţine
de Biserică şi de viaţa creştină, începând cu cele mai înalte şi mai sfinte
dogme şi norme morale, şi până la ritualuri şi la oamenii înşişi ai
Biserici, clerici sau mireni, care, toţi şi toate, au darul să stârnească o
iritabilitate nervoasă în aceste persoane.

Ceea ce ne apare de-a dreptul perplexant este că acest gen de intelectuali

atei se declară deschis, fără să fie obligaţi, cei mai ignoranţi şi mai prost
informaţi oameni de pe pământ, în materie de Teologie, şi aceasta ne-o
dezvăluie cu o nonşalanţă uluitoare, ba chiar ca pe un lucru care ar trebui
să le facă cinste. Nu le este câtuşi de puţin ruşine că nu ştiu nimic despre
Dumnezeu sau despre învăţătura creştină: se laudă nu numai că nu cred,
ci că nu ştiu nimic! Nici nu au cercetat niciodată cum stau lucrurile şi,
fără a cerceta, sunt convinşi că nici nu au nimic de aflat. Dictonul crede
şi nu cerceta, care îi oripilează, ei îl adoptă în acest caz (singular!) fără
nici o rezervă.

Nu există nici un alt domeniu de pe suprafaţa Terrei, în afară de

Teologie, despre care să aibă o asemenea părere, că nu merită nici măcar
o ocheadă în sutele de mii de cărţi teologice care există. Este consternant
că numai învăţătura dumnezeiască are parte de acest tratament
preferenţial. Domniile lor se declară proşti – să-mi fie iertat cuvântul sau
să fie considerat în sensul său etimologic, adică simpli, neînvăţaţi – în
privinţa dogmelor şi a moralei creştine, însă fac aceasta cu superbie,
neînţelegând penibilul şi ilaritatea pe care le dezvoltă în cei credincioşi
care îi citesc sau îi ascultă.

Tot atât de multe ropote de râs am fi stârnit şi noi în faţa lor, dacă am fi
intrat pe domeniul de studiu care le este propriu, fără o iniţiere
prealabilă. Dacă noi am veni în faţa lor şi am afirma că nu ştim cine este

64
Shakespeare sau Eminescu, să zicem, am fi trimişi, fără drept de apel, la
munca de jos. Noi ce să zicem când domniile lor nu ştiu cine este sau
despre ce a vorbit Sfântul Maxim Mărturisitorul sau Sfântul Grigorie
Palama? Şi e o întrebare formulată eufemistic.

Intelectualii care îşi exhibă ateismul nu se sfiesc adesea să exprime nişte

inepţii colosale, care denotă o ignoranţă crasă, incredibilă, incalificabilă,
în ceea ce priveşte Teologia şi Biserica. Francheţea lor în a-şi denuda
această carenţă gnoseologică este dezarmantă, întrucât nu se percepe din
partea unor neaveniţi, ci a unora care se pretind cărturari, cărturarii ţării.
Pentru aceştia însă este o mare demnitate să nu ştii nimic despre
Dumnezeu şi despre învăţăturile Lui dăruite omenirii.

Morala şi dogma creştină sunt batjocorite în modul cel mai ignobil şi

mai indigerabil cu putinţă, pentru orice om cu o urmă de bun simţ,
pentru simplul motiv că aceste personalităţi ale culturii nu le apreciază
întru nimic. E treaba domniilor lor, ceea ce consideră demn de apreciat
sau nu, însă nedumerirea mea persistentă este: de ce se mândresc cu
acest lucru atât de mult, de ce fac din aceasta un motiv de glorie, o notă
de geniu? E genial să fii prost într-un domeniu, într-atât încât să nu
ştii nici cele mai elementare lucruri cu putinţă?

De când e genial să nu ştii ceva, să nu ai habar? Şi, cu toată seriozitatea,

nu detectez în această ignoranţă afişată cu superbie luciferică nici cea
mai mică urmă de gnoseologie apofatică sau de filosofie oarecare: nu,
numai neştiinţă pură şi dezinteres, lovituri cu tifla acolo unde se vrea a
se acoperi o mare ne-simţire spirituală. Sper să-mi fie înţeleasă durerea
mea şi să nu fiu receptată ca cineva care vrea să demitizeze eroii vremii
noastre, dar scuipatul unora dintre ei asupra lui Dumnezeu, asupra
Bisericii şi a învăţăturii teologice se aseamănă foarte mult cu atitudinea
maneliştilor care nu consideră necesar să ştie şi cine e Wagner, dacă se
pricep să cânte în genul lor şi asta le e de ajuns. Suficienţa şi
autosuficienţa, chiar dacă manifestată la un nivel mult mai elevat al
societăţii, este un alt fel de ochelari de cal, cu lentile aurite, „de firmă”,
cum s-ar zice.

Opinia de genul religia e pentru babe şi pentru proşti, care, oricât de

infantilă, are mare trecere în mediile intelectualist-progresiste şi este un
loc comun în mentalitatea multora, ar fi demnă de pus sub reflecţie dacă,
de-a lungul istoriei omenirii, cu adevărat numai babele şi proştii ar fi
călcat pragul Bisericilor şi ar fi îmbrăţişat învăţătura Răstignitului
Dumnezeu. Oamenii aceştia, cu o minte tăioasă, dar rece, par să ignore
cu desăvârşire milioanele (o cifră mică faţă de realitate!) de confraţi
cărturari, care, de-a lungul vremii, s-au aşezat sub Cruce şi s-au plecat
ei. Au fost toţi tâmpiţi?

Mulţi îşi justifică atitudinea prin aceea că Teologia Sfinţilor Părinţi ar fi

inferioară filosofiei şi literaturii, şi de aceea nu ar merita efortul, însă
afirmă aceasta fără să fi citi nici măcar un singur Sfânt Părinte, nici un
singur Teolog de marcă al Bisericii – dacă Biblia or fi răsfoit-o măcar,

65
deşi nici de asta nu aş băga mâna în foc – şi tocmai ceea ce lor le
repugnă mai tare, tocmai asta fac: se pronunţă fără să aibă habar nici de
cele mai umile cunoştinţe teologice. Şi nu se sfiesc să ascundă acest
lucru, ci o declamă cu mânie proletară împotriva Bisericii, cu iradierea
de fericire a muncitorului comunist că nu e intelectual. Aceeaşi mândrie
o are acum intelectualul ateu, că e o nulitate în spaţiul teologic.

Dacă tot am adus aminte de comunism, Biserica este singura pe care

nimeni nu a reabilitat-o după Revoluţie, singura instituţie care e la fel de
hulită şi de repudiată şi astăzi, precum era şi în comunism, căreia i se
închide gura frenetic îndată ce încearcă să se apere, căreia i se refuză în
mod repetat dreptul de a se apăra, şi despre clerul şi credincioşii căreia,
torturaţi în închisori sau ucişi, se vorbeşte separat, ca şi cum nu ar fi din
Trupul ei, încercându-se a i se confisca Mucenicii pe care numai ea i-a
învăţat să moară pentru adevăr şi dreptate.

Ştim că partizanii mureau în munţi cu Biblia sau cu Psaltirea în mâini,

ştim că au fost mulţi preoţi şi credincioşi ai Bisericii care au umplut
închisorile şi care, dacă n-au murit muceniceşte, au rezistat
supravieţuind prin credinţă. Însă Biserica şi învăţătura creştină pe care
au apărat-o nu este respectată nici măcar de ruşinea sângelui lor, dacă nu
din alte motive.

Multora le este ruşine să vorbească de rău despre iudaism sau despre

evrei, numai din jenă faţă de supravieţuitorii holocaustului, dintr-un
minim respect pentru morţii din lagărele naziste. Însă în cazul Bisericii
noastre şi al Teologiei ortodoxe, se pare că nici un mort pentru adevăr şi
nici un martir al creştinătăţii, nici unul din miliardele (şi iarăşi cred că e
o cifră prea mică), începând cu secolul I şi terminând cu istoria recentă a
României, nu poate opri buldozerul distructiv al minţilor hulitoare,
pornit nimicitor împotriva temeliilor străvechi şi nevăzute ale Sfintei
Biserici.

Dacă nu crede în Dumnezeu şi în Fiul Său, măcar pentru a nu jigni

memoria unora ca aceştia, care n-au pregetat să moară în condiţii
cumplite, Alina Mungiu Pippidi (ca să pomenesc un nume care a făcut
vâlvă recent) – şi alţii ca ea – care trece drept o campioană a
democraţiei, libertăţii şi drepturilor omului, care zice că e mare anti-
comunistă –, n-ar fi trebuit să scrie (a se citi: să dejecteze) acea piesă de
teatru infectă! Măcar din respect pentru credinţa altora care au suferit şi
au murit în condiţii cumplite, chiar dacă ea în ea însăşi nu află nici un fel
de credinţă – şi ce e mai rău decât, cum zice românul, un om care n-are
nici un Dumnezeu? – trebuia să nu pună pe hârtie acea bătaie de joc la
adresa creştinismului.

Oare, cei ce au murit, au făcut-o pentru ca oameni cu performanţe

intelectuale notabile, dar fără scară către cer, să-şi bată joc de tot ce au
avut ei mai sfânt şi mai scump fiinţei lor? Să se întrebe aceste
personalităţi ale României, cu toată sinceritatea de care sunt în stare,

66
într-un moment de intimitate cu conştiinţele domniilor lor: faţă în faţă cu
trecutul şi cu viitorul acestei ţări, cum se află ei înşişi?

Ce exemplu dau pentru cei tineri: de a putea călca în picioare tot ceea ce
nu-ţi convine, nici nu înţelegi şi nici nu vrei să cunoşti? De a fi un om
care calcă pe cadavre, pentru a fi bine-văzut? Nu credeam să revină o
asemenea îndatorire elitelor intelectuale! Ce pretenţii să mai avem,
atunci, de la cei simpli? Dar faţă de cei morţi, cum se situează în acest
spaţiu al virtuţii şi moralei? Consideră dânşii, cu toată sinceritatea, că
morţii din închisorile comuniste, le-ar aplauda, dacă ar auzi astăzi,
discursurile şi operele împotriva lui Dumnezeu şi a creştinismului?

Cred că aceste întrebări pot provoca o minimă reflecţie despre ce

înseamnă a fi sincer cu tine însuţi, când nu ai crezurile celorlalţi.

Drd. Picioruş Gianina Maria-Cristina

Publicat în:

• Literatura română din perspectivă ortodoxă

• Opinii

on at Comentarii (0)
Tags: Literatura română din perspectivă ortodoxă, Opinii

67
 Omul prometeic: un avatar al
Luceafărului căzut

Diavolul promite întotdeauna ceea ce nu poate niciodată da. Cum să îi

poată reda omului nemurirea şi fericirea, tocmai acela care l-a scos pe
om din Paradis şi din starea de fericire de care se bucura?

Când l-a înşelat pe om în Rai, diavolul i-a promis că îl va face dumnezeu

(şi nu l-a făcut decât muritor), iar acum, când Fiul lui Dumnezeu S-a
făcut Om şi l-a făcut pe om, dumnezeu după har, cu adevărat, diavolul îi
spune că nu e de dorit să fii dumnezeu, ci brută, om pătimaş şi revoltat
împotriva Creatorului.

I-aş întreba pe satanişti, pe ideologiştii adoratori ai Satanei: dacă nu e de

dorit să fii dumnezeu, de ce diavolul l-a scos pe om din Rai tocmai pe
premisa că va deveni dumnezeu, de ce atunci i-a promis ceva ce acum îi
spune că nu se merită să fii, acum, când Dumnezeu i-a dăruit omului
îndumnezeirea, cu preţul prea scump al Întrupării şi Răstignirii Sale?
Nu se contrazice Satana? Ba da, se contrazice, fiindcă e “tatăl
minciunii”, după cum l-a numit Mântuitorul neamului omenesc.

Sau dracul vrea să ne inculce ideea că trebuie să ne facem noi singuri

dumnezei, prin “forţe proprii” (care forţe?!). Însă omului comod şi
iubitor de patimile sale, pentru care (pentru alipirea de ele) se declară
chiar şi luptător împotriva lui Dumnezeu, trebuie să îi punem de
asemenea întrebarea: la ce folos să te mai osteneşti să devii dumnezeu
prin propriile forţe, ce nevoie mai ai să faci tu, cel preiubitor de toate
desfătările, un asemenea efort gigantic, infinit supradimensionat faţă de
puterile tale, şi până la urmă utopic, dacă Hristos ţi-a dăruit totul pe
gratis, dacă Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu adevărat ţi-a dat calitatea
de dumnezeu, luând în Sine ce era mai prost, umanitatea ta slabă şi
neputincioasă?

Omul necredincios şi pus pe asaltat cerul în mod babilonic, omul ştiinţei,

filosofiei şi al culturii secularizate, se vrea “victimă”, fără să-i fie ruşine
(de data aceasta) că se umileşte astfel, se crede Prometeu înlănţuit,
când Dumnezeu e Cel Răstignit pe Cruce de el, şi când lui i se
dăruieşte îndumnezeirea fără nici un efort din partea sa, de către Cel pe
Care L-a chinuit. Refuzând îndumnezeirea, arată că nu o doreşte nici
atunci când spune că o doreşte şi o caută, şi că nici el nu ştie ce vrea şi
cine este.

