Welcome to Scribd, the world's digital library. Read, publish, and share books and documents. See more
Download
Standard view
Full view
of .
Look up keyword
Like this
12Activity
0 of .
Results for:
No results containing your search query
P. 1
Dacia - Multe păreri, acelaşi numitor comun

Dacia - Multe păreri, acelaşi numitor comun

Ratings: (0)|Views: 106|Likes:
Published by Mitu-Creţu Gh.
istorie
istorie

More info:

Published by: Mitu-Creţu Gh. on Apr 03, 2012
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

07/22/2013

pdf

text

original

 
Dacia - Multe păreri, acelaşi numitor comun
Istoria poporului român şi mitologia pe care o posedă îşi are rădăcinile adânc înfipte în trecut; mult mai îndepărtate decât mult prearecenta „romanizare” şi „încreştinare” atât de vehiculate în căţile de istorie; mult mai îndepărtate decât însăşi civilizaţia dacicăpremergătoare civilizaţiei şi culturii româneşti, pe care, aceasta din urmă, şi-a clădit structura şi identitatea. Istoria şi mitologia acestuineam, al românilor, se întinde până în timpurile preistorice atunci când pe aceste meleaguri apar primele forme de cultură şi civilizaţie.Mitologia română este succesoarea unei mitologii ancestrale elaborată de autohtoniiDaciei străvechi. Înaintea civilizaţiei şi culturii tracilor şi daco-geţilor, pe teritoriulvechii Dacii se întinde o lungă serie de evenimente şi fapte ce cuprind perioadapelasgică, de cele mai multe ori cunoscute doar prin intermediul miturilor greceşti sauromane.S-a afirmat de nenumărate ori că mitologia română este rezultatul unei „sedimentări”de credinţe şi mituri, într-o primă fază, indo-europene, apoi, după ocuparea Daciei decătre romani, romane şi în sfârşit, după încreştinarea Daciei, creştine, toate altoite peun „sâmbure” autohton traco-dac. Tot acest amalgam de credinţe şi mituri, ba indo-europene, ba romane şi, nu în ultimul rând creştine, peste care unii cercetătoriadaugă şi elemente slave datate din Evul Mediu, reprimă esenţa însăşi a mitologieiromâneşti, reprimă tocmai această perioadă pelasgă. Cercetătorii mitologiei românevorbesc foarte puţin despre începuturile pelasge ale acestei mitologii acordând însăun spaţiu nemeritat de mare „componentei daco-romane” , „indo-europene”, care fievorba între noi, sunt doar pure inveţii dacă avem în vedere „împietrirea Dochiei” şilipsa cvasitotală a indo europenilor în orice fel de atestări documentare.Vom spune că, în esenţă, mitologia română derivă din mitologia dacică iar mitologiadacică din cea pelasgă. Şi punct, pentru că aşa numiţii indo-europeni, nu există în nicio mărturie antică iar, romanizarea este o teorie la care se pot aduce foarte multeamendamente, ca şi în cazul celei a indo-europenizării. Prin urmare, două suntcomponentele din care a evoluat mitologia română: componenta pelasgă şicomponenta dacică, la care adăugăm pe alocuri şi cea creştină care în fapt sereduce, ca orice tradiţie autentică, la tradiţia originară hiperboreană.Aceste mitologii:românească, dacică şi pelasgă derivă una din alta în mod absolut necesar ele fiind expresia continuităţii spirituale a unuia şi aceluiaşipopor în diferite stadii evolutive de-a lungul istoriei.De altfel, istoricul francez Albert Armand, susţinea în 1936 că poporul român „ este unul dintre cele mai vechi popoare din Europa şicel mai frumos exemplu istoric de continuitate a neamurilor, fie că este vorba de traci, de geţi sau de daci. Locuitorii pământuluiromânesc au rămâs aceeaşi