Aşa încât “marii revoltaţi” ai umanităţii, după Înviere, seamănă mai

degrabă cu nişte copii mici sau cu nişte nebuni, care ţipă şi se zbat că vor
ceva neapărat, şi când le dai, aruncă la pământ lucrul pentru care au
făcut atâta scandal şi spun că nu mai au nevoie, că ei vor altceva acum,

68
deşi nici ei nu ştiu ce vor sau de ce anume au nevoie. Suferinţa egoistă şi
fără sens li se pare că îi face interesanţi, singulari, deosebiţi de ceilalţi
oameni, deşi nu îi face decât orbi, robi, morţi, lepădaţi, rupţi de Iubire,
de legătura lor firească şi normală cu Dumnezeu şi cu semenii lor.
Orgoliul demonic e înşelare cumplită şi greu de îndepărtat, care nu
aduce omului decât suferinţă fără margini.

Revoltaţilor fără obiect – după ce le-a fost adusă oamenilor mântuirea în

dar – li se potrivesc cuvintele lui Dumnezeu spuse prin gura Proorocului
David: “Eu am zis: dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt. Dar voi
ca nişte oameni muriţi şi ca unul din căpetenii [Lucifer] cădeţi.” (Ps. 81,
6-7).

Drd. Gianina Maria-Cristina Picioruş

Publicat în:

• Opinii

on at Comentarii (0)
Tags: Opinii

69
Tridimensionalitatea şi realismul eshatologic
al Icoanelor

Unora li se pare că sunt mai frumoase statuile decât Sfintele Icoane,

pentru că îţi oferă o imagine mai completă, tridimensională, a realităţii,
augmentând sentimentul estetic.

Însă şi imaginea din Sfintele Icoane este tridimensională, căci a treia

dimensiune a lor suntem noi, închinătorii, interiorul nostru care se
integrează lumii spirituale, nevăzute. A treia dimensiune a Sfintelor
Icoane este prelungirea lor în sufletele şi în fiinţa noastră, prin care noi,
dacă ne închinăm cu evlavie, suntem încorporaţi, integraţi în peisajul
eshatologic, transmundan, al Sfintelor Icoane, ne facem părtaşi
Împărăţiei veşnice şi orizontului infnit al zilei neînserate care va să fie,
în care Sfinţii cărora noi ne închinăm vor lumina ca soarele (cf. Matei
13, 43).

Sfintele Icoane ne transmit astfel faptul că Dumnezeu şi toţi Sfinţii ne

aşteaptă şi ne rabdă ca să ne pocăim, că Domnul nu face încă Judecata,
pentru ca noi să ajungem cu adevărat să fim în Icoana celor mântuiţi şi
fericiţi.

În afară de faptul că, în Sfintele Icoane, lipsa unei corporalităţi grosiere

ne transmite o învăţătură despre transfigurarea şi înduhovnicirea
trupurilor la învierea cea de obşte, această absenţă a fenomenologicului
propriu lumii alterate prin păcat, ne transmite tensiunea aşteptării
mântuirii noastre, a vindecării de greutatea păcatului şi a “re-prezentării”
noastre în realitatea transfigurată, îndumnezeită a veşniciei.

Ceea ce vedem în Sfintele Icoane este aceea spre care tindem, evidenţa
duhovnicească cu care vrem să ne confundăm. Sfânta Icoană ne trage, ne
absoarbe întru sine, în Împărăţia Cerurilor. Ea este o avangardă, cum
spunea domnul Sorin Dumitrescu, cea mai autentică avangardă, pentru
că prefigurează ceea ce urmează să se întâmple, dar nu s-a întâmplat
încă. Iar noi, închinându-ne Sfintelor Icoane, ne manifestăm adeziunea,
dorinţa de a vedea împlinit ceea ce preconizează acestea, anume Învierea
de Apoi şi restaurarea lumii, la care vrem să fim şi noi părtaşi în rândul
Sfinţilor care, prin truda vieţii lor, au ajuns deja la acest ţel suprem, de a
fi veşnic cu Dumnezeu şi cu cei care Îl iubesc pe El.

Aşadar, frumuseţea estetică a statuilor, oricât de armonioase artistic, nu

sugerează nici o clipă transcenderea acestei lumi evanescente, nici nu îşi
asumă închinătorii, ci îi ţine la distanţă prin superbia artistică. În
Biserica Ortodoxă însă, scopul nu este ţinerea oamenilor la respect, într-
un soi de veneraţie platitudinală, apatică, prin expunerea unui model
intangibil, ci ţelul este tocmai stimularea fiorului plin de dragoste şi de

70
dorire a sufletului nostru, reînnoirea acelei tensiuni ardente interioare
prin care ne legăm de planul nevăzut al existenţei, prin care dorim
transfigurarea noastră întru Hristos şi mutarea în Cămara de Nuntă a
Mirelui nostru veşnic, pentru care lucru strigăm: “Scoate din temniţă
sufletul meu, ca să se mărturisească numelui Tău”.

Evlavia noastră nu înseamnă adulaţie de pigmei spirituali - cu atât mai

mult cu cât, de multe ori, în faţa unei statui, admiraţia şi gândul se
îndreaptă oarecum spre artist, uneori chiar mai mult decât spre ceea ce
înfăţişează statuia - , ci dragoste şi dorinţă de părtăşie. Iar realismul şi
adeziunea desăvârşită a statuilor la realitatea pământească (întrucât au
legătură mai mult cu realismul antic al artei păgâne, al cărei idol
perfecţionist era pur uman, dar nu cu desăvârşirea evanghelică pe care
ne-a adus-o Hristos şi pe care arta nu o poate cuprinde în întregime, ci
doar o poate sugera), le anulează din start orice tangenţă cu realitatea
duhovnicească şi cu realismul eshatologic întruchipat în Sfintele Icoane.

de Drd. Picioruş Gianina Maria-Cristina

Publicat în:

• Cuvinte duhovniceşti

on at Comentarii (1)
Tags: Cuvinte duhovniceşti

71
 Gaudeamus

Când creştinii noştrii ortodocşi se convertesc, se întorc la credinţă şi vor

să se pocăiască, nu înţeleg prea bine că ceea ce au de înfruntat cel mai
mult este orgoliul propriu şi încrederea în sine (părerea că ştiu ce trebuie
să facă), mai mult chiar decât păcatele lor, pe care şi le-au recunoscut şi
le pare rău pentru ele. Ceea ce nu înţeleg noii convertiţi, obişnuiţi prea
mult cu răceala omenească şi având ei înşişi inima încă rece, este că
Dumnezeu iartă repede şi dăruieşte imediat bucurie, bucurie multă.

Ispita noastră a fost şi este pentru mulţi, aceea de a ne pune lanţuri la

inimă, de a cenzura bucuria care ne vine de la Dumnezeu pentru
întoarcerea noastră, de a nu ne considera iertaţi, de a crede că mai
trebuie să treacă timp, ani mulţi, pentru ca să “primim” iertarea lui
Dumnezeu, arătândi-ne bosumflaţi şi “drepţi” cu noi înşine, refuzând
iubirea Lui şi făcându-L astfel nemilostiv.

Ne comportăm ca nişte tirani, ca cei mai răi tirani cu propria noastră

fiinţă, cu sufletul şi trupul nostru, transformându-ne în “sado-
masochişti” duhovniceşti, după modelul catolic al lui Francisc de Assisi
sau al Teresei d’ Aquila, a căror înşelare a dat-o în vileag, în mod
remarcabil, Sfântul Ignatie Briancianinov. Cu alte cuvinte, ne refuzăm
bucuria pe care Dumnezeu doreşte să ne-o dăruiască, pentru că vrea să
împlinească repede iertarea şi înaintarea noastră duhovnicească, unirea
noastră cu El, pentru că Dumnezeu nu aşteaptă moartea noastră ca să ne
miluiască. Şi astfel ne aflăm luptători împotriva Duhului Sfânt.

Citirea Sfintei Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi, în loc să o lăsăm să ne

înveţe despre milostivirea dumnezeiască (”Milă voiesc, iar nu jertfă”),
noi o convertim în frică şi în deznădejde demonică şi nu înţelegem că
motivele acestor trăiri nu sunt acele păcate la care ne gândim noi – a
căror conştientizare ne-a adus la pocăinţă, dar tot din darul lui
Dumnezeu – ci necredinţa adâncă, ura, încrederea în mintea proprie şi în
propriile raţionamente, pe care le socotim gânduri duhovniceşti, iar
uciderea abia răsărindei bucurii harice din noi o socotim nevoinţă
duhovnicească. Nu ne dăm seama că, dacă ne “interzicem” nouă înşine
să păcătuim, nu realizăm nepăcătuirea, ci adăugăm păcatul mândriei
luciferice, al încrederii că putem să ne auto-sfinţim pe noi înşine.

Dumnezeu nu vrea să ne anuleze persnalitatea, pentru că El ne-a dăruit-

o, noi vrem să ne anihilăm, dintr-o ură de sine care nu este sfânta ură de
sine de care vorbea Fer. Sofronie Saharov, nici sfânta deznădejde. Ura
aceasta de sine pe care o credem noi nevoinţă duhovnicească, nu este
decât iubire a tuturor patimilor, orgoliu demonic că nu putem să
devenim sfinţi peste noapte, că avem patimi nenumărate, că suntem
legaţi de pământ cu toate fibrele fiinţei noastre, că nu putem şi noi să fim
văpăi ale iubrii, şi prin aceste gânduri şi simţiri luciferice, ajungem să

72
stingem şi făclia adevărată a pocăinţei şi a harului care începea să ardă în
noi.

Citim la Sfinţii Părinţi despre trăiri dumnezeieşti, despre nevoinţe mai

presus de fire, şi credem că trebuie şi că putem să facem şi noi
asemenea, silindu-ne trupul (dar şi mintea şi sufletul), dar nu străduindu-
ne să aprindem simţirea Duhului şi a frumuseţii din noi, prin iubirea
aproapelui şi iconizarea lui în inima noastră. Noi credem că din nevoinţa
trupească răsare harul în suflet, ceea ce nu are nici un sens, pentru că
adevărul este tocmai pe dos, adică, din harul lui Dumnezeu răsare dorul
după şi mai mult har şi dragoste dumnezeiască şi abia din aceasta, cu
măsura specifică fiecăruia, nevoinţa trupească.

Credem că la Dumnezeu există legi ca în pădure, unde noi frecăm

pietrele sau lemnele şi apare focul, dar în cele duhovniceşti apare mai
întâi focul, adică harul, şi apoi punem noi lemnele nevoinţelor, ca să îl
întreţinem, dar nu cum vrem sau cât vrem noi, ci cât simţim de la
Dumnezeu, altfel nu pogoară nimic la noi, cu atât mai mult dacă peste o
mică pâlpâire aruncăm o grămadă de lemne, în speranţa că imediat o să
se aprindă un foc mare. Şi în loc de foc mare, ne trezim că s-a stins şi
pâlpâirea şi ne mai plângem apoi că ne simţim reci şi goi.

Noi alergăm la nevoinţe trupeşti sau la vise mari de înduhovnicire, fără

să avem îndemnul haric lăuntric pentru ele, din cauză că avem o părere
prea bună despre noi şi ne credem în stare şi chiar vrednici să facem
nevoinţe şi să fim miluiţi. Când, de fapt, pocăinţa înseamnă să te vezi
cine eşti, să-ţi constaţi păcatele ca-ntr-o oglindă şi, aşa cum accepţi că
arăţi aşa cum arăţi şi nu poţi schimba ceva, aşa să accepţi şi că eşti cine
eşti şi că, dacă Dumnezeu va vrea, El va schimba, când şi cum va voi,
această înfăţişare duhovnicească a interiorului nostru.

Însă noi nu avem chef să răbdăm, nici nu vrem să ne schimbe cineva, fie
El şi Dumnezeu, ci vrem să ne modelăm noi cum vrem noi – şi mai
arătăm cu degetul pe cei/ cele care se machiază şi se cosmetizează în fel
şi chip! Dar şi noi facem acelaşi lucru şi într-un mod cu mult mai grav
decât cei care practică numai cosmetizarea exterioară!

Pocăinţă este atunci când noi ne vedem cum suntem, constatăm, luăm la
cunoştinţă, şi ne bucurăm, ne veselim că mai există clipe în care mai
răsare soarele peste noi, fără să alergăm în mod ipocrit şi infantil în
braţele tristeţii orgolioase, pentru că nu suntem atât de frumoşi pe cât
vroiam noi, ca nişte adolescenţi ofticaţi pe coşurile de pe faţă. Pocăinţă
înseamnă să recunoaştem, singuri în faţa conştiinţei noastre, de ce
suntem în stare şi nici o picătură mai mult. Să ne bucurăm cu exaltare
mare pentru milostivirea lui Dumnezeu, ca să arătăm că primim şi dorim
dragostea Lui, şi să muncim cu bucurie şi cu râvnă ceea ce ştim noi să
muncim, ceea ce ne aduce pace şi împlinire sufletească şi pentru care
Dumnezeu ne-a dăruit talant.