din epoca neolitică, a pietrei şlefuite până în zilele noastre, susţinând astfel, prinr-un exemplu, poate unic în istoria lumii, continuitatea unui neam”.Afirmaţia istoricului francez este susţinută şi de alte surse, mai ales străine.Bunăoară, antropologul Eugene Pittard ne face atenţi că „strămoşii românilor urcă neîndoielnic până în primele vârste ale umanităţii,civilizaţia neolitică română reprezentând doar un capitol recent din istoria ţării”.Se pare ca istoricul A. Armand şi antropologul E. Pittard au dreptate de vreme ce un alt cercetător, peruan de acestă dată, pe numeDaniel Ruzo, după ce vizitează Romania , declară în 1968: „Carpaţii sunt într-o regiune a lumii în care se află centrul european al celeimai vechi culturi cunoscute până în ziua de azi”. Ori acestă catenă montană a Carpaţilor se situiază pe teritoriul vechii Dacii, actualaRomânie despre care specialistul în preistorie, Marija Gimbutas, dar de origine lituaniană, profesor la universitatea California din Los Angeles ne spune: „ România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între anii 6500-3500 î.e.n.,axată pe o societate matriarhală, teocratică, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă, care a precedat societăţile indo-europene,patriarhale, de luptători din epocile bronzului şi fierului”.În acelaşi ton se află şi lingvistul suedez Ekstrom Par Olof care afirmă că „ Limba română este o limbă cheie, care a influienţat înmarre parte toate limbile Europei”.De asemenea, Gordon W. Childe, savant ce numai are nevoie de nici o prezntare, însă tributar concepţiei indo-europene, se vedenevoit să conchidă în 1926 că „locurile primitive ale dacilor trebuiesc căutate, deci, pe teritoriul României. Într-adevăr, localizareacentrului principal de formare şi extensiune a indo-europenilor trebuie să fie plasat la nordul şi sudul Dunării”.Cine sunt de fapt aceşti indo-europeni puşi mereu în legătură cu primele momente ale culturii şi civilizaţiei umane? Ei nu suntmenţionaţi de nici unul dintre izvoarele antice cunoscute până în prezent, deşi, dăcă e aşa cum se spune, anume că ei sunt iniţiatoriicivilizaţiei şi culturii antice, atunci, dată fiind înclinaţia anticilor spre elogierea strămoşilor, este de neînţeles tăcerea tuturor izvoarelor existente în legătură cu aceşti indo-europeni. Deşi izvoarele istorice şi mitice, hagiografice chiar, tac în legătură cu indo-europenii, sepronunţă răspicat despre pelasgi şi hiperborei care nu sunt nicidecum indo-europeni.Trebuie spus că noţiunea de indo-europenizare precum şi cea de neamuriindo-europene sunt cât se poate de fictive. Din acest motiv cercetătorii nupot cădea de comun acord asupra presupusei lor invazii şi nici măcar asupra patriei lor de origine. Despre fictivitatea noţiunii de indo-europeanse pronunţă chiar savantul care a inventat-o, pe numele său BoschGhimpera, de naţionalitate germană. Invenţia sa era dictată de necesitateadovedirii prin orice mijloce, fie ele şi neştiinţifice a originii ariene agermanilor.Dacă în privinţa indo-europenilor izvoarele istorice, mitice sau de orice altănatură tac, nu este acelaşi lucru şi cu adevăraţii înaintaşi ai dacilor şi airomânilor anume: pelasgii şi hiperboreii. Izvoarele antice, fie ele istorice, fiemitologice, precum şi o seamă de autori contemporani, mai vechi sau mainoi, români sau străini, vorbesc cu mult respect despre aceşti pelasgi şihiperborei. De la aceştia izvorăşte mitologia şi credinţele populare române,
1
 