73
Pocăinţă înseamnă conştientizarea a ceea ce eşti şi căutarea de a împlini
datul tău, care e în acord cu voia lui Dumnezeu cu tine. Dacă intervine
dezamăgirea, neplăcerea, nemulţumirea sau apatia, înseamnă că nu
suntem pe drumul cel bun, că nu căutăm cu râvnă împlinirea vieţii
noastre.

Să ne bucurăm deci, şi să nu mai reprimăm bucuria Duhului Sfânt Care

vrea să Se sălăşluiască în noi, ci să ne bucurăm în fiecare clipă şi pentru
toate câte se întâmplă. Cu cât ne vedem mai păcătoşi, cu atât să ne
bucurăm mai mult. Nu pentru că suntem păcătoşi, ci pentru că
Dumnezeu e Bun. “Gustaţi şi vedeţi”! Dar cum o să gustaţi, dacă nu
vreţi să simţiţi nici o bucurie? Tristeţea şi deznădejdea de orice bine sunt
patimi foarte mari, pe care am constatat că le avem mulţi dintre creştinii
ortodocşi (acum nu vorbesc decât cu ortodocşii), din mândrie ascunsă.

Iar remediul este opusul lor, adică bucuria, blândeţea, pacea, dorirea
binelui pentru toţi oamenii, multa iertare şi nejudecare a semenilor
(lepădarea de a judeca în mod disproporţionat mai ales, judecată prin
care vedem greşelile fraţilor ca pe nişte elefanţi, ca pe nişte păcate şi
erezii enorme, iar pe noi nu ne vedem vinovaţi de mai nimic, cu
adevărat, în sufletul nostru, măcar că din gură mereu repetăm, cu o
mecanicitate supărătoare şi fără simţire: “suntem păcătoşi”), constatarea,
cu mulţumire, a păcatelor proprii, pentru că vederea păcatelor este un
mare dar.

Să ne bucurăm cu Cel Care vrea să ne bucure şi cu toţi oamenii care vor

să fim bucuroşi împreună cu ei.

Drd. Picioruş Gianina Maria-Cristina

Publicat în:

• Cuvinte duhovniceşti

on at Comentarii (0)
Tags: Cuvinte duhovniceşti

74
 Hedonismul postmodern: ideologie ateistă
alternativă la Raiul Ortodox şi premisă a
creării “paradisului” tehnologic

Distrugerea conştiinţei de sine a omului ca şi chip al lui Dumnezeu duce

la grave tulburări psihice şi spiritual-ontologice şi implicit creează
premisele manipulării sale genetice şi mentale, fiind înrădăcinată în
“noul” om postmodern ideea obsesivă a perfecţionării lui prin
tehnologizarea vieţii sale şi prin robotizarea, alterarea cibernetică a
constituţiei sale biologice.

În centrul noii filosofii, a noului concept de viaţă al omului postmodern,

stă hedonismul. Ideologizarea plăcerii şi a iubirii de sine excesive, a
egocentrismului extrem, a dus la dezvoltarea teoriei că omul este o
plăcere în mişcare şi căruia trebuie să-i facă plăcere toate lucrurile, de la
cele mai banale până la cele mai perverse, să îl conducă la un extaz al
simţurilor elementar.

El, omul, merită orice, lui i se cuvine să experieze în fiecare secundă

toate deliciile. Orice senzaţie trebuie trăită ca o desfătare maximă, chiar
şi este cea mai vulgară şi mai neînsemnată. Lumea care ne înconjoară a
devenit o şcoală a hedonismului celui mai agresiv cu putinţă, care este în
acelaşi timp foarte abraziv la ideea de umilinţă şi smerenie. Focalizarea
pe sine trebuie să fie una de proporţii hiperbolice, pantagruelice.

Este clar că avem de-a face cu exodul forţat din mintea oamenilor a
conştiinţei transcendenţei. Paradisul este astfel transmutat în mod
ideologic pe pământ şi suntem educaţi pentru a accepta această
“teologie” terestră, această ideologie luciferică a experierii fericirii
supreme în viaţa aceasta, pentru a nu mai aştepta nimic de la viaţa
viitoare.

În aceste condiţii propovăduirea ortodoxă care solicită în mod imperativ

renunţarea totală la viaţa aceasta şi la sine însuşi, apare în mintea
oamenilor ca ceva negativ, ca ceva care le face rău şi adesea poţi să auzi,
chiar de la oameni care se pretind credincioşi (dar care au o cunoaştere
teologică epidermică), că teologia ascetică ortodoxă este o “invenţie” a
preoţilor, pentru că Dumnezeu, zic ei, nu vrea să ne facă să ne simţim
rău, altfel nu ar mai fi un Dumnezeu Bun.

Hedonismul implementat ca filosofie de viaţă (vezi chiar şi numai

reclamele: trăieşte-ţi viaţa la maxim, împlineşte-ţi toate visele, uită toate
durerile, fă-ţi de cap, trăieşte aventura, lasă-te dus de val, ai grijă de tine,
iubeşte-te pe tine mai mult decât pe cei din jur şi fă-ţi toate plăcerile,
etc.) în societatea noastră postmodernă, creează în oameni un fundal
psihic isteric de căutare a unei fericiri “absolute”, a unei relaxări totale, a
unei împliniri fără rest, a posibilităţii de a te deconecta 100% de orice

75
grijă sau suferinţă, cu toate că, în mod paradoxal, este evident pentru
orice om că acest ideal este utopic. Însă tocmai cei care denunţă “utopia”
fericirii veşnice în Împărăţia lui Dumnezeu, sunt cei care acceptă această
utopie penibilă a fericirii pământeşti.

Paradisul pământesc capătă contur prin împlinirea tuturor poftelor şi

dorinţelor, sau a cât mai multora dintre ele. Orice plăcere pe care ţi-o
satisfaci este un pas înainte spre împlinirea acestui deziderat “înalt”, e un
surogat al plăcerii ca delir, o pregustare care îţi aduce înainte savoarea
idealului tău de plăcere maximă, sublimă.

O îngheţată sau o ciocolată dulce, o cafea savuroasă, un pantof care

străluceşte, o vestimentaţie “răpitoare” pentru alte priviri interesate sau
concurente, un sejur de vis sau un partener ideal de distracţie (pentru că
şi oamenii de lângă noi intră în categoria obiectelor acumulate pentru ca
să ne facă plăcere), toate lucrurile nu sunt decât un preambul al plăcerii
desăvârşite, un vestibul al împărăţiei pământeşti în care ai acces prin
egoism şi răutate maximă, după cum în Împărăţia lui Dumnezeu se intră
numai prin însuşirea întregii virtuţi şi bunătăţi.

Spre întregirea acestui tablou utopic, ni se vinde, cel mai adesea prin
filme şi reclame publicitare, care au început să devină pereţii vieţii
noastre zilnice, ideea că undeva pe acest pământ există un paradis, un
tărâm exotic, care te aşteaptă, în care poţi să intri măcar cât pentru o
vacanţă, dacă nu ai putere financiară să trăieşti în el toată viaţa, sau din
care trebuie să furi măcar puţin, să îl preguşti, împlinindu-ţi cele mai
elementare sau mai primitive plăceri. “Degustarea” plăcerii însă, trebuie
să o erotizezi la maxim, să o trăieşti cu cea mai mare intensitate, ca pe
ultimul deliciu.

Acest paradis este închipuit ca un spaţiu al plăcerii dezlănţuite, în care

toate simţurile sunt răsfăţate, iar regina plăcerilor este descătuşarea
sexuală, sub toate formele ei, oricât de aberante, nocive sau imorale ar fi.
Se întreţine astfel în subconştientul colectiv iluzia existenţei unui spaţiu
al evaziunii, al debuşeului, care te aşteaptă să-l cucereşti, pe care eşti un
prost dacă îl ignori şi un ratat dacă nu te străduieşti să-l guşti, chiar dacă
acest efort presupune epuizare fizică şi psihică, vidare mentală şi
spirituală. Dorinţa evadării din realitate, implementată ca principiu
estetic şi filosofic fundamental începând chiar cu epoca modernă, odată
cu romantismul şi continuând apoi cu simbolismul şi cu celelalte curente
artistice, acceptată ca o valoare a umanităţii de către mediile intelectuale,
este cea care susţine în subsidiar această utopie.

Industria filmului şi cea a reclamelor publicitare fac tot posibilul ca să ne

inducă reverii pe această temă, recurgând cel mai adesea la trimiteri
subliminale şi/sau explicite către această geografie iluzorie, către acest
spaţiu exotic şi erotic, încât mulţi, cred eu, au ajuns să trăiască o
adevărată isterie interioară, camuflată de masca unor persoane
respectabile, în căutarea acestui paroxism al plăcerii, al acestui delir al
senzaţiilor (transplantat din mediul filosofico-estetic în conştiinţa

76
colectivă), poate incert formulat în raţiunea şi conştiinţa lor, dar despre
care le-a fost inoculată doctrina că el există şi pe care suferă şi se simt
foarte frustraţi că nu îl ating şi nu îl deţin (deşi el nu e decât o iluzie), ca
pe o reţetă a fericirii care ar trebui să înlocuiască predica ortodoxă
despre Rai.

Am făcut aluzie mai devreme la faptul că deliciul deliciilor este sexul,

“descărcarea” sexuală, plăcerea care se află în centrul tuturor plăcerilor.
Ajungând în acest punct, nu pot să mă abţin să nu remarc un fapt
paradoxal, anume că nu de puţine ori, oamenii prestează servicii sexuale,
ca profesie sau ca hobby, pentru a se asigura financiar că pot să-şi
îndeplinească reveriile, iar în miezul acestor reverii stă ambalată, ca
ciocolata în staniol, tocmai satisfacţia sexuală, ca singura care se apropie
cel mai mult, în concepţia decăzută a contemporanilor noştri, de mirajul
delirului absolut, care a devenit o frustrare curentă, o obsesie sălbatică şi
o suferinţă agresivă ce le motivează puternic comportamentul hiper-
egoistic.

Încât ne aflăm, cum am mai spus, în faţa unui paradox şi a unui non-sens
specific ideologiei sataniste a lumii noastre, în care sexul devine o
utilitate zilnică, dar şi un miraj al fericirii supreme, un scop în sine, după
ce este experiat ca mijloc de a ajunge la acest scop. Însă, pentru a nu
părea o contradicţie, se insistă pe ideea de origine estetică, actualmente
fetişizată, a contextului, a punerii într-un decor adecvat, pentru a putea
obţine rezultate maxime, context definit tocmai de paradisul ideal de
care vorbeam anterior.

Din punctul de vedere al moralei şi al teologiei ortodoxe, fuga după

satisfacerea acestor plăceri perisabile, din care subzistă numai iluzia
paroxismului şi a extremelor fulminante, presupus capabile să
împlinească fiinţa umană, această fugă după o fericire calpă, ale cărei
indicii penibile sunt puţinele plăceri senzuale care ne “vrăjesc” raţiunea,
este doar o parodie jalnică a propovăduirii evanghelice şi a alergării celei
bune după Împărăţia lui Dumnezeu, după Raiul din care omul s-a
autoexclus prin cădere, pentru că s-a făcut impropriu vieţuirii în el.
Paroxismul sălbatic al simţurilor, ca ideal uman decăzut, este la fel, o
parodie a extazului duhovnicesc, a fericirii harice, după cum erotismul
dezlănţuit şi deşucheat reprezintă o ideologie răsturnată, ca imagine
inversă, negativă, a iubirii şi a vieţii dumnezeieşti, la care omul se poate
face părtaş şi în care poate să trăiască veşnic, în comuniune cu
Dumnezeu şi cu toţi semenii.

Însă chiar şi goana nebună după fericirea iluzorie şi perisabilă

“făgăduită” de Satana, dovedeşte că datele originare înscrise de
Dumnezeu în om nu se pot şterge, că în om există idealul fericirii
paradisiace, dorul Paradisului din care a căzut, pe care însă mulţi nu au
răbdare să-l caute sau vor să-l ia cu forţa sau să-l primească gratis, fără
luptă interioară, fără constrângere de sine. Lupta cu patimile proprii li se
pare o “cruzime” faţă de ei înşişi şi orice ţine de asceză, o tortură fără
sens, o absurditate din Evul Mediu. Atenuarea simţurilor duhovniceşti şi

77
efeminarea societăţii a dus la transformarea oamenilor în nişte fiinţe
slabe, ahtiate după plăceri carnale, modificate genetic şi caracterologic
după asemănarea poftelor lor.

Diavolul ne momeşte cu cele mai de râs surogate ale desfătării şi nici

măcar nu are putere să ne atragă cu eternitatea lor, ci ne minte numai cu
o fericire foarte frugală: şi cu toate acestea, atât de mult dorim această
fericire absolută, încât ajungem să ne înşelăm pe noi înşine cu o nălucire
de doi bani, căci chiar dacă ni s-ar oferi un hotel de lux pe o insulă
exotică, şi aceasta rămâne tot o iluzie ieftină, mult prea ieftină şi palidă,
desfigurată, a fericirii supreme. Stă însă în puterea noastră ca să ne
oprim din acest vis satanic, din această iluzie în care întunericul se arată
ca lumină, şi să dorim adevărata fericire, adevăratul Paradis.

II

Însă realitatea nu este întotdeauna ceea ce pare şi ceea ce se prezintă în

teorie nu se confundă cu practica, cu adevărul din teren, adică din viaţa
noastră zilnică. Cu cât ritmul muncii şi al vieţii, prin tehnologizare
excesivă, creşte mai ameţitor, cu atât mai mult creşte şi iluzia atingerii
unor plăceri maxime, în mod cu totul paradoxal. Dar lucrurile nu sunt
fără o legătură logică între ele.

Ridicarea tot mai mult a standardului general de viaţă şi menţinerea

ideologizată a unor standarde înalte, aberante, de bogăţie sau de
frumuseţe cosmetizată, duce la fibrilaţii masive în fiinţa interioară a
oamenilor şi la creşterea stării de paranoia deja instalate în rândul
societăţii, unde alienarea psihică şi mentală devine o realitate
catastrofală, sinonimă cu dispariţia relaţiilor afective naturale între
oameni, chiar şi la nivelul familiei, unde copiii nu mai sunt crescuţi de
părinţi, ci de bone, iar bătrânii sunt instituţionalizaţi în azile în care sunt
lăsaţi să moară singuri.

Iubirea nu se mai hrăneşte din cunoaşterea celui de lângă tine şi din

mărturisirea dragostei, prin cuvânt şi faptă, ci se stinge încet,
neobservată de raţiunea şi de inima noastră ce se lasă înghiţite de un ego
tot mai dominant şi mai tiranic. Căsătoria devine şi ea, din ce în ce mai
mult, un parteneriat profitabil, în cadrul căruia, fiecare dintre cei doi
parteneri este independent, “dragostea” rezumându-se la atracţie fizică şi
la o înţelegere amiabilă, la o “asociaţie” tip business, pentru asigurarea
succesului în viaţă şi în societate.

Senzaţia că se îndreaptă spre atingerea unor standarde înalte de viaţă, a

unei bunăstări materiale în stare să-i satisfacă orice plăcere şi să-i
aplaneze orice nelinişte, este cea care îl determină pe om să muncească,
să muncească mult, chiar şi atunci când vede că este nedreptăţit sau

78
minţit, de frică de a nu-şi pierde locul de muncă. În loc să se apropie de
bogăţie, de multe ori ajunge să se apropie de limita sărăciei.

Înrolarea în muncă, mai ales atunci când porneşte de la dezideratul

înavuţirii şi al progresului pe scara socială, duce la formarea unor
segmente de populaţie compacte, cu o normă de viaţă şi o ideologie
comună, în mare parte creată şi controlată de marile corporaţii care
controlează industria şi comerţul, în folosul cărora munceşte o mare
masă de oameni, companii care pun accentul pe producţie, pe ideea de
fericire obţinută prin varietatea şi rafinamentul produselor oferite pe
piaţă (deşi totul nu este decât o iluzie de varietate şi rafinament, iluzie
care ascunde, pe deasupra, şi calitatea lor proastă, multiple şi complexe
aspecte nocive pe care fabricanţii le cunosc, dar le “împachetează”
frumos). Se implementează ideea că eşti fericit în măsura în care ai acces
tot mai mult la aceste produse şi servicii “de înaltă calitate”.

La formarea ideologiilor de masă contribuie într-o măsură covârşitoare,

emisiunile de televiziune, filmele şi reclamele publicitare, care au reuşit
să inducă foarte adânc în conştiinţa populaţiei ideea că viaţa e un fel de
loz în plic, un fel de joc de noroc, la care nu se ştie când s-ar putea să dai
lovitura şi să ajungi fericit, adică foarte bogat, bogăţie de care se lipeşte,
ca un magnet, succesul erotic (care nu poate fi numit dragoste). Oamenii
astfel îndoctrinaţi, speră să se ridice adesea pe scara socială, nu atât prin
eforturi proprii masive sau datorită unor înzestrări aparte, nici prin mila
lui Dumnezeu, ci prin împrejurări şi contexte favorabile. Consecinţa
negativă a implementării ideologiei consumiste e că poţi să rămâi visând
toată viaţa să ţi se întâmple şi ţie un mare “noroc”, care să te
“teleporteze” în lumea pe care ai râvnit-o, în lumea celor care “au succes
în viaţă”.

De pe urma acestui onirism speculat şi întreţinut de o întreagă industrie

specializată în advertising, precum şi de industria filmului, profită cei
care au interese în manipularea maselor şi în transformarea lor în
instrumente docile, în unelte de muncă performante şi profitabile. Între
paranteze fie spus, performanţa în muncă, ca ideal, merge mână în mână
cu performanţa sexuală şi cel care “dă lovitura” în viaţă, câştigă şi “lozul
cel mare” în materie de femei/ bărbaţi şi de împlinire sexuală.

Biciul dureros al societăţii sclavagiste, care ştia cum să obţină producţie

maximă de la cei pe care îi oprima, s-a transformat într-un bici aurit,
poleit cu vise, însă nu mai puţin dureros şi nemilos, al societăţii
postmoderne, care provoacă leziuni spirituale profunde şi adeseori
iremediabile, din nenorocire, precum frustrarea, stresul, alienarea
(afectivă şi mentală), panica, singurătatea, depresia, nefericirea, nebunia,
ura, violenţa etc., ca să nu mai vorbim de bolile trupeşti.

Comportamentul violent, egoist şi mizantrop al oamenilor în societate

este explicabil prin faptul că surmenarea prelungită, fizică şi psihică,
epuizarea mentală (prin distragerea atenţiei şi pulverizarea ei în mii de
particule-centre), stresul aproape insuportabil al vieţii în lumea

79
postmodernă, din care lipseşte contemplaţia şi re-gândirea de sine, duce
la formarea unui vid mintal şi afectiv, de care demonii profită, ca nişte
paraziţi ce se lipesc cu mare uşurinţă de sufletul omului inert la astfel de
atacuri, ca de un mediu care le devine permeabil, fiind lipsit de orice
protecţie, singurii “antiviruşi” fiind rugăciunea, cugetarea la condiţia
umană, contemplarea tuturor lucrurilor şi făpturilor din lume, pocăinţa şi
deschiderea largă a ferestrelor sufletului pentru lumina dumnezeiască.

Distanţarea enormă a omului de Dumnezeu şi Părintele lui, duce poate la

cea mai mare schizofrenie din istoria omenirii şi, în acelaşi timp, la cea
mai mare distanţare a omului de sine însuşi, la premisa acceptării
denaturalizării şi a dezumanizării lui masive şi benevole, până la a crede
el însuşi despre sine că nu mai este nu numai om, dar nici măcar animal
sau fiinţă, ci un robot oarecare, demn de orice manipulare genetică şi
psihică, din moment ce nici nu mai se pune problema considerării lui din
punct de vedere ontologic şi moral.

Ruperea ce se vrea definitivă a relaţiei omului cu Dumnezeu are drept

urmare irevocabilă degradarea omului până la un nivel inconceptibil în
nici o altă epocă din istoria umanităţii, prin ingineria genetică ce face din
fiinţa umană un “obiect” semi-artificial, prin clonare şi prin implantarea
în corpul său a unor tehnologii (cipuri, nanoroboţi, etc.) destinate să îl
transforme într-un robot manipulabil, într-o strţocămilă bio-cibernetică.

Pentru a se atinge acest scop infam însă, omul însuşi trebuie să accepte
în mod liber să fie manipulat într-o asemenea colosală măsură, trebuie ca
mase mari de oameni să se acomodeze cu ideologia utilitaristă şi
perfecţionistă şi din ce în ce mai mult să excludă din conştiinţa lor faptul
că sunt creaţie a lui Dumnezeu şi că datorează ascultare Făcătorului şi
Mântuitorului lor. Fără a exclude conştiinţa umanităţii sale îndumnezeite
prin har, omul nu poate ajunge la a dori să se “perfecţioneze” ca robot cu
“puteri” mai mari decât ale omului normal, ceea ce reprezintă o
demonizare evidentă şi o distorsionare a sensului devenirii şi desăvârşirii
sale în viziune creştină.

Demonii se iluzionează că au “puteri” şi celor stăpâniţi de ei le transmit

aceeaşi utopie şi aceeaşi dorinţă nefastă de a avea cât mai multe “puteri”,
de a face lucruri cât mai incredibile, spre sporirea părerii de sine.
Reevaluarea vrăjitoriei şi a magiei, oricât de paradoxal ar părea, merge
mâna în mâna cu ideea semi-magică a creării mutanţilor şi cu idealul
ştiinţific al cibernetizării omului, pentru că toate aceste maşinaţiuni
demonice au acelaşi scop: de a crea impresia că omul a fost creat de
Dumnezeu slab, insuficient de puternic pentru a fi fericit, şi că el, dracul,
devine “binefăcătorul” său, pentru că îl ajută să capete puteri non-
umane, superioare, tot felul de “haruri”, să devină o forţă “spirituală”, a
cărei malefciozitate însă, este evidentă celor care păzesc trezvia
ortodoxă.

“Puterile” demonice, induse fie prin magie, fie prin tehnologizare, sau
mai bine zis, prin amândouă căile, nu sunt însă decât năluciri sau

80
desfigurări înfiorătoare, cutremurătoare, ale fiinţei umane, ale omului
căruia Dumnezeu i-a spus, că dacă are credinţă cât un grăunte de muştar,
nimic nu îi este lui cu neputinţă, nici a muta munţii în mare. Marile
minuni pe care le-au făcut Sfinţii din toate timpurile, arată însă că nu de
“puteri” duce lipsă omul pentru a fi fericit, ci de dragostea care să îl
unească cu Dumnezeu şi cu toţi oamenii, fraţii săi şi mădulare ale
aceluiaşi Trup care este Biserica.

Transfigurarea duhovnicească a omului pe care o propovăduieşte

Ortodoxia este înlocuită cu “transfigurarea” sau desfigurarea, mai bine
zis, a trupului şi a sufletului său (dacă transfigurarea duhovnicească
porneşte de la suflet spre trup, desfigurarea satanică porneşte invers, de
la trup distrugând şi sufletul apoi).

Fiinţa umană este transformată într-un monstru care acţionează

împotriva firii, iar mintea şi raţiunea sa devin complet “narcotizate”,
impunându-se un control deplin asupra lor, prin artificializarea şi
ideologizarea mediului în care trăieşte. Se preconizează, pentru viitor,
închiderea omului într-un ţarc tehnologizat la maxim, să fie claustrat
într-un spaţiu foarte redus ca dimensiuni, înconjurat de roboţi şi maşini
“inteligente”, din care să nu aibă nevoie să iasă afară şi în care “să nu
ducă lipsă” de nimic.

Omului i se îngustează tot mai mult capacitatea de a ieşi în natură, de a

deveni contemplativ, de a vedea imensitatea şi frumuseţea creaţiei lui
Dumnezeu, liniştea, isihia ei interioară, în contrast cu trepidaţia
maladivă a sufletului său infestat de nenumărate boli duhovniceşti şi mai
ales de necredinţă. În Japonia au fost proiectate deja aşa-numitele city-
towers (oraşe-turnuri), adică nişte blocuri uriaşe, turnuri babilonice, în
care să fie înglobate oraşe întregi pe verticală, supraetajate, cu tot ce
presupune un oraş (construcţii de locuit, magazine, trenuri, parcuri, etc.),
turnuri din care oamenii să nu aibă nevoie să iasă afară niciodată. Acest
tip de construcţii, deşi acum par de domeniul SF, se pot extinde pe
viitor.

Pare un scenariu incredibil şi mulţi ani am crezut că scenariile SF nu au

nimic de-a face cu realitatea, ci numai cu plăcerea de a ficţiona a unora
şi le-am privit cu mare linişte, ba chiar cu amuzament şi interes,
considerându-le ca aberaţii “inocente” şi “inofensive”.

Până când am înţeles că ele se bazează enorm de mult pe invenţii reale şi

preconizări foarte realiste şi veridice ale dezvoltării tehnice şi
tehnologice în viitor, că aceste descoperiri în domeniul ştiinţei şi
tehnologiei, destinate să ne schimbe viaţa, au fost deja făcute, şi se
aşteaptă numai implementarea lor, acomodarea conştiinţei noastre cu
existenţa lor, despre care ni se spune că ne vor modifica viaţa în bine şi
la care ne uităm fascinaţi, ca nişte copii mici la desene animate, dar nu ni
se prezintă câtuşi de puţin dezastruoasele efecte negative care decurg din
introducerea forţată a noului mod de viaţă super-cibernetizat, ci vom fi
lăsaţi să le trăim şi să le descoperim singuri, pe noi înşine, prea târziu.

81
Nimeni nu ne prezintă avantajele şi dezavantajele, în mod real şi onest,
ale acestei “evoluţii” sau “emancipări” a umanităţii şi nimeni nu face
nici un referendum, pentru a întreba populaţia dacă este de acord cu
sensul cercetărilor ştiinţifice, tehnologice şi genetice şi apoi, cu
implementarea lor în viaţa noastră. Suntem educaţi să acceptăm
“fatalitatea” acestei evoluţii sociale şi istorice, când de fapt nu este vorba
de nici o fatalitate, ci de interese, în primul rând interese financiare şi de
dominare colosale.