precum şi simbolurile răspândite în lumea satului românesc şi nicidecum de la indo-europeni sau romani. De la aceştia ni se trage însăşi identitatea lingvistică şi de neam, cum arată N. Densuşianu în monumentala sa lucrare Dacia Preistorică.Hiperboreea, o realitate transformată în mit, se va perpetua cu încăpăţânare în întreaga cultură greco-romană de unde va fi preluată înepoca modernă şi contemporană de cercetătorii care caută să-i dea de urmă. Pentru toţi autorii antici , acest ţinut mitic se afla în Dacia,după cum în Dacia locuiau şi pelasgii, în fapt unul şi acelaşi neam , purtând diferite nume în diferite stadii ale evoluţiei sale istorice.Vom reda în cele ce urmează numai cateva dintre informaţiile anticilor cu privire la localizarea Hiperboreii. În „Olimpicele” poetul grec Pindar ne arată pe Apollo, care după ce construieşte zidurile Troiei împreună cu Neptun şi cu Eac, se întoarce în patria de la Istru la hiperborei (Olimpicele,VIII.47). atunci când trebuie să localizeze Hiperboreea, Strabon spune că„ Hiperboreii locuiau desupra Pontului Euxin şi a Istrului” (GeografiaXI,6.2). Clement din Alexandria atunci când aduce vorba despreZamolxe îl numeşte cu epitetul expres de „ Hiperboreu” ( Stromata,IV,23). Geograful Ptolemeu când aminteşte cetatea Piroboridavasituată pe Siret spune că este o cetate hiperboreană (Geographia,III.10). Macrobius vorbeşte şi el despre regiunile udate de Dunăre şiDon care în antichitate erau numite hiperboreene (Comentarii la Somnul lui Scipio,II.7). Ovidiu,celebrul poet roman exilat la Tomis, selamentează că a fost constrâns să trăiască sub Axul Boreal, la stânga Pontului Euxin (Tristele IV.41-42) pentru ca în „Ponticele” săafirme că Axul Boreal se afla în ţara geţilor (II.19; 40-43). Marţial în „Epigramele” sale se adresează soldatului Marcellinus spunând:„Tu pleci acum să iei pe umerii tăi Cerul hiperboreean şi astrele Polului Getic” ( IX.45).Dar nu numai autorii antici sunt la unison în a plasa Hiperboreea în teritoriul carpato-danubiano-pontic ci şi o seamă de autoricontemporani.Bunăoară, expertul francez în simbologie, Rene Guenon, tenace căutător al înţelesurilor miturilor şi simbolurilor antice, încorespondenţa sa cu Vasile Lovinescu se exprimă astfel: „ Sunt foarte mulţumit de ceea ce îmi spuneţi de cercetările dvs. în privinţaDaciei şi aştept cu mult interes studiul pe care îl anunţaţi ( Dacia Hiperboreeană -.n.n). Fără să ştiu ce aţi mai găsit referitor la acestsubiect, trebuie să vă spun că ideea că Dacia a fost una dintre etapele centrului tradiţiei hiperboreene, pentru o anumită epocă, nu mise pare deloc neverosimilă; dificultatea ar fi aceea de a preciza la ce perioadă s-ar putea raporta”. În altă parte acelaşi R. Guenon se adresează lui Lovinescu astfel: „ Cum sper că n-am uitat nimic din cele comunicate, pentru că mă întrebaţi ce gândesc despre toate acestea, cred că nu poate fi pusă la îndoială natura hiperboreană a tradiţiei româneşti sau dacice, şiacest fapt explică cu siguranţă multe lucruri enigmatice în ce-i priveşte pe Orpheu, pe Zalmoxis… tradiţia dacică ar reprezenta în oricecaz o continuare a tradiţiei hiperboreene sub o formă mai pură (şi mai veche – n.n) decât a celţilor” Pronunţându-se apoi asupraperpetuării tradiţiei hiperboreano dacice spune: „cât despre superioritatea tradiţiei dacice până în Evul Mediu, în epoca întemeieriiprincipatelor române, aceasta nu are nimic neverosimil; în privinţa epocilor mai moderne, poate să nu fie vorba decât de o transmisiemai puţin consistentă”.Lovinescu în scurtul dar cuprinzătorul său studiu intitulat Dacia Hiperboreană pune semnul egalului între hiperborei şi pelasgi iar dupăce-l citează pe Pindar care spune că, în genealogia mitcă Hiperboreus este fiul lui Pelasgos conchide: „ Deci, pentru a arăta rasaprimordială, Pelasg ar fi un termen chiar mai corect decât Hiperborean” ai cărui descendenţi direcţi sunt dacii şi prin aceştia, românii.. Acestă continuitate este absolut evidentă în cazul tradiţiei româneşti atât în folclor cât şi în ornamentică. Mai mult, în unele medii ruraleexistă credinţa că românii se trag direct din uriaşi.