Înconjurarea noastră de roboţi şi de computere care “ne uşurează viaţa”,

precum şi previziunile futuriste ale tehnologizării şi cibernetizării
mediului nostru ambiant şi chiar ale fiinţei noastre au o foarte importantă
misiune de inoculare a idei de non-umanitate a omului, căruia i se
fabrică, odată cu el însuşi, o nouă ontologie.

Conducerea omului către depravare morală şi către satanizare ideologică

nu are alt rol decât de a diminua până la a reduce complet simţul
transcendenţei în el, pentru că atunci i se poate spune orice despre el
însuşi şi poate fi manipulat oricum, transformat într-un sclav robotizat,
într-o unealtă de lucru sau chiar într-o materie oarecare, într-un produs,
aşa cum se aşteaptă să fie, spre exemplu, oamenii clonaţi, transformaţi în
“depozit” de organe, “uzine” de materii prime organice, pentru cei care
vor avea nevoie de transplanturi şi care vor avea bani ca să plătească
pentru ele.

“Paradisul” super-senzual şi erotizat al postmodernismului, desfrânat şi

destrăbălat, având însă nenumărate accente de artificialitate
avangardiste, se transformă treptat într-un “paradis tehnologic”, în care
omul capătă consistenţa metalului, nu în sens bun, ci în sensul că ajunge
să aibă o conştiinţă rece şi o inimă învârtoşată cu adevărat ne-umană,
plină de cruzime şi de răutate demonică.

Erotismul care stă acum în centrul propagandei postmoderne, cel ce este

acum “cireaşa de pe tort”, va deveni din ce în ce mai mult o simplă
nevoie de a-ţi satisface nişte nevoi biologice, pe care le vor putea împlini
şi maşinile, după cum poate lesne constata, încă de pe acum, cineva care
“răsfoieşte” site-urile pornografice, unde surogatele sexuale artificiale şi
sexul cu tot felul de aparate şi maşini (care sunt avataruri domestice sau
special construite cu destinaţie sexuală) sunt astfel amplasate încât să
aibă o vizibilitate maximă.

“Bomboana” erotică şi a plăcerilor exotice, cu care este îmbiat şi ameţit

omul postmodern, îşi va atenua treptat farmecele, făcând loc exploatării
celei mai nemiloase şi mai crude a omului, care va constata că şi cele
mai elementare şi mai fireşti dorinţe ale fiinţei sale i-au fost confiscate,
pentru a fi capturat în cea mai amară robie din istoria umanităţii. Încă de
pe acum, relaţiile afective au fost distorsionate până la a transforma
sexul într-un debuşeu pentru nebunia ritmului de viaţă în care trăim,
mase întregi de populaţie şi chiar popoare întregi (precum englezii sau
japonezii, spre exemplu) suferă de insomnie cronică, oamenii nu se mai

82
regăsesc şi nu mai ştiu în ce direcţie să-şi caute salvarea, rata
sinuciderilor este foarte ridicată, mai ales în statele în care “democraţia”
şi “prosperitatea” par a se fi instalat comod.

Lumea nu s-a trezit încă din halucinaţia pe care o trăieşte, pentru că încă
nu s-a întors la Dumnezeul său, pentru că încă mai crede minciuna
despre puterea omului de a se determina pe sine însuşi şi de a-şi
determina singur viitorul.

Când această ideologie satanistă îşi va fi arătat şi mai mult efectele

catastrofice pentru fiinţa umană, când cizma “tehnologizată” şi
“cibernetizată” a asupririi va apăsa pe gâtul său atât de tare, încât nici nu
va mai putea să respire şi când masca ştiinţei şi a culturii ateiste îşi va
arăta nedisimulat toată hidoşenia sa, atunci va striga poporul către
Dumnezeul său pe Care L-a uitat acum şi se va întoarce Israel la
Dumnezeul părinţilor săi. Căci atunci când trupul este asuprit şi chinuit,
se trezeşte sufletul la viaţă şi-şi aduce aminte de libertatea şi de
nemurirea sa. Iar stăpânii greşesc întotdeauna când se bazează pe
docilitatea sclavilor lor, căci robia îi face pe aceştia să conştientizeze
libertatea duhovnicească pe care o au de la Dumnezeu.

Istoria lumii este istoria înşelării omului de către satana, dar şi a

întoarcerii lui la Dumnezeul său, după chipul şi asemănarea Căruia este
creat. Cu cât ne trezim şi ne venim în fire mai repede, cu atât mai bine
pentru soarta noastră în veşnicie.

Mulţumesc Părintelui Dorin Picioruş, autorul cărţii (în manuscris)

“Lumea postmodernă şi depersonalizarea omului”, care mi-a permis
prin munca sa de cercetare să îmi formez şi să îmi limpezesc această
viziune despre lumea de azi.

Drd. Gianina Maria-Cristina Picioruş

Publicat în:

• Articole

on at Comentarii (0)
Tags: Articole

83
 Bucuria…continua!
Pe 11 decembrie 2006, Cleopatra Stratan a concertat la Sala Palatului si
numarul participantilor la concert a fost triplu in comparatie cu spatiul
logistic al salii.

Superhitul Ghita nu e numai la moda, ci el ne demonstreaza ca printr-un

suflet cu adevarat energic,printr-o copila cu mult har si curatie in viata
ei, ne revine apetitul pentru bucurie si curatie. Nimic mai potrivit in
pragul sarbatorilor Nasterii Domnului decat acest concert, unde Copilul
mantuirii noastre, atrage pe copii si ii sfinteste.

Nu la voia intamplarii duc discutia pe panta redescoperirii prospetimii

din noi, pentru ca micuta noastra Cleo ne dovedeste ca nu suntem atat de
brute, daca la auzul lui Ghita, care vine la portita, ne mai trezim si noi
inima si ne curg lacrimile de dragul ei. Nu este copila noastra, dar ne
este draga. Ne e draga curatia, talentul si puterea extraordinara pe care
Cleo, la aceasta varsta, o degaja.

Insa ne e dor de noi, de frumusetea inchisa in noi, cand ne minunam de

ea. Ne e dor de ce trebuie sa fim, pentru ca bucuria nu se termina odata
cu moartea, ci moartea instaureaza adevarata deplinatate a bucuriei.

Bucuria…continua! Asta ne transmite Dumnezeu prin Cleo, dar mai cu

seama prin icoana Domnului Care Se naste intr-o iesle, unde nu au
dreptul sa se nasca copiii, pentru ca sa vina sa ne invete sa fim copii la
inima, sa fim copii la rautate.

Nu fiti prunci la minte, auzim cum ni se spune, ci la rautate!

Numai la rautate trebuie sa parem prosti, dar foarte destepti cand facem
bucurii altora. Trebuie sa ne dezvatam de a face rele, si sa ne punem pe
construit frumusete in noi si in cei de langa noi.

Iti multumesc, Cleopatra Stratan, pentru ca imi reamintesti sa fiu om

frumos si sa nu imi fie teama sa fiu frumos, bland, iertator! Iti
multumesc ca ne readuci aminte ca bucuria de Dumnezeu nu are sfarsit,

84
ci ca abia vedem cat de imensa este. Iti multumim, Doamne, Dumnezeul
nostru, ca ne inveti continuu, prin robii Tai, cat de Frumos esti Tu
Frumusetea mea uluitoare, cat de Frumos esti Tu, pe langa tot ce
inseamna murdarie!

Pr. Drd. Piciorus Dorin-Octavian

Publicat în:

• Cuvinte duhovniceşti

on at Comentarii (0)
Tags: Cuvinte duhovniceşti

85
Anuntam a 5-a prelegere a Cursului online
de Tologie Mistica Ortodoxa
Va anuntam titul celei de a 5-a prelegeri a Cursului nostru : Continutul
interior al extazului si despre limbajul non-metaforic al experientei
duhovnicesti.

Linkul spre cele patru prelegeri anterioare:

http://bastrix.wordpress.com/curs-online-de-teologie-mistica-ortodoxa/

Pr. Drd. Piciorus Dorin-Octavian

Publicat în:

• Curs online de Teologie Mistică Ortodoxă [continuare]

on at Comentarii (3)
Tags: Curs online de Teologie

Vrem Tribunal, nu si Biblioteca? O discutie

despre democratizarea reala a informatiei.
In editia online a Libertatii de astazi, 12 decembrie 2006, aflam ca ieri,
doamna Macovei a inaugurat noul sediu al Tribunalului Bucuresti, de
langa Piata Unirii. E o cladire gigant, de fapt reamenajarea fostului
magazin Junior si arata bine. Vezi fotografia infra.

Insa fata in fata cu Tribunalul stau ruinele ridicate si semnate pe

frontispiciu cu 1989, a ceea ce trebuie sa fie Biblioteca Nationala a
Romaniei, noul ei sediu. Desi deasupra cladirii troneaza o macara
teapana iar in subsolul cladirii sunt mii de carti, depozitate in conditii
foarte proaste, cladirea nu are geamuri, pana de curand era vandalizata
de oricine sau populata de oameni fara locuinta.

86
 Cam asa arata ruinele viitoarei Biblioteci Nationale

Pe afara

Pe dinauntru, stiva de carti din subsol

Pentru detalii supplimentare cititi in Libertatea.

In Libertatea online, Nr. 3702, joi 19 septembrie 2002, gasim

consemnat, ca Guvernul Romaniei nu mai vrea sa continuie lucrarile la
noul sediul al Bibliotecii Nationale, citam, pentru ca ar solicita o
mobilizare foarte mare de resurse financiare intr-o perioada care s-ar
intinde pana in 2017.

La Bibllioteca s-ar lucra pana in 2017 iar Tribunalul, la care s-a muncit
intens, a fost terminat in 2-3 ani si a costat, potrivit primei locatii citate (
adica: Libertatea online, nr. 5245 - Marti 12 Decembrie 200) peste 15
milioane de euro.

Domnul presedinte Basescu a inceput un speach al sau inaugural, la una

dintre universitatile noastre cu nesimtirea urmatoare: avem un
invatamant mediocru. Dar daca aloci bani pentru Tribunal, mai mult
decat pentru Cultura si Invatamant, iar cele doua cladiri puse fata in fata,
fostul Junior, actualul Tribunal si neactuala viitoare Biblioteca ( speram
) erau tot la fel de daramate, iar tu construiesti numai una, nu inseamna
ca vrem sa avem un invatamant mediocru si oameni nescoliti, usor
manipulabili, daca nu le construim pe amandoua?

Insa neconstruirea Bibliotecii arata ca avem nevoie mai mult de

puscariasi decat de oameni care sa munceasca pentru Romania. Daca nu
ne place ca romanii sa mai locuiasca in Romania si vrem sa mutam
Romania cu totul in Spania, in Italia sau in America, putem sa
continuam pe acest ton.

Nu ne place Biblioteca Nationala dupa cum nu ne place Catedrala

mantuirii neamului. Pe acestea doua le trecem in subsidiar si incurajam
un nou sediu Conex, un nou sediu Orange, un nou sediu de banca, un

87
nou sediu de partid. Romanii simt ca la putere nu sunt oameni onesti, ci
interesati de o anumita strategie de marketing a economiei nationale.

Noile mega-companii aduc profituri Romaniei, dar pentru cat timp? Care
este targhetul lor vizavi de viitorul nostru? Strategia noastra de
dezvoltare este unidimensionala, pentru ca or incurajam armata si
plecam te miri unde sa murim ( stiu, asa cere NATO) sau suntem angjati
in eforturi economice mai mult decat putem, pentru ca UE este o
organizatie economica in primul rand si nu culturala sau religioasa.

Vrem numai Tribunal? Nu cred. Cultura nu se poate face numai in mod

particular, personal, ci trebuie sa existe proiecte nationale de
culturalizare a oamenilor. Pe cand noi nu avem un sediu proeminent al
Bibliotecii, nu e o tampenie sa speri la o Biblioteca online a Romaniei,
extrem de bogata, din care sa accesezi de acasa cartea care iti trebuie,
fara sa platesti nici un ban?

De ce cartile sunt stocate undeva? De ce se tine cu dintii de ele? Mai ales

de cartile rare? Pentru ca sa nu te luminezi la minte, sa nu vezi cat esti de
manipulat, cat suntem de manipulati .

Informatia demonteaza unilateralitatea opiniei prezidentiale.

Cand ai informatie nu mai poti sa crezi in oficialisme.

Un blog transformat in agentie de stiri, ca Altermedia spre exemplu, care

e pe un format wordpress, subliniaza tocmai acest lucru: ca exista stiri pe
care am vrea sa le auzim si nu ni le spune nimeni, daca noi nu avem
curajul sa ni le impartasim. De ce? Pentru ca ni se astupa urechile cu
ceea ce vor anumite centre de putere sa stim.
Insa democratizarea reala a informatiei inseamna a prezenta o opinie,
opinii, cum facem noi pe bloguri, si fiecare alege ce crede de cuviinta.
Daca altii imi impun gandirea lor prin forta, cu forta, prin ce mai sunt eu
o fiinta ganditoare, care pot gandi singur ce mi se transmite?