Şi pentru a încheia vom cita pe N. Densuşianu vorbind despre neamul pelasgilor: „pentru poporul grec, pelasgii erau cei mai vechioamenide pe pământ. Rasa lor li se părea atât de arhaică, atât de superioară în concepţiuni, puternică în voinţă şi fapte, atât de nobilă în moravuri, încât tradiţiile şi poemele greceşti atribuiau tuturor pelasgilor epitetul de „ dioi” – divini” ei fiind „ cei dintâi care au adunatadunat în societate familiile şi triburile răspândite prin caverne, prin munţi şi păduri, au întemeiat sate şi oraşe, au format cele dintâistate, au dat supuşilor lor legi şi au introdus modul lor de viaţă mai blând” .Merită menţionată părerea profesorului universitar japonez Minoru Nambara, specialist în istoria civilizaţiilor care după o vizită înMaramureş declară: „ Marmureş este satul primordial. Nu ştii precis de unde vine şi te copleşeşte până la urmă acest sentiment. Poatedin toate, din port, din bisericuţele de lemn, din făptura omului. Este un complex de realităţi care converg în a simţi aici că te afliîn satulprimordial. Ţăranii Maramureşului nu vin de nicăieri. Ai sentimentul că au venit direct din cer în Maramureş. În alte ţări simţi, ştii căoamenii au venit de undeva, aici nu ai acest sentiment. Aici, În Maramureş, este omul primordial înnobleţea sa princiară, nu primitivă, în frumuseţea lui de înaltă civilizaţie”.Iar această civilizaţie este pelasgo-hiperboreano-daco-românească, nu indo-europeană şi nu daco-romanizată.
Bibliografie:
Romulus Vulcănescu, Mitologia Română, Ed Academiei RSREugen Delcea, Secretele Terrei. Istoria începe în Carpaţi. Ed Obiectiv****, Oriensis. Revistă de studii tradiţionale,coord.Mircea A TămaşVasile Lovinescu, Dacia Hiperboreană, Ed RosmarinC Barsan, Revanşa Daciei, ed Obiectiv
Sfântul Graal
Sântul Graal…o reverie, o legendă care a alimentat imaginaţia atâtor şi atâtor generaţii! Unii spuneau despre această relicvă sacră acreştinătăţii că este vasul sacru din care a băut Iisus la Cina cea de Taină şi în care, mai apoi, atunci când a fost răstignit, Iosif din Arimateea, a strâns sângele şi apa ce au curs din rana deschisă între coastele Sale de lancea centurionului Longinus. DupăRăstignire, silit de împrejurări, Iosif din Arimateea pleacă în Marea Britanie ducând cu sine preţioasa relicvă. Apoi, Sfântul Graalreapare în legătură cu Arthur şi Cavelerii Mesei Rotunde care îl vor căuta spre al aduce din Marea Britanie în Armorica. Despre însuşioriginea Graalului legendele ne spun că ar fi fost cioplit de îngeri dintr-un imens smarald căzut de pe fruntea lui Lucifer atunci cândacesta a fost alungat din Eden. Sfântul Graal a fost încredinţat lui Adam în Paradisul terestru dar odată cu păcatul originar acesta a fostpierdut fiind recuperat de Seth şi din nou pierdut până în vremea lui Iisus. După ce unul dintre cavalerii lui Arthur, Galaad, a descoperit ascunzătoarea Graalului acesta a fost pierdut din nou. Ce-ar fi sa pornim sa-lcăutăm si noi…Să ne luam după calea trasata de simboluri şi să încercăm a găsi… Castelul Graalului?
Originea legendei Sfântului Graal
Rene Guenon atrage atenţia în mod deosebit asupra faptului că deşi legenda Graalului apare în secolul XIId.Ch, ea este o adaptare creştină cu rădăcini celtice foarte vechi. De fapt toate romanele cavalereşti ce au catema căutarea Sfântului Graal sunt pline de simboluri care nu au de-a face absolut nimic cu mistica creştină,ele aparţinând în marea lor majoritate credinţelor precreştine. Dar, oare, legenda Graalului să-şi aibă ultimaoprire în lumea celtică date fiind rădăcinile sale „foarte vechi”? Julius Evola ne spune că nu : „…învăţătura
2
 