Brendul de la ziarul Gandul, sigla lor, aceea ca nimeni nu gandeste

pentru tine, ne sugereaza tocmai faptul ca informatia nu trebuie
ideologizata, nu trebuie partinizata unor interese, ci trebuie sa spui ce
crezi tu ca e adevarat, dar sa il lasi pe om, sa creada si el ce este adevarat
din ce crezi tu ca e adevarat.

Democratizarea ideilor inseamna tocmai libera intelegere a lor, liberul

acces la ele si diversitatea opiniilor vizavi de ele. In munca mea
teologica eu analizez tot felul de afirmatii ale unor oameni cat se poate
de diversi, punandu-i pe toti la un loc. Si observ ca toate ideile, pro si
contra, au un numitor comun: exprimarea unui crez propriu al fiecaruia.
Un budist crede ca el are dreptate in problema reincarnarii, eu cred ca
mantuirea este un dar al lui Dumnezeu printr-o asceza neintrerupta, un
satanist crede ca nu exista ordine, un empirist vrea lucururi simple in
viata lui si are o experienta numai la nivelul senzatiilor elementare etc.

88
Daca eu le judec pe toate din punctul meu de vedere nu fac decat sa ma
lupt de unul singur.

De ce? Pentru ca experienta mea de viata e alta decat a budistului sau a

satanistului si noi nu gandim si nu traim la fel, nu ne raportam la fel la
problema pe care o discutam, asa ca nu ne putem astepta sa ne unim
peste noapte, dintr-un foc, daca toti tinem mortis ca ideea noastra e cea
mai buna.

Raportarea onesta la celalalt e sa vezi de ce este important ceva pentru el

si de ce i se pare adevarata afirmatia lui si sa masori gradul de implicare
al acestuia in problema cu pricina.

In concluzie, Tribunalul e bun pentru Bucuresti, dar tot la fel de buna

trebuia sa fie si Biblioteca Nationala, noul ei sediu, si Catedrala
mantuirii neamului (pe care trebuie sa o facem cat mai repede, pentru ca
abia facem fata in Bisericile noastre mici si mai trebuie sa mai construim
o suta ca ea, ca tot Bucurestiul sa poata vedea slujba de Pasti dinauntrul
Bisericilor si nu din afara lor), ne mai trebuie o multime de parcuri, cu
iarba verde si canapele si aer curat, ne mai trebuie o mie de tone de
civilizatie, de bun-simt, de cuviinta pe strada si acasa si sa discutam tot
mai mult unii cu altii.

Paradigma Internet, cu toata manipularea si violarea informatiilor

personale care se practica din plin, este una subversiva in bine, pentru ca
faciliteaza comunicarea si cunoasterea reciproca a unor oameni cat se
poate de diversi ca orientare culturala, sociala, economica, religioasa.
Putem sa schimbam ceva prin munca noastra gratuita de pe siteuri,
bloguri, platforme intermedia, atat in noi cat si in cei care ne citesc.

Omul ne citeste, vede cum gandim, ce simtim, si nu ii raman indiferente

cuvintele noastre daca ele sunt realiste. Conteaza sa nu ne pierdem
increderea. Sa scriem mai departe chiar daca nimeni ne ne citeste din
prima, chiar daca nimeni nu e de acord cu ce spunem noi. Daca credem
in ce scriem, oricat de aiurea ar parea pentru altii, atunci suntem castigati
si castigam atentia celor care cauta, in mod onest, pareri personale.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian

Publicat în:

• Opinii

on at Comentarii (0)
Tags: Opinii

89
100% Andreea Marin & Mihaela Radulescu (
11 decembrie 2006)
Cele doua doamne zic ca nu au nimic una cu alta.
Au facut pact de non-agresiune intre ele dar de agresiune radicala
impotriva celor care le enerveaza.
Domnul Robert Turcesc stie sa intrebe si le enerveaza.
Ele se discupla.

Doamna Radulescu vorbeste despre cum e primita femeia in spitalele

romanesti. Daca Robert le intreaba de intimitatile divulgate in ziare,
Mihaela e de acord cu ele, Andreea nu mai vrea sa spuna nimic.
Concluzi: daca nu dai informatii la ziaristi despre tine, ei incep sa le
inventeze.
Mihaela a desfiintat ziarul Scandal national, pentru ca a castigat un
proces cu ei.
Au protestat.
Robert vorbeste si ele asculta.
Iarasi nu le prea place.
Orice citatie este enervanta.
Mihaela e studenta la Regie-film.
Mihaela nu vrea sa fie cosmetizata in ziare.
Se spun minciuni despre ele.

Pentru ca povestea parea adevarata, ziarul Averea a castigat bani buni.

Directorul editorial a dat un raspuns de smecher.
Calomine, injurie, continut dezastruos.
Patronul de la Averea e domnul Dinu Patriciu.
Astazi patronul Patriciu e in strainatate si nu vrea sa faca comentarii.
Mihaela a fost convinsa de lacrima lui Patriciu, dar i-a trecut acum.
E amenintata pe sms de Adrian Halpert.
Mihaela citeste: amenintari de la Halpert.
Halpert vrea sa o santajeze.
Are materiale despre ea, de la CC, din timpul revolutiei.
Este enervata pentru santajul lui Halpert.
Halpert vorbeste si pare serios, onest.
El pare nevorbaret.
Dar vorbeste despre martori.
Celor doua le sare mustarul. Mihaela zice cu putere.
Martori mincinosi in halta lui Patriciu.
Andreea nu se crede tata si nici nu vor sa il auda.
Mihaela nu il lasa pe Halpert sa vorbeasca.
Intransmisibil.
Maihaela nu poate sa dea lectii de morala: zice Halpert.
Mihaela se simte si mai jignita.
H. este sub limita deontologiei profesionale. Mihaela zice tare.
Intransigenta.
Acuze.

90
Creste tirajul sau nu?
Halpert iese in decor.
Pauza publicitara.
Andreea rade.
Sunt colocviale.
Rad amandoua.
Infamia presei.
Embargou fata de publicatiile mondene?
Publicatie spalata: Robert.

Andreea nu rapunde amatorilor. Ea se pote uita in oglinda fara sa

roseasca si poate sa doarma si cu capul pe perna.

Pentru ca acum e publicitate, e de la sine inteles ca fac stenografierea

emisiunii. Cine pe cine vrea sa minta.

Pe Antena 1, Tuca l-a inviat pe Iliescu.

Este Iliescu invalidat de istorie?
Basescu il respecta pe domnul Iliescu.
Domnul Iliescu raspunde cu atentie.
A fost, va fi anchetat domnul Basescu?
Domnul Tuca e nesimtit iar Iliescu se face ca nu stie ca asta este ironie
inacceptabila.
Tuca nu poate fi luat la rost?

Acum Mihaela si Andreea se odihnesc iar eu am schimbat programul.

Domnul Tuca se crede destept daca e nesimtit.

Cum va apare Iliescu cand va deveni la fel de sarcastic?
Basescu nu poate decide anticipatele.
Tuca face ciocul mai mic.
Pare mai bine asa.
I s-a spus in casca ca e peibil?
Nu,domnul Tuca?!
Iliescu nu a facut anticipate pentru ca acum sa intram lin in UE.
Fostul presedinte face apel la psihologie.
Nu e de acord cu alegerile anticipate.
Nu ar exista o majoritate stabila.
Tuca vrea o stabilitate politica, alta decat cea de acum.

Ne intoarcem la Andreea, care pierde publicitate.

Mihaela se simte lezata la nivelul imaginii sale publice.
Personalitatea lor.
Au procese in derulare.
Si Andreea a castigat bani: 100 de milioane dintr-un proces.
Libertatea trebuie sa se integreze intre anumite norme: Mihaela.
Vrea o penalitate de 10 miliarde pentru Patriciu si ziarul Averea:
Mihaela.
Trebuie sa ne lepadam de uscaturi: Andreea. O deranjeaza titulatura de
vedeta.

91
Zambet de sfarsit.
O papusa pentru fiica lui Robert de la UNICEF.
Ambasador UNICEF:Andreea.
Ea este tot zana cea buna.
Mihaela e zana cea rea.
Patriciu impinge da non-jurnalism.
Robet le felicita.
Bila alba de la telespectatori.
Una neagra pentru Halpert.
Ele nu sunt fete care renunta.
Asteapta reactia presei.

Au trecut peste timpul alocat emisiunii.

O editie aparte si grea pentru realizator.
Derapajele presei din Romania.
O abila miscare.
O noapte buna si sarbatori fericite!

Ce aud de la domnul Iliescu pastrez pentru mine.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian

Publicat în:

• Umor fără dinţi

on at Comentarii (3)
Tags: Umor fără dinţi

92
 De ce gandurile nu pot avea copyright?

Pentru ca nici un gand nu poate fi tinut in inima ta fara sa ai experienta

lui. Cine isi inchipuie ca citind un text sau preluand un text ia odata cu el
si sentimentele care l-au adus la lumina, se insala. Cineva poate sa imi
fure literele, dar nu cuvintele, nu adevarurile pe care le simt la
intensitatea mea. Din punct de vedere personal legea dreptului de autor
este una frivola, puerila, pentru ca presupune faptul, ca daca cineva imi
fura lucrarea sau parti din ea, mi-a furat si munca, sufletul sau rezultatul
muncii mele la cartea respectiva. Nu!

Textele eminesciene sau scripturale, textele discursurilor lui Iorga sau

ale lui Gandhi nu-mi apartin, chiar daca le am in posesie. Ele sunt in
arhiva mea, eu le pot citi, insa numai trairea mea le poate intelege sau eu
le pot intelege la nivelul dezvoltarii mele duhovnicesti si intelectuale. Nu
trebuie sa intram in criza atunci cand ne dam seama ca nu putem intelege
un text in mod satisfacator. Nici nu se poate face asta daca nu crestem in
intelegere.

Textele cresc in importanta in inima noastra, daca noi crestem in

Dumnezeu si in experienta noastra duhovniceasca si de viata. La fiecare
citire, dupa cum spunem adesea (n-a ajuns un loc comun) intelegem
altceva din texte. Insa trebuie sa si dovedesti cuantumul personal de
intelegere. Nu trebuie numai sa presupunem ca am inteles ceva mai mult
din a doua sau a treia citire a Idiotului sau a poemelor shakesperiene, ci
trebuia sa demonstram asta.

Gandurile nu pot fi ingradite atata timp cat ele nasc alte ganduri, iar
circulatia gandurilor noastre e benefica. Gandirea, intelectia umana se
dezvolta tocmai prin comunicarea ideilor si prin conexiunile nebanuite
dintre ele. Daca pentru noi un text nu are mare importanta, vedem ca
pentru un altul, in mintea altuia naste multe minuni, foarte multe lucruri
bune. Si daca crestem pe masura ce citim sau crestem pe masura ce ne
curatim de patimi, inseamna ca nu cartea este idealul vietii noastre ci
experienta directa. Cartile sunt depozitarele unor experiente. Cartile sunt
unelte de lucru sau parti unde noi ne spunem pentru altii.

Insa nu trebuie sa idolatrizam cartile sau sa ramanem la carti ci trebuie

sa tindem spre experiente, spre lucrurile care ne implinesc in mod real.

Este un act copilaresc sa te lauzi cu ce ai memorat sau sa presupui, ca

anumite fraze cuprind tot ce esti tu, tot ce vrei tu, tot ce ai tu nevoie sa
vezi, sa auzi sau sa ai. Dupa cum tot la fel de copilaresc e sa crezi ca poti
sa te erijezi drept cunoscator al unui lucru, in masura in care nu l-ai
intodus interior in fiinta ta. E penibil sa pari indragostit in fata unuia
indragostit cu adevarat sau sa pari Sfant in fata unui Sfant real, care toata
ziua se trudeste ca sa vada cat de pacatos este , nu cat de Sfant este.

93
Penibilitatea este extrema cand stai fata in fata cu tine si te lauzi pentru
ce nu ai facut sau sa inalti nasul pe sus, cand stii ca esti prost de dai cu
capul in gropi. Masura noastra ne este cunoscuta prea bine. Stim foarte
bine cine sunten. Numai ca adevarata masura a noastra iese in fata in
mod placut, cand recunoastem si public ce stim si ce nu stim.

Cand iti accepti neputintele si limitarile tocmai atunci devii uman. Cand
esti triumfalist ca zeii Olimpului sau crezi ca esti frate cu Artarxerxe
atunci esti mai mult tabloid, decat om.

Copyrightul a aparut tocmai pentru ganduri tabloidizate, pentru masti

care nu au de-a face cu viata, ci suntem atenti sa nu ne fure cineva
brendul inainte ca noi sa facem bani frumosi cu el.

Tabloidul ca si copyrightul e bun numai pentru cei care nu gandesc prea

mult, ci pentru cei care vor sa se mintsa frumos sau care vor sa puna
stavili imaginare gandirii.

Adica ce vrea sa spuna sistemul copyright cititorului? Numai daca citesti

cartea asta ai gandurile din ea si le poti folosi. Insa e o mare minciuna.
Gandurile de acolo le pot avea si eu, daca am trairile ce stau sub
cuvintele din carte. Sau pot sa am mai multe ganduri decat in carte sau
mai putin cizelate sau mai bine cizelate dar sa le am in mine.

Prin toate aceste cuvinte ale mele nu relativizez insa cartile dar nici nu le
pun sub lacat. Eu insumi sunt un om care scrie carti si stiu cum arata
cartile pe interior. Ci vreau sa precizez faptul ca oricine poate sa isi scrie
cartile inimii lui, care vor fi mai bune sau mai rele, nu conteaza, insa nu
trebuie sa presupuna ca ce a gandit el este atat de unic, incat nimeni
altcineva nu mai poate gandi la fel. Pentru ca dreptul de autor
presupune, in idealitatea sa, ca o carte este total unica, irepetabila in
vreun cuvant al ei in alta parte.

Insa cartile nasc carti pentru ca nasc ganduri. Cartile nasc sentimente si
imping la sentimente si experiente. Intelegem cu timpul ca prin scris nu
devenim personali, ci mai mult ne generalizam, ajungem la lucrurile
general valabile, dar, e normal, fiecare in felul sau. Traim in acelasi timp
o generalizare a experientei proprii pe masura ce ne personalizam tot
mai mult crezurile sau ne personalizam pe masura ce gasim puncte tot
mai convergente cu cat mai multi oameni.

Insa trebuie sa nu credem ca suntem intransmisibili si nici sa ne

pretiozizam mai mult decat trebuie, pentru ca ne distrugem punctele de
confluenta cu cei din jurul nostru.

Nu cer nimic in definitiv, nu cer desfiintarea dreptului de autor ( pentru

ca are si bunele lui, prin faptul ca pretuieste si remunereaza munca
noastra intru catva), ci o regandire personala a lui si a statutului nostru
de oameni creatori. Nu trebuie sa ne lasam sedusi de conceptul
intransmisibilitatii ideilor si nici sa nu credem ca alti oameni nu pot avea

94
aceleasi sentimente si ganduri ca si noi. Trebuie sa ne dorim cu
precadere a intalni pe oamenii care au experiente ca si noi, pentru ca sa
progresam si mai repede. Comuniunea si comunicarea sunt factorii reali
de progres personal si comunitar si incepem sa intelegem asta cat mai
multi dintre noi.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian

Publicat în:

• Opinii

on at Comentarii (0)
Tags: Opinii

95
 Zor de graffitti

Ma uitam la el cum isi picta nuantele gandirii pe pereti, cu o nonsalanta

stangace, cu o repulsie fata de curatenia unui zid alb, pe care dorea sa il
vada negru numaidecat. Am trecut mai apoi pe acolo si am vazut un
insemn, o heroglifa cu ceva gust, dar nu am vazut peretele alb. Peretele
alb era acum mazgalit, aidoma unei dracuituri aruncate in urechea mea
dreapta de un cetatean rebel la vorbe sau a fumului de tigara, care imi
patrundea in casa, de pe holul scarilor. Acolo unde aruncam ceva si nu il
mai luam, sta nesimtirea noastra.

Daca ne-am gandi ca cei care ne vor injura sau ne vor apostrofa post
factum, nu vor fi de acord cu marlaniile noastre, am sterge mazgaliturile
de pe perete, am pune la cos hartiile pe care acum le aruncam aiurea sau
ne-am bucura sa pastram curatenia, acolo unde acum aruncam ce ne vine
la indemana.

Inteleg insa de ce un tanar are nevoie sa scrie pe pereti. El crede ca e o

arta si este in mare masura, dar una care nu tine cont de cei care vor
ramane cu arta pe peretii lor.

Daca eu m-as duce si as picta o cruce peste arta lui, ar fi un mare

scandal. Daca eu m-as duce sa ii cant un colind, pot fi luat in suturi de
catre el. De ce? Lui nu ii place arta mea. Are tot dreptul sa nu ii placa,
dupa cum eu am dreptul sa resping arta lui.

Insa eu am bunul simt sa nu cant ceea ce el nu vrea sa auda ( si cant

celor care vor sa auda), dar el nu a invatat inca, ce inseamna sa accepti
ca nu poti fi placut de catre toti.

Juvenilismul tanarului, barbarismul efortului sau de a ma inregimeta cu

forta pentru subspceia graffittiului nu imi convine, dupa cum lui nu ii
convine sa ii predic despre Dumnezeu. Il privesc cu simpatie, trec mai
departe si el crede ca imi place de arta lui. Insa mie nu ca nu imi place
de arta lui, ci nu imi place unde isi exercita fanteziile. Daca ar fi facut
acele scalambaieli frumoase la el acasa, nu m-ar fi deranjat. Dar el a
modificat un lucru frumos, un zid frumos, cu aroganta lui, fara ca nici un
locatar sa il fi rugat sa faca asta.

Cu alte cuvinte trebuie sa stii cand esti penibil, cand nu esti agreat si sa
te retragi gratios sau sa gasesti un numitor comun acolo unde oamenii nu
te accepta in integralitatea ta. Trebuie sa stii limita drepturilor tale:
drepturile reale ale celorlalti. Iar dreptul la frumos si la curatenie si la
liniste sunt drepturi elementare ale fiecaruia in parte.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian

96
 Publicat în:

• Opinii

on at Comentarii (0)
Tags: Opinii

Lumină lină

Auzim la Sfânta Slujbă a Vecerniei întotdeauna minunatul imn: Lumină

lină a Sfintei Slave a Tatălui ceresc Celui fără de moarte, Celui Sfânt şi
Fericit, Iisuse Hristoase, venind la apusul soarelui, văzând lumina cea
de seară, lăudăm pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Dumnezeu;
vrednic eşti în toată vremea a fi lăudat de glasuri cuvioase, Fiul lui
Dumnezeu, Cel ce dai viaţă, pentru aceasta lumea Te slăveşte.

Suntem în momentul în care vedem lumina blândă a înserării, în care

geana de lumină se pleacă încet spre a se închide. Suntem la momentul
înserării şi în curând ne vom afla pe pragul patului, ca un exerciţiu al
morţii pe care îl facem în fiecare zi (oare nu îmi va fi acest pat groapă?
- zicem la rugăciunea înainte de culcare). Şi ce vedem că ne pune
Biserica noastră înainte? Cu ce ne mângâie, pentru asfinţirea luminii,
pentru lăsarea întunericului, pentru reiterarea clipei morţii, pentru
preambulul sfârşitului vieţii noastre pământene?

Mângâierea noastră este Dulcele Iisus, Lumină din Lumină, Lumina lină
a Tatălui Său, căci “venind [noi] la apusul soarelui şi văzând lumina cea
de seară”, lumina soarelui care se stinge ca o lumânare, strigăm către
Lumina Care ne-a dat viaţă şi Care ne-a mântuit din întunericul Iadului,
prin Întruparea Sa, strigăm ca să nu fim uitaţi ci să-şi amintească Fiul lui
Dumnezeu şi Judecătorul nostru de noi în Lumina lină a Sfintei Slavei
Sale şi zicem, cu alte cuvinte: Iisuse Hristoase, dă-ne nouă să vedem
pururea Slava Ta, când viaţa noastră va fi spre seară şi când lumina
palidă a acestei lumi se va stinge definitiv, Cel ce ai zidit lumea şi ai
făcut ziua şi noaptea, Cel ce pentru noi ai apus ca un Soare şi te-ai
pogorât în Iad ca să luminezi pe strămoşi, şi iarăşi ai răsărit, Soarele
dreptăţii, înviiind din mormânt şi dăruind tuturor viaţă veşnică!

Şi iarăşi zicem: Slavă Sfintei Treimi, Dumnezeului nostru, Tatăl, Fiul şi

Duhul Sfânt, şi vrednic eşti, Fiul lui Dumnezeu, a fi lăudat de glasuri
cuvioase, de glasuri sfinte, Cel ce dai viaţă!

97
Când vedem că apune soarele pe cer, ne gândim că şi Soarele nostru
Hristos a apus în mormânt, dar şi că vom răsări cu El, întru Sfântă Slava
Sa, dacă vom trăi după poruncile Lui.

Cine e mângâierea noastră? Cine e alinarea suferinţei noastre, Cel ce a

stins moartea noastră cu Moartea Sa? E Iisus Hristos, Lumina lină a
Tatălui, Cel blând şi smerit cu inima, întru care nădăjduim să nu ne lase
afară de cămara cea prea luminată a Împărăţiei Sale şi să ne privească cu
ochi blând şi lin la dreapta Sa Judecată. Amin.

Drd. Picioruş Gianina Maria-Cristina

Publicat în:

• Cuvinte duhovniceşti

on at Comentarii (1)
Tags: Cuvinte duhovniceşti

98
 Religia numită “filosofie”

“Filozofia nu este nimic altceva decât arta de a-ţi ascunde fantasmele în

spatele unui limbaj cât mai abstract cu putinţă”, iar filosofii de profesie
îşi scriu cărţile “punându-şi masca unei gândiri a cărei profunzime este
dovedită de chiar abstracţiunile cu care îşi chinuie cititorii”, întrucât
“ceea ce e abstract nu e cu nimic mai profund decât intuiţiile noastre cele
mai banale” [1].

Dacă altcineva ar fi enunţat acestea şi nu un doctor în filosofie, ar fi fost

în mod sigur etichetat în fel şi chip, cu atât mai mult dacă acest
“altcineva” ar fi provenit din mediul teologic. Însă, în articolul citat [2],
domnul Sorin Lavric încearcă să demonstreze că încrederea investită în
filosofi şi în tratatele de filosofie este o veneraţie care are la bază un
sentiment religios, fiind în sine un act de credinţă, un act de idolatrie,
zicem noi, prin care “tu [cititorul, iubitorul de filosofie] institui lumea
cărţilor şi tu îi conferi autoritate, ridicându-i apoftegele la rangul unor
adevăruri sibilinice şi irefutabile” [3]. În paranteză fie spus, bine ar fi să
creadă domnia sa şi alţii în proorociile Sibilelor, care, până la nefericita
ideologie “iluministă”, făceau parte din norul de mărturii al credinţei
creştine.

Domnia sa insistă susţinând chiar că, de la cărţile lui Aristotel şi până la

cele ale lui Hegel, în lipsa sentimentului “religios” mai sus menţionat,
“în afară de monotonia doctă a unor aberaţii specioase, nimic nu e de
găsit în ele” [4] . Prin urmare, prima jumătate a articolului său este
covârşitoare în precuparea sa de a stabili o asemănare între închinarea
religioasă (creştină, în speţă, pentru că se referă la Evanghelii) şi
sentientul aprioric de respect şi veneraţie al celor care, prin prisma
educaţiei primite sau a informaţiilor la care au avut acces, se aştepată să
afle Adevărul în textele filosofice.

Domnia sa consideră că aceeaşi fervoare “mistică” îi animă şi pe

creştinii care citesc Evangelia şi pe cei care citesc operele filosofice
tradiţionale, în virtutea a ceea ce li s-a spus că reprezintă cărţile
respective, şi unora şi celorlalţi: “nu e nici o deosebire între modul în
care ne raportăm la Dumnezeu şi felul în care citim o carte, şi asta
deoarece credinţa este o trăire prin care lucrul în care credem capătă
puterea de a ne înrâuri. Credinţa e actul prin care fiinţa în care credem
are putinţa de a ne influenţa” [5].

În toate aceste afirmaţii sunt mai multe erori logice care trebuie dejucate,
deşi autorului îi este foarte familiară logica filosofică, însă, aşa cum şi
dânsul recunoaşte, logica plutitoare în abstracţiuni mentale poate să
joace feste incredibile celui ce se ia după ea.

99
Mai întâi de toate, modul marxist-ştiinţific de a pune problema,
recunoaşterea în religie – şi mai ales în religia creştină – doar a unei
fantezii pur umane devenită mitologie, este o opţiune personală,
bineînţeles, la care nimeni nu îl poate împidica să adere, dar care este de
un foarte prost-gust, în ce ne priveşte, şi de un cras semi-doctism. Ştim
însă foarte bine că, în ciuda infantilismului ideologic cu care este
tapetată acestă teorie, în ciuda rezonanţelor inevitabile ale epocii
comuniste, care însoţesc o asemenea afirmaţie, ea face mai departe,
senină şi nestingherită, carieră în universităţi şi în şcoli, şezând solemnă
la catedra minţilor multor intelectuali, de unde se revarsă peste “vulg” cu
inocenţa reperabilă a unui adevăr bătut în cuie.

Domnul Lavric, ca filosof, deşi nu ne lasă să înţelegem că ar fi trăit

vreodată ineditul intersectării cu Dumnezeu sau cu al impasului
conştiinţei faţă în faţă cu religia, ne descrie cum se simt creştinii când se
roagă lui Dumnezeu sau când citesc Evanghelia, cu o nonşalanţă pe care
o percepem, inevitabil, ca sfidătoare. Domnia sa poate să ne reprezinte,
în cele mai bogte detalii, dacă doreşte, experienţele lecturilor filosofice
ale domniei sale, ba chiar îi dăm dreptate, atâta timp cât se mişcă într-un
perimetru pe care l-a experiat şi pe care îl cunoaşte foarte bine.