tradiţională, într-o formă sau alta, a afirmat întotdeauna şi pretutindeni existenţa unei rase purtătoare de la origini a unei spiritualităţitranscendente şi, ca atare, considerată ca fiind „divină” sau „aidoma celei a zeilor”.. Am denumit structura acesteia ca fiind olimpiană,prin acest termen urmărind să desemnăm o superioritate înnăscută, „o natura care, imediat ca atare, este o supranatură”. O forţă din înalt, în cazul unei asemenea rase, este o prezenţă care predestinează pentru conducere, pentru funcţia regală, o desemnează carasă a celor ce sunt şi ce pot, iar uneori ca rasă solară”. În legătură cu aceasta, acelaşi Julius Evola, pune vârsta de aur a omenirii. Şimergând mai departe pe firul raţionamentului, autorul ne uimeşte si mai mult. „Localizarea centrului sau a sediului originar al civilizaţieiolimpiene din vârsta de aur într-o regiune boreală sau nord-boreală…e un alt precept tradiţional fundamental…O tradiţie de originehiperboreană, în forma sa olimpiană sau în revenirile sale de tip eroic, stă la baza unor acţiuni civilizatoare desfăşurate de neamuricare, în perioada dintre sfârşitul epocii glaciaţiunilor şi neolitic, se răspândesc pe continentul euroasiatic”. Autorul cărţii „MisterulGraalului” ne oferă date păstrate de tradiţie referitoare la diferitele denumiri purtate de ţinutul în care locuia această rasă: „Centrulhiperborean, printre diferitele sale denumiri care au ajuns să îi fie aplicate şi centrului atlantic, le-a avut si pe acelea de Thule, de Insula Albă sau „a strălucirii/strălucitoare” – hindusa shveta-dvipa, ori insula greacă Leuke – de „sămânţa originară a rasei ariene” –airyanem-vaejo -, de Tărâmul Soarelui sau „tărâmul lui Apollo”, ori de Avalon”.Tulai! Că altceva nu pot zice… De ce? Vă spun imediat! Iată: „ Olimpul Iliadei nu este Olimpul Thesaliei, ci este Olimpul cel vechi delângă Oceanos Potamos sau Istru, unde era originea zeilor (Homer), la marginile pământului, ce nutrea multa lume. Olimpul şi Uranullui Homer sunt munţii cei sfinţi ai teogoniei…acolo unde oamenii erau asemenea zeilor” spune N. Densuşianu.Si iarăşi:” Sub imperiul lumesc al lui Saturn a existat etateade aur a Bibliei – acei seculi plini de abundenţă şi demulţumire, când dominau pe pământ justiţia şi buna credinţă,condiţii esenţiale pentru fericirea morală şi materială aomenirii”. Aici voi da o singură lămurire cu privire lahiperborei întrucât restul sunt menţionate în articolul meuDacia Hiperboreană. Ca să fim cât se poate de clari vommenţiona numai mărturia lui Apollonius din Rhodos carespune: „Hiperboreenii sunt pelasgi locuind în nordul Traciei”.Iar Insula Albă (Leuke) nu este alta decât actuala Insulă aŞerpilor situată în apropierea gurilor Dunării atât dupăHecateu Abderita cât şi după alţi autori antici şi moderni (N.Densuşianu, E. Delcea). Fără a mai pune la socoteală căsingurii oameni consideraţi de greci divini si asemeneazeilor erau tocmai pelasgii a căror centru politic militar sireligios era la Dunărea de Jos.Prin urmare este mai mult decât evident că originealegendei Sfântului Graal nu se afla în creştinism, după cumnu se află nici în tradiţia celtică a druizilor ci într-o altă tradiţie , mult mai veche, cea a pelasgilor pe care celţii irlandezi îi echivalează cuseminţia mitică a Tuatha de Danann.
Tradiţia irlandeză. Tuatha de Danann şi Avalonul
Istoria legendară a Irlandei
 