Însă, în ceea ce priveşte credinţa noastră, constatăm cu durere că multe

din cele enunţate de domnul Lavric se bazează pe o necunoaştere
profundă (ca să nu zic totală) a realităţilor religioase, mai degrabă, am
putea zice, pe ceea ce îşi imaginează (pentru că tot ne-a mărturisit că
gândirea domniei sale este imaginaţie în proporţie covârşitoare, lucru pe
care îl credem) atunci când consideră că poate percepe şi reproduce
fiorul cu care credinciosul creştin citeşte Sfânta Evanghelie. Impresia pe
care o lasă în urmă este că nu are nici o competenţă teologică şi nici o
tangenţă cu Biserica sau cu trăirea creştină şi, în aceste condiţii, ne
exprimăm indignarea pentru impersonalizarea frauduloasă pe care şi-o
permite, de pe poziţiile adevărului epistemologic cu pretenţii de satelit
NASA, în stare să reproducă chiar şi geografia spirituală la care nu are,
cu nici un chip, acces.

Venind dintr-un domeniu profund speculativ, d. Sorin Lavric nu poate,

nu are cum să depăşească, în ceea ce priveşte trăirea creştină şi ortodoxă,
câmpul speculaţiei în care s-a auto-circumscris.

De fapt, ceea ce susţine, cu fervoare, am putea zice, autorul articolului,

este faptul că nu există cineva care să ne influenţeze – nici măcar o
Autoritate Divină, care este, zice domnia sa, tot o proiecţie mentală
fantastică –, ci noi ne influenţăm pe noi înşine prin imaginaţia fabuloasă
care este pusă în mişcare ante şi post-lectură, şi că “a gândi înseamnă
cu precădere a-ţi imagina (s. n.), iar a citi un text filozoficînseamnă a-i
folosi litera ca pretext pentru declanşarea unei fantezii” [6].

Ceea ce aplaudăm la acest articol este recunoaşterea “oficială” a faptului

că gândirea filosofică este împânzită cu fantasme de tot felul şi că
“subconştientul” abstracţiunuilor filosofice abundă în basme teoretizate

100
şi închipuiri mai mult sau mai puţin personale sau personalizate, în
percepţii proprii, pătimaş-subiectiviste, care se prezintă ca adevăr
obiectiv şi indubitabil. Nu e nimic nou, ştiam acest lucru foarte bine, îl
puteam scrie şi noi înainte de a citi articolul domnului Sorin Lavric.

Noutatea este că vine din gura unui filosof, deşi nu sunt mulţi care ar fi
dispuşi să fie de acord cu domnia sa şi să recunoască acelaşi lucru, “iar
motivul acestei escamotări, dacă e să-l spunem pe şleau, este vanitatea
(s.n.): un filozof care ar da frâu liber intuiţiilor şi sentimentelor sale şi-ar
pierde prestigiul de oracol al conceptelor sale abstracte. Ar fi un
degenerat, un apostat ridicându-se împotriva propriei bresle, un trădător
care a îndrăznit să încalce regula de fier a orcărei secte filozofice:
ascunderea intuiţiilor în spatele conceptelor abstracte” [7].

Recurgerea la o sferă religios-creştină din care îşi selectează termenii

această portretizare a filosofului, precum şi întreaga comparaţie cu
sistemul emoţional al creştinului, apropierea forţată de complexul
afectiv-contemplativ creştin, ne vorbesc foarte limpede despre tendinţa
filosofilor de a instaura totalitarismul dogmaticist în filosofie şi de a o
transforma pe aceasta, avansând-o în grad, de la “inferiorul” statut de
instituţie umană, la cel de religie, instituţionalizată academic.

În aceste condiţii, dacă înţelegem şi demontăm acest mecanism în

spatele căruia stă imaginaţia ce stârneşte setea avid-luciferică de putere
(de fapt, viciul şi imaginaţia se stârnesc reciprc, iar mândria e cel mai
mare viciu), atunci credem şi afirmaţia domnului Sorin Lavric că
“filosofia îşi trage farmecul din mister, putere şi seducţie” [8] –
înţelegând prin mister nu o taină, ci obscurantizarea bine calculată a
limbajului abstractizat la maxim, pentru a garanta succesul unei
“pretinse infailibilităţi a demonstraţilor conceptuale” [9].

Ceea ce nu aplaudăm însă, ci ne face să ne indignăm şi să credem că

sinceritatea mai are totuşi un parcurs destul de mare până la a fi totală,
este stăruinţa în a asemăna experienţa creştină cu seducţia erotico-
intelectualist-luciferică a filosofiei, cu care aceasta îşi cucereşte adepţii.
Autorul insistă în a ne convinge că aceeaşi seducţie şi aceeaşi fantezie
apriorică funcţionează şi în cazul creştinilor şi a felului în care îşi trăisc
aceştia credinţa.

Teoria domnului Lavric nu se referă numai la unii creştini, ci la toţi

creştinii, în mod generalizat, aşa încât nici noi nu putem vorbi acum de
unii creştini care ar putea cădea în păcatul mândriei, ci de creştinii care
îşi trăiesc în mod autentic credinţa.

Pe unii ca aceştia, “seducţia puterii” de care vorbeşte domnia sa, că ar fi

exercitată asupra lor de Evanghelii, i-a dus prin tot felul de pustii şi de
chinuri care mai de care mai cumplite şi mai greu de auzit pentru noi,
care nu am trecut prin ele, în timp ce moartea cea mai grea de care am
auzit să o fi suportat-o un filosof, din cauza opiniilor sale, este cea a lui
Socrate, care – să fim serioşi – în comparaţie cu torturile Sfinţilor

101
Mucenici creştini începând cu primul veac creştin şi până în epoca
totalitarist-comunistă, este o adormire lină de bebeluş. Aşa a fost şi este
“seducţia puterii” Evangheliilor! Şi să nu ne spună domnia sa că s-a
referit la “puterea” din veacul viitor, pentru că nu ia în ecuaţie un
asemenea veac viitor, ci numai puterea din lumea aceasta, de pe acest
pământ. Aşa o putere oferă Evangheliile pe pământ, că nu e Sfânt în
Biserică a cărui viaţă să nu fie o rană vie a sufletului şi a trupului
său! Iar pe cei a căror viaţă nu e o suferinţă nu e nevoie să îi renege
domnul Lavric, pentru că însăşi Biserica îi leapădă ca nefiind ai ei.

Dacă dogma Bisericii oferă seducţia puterii, de ce se simte atunci

Nietzsche dator să lupte împotriva iubirii, a blândeţii şi a milostivirii, ca
nişte handicapuri ale omului viril, puternic, în loc să se afilieze la ea? De
ce nu se afiliază la doctrina Bisericii toţii ideologii puterii pământeşti,
toţi filosofii şi domnul Lavric însuşi, ba chiar şi sataniştii, din moment
ce e la fel de seducătoare ca şi filosofia (şi ca orice ideologie care
mizează pe voinţa de putere), încât poate să susţină această asemănare
fără să clipească?

Dacă domnul Sorin Lavric ar avea câtuşi de puţin tangenţă cu

creştinismul ortodox, ar vedea domnia sa că, spre deosebire de filosofia
în care nu crede dar pe care o practică şi credinţa creştină pe care o
denigrează şi o subsumează imaginaţiei şi patimilor umane, există o
diferenţă esenţială care se traduce prin aceea că, în toată istoria sa,
credinţa creştină şi-a identificat unul dintre cei mai mari duşmani ai săi
ca fiind imaginaţia, pe care Sfinţii Părinţi au numit-o “puntea dracilor”,
afirmând, ca adevăr sfinţitor şi inviolabil, că cine se încrede în sine şi în
imaginaţia sa şi primeşte gânduri şi imagini în minte, în timpul
rugăciunii mai ales, acela nu este apt pentru teologie şi nu se poate sfinţi
şi nici apropia de adevărata slăvire a lui Dumnezeu, cu inima curată.

Mai mult chiar decât această retrospectivă istorică a cărei detaliere este
imposibilă, pentru că ar necesita tratate întregi şi volume fără număr,
este de remarcat ca esenţial – pentru o conştiinţă postmodernă pentru
care adevărurile evanghelice sunt demonetizate –, faptul că, tocmai de
lipsa imaginaţiei, dacă ar lua aminte autorul, oamenii de cultură atei şi
mai ales literaţii au acuzat şi acuză neîncetat Biserica, şi de “intoleranţă”
şi lipsă de apreciere estetică faţă de nişte biete creaţii şi fantezii
“inofensive” – precum cea, recentă, a doamnei Alina Mungiu! Despre
faptul că imaginaţia nu este nici pe departe inofensivă, dar şi că
ideologiile ateiste sfârşesc prin a se bate cap în cap, ne dă dovadă însuşi
articolul despre care vorbim.

Literatura şi chiar filosofia – după cum recunoaşte domnul Sorin Lavric

– şi-au făcut din fantasmele minţii umane un idol şi o religie cu “dogme”
(filosofice sau literare) fixe, de netransgresat – ca şi cum n-ar fi vorba de
percepţii subiectiviste, ci de adevărul de necontrazis – în timp ce
Teologia ortodoxă s-a războit şi se războieşte necontenit cu imaginaţia,
pe care o socoteşte o facultate umană proprie omului căzut, care
împlineşte o nevoie a nedesăvârşirii care ne caracterizează în această

102
stare, dar care nu-i caracteriza pe Sfinţii Protopărinţi în Eden şi nu-i
caracterizează nici pe Sfinţii care sunt acum în Rai, o facultate pe care
Ipostasul Întrupat al Fiului lui Dmnezeu n-a avut-o, întrucât a asumat
întreagă firea noastră umană, afară de păcat.

A identifica puctul de convergenţă între Teologie şi filosofie în cel mai

mare duşman al vieţuirii curate şi al credinţei ortodoxe este – îndrăznim
să o spunem – o aberaţie, o eşuare a gândirii, aşa cum numai navigarea
îndelungă între gheţurile abstracţiunilor mentale poate să provoace.

Domnia sa crede că “ochii minţii” (o sintagmă împrumutată din

Teologie dar neînţeleasă cum trebuie) sunt “sediul fantasmelor” [10] şi
că gândirea, cugetarea este preponderent imaginativă, fantasmagorică, în
timp ce o asemenea perspectivă este cu totul inacceptabilă pentru
Ortodoxie, este o erezie.

Închei aici spunând numai că ceea ce reprezintă, pentru mine personal,

culmea absurdului, este că, în timp ce filosofia şi literatura acuză
Teologia de “închistare” în Dogmatică, iar pe ele însele se reprezintă ca
zburdând libere pe întinderile imaginaţiei, în acelaşi timp ambele au pus
legi fixe imaginaţiei şi au teoretizat atâta despre fantezia şi despre
gândirea umană, încât legile teoriei literare sau legile filosofice îşi
revendică un imobilism cu mult mai restrictiv şi mai intolerant decât
orice Dogmatică Ortodoxă, cu cât ele nu se pot prezenta niciodată ca
inviolabile prin inspiraţia dumnezeiască, ci ca rodul fanteziei şi al
gândirii umane discursive şi subiectiviste. Însă orgoliul enorm,
“vanitatea” de care vorbea domnul Lavric, reuşeşte să instituie un
dogmatism literar şi filosofic foarte dur, dar care nu îşi întemeiază
“infailibilitatea” pe nimic – pe ce ar putea să o întemeieze, pe
subiectivism şi pe fantezie? – numai pentru că vrea să concureze
Dogmatica Sfântă a Bisericii noastre.

Aşadar, recunoaştem că e multă imaginaţie şi vanitate în filosofie, dar nu

ne asumăm păcatul imaginaţiei, ci ne luptăm împotriva lui şi nici nu ne
recunoaştem în simţirile şi în trăirile domnului Lavric, vizavi de lectura
cărţilor, chiar şi a celor care nu sunt sfinte. Nu citim Evanghelia cu fior
aprioric, ci abia multa lectură şi multa cugetare la cuvintele sfinte ne
aprind dorul de Dumnezeu, iar iubirea ortodocşilor pentru Dumnezeu nu
stă în imaginaţia înfierbântată, aşa după cum – ca să folosesc o
comparaţie la care recurge şi d. Lavric – iubirea pentru o femeie nu stă
în imaginaţie, ci e un dor viu care macină inima.

[1] Sorin Lavric, Filozofia ca act de credinţă, în “Idei în dialog” (2006),

nr. 11, p. 21.
[2] Idem, p. 18-21.
[3] Idem, p. 20.
[4] Ibidem.
[5] Idem, p. 18.
[6] Idem, p. 20.
[7] Idem, p. 21.

103
[8] Idem, p. 20.
[9] Idem, p. 21.
[10] Idem, p. 20.

Drd. Picioruş Gianina Maria-Cristina

Publicat în:

• Articole

on at Comentarii (20)
Tags: Articole

Maxima serii
Libertatea e buna sa o ai tot timpul, nu sa o ai cand iti trebuie.

Pr. Dorin

Publicat în:

• Reflecţii

on at Comentarii (1)
Tags: Reflecţii

104