este centrată pe faptele unor popoare care au stăpânit-o şi care conformlegendelor irlandeze proveneau dintr-un centru pe care Historia Brittonum îl numeşte adesea Hiberia,termen ce pare a deriva din Hyperia, formă denaturată a denumirii Hiperboreea. Între acestea din urmă seevidenţiază seminţia Tuatha de Danann, care se traduce ca „oameni ai zeiţei Dana”, seminţia Tuatha deDanann
 
fiind fii ei.Cine este această zeiţă Dana, mamă a tuathanilor? Conform wikipedia Dana este zeiţa fertilităţii, a păcii şia prosperităţii, patroană a lunii, a tenebrelor şi însoţitoare a sufletelor în lumea de dincolo. Ea estereprezentată fie sub forma unei singure divinităţi fie sub forma a trei femei, cifra trei având semnificaţiesacră la toate seminţiile celtice. Pe de altă parte numele cursului superior al Dunării, al cărei bazin eralocuit de o numeroasă populaţie celtică, este Danubius, nume rezultat, se pare, din forma Danu a numeluiDana. Dacă privim atributele cu care este înzestrată această zeiţă celtică ne dăm seama ea are caracterulunei zeiţe mame. Ceea ce este ciudat însă, este faptul
 
că legendele
 
irlandezeplasează locul de a tuathanilor în Hiperboreea. Iar ceea ce este de-a dreptuluimitor este faptul că zeiţa mamă a pelasgilor de la Dunărea de jos are exactaceleaşi caracteristici ca şi Dana celtică. Pe de altă parte una dintre denumirenaţionale ale Dacilor era aceea de Dani/Dati nume de la care derivă toponimulDania (actuala Danemarca) ce în vechime era locuită de numeroase triburi deDani. Iată ce ne spune Densuşianu: „Ca divinitate Geea avea în cultul publicdiferite numiri
 
după diferitele dialecte
 
ale triburilor primitive, pastorale şi agricole… Însă titlul său principal de onoare era Ma (mamă –n.n)” tocmai cum Dana estemama tuathanilor veniţi din regiunea hiperboreană de la Dunărea de Jos.
 
Nu
 
esteneglijat nici faptul ca unul dintre pricipalii zei ai celţilor se numea Theutates (zeutată). De asemenea nu putem neglija asemănarea dintre Dana
 
şi Artemis care, laEfes, era reprezentată cu pieptul plin de sâni ceea ce semnifică tocmai caracterulde zeiţă mamă hrănitoare a tuturor.
 
Reprezentările zeiţei mame în spaţiul pelasgo-dacic de la Dunărea de jos sunt identice cu cele menţionate pentru Dana. Cadivinitate unică regină şi mama ea este întruchipată de Rheea.Ca divinitate triplă apare în complexul megalitic din Bucegi sub forma celor treistânci cunoscute sub numele de Babe. Mai mult această credinţă s-a păstrat întradiţia română a ursitoarelor care în cele mai multe cazuri sunt în număr de trei.
3

Activity (12)

You've already reviewed this. Edit your review.
1 hundred reads
VIOLETA liked this
mihai37 liked this
mihai37 liked this
ionel26 liked this
mihai37 liked this
Stela Andreica liked this
liviu_galati liked this
lamasanu cezar liked this
Ovidiu Toma liked this

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->